Raspunderea Disciplinara A Functionarilor Publici Potrivit Legislatiei DIN Romania

CUPRINS

INTRODUCERE

CAPITOLUL I: CONSIDERATII INTRODUCTIVE PRIVIND RASPUNDEREA JURIDICA

RESPONSABILITATE SI RASPUNDERE…………………………………………….. P.4

NOTIUNEA DE RASPUNDERE JURIDICA………………………………………….. P.6

ELEMENTELE SI CONDITIILE RASPUNDERII JURIDICE………………….. P.9

1.3.1.SUBIECTELE RASPUNDERII JURIDICE…………………………………….. P.9

1.3.2.CONDUITA ILICITA – CAUZA A DECLANSARII RASPUNDERII

JURIDICE…………………………………………………………………………… P.10

1.3.3.VINOVATIA – CONDITIE A RASPUNDERII JURIDICE……………… P.10

1.3.4. LEGATURA CAUZALA DINTRE FAPTA ILICITA SI REZULTATUL

DAUNATOR………………………………………………………………. P.11

1.4.FORMELE RASPUNDERII JURIDICE – GENERALITATI…………………… P.11

CAPITOLUL II: ELEMENTELE CARACTERISTICE RASPUNDERII DISCIPLINARE

2.1. CARACTERIZAREA RASPUNDERII DISCIPLINARE……………………….. P.13

2.2.CAUZELE DE NERASPUNDERE DISCIPLINARA……………………………… P.15

2.3.ABATERILE DISCIPLINARE…………………………………………………………….. P.17

2.4.SANCTIUNILE DISCIPLINARE…………………………………………………………. P.19

CAPITOLUL III: REGLEMENTAREA RASPUNDERII DISCIPLINARE A FUNCTIONARILOR PUBLICI

3.1.EVOLUTIA LEGISLATIEI SI A DOCTRINEI PRIVITOARE LA FUNCTIONARUL PUBLIC………………………………………………………………………. P.21

3.2.REGLEMENTAREA CONDUITEI PROFESIONALE A FUNCTIONARILOR PUBLICI…………………………………………………………………………………………………… P.24

3.3.SANCTIUNILE CE POT FI APLICATE FUNCTIONARILOR PUBLICI….. P.28

3.4.PROCEDURA DE SOLUTIONARE A SANCTIUNILOR DISCIPLINARE A FUNCTIONARILOR PUBLICI…………………………………………………………………… P.30

3.5.STUDIU DE CAZ: SANCTIUNEA DISCIPLINARA A DESTITUIRII DIN FUNCTIE …………………………………………………………………………………………………. P.32

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

=== raspunderea disciplinara ===

CUPRINS

INTRODUCERE

CAPITOLUL I: CONSIDERATII INTRODUCTIVE PRIVIND RASPUNDEREA JURIDICA

RESPONSABILITATE SI RASPUNDERE…………………………………………….. P.4

NOTIUNEA DE RASPUNDERE JURIDICA………………………………………….. P.6

ELEMENTELE SI CONDITIILE RASPUNDERII JURIDICE………………….. P.9

1.3.1.SUBIECTELE RASPUNDERII JURIDICE…………………………………….. P.9

1.3.2.CONDUITA ILICITA – CAUZA A DECLANSARII RASPUNDERII

JURIDICE…………………………………………………………………………… P.10

1.3.3.VINOVATIA – CONDITIE A RASPUNDERII JURIDICE……………… P.10

1.3.4. LEGATURA CAUZALA DINTRE FAPTA ILICITA SI REZULTATUL

DAUNATOR………………………………………………………………. P.11

1.4.FORMELE RASPUNDERII JURIDICE – GENERALITATI…………………… P.11

CAPITOLUL II: ELEMENTELE CARACTERISTICE RASPUNDERII DISCIPLINARE

2.1. CARACTERIZAREA RASPUNDERII DISCIPLINARE……………………….. P.13

2.2.CAUZELE DE NERASPUNDERE DISCIPLINARA……………………………… P.15

2.3.ABATERILE DISCIPLINARE…………………………………………………………….. P.17

2.4.SANCTIUNILE DISCIPLINARE…………………………………………………………. P.19

CAPITOLUL III: REGLEMENTAREA RASPUNDERII DISCIPLINARE A FUNCTIONARILOR PUBLICI

3.1.EVOLUTIA LEGISLATIEI SI A DOCTRINEI PRIVITOARE LA FUNCTIONARUL PUBLIC………………………………………………………………………. P.21

3.2.REGLEMENTAREA CONDUITEI PROFESIONALE A FUNCTIONARILOR PUBLICI…………………………………………………………………………………………………… P.24

3.3.SANCTIUNILE CE POT FI APLICATE FUNCTIONARILOR PUBLICI….. P.28

3.4.PROCEDURA DE SOLUTIONARE A SANCTIUNILOR DISCIPLINARE A FUNCTIONARILOR PUBLICI…………………………………………………………………… P.30

3.5.STUDIU DE CAZ: SANCTIUNEA DISCIPLINARA A DESTITUIRII DIN FUNCTIE …………………………………………………………………………………………………. P.32

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

CAPITOLUL I

CONSIDERAȚII INTRODUCTIVE PRIVIND

RĂSPUNDEREA JURIDICĂ

. Responsabilitate și răspundere

Conceptul de responsabilitate aparține deopotrivă domeniilor psihologiei, moralei, religiei și dreptului și exprimă facultatea individului de a se manifesta, prin actele și atitudinile sale, în acord cu normele, legile și uzanțele de comportare, în societate. Responsabilitatea face ca omul să își asume liber sensul conduitei sale, dar libertatea alegerii conduitei nu trebuie înțeleasă ca liber arbitru. În ecuația societate-libertate-responsabilitate, societatea reprezintă câmpul de manifestare a libertății, iar libertatea o condiție esențială a responsabilității.

Privită din aceste perspective, responsabilitatea apare ca un concept cu o puternică încărcătură morală, dar și corelat în mod necesar cu celelalte categorii de reguli din sistemul normativ social.

Conceptul responsabilității juridice a constituit un obiect de cercetare în aceeași măsură pentru filosofi, sociologi și juriști. Pornindu-se de la criteriile elementare care fac distincția între drept și morală, s-a tras concluzia că responsabilitatea ar fi străină domeniului juridic, întrucât ordinea de drept ar exista prin constrângerea impusă de stat, din afară, în vreme ce responsabilitatea presupune un act involuntar, prin esența lui de natură etică (morală). Fără îndoială că responsabilitatea s-a conturat ca un criteriu de natură morală, ca o dimensiune a conduitei individului raportată la propria sa scară valorică, dar această scară valorică nu decurge, așa cum s-a arătat, „din proprietăți care i-ar fi lui inerente, ci din situația în care el este se găsește angajat.” Apoi, raportul dintre drept și morală nu trebuie privit numai din perspectiva criteriilor ce le separă, ci și din aceea a elementelor comune. În sfârșit, lucrul cel mai important, ordinea de drept nu se bazează exclusiv pe constrângere, ci dimpotrivă, caracteristica sa esențială este aceea că se impune în primul rând prin respectarea de bună voie, ceea ce ține de natura responsabilității juridice.

Comportamentul uman are o sferă diversă de manifestare dar, cu toată complexitatea comportamentului , omul se raportează la unele principii, norme, valori în limitele a ceea ce el consideră a fi bine-rău, permis-nepermis, drept-nedrept, licit-ilicit.

La momentul stabilirii opțiunii individului pentru o anumită conduită se declanșează mecanismul constituirii răspunderii sale sociale. Aceasta se datorează capacității sale raționale de a opta pentru un anumit comportament, știind, sau trebuind să știe că fapta sa se înscrie sau nu în limitele principiilor generale acceptate, și va trebui să suporte consecințele pentru conduita sa negativă.

Răspunderea juridică este forma cea mai gravă a răspunderii sociale și se caracterizează prin:

are întotdeauna, ca temei încălcarea sau nerespectarea unei norme de drept;

este întotdeuna, legată de activitatea exclusivă a unor organe de stat care au competența de a constata în mod oficial nerespectarea normei de drept, de a aprecia gradul de vinovăție și de a stabili și aplica sancțiunea prevăzută de norma juridică;

este o răspundere general-obligatorie, izvorând din imperativitatea dreptului și capacitatea coercitivă a aparatului de stat de a interveni și aplica, la nevoie, constrângerea juridică;

consecințele răspunderii juridice sunt deosebit de grave, putând chiar antrena sancțiuni legate de libertate.

În literatura juridică sunt delimitate mai multe principii, dar 4 sunt consacrate:

Principiul răspunderii pentru fapte săvârșite cu vinovăție – în bazasa, oricărui subiect de drept i se poate aplica o sancțiune numai atunci când este vinovat de nerespectarea unei norme și numai în limitele vinovăției sale. Vinovăția constă în nerespectarea de către subiect a prescripțiilor normei, încălcând prin conduita sa, interesele ocrotite de către aceasta.

Principiul răspunderii personale – răspunderea juridică acționează,în mod direct numai față de întinderea răspunderii juridice, este stabilită în funcție de circumstanțele personale ale autorului faptei. În virtutea acestui principiu funcționează regula conform căreia numai cel care a comis o încălcare a legii este pasibil de răspundere, iar pentru o singură faptă ilicită se poate aplica o singură pedeapsă și o singură dată.

Principiul justeței sancțiunii – presupune o corectă corelare a gravității faptei cu sancțiunea aplicată, astfel încât sancțiunea aplicată să fie proporțională cu fapta.

