.capacitatea Juridica Civila a Ministerului Apararii
Introducere
La temelia dreptului civil – ca drept privat prin excelență – se află și trebuie să rămână individul, omul ca subiect de drept distinct, autonom, denumit persoană fizică, precum și acele drepturi individuale care, de obicei, izvorăsc din exercițiul liberei voințe a omului. Este, însă, de subliniat că drepturile individuale sunt țărmurite de drepturile și interesele firești ale colectivității, exprimate prin norme juridice cu caracter imperativ a căror totalitate constituie ordinea publică a statului.
Ar fi însă greșit ca de aici să se tragă concluzia că aceste drepturi individuale aparțin, în exclusivitate omului privit ut singuli, ca persoană fizică. Ele aparțin, în egală măsură, în limitele specialității capacității de folosință, și persoanelor juridice – categorie mare de subiecte de drept civil care îndeplinește un rol important în viața economico-socială.
Normele dreptului civil reglementează statutul persoanelor juridice. Dintre cele două mari categorii de persoane juridice – publice și private – , aceste norme se referă, înainte de toate, la persoanele juridice de drept privat. Marea controversă dintre dreptul civil și dreptul administrativ este cu privire la reglementarea persoanelor juridice de drept public. Antonie Iorgovan subliniază faptul că statul, comuna și județul sunt „personificate”, adică au inițiativă, răspundere și capacitate juridică de a face atât acte de putere publică, cât și acte patrimoniale. Acest motiv îl face pe autor să conchidă că statul și unitățile administrativ-teritoriale sunt persoane juridice, politico-teritoriale, adică persoane juridice care au dreptul de comandă, putând aplica constrângerea în limitele unui teritoriu. Aceste persoane juridice participă, în primul rând, la raporturile juridice de drept public, având drepturi și obligații corespunzătoare acestui domeniu juridic. Însă, aceste subiecte de drept participă și în raporturi de drept privat, inclusiv în cele de drept civil, în care au aceeași poziție juridică de egalitate ca și subiectele de drept privat.
Orice persoană juridică este titularul capacității juridice (căreia i se spune și capacitate de drept). Prin această capacitate înțelegem aptitudinea de a avea drepturi și obligații de orice fel, deci nu numai civile, precum și de a le exercita, respectiv executa în condițiile legii. Este vorba de o capacitate juridică unică, ce aparține oricărui subiect de drept. Având în vedere că o persoană juridică participă în diferite feluri de raporturi juridice, aparținătoare diferitelor ramuri de drept, sfera acestor raporturi juridice este determinată pe categorii de persoane juridice, de limitele obiectului de activitate pentru care a luat ființă subiectul de drept respectiv.
Ministerul Apărării este o persoană juridică de drept public înființată prin lege. Ca orice subiect de drept public, capacitatea juridică civilă a Ministerului Apărării cuprinde cele două forme: capacitate juridică civilă de folosință și capacitate juridică civilă de exercițiu. Conținutul celor două forme se încadrează în limitele principiului specialității capacității de folosință.
Actele încheiate de Ministerul Apărării sunt supuse unui regim special. În principal, această persoană juridică de drept public se supune unui regim juridic de drept public, având în vedere patrimoniul său format în mare parte din bunuri proprietate publică a statului, adică de importanță generală. Bunurile proprietate privată sunt supuse unui regim de drept privat, astfel, Ministerul Apărării participând la raporturi juridice de drept civil, comercial.
Capitolul 1. persoana juridică – noțiuni generale
1.1. Persoana juridică – subiect de drept
Câtă vreme trăiește în sânul naturii, omul este animal, individ redus la nivelul nevoilor biologice. O dată grupați în societăți civile organizate politic, oamenii capătă o nouă dimensiune, aceea de purtători de drepturi și obligații. Din acest punct de vedere ei sunt persoane participând la viața juridică ca subiecte ale raporturilor de drept, fie individual – în calitate de persoane fizice, fie în colectivitate – în calitate de persoane juridice.
Pentru aceste considerente, majoritatea doctrinei juridice definește persoana ca fiind orice ființă capabilă de a avea drepturi si obligații, deci, de a fi subiect de drept.
Dreptul roman a cunoscut atât teoria persoanei fizice, cât și teoria persoanei juridice, însă aceasta din urmă a fost dezvoltată și aprofundată de-abia în dreptul modern.
Subiectul de drept, desemnat cu numele de persoană, se manifestă în contextul vieții sociale ca titular de drepturi și obligații. În această calitate, pe care legea o recunoaște nu numai indivizilor, ci, în anumite condiții, și unor grupuri organizate, oamenii stabilesc între ei diverse relații, raporturi sociale. O mare parte dintre aceste raporturi sociale, intrând sub incidența normelor juridice, se metamorfozează în raporturi juridice. În acest cadru are loc exercitarea drepturilor recunoscute de lege și se impune executarea obligațiilor valabil asumate. Ca urmare, constatăm: calitatea de subiect de drept este în permanență dublată de calitatea de subiect a raportului juridic.
Cuvântul persoană are ca sursă etimologică limba latină. Astfel, noțiunea de „persoană” provine din phersum, termen ce desemna masca pe care actorii o purtau în amfiteatru, mască ce îi dădea vocii actorului un volum mai mare. S-a ajuns la sensul juridic al cuvântului „persoană”, considerându-se că individul, în viața juridică, are un rol de jucat, precum actorul – persoană. Persoana, în dreptul roman, putea fi un om, dar putea fi și o colectivitate, de pildă, o cetate. La Roma nu era de ajuns, pentru a fi persoană, să fii om. Străinii, la început, și sclavii nu au fost considerați persoane. Numai prin dezrobire, din obiect de drept sclavul devenea subiect de drept.
În același timp cu termenul „persoană”, romanii mai întrebuințau, pentru a desemna conceptul de subiect de drept, și pe acela de „caput”, ceea ce înseamnă cap, adică partea superioară a corpului omului, partea abstractă prin care el gândește. În dreptul roman, capacitatea juridică se caracterizează prin cuvântul caput, precum în regula: servus nullum caput habet ( sclavul nu are capacitate), sau după cum rezultă din regula capitis deminutio – micșorare a capacității. De la acest cuvânt provine noțiunea de capacitate.
Termenul în sine, „persona – personare”, ca verb, are semnificația „a răsuna, a face zgomot”, iar substantivul „persona” semnifică, pe de o parte, masca cu lamele metalice și sonore pe care artiștii vechii Rome o puneau pe cap pentru a-și spori volumul vocii, dar și, în sens figurat, noțiunea de „figură” a cuiva.
Dicționarele mai atribuie cuvântului „persona” și semnificația de „personaj de teatru”, cu sensul de „rol” ceea ce, dealtminteri este cât se poate de firesc, având în vedere că pentru fiecare rol se utiliza o mască determinată, invariabilă. De asemenea, sensul de „figură”, „statuie”, dar și „om” completează sfera de semnificații a latinescului „persona”.
Interesant este, însă, faptul că în vechiul drept românesc se exprima ideea de persoană prin noțiunea de „obraz” sau „față”, deși Codul Calimach folosește în tot cuprinsul părții I noțiunea de „persoană”.
Preluând instituțiile fundamentale din dreptul privat roman, dreptul civil modern folosește diviziunea în persoane fizice și persoane juridice sau morale.
Persoana fizică desemnează orice ființă umană. Menționăm că nu întotdeauna s-a acceptat această idee, astfel încât o îndelungată perioadă din istoria omenirii s-a considerat că sclavul nu este ființă umană și, în consecință, nu are drepturi și nu își poate asuma obligații.
Persoanele juridice sunt ficțiuni juridice cărora legea le-a dat personalitate juridică pentru a le permite să-și exercite anumite drepturi și să-și execute anumite obligații, cum ar fi, de exemplu, statul, societățile comerciale, comuna, asociațiile și fundațiile etc. Noțiunea de persoană juridică poate fi utilizată pentru a distinge activitatea privată și activitatea profesională a unei persoane fizice, astfel că un întreprinzător care nu dorește să antreneze întreg patrimoniul de care dispune într-o activitate profesională, își poate constitui o societate cu răspundere limitată, unipersonală, dotată cu personalitate juridică, deci un subiect de drept distinct, cu un patrimoniu diferit de cel al persoanei fizice, întreprinzătorul unic acționar.
Premisa ca o persoană să fie subiect de drept este recunoașterea capacității ei juridice de legea în vigoare.
1.1.1. Teorii cu privire la persoana juridică
Natura persoanei juridice a făcut obiectul de controversă, de-a lungul timpului fiind elaborate mai multe teorii.
a) Teoria ficțiunii. Prima tentativă de rezolvare teoretică a problemei naturii persoanelor juridice o întâlnim la Sini Caldus Fliscus (papa Inocentiu al IV-lea) jurist canonic, care în secolul al XIII-lea a căutat să explice cum de este posibil ca o asociție de persoane fizice să fie considerată o singură persoană, un singur subiect de drept. Această problemă și-a pus-o cu privire specială la așezămintele bisericești. Concluzia la care a ajuns este că temeiul considerării acestor asociați ca o persoană este o ficțiune. Persoana juridică se prezintă astfel ca o „persoană închipuită”, un fel de imagine, „care se percepe mai degrabă cu mintea, decât cu simțurile”. Autorul ficțiunii este legiuitorul, care extinde calitatea de persoană la entitatea creată artificial.
Pornind de la acest fundament, R. von Savigny a elaborat teoria sa – devenită clasică – în secolul al XVIII-lea. Teoria clasică a ficțiunii consideră că persoanele juridice sunt subiecte de drept, care nu există decât scopuri juridice. Pe când persoana fizică există în realitate, iar dreptul nu face altceva decât să o recunoască ca subiect de drept, persoana juridică are o existență pur juridică, generată de o concesiune legală din partea legiuitorului, care o instituie.
La sfârșitul secolului al XIX-lea teoria ficțiunii apărea ca depășită, fiind formulate unele opinii care, deși nu s-au cristalizat ca teorii ale personalității juridice, au constituit, totuși, critici la adresa teoriei dominante până atunci.
Astfel, R. von Ihering arată că a fi subiect de drept înseamnă a fi subiectul unor interese protejate de drept și că adevăratele subiecte de drept nu sunt persoanele juridice, ci membrii care le alcătuiesc, persoana juridică nefiind decât o formă de manifestare, în raporturile juridice, a persoanelor fizice care o compun.
b) Teoria realității. Promotorii tezei realității înțeleg persoana juridică fie ca expresie a voinței grupului, distinctă de voința indivizilor ce o alcătuiesc (realitatea sociologică), fie ca entitate organizată care urmărește satisfacerea unui scop propriu (realitatea tehnică).
Varianta realității sociologice, dezvoltată în Germania secolului al XIX-lea, a avansat ideea că, de îndată ce o grupare de indivizi poate să exprime o voință colectivă, distinctă de voințele individuale ale membrilor săi, devine o persoană juridică aptă să dobândească drepturi și să-și asume obligații. Intervenția legislativă nu este necesară în procesul de creare a noului subiect de drept, căci acesta deja există, de la momentul manifestării de voință. Statul este chemat doar să îl recunoască drept titular de drepturi și obligații, așa cum procedează și în cazul persoanelor fizice.
În varianta realității tehnice, persoana juridicăexistă de îndată ce grupul are o organizare suficientă pentru a pune în mișcare propria voință, îndreptată spre atingerea unui scop determinat, distinct de interesele individuale. Desigur, persoana juridică în raporturi juridice, reprezentată fiind de către organele de conducere. Această realitate de ordin tehnic nu contrazice însă existența entității colective ca realitate juridică. De altfel, procedeul reprezentării nu este străin vieții juridice. Nu numai persoanele juridice, dar și minorii fără capacitate de exercițiu și incapabilii suntzător care nu dorește să antreneze întreg patrimoniul de care dispune într-o activitate profesională, își poate constitui o societate cu răspundere limitată, unipersonală, dotată cu personalitate juridică, deci un subiect de drept distinct, cu un patrimoniu diferit de cel al persoanei fizice, întreprinzătorul unic acționar.
Premisa ca o persoană să fie subiect de drept este recunoașterea capacității ei juridice de legea în vigoare.
1.1.1. Teorii cu privire la persoana juridică
Natura persoanei juridice a făcut obiectul de controversă, de-a lungul timpului fiind elaborate mai multe teorii.
a) Teoria ficțiunii. Prima tentativă de rezolvare teoretică a problemei naturii persoanelor juridice o întâlnim la Sini Caldus Fliscus (papa Inocentiu al IV-lea) jurist canonic, care în secolul al XIII-lea a căutat să explice cum de este posibil ca o asociție de persoane fizice să fie considerată o singură persoană, un singur subiect de drept. Această problemă și-a pus-o cu privire specială la așezămintele bisericești. Concluzia la care a ajuns este că temeiul considerării acestor asociați ca o persoană este o ficțiune. Persoana juridică se prezintă astfel ca o „persoană închipuită”, un fel de imagine, „care se percepe mai degrabă cu mintea, decât cu simțurile”. Autorul ficțiunii este legiuitorul, care extinde calitatea de persoană la entitatea creată artificial.
Pornind de la acest fundament, R. von Savigny a elaborat teoria sa – devenită clasică – în secolul al XVIII-lea. Teoria clasică a ficțiunii consideră că persoanele juridice sunt subiecte de drept, care nu există decât scopuri juridice. Pe când persoana fizică există în realitate, iar dreptul nu face altceva decât să o recunoască ca subiect de drept, persoana juridică are o existență pur juridică, generată de o concesiune legală din partea legiuitorului, care o instituie.
La sfârșitul secolului al XIX-lea teoria ficțiunii apărea ca depășită, fiind formulate unele opinii care, deși nu s-au cristalizat ca teorii ale personalității juridice, au constituit, totuși, critici la adresa teoriei dominante până atunci.
Astfel, R. von Ihering arată că a fi subiect de drept înseamnă a fi subiectul unor interese protejate de drept și că adevăratele subiecte de drept nu sunt persoanele juridice, ci membrii care le alcătuiesc, persoana juridică nefiind decât o formă de manifestare, în raporturile juridice, a persoanelor fizice care o compun.
b) Teoria realității. Promotorii tezei realității înțeleg persoana juridică fie ca expresie a voinței grupului, distinctă de voința indivizilor ce o alcătuiesc (realitatea sociologică), fie ca entitate organizată care urmărește satisfacerea unui scop propriu (realitatea tehnică).
