.cercetare Criminologica Intermediara
TITLUL I
CERCETAREA CRIMINOLOGICĂ
1.Explicații introductive
Este stabilit faptul că criminologia, ca știință, analizează și explică etiologia criminalității relevate sau aparente, ocupându-se prioritar de stabilirea metodelor si mijloacelor prin care se poate realiza o prevenție reală contra fenomenului criminal, dar aceasta nu ar avea suportul social și nici susținerea legală dacă societatea nu ar simți nevoia unor asemenea preocupări.
Pentru stabilirea metodelor și mijloacelor prin care se poate realiza prevenția contra fenomenului criminal, criminologia trebuie deci să stabilească mai întâi care sunt factorii ce duc la declanșarea comportamentului criminal, pentru a-i putea înlătura sau controla. În scopul identificării acestor factori, criminologia și-a lărgit mereu orizontul de cercetare, apreciindu-se acum că obiectul de studiu al criminologiei este criminalitatea ca fenomen social, fapta penală comisă, făptuitorul, victima si reacția socială împotriva criminalității.
2. Criminalitatea ca fenomen social
Criminalitatea este constituită din ansamblul infracțiunilor care se produc într-o anumită perioadă de timp și întru-un spațiu bine determinat.
Majoritatea metodelor permit cunoașterea criminalității legale; ele pot să releve o criminalitate aparentă, evident mult mai amplă, dar care nu permite apropierea decât de departe de criminalitatea reală când este vorba de criminalitatea globală. Cifra neagră însă există și o mare parte a criminalității reale scapă cercetărilor, privând cercetarea de un volum foarte mare de cunoștințe (informații).
După cum se poate vedea, criminalitatea are trei componente:
a) Criminalitatea legală-numărul faptelor ce privesc încălcarea legii penale și unde hotărârile de condamnare au rămas definitive. Aceasta cuprinde, așadar, doar acele infracțiuni care au fost determinate printr-o condamnare dată de tribunal. Pentru cercetători, doar autorii acestor infracțiuni, considerați autori identificați, pot fi analizați ca ținând cont de sex, vârstă, naționalitate, domiciliu, activitatea social-economică etc. Se poate întâmpla ca unele dintre infracțiunile care nu apar în statisticile criminalității legale, să figureze în acelea ale criminalității aparente, fiindcă există multe cazuri în care infracțiuni nu au dat niciodată loc unei condamnări, fie că pluralitatea infracțiunilor determină o condamnare unică, fie că infracțiunea nu a fost descoperită sau chiar a beneficiat de o impunitate ori acțiunea a încetat prin amnistie, prescripție sau decesul autorului; fie că autorul lor nu a putut fi identificat.
b) Criminalitatea aparentă-cuprinde toate acele fapte care par să constituie infracțiuni și care au fost aduse la cunoștința puterii publice, fiind înregistrate ca atare. Sunt multe cazuri în care nu intervin condamnări, cu toate că existența infracțiunii este incontestabilă. Principalul decalaj intre criminalitatea aparentă și criminalitatea legală provine din aceea că autorii unui important număr de infracțiuni constatate nu au putut fi identificați. Statisticile poliției cuprind între 50% și 60% infracțiuni în care infractorii nu au fost descoperiți, această proporție fiind în continuă creștere și nu diminuare. Anchetele deschise după descoperirea sau denunțarea faptelor nu ajung la condamnare și uneori se ajunge la concluzia că faptele antisociale semnalate nu reprezintă un delict; altădată, examenul volițional la autor nu a putut fi stabilit sau există în favoarea sa o clauză de neimpunitate sau o imunitate. Trebuie adăugat că în toate aceste ipoteze urmărirea penală nu se poate declanșa si totul se termină cu o ordonanță de clasare sau o decizie de achitare.
c) Cifra neagră – este diferența dintre criminalitatea reală și criminalitatea aparentă. Ea se referă la acea proporție considerabilă de infracțiuni care, din diferite motive, rămâne necunoscută. Imposibilitatea de a evalua cifra neagră, certitudinea că ea nu este constantă de la o perioadă la alta, fie in mod global, fie într-un anumit sector al delincvenței, influențează asupra studiilor întreprinse pentru a cunoaște volumul, formele și localizarea criminalității. Acest handicap apasă greu asupra cercetării cauzelor criminalității, mai ales dacă nu se clarifică cum și de ce au fost comise faptele antisociale sau aspectele determinate de personalitatea autorilor (vârstă, sex, naționalitate, mediu etc.)
Delincvenții cei mai periculoși sunt aceia care au reușit să-și ca opere faptele, iar după aceștia urmează aceia ale căror fapte au fost descoperite, dar a căror identitate nu a putut fi stabilită(cel puțin modul lor de operare figurează în criminalitatea aparentă). De asemenea, o altă cauză de decalaj între criminalitatea aparentă și cea reală ține și de ineficiența activității organelor de poliție pe de o parte, iar pe de altă parte, din cauza neglijenței sau reticenței victimelor care, dintr-un motiv sau altul, nu sesizează organele abilitate de lege să efectueze cercetări, iar împotriva denunțătorului există o adevărată prejudecată socială.
Obiectul criminologiei are în vedere, în principal, criminalitatea reală, dar trebuie să arăt că pentru a studia rolul factorilor biologici în declanșarea comportamentului criminal, avem ca obiect de studiu numai făptuitorul infracțiunilor ce fac parte din criminalitatea legală.
3. Scopul criminologiei
În ansamblul preocupărilor sale, criminologia are drept scop general stabilirea unei politici eficiente de luptă împotriva criminalității, care să apere valorile fundamentale ale societății, să prevină fenomenul infracțional,iar atunci când s-a comis o infracțiune, cei vinovați să fie trași la răspundere penală. Așadar scopul general al criminologiei este acela al fundamentării unei politici penale eficiente, care să fie capabilă să descifreze măsurile cele mai adecvate de prevenire și combatere a criminalității.
4. Funcțiile criminologiei
Pentru a atinge scopurile sale, criminologia trebuie să îndeplinească anumite funcții. Unii autori consideră că două sunt cele mai importante funcții ale criminologiei si anume: funcția teoretico-explicativă și funcția aplicativă și prospectivă. În primul caz demersul științific al criminologiei este acela de a investiga criminalitatea ca un fenomen social uman, cu toate sensibilitățile sale de identificare privind cauzele care l-au determinat și stabilirea celor mai eficiente măsuri de combatere a fenomenului infracțional. În cel de-al doilea caz se urmărește identificarea modelelor de acțiune prin care intervențiile preventiv-educative stabilite în primul caz să fie dirijate de către factorii de decizie abilitați de lege să dispună măsuri care să ducă la stoparea și combaterea criminalitații.
Alte opinii ale specialiștilor români se opresc asupra unui număr dublu de funcții ale criminologiei și anume: funcția descriptivă, funcția explicativă, funcția predictivă și funcția profilactică. Acestea reprezintă însă, înr-un mod mai detaliat, prima opinie. Ceea ce se completează în acest caz sunt îndeosebi sursele bibliografice care aduc o notă de documentare în plus, atunci când cele două funcții sunt despărțite în patru.
TITLUL II
TEORII BAZATE PE CARACTERISTICI FIZICE
1.Teoriile tipurilor fizice
1.1. Introducere
De-a lungul istoriei s-a considerat că o varietate de caracteristici fizice și anomalii ale feței caracterizează persoanele cu inclinații criminale. În cele mai vechi căutări a legăturii dintre caracteristicile fizice și comportament, un specialist grec l-a examinat pe Socrate si a apreciat că fața ințeleptului îl descria ca fiind brutal și înclinat spre băutură. De altfel, Socrate a admis că acestea erau întradevăr înclinațiile sale naturale, dar că învățase să depășească aceste tendințe. Grecii și romanii antici considerau părul roșu un semn atât de sigur că în persoana respectivă nu trebuie să se aibă incredere, încât actorii care jucau roluri negative purtau peruci roșii. De-a lungul secolelor, schilozii, cei ce purtau părul lung, persoane desfigurate și mulți alții la fel, erau priviți cu suspiciune. Într-adevăr, în Evul Mediu, unele legi arătau că dacă două persoane erau suspectate de comiterea unei crime, cel mai urât era cel mai probabil vinovatul.
Convingerea că criminalii se nasc, nu devin criminali, și că ei pot fi identificați după o varietate de caracteristici fizice se reflectă nu numai în operele științifice, dar și în literatură, după cum putem vedea în multe lucrări, cum ar fi Homer care îl descria în ,,Iliada’’ pe disprețuitul Thesites sau cea a lui Shakespeare (când Julius Caesar vorbește despre Cassius: ,,Yond Cassius has a lean and hungry look; He thinks too much: such men are dangerous.’’).
Cu toate că radăcinile sale pot fi urmărite până în vremurile antice, abia în secolul al șaisprezecelea doctorul italian Giambattista della Porta(1535-1615) a fondat școala fizionomiei umane, studiul formelor feței și relația lor cu comportamentul uman. Potrivit lui Porta, de exemplu, un hoț ar avea buzele lungi și privirea ascuțită.Două secole mai târziu, eforturile lui Porta erau reluate de un teolog elvețian, John Caspar Lovater(1741-1801). Acesta a publicat la Zurich, in 1775, o lucrare in patru volume despre fizionomie, intitulată ,,Fragmente fizionomice’’. Lovater a sintetizat în lucrarea sa mai multe observații cunoscute și a făcut presupuneri ce s-au dovedit a fii extravagante, despre pretinsa legătură care ar exista între particularitățile feței și conduita umană. De exemplu, trăsătura-indicator a omului spân sau a femeii cu barbă, erau considerate ca semnificative.
Cu toate că aportul obiectiv, practic al acestor lucrări nu a fost cel urmărit, meritul studiilor despre fizionomie a constat în aceea că au dat un impuls unei viziuni cu mult mai bine organizată, mai bine fundamentată și mai impresionantă, care avea să fie conoscută sub denumirea de frenologie.
1.2. Franz Joseph Gall (1758-1828)
Teoreticienii frenologi au preluat ideea lui Aristotel, potrivit căreia organul minții este creierul. La baza teoriei lor au stat trei principii: 1.exteriorul craniului se conformează interiorului și formei creierului; 2.,,mintea’’ constă în facultăți și funcții; 3.așa cum creierul este ,,organul minții’’, diferitele malformații ale feței sau craniului sunt indiciile ,,organelor’’ cu facultăți speciale.
Franz Joseph Gall(1758-1828) a studiat medicina la Strasbourg și Viena, fiind preocupat în principal de problemele legate de anatomia creierului. Între anii 1810-1819 apar cele patru volume ale celei mai importante dintre lucrările sale: ,,Anatomia și fiziologia sistemului nervos în general și a creierului în particular’’. Gall formulează o teorie a tendințelor umane potrivit căreia comportamentul omului este reglat prin ,,jocul’’ unor tendințe(sau facultăți) care își găsesc fiecare ,,condiția materială de posibilitate’’ într-o porțiune a cortexului. Porțiunea este proeminentă dacă tendința este dezvoltată si, respectiv, atrofică dacă tendința este redusă, rezultând o adevărată ,,cartografie corticală’’. Admițând că oasele boltei craniene se mulează deasupra cortexului, în așa fel încât, acolo unde cortexul este dezvoltat, se constituie o proieminență osoasă iar acolo unde cortexul este atrofic se formează o adâncitură, rezultă că printr-o simplă palpare exterioară a craniului se poate observa gradul de dezvoltare al fiecărei tendințe; această tehnică a fost denumită de Gall: ,,cranioscopie’’. Potrivit afirmațiilor lui Gall ar exista, în principiu, trei zone care ar putea interesa fenomenul criminal și care ar putea fi sondate printr-o ,,cranioscopie abilă’’: prima se situează în spatele canalului audutiv extern și corespunde instinctului de apărare; cea de-a doua se plasează deasupra canalului auditiv și ar corespunde unor tendințe de omor; a treia se situează în partea mijlocie a arcului frontal, la nivelul arcadei sprâncenoase și corespunde instinctului de proprietate și tendinței spre furt. Gall a întocmit o schiță a craniului omului, pe care a deseviziuni cu mult mai bine organizată, mai bine fundamentată și mai impresionantă, care avea să fie conoscută sub denumirea de frenologie.
1.2. Franz Joseph Gall (1758-1828)
Teoreticienii frenologi au preluat ideea lui Aristotel, potrivit căreia organul minții este creierul. La baza teoriei lor au stat trei principii: 1.exteriorul craniului se conformează interiorului și formei creierului; 2.,,mintea’’ constă în facultăți și funcții; 3.așa cum creierul este ,,organul minții’’, diferitele malformații ale feței sau craniului sunt indiciile ,,organelor’’ cu facultăți speciale.