Principiul celerității tragerii la răspundere – în virtutea acestuia,persoanelor ce se fac vinovate de săvârșirea unor fapte ilicite trebuie să li se aplice sancțiunile cât mai rapid posibil după săvârșirea faptelor, pentru ca sancțiunile să își atingă scopul.

1.2. Noțiunea de răspundere juridică

În sensul ei general, răspunderea este privită ca o obligație de a suporta consecințele încălcării unor reguli de conduită, prin urmare atunci când se încalcă sau nesocotește responsabilitatea.

Problema răspunderii juridice nu se pune decât odată cu apariția normelor juridice. Anterior, existase o formă de răspundere socială dictată de autoritatea obiceiurilor primitive, care nu era altceva decât o formă socializată a răspunderii morale. Departe de a se fi despărțit pe de-a-ntregul de influența moralei, de vreme ce la temelia ei stă și astăzi într-o măsură apreciabilă noțiunea morală de greșeală, răspunderea juridică împrumută criterii de apreciere din sfera moralei, unele din principiile de natură morală (buna credință, prezumpția de onestitate, restituirea a ceea ce s-a dobândit fără just temei etc.) găsindu-și frecventă aplicare în drept. Este adevărat că, odată cu creșterea în complexitate a relațiilor sociale, anumite aspecte ale răspunderii reclamă recurgerea la alt temei decât acela de greșeală. Mai exact, sub forme tehnice care numai aparent se leagă de noțiunea tradițională de răspundere bazată pe greșeală pot fi identificate concepte cum sunt acelea de garanție, de asigurare, de socializare a riscurilor sau de existență.

Ideea legării noțiunii de responsabilitate de aceea a răspunderii juridice a fost subliniată mai întâi în dreptul german, responsabilitatea (juridică) fiind considerată expresia „unei măsuri a conduitei cerute de lege”, adică o formă de obligație socială a individului care face ca drepturile și obligațiile sale să fie determinate și determinabile.

Răspunderea juridică mai este privită și sub forma unei constrângeri exercitată de puterea statală asupra individului, ca o reacție a încălcării normelor dreptului, făcându-l astfel să suporte consecințele prestabilite ale faptei sale (să repare paguba cauzată; să se supună unei sancțiuni penale ori contravenționale etc.).

Noțiunea de răspundere juridică nu este specifică în exclusivitate dreptului, ea fiind folosită în toate domeniile vieții sociale. Astfel, se întâlnește sintagma de răspundere politică, răspundere morală, răspundere civică.

Legislația și jurisdicția nu definesc noțiunea de răspundere juridică, legiuitorul fixând doar condițiile în prezența cărora o persoană poate fi trasă la răspundere, respectiv principiile răspunderii, natura și întinderea sancțiunilor susceptibile de aplicare și limitele în care operează. Situația este similară și în practica judiciară care nu dă o definiție a răspunderii juridice sau a vreuneia din formele ei, însă practica și-a adus o valoroasă contribuție la explicarea și lămurirea condițiilor și formelor răspunderii juridice.

Sensul frecvent atribuit noțiunii de răspundere este acela de obligație de a suporta consecințele nerespectării unor reguli de conduită de către autorul faptei contrare normei și care poartă întotdeauna amprenta dezaprobării sociale a unei asemenea conduite.

După unii autori, răspunderea juridică are loc doar în cazul încălcării unor norme juridice și este urmată de aplicarea constrângerii de stat prin mijloace corespunzătoare gradului de pericol social al faptei săvârșite.

Se definește astfel răspunderea juridică ca fiind o situație juridică specifică constrângerii de stat atrasă de încălcarea sau nerespectarea normelor juridice în vigoare.

Răspunderea juridică poate fi utilizată fie în accepțiunea de ansamblu de

norme juridice care reglementează relațiile sociale, în cazul încălcării normelor juridice, fie de situație juridică în care se află persoana care a încălcat normele juridice.

Răspunderea juridică reprezintă un complex de drepturi și obligații conexe, prevăzute de normele juridice și obligații ce iau naștere ca urmare a săvârșirii unei fapte ilicite și care constituie cadrul de realizare a constrângerii de stat, adică de aplicare a sancțiunii.

Există drepturi ale părții vătămate de a-i fi reparate daunele, ori de a fi restabilit dreptul încălcat și există obligații ale celui vinovat de a suporta sancțiunea de normă juridică încălcată.

1.3. Elementele și condițiile răspunderii juridice

Pentru existența răspunderii juridice este necesară întrunirea cumulativă a următoarelor elemente:

1.3.1. Subiectele răspunderii juridice

Subiectele răspunderii juridice pot fi persoane fizice și persoane juridice. Pentru ca o persoană fizică să devină subiect al răspunderii juridice, trebuie să fie îndeplinite două condiții: să aibă capacitatea de a răspunde și să acționeze în mod liber. Capacitatea de a răspunde implică, în primul rând, discernământul, respectiv capacitatea persoanei de a înțelege și de a voi, respectiv complexul de atribute normale cu care este înzestrat individul sănătos mintal și maturitatea sa.

Capacitatea de a răspunde este o formă a capacității juridice , alături de capacitatea de folosință, de exercițiu, de a moșteni, electorală etc.

Capacitatea juridică se definește ca aptitudinea generală și abstractă stabilită de lege, în funcție de vârstă și discernământul persoanei de a dobândi sau exercita drepturi și obligații într-un raport juridic, adică de a fi titulară de drepturi și obligații.

Libertatea de a acționa – ca o condiție a răspunderii juridice, înseamnă a acționa în cunoștință de cauză, de a acționa pe baza unei decizii neviciate și neconstrâns de altcineva sau altceva, asupra alegerii căii de urmat sau a modului de acțiune în direcția scopului ilicit propus, urmărit și acceptat.

Subiectele colective (instituții, organizații, organe de stat autonome) pot deveni persoane juridice în baza unor proceduri legale. Acestea pot răspunde numai civil și administrativ (nu pot răspunde penal sau disciplinar). Răspund, în schimb, sub toate formele persoanele fizice cuprinse în persoanele juridice.

1.3.2. Conduita ilicită – cauză a declanșării răspunderii juridice

Prin conduita omului se înțelege un ansamblu de fapte ale individului aflate sub controlul voinței și rațiunii sale. Conduita umană poate fi licită sau ilicită prin raportare la prevederile normei de drept.

Conduita ilicită poate să constea într-o acțiune sau inacțiune contrară prevederilor normelor juridice. Acțiunea constă într-un număr de acte materiale contrare normelor; ea este o voință direcționată, exteriorizată a subiectului.

Prin normele prohibitive se stabilește ceea ce este intern, în timp ce prin normele onerative se indică conduita obligatorie, înțelegându-se că prin orice acțiune contrar acesteia sunt încălcate dispozițiile normelor în vigoare. Prin normele permisive se acceptă o anumită conduită în limitele permise de lege.

Inacțiunea constă într-o abținere a persoanei de a face ceva, reținerea de la o acțiune la care ar fi fost obligată, o neîndeplinire a unor fapte stabilite de lege. Omisiunea este, în acest caz, un act conștient și voluntar de a nu face ceea ce trebuie să facă, în virtutea cerințelor stabilite în norma juridică.

1.3.3. Vinovăția – condiție a răspunderii juridice

Vinovăția este starea subiectivă ce caracterizează pe autorul faptei ilicite în momentul încălcării normelor de drept; ea constă în atitudinea psihică și de conștiință negative față de interesele și valorile sociale protejate de normele de drept. Formele în care apare vinovăția sunt intenția și culpa (Art.19 Cod penal).

Intenția – forma vinovăției prin care acțiunea ilicită este ordonată în mod voit , deliberat spre a produce efectul dorit. Ea presupune: cunoașterea caracterului antisocial al faptei, acceptarea urmărilor ei negative, dorința subiectului de a obține realizarea scopului ilicit. Condiția presupune răspundere – exteriorizarea intenției.

Culpa, forma ușoară a vinovăției în care autorul faptei ilicite nu prevede consecința faptelor sale, deși trebuia să le prevadă sau, prevăzându-le, spera în mod superficial că, acestea nu se vor produce. Deci, culpa nu conține dorința realizării, scopul nemijlocit, ci acceptarea posibilității sau riscului producerii ei. Pentru faptele săvârșite din culpă, răspunderea juridică este mai ușoară.

1.3.4. Legătura cauzală dintre fapta ilicită și rezultatul dăunător

Apare ca raport cauzal între cauză și efect; cauza fiind fenomenul care generează, produce efectul. Se distinge de condiție – complex de împrejurări care favorizează sau frânează evoluția cauzei spre efect.

1.4. Formele răspunderii juridice

Formele răspunderii juridice pot fi clasificate în funcție de: valorile sociale apărate, gradul de pericol social al faptei ilicite, vinovăția făptuitorului, tipul normei a cărei dispoziție a fost încălcarea ramurii de drept căreia îi aparține norma.

Răspunderea juridică poate fi: penală, administrativă, materială, civilă și disciplinară.

Răspunderea penală, specifică ramurii dreptului penal, este definită ca un raport de constrângere născut ca urmare a săvârșirii infracțiunii, raport ce se stabilește între stat și infractor și în temeiul căruia statul are dreptul de a-l trage la răspundere pe infractor, de a-i aplica sancțiunea prevăzută de legea penală și obligația infractorului de a răspunde pentru fapta sa și de a se supune sancțiunii aplicate în vederea restabilirii ordinii de drept.

Temeiul stabilirii răspunderii penale este săvârșirea unei infracțiuni. Potrivit Codului Penal, infracțiunea este fapta care prezintă pericol social, săvârșită cu vinovăție și prevăzută de legea penală.