Varianta realității sociologice, dezvoltată în Germania secolului al XIX-lea, a avansat ideea că, de îndată ce o grupare de indivizi poate să exprime o voință colectivă, distinctă de voințele individuale ale membrilor săi, devine o persoană juridică aptă să dobândească drepturi și să-și asume obligații. Intervenția legislativă nu este necesară în procesul de creare a noului subiect de drept, căci acesta deja există, de la momentul manifestării de voință. Statul este chemat doar să îl recunoască drept titular de drepturi și obligații, așa cum procedează și în cazul persoanelor fizice.
În varianta realității tehnice, persoana juridicăexistă de îndată ce grupul are o organizare suficientă pentru a pune în mișcare propria voință, îndreptată spre atingerea unui scop determinat, distinct de interesele individuale. Desigur, persoana juridică în raporturi juridice, reprezentată fiind de către organele de conducere. Această realitate de ordin tehnic nu contrazice însă existența entității colective ca realitate juridică. De altfel, procedeul reprezentării nu este străin vieții juridice. Nu numai persoanele juridice, dar și minorii fără capacitate de exercițiu și incapabilii sunt reprezentați la încheierea actelor juridice.
Apărută ca reacție la ficțiune, teza realității, tehnice sau sociologice, anihilează rolul statului în crearea subiectului colectiv de drept. Acreditarea ideii că orice colectivitate care dispune de un scop și o organizare proprie devine, de plin drept, persoană juridică, îndepărtând astfel în totalitate intervenția legiuitorului, este ea însăși o ficțiune.
c) Teoria realității concrete a apărut la finele secolului al XIX-lea în două curente: în varianta teoriei organice se consideră că persoana juridică este o realitate de fapt și nicidecum o ficțiune; în varianta teoriei voinței colective se apreciază că un colectiv poate fi privit ca o persoană dacă are o voință colectivă distinctă de voințele individuale.
d) Teoria patrimoniului de afectație exprimă ideea că persoana juridică este un simplu patrimoniu impersonal, care nu aparține în colectiv asociaților, ci scopului, destinației pentru care a fost constituit.
e) Teoria proprietății colective a fost promovată de juristul francez Marcel Planiol. În concepția lui, persoana juridică desemnează existența unor bunuri colective constituite ca mase distincte în posesia unui grup de oameni, și ca urmare, ideea personalității morale trebuia înlocuită cu aceea de proprietate colectivă.
f) Teoria colectivului susține că fundamentul persoanei juridice îl constituie, în primul rând, întregul popor în calitatea sa de proprietar unic și exclusiv al bunurilor și mijloacelor repartizate de stat diferitelor organizații pentru a le servi la exercitarea atribuțiilor și la îndeplinirea sarcinilor stabilite prin planul economic.
O variantă mai recentă a teoriei colectivului, teoria colectivului unic, susține că fundamentul persoanei juridice trebuie căutat și găsit exclusiv în colectivul său.
g) Teoria colectivului specific susține că persoana juridică, indiferent de natura ei este o emanație a colectivului de oameni ai muncii, care în cazul asocițiilor sunt reuniți în virtutea calității de membru, iar în cazul instituțiilor, prin raporturi juridice de muncă.
1.1.2. Definirea noțiunii de persoană juridică
În dreptul privat, în funcție de teoria de la care s-a pornit, persoana juridică a fost reglementată în mai multe feluri. Reglementările legale nu fac trimitere directă la una sau alta dintre teorii. Totuși putem considera ca făcând parte din regimurile juridice influențate de teoria ficțiunii pe acelea care acordă funcție constitutivă de persoană juridică actului prin care statul admite funcționarea acestui subiect de drept. În opoziție cu aceste reglementări, teoriile realității, mai cu seamă teoria instituțională a lui Saleilles și teoria realității tehnice a lui L. Michoud, consideră persoana juridică o realitate pe care statul, în mod legal, nu îl poate nici crea și nici suprima. Statul trebuie să recunoască existența lor și să autorizeze funcționarea. Această recunoaștere are doar caracter declarativ, prin care organul de stat constată existența independentă a subiectului de drept respectiv.
Nu doar modul de constituire a persoanei juridice este conceput diferit de cele două mari orientări, ci și funcționarea sa, în primul rând capacitatea civilă de care beneficiază. Comparând cele două categorii de persoane, doctrina este unanimă în a accepta principiul specialității în cazul persoanelor juridice, față de o persoană fizică, care are o capacitate juridică generală.
Interpretarea capacității de drept a persoanei juridice se face diferit în reglementările legale influențate de teoria ficțiunii si de teoria realității. Teoria ficțiunii considerând persoana juridică rodul unei concesiuni legale, interpretează foarte strict specialitatea capacității juridice a acestor subiecte de drept și se consideră că eventuala modificare a capacității este posibilă doar prin modificarea actului normativ prin care s-a acordat concesiunea ce stă la baza existenței subiectului de drept.
Reglementările inspirate din teoria realității interpretează mult mai elastic specialitatea capacității juridice a persoanei juridice. Fiind o realitate juridică, persoana juridică are toate drepturile care-i sunt necesare pentru realizarea scopurilor. Dacă persoana juridică este de natură asociativă , asociații pot modifica scopul său, această modificare având ca efect modificarea capacității.
În cazuri concrete, statutul legal al persoanei juridice este, desigur, mult mai complex. Nu toate persoanele juridice sunt supuse aceleiași proceduri de înființare și de limitare a capacității juridice. Regimul aplicat persoanei juridice în unele state, cum este și în România, cuprinde acte normative din diferite epoci, reflectând teorii foarte diferite.
Se impune, deci, optarea pentru un singur principiu cunoscut sau să se contureze o soluție nouă, originală, care să satisfacă cerințele vieții practice actuale și, pe această bază, să se adopte o nouă reglementare generală, cuprinzătoare și unitară, privitoare la statutul legal al persoanelor juridice.
În lipsa unei definiții exprese a noțiunii de persoană juridică, în doctrină au fost formulate mai multe definiții ale acestui subiect de drept.
A defini persoana juridică, ca subiect de drept autonom, pare a fi o problemă dificilă, deoarece teoriile cunoscute în această privință influențează nemijlocit această operațiune teoretică; nu este totuna că o persoană juridică este autorizată sau recunoscută, ea este supusă controlului judecătoresc sau administrativ, dacă capacitatea juridică este înțeleasă restrictiv sau mai elstic etc.
Din punctul de vedere al lui C. Stătescu, „persoana juridică este un subiect colectiv de drept civil” și persoana juridică este „un colectiv de oameni având structură organizatorică bine determinată, dispunând de independență patrimonială și care urmărește realizarea unui scop în acord cu interesele obștești”.
În concepția lui M. Costin „persoana juridică este colectivitatea umană ( formată prin gruparea mai multor indivizi sau prin asocierea – între ele, ori cu asemenea indivizi – a unor grupări de oameni preexistente) care are capacitatea de subiect distinct de drept, dacă se bucură de o organizare de sine stătătoare și de un patrimoniu propriu, afectat realizării unui anume scop, în acord cu interesul obștesc”.
Gh. Beleiu arată că prin persoană juridică se înțelege „acel subiect de drept civil care constă într-un colectiv de oameni ce întrunește condițiile stabilite de lege pentru a avea această calitate”.
E. Lupan definește persoana juridică ca „o colectivitate umană formată direct din persoane fizice sau asocierea altor persoane juridice, în condițiile stabilite de lege, care participă în nume propriu la raporturi juridice, ca subiect de drept distinct, având o organizare de sine stătătoare, un patrimoniu distinct, afectat realizării unui scop determinat în acord cu interesul obștesc”.
O. Ungureanu apreciază că, din perspectiva dreptului civil, „persoana juridică este acea entitate caracterizată prin organizare și patrimoniu proprii, recunoscute în scopul exercitării drepturilor subiective civile și asumării obligațiilor corelative conferite de lege”.
Aproape toate teoriile care au încercat circumscrierea naturii juridice a acestor subiecte de drept au surprins note importante ale fenomenului, dar au o trăsătură comună negativă: în explicarea naturii persoanei juridice au în vedere numai persoanele juridice colective, asociative. Această tendință a culminat în teoriile formulate în privința „colectivismului” juridic, ajungându-se la teoria „dublului colectiv”, precum și la încercarea de a înlocui conceptul de „persoană juridică” cu aceea de „subiect colectiv de drept”.
A avea în vedere numai persoanele juridice colective și scăparea din vedere a persoanelor juridice individuale împiedică dezvăluirea reală a esenței conceptului de persoană juridică. De altfel, ni se pare că pot fi izolate, separate numai acele fenomene care sunt legate unele de altele. De aceea, după părerea noastră se pot evidenția mai bine elementele comune și cele particulare ale persoanei juridice, în raport cu persoana fizică, dacă pornim de la realitățile existente, care demonstrează prezența a numeroase categorii de persoane juridice de drept public și de drept privat.
Fără îndoială, conținutul noțiunii persoană juridică nu se suprapune cu noțiunea de personalitate juridică. Termenul personalitate, revendicat de mai multe științe ( psihologie, sociologie, antropologie etc.) este definit cu accente, în funcție cu unghiul de vedere al disciplinei respective. Adesea, sensul este strict și delimitativ – personalitate științifică, culturală, politică, invocându-se astfel individul caracterizat prin „capacități și realizări ieșite din comun”.
În schimb, entitatea cu patrimoniu propriu, organizată pentru atingerea anumitor obiective beneficiază de personalitate juridică numai din momentul îndeplinirii cerințelor legale. Dobândirea personalității juridice marchează recunoașterea persoanei juridice ca veritabil subiect de drept. Se poate spune, din această perspectivă, că dobândirea personalității juridice este un procedeu tehnico-juridic care prezintă note specifice în raport cu fiecare categorie de persoane juridice, procedeu care face posibilă integrarea subiectelor colective de drept în circuitul juridic.
1.1.3. Cadrul legal
Ca reglementare cadru, Codul civil român conține referiri directe (art. 817) sau indirecte (art. 559, art 1753 pct. 3) la persoanele juridice. Mai există încă 2 acte normative, Decretul 31/1954 și Decretul 32/1954, care sunt considerate, pe bună dreptate, depășite în contextul actual.
Norme speciale care detaliază regimul juridic specific unor categorii de persoane juridice:
– Codul civil român.
Legea nr. 15/1990 privind reorganizarea unităților economice de stat ca regii autonome și societăți comerciale, modificată prin Legea 276/2006;
Legea societăților comerciale nr. 31/1990, modificată și completată prin Legea 441/2006 și actualizată în ianuarie 2007;
Legea privind registrul comerțului nr. 26/1990, modificată și completată prin Legea 348/2001;
Legea nr. 36/1991 privind societățile agricole și alte forme de asociere în agricultură;
Legea nr. 54/1991 cu privire la sindicate, modificată și completată prin Legea nr. 54/24.01.2003;
Legea nr. 27/1996 cu privire la partidele politice, modificată și completată prin Legea nr. 14/2003;
Legea nr. 109/1996 privind organizarea și funcționarea cooperației de consum și a cooperației de credit, abrogată prin Legea nr. 1/2005 privind organizarea și funcționarea cooperației;
Legea locuinței nr. 114/1996, cu modificările și completările ulterioare prinLegea nr. 145/27.07.1999;
– Legea nr. 58/1998 cu privire la activitatea bancară;
Legea nr. 101/1998 cu privire la Statutul Băncii Naționale a României, cu modificările aduse prin Legea nr. 156/12.10.1999 și prin O.U.G. nr. 136/2001 ( aprobată prin Legea nr. 407/2002), modificată prin Legea 312/2004;
O.G. nr.26/2000 cu privire la asociații și fundații, aprobată prin Legea nr. 246/2005;
Legea 32/2000 privind construirea, organizarea și funcționarea societăților comerciale din domeniul asigurărilor. Legea nr. 32/2000 a fost modificată prin O.U.G. nr. 116/2000 ( aprobată prin Legea nr. 300/2001) și prin O.U.G. nr.51/2001 ( aprobată prin Legea nr. 509/2001).
1.1.4. Clasificarea persoanelor juridice
Se pot stabili o mulțime de criterii după care se disting persoanele juridice între ele, după care se pot împărți în grupe și subgrupe. Unele dintre criterii de clasificare sunt aplicabile tuturor categoriilor de persoane juridice, altele privesc doar unele dintre ele.
a) După domeniul dreptului de care aparțin distingem persoane juridice de drept public și persoane juridice de drept privat.
Persoanele juridice de drept public sunt: statul, unitățile administrativ-teritoriale, organele puterii legislative, executive și judecătorești, instituții de stat, agenți economici de stat.
Statul este o persoană juridică deosebită; el nu este supus regulilor de constituire, reorganizare și încetare prevăzute de lege pentru celelalte persoane juridice. Statul participă, de regulă, în raporturi juridice de drept public pe plan internațional și numai prin excepție în raporturi de drept privat. În literatura de specialitate s-a arătat că „statul fără a fi persoană juridică în înțelesul strict al noțiunii, este un subiect de drept de sine stătător care, având și capacitatea de folosință de drept civil, are putință ca, în cazuri cu totul speciale, să intre în raporturile juridice civile”.
Potrivit art. 25 din Decretul 31/1954, statul este o persoană juridică în raporturile în care participă nemijlocit, în nume propriu, ca subiect de drepturi și obligații.
Unitățile administrativ-teritoriale sunt persoane juridice potrivit art. 4, alin. 1, din Legea administrației publice locale nr. 69/1991, conform căruia: „comunele, orașele și județele sunt persoane juridice”. Unitățile administrativ-teritoriale își desfășoară activitatea pe baza principiilor autonomiei locale, descentralizării serviciilor publice, eligibilității autorităților administrației publice locale și consultării cetățenilor în problemele locale de interes deosebit.
Organele puterii legislative sunt – după cum se știe – cele două camere ale Parlamentului României – organul reprezentati suprem al poporului român și unica autoritate legiuitoare a țării -, care este alcătuit din Camera Deputaților și Senat. După cum se arată în doctrină, nici reglementările legale, nici regulamentele lor de funcționare nu precizează expres calitatea organelor puterii legislative, dar este neîndoielnică calitatea lor de persoană juridică, deoarece întrunesc elementele constitutive necesare pentru această calitate.