Franz Joseph Gall(1758-1828) a studiat medicina la Strasbourg și Viena, fiind preocupat în principal de problemele legate de anatomia creierului. Între anii 1810-1819 apar cele patru volume ale celei mai importante dintre lucrările sale: ,,Anatomia și fiziologia sistemului nervos în general și a creierului în particular’’. Gall formulează o teorie a tendințelor umane potrivit căreia comportamentul omului este reglat prin ,,jocul’’ unor tendințe(sau facultăți) care își găsesc fiecare ,,condiția materială de posibilitate’’ într-o porțiune a cortexului. Porțiunea este proeminentă dacă tendința este dezvoltată si, respectiv, atrofică dacă tendința este redusă, rezultând o adevărată ,,cartografie corticală’’. Admițând că oasele boltei craniene se mulează deasupra cortexului, în așa fel încât, acolo unde cortexul este dezvoltat, se constituie o proieminență osoasă iar acolo unde cortexul este atrofic se formează o adâncitură, rezultă că printr-o simplă palpare exterioară a craniului se poate observa gradul de dezvoltare al fiecărei tendințe; această tehnică a fost denumită de Gall: ,,cranioscopie’’. Potrivit afirmațiilor lui Gall ar exista, în principiu, trei zone care ar putea interesa fenomenul criminal și care ar putea fi sondate printr-o ,,cranioscopie abilă’’: prima se situează în spatele canalului audutiv extern și corespunde instinctului de apărare; cea de-a doua se plasează deasupra canalului auditiv și ar corespunde unor tendințe de omor; a treia se situează în partea mijlocie a arcului frontal, la nivelul arcadei sprâncenoase și corespunde instinctului de proprietate și tendinței spre furt. Gall a întocmit o schiță a craniului omului, pe care a desenat locul din craniu corespunzător fiecărei facultăți. Astfel el a enumerat 26 de facultăți speciale ale creierului.
John Gaspar Spurzheim (1776-1832) a ridicat numărul acestor facultăți la 35. Acesta a fost studebtul lui Gall și apoi un colaborator apropiat al fostului său profesor. Cei doi au scris împreună despre cercetările lor asupra sistemului nervos, studiile și concluziile la care au ajuns fiind prețioase pentru antropologie.
2.Teoriile antropologiei criminale
2.1.Cesare Lombroso(1835-1909)
Este un reprezentant de frunte al Școlii pozitiviste. Marvin Wolgfang scria: ,,in istoria criminologiei nici un nume nu a fost, probabil, atât de mult elogiat sau contestat ca acela al lui Cesare Lombroso’’. El a adoptat ca explicație deterministă a crimei modelul biologic. În concordanță cu ideile evluționiste ale timpului, care considerau comportamentul uman ca expresie a instinctelor biologice, Lombroso a elaborat teoria ,,criminalului înăscut’’, care a promovat teza tendinței înăscute spre crimă a indivizilor caracterizați de un profil biologic distinct. Acest profil este definit, sublinia Lombroso, de multiple ,,stigmate’’ fizice, denumite semne ale ,,degenerescenței’’, adică anomalii sau deficiențe cu caracter anatomo-fiziologic, cum sunt: asimetrie craniană sau facială, frunte teșită, maxilare proieminente, nas plat, urechi mari, sensibilitate scăzută la durere etc. Cu alte cuvinte,în concepția lui Lombroso, constituționalitatea individului îl obligă să săvârșească, în mod constant, crime.
Influențat puternic de curentul pozitivist, alături de care unii autori adaugă și ura lui de o viață față de ,,idealism’’, reprezentat, în concepția sa de acele opinii ce explicau comportamentul uman prin referire la factorii spirituali, în 1876 Lombroso publică principala sa lucrare L’uomo delinquente. În primele ediții ale acestei lucrări, extinde concepția lui Gall cu privire la corelația dintre anomaliile cutiei craniene și funcțiile creierului și la alte trăsături al individului.
Pe baza examenului antropometric biologic, medical și psihologic a 5907 delincvenți, el formulează ipoteza atavismului evoluționist, potrivit căreia caracterele omului primitiv și al animalelelor inferioare pot apare la anumiți indivizi sub forma unor ,,stigmate anatomice’’(malformații ale scheletului și cutiei craniene, asimetrie bilaterală, dezvoltarea masivă a maxilarelor, anumite anomalii ale urechilor, ochilor, nasului, mâinilor, picioarelor, degetelor), ipoteză pe care Lombroso o lărgește ulterior incluzând și degenerescența datorată epilepsiei. Aceste anomalii(la care ulterior adaugă și altele de natură fiziologică, constituțională sau psihologică) ar deveni semnificative prin numărul lor. Când la un criminal sunt întrunite mai multe anomalii, mai ales de natură atavică, acesta este, după părerea lui Lombroso, un criminal înăscut, prin care se înțelege un individ cu puternice înclinații criminogene ce nu pot fi neutralizate prin influența pozitivă a mediului. Anomaliile respective nu ar fii prin ele însele generatoare de acte criminale, ci ar permite numai identificarea unor predispoziții pentru comiterea unor atare acte.
Ideea că anumiți indivizi ar fi putut să fie rămășițele unui stadiu timpuriu de dezvoltare a fost inițial sugerată de Darwin, care spunea: ,,Bărbații cu niște înclinații negative, care își fac ocazional apariția în familii fără o cauză observabilă, pot fi rămășițe ale unei stări primitive, din care ei nu au progresat vreme de generații’’.
La baza formulării tezei atavismului a stat teoria recapitulației sau legea biogenetică a lui Ernest Haeckel, fost profesor la universitatea din Jena. El și-a dezvoltat teoria pe ideea că dezvoltarea individului o recapitulează pe cea a speciei, adică ontogeneza este o repetare scurtă și rapidă a filogenezei.,, Dezvoltarea individului repetă pe cea a speciei, formele succesive pe care le îmbracă embrionul nefiind altceva decât imaginea, mai mult sau mai puțin ștearsă, a formelor ancestrale sub care specia s-a dezvoltat în timp. Tot astfel și după naștere, dezvoltarea omului o recapitulează pe cea a speciei sale. Urmărind ideea atavismului, Lombroso a studiat organismele inferioare, omul sălbatic și copilul (în care vedea un mic primitiv). El a cercetat, de asemenea, unele anomalii ale creierului, ale scheletului si ale unor organe interne (inimă, ficat). O constatare interesantă pe care o face este în legătură cu lipsa durerii (analgezia), care îl apropie și ea pe criminal de omul sălbatic.
Din examinarea a 383 de criminali italieni, Lombroso a stabilit că 21% prezintă o asemenea anomalie, în timp ce 43% au 5 sau chiar mai multe. Plecând de la această constatare, a afirmat că prezența a 5 sau mai multe anomalii ne indică faptul că individul este un ,,criminal născut’’.
O a doua fază a studiilor lombrosiene se referă la unele malformații morfo-funcționale de natură degenerativă; cercetările s-au axat în special asupra componentei psihice. Lombroso se ocupă de ,,nebunia morală’’ care fusese tratată de Morel drept un aspect degenerativ.
În sfârșit, într-o ultimă etapă, Lombroso se concentrează asupra studierii epilepsiei, pe care o consideră, alături de atavism, un factor cheie în etiologia criminală. Mai mult, el vede în epilepsie o punte de legătură între omul criminal, criminalul nebun și nebunul moral, considerând epilepsia atât drept ,,una din psihozele cele mai atavice’’ cât și ,,nucleul tuturor degenerescențelor.
În ultima sa carte, ,,Crima-cauzele acesteia și remediile’’, Lombroso face un sumar al muncii sale de-o viață, destinată special cauzei justiției și, îndeosebi, prevenirii fenomenului criminal. Mult mai matur în gândire, de data aceasta a inclus și alți factori, pe lângă cei fizici și antropologici, susținând că există trei mari clase de criminali: 1.criminali născuți-înțeleși ca rămășițe atavistice ale unei forme de evoluție înapoiată, ei constituind doar o treime din numărul total de agrsori; 2.criminalii bolnavi-adică idioții, imbecilii, paranoicii, melancolicii, alcoolicii, epilepticii sau istericii; 3.criminoloizii-o clasă largă, fără caracteristici fizice speciale, care nu sunt afectați de boli mintale dar al căror sistem emoțional și mental conduce, în anumite circumstanțe, la comportamente criminale.
Un lucru mai puțin amintit în doctrină este faptul că Lombroso a efectuat nu numai studii anatomo-fiziologice, dar s-a ocupat și de unele aspecte socio-culturale: tatuaj, jargon, alcoolism, credință și practică religioasă, literatura criminalilor etc.
2.2. Charles Goring
Teoria lui Lombroso a avut o audiență foarte scăzută în Anglia. Nu întâmlător de aici vor veni și cele mai serioase critici, care vor lansa însă și o nouă ipoteză referitoare la geneza criminalității. Aceasta aparține lui Charles Goring, care o expune în cartea sa ,,The English Convict: A Statistical Study (1913) și privește rolul erdității. Așa cum arăta Karl Pearson ,,lucrarea lui Goring ocupă un loc aparte în istoria criminologiei… nu este prea mult să spunem că Goring înlătură în primele capitole ale sale, pentru totdeauna încâlcitele și exuberantele producții lombrosiene’’.
Studiul avea să-l înceapă în 1901, prin măsurarea comparativă a 3000 de condamnați englezi cu un mare număr de necriminali englezi și s-a întins pe o perioadă de 8 ani. La realizarea lui a primit ajutorul a mai multor persoane, cum ar fi: doctori ai închisorilor, gardieni și alt personal specializat. Printre cei care l-au sprijinit a fost și expertul statistician Karl Peasron, atât în executarea unor calcule complexe, cât și în interpretarea datelor obținute. Studiul a fost definitivat în 1913. Condamnații care au fost studiați erau toți recidiviști, presupunându-se că ei constituie o bună reprezentativitate pentru tipul de persoană criminală, fiind comparați cu studenți din anii terminali, pacienți ai unor spitale și ofițeri sau specialiști din armata britanică. Goring a parcurs trei faze: o analiză statistică pe un eșantion de condamnați care să confirme prezența a 37 de trăsături lombrosiene, o comparație între datele obținute în prima fază cu trăsăturile unui eșantion de control de noncriminali (el a comparat dealtfel și alte caracteristici, cum ar fi: conturul nazal, culoarea ochilor, culoarea părului, stângăcia), format din persoane enumerate anterior și în sfâtșit o analiză generală a trăsăturilor fizice ale criminalilor.
La capătul acestei cercetări Goring nu a descoperit nici o diferență semnificativă între trăsăturile fizice ale criminalilor în raport cu grupul de control (susținătorii lui Lombroso au afirmat că, de fapt, Goring găsise diferențe semnificative între grupurile criminale și cele necriminale, însă a minimalizat diferențele, falsificând datele originale; alții au susținut că, într-adevăr, prin teoriile sale, Goring a creat un suport și mai solid afirmațiilor lombrosiene). El constată însă o anumită inferioritate de ordin fizic în rândul infractorilor(infractorii erau mai scunzi decât cealaltă categorie și cântăreau cu 5-10 kg mai puțin), pe care o pune însă pe seama eredității, idee care coincidea cu teza lui generală despre inferioritatea ereditară, ca bază a conduitei criminale. Comportamentul social este considerat astfel, în opinia lui Goring, un comportament moștenit. Cei care moștenesc predispoziții deviante vor fi incapabili să se adapteze la o viață socială normală. Insistând asupra rolului eredității, el consideră că un procent de 68% din urmașii infractorilor devin ei înșiși infractori, minimalizând sau chiar negând rolul familiei ca și influența mediului social. Goring propune ca remediu împotriva crimei eugenia(modificarea tendințelor criminale, izolarea și supravegherea celor predispuși a comite crime pentru a limita ocaziile favorabile, reglementări speciale privind procrearea în cazul debililor mentali și epilepticilor).
În ciuda numeroaselor eforturi de a arăta că criminalii sunt diferiți fizic de necriminali, marea parte a experților și a opiniei publice informate au respins afirmațiile lui Lombroso. Concluziile generale ale lui Goring în materie au fost acceptate de către cei mai moderni criminologi, opinia sa inevitabilă fiind că ,,nu există tipul fizic criminal’’.
2.3. Ernest A. Hooton(1887-1954)
Concluziile lui Goring nu au fost contrazise până când Ernest A. Hooton (1887-1954) un antropolog de la Harvard, a reluat o cercetare asupra tipului fizic, ajungând la concluzii diferite. El a reanalizat munca lui Goring și a criticat metodologia și concluziile la care acesta ajunsese. În lucrarea ,,Criminalul american: un studiu antropologic’’, Hooton spunea: ,,criminalii sunt inferiori organic, crima este rezultatul impactului mediului asupra organismului uman neevoluat. Aceasta presupune că eliminarea crimei poate fi efectuată numai prin extirparea neconcordanțelor fizice, morale și mentale sau segregarea lor completă într-un mediu social aseptic’’.