Răspunderea civilă cuprinde ansamblul regulilor de drept civil în

baza cărora este stabilită obligația reparării prejudiciului cauzat printr-o faptă ilicită, de către autorul ei și de cei responsabili alături de el, precum și condițiile în care aceasta intervine. Răspunderea civilă nu se întemeiază numai pe săvârșirea unei fapte ilicite (răspunderea civilă delictuală), ci survine și atunci când nu s-a executat corespunzător o obligație contractuală, caz în care contractantul va răspunde în temeiul și condițiile stabilite prin contract.

Răspunderea administrativă are loc atunci când a fost săvârșită o

abatere administrativă, fapt administrativ ilicit constând într-o acțiune sau inacțiune pe care legea, ordonanța, hotărârea de guvern sau hotărârea unei autorități administrative locale o prevede ca atare și o sancționează prin obligarea la plata unei amenzi sau cu închisoare.

Răspunderea materială este tot o instituție din sfera dreptului

muncii. Ea reprezintă ansamblul normelor de drept referitoare la obligația oricărui salariat de a repara, în limitele prevăzute de lege, prejudiciul pe care

l-a cauzat unității, din vina și în legătură cu munca sa.

Obligația de dezdăunare a unității derivă din contractul individual de muncă, condiție sine qua non a aplicării regulilor referitoare la această formă de răspundere.

CAPITOLUL II

RASPUNDEREA ADMINISTRATIV DISCIPLINARA

2.1. Caracterizarea răspunderii disciplinare

A. Asigurarea disciplinei muncii presupune utilizarea mijloacelor stimulative care se află într-un proces de dezvoltare și diversificare a lor în condițiile privatizării și ale negocierii condițiilor de muncă.

În sectorul public, după o perioadă în care mijloacele de stimulare morală a salariaților au fost repudiate – fiind considerate eronat o creație specifică anilor socialismului – s-a trecut la instituirea, în forme diverse. Spre exemplu, legal, s-a procedat în acest fel în cazul magistraților și al personalului silvic. Firește că utilizarea mijloacelor de stimulare morală a salariaților trebuie extinsă – cerință evidentă care rezultă fie și numai din cunoașterea psihologiei muncii și a managementului resurselor umane. Dar asigurarea disciplinei muncii presupune, fără dubiu și aplicarea, în condițiile legii, a unor sancțiuni disciplinare a acelor salariați care cu vinovăție, săvârșesc o încălcare a obligațiilor ce le revin în calitate de parte a contractului individual de muncă, adică o abatere disciplinară. Ansamblul normelor legale care definesc abaterile disciplinare, stabilesc sancțiunile disciplinare și reglementează condițiile de fond și procedurale pentru aplicarea lor constituie forma de răspundere juridică specifică dreptului muncii – răspunderea disciplinară. Ele sunt reprezentate de cuprinsul art. 263-268 din Codul Muncii.

În esență, răspunderea disciplinară se caracterizează prin următoarele trăsături:

este de natură contractuală, pentru că numai încheierea contractului

individual de muncă are ca urmare incidența obligației salariatului de a respecta toate regulile care configurează disciplina muncii;

Subliniem că în sistemul legislației române a muncii, tipul contractului individual de muncă (pe durată nedeterminată, determinată, cu timp de lucru integral sau parțial) nu imprimă trăsături particulare răspunderii disciplinare.

se transpune într-o constrângere, în principal materială sau, de ordin moral;

are un caracter exclusiv personal; caracterul intuitiv personal al contractului individual de muncă face de neconceput o răspundere disciplinară pentru fapta altuia sau o transmitere a acestei răspunderi asupra moștenitorilor salariatului;

exercită atât o funcție sancționatorie, cât și una preventivă și educativă (deoarece apără și restabilește ordinea interioară din unitate atunci când a fost încălcată).

B. În funcție de obiectul social legalmente ocrotit, este posibil cumulul

răspunderii disciplinare cu alte forme ale răspunderii juridice (patrimonială, contravențională, penală), dacă prin aceeași faptă au fost încălcate și alte relații sociale autonome în raport cu starea de ordine disciplinară.

Tocmai această autonomie (relații sociale diferite) permite cumulul de răspunderi juridice neînfrângându-se principiul non bis in idem. Cel mai frecvent cumul de răspunderi juridice se produce atunci când printr-o singură faptă, săvârșită cu vinovăție, se încalcă normele disciplinare și, concomitent, se produce angajatorului un prejudiciu material. În același caz, salariatul va răspunde, pe de o parte, disciplinal și, pe de altă parte, patrimonial. Cumulul răspunderii disciplinare cu răspunderea penală implică o precizare fundamentală: penalul ține în loc disciplinarul. Dacă salariatul este învinuit că a săvârșit o faptă penală de natură să creeze o incompatibilitate cu funcția sa, desfășurarea procedurii disciplinare nu începe ori se suspendă până la soluționarea definitivă a procesului penal.

În cazul cumulului răspunderii disciplinare cu cea contravențională, ancheta administrativă (în vederea aplicării unei sancțiuni contravenționale) nu suspendă cercetarea disciplinară a salariatului care a săvârșit prin aceeași faptă, atât o abatere discilinară, cât și o contravenție.

2.2. Cauzele de nerăspundere disciplinara

Operând prin analogie, cauzele de nerăspundere disciplinară sunt, cele

din materie penală (art. 44-51 Cod Penal), în măsura î n care se pliază specificul raportului juridic de muncă. Sunt astfel, cauze de nerăspundere (sau de neresponsabilitate) următoarele:

legitimă apărare;

starea de necesitate;

constrângerea fizică sau constrângerea morală;

cazul fortuit;

forța majoră;

eroarea de fapt;

executarea ordinului de serviciu emis în mod ilegal.

Deci, executarea unui ordin de serviciu vădit ilegal, emis cu încălcarea normelor juridice privind competența organului emitent, conținutul și forma ordinului respectiv, nu-l exonerează pe salariat de răspundere disciplinară.

În cazul funcționarilor publici, normele legale detaliază această problemă în modul următor: în situația în care funcționarul public apreciază că dispoziția primită este ilegală, are obligația să motiveze în scris refuzul îndeplinirii dispoziției respective. Dacă funcționarul public care a dat dispoziția stăruie în executarea ei, trebuie să-și formuleze această poziție în scris. În această situație, trec pe prim plan subordonarea și rigorile disciplinare și, ca urmare, dispoziția va trebui să fie executată de cel care a primit-o. Teoretic, este posibil ca dispoziția pe care a executat-o, în aceste condiții, funcționarul public, să aibă totuși caracter ilegal. Dar, cel care a executat-o nu va răspunde disciplinar dacă a urmat în prealabil procedura prescrisă de lege. Răspunderea va reveni deci numai celui care a stăruit în a da un ordin ilegal. Nimic nu se opune ca un astfel de sistem precis, care să ordoneze raporturile dintre salariați și șefii lor ierarhici, să fie stabilit și în alte categorii de unități decât unitățile și instituțiile publice, prin regulamentul intern. Este chiar recomandabil să se procedeze în acest fel.

Cauzele de exonerare din dreptul penal (art. 44-51 Cod penal) sunt în principiu identice cu cele din materie contravențională (art. 11 alin. 1 din O.G. nr. 2/2001 aprobată prin Legea nr. 180/2002) cu excepția infirmității, inexistentă în legislația penală.

Infirmitatea poate fi reținută, prin analogie, și în calitate de cauză de nerăspundere a salariatului (în materie disciplinară). Dacă domeniul contravenționalului este mai grav decât domeniul disciplinarului, este logic și posibil ca infirmitatea să opereze și ca o cauză de nerăspundere disciplinară. De altfel, dat fiind faptul că răspunderea disciplinară se poate cumula cu cea contravențională, ar fi logic ca infirmitatea (ca și oricare altă cauză de exonerare) să opereze numai cu privire la răspunderea contravențională. Exonerarea va putea interveni numai în raport cu circumstanțele concrete ale fiecărei abateri și doar în măsura în care a avut un rol cauzal în înfrângerea de către salariat a normelor disciplinare.

Este posibil, ca în mod excepțional, ca și din rațiuni morale (etice)

salariatul să fie îndreptățit să refuze executarea unui ordin de serviciu, chiar fără a exista în contractul său de muncă o clauză de conștiință. În timp ce legalitatea/ilegalitatea constituie o cerință generică, moralitatea/imoralitatea se impune să fie reglementată expres spre a putea să opereze în materia răspunderii disciplinare.

Convenția civilă asupra corupției, adaptată la Strasbourg în 1999, ratificată de România prin Legea nr. 147/2002, prevede la art. 9: „Fiecare parte prevede în dreptul său intern o protecție adecvată împotriva oricărei sancțiuni nejustificate față de salariații care de bună credință și pe bază de suspiciuni legitime denunță faptele de corupție persoanelor sau autorităților responsabile”.

2.3. Abaterile disciplinare

A. Constituie abatere disciplinară (art. 263 alin. 2 din Codul Penal) o faptă în legătură cu munca și care constă într-o acțiune sau inacțiune săvârșită cu vinovăție de către salariat, prin care acesta a încălcat normele legale, regulamentul intern, contractul individual de muncă sau contractul colectiv de muncă aplicabil, ordinele sau dispozițiile legale ale conducătorilor ierarhici.

Sintetic, abaterea disciplinară poate fi definită ca o încălcare de către salariat a normelor de disciplină a muncii, săvârșită în legătură cu munca sa.