Organele puterii executive au, de asemenea, personalitate juridică. Din această categorie fac parte: Președenție, care întrunește, de asemenea, elementele constitutive ale personalității juridice; Guvernul României, care este organul central al puterii executive și exercită, în conformitate cu legea, administrația publică pe întreg teritoriul țării; organele administrației publice centrale de specialitate ( ministerele, alte organe de specialitate organizate în subordinea Guvernului ori a ministerelor sau autorității administrației autonome); autoritățile administrației publice locale ( consilii locale și județene); organele locale de specialitate ale administrației de stat.
Organele puterii judecătorești sunt organizate potrivit principiului separării acestei puteri de celelalte puteri ale statului, având atribuții proprii ce sunt exercitate prin instanțe judecătorești. Justiția se realizează prin Înalta Curte de Casație și Justiție și prin celelalte instanțe judecătorești stabilite de lege. Potrivit reglementărilor în vigoare, instanțele judecătorești sunt: judecătorii, tribunale, curți de apel și Înalta Curte de Casație și Justiție și – în limitele legale – instanțele militare. Precizăm că dintre instanțele judecătorești judecătoriile nu sunt persoane juridice.
Instituțiile de stat denumite și instituții bugetare de stat constituie o categorie importantă de persoane juridice de drept public. Astfel instituții se înființează în domeniile de învățământ, sănătate, știiță, cultură etc.
Agenții economici de stat constituie, în prezent, o mare categorie de persoane juridice din domeniul economic. Din această categorie fac parte regiile autonome și societățile comerciale cu capital integral de stat. Aceste persoane juridice prezintă deopotrivă trăsături specifice dreptului public și dreptului privat. Ele sunt, în fond, unități de stat ( în ceea ce privește societățile comerciale, până la privatizarea lor totală sau parțială), dar în multe privințe acționează asemănător societăților comerciale cu capital privat. Aceste persoane juridice au fost constituite prin reorganizarea (transformarea) fostelor unități economice de stat în condițiile Legii nr. 15/1990.
Persoanele juridice de drept privat sunt: partidele politice, sindicatele, cultele religioase, organizațiile cooperativiste, asociațiile și fundațiile, societățile comerciale.
Partidele politice, a căror activitate nu se circumscrie exclusiv în sfera raporturilor de drept privat, ci, mai ales, în cea a raporturilor de drept public, se organizează conform art. 40 (1) din Constituție, în condițiile stabilite în Decretul-lege nr.8/1989. Potrivit art.8 (2) din Constituție „partidele politice se constituie și își desfășoară activitatea în condițiile legii. Ele contribuie la definirea și la exprimarea voinței politice a cetățenilor, respectând suveranitatea națională, integritatea teritorială, ordinea de drept și principiile democrației”.
Sindicatele desfășoară activități care vizează ambele domenii ale dreptului. Aceasta nu înseamnă – desigur -, ca și în cazul partidelor politice, că ele sunt persoane juridice de drept public. În această categorie includem și federațiile și confederațiile sindicale. În art. 9 din Constituție se prevede: „sindicatele se constituie și își desfășoară activitatea potrivit cu statutele lor, în condițiile legii. Ele contribuie la apărarea drepturilor și la promovarea intereselor profesionale, economice și sociale ale salariaților”. Sindicatele sunt organizate fără caracter politic, independente față de organele de stat, față de partidele politice și față de oricare alte organizații.
Cultele religioase sunt libere și se organizează potrivit statutelor proprii, în condițiile legii. Ele sunt autonome față de stat și se bucură de sprijinul acestuia, inclusiv prin înlesnirea asistenței religioase în armată, în spitale, în penitenciare, în azile și în orfelinate. Potrivit reglementărilor legale, cultele religioase recunoscute sunt persoane juridice. Sunt persoane juridice și pătțile lor componente locale, precum și așezămintele, asociațiile, ordinele și congregațiunile prevăzute în statutele lor de organizare, dacă acestea s-au conformat dispozițiilor legii persoanelor juridice.
Organizațiile cooperativiste reorganizate în noile condiții social-economice sunt persoane juridice private, care îmbracă următoarele forme concrete: cooperative de consum, cooperative de credit, cooperative meșteșugărești și cooperative agricole (denumite societăți). Primele trei forme de organizații cooperatiste se asociază în uniuni ( asociații) teritoriale și pe țară, care au, de asemenea, personalitate juridică. În sistemul cooperatist mai există unități proprii create de cooperative sau uniuni, care pot avea și ele personalitate juridică.
Asociațiile și fundațiile constituie o mare categorie de persoane juridice private care se organizează în condițiile Legii nr. 21/1924. asociațiile cu scop lucrativ nepatrimonial se organizează de un număr de persoane prevăzut de lege, care pun în comun contribuția lor materială, cunoștințele și activitatea lor pentru realizarea unui scop care nu urmărește foloase pecuniare sau patrimoniale. Fundațiile sunt persoane juridice constituite prin acte între vii sau ărin testament. Dacă asociații fără scop lucrativ au existat și înainte de decembrie 1989 sub denumirea generică de organizații obștești, fundațiile s-au constituit, mai ales, după 1990, urmărind realizarea unor scopuri ideale.
Societățile comerciale cu capital privat sunt cele mai tipice și numeroase persoane juridice de drept privat. Ele se organizează și își desfășoară activitatea în cele mai variate domenii ale economiei țării și se constituie în condițiile stabilite de Legea nr. 31/1990. Societățile comerciale se pot constitui în una dintre următoarele forme juridice concrete: societate în nume colectiv, societate în comandită simplă, societate în comandită pe acțiuni, societate pe acțiuni și societate cu răspundere limitată.
b) După felul de proprietate, care constituie sursa principală a formării patrimoniului, distingem următoarele categorii de persoane juridice: persoane juridice fundamentate pe proprietatea publică, persoane juridice care au la bază atât proprietatea publică, cât și cea privată și persoane juridice care au la bază exclusiv proprietatea privată.
c) După naționalitatea lor persoanele juridice pot fi: persoane juridice române, dacă își au sediul principal în România, fiind constituite după cerințele legii române și având capacitatea juridică stabilită de aceste legi; persoane juridice străine dacă își au sediul principal în străinătate, fiind constituite în condițiile legii locului, dar care în condițiile legii române pot desfășura activitate și pe teritoriul României. Această distingere este importantă și din punctul de vedere al capacității juridice a acestor subiecte de drept.
d) În funcție de natura scopului urmărit de persoanele juridice pot fi: persoane juridice cu scop patrimonial, cum sunt regiile autonome, societățile comerciale, organizațiile cooperatiste primare și chiar asociațiile lor, care pot urmări realizarea unor acte de comerț; persoane juridice cu scop nepatrimonial, cum sunt instituțiile de stat, partidele politice, sindicatele, diferitele asociații, fundațiile, cultele religioase etc.
e) După modul lor de înființare distingem: persoane juridice constituite prin act de dispoziție (lege, act administrativ) al organului competent, cum sunt organele puterii de stat, regiile autonome, societățile comerciale cu capital de stat; persoane juridice care se înființează prin act juridic de asociere, cum sunt cele mai multe societăți comerciale cu capital privat, organizațiile cooperatiste, asociațiile.
1.1.5. Modul de înființare, atributele de identificare, reorganizarea și încetarea persoanelor juridice de drept public
a) Înființarea prin act de dispoziție al organului de stat competent, act de înființare recunoscut, act de înființare autorizat și alte moduri reglementate de lege
Prin înființarea persoanei juridice desemnăm procesul de constituire a entității care, în respectul cerințelor legale, va deveni subiect de drept. Etapele care se cer parcurse pentru dobândirea capacității civile diferă în funcție de categoria și felul persoanei juridice.
Normele cu caracter general, cuprinse în Decretul nr. 31/1954 își păstrează doar în parte actualitatea. Potrivit art. 28, modurile de înființare ale persoanelor juridice sunt: actul de dispoziție al organului de stat competent, actul de înființare recunoscut, actul de înființare autorizat și alte moduri reglementate de lege. Normele speciale se regăsesc, exemplificativ, în Legea nr. 31/1990 privind societățile comerciale, Legea 90/2001 privind organizarea și funcționarea Guvernului României și a ministerelor, Legea 92/1992 privind organizarea judecătorească, Legea nr. 215/2001 privind administrația publică locală, Legea nr. 36/1991 privind societățile agricole și alte forme de asociere în agricultură, Legea nr. 58/1998 privind activitatea bancară, Legea nr. 27/1996 privind partidele politice ( normele speciale se regăsesc în legile care reglementează regimul juridic al diferitelor persoane juridice – unități administrativ-teritoriale, societăți comerciale, sindicate, partide politice etc.).
Înființarea prin act de dispoziție implică manifestarea de voință a autorităților competente în scopul constituirii persoanei juridice. În sfera actelor de dispoziție se înscriu legile adoptate de Parlament, hotărârile Guvernului României și hotărârile organelor administrției publice locale. Această modalitate se aplică, în genere, persoanelor juridice de stat și, în anumite cazuri, celor de drept privat. Principalele subiecte de drept cărora le este aplicabilă înființarea prin act de dispoziție sunt:
Administrația prezidențială a fost înființată prin Legea nr. 47/1994 privind serviciile din subordinea Președintelui României în scopul exercitării de către Președintele României a prerogativelor conferite constituțional.
Parlamentul României se constituie în temeiul art. 61 din legea fundamentală. Regulamentele celor două Camere vin să completeze reglementarea organizării interne a Parlamentului. Modificarea componenței Camerei Deputaților și Senatului nu se repercutează asupra personalității juridice a organului legiuitor.
Înființarea Guvernului României se sprijină pe prevederile art. 102 din Constituție și ale Legii nr. 25/2006 privind organizarea și funcționarea Guvernului României și a ministerelor;
Ministerele, ca organe centrale de specialitate în subordinea Guvernului, iau ființă potrivit art. 116 alin. 1 din Constituție și Legii nr. 25/2006. Acte normative speciale reglementează funcționarea fiecărui minister în parte. Alte organe centrale de specialitate, fie în subordinea Guvernului, fie ca autorități autonome, iau naștere în temeiul legii.
Organele puterii judecătorești, respectiv instanțele de judecată ordinare ( judecătorii, tribunale, curți de apel) și Ministerul Public ființează în baza Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară. Înalta Curte de Casație și Justiție este organizată și funcționează potrivit Legii nr. 56/1993 și a Regulamentului adoptat în temeiul acesteia.
Curtea de Conturi, autoritate publică autonomă care exercită și atribuții jurisdicționale, a luat ființă în baza dispozițiilor Constituției (art.140) și ale Legii nr. 94/1992.
Curtea Constituțională ființează potrivit dispozițiilor legii fundamentale și ale Legii nr. 47/1992.
Înființarea unităților administrativ-teritoriale a fost reglementată în Legea nr. 69/1991, modificată prin Legea nr. 215/2001, iar actuala Lege nr. 286/2006 statuează că fiecare comună, oraș și județ se bucură de personalitate juridică.
Instituțiile publice de interes național au la bază legi sau hotărâri de Guvern. Regiile autonome de interes național se înființează prin hotărâre de Guvern, iar cele de interes județean prin hotîrârea consiliului local. Legea administrației publice locale instituie în sarcina consiliilor județene și a consiliilor locale înființarea instituțiilor publice, a regiilor autonome, a societăților comerciale de interes județean și local. Regiile autonome dobândesc personalitate juridică de la data publicării actului de dispoziție. Societățile comerciale cu capital integral de stat sunt organizate sub forma societăților pe acțiuni și a societăților cu răspundere limitată. Actul de înființare cuprinde statutul societății, forma juridică, obiectul de activitate, denumirea, sediul principal, date privind capitalul social – mărime, structură, modalitate de constituire. Societățile comerciale cu capital de stat dobândesc personalitate juridică de la data publicării actului de dispoziție.
Înființarea prin act de înființare recunoscut se aplică anumitor organizații cooperatiste. Dispozițiile Decretului nr. 31/1954 se coroborează cu cele ale Decretului-lege nr. 66/1990, Legii nr. 109/1996, O.U.G. nr. 97/2000.
Doar înființarea organizațiilor meșteșugărești urmează procedura recunoașterii actului de înființare, în timp ce cooperativele de consum și de credit sunt autorizate prin hotărâri judecătorești irevocabile.
Potrivit art. 31 din Decretul 31/1954 „organizațiile obștești, sindicatele, uniunile de scriitori, artști sau compozitori, asociații cu scop nepatrimonial, precum și insttuțiile și întreprinderile anexe create de acestea sunt persoane juridice dacă au autorizarea prealabilă a înființării lor dată de organele și în condițiile prevăzute de lege”.
Asociațiile și fundațiile fără scop lucrativ dobândesc personalitate juridică în temeiul hotărârii instanței judecătorești din circumscripția căreia își au sediul aceste persoane juridice, după ce s-a cerut avizul ministrului în competența căruia cade scopul asociației sau fundației și după ce s-au ascultat concluziile procurorului și s-a constatat că statutele sau actele constitutive, compunerea organelor de direcție sau administrație și celelalte condiții nu contravin legii.
Înființarea prin alt mod reglementat de lege este aplicabilă: statului român, declarat persoană juridică prin textul de lege, atunci când participă în nume propriu la circuitul civil și misiunilor diplomatice ori oficiilor consulare înființate prin decret prezidențial, la propunerea Guvernului (Legea nr. 37/1991 privind înființarea, desființarea și schimbarea rangului misiunilor diplomatice și oficiilor consulare).
Statul este o persoană juridică de drept public deosebită, chiar când apare ca subiect de drept civil, lui nu-i sunt aplicabile „normele ce alcătuiesc fondul de principii esențiale ale personalității juridice”. Întradevăr, statului nu-i sunt aplicabile normele referitoare la înființarea persoanelor juridice, cele privitoare la reorganizarea și încetarea acestora cuprinse în Decretul nr. 31/1954. Statul este singurul subiect de drept care își autodetermină capacitatea juridică, ce dă expresie suveranității naționale ce aparține poporului român.
b) Atributele de identificare
Din reglementările legale referitoare la persoanele juridice rezultă că principalele atribute de identificare ale acestor subiecte de drept sunt denumirea, sediul, alte atribute, cum ar fi: forma juridică concretă, naționalitatea, contul bancar, capital social, număr de telefon, telex, fax, marca, codul fiscal etc.