Subiecții folosiți de Hooton au fost în număr de peste 17000. Din 10 state și aproximativ 14000 au fost deținuți, iar restul l-a constituit grupul de control de necriminali. Iată câteva din concluziile cele mai reprezentative la care a ajuns acesta: la 19 măsurători din 33 s-a găsit ,,o diferență semnificativă între criminali și noncriminali’’; criminalii sunt inferiori necriminalilor, în aproape toate măsurătorile corporale; inferioritatea fizică este semnificativă deoarece este asociată cu inferioritatea mentală; tatuajul este mai des întâlnit la criminali; frunțile joase și înclinate, lungi, gâturile subțiri, umerii înclinați în exces la criminali față de cealaltă categorie; cauza de bază a inferiorității este datorată eredității; frunți căzute, rădăcinile nasului înalt situate, deformări nazale variind pe ambele extreme, excesul defectelor nazale, fețe compresate și fălci proeminente întregesc imaginea inferiorității constituției generale; ochii închiși și albaștrii sunt rar întâlniți la criminali, în timp ce ochii albaștrii-gri și amestecați sunt în exces. De asemenea sunt în exces ridurile ochilor, sprâncenele subțiri și foarte subțiri; buzele subțiri și fălcile proeminente sunt întâlnite mai frecvent la criminali; urechile criminalului au o tendință de ușoară deplasare și au punctul lui Darwin mult mai perceptibil. Hooton și-a axat o mare parte din studiul său pe compararea unui grup de criminali cu un altul, pe baza tipului de agresiune folosit. Plecând de aici, el descrie în detaliu antropologia caracteristicilor diferitelor tipuri de criminali, cum ar fi: asasinii, hoții, tâlharii și violatorii. El concluzionează că oamenii înalți și slabi au tendința de a fi asasini și tâlhari, iar cei înalți și grași, pe lângă tendința de a fi asasini, sunt și tentați în a produce fraude financiare; oamenii mici (subdimensionați) pot fi hoți și spărgători, iar oamenii mici și grași comit violuri, în timp ce indivizii cu un fizic ,,mediocru’’ sunt tentați de a comite crime, fără o înclinare anume.
Hooton a afirmat că inferioritatea fizică este moștenită, dar nu a prezentat nici o dovadă, cât de mică, a ceea ce a susținut. Se știe foarte bine că stadiul de dezvoltare fizică este într-o mare măsură influențat de condițiile de hrană și de mediu. Din aceste motive, diferența de câteva kilograme pe care a găsit-o între criminali și noncriminali nu poate fi luată în considerare decât în condițiile unei diete standardizate, aplicate întocmai ambilor subiecți. El a mai ignorat și faptul că cel puțin jumătate din deținuții folosiți au mai fost în închisoare, că mulți dintre aceștia mai fuseseră condamnați pentru alte tipuri de fapte decât cele care făceau obiectul preocupărilor sale.
3.Teoriile tipurilor de corp
3.1. Ernest Kretschmer(1888-1964)
O încercare interesantă de a raporta comportamentul criminal la caracteristicile fizice sunt și așa-numitele teorii ale tipurilor de corp.
Ernest Kretschmer(1888-1964), psihiatru german, a observat existența unei relații precise între unele tipuri morfologice și anume tulburări psihice. Pornind de la această observație, el a creat un sistem caracterologic complet. Principala lucrare a lui Kretschmer, ce interesează criminologia, a fost ,,Structura corpului și caracterul’’(,,Korperbau und Character’’). Deși în lucrarea sa avea un capitol intitulat ,,Tipurile constituționale și crima’’, totuși, afirmațiile sale erau făcute sub forma unor generalizări, neprezentând nici o analiză statistică.
În acest capitol, Kretschmer afirmă doar că există o preponderență a tipului atletic îndeosebi la faptele comise cu violență. Despre tipul astenic face afirmația că este predispus la furturi mărunte, iar despre indivizii care aparțin tipului pycnic-că au tendințe spre depresiuni nervoase. Cât privește tipul dysplastic (combinat, metis), afirmă că are tendințe spre agresiune împotriva decenței și moralității și că acest tip de individ poate fi amestecat și în comiterea unor fapte violente.
Kretschmer consideră că, în funcție de constituția corporală, se pot distinge patru tipuri de indivizi, fiecare categorie având o înclinașie mai puternică spre comiterea unor infracțiuni specifice:
1)Tipul pycnicomorf (sau pycnic): indivizi corpolenți (chiar grași), scunzi, cu extremități scurte, față rotundă, calviție, adeseori inteligenți și expansivi; ei se caracterizează printr-o criminalitate tardivă și vicleană (înșelăciune, fraudă).
2)Tipul leptomorf (sau astenic): intră în această categorie indivizi înalți, slabi, cu chipul prelung; ei sunt dotați invers din punct de vedere intelectual, sunt interiorizați și, de regulă, adaptarea socială este precară; se caracterizează printr-o criminalitate precoce și o tendință spre recidivă; infracțiunile comise sunt, de regulă, patrimoniale: furt, abuz de încredere etc.
3)Tipul atletomorf (sau atletic): se evidențiază printr-un sistem osteomuscular puternic; oscilează între sentimentalism și brutalitate; se caracterizează printr-o criminalitate brutală (omoruri, tâlhării) și o tendință spre recidivă, indiferent de vârstă.
4)Tipul displastic: cuprinde indivizi înapoiați în plan psihic și morfologic, cel mai adesea foarte slabi, cu deficiențe ale caracterelor sexuale ori cu malformații corporale; din punct de vedere psiho-medical, regăsim în această categorie debili mintali și schizofreni; displasticii comit de regulă delicte sexuale (dar nu numai), operează într-un mod neașteptat (uneori stupid, alteori sălbatic), își încep cariera criminală de regulă după 18 ani și sunt expuși recidivei.
Kretschmer nu a făcut, însă, comparări cu eșantioane de populație necriminală sau cu persoane aflate sub tratament datorită unor boli mentale. De aceea, este practic imposibil să determini care sunt diferențele sau particularitățile unui anumit tip de criminali.
3.2. William Sheldon
De o mai mare influență în rândul criminologilor s-a bucurat tipologia lui William Sheldon. El și-a extras ideile de bază și terminologia tipurilor din explicarea că viața umană începe ca un embrion și care, în esență, este un tub făcut din trei straturi diferite de țesut: primul este un strat intern (sau endodermul), al doilea este stratul mijlociu (sau mesodermul) și al treilea este stratul de suprafață (sau ectodermul). Apoi, Sheldon a construit o tipologie fizică și mentală conținând fapte cunoscute din embrionologie și fiziologia dezvoltării.
Cercetând un număr de 200 de delincvenți juvenili, în vârstă de 15-21 ani, internați într-un institut de reeducare, a evidențiat trei tipuri de corp (somato-tipuri sau tipuri somatice):
1)endomorfic- din punct de vedere fizic, dezvoltare relativ mare a viscerelor, tendințe de îngrășare, rotunjimi domoale în diferite părți ale corpului, extremități scurte și subțiri, oase mici, piele netedă și catifelată; din punct de vedere temperamental, viscerotonic, relaxare generală a corpului, persoană confortabilă, iubește luxul, un rafinat dar încă în esență un extrovertit.
2)mezomorfic- fizic, predominare relativ mare a mușchilor, oaselor și organelor motorii ale corpului, piept puternic, mâini mari și încheieturi puternice; temperamental, somatotonic, persoană activă, dinamică, merge, vorbește și gesticulează convingător, se comportă agresiv.
3)ectomorfic-fizic, dominantă relativă a pielii și a pilozităților, a sistemului nervos, corp fragil și delicat, oase mici și delicate, umeri înguști, față mică, nas bine conturat, păr fin, corp cu masă relativ mică și cu o mare suprafață; temperamental, cerebrotonic, un introvertit, suferă de afecțiuni funcționale, alergii, sensibilități ale pielii, oboseală cronică, insomnie, sensibil la zgomot și la distracții, se ferește de aglomerații.
Fiecare persoană, într-o măsură mai mare sau mai mică, posedă caracteristicile acestor trei tipuri. Sheldon a folosit, de aceea, 3 numere ca să indice prezența caracteristicilor cuprinse în cele trei tipuri într-un anume individ. Deoarece aceste numere nu există în stare pură, ci în forme intermediare, Sheldon a dezvoltat un sistem de măsurare, prin care un individ poate fi exprimat prin trei cifre. Aceste cifre reprezintă gradul de mezomorfism, endomorfism sau ectomorfism al unui individ pe o scară de la 0 la7, 0 reprezentând lipsa completă a trăsăturilor unui anumit tip somatic. Mezomorful pur are, de exemplu, numărul 171, endomorful pur are cifra 711, iar ectomorful pur are cifra 117. Cifra 444 caracterizează tipul intermediar, echilibrat. Măsurătorile făcute au arătat că bărbații americani au în medie cifra 4-4-3,5, iar femeile americane au în medie cifra 5-3-3,5. Pornind de la acest sistem de măsurare, Sheldon a pus în evidență strânsa asociație între tendința spre criminalitate și indivizii definiți de caractere predominant mezomorfice, a căror constituționalitate specifică îi predispune spre agresiune, violență și delincvență. Pentru Sheldon, cei mai periculoși delincvenți sunt caracterizați de o structură constituțională mezomorfic-endomorfică, care determină o vitalitate puternică și absența inhibiției.
Sheldon vorbește despre ,,delincvența biologică’’, ,,delicvența mentală’’ și ,,criminalitatea primară’’ nu ca aspecte ale unui comportament ce aparține unui criminal, ci ca factori de măsurat, atunci când avem în atenție un comportament observat al unui individ căruia se presupune că i-ar aparține.
Un studiu ulterior al celor 200 de tineri, 30 de ani mai târziu, a identificat 14 ,,criminali primari’’, indivizi care au suferit condamnări în perioada următoare, când au devenit adulți. Aceștia care au recidivat erau relativ mesomorfici, în comparație cu ceilalți.
3.3. S.Glueck și E.Glueck
Concluziile cercetărilor lui William Sheldon au fost confirmate de soții Glueck care, fără a susține că structura mezomorfică a corpului este o cauză directă a tendinței spre criminalitate, au ajuns la concluzia că acest tip somatic predispune la un anumit tip de personalitate, cum sunt lipsa de sensibilitate în raporturile cu ceilalți și tendința de a acționa agresiv la frustrare. Soții Glueck, care au încercat să elaboreze tabele de predicție a comportamentului delincvent, au pus în evidență corelația dintre biotipuri și importanța mediului social, considerând că tinerii caracterizați de trăsături mezomorfice beneficiază de mai puțină afecțiune și înțelegere din partea părinților sau a fraților și surorilor.
Pe baza clasificării lui Sheldon, soții Glueck au comparat constituția fizică a unui eșantion de 500 de delincvenți cu constituția fizică a unui grup de control format din 500 de indivizi care nu au comis infracțiuni. Cele două grupuri se asemănau în ceea ce privește vârsta, inteligența generală, proveniența etnică și zona de domiciliu. Fotografiile băieților au fost amestecate împreună și apoi extrase vizual după tipul de corp predominant. Această procedură este descrisă de S.Glueck și E.Glueck în ,,Rezolvarea delincvenței juvenile’’, apărută în 1990. Prin această metodă, 60,1% dintre delincvenți și doar 30,7% dintre nedelincvenți au fost găsiți mezomorfi. Analiza a inclus studierea a 67 de trăsături specifice personalității și a 42 de factori socioculturali, în scopul de a determina care dintre acestea erau asociate cu delincvența. Glueck a stabilit că mezomorfii ,,sunt caracterizați mai mult de trăsături particulare susceptibile la comiterea actelor de agresiune (putere fizică, energie, insensibilitate, tendința de a încerca eliberarea de stări tensionale și de frustrare prin folosirea forței, împreună cu o libertate relativă de la interdicțiile sociale, marcați de lipsa autorității, instabilitate emoțională). Ei au observat că acei mezomorfi care devin delincvenți sunt caracterizați de un număr mare de trăsături de personalitate care sunt anormale, susceptibile la boli avute în copilărie, distructive, sentimente de neadecvare, instabilitate și conflicte emoționale. În plus, trei factori socioculturali erau strâns asociați cu delincvența și mezomorfismul: lipsa unei supravegheri părintești, lipsa unei familii și lipsa unor facilități în cadrul familiei.
Toate cercetările menționate au stabilit numai legătura de asociere între tipul de constituționalitate și criminalitate, dar nu au putut pune în evidență raportul cauzal dintre acestea. O asemenea asociere nu se poate reduce, însă, la interpretări strict biologice, ci impune luarea în considerare și a mediului social. De exemplu, tinerii caracterizați de o musculatură puternică și caractere atletice tind să fie mai brutali sau mai agresivi decât ceilalti, motiv pentru care aceștia din urmă îi tratează în funcție de aceste tendințe. Acest tratament poate determina, la rândul său, o intensificare a relațiilor tinerilor în conformitate cu concepția celorlalți despre ei. Această explicație reprezintă o îmbinare între interpretarea biotipologică și teoria etichetării.
Studiul lui Glueck a fost criticat, deoarece nu oferă o soluție unui control pentru rapidele schimbări ale corpului ce apar în adolescență, metoda folosită se bazează doar pe aprecieri vizuale și nu pe măsurători de precizie, iar subiecții folosiți erau numai delincvenți aflați sub supraveghere în instituții speciale.