Spre deosebire de reglementarea anterioară, prin noul Cod al muncii:

s-a renunțat la formularea generică a condiției încălcării de către salariat

a „obligațiilor sale” în favoarea enumerării exhaustive a izvoarelor de drept care nasc obligații pentru salariat, dar și a ordinelor și dispozițiilor legale ale conducătorilor ierarhici;

nu se mai face nici o referire expresă la încălcarea „normelor de

comportare”, așa cum preciza textul legal anterior. În favoarea acestei opinii se pot invoca următoarele argumente:

art. 39 alin. 2 din Cod enumeră în principal obligațiile salariatului, nefiind exclusă posibilitatea stabilirii și a altor obligații prin regulamentul intern, care să se refere la normele de comportare în colectiv;

art. 258, care reglementează conținutul regulamnetului intern, stabilește la litera b. că se cuprind – imperativ – reguli privind înlăturarea oricăror forme de încălcare a demnității, ceea ce implică și respectarea unor norme adecvate de comportare.

B. Săvârșirea abaterii disciplinare reprezintă condiția necesară și suficientă, temeiul unic al răspunderii disciplinare.

Condiția săvârșirii abaterii disciplinare, ca temei unic al răspunderii disciplinare, trebuie înțeleasă în sens larg. Astfel, spre a răspunde disciplinar, se impun a fi întrunite următoarele elemente constitutive ale abaterii disciplinare:

obiectul (relațiile sociale de muncă, ordinea și disciplina la locul de muncă);

latura directivă (respectiv fapta – acțiune sau inacțiune – care înfrânge obligațiile izvorâte din contractul individual de muncă); abaterea disciplinară poate să constea într-o singură faptă, săvârșită dintr-o dată, ori dintr-o faptă continuă;

subiectul (întotdeauna o persoană fizică, în calitate de subiect calificat, respectiv un salariat);

latura subiectivă (vinovăția – intenția directă și indirectă și culpa din ușurință sau nesocotință ) care trebuie să se aprecieze concret în funcție de pregătirea profesională, capacitatea, aptitudinile și experiența salariatului respectiv.

Fapta ilicită (abaterea disciplinară) se impune să se afle într-o legătură cauzală cu un rezultat nociv pe plan disciplinar. Întrunirea elementelor abaterii disciplinare – cauza – declanșează efectul, respectiv răspunderea disciplinară. Dacă sunt probate elementele constitutive ale abaterii disciplinare, respectiv înfrângerea obligațiilor de serviciu și vinovăția, rezultatul dăunător și legătura cauzală.

2.4. Sancțiunile disciplinare

Sancțiunile disciplinare generale și condițiile aplicării lor sunt determinate de Codul Muncii expres și limitativ. Legea nu indică, însă, pentru care dintre abaterile disciplinare se aplică una sau alta dintre sancțiunile disciplinare. Rămâne deci o problemă de apreciere lăsată la latitudinea angajatorului, în funcție de gravitatea abaterii și scara sancțiunilor disciplinare.

Sancțiunile generale (art. 264 din Codul Muncii):

avertismentul scris, constă în comunicarea scrisă a salariatului prin care i se atrage atenția asupra faptei săvârșite și i se pune în vedere că dacă nu se va îndrepta și va săvârși noi abateri, va fi sancționat disciplinar, mai grav.

suspendarea contractului individual de muncă pentru o perioadă ce nu poate depăși 10 zile lucrătoare; sancțiunea propriu-zisă rezidă, în acest caz, în faptul că salariatul, pe durata sancționării, nu muncește, dar nici nu primește salarii;

retrogradarea din funcție, cu acordarea salariului corespunzător funcției în care s-a dispus retrogradarea, pentru o durată ce nu poate depăși 60 de zile.

Această sancțiune se aplică pentru încălcări grave ale ordinii și disciplinei muncii, pentru aducerea unor însemnate prejudicii unității, pentru abateri repetate săvârșite de către salariat, abateri pentru care angajatorul consideră totuși, că nu se impune desfacerea contractului de muncă din motive disciplinare. Ea constă în trecerea temporară într-o altă muncă, într-o poziție ierarhică inferioară a salariatului, cu consecința acordării unui salariu diminuat, corespunzător funcției inferioare. Retrogradarea are caracter temporar, ea neputând fi dispusă pe o perioadă mai mare de 60 de zile.

reducerea salariului de bază pe o durată de 1-3 luni cu 5-10%;

reducerea salariului de bază și/sau, după caz, și a indemnizației de conducere pe o perioadă de 1-3 luni, cu 5-10%. Este vorba de salariații cu funcții de conducere potrivit art. 294 din Codul Muncii.

desfacerea disciplinară a contractului de muncă.

Este cea mai gravă sancțiune disciplinară prevăzută de art. 264 alin. (1)

litera f din Codul Muncii și are ca efect încetarea raporturilor de muncă între salariat și angajator. Ea se aplică atunci când salariatul săvârșește o abatere gravă sau abateri repetate de la regulile de disciplina muncii sau de la cele stabilite prin contractul individual de muncă, contractul colectiv de muncă aplicabil sau regulamentul intern (art. 61 litera a) din Codul Muncii.

CAPITOLUL III

REGLEMENTAREA RĂSPUNDERII DISCIPLINARE

A FUNCȚIONARILOR PUBLICI

3.1. Evoluția legislației și a doctrinei privitoare la funcționarul public

Funcția publică și funcționarul public sunt instituții juridice ale dreptului public, în general și ale dreptului administrativ, în particular care s-au conturat ca atare într-o continuă dispută între doctrina jurisprudență și reglementare.

În toate țările există tradiții privind reglementarea funcției publice, ce nu trebuie însă confundate cu apariția unui statut general.

Denumirea de statut, provenind de la cuvântul latin statutum, derivat din verbul statuere (a statua, a decide, a ordona) semnifică un ansamblu de norme juridice ce cuprinde voința statului de a reglementa în mod autoritar o anumită categorie de raporturi sociale ori instituții juridice.

Primul statut al funcției publice a fost adoptat în Spania, în anul 1852, apoi la Luxemburg, în anul 1872, iar în Danemarca prima lege despre funcționari datează din anul 1899.

Doctrina românească interbelică s-a pronunțat dintotdeauna ferm în favoarea unui statut ce ar urma să împiedice arbitrariul administrației centrale și locale, dar și să întărească garanțiile de bună îndeplinire a serviciilor publice.

În acest spirit a fost subliniată necesitatea ca acesta să asigure garantarea imparțialității și neutralității în administrație și deci protejarea funcționarului de presiunile guvernamentale sau ale administrației.

Denumirea de „statut al funcționarilor publici” a fost utilizată pentru prima dată în art. 8 al Constituției din 1923. Prin acest articol s-au stabilit două

principii fundamentale: numai românii erau admiși în funcțiile și demnitățile publice și necesitatea adaptării unor legi speciale privind statutul funcționarilor publici.

Statutul funcționarilor publici și Legea contenciosului administrativ au fost considerate în doctrina interbelică ca un veritabil fundament al jurisprudenței administrative.

Statutul s-a aplicat până în 8 iunie 1940, dată la care a fost promulgat Codul funcționarilor publici.

După numeroase modificări, Codul funcționarilor publici a fost abrogat după anul 1944, fiind urmat apoi de alte reglementări, în spiritul noii ordini constituționale.

În septembrie 1946 s-a adoptat o nouă Lege privind Statutul funcționarilor publici, abrogată după numai 3 ani, pe fondul preocupărilor pentru adoptarea primului Cod al muncii (1949-1989).

În ceea ce privește, constituționalitatea funcției publice dacă ne raportăm la țările Uniunii Europene constatăm că în fiecare din țările care au constituții scrise se regăsesc principii ale funcției publice. Numărul articolelor din Constituție referitoare la funcția publică diferă însă de la o țară la alta, după cum diferă și tehnica sau conținutul reglementării.

Bazele constituționale ale funcției publice în România se regăsesc, în principal, în conținutul art. 16 alin.(3) și art. 73 alin.(3) lit. j.

Astfel, art. 16 din Constituția României, cum acesta a modificat și completat prin recenta lege de revizuire, consacră principiul potrivit căruia:

„Funcțiile și demnitățile publice, civile sau militare pot fi ocupate, în condițiile legii, de persoanele care au cetățenia română și domiciliul în țară. Statul român garantează egalitatea de șanse între femei și bărbați pentru ocuparea acestor funcții și demnități”.

După ani de zile de mese rotunde, seminarii și conferințe naționale și internaționale organizate pe marginea acestei problematici, în care au foste dezbătute diferite proiecte legislative realizate pe această temă „Legea privind Statutul funcționarilor publici „ a fost adoptată în ședința comună a Camerelor în urma angajării răspunderii Guvernului în fața Parlamentului, potrivit art.114 din Constituția republicată devenind Legea nr. 188/1999.

Obiectul de reglementare al Legii privind Statutul funcționarilor publici îl reprezintă „regimul general al raporturilor juridice dintre funcționarii publici și autoritățile și instituțiile publice din administrația publică centrală sau locală, denumite raporturi de serviciu.

Scopul legii îl constituie asigurarea în conformitate cu dispozițiile legale a unui serviciu public stabil, profesionist, transparent, eficient și imparțial în interesul cetățenilor, precum și al autorităților și instituțiilor publice din administrația publică centrală și locală.

În opinia specialiștilor în dreptul muncii, raportul de serviciu este tot o formă a raportului juridic de muncă și nu un raport de drept administrativ.

În opinia autorităților de drept administrativ, natura juridică a raportului de serviciu trebuie stabilită în funcție de specificul elementelor acestui raport și anume: părțile, conținutul și obiectul său.