Aceste atribute de identificare ale persoanelor juridice sunt clasificate în literatura de specialitate în: atribute generale, în care se includ denumirea, sediul, naționalitatea și contul bancar; atribute specifice, care privesc numai anumite persoane juridice și în care se cuprind toate celelalte atribute.
Denumirea persoanei juridice este „acel mijloc de identificare a persoanei juridice care constă în cuvântul ori grupul de cuvinte stabilit cu această semnificație, în condițiile legii”.
Denumirea persoanei juridice are semnificația unui drept personal nepatrimonial și, totodată, are natura unei obligații legale ce rezultă din lege, datorită funcției sociale pe care o îndeplinește.
Dreptul la denumire conferă următoarele prerogative pentru persoana juridică:
dreptul de a folosi acea denumire prin care se individualizează în raporturile juridice civile la care participă;
dreptul de a cere tutror să o individualizeze prin acea denumire;
dreptul de a cere în justiție restabilirea dreptului la denumire atunci când acesta a fost încălcat sau i s-a adus vreo atingere în acest mod.
Sintetizând dispozițiile legale, atât cele cu caracter general cuprinse în Decretul nr. 31/1954, cât și cele speciale, reproduse, putem spune că persoana juridică poartă denumirea stabilită prin actul de înființare sau statut. Această denumire se va trece în registru odată cu înregistrarea sau înscrierea (înmatricularea) persoanei juridice. Denumirea persoanei juridice este lăsată la alegerea acesteia uneori, iar alteori este stabilită de organul competent. Potrivit principiului simetriei juridice, pentru schimbarea denumirii persoanei juridice sunt necesare aceleași condiții de procedură, competență și publicitate ca și în cazul stabilirii denumirii. Astfel, de exmplu, pentru schimbarea denumirii unei unități administrativ-teritoriale este nevoie de o propunere a Guvernului acceptată și votată prin lege de către Parlament; pentru schimbarea denumirii unei societăți comerciale este necesar un act adițional la contractul de societate, autentificat, autorizat de instanță, publicat în Monitorul oficial și înscris prin mențiune în registrul comerțului unde societatea este înregistrată. În cazul în care persoana juridică este supusă formalităților înregistrării sau înscrierii cu caracter constitutiv, schimbarea denumirii produce efectul numai de la data când ea a fost înregistrată sau înscrisă în condițiile legii.
Sediul persoanei juridice este acel atribut de identificare al acesteia prin localizarea ei în spațiu, îndeplinind funcțiile pe care le îndeplinește.
Dreptul la sediu este un drept personal nepatrimonial al persoanei juridice și, ca urmare, se caracterizează prin toate trăsăturile specifice acestor drepturi subiective: opozabilitatea – erga omnes –, intangibilitatea, inalienabilitate și imprescriptibilitate.
Acest drept subiectiv conferă persoanei juridice:
dreptul de a folosi acel sediu;
dreptul de a cere altora să o identifice prin acest atribut;
dreptul de a cere în justiție restabilirea dreptului încălcat.
Sediul persoanei juridice poate fi în țară sau în străinătate. Aceasta poate avea un sediu principal și un sediu secundar. Sediul persoanei juridice se stabilește prin actul de înființare sau statut. Dispozițiile cuprinse în legile speciale nu derogă. Potrivit principiului simetriei juridice, schimbarea sediului este supusă acelorași condiții de formă, competență și publicitate ce sunt necesare la stabilirea lui. Sediul determină instanța competentă a autoriza funcționarea societăților comerciale, autorizarea și înregistrarea societăților agricole, înregistrarea persoanelor juridice fără scop lucrativ – asociații și fundații -, a sindicatelor.
Naționalitatea reprezintă un element de identificare în raporturile de drept comercial internațional și de drept internațional privat la care participă persoanele juridice, determinând totodată normele aplicabile acelor raporturi juridice.
Pe baza contului bancar persoana juridică se individualizează prin indicarea unui simbol cifric, compus din 14 caractere, potrivit normativului IBAN, precum și a sucursalei băncii unde își are deschis contul.
c) Reorganizarea și încetarea persoanei juridice
Reorganizarea persoanelor juridice este „un proces de contopire sau de împărțire, ca operație juridică, în care participă cel puțin două astfel de subiecte de drept existente ori care iau astfel ființă”.
Această definiție a noțiunii de reorganizare a persoanei juridice nu este formulată în lege, ci în doctrină; nici Decretul nr. 31/1954 și nici alte reglementări legale nu cuprind o astfel de definiție. În legislația noastră civilă există, desigur, o serie de reguli care privesc diferitele forme de bază, o definire a noțiunii la care ne referim.
Formele juridice ale reorganizării persoanelor juridice sunt reglementate în art. 40 din Decretul nr. 31/1954. Acestea sunt comasarea și divizarea. Conform art. 41, alin. 1 din același decret, comasarea poate fi, la rândul ei, de două feluri: absorbția și fuziunea. Potrivit art. 41, alin. 2 și art. 42 din Decretul nr. 31/1954, divizarea poate fi parțială și totală.
Comasarea este forma de reorganizare prin care două sau mai multe persoane juridice se unesc sau una blochează în patrimoniul său, patrimoniul altei persoane judice formând astfel noi persoane juridice.
Fuziunea este modalitatea de organizare prin care două sau mai multe persoane juridice se unesc pentru a forma o persoană judică nouă.
Absorbția este modalitatea de organizare prin care o persoană judică înglobează în patrimoniul său patrimoniul altei persoane judice care astfel își încetează existența. Patrimoniul persoanei judice absorbante poate să fie dat, mai mare sau mai mic ca al persoanei absorbite.
Divizarea este forma de organizare prin care patrimoniul unei persoane juridice este împărțit parțial sau total în mai multe fracțiuni care sunt transmise altor persoane juridice existente sau care astfel se înființează. Divizarea parțială este modalitatea prin care una sau mai multe fracțiuni din patrimoniul unei persoane juridice sunt deprinse, fiind apoi transmise altor persoane judice existente sau care astfel se înființează. Divizarea totală este modalitatea de reorganizare prin care întregul patrimoniu al unei persoane juridice este împărțit în fracțiuni și transmis altor persoane juridice existente sau care iau ființă. Regula este că patrimoniu trebuie împărțit în părți egale. Acest lucru este adesea foarte greu de realizat motiv pentru care în practicp se permite ca prin actul care hotărăște divizarea totală să se poată stabili și alte proporții ținând cont de contractele aferente unei părți din patrimoniu pentru a nu se aduce prejudicii partenerilor de afaceri.
Această reglementare legală era pe deplin valabilă și aplicabilă persoanelor juridice existente până în anul 1990. În actualele condiții economico-sociale, ea a suferit, în privința unora dintre categoriile de persoane juridice existente astăzi, unele modificări. În legislația adoptată după decembrie 1989, întâlnim unele reglementări speciale referitoare la transformarea persoanelor juridice, reglementări care nu pot fi neluate în considerare, nu numai din aspecte concrete privitoare la modificarea structurii economiei naționale sau schimbării juridice a unor astfel de subiecte de drept, ci și ca o chestiune de principiu, care trebuie tratată în cadrul teoriei persoanei juridice.
Astfel, în Legea nr. 15/1990 se folosește expresia de reorganizare a unităților economice de stat în sensul transformării unor regii autonome și societăți comerciale cu capital de stat.
Încetarea persoanei juridice înseamnă dispariția subiectului de drept, sfârșitul capacității juridice a acestuia. Această definire este tot creația doctrinei, legea noastră civilă ( generală sau specială) neavând reglementat acest lucru.
Din punct de vedere al dreptului civil, sfârșitul capacității de drept civil înseamnă încetarea capacității de folosință și a capacității de exercițiu, adică desființarea persoanei juridice ca subiect de drept civil, în cazurile și condițiile prevăzute de lege.
După cum rezultă din reglementările legale în materie, persoane juridică încetează în următoarele moduri: prin comasare, în ceea ce privește unitățile fuzionate și cele absorbite; prin divizare, în ceea ce privește unitățile divizate total; prin transformare, în ceea ce privește unitățile transformate; și prin dizolvare. Unele persoane juridice încetează de a mai avea ființă în temeiul unui act de dispoziție, prin desființare.
Orice entitate organizată ca persoană juridică poate fi reorganizată, care are ca efect încetarea existenței unor persoane juridice participante la acest proces și orice astfel de subiecte de drept își poate avea sfârșitul, fără trecerea, în tot sau în parte, la o altă persoană juridică. Aceasta înseamnă dispariția unui subiect de drept civil, încetarea acestuia de a mai fi o entitate juridică de sine stătătoare. Nu toate prsoanele juridice pot fi supuse dizolvării. Astfel, organele sau instituțiile de stat și regiile autonome nu se supun dizolvării; ele încetează, dacă este cazul, prin dispoziția organului care le-a înființat, precum și prin reorganizare.
În doctrină, dizolvarea persoanei juridice este definită ca fiind acea operație juridică, care urmărește, în cazurile și condițiile prevăzute de lege, încetarea unei persoane juridice asociative sau aceleia asimilate cu aceasta, cu efecte întotdeauna asupra unei singure persoane juridice. Cazurile în care intervine dizolvarea sunt prevăzute expres de lege.
Dizolvarea persoanelor juridice poate fi examinată din mai multe puncte de vedere: al modului cum operează; în funcție de vocația lor; în funcție de caracterul ori natura lor.
După criteriul modului cum operează, distingem dizolvarea de drept a persoanei juridice și dizolvarea în temeiul unui act al organului competent (care poate fi adunarea generală a persoanei juridice, instanța judecătorească sau un alt organ al puterii executive).
În funcție de natura ori caracterul cauzelor, dizolvarea poate fi voluntară și forțată (silită). În cele mai multe cazuri dizolvarea este voluntară, adică încetarea pe această cale a persoanei juridice depinde, direct sau indirect, de voința acesteia, exprimată inițial în actul de înființare sau hotărâtă la sfârșitul existenței entității respective. Dizolvarea forțată sau silită are loc în cazul încălcării unor norme legale imperative referitoare la scopul persoanei juridice și la mijloacele folosite pentru realizarea scopului.
Potrivit reglementărilor generale cuprinse în art. 51-53 din Decretul nr. 31/1954, efectul principal al dizolvării constă în intrarea persoanei juridice în lichidare.
Desființarea persoanelor juridice este un mod de încetare a unor astfel de entități, ca subiecte de drept civil, care se realizează pe baza unui act de dispoziție, fără intrarea în procesul de lichidare. Acest mod este aplicat celor trei puteri ale statului, instituțiilor de stat și regiilor autonome, care încetează de a mai exista în temeiul unui act de dispoziție al organului ierarhic superior, fără să intre în procesul de lichidare. Principalul efect al desființării constă în încetarea persoanei juridice de aceste fel de a mai exista ca subiect de drept (public sau privat). În acest fel ia sfârșit capacitatea juridică a persoanei juridice de stat.
1.2. Elementele constutive ale persoanei juridice
Personalitatea juridică se dobândește doar în prezența întrunirii cumulative a mai multor elemente, deoarece nu orice colectivitate organizată (de exemplu militarii unui regiment, studenții unei facultăți, muncitorii unei fabrici, coproprietarii unui bun, membrii unei familii) sau reuniune întâmplătoare de mai multe persoane ( de exemplu persoanele ce călătoresc în același compartiment, spectatorii ce vizionează același spectacol) este subiect distinct de drept.
1.2.1. Conținutul elementelor constitutive ale persoanelor juridice
Art. 26 alin. (1) lit. e) din Decretul nr. 31/1954 prevede că este persoană juridică „orice organizație care are o organizare de sine stătătoare și un patrimoniu propriu afectat realizării unui anume scop în acord cu interesul obștesc”.
Astfel, rezultă că elementele constitutive ale persoanei juridice sunt:
a) o organizare de sine stătătoare, proprie;
b) un patrimoniu propriu, distinct;
c) un scop propriu, determinat și în acord cu interesul general obștesc.
a) Organizarea de sine stătătoare sau organizarea proprie constituie acel element constitutiv al oricărei persoane juridice care constă în alcătuirea ca un tot unitar ori structurarea, compartimentarea subiectului de drept. Ea exprimă ideea că o unitate oarecare pentru a avea calitatea de persoană juridică trebuie să aibă o structură determinată de lege sau statut (regulament); numai o unitate organizată într-un anumit mod poate acționa ca subiect unitar de drept, poate fi recunoscută ca persoană juridică.
Organizarea de sine stătătoare privește două aspecte: organizarea internă a persoanei juridice pe compartimente ( secții, ateliere, ferme, birouri etc); stabilirea organelor de conducere și desemnarea persoanelor cu funcții de conducere, care acționează în numele persoanei juridice.
Datorită diversității deosebite a categoriilor de persoane juridice, organizarea de sine stătătoare se înfățișează sub variate aspecte. Această diversitate poate fi descoperită chiar în cadrul aceleiași categorii de persoane juridice. Practic, fiecare persoană juridică își poate determina, în limitele și condițiile stabilite de lege, structura organizatorică proprie corespunzătoare scopului urmărit și mijloacelor de realizare a acestuia. Cu alte cuvinte, astăzi nu mai există norme unitare rigide de structură organizatorică internă pentru diferite categorii de persoane juridice. Rațiunea care stă la baza organizării de sine stătătoare a fiecărei persoane juridice constă în funcționalitatea eficientă și flexibilitatea întregii activități desfășurate de persoana juridică în vederea realizării scopului său legal-statutar. Desigur, nici în aceste condiții lipsite de formalism și rigiditate, legea referitoare la o categorie sau alta de persoane juridice nu poate să nu stabilească felul organelor de conducere și revizie ( dacă este cazul), precum și structura organizatorică posibilă a persoanei juridice, în funcție de profilul acesteia.
b) Potrivit art. 26, lit. e, din Decretul nr.31/1954, orice unitate care are un patrimoniu propriu este – dacă sunt întrunite și celelalte cerințe legale – persoană juridică. Această cerință legală generală este reflectată și concretizată într-o serie de reglementări la fundamentul patrimonial al diferitelor categorii de persoane juridice.
Patrimoniul propriu și distinct este, deci, acel element constitutiv care constă în totalitatea drepturilor și obligațiilor cu conținut economic, care au ca titular pe însăși persoana juridică.