3.4. Juan B.Cortes
În încercarea de a depăși aceste probleme, Juan B.Cortes a folosit o tehnică a măsurării precise a somatotipului a 100 de delincvenți, dintre care 70 se aflau în executare în instituții speciale, iar 30 aveau suspendată executarea pedepsei. De asemenea a mai cercetat 100 de elevi adolescenți ai unei școli private, care nu au avut vreodată probleme de încălcare a legii și a 20 de infractori adulți închiși. Cu această ocazie a stabilit că 57% dintre delincvenți aveau valori mari ale mezomorfiei, iar dintre persoanele nedelincvente, numai 19% .
În scopul de a descoperi dacă tipul corpului este asociat cu temperamentul, Cortes a făcut un experiment pe 73 de băieți, 100 de fete de colegiu și 20 de infractoare adulte, stabilind că fizicul este asociat în mod clar cu autodescrierea temperamentului. În final, folosind testul lui McClelland pentru ,,Nevoia de realizare’’, Cortes a stabilit că mezomorfismul era asociat cu nevoia de realizare și cu nevoia de putere.
Diferențele în mezomorfie dintre grupurile supuse acestui studiu pot să reflecte mai degrabă diferențele în clasa socio-economică decât în criminalitate, deoarece grupul nedelincvent provenea de la o renumită școală particulară și aceasa, probabil, din clasele superioare, în timp ce criminalii și grupurile delincvente predominau dintr-o clasă de inferioritate socială.
Deși modelul biologic explicativ al deviației nu a reușit să ofere dovezi convingătoare în sprijinul validității sale, el continuă să fie aplicat și azi, atât în interpretarea criminalității, cât și în cea a prostituției, homosexualității, alcoolismului, consumului de droguri etc.
4.Teoriile bioconstituționale
Criminologul suedez Olof Kinberg este fondatorul teoriei inadaptării biologice, teorie expusă pe larg în lucrarea sa ,,Basic problems of criminology’’ apărută la Copenhaga în 1935.
Pentru a descoperii cauzele care determină săvârșirea unei infracțiuni este necesar să se studieze, arată Kinberg, personalitatea individului. Locul central în cadrul acestui studiu este conferit conceptului de constituție biopsihologică, prin care Kinberg înțelege dispozițiile ereditare normale care se găsesc în fiecare dintre noi, ca și caracterele fenotipice rezultate din acestea, cu condiția ca factorii mezologici ce acționează asupra individului în timpul dezvoltării sale fetale și postfetale să nu difere sensibil de aceia care sunt considerați normali, în sensul biologic și statistic al termenului, specific omului în general. Criminologul suedez consideră că omul este o ființă biologică, psihologică și socială caracterizată prin ,,plasticitate’’. Delictul reprezintă o formă specială de manifestare a plasticității, o reacție particulară a individului la diverși stimuli. Cum însă orice individ reacționează în funcție de propria sa structură bio-psihică, pentru stabilirea cauzelor crimei este necesară studierea tocmai a acestei structuri, cu alte cuvinte, a personalității individului.
Pentru a desemna personalitatea ca atare, Kinberg propune conceptul de structură biologică actuală, prin care înțelege modalitățile prin care părțile unui întreg sunt combinate pentru a realiza funcția. Kinberg precizează astfel că structura, în această semnificație, nu vizează numai trăsăturile anatomice mai mult sau mai puțin statice, ci se referă la toate procesele biologice, termenul având astfel o conotație atât statică cât și dinamică, anatomică și fiziologică.
Structura biopsihologică este compusă din două grupe de trăsături. Una este constituită din trăsăturile ereditare normale determinate de genele care se găsesc la toți indivizii în cantitate variată și diferit grupate. Genele normale și manifestările lor fenotipice formează nucleul constituțional, care, din punct de vedere dinamic, prezintă suma tendințelor reacționale ale individului. O a doua grupă cuprinde trăsăturile ereditare patologice. Există, în opinia lui Kinberg, două elemente ce trebuie avute în vedere la analiza structurii bio-psihice: nucleul constituțional, care reprezintă ,,suma tendințelor reacționale ale individului’’ și funcția morală, adică ,,modalitatea și profunzimea asimilării valorilor morale, ce compun atmosfera morală unde subiectul a trăit ori trăiește’’. Din combinația dintre un anumit tip de nucleu constituțional și o anumită configurație a funcției morale, rezultă indivizi neadaptați care, la anumiți stimuli vor reacționa în contradicție cu legea penală.
Teoria criminologică a lui Kinberg are astfel două variante: varianta constituțională și varianta patologică.
Varianta constituțională se bazează pe lucrările psihiatrului suedez H. Sjobring. Potrivit acestuia, factorii fundamentali ai constituției biopsihologice sunt în număr de patru: capacitatea (nivelul maxim care poate să-l atingă inteligența unui individ sub influența unor condiții mezologice optime); validitate (cantitatea de energie cerebrală de care dispune un individ); stabilitatea (facultatea proceselor cerebrale de a menține și a restabili cu ușurință echilibrul emoțional); soliditatea (relațiile între elementele constelațiilor nervoase la un anumit moment, tendințe de integrare sau, dimpotrivă, de disociere).
Pentru a desemna rolul acestor trăsături în structura de personalitate, Kinberg a utilizat denumirea de ,,radicali constituționali’’. În raport cu distribuirea acestora (surplus, mediu, slab), ajunge la următoarea clasificare a individului: supercapabil, supervalid, superstabil, supersolid și, respectiv, subcapabil, subvalid, substabil, subsolid, între aceștia situându-se tipul mediu.
Un al doilea concept explicativ în teoria lui Kinberg este acela de funție morală, care ar cuprinde ideile și emoțiile morale ale individului, capacitatea acestuia de a evalua normele morale și promptitudinea cu care reacționează la stimulii morali. În această concepție, funcția morală este o parte integrantă a personalității. În raport cu funcția morală, Kinberg distinge patru categorii de subiecți:
a)indivizi cu o funcție morală limitată la anumite cunoștințe și evaluări general acceptate, cărora elementul emoțional le lipsește complet sau este foarte slab. După opinia lui Kinberg, numai înapoiații mentali și bolnavii grav sunt lipsiți de rudimentele unei funcții morale. Cunoașterea că anumite fapte sunt interzise de morală constituie astfel funcția elementară morală care este foarte rar absentă;
b)indivizii care posedă cunoștințe mai mult sau mai puțin aprofundate asupra regulilor de morală acceptate și care sunt capabili să reacționeze emoțional la stimuli adecvați;
c)indivizi a căror funcție morală a suferit modificări în urma unei leziuni patologice ale țesutului cerebral;
d)indivizi cel mai adesea bine adaptați la regulile de conduită acceptate, care nu manifestă nici un semn exterior care să ateste o funcție morală defectuoasă, dar care sunt insensibili față de actele imorale.
Aplicarea la etiologia actului infracțional, pe care Kinberg o face, este următoarea: normele penale incriminatoare exprimă evaluările morale acceptate de mediu, permițând unui individ să reacționeze armonios la stimulii acestui mediu.
Inadaptarea reprezintă deci o incapacitate a individului de a reacționa armonios la stimulii mediului căruia aparține.
Infracțiunea reprezintă, astfel, rezultatul anumitor trăsături biologice ale individului, care îl determină să reacționeze la anumiți stimuli exteriori prin acte incriminate de lege.
În raport cu distincțiile menționate, O. Kinberg consideră că depistarea trăsăturilor ce compun nucleul constituțional ar permite să recunoaștem cu certitudine tendințele reacționale (de inadaptare), cu alte cuvinte, predispozițiile către comiterea unor acte antisociale.
Varianta patologică. Alături de varianta constituțională aparținând domeniului normal, Kinberg expune varianta patologică, care include bolile mentale, tulburările grave de inteligență, datorate fie dispozițiilor ereditare patologice, fie traumatismelor cerebrale, infecțiilor microbiene etc.; toți acești factori vor determina, potrivit lui Kinberg, o deficiență a funcției morale.
Deși modelul etiologic propus de Kinberg este mai complex decât concepțiile anterior înfățișate, introducându-se alături de factori biologici și factori psihologici și mezologici, afinitățile criminologului suedez cu determinismul pozitivist sunt evidente. Prioritatea pe care o acordă factorilor biologici în etiologia crimei apare mai ales din modul în care examinează funcția morală.
Valabil rămâne, în opera lui Kinberg, situarea omului ca ființă umană cu o individualitate distinctă în centrul preocupărilor criminologice, profunzimea anlizei științifice, rigoarea metodologică, dar mai ales ideea pe care Kinberg ține să o sublinieze în mod deosebit, întrunul din studiile sale, potrivit căreia ar fi o gravă eroare de a crede că indivizii care comit sporadic sau frecvent acte antisociale sau criminale ar fi în mod necesar diferiți de cei care nu le comit. Prin aceasta Kinberg se desparte net de antropologia criminală, atrăgându-și însă criticile promotorilor personalității criminale specifice.
5.Teoria constituției criminale
Promotorul acestei teorii a fost italianul Benigno di Tulio. Deși conceptul fundamental al acestei teorii este similar cu cel utilizat de Kinberg, di Tulio îi conferă o semnificație mult mai largă. Constituția cuprinde, în opinia acestuia, pe de o parte, elementele ereditare și congenitale, iar pe de altă parte, elemente dobândite în special în prima parte a vieții.
Studiind radiografiile unui grup de infractori care au comis omoruri, di Tulio a constatat că jumătate din aceștia prezentau leziuni osoase ale cutiei craniene. Di Tulio formulează teoria ,,constituției criminale’’ înțelegând prin această sintagmă: ,,o stare de predispoziție specifică spre crimă, altfel spus capacitatea care există în anumiți indivizi de a comite acte criminale, în general grave, în urma unor instigări exterioare ce rămân sub pragul ce operează asupra majorității oamenilor’’. Un concept important în teoria lui di Tulio este acela de prag. Tendințele criminogene vor fi mai puternice la anumiți indivizi, determinându-i să reacționeze la unele excitații exterioare diferit de alții. Ce trebuie reținut în concepția lui di Tulio este că dacă toți indivizii pot prezenta reacții antisociale, declanșarea acestora nu este condiționată de o intensitate similară a stimulului. Pentru unii poate fi slabă, pentru alții poate fi puternică, între acești doi poli, cum remarcă J. Pinatel, existând o multitudine de stări intermediare. Crima, ca și în concepția lui Kinberg, ar reprezenta o manifestare de inadaptare a individului la mediu.
În demersul său explicativ, criminologul italian pleacă de la examinarea conceptului de voință care acoperă un fenomen complex, asupra căruia intervin trei tipuri de elemente: ,,acelea care sunt legate de procesele psihice inferioare și endotimice, și în consecință de forțele instinctive și afective (…) cele având ca sarcină de a preciza și câteodată de a crea rațiunile alegerii după o judecată și un act critic; în sfârșit cele autonome, în mod particular specifice voinței’’
Dincolo de evidenta asemănare cu structura freudiană a aparatului psihic (în ordinea lui di Tulio: sine, supraeu și eu) este de remarcat că voința nu este privită doar din perspectiva secvențelor psihice conștiente ori raționale. Într-o asemenea viziune apare normal ca autorul să pună problema ,,libertății de a vrea’’, pentru a stabili în ce măsură infractorul se poate sau nu sustrage actului pe care este împins, din interior, să-l comită. Ajungem inevitabil la problema liberului arbitru asupra căreia di Tulio nu vrea să se pronunțe considerând că aceasta nu este o sarcină a antropologiei criminale. Opinia autorului în această chestiune rezultă totuși, cel puțin implicit, din analiza ulterioară a comportamentului criminal.
În capitolul privind etiologia criminală sunt analizați o serie de factori care par a juca un rol în formarea constituției criminale. Astfel, di Tulio insistă asupra eredității pe care o consideră un ,,factor preponderent’’: ,,Bazându-ne pe propria noastră experiență, aprofundată de-a lungul examenului mai multor mii de criminali (…) ne credem autorizați să precizăm că povara eredității este în mod particular frecventă la subiecți pe care-i caracterizează o predispoziție spre crimă, (…) factorul ereditar joacă un rol preponderent mai ales în geneza a ceea ce constituie fenomenul predispoziției spre crimă, (…) și se rezumă practic într-o mai mare probabilitate de a comite o crimă chiar sub influența unor instigări criminogene ce rămân dedesubtul pragului determinant asupra masei.’’
Cu toată această influență puternică, ereditatea trebuie considerată doar ca o ,,posibilitate sporită’’ de a deveni criminal și nu ca o ,,predestinare’’.
Un alt factor important îl reprezintă ,,anomaliile constituționale’’, în mod particular deficiențele funcționale ale zonei corticale care pot genera o predispoziție gravă spre crimă.
Sunt analizate de asemenea influențele criminogene ale unor categorii de factori precum: ,,vârsta și crizele biologice’’, ,,procesele toxice și toxi-infecțioase’’, ,,viața instinctivă și dispozițiile afective’’. Cu privire la această ultimă categorie se arată: ,,ori, cum tocmai aceste forțe instinctive sunt cele care formează baza vieții afective și sentimentale, înțelegem cu ușurință că dezvoltarea caracterului și a variațiilor de caracter, până la cele mai extreme, este puternic legată de dezvoltarea calitativă și cantitativă a vieții instinctive. De aici rezultă că, așa cum de la forțele instinctive, traversând un proces evolutiv normal, se trece la o personalitate morală, la fel dezvoltarea neregulată a acestor forțe poate determina la individ o stare de slăbiciune morală mai mult sau mai puțin gravă și, în consecință, o predispoziție spre criminalitate’’.