În doctrina actuală, funcționarul public este definit ca persoană fizică investită în mod legal, prin actul de voință unilaterală al unei autorități publice sau al cetățenilor, cu sarcina îndeplinirii pe un timp limitat sau nedeterminat a unei funcții publice în vederea realizării competenței organului din structura căreia face parte funcția respectivă.

Persoanei căreia i-a încetat raportul de serviciu din motive neimputabile, își păstrează calitatea de funcționar public, continuând să facă parte din corpul de rezervă al funcționarilor publici.

Dispozițiile legii se aplică tuturor funcționarilor publici, inclusiv celor care beneficiază de statute proprii, aprobate prin legi speciale, dacă legea nu dispune altfel. Din această prevedere rezultă implicit că Statutul funcționarilor publici recunoaște că mai sunt și alți funcționari publici în afara celor supuși reglementărilor sale.

3.2. Reglementarea conduitei profesionale a funcționarilor publici

Imaginea funcționarului public în ultimul timp a fost alterată de numeroase apariții negative atât în presa scrisă cât și în presa audio-vizuală, cu privire la unele acte sau fapte care intră sub incidența diferitelor acte normative

cu caracter punitiv. Această imagine negativă asupra funcționarului public este întreținută și de instituțiile care nu au suficiente resurse financiare sau umane pentru a realiza anumite campanii de informare cu privire la categoria funcționarilor publici – categorie profesională aparte în domeniul administrației

publice.

Această percepție negativă asupra funcționarului public este alimentată și de acele jurnale care sunt în căutare doar de subiecte spumoase și care, adesea, nu fac distincția între funcționarul public și alte categorii profesionale bugetare.

Totodată opinia publică – în ceea ce privește funcționarul public – este influențată de acei cetățeni care în periplul lor pe coridoarele administrației publice, întâlnesc funcționari publici cu o conduită profesională necorespunzătoare corpului din care fac parte.

Toate acestea au contribuit la formarea unei percepții care cu greu poate fi modificată, fapt ce presupune conjugarea eforturilor și din partea societății civile, întrucât relația funcționar public – cetățean este o relație bilaterală.

Codul de Conduită din februarie 2004 este un cadru legal de îmbunătățire a responsabilității funcționarilor publici – se vorbește totuși despre o incapacitate reală a autorităților române de a pune în practică politicile și actele normative elaborate.

Orice act normativ nu trebuie impus doar prin forță pentru că atunci aplicarea acestuia nu va fi de durată. Pe de altă parte o măsură care este mai întâi explicată, conștientizată și însușită în final de cei cărora li se adresează, are o viață mai lungă.

Aceste norme de conduită trebuie mai întâi însușite și interiorizate și doar în cazul nerespectării lor să se recurgă la sancționarea celor în cauză. Obiectivele prezentului cod de conduită urmăresc să asigure creșterea calității serviciului public, o bună administrare în realizarea interesului public precum și să contribuie la eliminarea birocrației și a faptelor de corupție din administrația publică prin:

Reglementarea normelor de conduită profesională necesară realizării unor raporturi sociale și profesionale corespunzătoare creării și menținerii la nivel înalt a prestigiului instituției funcției publice și al funcționarului public;

Informarea publicului cu privire la conduita profesională la care este îndreptățit să se aștepte din partea funcționarilor publici în exercitarea funcțiilor publice;

Crearea unui climat de încredere și respect reciproc între cetățeni și funcționarii publici, pe de o parte, și între cetățeni și autoritățile administrației, pe de altă parte.

Articolul 3 din Codul de conduită al funcționarilor publici prevede principiile care guvernează conduita profesională a funcționarilor publici:

supremația Constituției și a legii, principiu conform căruia funcționării publici au îndatorirea de a respecta Constituția și legile țării;

prioritatea interesului public, funcționarii publici au îndatorirea de a considera interesul public mai presus decât interesul personal, în exercitarea funcției publice;

asigurarea egalității de tratament a cetățenilor în fața autorităților și instituțiilor de a aplica același regim juridic în situații identice sau similare;

profesionalismul, principiu conform căruia funcționarii publici au obligația de a îndeplini atribuțiile de serviciu cu responsabilitate, competență, eficiență, corectitudine și conștiinciozitate;

imparțialitatea și independența, principiu conform căruia funcționarii publici sunt obligați să aibă o atitudine obiectivă, neutră față de orice interes politic, economic, religios sau de altă natură, în exercitarea funcției publice;

integritatea morală, funcționarilor publici le este interzis să solicite sau să accepte direct sau indirect pentru ei sau pentru alții, vreun avantaj ori beneficiu în considerarea funcției publice pe care o dețin sau să abuzeze în vreun fel de această funcție;

libertatea gândirii și a exprimării, principiu conform căruia funcționarii publici pot să-și exprime și să-și fundamenteze opiniile, cu respectarea ordinii de drept și a bunelor moravuri;

cinstea și corectitudinea, în exercitarea funcției publice și în îndeplinirea atribuțiilor de serviciu funcționarii publici trebuie să fie de bună credință;

deschiderea și transparența, principiu conform căruia activitățile desfășurate de funcționarii publici în exercitarea funcției lor sunt publice și pot fi supuse monitorizării cetățenilor.

Norme generale de conduită profesională a funcționarilor publici

Asigurarea unui serviciu public de calitate

Funcționarii publici au obligația de a asigura un serviciu public de calitate și transpunerea lor în practică, în scopul realizării competențelor autorităților și ale instituțiilor publice. În exercitarea funcției publice, funcționarii publici au obligația de a avea un comportament profesionist precum și de a asigura, în condițiile legii transparența administrativă, pentru a câștiga și a menține încrederea publicului în integritatea, imparțialitatea și eficacitatea autorităților publice.

Loialitatea față de Constituție și lege

Funcționarii publici au obligația ca prin actele și faptele lor, să respecte Constituția, legile țării și să acționeze pentru punerea în aplicare a dispozițiilor legale în conformitate cu atribuțiile care le revin, cu respectarea eticii profesionale.

Loialitatea față de autoritățile și instituțiile publice

Funcționarii publici au obligația de a apăra în mod loial prestigiul autorității sau instituției publice în care își desfășoară activitatea, precum și de a se abține de la orice act ori fapt care poate produce prejudicii imaginii sau intereselor legale ale acesteia.

Funcționarilor publici le este interzis:

să exprime în public aprecieri neconforme cu realitatea în legătură cu activitatea autorității sau instituției publice în care își desfășoară activitatea;

să facă aprecieri neautorizate în legătură cu litigiile aflate în curs de soluționare și în care autoritatea publică unde își desfășoară activitatea, are calitatea de parte;

să dezvăluie informații care nu au caracter public, în alte condiții decât cele legale;

să dezvăluie informațiile la care au acces în exercitarea funcției publice, dacă această dezvăluire este de natură să atragă avantaje necuvenite ori să prejudicieze imaginea sau drepturile insituției ori ale unor funcționari publici, precum și ale persoanelor fizice sau juridice;

să acorde asistență și consultanță persoanelor fizice sau juridice în vederea promovării de acțiuni juridice ori de altă natură împotriva statului sau autorității publice în care își desfășoară activitatea.

Libertatea opiniilor

În îndeplinirea atribuțiilor de serviciu, funcționarii publici au obligația de a respecta demnitatea funcției publice deținute, corelând libertatea dialogului cu promovarea intereselor autorității sau instituției publice în care își desfășoară activitatea.

În activitatea lor, funcționarii publici au obligația de a respecta libertatea opiniilor și de a nu se lăsa influențați de considerente personale sau de popularitate.

În exprimarea opiniilor, funcționarii publici trebuie să aibă o atitudine conciliantă și să evite generarea conflictelor datorate schimbului de păreri.

Folosirea imaginii proprii

În considerarea funcției publice deținute, funcționarilor publici le este interzis să permită utilizarea numelui sau imaginii proprii în acțiuni publicitare sau pentru promovarea unei activități comerciale, precum și în scopuri electorale.

Funcționarii publici nu trebuie să solicite sau să accepte cadouri, servicii, favoruri, invitații sau orice alt avantaj, care le sunt destinate personal și care le pot influența imparțialitatea în exercitarea funcțiilor publice deținute ori pot constitui o recompensă în raport cu aceste funcții.

3.3 Sanctiunile ce pot fi aplicate functionarilor publici

Sanctiunile disciplinare ce pot fi aplicate functionarilor publici conform Legii nr.188/1999 sunt:

mustrarea scrisa

diminuarea drepturilor salariale cu 5-20% pe o perioada de pana la 3 luni

suspendarea dreptului de avansare in gradele de salarizare sau, de promovare in functia publica pe o perioada de la 1 la 3 ani

retrogradarea in treptele de salarizare sau retrogradarea in functia publica pe o perioada de pana la un an

destituirea din functia publica

La individualizarea sanctiunii disciplinare se va tine seama de clauzele si gravitatea abaterii disciplinare, imprejurarile in care aceasta a fost savarsita, gradul de vinovatie si consecintele abaterii, comportarea generala in timpul serviciului a functionarului public, precum si de existenta in antecedentele acestestuia a altor sanctiuni disciplinare care nu au fost radiate in conditiile legii.

Sannctiunile disciplinare se aplica in termen de cel mult un an de la data sesizarii comisiei de dispciplina cu privire la savarsirea abaterii disciplinare,dar nu mai tarziu de 2 ani de la data savarsirii abaterii disciplinare.

In cazul in care fapta functionarului pubic a fost sesizata ca abatere disciplinara si ca infractiune,procedura angajarii raspunderii disciplinare se suspenda pana la dispunerea neinceperii urmaririi penale,scoaterii de sub urmarire penala ori inceperii urmaririi penale sau pana la data la care instanta judecatoreasca dispune achitarea sau incetarea procesului penal.