Caracterul distinct al patrimoniului persoanei juridice se raportează la patrimoniile proprii ale celor ce fac parte din persoana juridică dată și față de patrimoniul oricărei alte persoane (fizice sau juridice).
Patrimoniul propriu al persoanei juridice este format din partea activă, cuprinzând drepturile petrimoniale (reale și de creanță) și cea pasivă, cuprinzând obligațiile patrimoniale (contractuale și extracontractuale). Practic și legislativ, fiecare persoană juriidcă este titular al unor drepturi și obligații patrimoniale, deci are patrimoniu propriu.
În legislația civilă română, terminologia corespunzătoare nu este unitară. Pentru desemnarea acestui element constitutiv al persoanei juridice se folosește fie expresia „patrimoniu propriu”, fie cea de „patrimoniu distinct”, sau pur și simplu „patrimoniu”. Alteori legiuitorul se referă doar la necesitatea declarării „mijloacelor financiare” ale unității sau folosește alte expresii.
Patrimoniul propriu și distinct are o importanță deosebită în toată perioada constituirii, existenței și activității persoanei juridice, precum și în faza de lichidare. El este suportul material al calității de subiect de drept distinct, permițând intervenirea în situațiile date a răspunderii patrimoniale proprii a subiectului de drept. Persoana juridică răspunde, cu unele excepții, numai cu patrimoniului său pentru obligațiile asumate de ea.
Întradevăr, cu excepția societăților comerciale în nume colectiv și a celor în comandită, în care toți asociații și, respectiv, asociatul comanditat răspunde solidar și nelimitat, răspunderea patrimonială revine în exclusiv persoanei juridice date, ca subiect de drept, care are un patrimoniu propriu și distinct. În art. 37 din Decretul nr 31/1954 se prevede: „statul nu răspunde pentru obligațiile organelor și celorlalte instituții de stat, ale întreprinderilor și organizațiilor economice de stat…, dacă ele sunt persoane juridice. De asemenea, nici una dintre aceste persoane juridice nu răspunde pentru obligațiile statului”.
Patrimoniul persoanei juridice are la bază, înainte de toate, dreptul de proprietate asupra bunurilor proprii. Aceasta este consacrată în legislația noastră actuală în privința tuturor categoriilor de persoane juridice. Astfel, de exemplu, în art. 5 din Legea nr. 15/1990 se prevede: „regia autonomă este proprietara bunurilor din patrimoniu său”. Aceeași idee este legiferată și în privința societăților comerciale cu capital de stat; conform art. 20, alin. 2, din aceeași lege „bunurile din patrimoniul societății comerciale sunt proprietatea acesteia, cu excepția celor dobândite cu alt titlu”. Am redat reglementările legale referitoare la aceste două categorii de persoane juridice, deoarece ele au fost constituite din fostele unități economice de stat, care – potrivit reglementărilor legale în vigoare înainte de reorganizare – dețineau bunurile cu care erau înzestrate nu cu titlu de proprietate, ci pe baza dreptului de administrare directă, dreptul de proprietate aparținând statului.
Patrimoniul persoanei juridice se mai poate întemeia, într-o foarte mică măsură, și pe alte drepturi reale. Astfel, alături de dreptul de proprietate, persoana juridică poate avea în patrimoniul său un drept de folosință, ca, de exemplu, în cazul societăților agricole asupra pămîntului. În art. 6 din Legea 36/1991 se prevede că în aceste cooperative terenurile agricole „se aduc numai în folosința societății, asociații păstrându-și dreptul de proprietate asupra acestora”, iar „unelte agricole și alte utilaje, mijloacele materiale și bănești, precum și animalele pot fi aduse în societate,în proprietate sau numai în folosința acesteia, după caz”.
Desigur, patrimoniul unei persoane juridice poate cuprinde și alte drepturi reale, dar și drepturi de creanță.
c) Din prevederile art. 26, lit. e, al Decretului nr. 31/1954 rezultă că scopul propriu este unul din elementele esențiale constitutive ale oricărei persoane juridice. Scopul propriu explică și justifică rațiunea de a fi a celorlalte două elemente constitutive ( organizarea proprie și patrimoniul propriu și distinct).
Scopul propriu este acel element constitutiv al persoanei juridice care concretizează pentru fiecare entitate felul sau obiectul său de activitate.
Pentru a fi valabil, scopul persoanei juridice trebuie să îndeplinească următoarele condiții: să fie în concordanță cu prevederile legale, să fie determinat, să fie în concordanță cu interesul public, general.
Scopul persoanei juridice trebuie să corespundă cerințelor legale; nici o persoană juridică legal înființată nu va putea avea un scop care să contravină prevederilor legale. De aceea, dacă din actul constitutiv al unei persoane juridice rezultă că în obiectul de activitate sunt cuprinse activități de reprezentare, de exemplu, a agenților economici în fața instanțelor de judecată, întocmirea de acte constitutive, de modificare și de dizolvare-lichidare a agenților economici și înregistrarea acestor acte la organele competente și activități de consulting cu acordarea de asistență juridică în probleme referitoare la organizarea și funcționarea societăților comerciale, asociații convenind să desfășoare – printre altele – asistență juridică, scopul persoanei juridice nu poate fi considerat corespunzător cerințelor legii. Aceasta deoarece un astfel de scop ar contraveni dispozițiilor exprese ale Decretului nr. 28/1954, modificat prin Decretul-lege nr. 90/1990 și Decretul nr. 143/1955, potrivit cărora asistența juridică se acordă numai de avocați ori de jurisconsuli.
Scopul persoanei juridice, care explică necesitatea și rațiunea ființei sale, determină întinderea capacității de folosință a unui astfel de subiect de drept, în funcție de care se va aprecia valabilitatea actelor juridice pe care acesta le încheie. În art. 34 din Decretul 31/1954 se stabilește expres că persoana juridică nu poate avea decât acele drepturi care corespund scopului ei și că orice act care nu este făcut în vederea realizării scopului este nul.
Scopul este determinat generic în acele acte normative care reglementează organizarea, activitatea și desființarea diferitelor categorii de persoane juridice. Legislația românească stabilește, de fiecare dată, doar în mod generic scopul persoanelor juridice, scop care constituie unul din elementel constitutive fundamentale ale acestor subiecte de drept.
Scopul este stabilit în mod concret pentru fiecare persoană juridică în parte. Este vorba, deci, de stabilirea scopului fiecărei persoane juridice în mod individual prin actul de înființare, statutul sau regulamentul de funcționare a persoanei juridice date.
Spre deosebire de scopul generic al unor categorii de persoane juridice, care sunt stabilite prin act normativ, scopul concret al unei persoane juridice se stabilește prin act individual, care privește totdeauna o singură persoană juridică. În aceste situații concrete vorbim de scopul propriu al fiecărei persoane juridice.
Scopul propriu al fiecărei persoane poate fi de natură patrimonială, economică, când se urmărește, pe baza unei activități economice, realizarea unui profit, ca în cazul regiilor autonome, societăților comerciale de orice fel, organizațiilor cooperatiste, și nepatrimonială, când nu se urmărește realizarea unui scop economic, ci unui ideal, cum sunt fundațiile, asociațiile, cultele religioase, partidele politice, sindicatele, toate organele și instituțiile de stat etc.
Scopul persoanei juridice poate fi principal, ce desemnează activitatea de bază pe care o desfășoară acest subiect de drept și secundar sau complementar, cum sunt activitățile anexe. În cazul organelor de stat – o categorie importantă de persoane juridice – scopul principal este formulat expres în Constituție. Astfel, Guvernul asigură realizarea politicii interne și externe a țării și exercită conducerea generală a administrației publice (art.101), ceea ce apoi este concretizat ca atribuții concrete în legea de organizare a acestui organ central al administrației de stat.
Instituțiile publice, altele decât organele de stat, contribuie, într-un domeniu sau altul, la realizarea scopului general al statului, dar fiecare în domeniul său de activitate – de învățământ, cultură, sănătate etc. – realizează, potrivit legilor lor de organizare, scopuri proprii, specifice.
În legătură cu scopul persoanei juridice avut în vedere de legiuitor în art. 26, lit. e, din Decretul nr. 31/1954 precizăm următoarele: „scopul” persoanei juridice trebuie înțeles în două sensuri – în sens larg și în sens restrâns. În sens larg, prin scopul persoanei juridice vom înțelege atât scopul propriu-zis formulat în acte normative, statute etc., cât și obiectul de activitate al persoanei juridice. În sens restrâns, prin scop vom înțelege acel scop care se urmărește prin înființarea unei anumite persoane juridice, fără prezicerea și a obiectului său de activitate.
1.2.2. Importanța juridică a elementelor constitutive
a) Importanța organizării de sine stătătoare
În esență, importanța „organizării proprii” constă în aceea că permite obiectului colectiv de drept civil să se înfățișeze, în raporturile cu alte subiecte de drept, ca un tot unitar, iar nu ca ceva amorf. Totodată, acest element constitutiv este important pentru cunoașterea modului de valorificare, practică, a capacității de exercițiu a persoanei juridice.
b) Importanța patrimoniului propriu
Deși nu se poate face un „clasament” al elementelor constitutive, totuși, trebuie precizat că patrimoniul are o importanță deosebită, care se exprimă, în esență, astfel:
chiar dacă un colectiv are „organizare proprie” și „scop propriu”, el nu va avea calitatea de persoană juridică dacă nu are patrimoniu propriu, distinct; prin urmare, acest element constitutiv diferențiază – decisiv – un colectiv care este persoană juridică față de un colectiv care nu are această calitate juridică: spre exemplu, în cadrul unei regii autonome, colectivul acesteia este persoană juridică, pentru că are, pe lângă organizare și scop – proprii -, și patrimoniu propriu, pe când „colectivul” unei uzine ori fabrici sau al unui serviciu ori al unei sucursale ( vezi art. 4 alin. 2 din Legea nr. 15/1990) nu are calitate de persoană juridică, deși are o anumită organizare și un obiect de activitate, tocmai pentru că nu are patrimoniu propriu, distinct;
patrimoniul propriu permite persoanei juridice să aibă o răspundere patrimonială proprie: asemenea răspundere este de neconceput în lipsa unui patrimoniu propriu;
de asemenea, patrimoniul propriu permite persoanei juridice să participe la circuitul civil în nume propriu – proprionomine – îndeosebi în raporturile civile patrimoniale;
în fine, numai patrimoniul propriu poate explica soluția conținută în art. 37 din Decretul nr. 31/1954: în cazul persoanelor juridice dispuse în sistem, nici persoana juridică subordonată nu răspunde pentru obligațiile civile ale persoanei juridice subordonate… după cum nici persoana juridică subordonată nu răspunde de obligațiile civile ale persoanei juridice subordonate; e cazul, spre exemplu, al statului și persoanelor juridice de stat care sunt organele de stat ( ale puterii legislative, executive și judecătorești ori instituțiile de stat celelalte) ori cazul persoanelor juridice cooperatiste; în asemenea cazuri funcționează principiul pe care îl numim al reciprocității nerăspunderii patrimoniale civile.
c) Importanța scopului propriu
Aspectele în care se exprimă importanța scopului propriu sunt , în esență, următoarele:
scopul persoanei juridice exprimă insăși rațiunea de a fi a fiecărei persoane juridice;
scopul propriu determină limitele capacității de folosință a persoanei juridice, în conformitate cu principiul specialității acestei capacități ( art. 34 din Decretul nr. 31/1954);
scopul propriu dă sens celorlalte două elemente constitutive în sensul că organizarea proprie și patrimoniul propriu sunt afectate realizării obiectului de activitate al subiectului colectiv de drept civil.
Capitolul 2. Conținutul capacității juridice civile a persoanelor juridice
2.1. Capacitatea juridică civilă a persoanelor juridice
2.1.1. Corelația capacității civile a persoanei juridice cu capacitatea juridică a acesteia
Orice persoană juridică este titularul capacității juridice (căreia i se spune și capacitate de drept). Prin această capacitate înțelegem aptitudinea de a avea drepturi și obligații de orice fel, deci nu numai civile, precum și de a le exercita, respectiv executa în condițiile legii. Este vorba de o capacitate juridică unică, ce aparține oricărui subiect de drept. Având în vedere că o persoană juridică participă în diferite feluri de raporturi juridice, aparținătoare diferitelor ramuri de drept, sfera acestor raporturi juridice fiind determinată pe categorii de persoane juridice de limitele obiectului de activitate pentru care a luat ființă subiectul de drept respectiv.
În componența capacității juridice un loc aparte îl ocupă capacitatea civilă, care coexistă cu capacitățile din alte ramuri de drept ( constituțional, administrativ, financiar, comercial etc.).
În dreptul administrativ, capacitatea administrativă este definită, cu nuanțări diferite și uneori contradictorii, ca aptitudinea de a fi titular de drepturi și obligații în raporturile administrative, ca element determinant al competenței. Cu privire la primul aspect, majoritatea autorilor sunt de părere că normele juridice care stabilesc competența unui organ al administrației de stat fundamentează doar capacitatea acestora de a fi titulare în raporturile juridice administrative (de putere). R. Ionescu, însă, este de părere că, în baza acestor norme, organele administrative dobândesc capacitatea de fi subiect în toate raporturile juridice la care dă dreptul această competență, inclusive raporturi de drept civil și de drept muncitoresc, nu numai acelea de drept administrativ. Cât privește cel de-al doilea aspect, competența ca fundament al capacității presupune doar aptitudinea de a emite acte administrative și de a efectua operațiuni administrative, deci de a întreprinde acțiuni în realizarea puterii de stat.
Corelația capacității civile cu capacitatea juridică exprimă raportul de la parte la întreg; capacitatea civilă face parte din capacitatea juridică. Capacitatea juridică include, deci, capacitățile de ramură, printre care un loc important îl ocupă capacitatea civilă.
În cazul dreptului civil, fiind vorba de o capacitate de ramură, regulile cuprinse în legislația civilă privitoare la capacitatea civilă sunt aplicabile în raporturile de drept civil; în raporturile din alte ramuri de drept vor fi aplicabile totdeauna reglementările speciale privitoare la capacitatea din ramura respectivă de drept și numai în măsura în care nu există astfel de reglementări vor fi aplicabile normele dreptului civil, ca reguli de drept comun.