Importanța vieții afective nu apare doar în formarea personalității, și în dinamica actului criminal (criminogeneză) alterările afectivității, care au de regulă un substrat biopsihic, par să joace rolul hotărâtor. Astfel, structura personalității criminale face ca, la categoria de indivizi posedând o asemena constituție, însuși actul volitiv să fie incomplet, deficitar: ,,la criminalii constituționali, actul volitiv este adesea deficitar prin faptul că stimulii endogeni sunt mai puternici, reflecția incompletă și capacitatea de inhibiție mai mult sau mai puțin limitată’’.
Constatăm astfel că și la di Tulio, factorul afectiv joacă rolul hotărâtor în declanșarea comportamentului criminal; este vorba aici de o afectivitate alterată în urma unor deficiențe, în primul rând de ordin biologic. Apopierile lui di Tulio cu determinismul pozitivist, în ciuda rezervlor și criticilor pe care acesta le adesează, este și mai evidentă decât în cazul lui Kinberg, di Tulio susținând teza unei constituții specifice (delincvente) care separă infractorul de noninfractor.
TITLUL III
TEORIILE PRIVIND FACTORII BIOLOGICI ȘI COMPORTAMENTUL CRIMINAL
1.Primele cercetări în direcția criminalității moștenite
În perioada când unii cercetători măsurau craniile și corpurile criminalilor, în căutarea determinismului fizic al criminalității, alții susțineau că criminalitatea este o caracteristică transmisă pe cale genetică. Pentru a-și susține teoria, ei au urmărit istoria unor familii.
Richard Dugdale (1841-1883), de exemplu, a studiat viețile a mai mult de o mie de membrii ai familiei pe care a numit-o ,,Jukes’’. Interesul său în această familie a început când a găsit șase persoane înrudite într-o închisoare din nordul New York-ului. Urmărind o ramură a familiei, descendenții Adei Jukes, la care s-a referit ca fiind ,,mamă a criminalilor’’, Dugdale a găsit printre cei o mie de descendenți, 280 de cerșetori, 60 de hoți, 7 criminali, 40 de altfel de delincvenți, 40 de persoane cu boli venerice și 50 de prostituate.
Descoperirile lui indicau, pretinde Dugdale, că dacă anumite familii produc generații de criminali, ei trebuie că transmit o caracteristică degenerativă pe cale genetică.
La o concluzie similară a aluns și Henrz Goddard (1866-1957). Într-un studiu al arborelui genealogic al familiei soldatului Martin Kallikak, Goddard a găsit mult mai mulți criminali printre descendenții fiului nelegitim al lui Kallikak, decât printre descendenții fiului său dintr-o căsătorie ulterioară cu ,,o femeie de aceeași calitate cu el’’.
Aceste studii au fost contrazise la început pe considerentul că influențele genetice și de mediu nu puteau fi separate, dar la începutul secolului douăzeci au fost luate în serios. Bazându-se pe presupunerea că criminalitatea putea fi controlată dacă ar fi fost împiedicați criminalii să-și transmită caracteristicile la generația următoare, unele state au permis sterilizarea delincvenților recidiviști. Legile cu privire la sterilizare au dobândit forță constituțională în Curtea Supremă de Justiție a Statelor Unite în 1927 printr-o opinie scrisă a lui Justice Oliver Wendel Holmes Jr., care includea următoarea declarație: ,,Este mai bine pentru toată lumea, dacă în loc să așteptăm să executăm urmașii degenerați ai criminalilor, sau să îi lăsăm să moară de foame din cauza imbecilității, societatea îi poate împiedica pe cei care se manifestă nepotrivit să își continuie linia genetică. …Aceste generații de imbecili sunt suficiente’’.
2.Teoria lui Goring
Am prezentat o parte a muncii lui Goring în titlul anterior, referindu-mă la carecteristicile fizice ale indivizilor și comportamentul criminal.
Studiul inițial al lui Goring a fost conceput ca un răspuns la o inițiativă a lui Lombroso de a realiza un studiu imparțial pe 100 de ,,criminali nativi’’, 100 de persoane cu tendințe criminale și 100 de persoane normale. Lombroso s-a oferit să-și retragă teoriile dacă ar fi fost găsite identice caracteristicile fizice, mentale și fiziologice ale celor trei grupuri. Disputa nu a avut loc niciodată, deoarece opozanții lui Lombroso au spus că este imposibil să faci o distincție clară între cele trei grupuri. Studiul lui Goring, început câțiva ani mai târziu, era o comparație strictă între grupuri de condamnați (persoane condamnate și închise pentru crimă) și un grup de persoane necondamnate, încercând să facă distincție între ,,criminalii nativi’’, persoane cu tendință criminală și persoane normale. Întreaga metodologie s-a bazat pe folosirea măsurătorilor obiective ale caracteristicilor fizice și mentale.
Până la urmă, studiul avea să fie destul de departe în a aproba sau dezaproba teoriile lui Lombroso, drept urmare, Goring și-a formulat propria-i teorie cu privire la inferioritatea moștenită.
Folosindu-se de concluziile lui Francis Golton și ale studentului acestuia Karl Pearson, care, cu ajutorul noilor metode statistice, au măsurat gradul de asemănare sau de corelare determinat de ereditare, Goring face analiza fenomenului criminal și ajunge la concluzia că crima este moștenită în același mod în care erau moștenite și trăsăturile fizice și de personalitate.0
Goring a considerat că frecvența și lungimea unei perioade de detenție ar putea să ofere explicarea unor factori fizici, mentali și morali, care să demonstreze ,,seriozitatea’’ crimei. De aceea el a și găsit în urma investigațiilor sale mai mulți ,,criminali serioși’’ care își petrecuseră perioade mai mari în detenție și care fizic erau mai mici, iar mental inferiori altor cetățeni. Acești factori puteau fi explicați și ca influență a mediului, dar Goring susținea că ambii factori (fizic și mental) erau niște caracteristici pe care cei în cauză le moșteneau.
De asemenea, a menționat că a găsit mari asemănări între particularitățile crimei comise de părinți și particularitățile crimei comise de copii, ca și între crimele comise de frați.
Goring a încercat să motiveze că aceste descoperiri nu pot fi efectul unor condiții sociale improprii, fiindcă în studiile sale nu prea a găsit conexiuni între gravitatea (seriozitatea) unei crime și factorii de mediu social, cum ar fi educația, sărăcia, familii despărțite etc. Plecând de aici Goring a motivat că nici criminalitatea unuia dintre soți nu ar putea fi explicată prin exemplul celuilalt, deoarece -spunea el- cei mai mulți erau deja angajați în crimă în momentul în care se căsătoriseră. La fel, susținea că criminalitatea copiilor nu putea fi explicată prin exemplul părinților, deoarece coeficientul de instrucție în ale hoției era altul la părinți, care puteau fi posibili profesori în încălcările de lege. El susține că dacă părinții criminali erau condamnați și executau pedeapsa la închisoare, când copiii erau încă mici, copiii aveau să devină infractori, în cele mai dese cazuri, atunci când ei aveau să atingă vârsta adulților, ca atunci când părinții lor au fost arestați. Altfel spus, o perioadă mai lungă cu un părinte criminal și închis nu a avut nici o influență în apariția criminalității la copiii acestuia și a concluzionat că nu condițiile de mediu sunt cele care favorizează criminalitatea, ci moștenirea care, astfel, pe cale ereditară, devenea o crimă. În consecință, oamenilor care întruneau aceste caracteristici, Goring le propunea interzicerea reproducerii.
3.Teoriile privind studiul gemenilor
Metoda cercetării gemenilor în materie de ereditate la criminali s-a aplicat mult în ultimele decenii, mai cu seamă la gemenii monozigoți, și a condus la cercetări ample, sub toate aspectele, ajungându-se la constatări și concluzii mai sigure în cunoașterea eredității în acest domeniu. S-a spus că metoda gemenilor, în domeniul științelor omului, este prin ea însăși un fel de ,,experiment al naturii’’. Unii gemeni provin dintr-un singur ovul fecundat și în acest caz este vorba de gemeni univitelini sau monozigoți și sunt identici din punct de vedere genetic. Alți gemeni provin din două ovule fecundate deodată, în acest caz fiind vorba de gemeni bivitelini sau dizigoți și nu sunt identici. Gemenii univitelini sunt foarte asemănători între ei din punct de vedere fizic și psihic, încât, de multe ori, nu pot fi deosebiți și recunoscuți, uneori nici de propria familie. Gemenii dizigoți nu seamănă între ei în mod deosebit, așa cum seamănă cei monozigoți și nu se confundă unul cu altul. Ei se mai numesc, din acest motiv, frați născuți deodată și împărtășesc, oarecum soarta celorlalți frați născuți pe rând.
În problema eredității criminalilor gemeni s-au făcut multe cercetări științifice interesante. Astfel, Johannes Lange publică, în 1921, un studiu care avea să facă faimă în epocă, intitulat ,,Crima ca destin’’ (Verbrechen ols Schicksal). El a găsit 23 de perechi de gemeni identici și a stabilit că atunci când unul a înregistrat o încarcerare, în 77% din cazuri și frații lor au suportat o pedeapsă identică, în timp ce la 17 perechi de gemeni frați, când unul a fost închis, celălalt a suportat o încarcerare identică numai în 12% din cazuri. Grupul de control a fost extins la 214 perechi de frați normali și de vârste apropiate în care unul din frați a fost condamnat și s-a stabilit că doar în 8% din cazuri și celălalt frate a înregistrat o încarcerare. Implicațiile par să indice foarte clar o relație importantă între înzestrarea genetică a indivizilor și comportamentul lor.
Același lucru l-a constatat și Siemens, care a cercetat gemeni monozigoți și dizigoți, constatând că tipurile de conduită ale gemenilor monozigoți sunt foarte apropiate și au întotdeauna același caracter, ceea ce nu se poate spune despre gemenii frați.
Karl O. Christiansen, pentru a evita reproșuri că cercetătorul și-a ales grupele de control care i-au convenit, a încercat alte procedee. Astfel, el a folosit ,,Registrul Oficial al Gemenilor din Danemarca’’, dintre anii 1881 și 1910, când ambii gemeni au trăit împreună cel puțin până la vârsta de 15 ani. Studiul s-a referit la aproximativ 6000 de perechi. Apoi, Karl O. Christiansen a folosit ,,Registrul Penal’’ pentru a vedea dacă au suferit și condamnări. A găsit cu această ocazie 67 de cazuri pentru care cel puțin unul dintre gemenii identici a fost înregistrat ca infractor și în 24 din acestea și celălalt geamăn era criminal, ceea ce reprezintă 35,8%.
La categoria gemeni frați a găsit 114 cazuri, din care doar în 14 cazuri amândoi erau criminali (12,3%).
La femei, situația s-a prezentat cu totul altfel: la gemenii identici, din 14 cazuri 3 erau confirmate (21,4%), iar la 23 gemeni frați doar într-un singur caz amîndouă au fost condamnate (4,3%).
Alți teoreticieni, Delgaard și Kingler, au sugerat că rata mai mare pentru gemenii identici s-ar putea datora similarității educației lor. Când gemenii au fost grupați în funcție de apropierea lor mutuală, toate diferențele dintre gemenii identici și cei frați au dispărut.
Cei doi teoreticieni au concluzionat că ,,semnificația factorilor ereditari în înregistrarea crimei este inexistentă’’.
4.Teoriile privind studiul adoptivilor
Primul studiu vizând copii adoptați a fost realizat de F. Schulsinger în lucrarea ,,Psihologia-ereditate și mediu’’. El a selectat 57 de adoptivi psihopați care au fost comparați cu 57 de adoptivi nepsihopați, pe baza vârstei, sexului, a vârstei când au fost preluați de familiile adoptive și a clasei sociale a părinților adoptivi. După aceea au fost făcute cercetări la spitale și s-a stabilit că 14,4% din rudele biologice ale adoptivilor psihopați suferiseră de alcoolism, consum de droguri și condamnări penale. În partea cealaltă, au fost găsiți doar 6,7% dintre rudele biologice ale adoptivilor nepsihopați.
Studiile au continuat și în asemenea cazuri, mai semnificative fiind concluziile desprinse de Hutchings și Mednick.
Studiul acestora se referea la adopțiile de băieți realizate la Copenhaga între anii 1927 și 1941. Dintre acești băieți, 36,4% aveau tați biologici cu antecedente penale. După aceea băieții au fost grupați în funcție de propriile lor antecedente criminale. S-a constatat că în proporție de 31,1% tinerii aveau tați biologici cu antecedente, în timp ce 37% dintre băieți cu agresiuni minore și 48,8% dintre băieții cu antecedente criminale aveau tați biologici cu asemenea antecedente.