Pe perioada cercetarii administrative,in situatia in care functionarul public care a savarsit o abatere disciplinara poate influenta cercetarea administrativa,conducatorul autoritatii sau institutiei publice are obligatia de a interzice accesul acestuia la documentele care pot influenta cercetarea sau,dupa caz,de a dispune mutarea temporara a functionarului public in cadrul altui compartiment sau altei structuri a autoritatii ori institutiei publice.

Sanctiunie disciplinare nu pot fi aplicate decat dupa cercetarea prealabila a faptei savarsite si dupa audierea functionarului public.Audierea functionarului public trebuie consemnata in scris,sub sanctiunea nulitatii.Refuzul functionarului public de a se prezenta la audieri sau de a semna o declaratie privitoare la abaterile disciplinare care i se imputa se consemneaza intr-un proces verbal.

3.4. Procedura de aplicare a sancțiunilor disciplinare a funcționarilor publici

„Încălcarea cu vinovăție de către funcționarii publici a îndatoririlor corespunzătoare funcției publice pe care o dețin și a normelor de conduită profesională și civică prevăzute de lege, constituie abatere disciplinară și atrage răspunderea a acestora.”

Răspunderea disciplinară reprezintă un ansamblu de norme care reglementează actele și faptele săvârșite de funcționarul public în exercitarea atribuțiilor sale sau în legătură cu acestea, sancțiunile care se aplică și normele procedurale corespunzătoare.

Au fost identificate următoarele trăsături ale răspunderii disciplinare: este o răspundere de drept public; intervine numai în cazul săvârșirii unei abateri disciplinare calificată ca atare prin norme ale dreptului public, deci în cadrul unor raporturi de drept public, subiectul activ este un funcționar public, iar subiectul pasiv este autoritatea sau instituția publică la care acesta este încadrat.

Constituie abateri disciplinare următoarele fapte:

întârzierea sistematică în efectuarea lucrărilor;

neglijența repetată în rezolvarea lucrărilor;

absențe nemotivate de la serviciu;

nerespectarea în mod repetat a programului de lucru;

intervențiile pentru soluționarea unor cereri în afara cadrului legal;

nerespectarea secretului profesional sau a confidențialității lucrărilor cu acest caracter;

manifestări care aduc atingerea prestigiului autorității sau instituției publice în care își desfășoară activitatea;

desfășurarea, în timpul programului de lucru, a unor activități cu caracter politic;

refuzul de a îndeplini atribuțiile de serviciu;

încălcarea prevederilor legale referitoare la îndatoriri, incompatibilități, conflicte de interese și interdicții stabilite prin lege pentru funcționarii publici;

stabilirea de către funcționarii publici de execuție de relații directe cu petenții în vederea soluționării averilor acestora.

Abaterea disciplinară a fost definită ca „abaterea săvârșită, în general, de la îndatoririle de serviciu din culpa funcționarului și care nu constituie infracțiune, fiind sancționată, de regulă, de către organele administrative, iar nu de către instanțele judecătorești”.

3.5. Studiu de caz. Răspunderea disciplinară. Sancțiunea disciplinară a destituirii din funcție. Lipsa cercetării prealabile și a audierii funcționarului. Lipsa propunerii sancțiunii disciplinare de către Comisia de disciplină. Nelegalitatea ordinului de destituire din funcție.

Potrivit art.70 pct.5 din Legea nr. 188/1999, sancțiunea disciplinară nu poate fi aplicată decât după cercetarea prealabilă a faptei imputate și după audierea funcționarului public.

Pe de altă parte, conducătorul autorității publice nu poate aplica sancțiunea destituirii din funcție, în abesența unei propuneri din partea comisiei de disciplină, conform art. 72 din Legea nr. 188/1999.

Secția de contencios administrativ, decizia nr.705 din 19.02.2004.

Reclamanta T.C. a solicitat anularea deciziei nr. 508 din 22 mai 2002 emise de Direcția Generală a Vămilor, reintegrarea în funcția deținută anterior, aceea de controlor pentru datoria vamală la Biroul pentru control si vămuire la frontieră (Băneasa), precum și obligația pârâtei la plata drepturilor salariale cuvenite de la data desfacerii contractului de muncă și până la reintegrarea efectivă.

În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că, în mod greșit, i s-a desfăcut contractul de muncă în baza dispozițiilor art.99 lit. h din O.G. nr.16/1998 privind Statutul personalului vamal , întrucât la 1 noiembrie 2000, ea a fost numită funcționar public și apoi a depus jurământul, astfel că raportul său juridic de muncă cu pârâta este guvernat de Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici.

S-a mai susținut că măsura s-a dispus cu nerespectarea dispozițiilor legale, respectiv nu au avut loc cercetarea prealabilă a faptei și audierea sa de către comisia de disciplină constituită la nivelul Direcției Generale a Vămilor. Pe de altă parte, nici pe fond actul atacat nu îndeplineste condițiile de validare, din moment ce nu sunt menționate în concret faptele ce constituie abaterea disciplinară.

Curtea de Apel Bucuresti, secția contencios administrativ a respins acțiunea reclamantei.

S-a reținut că la data de 24.04.2002, Direcția Generala a Vămilor a efectuat un control, pentru perioada 1 ianuarie 1999 – aprilie 2002, cu privire la legalitatea regularității si conformitpții operațiunilor vamale, identificarea gestiunii defectuoase și a fraudelor financiare. Cu această ocazie, echipa de control a stabilit cp, reclamanta, care, conform fișei postului, avea ca atribuții de serviciu “controlul financiar preventiv”, și-a îndeplinit aceste atribuții de acordare a vizei de control financiar preventiv numai dupp achitarea de către importator a datoriei vamale aferente mărfii introduse în țară și după verificarea documentelor de plată; astfel că, pentru neîndeplinirea atribuțiilor de serviciu, a produs un prejudiciu bugetului statului de 2.919.944.689 lei, reprezentând drepturi vamale neachitate.

La data de 11 aprilie 2002, reclamanta a dat o notă explicativă în care a arătat ca responsabilul financiar se afla la sediul central al vămii de unde transmitea telefonic datele cerute de controlorii de la punctele de vamă, inclusiv existența ordinelor de plată; că, verificarea existenței ordinelor de plată ale agenților economici care derulau operațiuni prin punctele de vamă nu a fost posibilă, datorită modului de lucru impus de responsabilul financiar; că nu a pus niciodată la indoială datele furnizate și a mai arătat că nu avea ca atribuții de serviciu referitoare la valoarea declarației vamale în detaliu, întrucât nu exista un ordin de serviciu în acest sens.

Prin raportul de audit, întocmit la 30 aprilie 2002, s-a concluzionat că persoanele împuternicite cu efectuarea controlului financiar preventiv din cadrul Biroului Vamal de Control și vămuire la fontiera Băneasa, printre care și reclamanta T.C., nu au respectat prevederile art. 21 lit. b din decizia nr. 946 din 26 septembrie 1997 privind aprobarea Normelor tehnice de completare, utilizare și tipărire a declarației vamale în detaliu și nu au respectat nici prevederile art. 73 din H.G. nr. 626/1997 privind Regulamentul de aplicare a Codului Vamal.

Raportorul de audit a recomandat aplicarea unei sancțiuni, conform art.99 lit.h din O.G. nr. 16/1998 aprobată și modificată prin Legea nr. 74/2002, a reclamantei, iar directorul general, luând cunostință de aceste împrejurări, a emis decizia nr. 508 din 22 mai 2002, prin care reclamantei i s-a desfacut contractul de muncă.

În ceea ce priveste apărarea reclamantei referitoare la cercetarea abaterii de către Comisia de Disciplină constituită la nivelul Direcției Generale a Vămilor, s-a reținut că această comisie a fost desființată, astfel că se aplică prevederile O.G. nr.16/1998, care derogă de la cele generale din Legea

nr. 188/1999.

S-a reținut apoi că, în cauză, a fost efectuată cercetarea prealabilă: că, inițial, s-a întocmit un proces verbal de contravenție, în baza căruia reclamanta a semnat un angajament de plată, amenda stabilită nu s-a aplicat însă, deoarece s-a extins controlul și s-a întocmit referatul de audit care a condus la aplicarea sancțiunii.

De asemenea, s-a reținut că, prin nota explicativă dată de reclamantă s-a îndeplinit și condiția audierii prevăzute de art. 100 din O.G. NR. 16/1998.

Împotriva sentinței a declarat recurs reclamanta, susținând, în esență: întâi că, în cauză sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 188/1999, nu ale O.G. nr.16/1998, întrucât este funcționar public, nu angajată cu contact individual de muncă; în al doilea rând că, sancțiunea s-a aplicat fără audierea sa; în al treilea rând că, nu există o abatere disciplinară săvârșită de ea.

Recursul este fondat.

Într-adevăr, la data de 1 noiembrie 2000, reclamanta T.C. a fost numită funcționar public (respectiv controlor vamal pentru datoria vamală la Biroul Vamal pentru control și vămuire la frontiera Băneasa) cu care ocazie a depus jurământul și a dobândit calitatea de funcționar public.

Așadar, raportului juridic de funcție care s-a născut între reclamantă si Direcția Generală a Vămilor, îi sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 188/1999 privind Statutul Funcționarilor Publici, nu cele ale O.G. nr. 16/1998 privind statutul personalului vamal, care este anterior legii organice.

Dispozițiile Legii nr. 188/1999, potrivit art. 5 din lege, se aplică tuturor funcționarilor publici, inclusive celor care au statute aprobate prin legi speciale, în măsura în care aceste statute nu dispun altfel.