În lipsa unei definiții legale a capacității civile a persoanei juridice, spunem că prin aceasta înțelegem aptitudinea subiectului colectiv de drept de a avea drepturi și obligații civile – capacitatea de folosință – și aptitudinea de a dobândi și exercita drepturi subiective civile și de a-și asuma și îndeplini obligații civile prin încheierea de acte juridice civile, de către organele de conducere – capacitatea de exercițiu.
2.1.2. Structura capacității civile a persoanelor juridice
Specificul capacității civile a persoanelor juridice constă în aceea că ea cuprinde în conținutul său drepturile și obligațiile născute numai în cadrul unor raporturi de drept civil la care este parte acel subiect de drept.
Capacitatea civilă a persoanei juridice prezintă următoarele caractere juridice: legalitate, generalitate, inalienabilitate și intangibilitate, caractere care se deosebesc, într-o anumită măsură, de caracterele capacității civile a persoanei fizice.
Ca și în cazul persoanei fizice, capacitatea civilă a persoanei juridice este alcătuită din două elemente constitutive, denumite convențional capacitate de folosință și capacitate de exercițiu. Această delimitare este specifică doar dreptului civil, în celelalte ramuri de drept capacitatea fiind definită ca aptitudine a subiectului de drept de a avea drepturi și obligații și de a și le exercita și executa încheind acte juridice.
Capacitatea de folosință este aptitudinea persoanei juridice de a avea drepturi și obligații civile, iar capacitatea de exercițiu este aptitudinea persoanei juridice de a dobândi și exercita drepturile civile și de a-și asuma și executa obligațiile civile prin încheierea de acte juridice civile, de către organele sale de conducere.
Normele dreptului civil nu prevăd, expresis verbis, această structură a capacității civile a persoanei juridice, dar reglementează componentele acesteia.
Doctrina franceză folosește același regim juridic al capacității de a contracta pentru a defini capacitatea, dar ne propune să facem distincția între inacapacitate și indisponibilitate reală. Un anumit bun poate fi afectat unui scop special, unui interes general, colectiv și, din aceste motive, să fie scos din circuitul civil (contractele care ar avea ca obiect derivat un asemenea bun vor fi lovite de nulitate și datorită indisponibilității reale a bunului ce constituie obiectul convenției).
De asemenea, nu trebuie să confundăm incapacitatea cu lipsa calității de proprietar, deoarece într-un contract care privește un bun al altuia va fi ineficace deoarece un vânzător, care nu este el însuși proprietar, nu poate transmite proprietatea cumpărătorului, iar un asemenea contract va fi inopozabil adevăratului proprietar.
Pentru o mai bună înțelegere a capacității procesuale este necesară o scurtă analiză asupra relației dintre capacitățile juridică, civilă și procesuală ale persoanei juridice. Capacitatea juridică este aptitudinea persoanei fizice sau juridice de a avea drepturi și obligații, în general, deci în diferite ramuri de drept. În lipsa unei definiții legale a capacității civile a persoanei juridice, prof. G. Beleiu apreciază că aceasta reprezintă „aptitudinea subiectului colectiv de drept de a avea drepturi și obligații civile – capacitatea de folosință – și aptitudinea de a dobândi și exercita drepturi subiective civile și de a-și asuma și îndeplini obligații civile prin încheierea de acte juridice civile, de către organele sale de conducere – capacitatea de exercițiu”.
2.2.Capacitatea juridică civilă de folosință a persoanei juridice
2.2.1. Definirea noțiunii
Definirea noțiunii de capacitate de folosință nu se poate realiza, în condițiile reglementărilor legale actuale, decât plecând de la prevederile art. 5, alin. 2 din Decretul nr. 31/1954, după care „capacitatea de folosință este capacitatea de a avea drepturi și obligații”. Chiar dacă acest text de lege nu este riguros științific formulat, el redă, totuși, succint esența acestei noțiuni. Este adevărat că această normă legală nu se referă direct la persoana juridică, la capacitatea de folosință a acesteia, ci la persoana fizică, ambele aceste persoane fiind subiecte de drept, noțiunea generală a capacității de folosință, așa cum rezultă din lege, se aplică în egală măsură ambelor categorii de persoane, cu unele deosebiri de conținut.
Din punctul de vedere al dreptului civil, capacitatea de folosință a persoanei juridice poate fi definită ca acea parte a capacității civile a acestor subiecte de drept care constă în aptitudinea generală și abstractă de a avea drepturi și obligații.
Această definiție este specifică dreptului civil, referindu-se la aptitudinea de a avea drepturi și obligații civile. Se știe, însă, că persoanele juridice nu au numai capacitate civilă, nu sunt numai subiecte de drept civil, ci au și capacitate comercială, administrativă etc., putând avea și alte drepturi și obligații decât cele civile și apărând ca subiecte de drept în raporturi juridice de natură diferită.
2.2.2. Caracterele juridice
Caracterele juridice ale capacității de folosință a persoanei juridice sunt: legalitatea, inalienabilitatea, intangibilitatea, generalitatea și specialitatea.
Legalitatea capacității de folosință a persoanei juridice exprimă ideea că ea este stabilită de lege, care reglementează toate aspectele sale, voința părții sau părților neputând juca un rol în determinarea începutului, conținutului și sfârșitul acestei capacități. Capacitatea de folosință a persoanei juridice este reglementată de lege prin norme legale imperative; ea este, deci, exclusiv de domeniul legii.
Inalienabilitatea este trăsătura capacității de folosință a persoanei juridice de a nu putea fi înstrăinată ori cedată și de a nu se putea renunța la ea, nici în tot și nici în parte. De menționat că inalienabilitatea capacității de folosință a persoanei juridice nu se opune nici delegării de atribuții și nici dării de împuterniciri de reprezentare, aspecte care țin de valorificarea capacității de exercițiu a persoanei juridice.
Intangibilitatea este caracterul capacității de folosință a persoanei juridice care constă în însușirea acesteia de anu i se aduce îngrădiri decât în cazurile și condițiile prevăzute de lege. Acest caracter este o consecință a acelui caracter care este legalitatea ei.
Generalitatea capacității de folosință a persoanei juridice înseamnă caracterul ei abstract, adică însușirea de a exprima aptitudinea subiectului colectiv de drept civil de a avea drepturi și obligații civile în general, fără o enumerare limitativă a acestora.
Caracterul juridic distinct al capacității de folosință a persoanei juridice îl constituie specialitatea ei și constă în însușirea acesteia de a cuprinde doar posibilitatea subiectului colectiv de drept civil de a avea acele drepturi și obligații civile care se circumscriu principiului specialității capacității de folosință a persoanei juridice, adică acelea care sunt de acord de scopul pentru care persoana juridică a fost înființată.
Între generalitatea și specialitatea capacității de folosință a persoanei juridice nu există nici o contradicție, ele completându-se reciproc.
2.2.3. Conținutul capacității de folosință
Persoanele juridice supuse înregistrării dobândesc capacitatea de folosință de la data înregistrării (înmatriculării), indiferent de modul lor de înființare. Persoanele juridice nesupuse înregistrării dobândesc capacitatea de folosință în funcție de specificul modului de înființare, care este, după caz: a) data actului de dispoziție care le înființează; b) data recunoașterii actului de înființare; c) data autorizării înființării și data îndeplinirii vreunei alte cerințe a legii.
Art. 32 din Decretul nr. 31/1954 dispune: ,,Persoanele juridice sunt supuse înregistrării sau înscrierii, dacă legile care le sunt aplicabile reglementează această înregistrare sau înscriere", iar textul art. 33 din același act normativ prevede: ,,Persoanele juridice care sunt supuse înregistrării au capacitatea de a avea drepturi și obligații de la data înregistrării lor. Celelalte persoane juridice au capacitatea de a avea drepturi și obligații după caz, potrivit dispozițiilor art. 28, de la data actului de dispoziție care le înființează, de la data recunoașterii ori a autorizării înființării lor sau de la data îndeplinirii oricărei alte cerințe prevăzute de lege".
Data înregistrării precum și celelalte date specifice modului respectiv de înființare au efect constitutiv, marcând momentul începerii capacității de folosință.
Momentul începerii capacității de folosință pentru diferite categorii de persoane juridice este:
– de la data înregistrării (înmatriculării) în registrul comerțului pentru:
regiile autonome (art. 26 din Legea nr. 26/1990)
societățile comerciale (art. 26 din Legea nr. 26/1990)
organizațiile cooperației meșteșugărești (art. 10 din Decretul-lege nr. 66/1990; art. 20 din Legea nr. 26/1990)
organizațiile cooperației de consum și credit (art. 10 din Legea nr. 109/1996)
– de la data autorizării (înregistrării, înscrierii) de către organul competent pentru partidele politice, sindicate și alte persoane juridice. În acest sens:
Art. 20 din Legea nr. 27/1996 a partidelor politice dispune că partidul politic dobânește personalitate juridică de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești de admitere a instanței privind admiterea cererii de înregistrare. Competența generală revine Tribunalului Municipiului București a cărui decizie poate fi contestată la Curtea de Apel București care se pronunță prin decizie definitivă. Decizia se încrie în Registrul partidelor politice ținut de Tribunalul Municipiului București.
Potrivit art. 19 din Legea nr. 54/1991, ,,Sindicatul dobândește personalitate juridică de la data rămânerii definitive a hotărârii de admitere a cererii de înscriere" care, în temeiul art. 15 alin. 1 din aceeași lege se pronunță de judecătoria pe a cărei rază teritorială își are sediul sindicatul.
Conform art. 16 din Legea nr. 36/1991, societățile agricole dobândesc personalitate juridică de la data înscrierii hotărârii judecătorești definitive în registrul special al instanței judecătorești competente.
Potrivit art. 5 alin. 1 din Legea nr. 114/1996, cu completările ulterioare aduse prin Legea nr. 145/1999, asociația de proprietari dobândește personalitate juridică în momentul înregistrării la judecătoria pe raza căreia se află clădirea pentru care s-a construit asociația.
Potrivit art. 4 din Legea nr. 21/1924 privind asociațiile și fundațiile, abrogată prin O.G. nr. 26/2000, modificată și completată prin Legea nr. 246/2005, asociațiile și fundațiile devin persoane juridice de la data înscrierii hotărârii judecătorești definitive în registrul special al instanței competente.
Decretul-lege nr. 122/1990 prevede în art. 7 că reprezentanțele societăților comerciale și ale organizațiilor economice străine se înregistrează, după autorizare, la Camera de Comerț și Industrie a României și la administrația financiară teritorială.
de la data recunoașterii de către Guvern a înființării pentru camerele de comerț și industrie (art. 2 din Decretul-lege nr. 139/1990).
Art. 33 din Decretul nr. 31/1954, în alin.final, prevede excepție de la regulile de mai sus, precizând: ,,Cu toate acestea, chiar înainte de data înregistrării sau de data actului de recunoaștere, ori de data îndeplinirii celorlalte cerințe ce ar fi prevăzute, persoana juridică are capacitatea chiar de la data actului de înființare cât privește drepturile constituite în favoarea ei, îndeplinirea obligațiilor și a oricăror măsuri preliminare ce ar fi necesare, dar numai întrucât acestea sunt cerute ca persoana juridică să ia ființă în mod valabil."
Această capacitate de folosință restrânsă (anticipată) rezultă din însăși scopurile în vederea cărora aceasta se înființează spre a îngădui persoanei juridice să dobândească drepturile și să-și asume obligațiile cerute pentru a lua ființă în mod valabil.
Capacitatea de folosință cuprinde toate drepturile și obligațiile civile care corespund scopului stabilit de lege, act de înființare sau statut. Conținutul capacității de folosință poate fi disociat în două laturi:
latura activă, cuprinzând aptitudinea de a avea drepturi subiective, adică drepturi civile patrimoniale și personal nepatrimoniale, izvorâte din contracte sau din fapte juridice extracontractuale
latura pasivă, cuprinzând aptitudinea de a avea obligații civile patrimoniale și nepatrimoniale.
Dreptul subiectiv patrimonial este dreptul subiectiv civil care are un conținut economic putând fi evaluat în bani. Ele fac parte din patrimoniul persoanei și pot fi transmise altor persoane. Ministerul Apărării are toate acele drepturi subiective patrimoniale ce reies din patrimoniul său. După cum am văzut anterior, Ministerul Apărării deține atât bunuri proprietate privată, cât și bunuri proprietate publică sau privată a statului aflate în administrarea sa.
Dreptul subiectiv nepatrimonial este dreptul subiectiv civil al cărui conținut nu poate fi evaluat în bani și care fiind strâns legat de persoană nu este accesibil altor persoane (exemplu dreptul la denumire, la sediu etc). Dreptul subiectiv nepatrimonial nu intră în patrimoniul persoanei și nu pot fi transmise altor persoane. Sunt de asemenea opozabile tuturor.
Drepturile subiective patrimoniale sunt:
– drepturi civile de creanță – drepturi subiective civile în termenul cărora titularul acestora ca subiect activ poate să pretindă subiectului pasiv să dea, să facă ori să nu facă ceva.
– drepturi civile reale – drepturi subiective civile care conferă titularului acestora posibilitatea să-și exercite prerogativele asupra unui bun determinat în mod direct și nemijlocit, fără concursul altei persoane (de exemplu, dreptul de proprietate, de uz, de uzufruct etc).
Obligația civilă este îndatorirea subiectului pasiv al raportului juridic civil de a avea o anumită conduită – corespunzătoare dreptului subiectiv corelativ –, conduită care poate consta în a da, a face ori a nu face ceva și care, la nevoie, poate fi impusă prin forța coercitivă a statului.
Clasificarea obligațiilor civile:
a) În funcție de obiectul lor, deosebim: obligația de a da, obligația de a face și obligația de a nu face ceva; obligația pozitivă și obligația negativă; obligația de rezultat (determinată) și obligația de diligență (de mijloace).
• Obligația de a da este îndatorirea de a constitui sau de a transmite un drept real (exemplu: obligația vânzătorului de a transmite dreptul de proprietate asupra lucrului vândut în patrimoniul cumpărătorului).
• Obligația de a face este îndatorirea de a executa o lucrare, a presta un serviciu ori de a preda un lucru (exemplu: cea a vânzătorului de a preda lucrul vândut cumpărătorului; cea de a presta întreținerea creditorului, în virtutea contractului de vânzare cu clauză de întreținere).