Din aceste date rezultă că criminalitatea are mai multe șanse să apară în cazul unui băiat adoptat, când tatăl său biologic are antecedente penale.
Continuând studiul, tații biologici și cei adoptivi au fost grupați după antecedentele criminale și a fost determinat procentajul fiilor care au înregistrat antecedente criminale pentru fiecare dintre aceste grupuri. Rezultatele au stabilit că există un efect interactiv între criminalitatea tatălui adoptiv și criminalitatea tatălui biologic. Când doar unul a fost criminal, efectul nu părea la fel de semnificativ ca atunci când ambii au fost infractori.
De asemanea, efectul criminalității tatălui adoptiv nu era la fel de mare ca efectul criminalității tatălui biologic.
S-a mai stabilit, folosind metoda statistică de analiză a regresiei multiple, că, totuși, criminalitatea tatălui biologic continuă să aibă efecte chiar și când tatăl adoptiv nu are antecedente.
Studiul a stârnit interes mai ales pentru agențiile de adopțiuni, care își puneau problema adopției unui copil, în anumite cazuri, în funcție de poziția părinților biologici.
5.Teoriile privind dezechilibrul biochimic
Implicațiile echilibrului și dezechilibrului hormonal au pătruns adânc în limbajul biologiei și fiziologiei umane, efectele sale făcând obiectul mai multor studii, nu numai în rândul biochimiștilor dar și al criminologilor.
Astfel, una din primele lucrări, aparținând lui Louis Berman- ,,Glandele care reglează personalitatea’’, prezintă chimia corpului uman și dezechilibrul hormonal ca două concepte centrale ce stau la baza unei noi criminologii care se bazează pe biochimie. De altfel o abordare similară mai apare și într-o altă carte care avea să vadă lumina tiparului în 1928.
Ideea de bază era că tulburările emoționale crescânde, datorate dezechilibrului hormonal, creează ocazii propice pentru producerea crimei.
Singura cercetatre mai realistă a timpului a fost cea făcută de Berman, pe 250 de criminali, pe care i-a comparat cu un grup de control de băieți normali, necriminali, din New York. Cei considerați criminali aveau o distribuire a defectelor glandulare de 2-3 ori mai mare decât a celor din grupul de control. Același lucru s-a întâmplat și la un grup de delincvenți tineri, comparați cu un alt grup de nondelincvenți de aceeași vârstă.
Totuși, dificultatea cea mai evidentă, care pune testul sub semnul întrebării, este că Berman nu explică în detaliu cum și-a făcut comparările, cum i-a selectat pe cei din grupul de control sau care au fost rezultatele statistice ale studiului.
Alte studii, făcute la o școală specială pentru tinerii delincvenți, au arătat că nu există nici o diferență particulară între cei care aveau o funcționare normală a glandei.
Mai mult, a devenit logic că între funcționarea normală a glandelor și o viață sexuală normală există o relație care nu poate fi folosită de cei care susțineau că disfuncționalitățile glandulare au aceeași relație directă și cu crimele sexuale sau alte asemenea fapte situate în afara legii.
Totuși, se pare că există o relație între activitatea criminală a unei femei și unele afecțiuni endocrine minore, care cauzează variații neobișnuit de mari în nivelele hormonale, cu puțin timp înainte de menstruație-tensiune menstruală. Așa, de exemplu, câteva studii arată că femeile, în această perioadă, comit infracțiuni și afișează o varietate de alte probleme comportamentale, care, în afara acestei perioade, nu se petrec deloc sau sunt foarte ușor sesizabile. Însă, aceste studii nu vin să sugereze că variațiile la nivel hormonal, ele însele, cauzează crima, ci numai că disfuncția, în combinație cu alți factori, poate să contribuie la declanșarea impulsului criminal.
Există, se pare, o relație între testosteron, hormonul sexual masculin, și nivelurile crescute de agresivitate ale bărbaților. Astfel, mai multe studii au găsit că bărbații mai violenți au nivelul de testosteron mai mare.
Însă studiile existente, atât în țară, cât și în străinătate, fac referiri la cercetări care sunt legate de activitatea glandelor endocrine și de schimbările pe care le produc în personalitatea pacientului, pornind de la tratamentul pe care-l fac și nu prea întâlnim specialiști care, plecând de la aceste constatări, să facă conexiuni între crimă și dezechilibrul hormonal. Întrebați despre aceasta, majoritatea înclină să nu vadă vreo relație directă între hormonii endocrini și crimă, așa cum, de altfel, nu există nici între dieta persoanei și crimă, deși sunt voci care susțin că terapiile nutriționiste sunt marea promisiune pentru tratamentul viitor al infractorilor.
6.Teoria privind complementul cromozomial xyy și xxy
Deși repudiat de mulți oameni de știință, ,,visul’’ lombrosian de a găsi o dovadă palpabilă, pentru a demonstra substratul biologic al crimei, nu a fost niciodată și probabil nici nu va fi total abandonat.
Odată cu dezvoltarea tehnicilor moderne de cercetare, preocupările de a stabili un raport între comportamentul criminal și structurile biologice ale individului s-au deplasat în sfera genetică.
În deceniul șase al secolului douăzeci, progresele geneticii au determinat o relansare a interesului pentru aplicarea modelului biobogic în explicarea devianței. O serie de investigații făcute în acest sens au încercat să identifice relațiile posibile dintre comportamentul deviant și structura cromozomială (purtătoare de gene). După cum se știe, celula organismului uman are 46 de cromozomi ce formează 23 de perechi distincte, în fiecare pereche omoloagă existând un cromozom matern și unul patern.
Cariotipul omului normal este reprezentat, prin urmare, de formula genetică 46XY în cazul sexului masculin și de 46XX în cazul celui feminin.
Anumite accidente genetice pot însă determina fie un minus, fie un surplus de cromozomi sexuali în formula genetică.
Cât privește minusul de cromozomi sexuali, în literatura de specialitate se arată că procentul de femei infractoare cu cariotipul 46XO este nesemnificativ.
Corelații semnificative ar apare, potrivit unor opinii, între surplusul de cromozomi și criminalitate. Complementul cromozomial XYY este o asemenea caracteristică, și a stimulat o arie întinsă de cercetări, penrtu a se ști dacă el poate fi asociat cu comportamentul criminal.
La femei, acești cromozomi au aceeași mărime și sunt denumiți ,,XX’’, după forma lor.
Unul dintre cei doi cromozomi de la bărbat este mai mic și diferit ca formă, de aceea cromozomii sexuali masculini sunt denumiți ,,XY’’. La concepție, un ovul și un spermatozoid, fiecare conținând 23 de cromozomi, se unesc și formează o singură celulă, care începe să se dezvolte sub forma unui embrion.
Se întâmplă, uneori, ca o diviziune celulară anormală, să-și facă apariția înaintea concepției, astfel că ovulul sau spermatozoidul să conțină un cromozom sexual mai mult, iar embrionul care rezultă, va conține mai mulți cromozomi decât este normal. Această anormalitate a fost denumită ca particularitatea XXY, adică sindromul lui Klinefelter, după numele celui care l-a descoperit.
Mai mulți cercetători au fost de acord că sindromul lui Klinefelter poate fi asociat cu degenerarea testiculelor și sterilitate, mărimea sânilor și înapoiere mintală moderată. La acestea, cercetări mai recente adaugă alcoolismul și homosexualitatea. A fost însă suficient pentru criminologi ca descoperirea să fie luată în atenție și să se efectueze investigații pe grupe de deținuți.
Deoarece cromozomul Y determină masculinitatea, s-a avansat ideea că un bărbat cu un cromozom Y mai mult (XYY) ar putea fi mult mai agresiv și înclinat spre agresivitate.
Multă vâlvă au făcut astfel în anii 1960-1970 cercetările Patriciei Jacobs în Marea Britanie. Examenul genetic a 197 de delincvenți dintr-o închisoare din Edinbourgh a constatat că 7 dintre aceștia aveau cariotipul 46XYY; într-un alt grup examinat, procentul fiind de 2,8% (în populația generală proporția fiind de 1 la 700). Pe baza acestor cercetări, P. Jacobs ajunge la concluzia că frecvența acestei anomalii printre deținuți s-ar datora surplusului de cromozomi Y care ar predestina, genetic, individul la crimă.
Cromozomul Y a fost de altfel denumit și cromozomul crimei, mai ales speculațiilor publicitare făcute în jurul cazului Richard Speck-care a ucis la Chicago la 14 iulie 1966, 8 asistente medicale-bănuit a aparține acestui cariotip, bănuială neconfirmată ulterior, și a lui Daniel Hugon care a ucis la Paris, la 4 septembrie 1956 o prostituată, purtător al aceluiași damnat cromozom.
În literatura de specialitate se citează și alte studii care au încercat să stabilească o amplă listă de tulburări de comportament, printre care și manifestări antisociale, derivate din această anomalie.
Caracteristica fizică cea mai evidentă a acestor bărbați era că ei erau excepțional de înalți (peste 2 m), și, de aceea, la alte asemenea cercetări, au fost testați numai bărbații care aveau înălțimea în jurul acestei cifre.
Se apreciază că pe ansamblu, această anomalie ar fi de 10 ori mai frecventă printre infractori, frecvența cariotipului XYY fiind, după unele date, în populația generală, de 0,15%.
Chiar dacă practica a confirmat în unele cazuri că asemenea bărbați au comis cu adevărat crime, ulterior, alte cercetări au arătat, totuși, că cei cu XYY erau cu mult mai puțin violenți decât alții.
Pe baza unui studiu întocmit de cercetătorii Sorbin și Miller, s-a concluzionat: ,,Contrar așteptărilor generate de unele rapoarte și de mass media, studiile făcute sunt mai degrabă o demonstrare prin care se face acceptat faptul că bărbații de tip XYY nu sunt predispuși la agresivitate. În orice caz, ca grup, ei au fost mai puțin agresivi decât comparabilii lor de tip XY’’.
Cel mai amplu studiu care a infirmat ipoteza lansată de Patricia Jacobs este cel realizat în Danemarca de cercetătorii americani Herman Witkin și Sarnoff Mednik.
Studiul a cuprins inițial toate persoanele de sex masculin născute la Copenhaga între 1844-1947, un total de 31.436 din care s-a selecționat un eșantion de 4.558 de persoane, cercetarea finală făcându-se pe 4.139 de subiecți. Dintre aceștia numai 12 subiecți au fost depistați cu formula 46XYY, 5 dintre ei având probleme minore cu justiția, cazul cel mai grav și unicul cu violență fiind al unui adolescent condamnat la 9 luni închisoare pentru loviri.
Cât privește corelația între anomalia 47XXY, cunoscută sub numele de sindromul Klinefelter, unele cercetări arată că persoanele respective prezintă un risc crescut pentru tulburări mentale, tulburări în sfera sexualității (homosexualitate, transexualitate, pedofilie).
Există multiple rapoarte de cercetare care constată un procent mai ridicat de infractori cu această formulă genetică în penitenciare.
Autorii acestor rapoarte de cercetare menționează însă că această anomalie genetică se asociază întotdeauna cu factori defavorizanți din mediul familial și social al individului, aceasta fiind de altfel concluzia generală a acestor cercetări.
7.Funcționarea sistemului nervos central
Se cunoaște că sistemul nervos central are ca localizare și coloana vertebrală, fiind implicat în gândirea conștientă și în activitățile motorii voluntare.
Procesele electrochimice care ar putea să apară la nivelul creierului, dacă se dorește, pot fi detectate cu ajutorul unui electroencefalograf (E.E.G.). Undele cerebrale anormale pe care le înregistrează E.E.G. se crede că sunt asociate cu unele din comportamentele anormale ale individului.
După 1940 s-au făcut mai multe studii cu acest aparat și s-a constatat că 25%-50% dintre grupurile de criminali au anormalități E.E.G., în timp ce studiile noncriminalilor arătau doar un procent de 5%-20% cu asemenea deficiențe. În cazul infractorilor violenți și recidiviști, diferențele sunt mult mai mari.
Aceleași testări au fost făcute și pe un grup de băieți danezi între 10-13 ani și care nu comiseseră nici un act delincvent. Mai târziu, peste 6 ani, au fost verificate înregistrarile oficiale ale celor care au comis infracțiuni cu E.E.G.-urile băieților care nu au comis asemenea fapte. Undele cerebrale aveau, practic același traseu.
S-a oscilat între a se da un răspuns precis, sau nu, preferându-se explicația că datele oferite de test nu susțin teoria nematurizării creierului, ci mai degrabă vin să sugereze o joasă stimulare corticală.
De asemenea, s-a luat în studiu și epilepsia, apreciindu-se că o persoană care are un acces de ,,grand mal’’ poate să apară ca violentă și, în consecință, să poată fi scăpată de sub control. La aceasta s-a mai adăugat și faptul că epilepticii sunt semnalați într-un număr mare în închisori.
Însă, asocierile între o formă de epilepsie și alta cu un compotament criminal sunt neclare si de aceea, poate, numărul susținătorilor este cât al celor care sunt împotrivă.