Deci, situația juridică a persoanelor care au dobândit calitatea de funcționar public, cum este și a reclamantei, este reglementată de legea cadru, respectiv de Statutul funcționarilor publici.

În cauză, din preambulul deciziei nr. 508/2002, rezultă că directorul a emis-o pe baza raportului de audit nr. 23385 din 30.04.2002, întocmit de Serviciul de Control de Audit Intern; că a fost avută în vedere și nota explicativă a reclamantei. Această notă este însp, anterioară raportului de audit și se referă la constatările organelor de control din Direcția Regională Vamală Interjudețeană București în legătură cu anumite debite, pentru care s-a întocmit un angajament de plată.

Or, potrivit art. 70 pct.5 din Legea nr. 188/1999, sancțiunea disciplinară nu poate fi aplicată decât după cercetarea prealabilă a faptei imputate și după audierea funcționarului public.

Dar, pârâta nu a respectat aceste dispoziții legale, imperative, punând temei pe un raport de audit, în legatură cu care reclamanta nu a fost ascultată, precum și pe o notă explicativă dată de ea cu mult înainte de realizarea acțiunii de audit.

Apoi, conducătorul autorității publice a aplicat sancțiunea cea mai gravă a destituirii din funcție a reclamantei, în abesența unei propuneri din partea comisiei de disciplină, prevăzută de art. 72 din Legea nr. 188/1999.

În consecință, recursul a fost admis ca nefondat, sentința casată și pe fond admisă acțiunea, în sensul reintegrării reclamantei în funcția deținută anterior. Totodată, pârâta a fost obligată la plata drepturilor salariale față de reclamant, începând cu data desfacerii contractului de muncă, până la reintegrarea efectivă.

Domnule președinte,

Subsemnatul __________________ domiciliat în_________________

funcționar public având gradul profesional de agent de poliție în cadrul Direcției Generale de Poliție a Municipiului București – Secția 22 Poliție, în contradictoriu cu Direcția Generală de Poliție a Minicipiului București, cu sediul în București, Str. Eforie n3. 3-5, Sector 5, Inspectoratul General al Poliției Române cu sediul în București, Șos. Ștefan cel Mare, nr. 13-15, sector 2 și cu Ministerul Administrației și Internelor, cu sediul în București, Piața Revoluției, nr. 1 A, sector 1, formulez următoarea:

CONTESTAȚIE

Împotriva Dispoziției nr. 199 din data de 07.08.2006 a Directorului General al Direcției Generale de Poliție a Municipiului București prin care s-a dispus sancționarea mea disciplinară cu “destituirea din poliție”, solicitându-vă ca prin hotărârea ce o veți pronunța să dispuneți:

suspendarea executării actului administrative – dispoziția de sancționare nr. 199 din 07.08.2006, până la soluționarea definitivă și irevocabilă a cauzei;

anularea dispoziției de sancționare nr. 199 fin 07.08.2006 sau în funcție de aprecierea dumneavoastră, modificarea acestei dispoziții și reintegrarea mea în funcția publică deținută;

obligarea la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate și cu celelalte drepturi de care am beneficiat și a cheltuielilor de judecată, pentru următoarele

MOTIVE

Solicităm suspendarea de urgență a executării actului administrativ – dispoziția de sancționare nr. 199 din 07.08.2006, până la soluționarea definitivă și irevocabilă a cauzei, în temeiul art. 14-15 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ întrucât această măsură abuzivă și nelegală de sancționare îmi prejudiciază în mod grav situația financiară, lipsindu-mă de drepturile salariale ce mi se cuvin și implicit de resursele necesare asigurării existenței zilnice.

Mai mult, prin menținerea măsurii destituirii din poliție voi suferi un prejudiciu ireparabil constând în excluderea, cu plata școlarizării, de la Școala de Formare și Perfecționare a Agenților de Poliție „Nicolae Golescu” din Slatina. De asemenea, voi fi în imposibilitatea de a-mi achita chiria pentru locuință.

Consider că situația care mi s-a creat prin destituirea nelegală și netemeinică din poliție reprezintă un caz bine justificat și care impune aplicarea art. 14 din Legea nr. 554/2004 a Contenciosului administrativ și înlăturarea de urgență a efectelor actului administrativ care îmi prejudiciază grav interesele.

În fapt, în cuprinsul Dispoziției pe care o contest se menționează faptul că am comis abaterea disciplinară de „comportare necorespunzătoare în serviciu ce aduce atingere probității profesionale a polițistului și prestigiului instituției și pentru neglijența manifestată în îndeplinirea îndatoririlor de serviciu.”

Conform Încheierii ședinței Consiliului de Disciplină din data de 04.08.2006 mi-a fost imputat un comportament necorespunzător în serviciu, cu ocazia intervenției din data de 27.07.2006 din Str. Prel Ghencea nr. 139, sector 6 București, constând în aceea că prin gesturile făcute, aș fi generat în principal mediatizarea cazului, aducând astfel atingere onoarei și probității profesionale a polițistului precum și prestigiului instituției din care fac parte.

Totodată, mi-a fost reproșat că la momentul intervenției nu aș fi avut asupra mea dotarea corespunzătoare, iar după încătușarea persoanelor încătușate turbulente aș fi întârziat nejustificat deplasarea acestora la sediul unității de poliție, fapt ce a determinat receptarea de imagini nefavorabile instituției, abateri prevăzute de art. 12 lit. a și b din Ordinul Ministrului Administrației și Internelor nr. 400 din 29.10.2004 privind regimul disciplinar al personalului din Ministerul Administrației și Internelor.

Întrucât am fost cercetat și sancționat în temeiul Ordinului Ministrului Administrației și Internelor nr. 400 din 29.10.2004 privind regimul disciplinar al personalului din Ministerul Administrației și Internelor și nu în baza Legii nr. 188/1999 republicată cu modificările și completările ulterioare, precum și în baza H.G. nr. 1210/2003 privind organizarea și funcționarea comisiilor de disciplină și a comisiilor paritare din cadrul autorităților și instituțiilor publice ca fiind actele normative aplicabile funcționarilor publici, invoc potrivit art. 4 din Legea 554/2004 a contenciosului administrativ:

Excepția nelegalității

Ordinul Ministrului Administrației și Internelor nr. 400 din 29.10.2004 privind regimul disciplinar al personalului din Ministerul Administrației și Internelor, pentru următoarele motive:

polițiștii sunt funcționari publici cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 188/1999 republicată, privind statutul funcționarilor publici, dispozițiile hotărârilor de guvern emise în baza și în aplicarea acestei legi (ex. H.G. nr. 1209/2003, precum și statutul special astfel cum a fost amortizat potrivit Legii nr. 161/2003 sau reglementările referitoare la drepturi, îndatoriri și incompatibilități specifice, altele decât cele prevăzute de Legea nr. 161/2003, funcții publice specifice și dispoziții cu privire la cariera, în măsura în care statutul nu a fost armonizat;

sancțiunile disciplinare și răspunderea funcționarilor publici sunt prevăzute la Capitolul VIII din Legea nr. 188/1999 republicată în data de 22 martie 2004, iar potrivit art. 94 al aceleiași legi „La data intrării în vigoare a prezentei legi orice dispoziții contrare se abrogă”;

H.G. nr. 1210/2003 are caracter de normă metodologică emisă din baza și în aplicarea Legii nr. 188/1999 republicată și reglementează modul de constituire, componența, atribuțiile și procedura de lucru ale comisiilor de disciplină și ale comisiilor paritare din cadrul autorităților și instituțiilor publice;

Potrivit art. 5 din Legea nr. 188/1999 republicată, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 251/2006, prin statut special se pot reglementa drepturi, îndatoriri și incompatibilități altele decât cele prevăzute în această lege;

Potrivit art. 78 alin. 1 din Legea nr. 360/2002 „dispozițiile prezentei legi se completează cu prevederile Legii nr. 188/1999 privind statutul funcționarilor publici, cu modificările și completările ulterioare…”;

Potrivit art. 75 teza I din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor administrative „ordinele cu caracter normativ, instrucțiunile și alte asemenea acte ale conducătorilor ministerelor și ale celorlalte organe ale administrației publice centrale de specialitate sau ale autorităților administrative autohtone se emit numai pe baza și în executarea legilor, a hotărârilor și a ordonanțelor Guvernului”, iar potrivit art. 76 din același act normativ „ordinele, instrucțiunile și alte asemenea acte trebuie să se limiteze strict la cadrul stabilit de actele pe baza și în executarea cărora au fost emise și nu pot conține soluții care să contravină prevederilor acestora”;

În concluzie, dispozițiile prevăzute în Legea nr. 360/2002 cu privire la regimul disciplinar al polițiștilor se completează cu prevederile Legii nr. 188/1999 privind statutul funcționarilor publici și H.G. nr. 1210/2003, nu prin ordine interne nepublicate în Monitorul Oficial al României.

Consider că măsura sancționării mele disciplinare este nelegală și netemeinică din următoarele motive:

Dispoziția de sesizare nr. 196 din 01.08.2006 emisă de directorul general al Direcției Generale de Poliție din Municipiul București, nu cuprinde elementele prevăzute la art. 24 alin. 2 literele a, c și d din Hotărârea Guvernului nr. 1210/2003 privind organizarea și funcționarea comisiilor de disciplină și a comisiilor paritare din cadrul autorităților și instituțiilor publice.