• Obligația de a nu face ceva, ca obligație corelativă unui drept absolut, înseamnă îndatorirea de a nu face nimic de natură a aduce atingere acelui drept. Ca obligație corelativă unui drept relativ, ea înseamnă a nu face ceva ce ar fi putut face dacă debitorul nu s-ar fi obligat la abținere (de exemplu, obligația pe care și-o asumă nepoata față de unchi, printr-un contract de donație, de a nu se căsători până la absolvirea facultății).
Sunt pozitive obligațiile de „a da” și „a face”; este negativă obligația de „a nu face ceva”.
Este de rezultat (numită și determinată) acea obligație care constă în îndatorirea debitorului de a obține un rezultat determinat (exemplu: cea a vânzătorului de a preda cumpărătorului lucrul vân-dut); este de diligență (numită și de mijloace) acea obligație care constă în îndatorirea debitorului de a depune toată stăruința pentru obținerea unui anumit rezultat, fără a se obliga la rezultatul însuși (cea a medicului de a-l vindeca pe pacient de o anumită maladie).
b) In funcție de sancțiunea ce asigură respectarea obligațiilor civile, distingem obligația civilă perfectă și obligația civilă imperfectă (numită și naturală).
• Este perfectă acea obligație civilă a cărei executare este asigurată, în caz de neexecutare de către debitor, printr-o acțiune în justiție și obținerea unui titlu executoriu ce poate fi pus în executare silită (prin executorul judecătoresc, de regulă).
• Este imperfectă (numită și naturală) acea obligație a cărei executare nu se poate obține pe cale silită, dar odată executată de bună voie de către debitor, nu este permisă restituirea ei (exemplu: art. 1092 C.civ., care dispune că „Orice plată presupune o datorie; ceea ce s-a plătit fără să fie debit este supus repetițiunii. Repetițiunea nu este admisă în privința obligațiilor naturale, care au fost achitate de bună voie”). Tot astfel, „debitorul care a executat obligația după ce dreptul la acțiune al creditorului s-a prescris, nu are dreptul să ceară înapoierea prestației” (art. 20 din Decretul nr. 167/1958).
Capacitatea de folosință a persoanei juridice ia sfârșit la data încetării existenței persoanei juridice, prin reorganizare sau dizolvare.
În mod concret, conținutul capacității de folosință se stabilește prin actul de înființare (lege, act constitutiv, contract, statut) și este subordonat scopului persoanei juridice înscris în actul de înființare. Scopul persoanei determină conținutul capacității de folosință, scop stabilit prin lege, act de înființare, statut pentru categorii de persoane juridice sau pentru fiecare persoană juridică. Și în cazul capacității de folosință anticipate, scopul stabilește limitele acesteia, respectiv măsurile necesare pentru înființarea persoanei juridice (constituirea patrimoniului, întocmirea formalităților privitoare la înființare etc.).
Nu toate persoanele juridice dobândesc o capacitate de folosință anticipată și apoi o capacitate de folosință deplină. Așa sunt persoanele juridice de stat (organele de stat, instituțiile de stat și unitățile administrativ-teritoriale), care dobândesc integral capacitate deplină de folosință.
Principiul specialității capacității de folosință
Conținutul ,,capacității de folosință se reduce la acele drepturi și obligații care sunt necesare realizării scopului acestor subiecte de drept". Această regulă se exprimă în principiul specialității capacității de folosință a persoanei juridice și este formulată în art. 34 din Decretul nr. 31/1954 astfel: ,,Persoana juridică nu poate avea decât drepturi care corespund scopului ei, stabilit prin lege, act de înființare sau statut. Orice act juridic care nu este făcut în vederea realizării acestui scop este nul".
De asemenea, art. 9 din Legea nr. 21/1924 consacră următoarea regulă: ,,Persoanele juridice de drept privat, căzând sub prevederile legii de față, nu se pot folosi decât de drepturile ce le sunt necesare pentru realizarea scopului și destinației lor. Ele nu pot contracta obligațiuni decât tot în vederea realizării acestui scop și a acestei destinațiuni".
Între conținut și scop există o concordanță, în care scopul persoanei determină conținutul capacității.
În legătură cu întinderea acestui principiu se susține că specialitatea capacității de folosință are în vedere numai drepturile și obligațiile civile născute din acte juridice, nu și cele născute din fapte juridice (în sens restrâns) sau din lege.
Importante sunt nu numai actele civile, ci și faptul că persoana juridică participă și la raporturi de altă natură (comerciale, de muncă, financiare, administrative etc.). Deci, principiul specialității capacității de folosință a persoanei juridice acționează numai în situațiile juridice în care izvorul drepturilor și obligațiilor îl constituie voința subiectului de drept, adică se încheie acte juridice civile sau de altă natură.
Acest principiu nu privește capacitatea delictuală a subiectului de drept respectiv. Soluția este impusă de faptul că aptitudinea subiectului de drept civil de a avea drepturile și obligațiile civile care izvorăsc din faptul cauzator de prejudicii este stabilită direct de lege, nefiind condiționată de manifestarea voinței, în acest sens a subiectului respectiv, adică de încheierea de acte juridice.
În condițiile economico-sociale actuale, principiul specialității capacității de folosință a persoanei juridice este exprimat și concretizat în actul de înființare ori în statutul persoanei juridice prin stabilirea scopului și a obiectului de activitate. Pe lângă obiectul de activitate principal se înscriu în actele de înființare și diferite activități complementare, secundare, după cum unele societăți comerciale se înscriu în actele de înființare două sau mai multe obiecte de activitate complet distincte.
Sfârșitul capacității de folosință a persoanei juridice trebuie privit sub două aspecte:
încetarea capacității de folosință anticipată sau restrânsă
încetarea capacității de folosință deplină.
Capacitatea restrânsă încetează odată cu dobândirea capacității de folosință (deplină) de către subiectul de drept respectiv, moment care coincide cu dobândirea personalității juridice.
Capacitatea de folosință deplină a persoanei juridice ia sfârșit o dată cu încetarea acestui subiect de drept. Calitatea de subiect de drept a persoanei juridice este organic legată de prezența capacității de folosință și, invers, fără capacitate de folosință deplină nu poate exista persoana juridică.
În ipoteza în care persoana juridică intră în procesul de lichidare, capacitatea de folosință deplină se restrânge, unitatea în lichidare nemaiputând desfășura activitate pentru realizarea scopului sau. De la data hotărârii dizolvării și până la radiere persoana juridică va putea desfășura activitatea numai în vederea realizării drepturilor patrimoniale și plății datoriilor față de alte persoane. Această capacitate de folosință ,,restrânsă" încetează definitiv la radierea persoanei juridice din registrul în care a fost înmatriculată.
2.3. Capacitatea juridică de exercițiu a persoanei juridice
2.3.1. Definirea noțiunii
Capacitatea de exercițiu a persoanei juridice este acea parte a capacității civile care constă în aptitudinea acestui subiect de drept de a dobândi și exercita drepturi subiective și de a-și asuma și îndeplini obligații civile, prin încheierea de acte juridice civile de către organele sale de conducere.
Recunoașterea capacității de exercițiu a persoanei juridice este opera legiuitorului. Ea se pune în valoare prin participarea la circuitul civil (circuitul juridic, în general) ca urmare a încheierii de acte juridice civile (sau de altă natură).
Exercitarea drepturilor și asumarea obligațiilor, prin încheierea de acte juridice, presupune manifestarea voinței juridice a subiectului de drept respectiv. Această manifestare de voință se realizează prin intermediul organelor de conducere. Această construcție juridică este absolut necesară, persoana juridică prin ea însăși nu are, practic, o voință propriu-zisă, așa cum are persoana fizică, și nu are discernământ cum are omul.
O trăsătură proprie a capacității de exercițiu a persoanei juridice constă în aceea că, deși acest subiect de drept nu are discernământ ea totuși participă la circuitul civil prin încheierea de acte juridice. De aceea, legiuitorul a considerat că voința unei sau unor persoane fizice ce fac parte din persoana juridică este însăși voința persoanei juridice. Această trăsătură se exprimă în reprezentarea legală a persoanei juridice de către organele sale de conducere.
Reprezentarea legală este nu numai necesară pentru ca persoana juridică să poată participa, prin acte proprii, în diferite raporturi juridice, dar și obligatorie pentru aceasta. Necesitatea și obligativitatea reprezentării legale este reglementată atât în actul normativ general privind persoanele juridice, cât și în reglementările speciale referitoare la diferite categorii de astfel de subiecte de drept.
Întrucât nu există o dispoziție legală cu privire la momentul dobândirii capacității de exercițiu de către persoana juridică, în literatura de specialitate a apărut o controversă. S-au format mai multe opinii ce privesc începutul capacității de exercițiu, astfel: o opinie susține ideea că momentul dobândirii capacității de exercițiu coincide cu acela al dobândirii capacității de folosință; o a doua opinie susține ideea că începutul capacității de exercițiu coincide cu momentul desemnării organelor de conducere fără de care persoana juridică nu-și poate pune în valoare capacitatea de exercițiu; într-o ultimă opinie, s-a argumentat că persoana juridică dobândește capacitatea de exercițiu încă din momentul înființării, dar va putea fi pusă în valoare doar în momentul desemnării organelor de conducere.
Practic, momentul dobândirii capacității de exercițiu coincide cu cel al dobândirii capacității de folosință a persoanei juridice. Aceasta deoarece persoanele juridice supuse înregistrării au capacitate de folosință de la data înregistrării lor, iar celelalte persoane juridice de la data actului de dispoziție care le înființează, de la data recunoașterii ori autorizării înființării lor, adică din momentul dobândirii personalității juridice. Însă, personalitatea juridică nu se dobândește fără desemnarea organelor de conducere. Organele de conducere se desemnează, potrivit regulilor stabilite în privința persoanei juridice dat, din momentul înființării persoanei juridice.
În cazul capacității anticipate, în perioada dintre actul de înființare și momentul dobândirii personalității juridice, aptitudinea de a avea drepturi și obligații necesare pentru ca persoana juridică să ia ființă în mod valabil privește și capacitatea de exercițiu, fără de care viitorul subiect de drept nu ar avea aceste drepturi și obligații.
Totuși capacitatea de exercițiu nu poate fi dobândită înaintea dobândirii capacității de folosință, nici în formă anticipată, nici în cea deplină. Rezultă că premisa obligatorie a capacității de exercițiu este prezența capacității de folosință. Capacitatea de exercițiu deplină poate exista din momentul dobândirii personalității juridice, iar cea anticipată din momentul existenței capacității de folosință.
2.3.2. Conținutul capacității de exercițiu
Conținutul capacității de exercițiu se exprimă prin ansamblul de atribuții și competențe de încheia acte juridice, ce rezultă chiar din definiția acestei capacități: „aptitudinea de a dobândi și exercita și de a-și asuma și îndeplini obligații civile, prin încheierea de acte juridice civile de către organele sale de conducere”.
La fel ca și capacitatea de folosință, capacitatea de exercițiu are două laturi:
latura activă: aptitudinea de a dobândi și de a-și exercita drepturile;
latura pasivă: aptitudinea de a-și asuma obligațiile și de a le îndeplini, de fiecare dată, prin încheierea actelor juridice de către organele de conducere sau reprezentantul persoanei juridice.
Între conținuturile celor două capacități, de folosință și de exercițiu, există o strânsă legătură, astfel încât conținutul capacității de exercițiu nu poate fi mai întins decât cel al capacității de folosință. Prin urmare, dacă persoana juridică are o capacitate de folosință limitată, atunci ea va avea și capacitatea de exercițiu tot limitată, avându-se în vedere acele drepturi și obligații necesare pentru dobândirea personalității juridice.
Capacitatea juridică de exercițiu a persoanei juridice este mai redusă decât capacitatea de folosință, în sensul că, în temeiul capacității de folosință, persoana juridică are aptitudinea de a avea drepturi și obligații civile, indiferent de izvorul lor concret (acte sau fapte juridice), iar, în temeiul capacității de exercițiu, persoana juridică are aptitudinea de a dobândi și exercita drepturi civile și de a-și asuma obligații civile exclusiv prin încheierea de acte juridice civile.
Sub alt aspect, actele încheiate de organele de conducere sunt actele persoanei juridice însăși numai dacă au fost încheiate în limitele puterilor ce le-au fost conferite, deci conținutul capacității de exercițiu este determinat de cerința respectării competenței organelor de conducere ale acestor subiecte de drept. Sfera de atribuții a unui anume organ este mai restrânsă decât conținutul capacității de exercițiu a unei persoane juridice. Organul persoanei juridice nu este subiect de drept distinct de persoana juridică respectivă, ci este parte componentă a acesteia.
Prin capacitatea de a contracta se înțelege acea “condiție de fond, esențială și generală a actului juridic care constă în aptitudinea subiectului de drept civil de a deveni titular de drepturi și obligații prin încheierea de acte juridice civile”. Numai subiectul de drept, ca urmare a încheierii actelor juridice, devine titular de drepturi și obligații. Capacitatea de a contracta este o parte a capacității civile alături de capacitatea de folosință și, totodată, întreaga capacitatea de exercițiu. Autorii deosebesc, în general, capacitatea de a dobândi de aceea de a exercita drepturi. Prima constituie “capacitatea de folosință și se poate defini ca fiind aptitudinea de a fi titularul unor drepturi; cea de-a doua, se numește capacitatea de exercițiu și se poate defini ca fiind aptitudinea de a exercita drepturile al căror titular ești”. Se poate întâmpla ca o pesoană să fie titulara unui drept, fără a-l putea exercita ea însăși, fiind obligată să se folosească de el prin intermediul altei persoane.
În art. 948 din Codul civil (iar în art. 916 în proiectul Codului civil) se face referire la “capacitatea de a contracta” ca la o condiție generală, esențială, de validitate a oricărei convenții.
Regula în materia capacității de a încheia acte juridice se deduce din textul art. 949 Cod civil: „poate contracta (n.a. – în planul actului juridic general – poate încheia acte juridice civile – ) orice persoană ce nu este declarată necapabilă de lege”, iar proiectul Codului civil, în art. 917, alin. (1), arată că: ”Poate contracta orice persoană ce nu este declarată incapabilă de lege și nici oprită să încheie anumite contracte”. Observăm că proiectul Codului civil vine cu o delimitare, în sensul că face distincția între incapacități generale, care îi privesc pe cei “declarați incapabili de lege”, dar și incapacități speciale, care se rezumă la incapacitatea de “a încheia anumite contracte”.