Totodată, o a treia arie a funcționării sistemului nervos central ce poate fi raportată la comportamentul criminal, include forme variate de afecțiuni și disfuncțiuni ale creierului. Aceste afecțiuni pot fi detectate de teste medicale cum sunt razele X, citire C.A.T. și ciocnirile dorsale.
Într-adevăr, o mare parte din deținuți suferă de asemenea disfuncțiuni cerebrale, în special în regiunile lobilor temporali și frontali, dar comportamentul criminal nu poate fi generalizat numai la aceste disfuncțiuni. Sunt lucruri care nu trebuie scăpate din vedere dar nu însă și generalizate.
Se pare că știința, în acest delicat domeniu, mai are multe de spus.
În ceea ce privește delincvența juvenilă, se presupune că ,,cei care au părinți infractori, copiii, pot să reflecte mai degrabă efectele combinate fizice și psihologice ale neglijenței și bătăilor părintești, decăt vreun factor genetic’’.
8.Incapacitatea de a învăța
Se pare că, la nivelul creierului mic, există un tip de disfuncțiune prin care un copil, altfel normal și inteligent, nu poate învăța.
Sesizarea, combinată cu speculația că delincvemții sunt disproporțional afectați de incapacități de învățare, a făcut ca problema să fie luată în studiu nu numai de sociologi, profesori, medici, ci și de juriști criminologi.
Teoretic, dacă există incapacități de învățare acestea ar putea fi raportate la delincvență, fie prin legăturile biologice, fie prin lanțul de evenimente sociale.
Aceia care optează pentru o legătură biologică susțin că acei copii cu incapacități de învățare sunt impulsivi, pe când ceilalți susțin că nu sunt receptivi la ceea ce se petrece în societate.
Cert este că acum ,,nu s-a stabilit existența unei relații cauzale între deficiențele de învățare și delincvență’’.
Căutarea unor explicații în domeniu s-a lovit de motivația majoră a celor care au muncit cu delincvenții minori, ei devenind convinși că marea majoritate a clienților lor nu sunt capabili să învețe într-o clasă normală din motive care le depășesc posibilitățile de înțelegere.
9.Funcționarea autonomă a sistemului nervos
În toate împrejurările, omul realizează că există, practic, o parte care se separă de sistemul nervos și care controlează majoritatea funcțiilor involuntare ale corpului. Această parte se constituie într-un sistem nervos autonom și intră în funcțiune îndeosebi în situații de ,,luptă sau fugă’’.
Când el intră în funcțiune, se mărește pulsul inimii, are loc redirecționarea sângelui din stomac în mușchi, pupilele se dilată, crește rata respirației și se produce o stimulare a glandelor sudoripare.
În aceste cazuri, folosirea detectorului de minciuni poate măsura funcțiile ,,intrate în alarmă’’ și stabilește cu suficientă probabilitate dacă cel testat spune o minciună.
Deoarece reacția de iritare în anticiparea pedepsei este, în esență, o funcție a sistemului nervos autonom și care se raportează la răspunsul de luptă sau fugă, nivelul socializării la copii poate depinde de acest sistem.
Problema care s-a pus a fost aceea dacă acești copii își activează sistemul de ,,luptă sau fugă’’ în aceleași condiții, chiar și când copilul este dificil de socializat ?
Eysenck a încercat să dea un răspuns întrebării, apelând la conceptele lui Jung ale introversiunii și extroversiunii, ca atitudini decisive în orientarea personalității.
Introvertitul este orientat către lumea subiectivă, în interior, și are tendința de a fi mai tăcut, mai pesimist, retras, serios, atent, de încredere și controlat.
Extrovertitul este orientat spre lumea obiectivă, mai sociabil, impulsiv, nepăsător, optimist și agresiv. Tânjește după aventură și își pierde repede temperamentul.
Pentru explicare, Eysenck a utilizat conceptele lui Pavlov despre excitare și inhibare. El a arătat că introvertiții sunt supuși unei mai mari excitații, în timp ce extrovertiții se află la polul opus. În consecință, introvertiții sunt cei care vor fi mai iritați, pe câtă vreme extrovertiții vor căuta să iasă mai repede din acest cerc al activităților interzise, în căutarea lor pentru stimuli.
În 1971, Passingham a reanalizat teoriile lui Eysenck, prin care acesta susținea că criminalii condiționează mai puțin bine decât noncriminalii și a constatat că studiile lui Eysenck au folosit măsurători ale condiționării care sunt irelevante și imprecise, grupurile erau inadecvate și, ca urmare, nu puteau fi folosite drept grupuri de control și a susținut la vremea respectivă că teoriile lui nu erau bazate pe nici o dată relevantă.
Curt Bartol revede, nouă ani mai târziu, teoriile lui Eysenck, concluzionând favorabil pentru o parte din ele, însă marea lor majoritate erau neconcludente. El a spus că: ,,Eysenck s-a bazat puternic pe principiile clasice ale condiționării, ca o explicare primară pentru criminalitate, în timp ce evitarea altor forme de explicare a devenit una din slăbiciunile dăunătoare teoriei’’.
TITLUL IV
CONSIDERAȚII ASUPRA TEORIILOR PREZENTATE
1.Aprecieri introductive
Am prezentat pe scurt, în titlurile anterioare principalele teorii cu privire la rolul pe care îl joacă factorii biologicii în declanșarea comportamentului criminal, dar și câteva noțiuni cu privire la criminologie, scopul și funcțiile ei. Aceasta nu întâmplător, ci datorită faptului că voi analiza teoriile în cauză din prisma utilității și finalității lor.
Pot spune, însă, de la început, că se pot ridica multe probleme și apar prea multe necunoscute făcând imposibilă găsirea unor răspunsuri sigure la întrebările noastre, dar se știe cu siguranță că ideea potrivit căreia factorii biologici sunt în strânsă legătură cu comportamentul criminal a apărut cu mii de ani în urmă (cum am arătat în prima parte a titlului al doilea) și o teorie atât de veche, care a rezistat și a găsit noi adepți de-a lungul secolelor, trebuie să conțină un sâmbure de adevăr. De asemenea, românii au un vechi proverb care spune că ,,nu iese fum fără foc’’.
M-am abținut pe cât posibil de la comentarii atunci când am prezentat teoriile din titlurile precedete deoarece mi-am propus să le analizez în această ultimă parte a lucrării, din două motive principale: unele obiecții au un caracter general, vizând toate studiile, iar din analiza problemelor speciale, tratate de fiecare teorie în parte voi încerca să trag niște concluzii cât mai unitare.
Astăzi, cum era și pentru unii în trecut, este irefutabil faptul că nu numai un singur factor stă la baza declanșării comportamentului criminal, ci mai degrabă este vorba de o concurență a mai multor factori dacă nu chiar a tuturor factorilor cu care intră în contact un individ. Deci, fără a absolutiza importanța factorilor biologici, voi căuta o legătură a acestora cu comportamentul criminal.
Voi începe prin a arăta unele obiecții pe care le am cu privire la metodele folosite de criminologi pentru adunarea datelor cu ajutorul cărora își susțin teoriile.
2.Numărul mic al infractorilor condamnați față de numărul lor real
După cum am arătat în titlul I al acestei lucrări, citându-l pe domnul Conferențiar Universitar Doctor Tudor Amza, ,,Statisticile poliției cuprind între 50% și 60% infracțiuni în care autorii nu au fost descoperiți (identificați), această proporție fiind în continuă creștere și nu diminuare…’’. În plus, dintre autorii identificați ai infracțiunilor, poate doar ceva mai mult de jumătate sunt condamnați, aceasta din diferite motive: fie că infracțiunea a beneficiat de o impunitate ori acțiunea a încetat prin amnistie, prescripție sau decesul autorului etc. Apoi, așa cum am arătat, există întotdeauna acea cifră neagră pe care nu o putem ignora și care are ca autori pe cei mai periculoși infractori.
Deci, dacă scădem din numărul total al infractorilor pe cei ce comit infracțiuni ce fac parte din cifra neagră (cei mai periculoși), pe cei ce comit infracțiuni aparținând criminalității aparente (numai modul lor de operare fiind cunoscut, ei nefiind însă identificați- ocupă locul următor pe o scară a pericolului social pe care îl prezintă) și pe cei identificați dar care, din diferite moive, nu au suferit condamnări, rămânem cu un număr relativ mic (poate un sfert) de subiecți ai cercetării criminologice.
În studiul privind rolul factorilor biologici în declanșarea comportamentului criminal putem studia (sau cel puțin au fost studiați) numai acei infractori care au fost și condamnați, iar dintre aceștia chiar dacă relativ la numărul total al infractorilor sunt puțini, numai o mică parte au putut face obiectul unor studii.
Concluzia la care se ajunge în urma acestei scurte expuneri, după un calcul simplu, este aceea că nu putem lua de bune și generaliza cu ușurință rezultatele acestor studii, având în vedere numărul și mai ales gradul de pericol social pe care îl prezintă infractorii studiați față de cei care scapă cercetării.
3.Imposibilitatea găsirii unui grup de control acceptabil.
Aceasta este o altă mare problemă care nu văd cum ar putea fi rezolvată. Ideea mi-a venit în timpul unui seminar de etică, atunci când profesorul ne spunea o scurtă poveste, despre o vizită pe care Solon i-o face unui rege, proverbial de bogat, căruia nu îi lipsea nimic, și care îl întreabă pe Solon dacă a văzut om mai fericit decât el. Solon îi răspunde că nu ar putea spune, că nu se poate aprecia dacă un om a fost sau nu fericit decât după ce moare, căci nu se știe ce îl așteaptă în viitor. Într-adevăr, nu mult după aceea, regatul respectiv este atacat și regele cade prizonier. Continuarea nu mai are importanță, esențială este învățătura care se desprinde de aici și anume: Cum poți să alegi un grup de control dintre persoane care sunt încă în viață și să ai certitudinea că ei nu vor săvârși ulterior infracțiuni ?
Față de cea din povestea amintită însă, problema cu care se confruntă un criminolog în căutarea unui grup acceptabil de control este și mai dificilă, întrucât, chiar dacă până la urmă ar găsi un grup de persoane care nu au comis sau nu vor comite niciodată infracțiuni, cum ar putea fi sigur că nici nu au avut înclinații spre un comportament criminal pe care însă și le-au estompat, deci cum va putea ști dacă una sau mai multe persoane din grupul său nu au fost ,,criminali înăscuți’’ dar, din motive oarecare, comportamentul criminal nu s-a declanșat niciodată, fiind acceptat că factorii biologici, chiar dacă au un rol în declanșarea comportamentului criminal, nu sunt singurii care acționează in această privință.
Ca și cea anterioară, această obiecție vizează toate studiile prezentate și nu o ridic datorită spiritului meu critic, care caută orice scăpare, cât de mică, ci, în principal, datorită măsurilor foarte radicale pe care unii cercetători le-au propus de-a lungul timpului cu privire la persoanele care prezentau anumite caracteristici considerate ca fiind indicatori ai unui criminal (propuneri care au ajuns până la interzicerea procreării, măsuri care mi se par absurde și inumane și de care mă tem că undeva în vitor s-ar putea pune în practică).
4.Critica teoriilor prezentate
După cum am putut vedea, relația dintre factorii biologici și declanșarea comportamentului criminal a plecat de la analizarea unor caracteristici fizice ajungându-se în prezent la teorii genetice.
Încă de la început țin să fac unele aprecieri cu privire la concepțiile care cred că i-au călăuzit pe unii cercetători în studiile lor.
Teoria atavistă a acelor timpuri indica atavismul ca pe o formă incipientă a vieții animale; cu alte cuvinte, criminalul semăna cu strămoșii săi, cărora le-a păstrat caracteristicile fizice. Această idee pornește din orgoliul oamenilor, care se cred mult superiori celorlalte ființe din natură, astfel că eventualele comportamente nedezirabile sunt puse pe seama legăturii noastre cu natura.
Nimic nu poate fi mai greșit. Nicăieri în natură nu întâlnim comportanemte deviante, în rândul unei specii sau comunități, atât de multe și de puternice ca în societatea umană. În natură se mențin o ordine și un echilibru perfect, eventualele acte violente nefiind săvârșite de regulă împotriva membrilor aceleiași specii sau comunități, ca la oameni. Nu există nici o asemănare între comportamentul deviant al oamenilor și cel al animalelor, nici măcar cu cel deviant.
În ceea ce mă privește, este clar că astfel de teorii nu sunt numai nefundamentate, dar chiar pornite dintr-o concepție complet eronată asupra vieții și a naturii, în general.
Primii cercetători au observat o asociere a diferitelor anomalii, neregularități cu persoane ce au un comportament criminal, ajungându-se până la Cesare Lombroso care concluziona că prezența a 5 sau mai multe anomalii ne indică faptul că individul este un ,,criminal născut’’.
Critica științifică întemeiată a teoriei privind frenologia crimei este că aceasta este ipotetică. De pe eșichierul teoriilor criminologice, frenologia a dispărut ca disciplină științifică, deoarece nici unul dintre adepții ei nu a putut să susțină, cu date verificabile, conceptele ei despre ,,organele’’ minții sau legătura lor cu diferite tipuri de comportament.