Conform dispoziției legale menționate, „Sesizarea trebuie să cuprindă:

numele, prenumele, domiciliul și după caz locul de muncă și funcția deținută de persoana care a formulat sesizarea;(…)

descrierea faptei care constituie obiectul sesizării;

arătarea dovezilor pe care se sprijină sesizarea;”

Din studierea Dispoziției nr. 196 din 01.08.2006, rezultă în mod clar că aceste elemente prevăzute imperativ în textul de lege nu se regăsesc în cuprinsul în cuprinsul Dispoziției nr. 196 din 01.08.2006

În cuprinsul art. 27 alin. 1 și 2 din H.G. 1210/2003 se prevede că:

„(1) La primul termen de prezentare, comisia de disciplină verifică îndeplinirea condițiilor prevăzute la art. 24.

(2) În cazul în care comisia de disciplină constată că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute la art. 24 alin. (2) litera a, c și e sau alin, (4), sesizarea este clasată.”

Având în vedere prevederile legale reproduse rezultă cp membri Consiliului de disciplină aveau obligația legală de a clasa lucrarea, astfel încât toate actele întocmite și măsurile dispuse în baza acestor acte, sunt lovite de nulitate absolută.

De asemenea, sesizarea astfel cum a fost formulată încalcă dispozițiile art. 27 alin. 1 din Ordinul Ministrului Administrației și Internelor nr. 400 din 29.10.2004 conform cărora „ofițerul desemnat să efectueze cercetarea prealabilă va proceda la citarea polițistului cercetat pentru a-i aduce la cunoștință materialul de sesizare și a-i solicita rapoarte explicative în scopul clarificării tuturor aspectelor semnalate.”

Din economia textului reprodus rezultă că este necesar ca atât ofițerul desemnat să efectueze cercetarea prealabilă cât și polițistul cercetat să cunoască pentru ce fapte considerate a întruni elementele constitutive ale unor abateri disciplinare, urmează să se efectueze cercetarea prealabilă.

Aceasta implică că în afara existenței unui material de sesizare să existe și o menționare expresă în dispoziția de desemnare pentru efectuarea cercetării prealabile a faptelor care trebuie să facă obiectul cercetării prealabile și pe cale de consecință, care este întinderea mandatului conferit prin respectiva dispoziție ofițerului desemnat să efectueze cercetarea prealabilă, aspect care în cazul meu nu a fost respectat.

Precizez că nu mi s-a adus la cunoștință care este materialul de sesizare, lucru care se poate lesne constata din studierea dosarului de cercetare disciplinară.

Inexistența unei fapte susceptibile de a fi abatere disciplinară.

Gestul de a balansa piciorul care a creat impresia că a lovit o persoană („deși din imaginile filmate, analizate de Institutul de Criminalistică din Inspectoratul general al Poliției Române nu rezultă cu certitudine dacă agentul ________ l-a lovit pe TAMARIS TALOI GRIGORE imaginea fiind obturată de alți polițiști aflați la fața locului, gestul acestuia și modul de balans al piciorului au creat impresia că l-ar fi lovit pe acesta, fapt infirmat de polițist care susține că după încătușarea celui în cauză a lovit într-adevăr cu piciorul o sacoșă care se afla lângă acesta.”

Din textul reprodus nu reiese că eu aș fi lovit pe cineva. Mai mult, dacă aș fi lovit persoanel turbulente fapta ar fi sancționată ca fiind infracțiune și nu abatere disciplinară.

În chiar nota Institutului de Criminalistică care este înregistrată la D.G.P.M.B – Serviciul Inspecție Internă, se menționează că „agent ________________ trece cu piciorul drept prin aer peste numitul Tamaris Toloi Constantin, fără să îl atingă, printr-o mișcare semicirculară de la dreapta spre stânga. Acest mecanism este clar observabil doar prin vizualizarea cu viteză încetinită și zoom-cadru/cadru.”

În raportul de cercetare prealabilă nr. 14216 din 02.08.2006 întocmit la finalizarea cercetării prealabile s-a menționat că aș fi încălcat prevederile art. 2 alin. 2 din „Manualul de bune practici de intervenție” aprobat prin Dispoziția I.G.P.R. nr. 643/2005, în sensul că la coborârea din autoturism nu am avut asupra mea baston de cauciuc.

Această învinuire care mi-a fost adusă este total deplasată având în vedere că nu am primit în dotare centura pentru baston și nici baston de cauciuc.

În plus, absența bastonului nu a fost de natură să influențeze în nici un fel activitatea de intervenție care avea loc, iar dacă instituția apreciază că trebuie ca polițiștii să aibă asupra lor la intervenție dotarea corespunzătoare, consider că mai întâi este necesar să o distribuie polițiștilor, iar apoi să o pretindă a fi avută asupra lor.

Un alt aspect care mi-a fost imputat privește faptul că, deși aveam posibilitatea transportării imediate a persoanelor turbulente la secție de poliție, am fi tergiversat deplasarea la sediul subunității, fapt ce a determinat receptarea unor imagini nefavorabile instituției, de către persoanele civile care au asistat la această acțiune și de către cei care au filmat aceste aspecte.

Precizăm că în nici o dispoziție legală nu se prevede o perioadă de timp în care să fie transportată o persoană imobilizată la unitatea de poliție și prin urmare consider că nu pot să fiu cercetat prealabil și sancționat disciplinar pe un astfel de motiv.

Aplicarea unei sancțiuni mai grave decât a propus Consiliul de disciplină în conformitate cu prevederile art. 35 alin. 3 din H.G. 1210/2003, „persoana care este competentă potrivit legii de aplicare a sancțiunilor disciplinare, nu poate aplica o sancțiune disciplinară mai gravă decât cea propusă de comisia de disciplină.”

Având în vedere faptul că prin încheierea din 04.08.2006 a Consiliului de disciplină, în cazul meu s-a propus sancțiunea, „diminuarea drepturilor salariale pentru funcția îndeplinită cu 10% pe o perioadă de două luni”, rezultă că și din acest motiv sancțiunea disciplinară ce mi-a fost aplicată este nelegală și lovită de nulitate absolută.

Aplicarea sancțiunii de către o persoană ce nu avea competența de a aplica sancțiunea de destituire din poliție

La data de 07.08.2006 a fost emisă Dispoziția nr. 199 a Directorului General al Direcției Generale de Poliție a Municipiului București prin care s-s dispus sancționarea mea disciplinară cu „destituirea din poliție”.

Această dispoziție este nelegală deoarece a fost emisă cu încălcarea dispozițiilor art. 55 alin. 2 din Ordinul Ministrului Administrației și Internelor nr. 400 din 29.10.2004 privind regimul disciplinar al personalului de Ministerul Administrației și Internelor conform cărora „destituirea din poliție se dispune, potrivit legii, de către persoanele care au dreptul și competența să acorde gradele profesionale ale polițiștilor”. Întrucât Directorul General al Direcției Generale de Poliție a Municipiului București nu are competența de a acorda grade polițiștilor, rezultă fără nici un dubiu că dispoziția sa prin care a dispus sancționarea mea disciplinară cu „destituirea din poliție” este lovită de nulitate absolută.

Precizez că art. 15 alin. (1) lit. c din Legea nr. 360/2002 privind Statutul Polițistului stabilește expres și limitativ persoanele ce au competența să acorde grade profesionale polițiștilor „inspectorul general al Poliției Române și șefii celorlalte structuri ale Ministrului Administrației și Internelor, potrivit competențelor stabilite prin ordin al ministrului administrației și internelor, pentru agenții de poliție”. Directorul General al Direcției Generale de Poliție a Municipiului București nu are competența potrivit Legii nr. 360/2002 să acorde grade profesionale agenților de poliție, deci nu are competența potrivit art. 60 alin. (2) din Legea nr. 360/2002 să dispună destituirea din poliție a agenților.

Dispoziția de sancționare nu cuprinde elementele obligatorii prevăzute la art. 35 alin. (2) din H.G. nr. 1210/2003

Dispoziția de sancționare nr. 199/2006 nu cuprinde următoarele

elemente:

descrierea faptei care constituie abatere disciplinară;

precizarea prevederilor din procesul-verbal al comisiei de disciplină

motivele pentru care au fost înlăturate apărările formulate de funcționarul public în timpul cercetării disciplinare prealabile.

Mai exact, nu a fost admisă proba cu martori și nici nu s-a motivat înlăturarea acestei probe. Menționez că solicitarea probei cu martori este consemnată în pocesul-verbal al ședinței Consiliului de disciplină. Potrivit art. 35 alin. (2) din H.G. nr. 1210/2003 actul administrativ este lovit de nulitate absolută dacă nu cuprinde unul din elementele mai sus enumerate.

Pentru toate motivele menționate, vă solicit să admiteți prezenta contestație, așa cum a fost ea formulată și să dispuneți de urgență suspendarea și anularea Dispoziției nr. 199/2006 prin care s-a dispus sancționarea mea disciplinară cu „destituirea din poliție” și repunerea mea în situația anterioară, cu plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate și cu celelalte drepturi de care am beneficiat și a cheltuielilor de judecată.

În drept, motivez acțiunea pe dispozițiile art. 15, 61 din Legea nr. 360/2002, Legii nr. 188/1999 republicată, H.G. nr. 1210/2003, art. 4, 14 și 15 din Legea nr. 554/2004.

Agent de poliție

BIBLIOGRAFIE

* Codul Muncii

** H.G. nr. 1210/2003 privind organizarea și funcționarea comisiilor de disciplină.

*** Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarului public, publicată în Monitorul Oficial nr. 251 din 22 martie 2004.

**** Legea Avertizorului de Integrare, Legea nr. 571/2004 privind protecția personalului din autoritățile publice.

***** Legea nr. 7/2004 privind Codul de Conduită a funcționarului public, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 157 din 23.02.2004.