Teoriile antropologiei criminale se bazează absolut și numai pe studiul comparativ al unor criminali cu grupuri de control de noncriminali. Pe lângă obiecțiile pe care le arătam anterior, au fost aduse și altele, cum ar fi aceea că subiecții criminali supuși examinării, considerați a fi reprezentativi pentru un anumit gen de infracțiuni, mai suferiseră condamnări și pentru alte genuri de infracțiuni, complet diferite.
Evoluând gândirea oamenilor și cunoștințele noastre despre om au apărut noi orientări cum ar fi concepțiile potrivit cărora crima s-ar moșteni. Dacă aceasta este ceva nou în Europa, în alte părți ale lumii ideea este foarte veche. De exemplu se știe că în Japonia, cu secole în urmă, atunci când cineva comitea un act de trădare sau o altă faptă gravă care se pedepsea cu moartea, nu numai acea persoană era executată, ci întreaga ei familie. Aceasta nu numai pentru a se îndepărta pericolul unei răzbunări, dar și deoarece se considera că toată familia purta germenii criminalității.
Charles Goring, susținătorul teoriei conform căreia crima este un defect ereditar, a comis eroarea de a da la o parte efectele mediului și a încercat să stabilizeze efectul moștenirii în controlul și explicarea criminalității. Pe nedrept a suprasolicitat în aprecierea factorilor ereditari, iar prin metoda sa de gândire nu a făcut decât să sublinieze eșecul influenței mediului între factorii care, probabil, s-au dorit comuni în știința criminologică a acelei perioade, așa cum a spus-o la un moment dat chiar Goring.
Am prezentat în continuare două teorii foarte interesante, și anume cea privind studiul gemenilor și cea privind studiul adoptivilor. În ceea ce mă privește, dacă aș fi avut unele dubii cu privire la influența factorilor biologici, mai exact a zestrei genetice a indivizilor în declanșarea comportamentului criminal, aceste două teorii mi le-ar fi spulberat. Rezultatele obținute de cercetători, în special de Karl O. Christiansen, arată cu destul de mare siguranță că există o astfel de legătură. Deasemenea, studiile privind adoptivii au arătat că factorii ereditari au o oarecare importanță în declanșarea comportamentului criminal.
Singura critică pe care o pot aduce acestor teorii este aceea a lipsei de finalitate. Arătam în titlul I care este scopul și care sunt funcțiile criminologiei. Teoriile în cauză demonstrează existența unui fenomen, dar nimic mai mult; nu explică nici cum, nici de ce se întâmplă și nici ce măsuri ar putea fi adoptate pentru a preveni acest fenomen.
Problema care se pune în fapt este aceea că, în cazul gemenilor identici, de exemplu, care prezintă același comportament criminal, știind că unii factori biologici contribuie la declanșarea comportamentului criminal, nu știm exact care sunt acei factori. În consecință, propun ca, pentru a se identifica factorii biologici ce influențează declanșarea comportamentului criminal, să se cerceteze îndeaproape gemenii identici care prezintă același comportament criminal, observându-se astfel eventualele diferențe biologice față de alți oameni. Chiar dacă astfel de diferențe nu vor fi găsite, aceasta nu ar însemna că ele nu există, ci pur și simplu că nu le putem detecta încă, deoarece aceste diferențe ar putea fi foarte subtile iar cunoștințele noastre actuale nu foarte înaintate.
Dar… nu trebuie neglijat faptul că nu în toate cazurile și nici măcar în majoritatea cazurilor, în nici un studiu efectuat, atunci când un geamăn este infractor și celălalt este tot infractor, ceea ce arată că nu numai factorii biologici, oricât de puternici sau importanți ar fi ei, trebuie luați în calcul. Atrag atenția că în cazul adoptării unor măsuri bazate pe descoperiri în domeniul biologic trebuie avută mare grijă și să se dea dovadă de mare prudență în adoptarea lor, căci s-ar putea comite grave erori și discriminări nefondate.
Cu privire la celelalte teorii voi expune în continuare părerea mea.
Este adevărat, oamenii, fie ei scriitori, doctori, juriști etc. au observat o anumită asociere între biologia criminalilor și comporamentul acestora; chiar faptul că anumite caracteristici sau afecțiuni sunt asociate cu un comportament criminal specific. Au existat voci care au spus, criticând concluziile la care au ajuns unii cercetători, că aceste diferențe biologice între criminali și noncriminali pot rezulta din condițiile de viață cărora sunt supuși criminalii, în regim de detenție, față de noncriminali.
Când am citit prima dată aceste critici nu le-am dat o prea mare importanță, dar între timp am văzut un documentar foarte interesant care m-a făcut să îmi schimb atitudinea atât de mult încât acum cred că nu factorii biologici declanșează comportamentul criminal, nici măcar nu au un rol oarecare in declanșarea lui, ci mai degrabă implicarea persoanelor în activități criminale determină modificări la nivel biologic, modificări observate apoi de criminologi.
Voi spune câteva cuvinte despre documentarul respectiv, care a durat o oră și jumătate. Acesta trata problema efectului pe care îl are stresul asupra organismului uman, stres determinat atât de relațiile familiale cât și de relațiile de la locul de muncă sau din societate în general. Efectele erau foarte ușor de observat, cei care erau supuși unui stres mai mare (cei care ocupau funcții inferioare și cei care aveau un statut social inferior) prezentau mult mai multe probleme de sănătate decât ceilalți. Pentru a se vedea dacă acele probleme sunt determinate de factorul de stres și nu de alte motive, s-a realizat un experiment cu un grup de maimuțe, deoarece acestea puteu fi supuse la tot felul de teste, în izolare, pe o perioadă îndelungată. Astfel a fost selectat un grup de maimuțe, perfect sănătoase, care au fost izolate și studiate timp de doi ani. S-a observat, astfel, că cele care ocupau un loc mai înalt în ierarhia grupului erau mai sănătoase. O secțiune a unei artere a unei maimuțe dominante, comparată cu cea a uneia care se afla pe o poziție inferioară era semnificativă. Artera primeia era într-o stare foarte bună, pe când cealaltă era într-un stadiu foarte mare de degradare, arătând pericolul unui accident vascular. Aceasta a fost explicată printr-un mic experiment: două maimuțe, una dominantă și una cu un statut inferior au fost izolate în câte o cameră unde erau filmate printr-un geam transparent, astfel încât ele să știe că sunt observate. Ritmul inimii primei abia dacă s-a modificat, pe când la cea de-a doua, el a crescut cu aproximativ 35 de bătăi pe minut. Era evident că aceasta din urmă era mult mai atentă la ceea ce se petrecea în jurul ei, gata oricând să reacționeze dacă era nevoie, să se ferească.
S-a mai pus problema dacă nu cumva maimuțele dominante nu erau mai bine dotate din punct de vedere genetic, astfel încât diferențele de sănătate să se explice astfel. Pentru a vedea acest lucru, s-a realizat un alt experiment: o maimuță dominantă a fost luată și dusă într-un grup în care statutul său era inferior. S-a observat după o vreme că starea sa fizică s-a modificat, în conformitate cu statutul său, ceea ce a arătat că nu dotarea sa genetică era motivul stării sănătății ci locul pe care îl ocupa în ierarhia grupului.
Studii ample au fost făcute de asemenea pe subiecți umani, relevând impactul deosebit pe care stresul îl are asupra sănătății și longevității.
Criminologii au mai întrezărit această relație inversă între declanșarea comportamentului criminal și factorii biologici, dar cred că relația este mult mai puternică decât s-a considerat vreodată că ar fi. Criminalii sunt supuși nu numai unui grad mult mai mare de stres decât restul populației dar majoritatea condițiilor lor de viață sunt modificate, mai dificile, în special în cazul criminalilor prinși și condamnați, lucruri care favorizează apariția caracteristicilor neobișnuite pe care le observă criminologii.
5.Concluzii și implicații
Dacă există sau nu o legătură între declanșarea comportamentului criminal și factorii biologici, este o problemă pe care trebuie să o privim din punctul de vedere al criminologului, ceea ce implică găsirea unor politici aplicabile de rebucere a riscului producerii infracțiunilor. Simpla observare a unei legături între anumiți factori biologici și comportamentul criminal, fără a se determina cu siguranță dacă acești factori duc la declanșarea comportamentului criminal, sau măcar dacă sunt anteriori declanșării acestuia (ar putea fi studiată chiar posibilitatea ca factorii biologici să nu declanșeze comportamentul criminal, ci numai să fie indicii că acesta s-a declanșat sau se va declanșa în viitor), nu folosește deloc criminaologiei, ci mai degrabă criminalisticii, ajutând la depistarea infractorilor, nu la prevenirea faptelor.
Este ușor să afirmăm că există o legătură între factorii biologici și declanșarea comportamentului criminal, se poate da și un exemplu cât se poate de simplu care să susțină această afirmație: criminalitatea în rândul populației de sex masculinn este mult mai ridicată decât cea din rândul populației feminine, care, luate la nivel general, trăiesc în condiții absolut identice. Adevărata problemă care se pune este de a ști exact care sunt acești factori biologici (dacă există), cum acționează ei, când acționează, ce îi declanșează și cel mai important, ce măsuri pot fi luate pentru prevenirea declanșării comportamentului criminal.
După cum am mai atras atenția, până ce nu vom putea răspunde cu siguranță la aceste întrebări ar trebui să ne abținem de la propunerea unor politici de prevenire a crimei bazată pe date din acest domeniu, căci s-ar putea comite erori grave și să nu se obțină rezultatele scontate.
Crima va dispărea din lume atunci când omul va fi evoluat suficient în această direcție. Încercarea de a înlătura comportamentul criminal prin înlăturarea pe cale genetică, deci artificială a acestuia nu numai că nu va da roade, dar va fi chiar nocivă pentru spiritul uman, căci dacă vrem să ajungem pe o treaptă unde nu va mai exista criminalitate, trebuie să evoluăm, să cunoaștem și să înlăturăm aceste comportamente ca fiind nepotrivite pentru rasa umană, nu să încercăm să le tăiem cu bisturiul, ca și cum am chema o zână să fluture bagheta ei fermecată pentru a ne scăpa de rele. Nu spun că este bine ca oamenii să continuie să săvârșească infracțiuni, nici nu spun că vom scăpa cu siguranță de această povară a omenirii care este crima, dar ceea ce spun este că aceasta (crima), fie că vrem sau nu, fie că ne place sau nu, este o parte din noi, aș putea spune că este chiar unul dintre elementele definitorii ale rasei umane. Și, chiar dacă fără convingere, dar pentru că nici contrariul nu este o variantă cu care să mă împac, spun că nu este o soluție (nici chiar într-un viitor posibil) să înlăturăm pe cale artificială această parte integrantă a noastră, ci să o păstrăm să învățăm din ea și atunci când vom fi ajuns destul de departe, să o controlăm pe deplin, așa cum fac și acum mulți dintre noi.
Înclinația de a săvâși crime cerd că o au toți oamenii, chiar dacă aceasta nu apare tot timpul. Trebuie să recunosc faptul că și eu, la un moment sau altul, am fost tentat să săvârșesc fapte interzise de lege. Diferența între criminali și noncriminali nu este la nivel fizic, ci psihic, noncriminalii reușind să își înfrâneze aceste porniri criminale, pentru a respecta ordinea pe care ne-am impus-o în societate.
Eradicarea criminalității eu nu o văd posibilă și nici dezirabilă prin măsuri precum sterilizarea celor cu tendințe spre comiterea crimei sau altele asemănătoare propuse de unii, ci prin îndreptare a criminalilor actuali și prevenire a faptelor viitoare prin educație, formarea conștiinței binelui și a răului etc.
Rasa umană a ajuns unde este acum nu datorită părții ei fizice, căci dacă o comparăm cu alte ființe din natură, este mult mai puțin înzestrată din acest punct de vedere și de neajutorată decât multe viețuitoare de pe Pământ. Ceea ce este diferit, special și extraordinar la oameni, ceea ce ne-a adus atât de departe, este partea psihică, inteligența, conștiința de sine, conștiința binelui și a răului. Cu acestea am triumfat noi asupra naturii și cu acestea vom triumfa si asupra noastră înșine. Aici trebuie să mai lucrăm, aici este răspunsul pe care îl căutăm la întrebarea: ,,Cum să înlăturăm criminalitatea din societate?’’. Nu trebuie să tăiem o parte din noi căci am fi incompleți, nu am mai fi noi oamenii, ci o altă rasă. Trebuie să păstrăm această parte care ne determină, sau favorizează declanșarea comportamentului criminal (dacă aceasta într-adevăr există) și să o controlăm.
Am ales această încheiere pentru lucrarea mea, care ține mai mult de filosofie decât de criminologie, deoarece mi s-a părut cea mai potrivită. Argumentele pe care se bazează multe din teoriile prezentate nu sunt mai convingătoare decât cuvintele pe care le-am așternut eu aici și nici teoriile mai folositoare din punct de vedere al finalității lor.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: .cercetare Criminologica Intermediara (ID: 125105)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.