Legislația instituie ca regulă capacitatea de a încheia acte juridice civile, iar ca excepție incapacitatea. Aceasta din urmă necesită o abordare destul de sensibilă, în sensul că incapacitățile trebuie să fie expres și limitativ prevăzute de lege.
Decretul nr. 31/1954, în art.6, alin.(1) prevede regula capacității astfel: ”Nimeni nu poate fi îngrădit în capacitatea de folosința și nici lipsit în tot sau în parte, de capacitatea de exercițiu, decât în cazurile și condițiile stabilite de lege”. Codul civil expune aceeași teorie în art. 856, precum și în art. 949, 1306.
De asemenea, Proiectul Codului civil prevede în art.16, alin.(1) și (2) următoarele: tuturor persoanelor le este recunoscută capacitatea civilă, atât cea de folosință, cât și cea de exercițiu, în afară de cazurile prevăzute de lege; iar în art.17, alin.(1), consacrat limitelor capacității civile, reproduce ad literam art. 6, alin.(1) al Decretului nr 31/1954.
Părțile, pentru a încheia un act juridic valabil, trebuie să dispună, pe lângă capacitatea legală, și de așa-zisa capacitate naturală. Această capacitate presupune existența efectivă a discernământului în momentul încheierii actului juridic civil. Art. 918 din Proiectul Codului civil este consacrat în totalitate incapacităților naturale. Astfel, alin.(1) stipulează următoarele: „Este anulabil contractul încheiat de o persoană care, la momentul încheierii acestuia, se afla ,fie și numai vremelnic, într-o stare care o punea în imposibilitatea de a-și da seama de urmările faptelor sale. În această situație poate fi vorba de beție, sedare cu medicamente sau droguri, somnambulism etc. Este de specificat că incapacitățile naturale trebuie să fie întotdeauna dovedite în fața instanței, spre deosebire de incapacitățile legale care se prezumă.
Trebuie să amintim că, în principiu, toate persoanele au capacitatea civilă de exercițiu cu excepția celor pe care legea le declară în mod expes lipsite sau restrânse în această privință.
Excepția în materia încheierii actelor juridice se desprinde din prevederile art. 950 Cod civil: „necapabil de a contracta (n.a.- în planul actului juridic general – nu poate încheia acte juridice civile) sunt: 1. minorii, 2. interzișii (…) 4. În genere toți acei cărora legea le-a prohibit oarecare contracte”. Din formularea textului legii incapacitatea de a încheia acte juridice este expres prevăzută de lege. Excepțiile sunt de strictă interpretare și aplicare.
Incapacitățile de a încheia acte juridice civile pot fi clasificate în funcție de mai multe criterii. Astfel, după natura lor, distingem: incapacități de folosință și incapacități de exercițiu.
Incapacitatea de folosință lipsește individul în mod absolut de posibilitatea de anumite acte juridice; ea atrage întotdeauna și incapacitatea de exercițiu.
Incapacitate de exercițiu se referă, în general, la persoanele care nu au discernământul necesar pentru a înțelege urmările propriilor acte și, din acest motiv, nu-și pot exercita drepturi și asuma obligații. În acest caz, chiar dacă persoana nu poate contracta singură, ea poate fi reprezentată la încheierea actului juridic civil.
În raport de conținutul sau întinderea lor, distingem: incapacități generale (care vizează, în principiu, toate actele juridice) și incapacități speciale (care sunt instituite pentru anumite acte juridice). Pentru persoanele fizice această clasificare se suprapune cu cea anterioară, dar pentru persoanele juridice, incapacitatea de folosință nu vizează întotdeauna numai anumite acte juridice, ci, din principiul specialității capacității de folosință a persoanei juridice, putem deduce că aceasta nu poate încheia acte juridice (indiferent de felul lor) din care ar izvorî drepturi și obligații ce contravin scopului pentru care a fost înființată.
După izvorul lor, incapacitățile civile pot fi clasificate în: incapacități stabilite de legea civilă (incapacitățile de exercițiu și majoritatea incapacităților de folosință) și incapacități civile stabilite de legea penală.
În raport de opozabilitatea lor distingem între incapacități absolute și incapacități relative. Incapacitățile absolute împiedică încheierea de către incapabil a actului cu orice alte persoane (de exemplu, minorul sub 16 ani nu poate dispune în nici un fel prin donații sau testament de bunurile sale-conform art. 806 din Codul civil). Incapacitățile relative împiedică încheierea actului de către incapabil cu anumite persoane (de exemplu, nu se pot încheia acte juridice între minor, pe de o parte, și tutorele, soțul acestuia, o rudă în linie dreaptă, ori frații sau surorile tutorelui, pe de altă parte-precizări consacrate în art. 128 din Codul familiei).
După finalitatea lor incapacitățile sunt cu caracter de sancțiune (de exemplu, decăderea din beneficiu de inventar – art. 712 din Codul civil) și incapacități cu caracter de protecție (de exemplu, interzicerea vânzărilor între soți – art. 1307 din Codul civil).
Încetarea capacității de exercițiu coincide cu momentul încetării capacității de folosință, deci capacitatea de exercițiu nu poate supraviețui celeia de folosință. Încetarea capacității de folosință se realizează în momentul încetării ființei persoanei juridice, deci încetarea persoanei juridice semnifică și sfârșitul personalității juridice, adică sfârșitul capacității de folosință și, implicit, a celei de exercițiu.
2.4. Capacitatea juridică civilă a persoanelor juridice de drept public
După cum am specificat în capitolul 1, persoanele juridice de drept public sunt: statul, unitățile administrativ-teritoriale, organele puterii legislative, executive și judecătorești, instituții de stat, agenți economici de stat. Antonie Iorgovan subliniază faptul că statul, comuna și județul sunt „personificate”, adică au inițiativă, răspundere și capacitate juridică de a face atât acte de putere publică, cât și acte patrimoniale. Acest motiv îl face pe autor să conchidă că statul și unitățile administrativ-teritoriale sunt persoane juridice, politico-teritoriale, adică persoane juridice care au dreptul de comandă, putând aplica constrângerea în limitele unui teritoriu. Aceste persoane juridice participă, în primul rând, la raporturile juridice de drept public, având drepturi și obligații corespunzătoare acestui domeniu juridic. Însă, aceste subiecte de drept participă și în raporturi de drept privat, inclusiv în cele de drept civil, în care au aceeași poziție juridică de egalitate ca și subiectele de drept privat.
Statul, ca persoană juridică, are o capacitate juridică generală, având aptitudinea de a fi titular de drepturi și obligații în cadrul oricăror raporturi juridice. Această capacitate juridică unică a statului nu se confundă cu capacitatea juridică a unităților administrativ-teritoriale și a organelor sale, fiecare dintre acestea din urmă având personalitate juridică distinctă și, deci, capacitate juridică proprie.
Capacitatea juridică a statului are o importanță deopotrivă teoretică și practică. În temeiul acestei capacități, statul poate să apară în nume propriu, ca subiect distinct, în raporturi de drept civil.
Conținutul capacității de folosință a statului exprimă aptitudinea acestuia de a avea drepturi și obligații civile. Derpturile și obligațiile civile care constituie conținutul capacității de folosință a statului sunt reglementate expres de lege.
Capacitatea de exercițiu a statului este exprimată, într-un sens, în art. 25, alin. 2 din Decretul nr. 31/1954, potrivit căruia aceasta se pune în valoare, de regulă, prin Ministerul Finanțelor. Prin urmare, statul își exercită drepturile civile și își îndeplinește obligațiile corespunzătoare prin încheierea de acte juridice civile și săvârșirea de fapte juridice de către Ministerul Finanțelor. În fața organelor de jurisdicție, statul nu poate fi reprezentat de altcineva, nici măcar de administrația financiară teritorială, decât de Ministerul Finanțelor, astfel că hotărârea pronunțată fără citarea sa nu poate fi propusă în vederea executării.
Unitățile administrativ-teritoriale au capacitate juridică deplină, putând avea drepturi și obligații și putându-le exercita, respectiv executa, cu luarea în considerare a cerințelor principiului specialității capacității de folosință a persoanelor juridice. Ca persoane juridice civile, unitățile administrativ-teritoriale au în proprietate bunuri din domeniul privat, iar ca persoane juridice de drept public ele sunt proprietare ale bunurilor domeniului public de interes local.
Organele puterii legislative cu personalitate juridică sunt cele două camere ale Parlamentului: Camera Deputaților și Senatul. Chiar dacă nu se precizează în nici o reglementare juridică, expres, calitatea de persoană juridică, este neîndoielnică această calitate, deoarece ele întrunesc elementele constitutive: organizare proprie, patrimoniu propriu și distinct și scop propriu.
Organele puterii executive au, de asemenea, personalitate juridică. Aceste organe sunt: Președenția, Guvernul României, ministerele, consiliile locale, organele locale de specialitate ale administrației de stat.
Organele puterii judecătorești au personalitate juridică în cazurile prevăzute de lege. Puterea judecătorească este compusă din instanțele judecătorești și Ministerul Public. Instanțele judecătorești sunt: judecătoriile, tribunalele, curțile de apel și Curtea Supremă de Justiție. Dintre acestea judecătoriile nu au calitatea de persoană juridică.
Instituțiile de stat pot fi de interes național, finanțate de la bugetul central, înființate prin lege, hotărâre de Guvern sau prin ordin al ministrului de resort, și de interes local, când ele se înființează prin acte de dispoziție ale consiliilor județene sau locale.
Capitolul 3. Capacitatea juridică civilă a Ministerului Apărării
3.1. Locul Ministerului Apărării în cadrul sistemului autorităților țării
Ministerul Apărării este organul de specialitate al administrației publice centrale care conduce și desfășoară, conform legii, activitățile în domeniul apărării țării. Ministerul Apărării este format din structuri centrale, structuri și forțe subordonate acestora. Sistemul de structuri centrale, structuri și forțe ale Ministerului Apărării constituie Armata României, denumită în continuare armata.
Structura de forțe a armatei cuprinde următoarele categorii de forțe: forțele terestre, forțele aeriene și forțele navale, precum și alte forțe. Fiecare categorie de forțe are în compunere Statul Major al categoriei de forțe (al Forțelor Terestre, al Forțelor Aeriene sau, după caz, al Forțelor Navale), comandamente operaționale, structuri luptătoare, structuri de sprijin de luptă, structuri logistice, structuri pentru operații speciale, unități de instrucție, instituții militare de învățământ și alte structuri stabilite potrivit legii.
Misiunea principală a armatei este de a garanta cetățenilor României respectarea strictă a drepturilor omului într-un stat suveran, independent, unitar și indivizibil, angajat activ în procesul de integrare europeană și euroatlantică, în condițiile unui regim politic bazat pe democrația constituțională, sub un strict control democratic civil asupra forțelor armate. Pentru îndeplinirea acestei misiuni organismul militar este și va fi subordonat exclusiv voinței poporului român.
Conform art. 92 din Constituție președintele României este comandantul forțelor armate și îndeplinește funcția de președinte al Consiliului Suprem de Apărare a Țării. Consiliul Suprem de Apărare a Țării organizează și coordonează unitar activitățile care privesc apărarea țării și securitatea națională, participarea la menținerea securității internaționale și la apărarea colectivă în sistemele de alianță militară, precum și la acțiuni de menținere sau de restabilire a păcii.
Parlamentul are un rol foarte important în ceea ce privește apărarea țării. În ședințele comune ale celor două Camere se discută cu privire la declararea mobilizării parțiale sau totale, declararea stării de război, suspendarea sau încetarea ostilităților militare, iar, pe de altă parte, se examinează rapoartele Consiliului Suprem de Apărare a Țării sau se aprobă strategia națională de apărare a țării.
Președintele României poate hotărî, doar în cazuri excepționale, mobilizarea parțială sau totală, fără aprobarea prealabilă a Parlamentului, această hotărâre supunându-se aprobării ulterioare a Parlamentului, însă în nu mai mult de 5 zile de la adoptare. O importanță deosebită o are președintele cu privire la acordarea gradelor de mareșal, general și amiral și la conferirea decorațiilor și titlurilor de onoare.
La conducerea Ministerului Apărării se găsește un ministru care face parte din structura Guvernului alături de primul-ministru, ceilalți miniștri și alți membri stabiliți prin lege organică. Ministerul Apărării este organizat în subordinea Guvernului.
Conform art. 3, alin. 3 și art. 4 din Legea nr. 346/2006, Ministerul Apărării răspunde în fața Parlamentului, a Guvernului și a Consiliului Suprem de Apărare a Țării pentru modul de aplicare, în domeniul său de activitate, a prevederilor Constituției, legilor, hotărârilor Guvernului și ale Consiliului Suprem de Apărare a Țării, ale celorlalte acte normative și ale tratatelor internaționale la care România este parte, iar pentru îndeplinirea atribuțiilor sale cooperează cu celelalte ministere și organe ale administrației publice locale, autorități administrative autonome, organizații neguvernamentale, operatori economici, cu structurile politico-militare și de conducere militară ale altor state, precum și ale organizațiilor internaționale la care România este parte.
3.2. Ministerul Apărării – persoană juridică de drept public; elemente constitutive
3.2.1. Ministerul Apărării ca persoană juridică de drept public – particularități
Conform Legii nr. 346/2006 privind organizarea și funcționarea Ministerului Apărării, art. 3, alin. 1, Ministerul Apărării este persoană juridică. Ministerul Apărării este organ al puterii executive și, astfel, persoană juridică de drept public. Ministerul apărării are structuri subordonate care dețin sau nu personalitate juridică.
Structurile care nu au personalitate juridică sunt toate structurile armatei cu excepția regiilor autonome sau companiilor naționale aflate sub coordonarea Ministerului Apărării și sunt reprezentate în justiție de către Ministerul Apărării. Această afirmație este motivată, pe de o parte, de faptul că prin actul de înființare nu se conferă personalitate juridică acestor structuri, fapt ce ar fi posibil numai dacă înființarea lor s-ar face prin lege sau hotărâre a Guvernului, așa cum prevăd dispozițiile art. 29 din Decretul nr. 31/1954. Pe de altă parte, unitățile militare nu întrunesc nici elementele constitutive ale persoanei juridice prevăzute de art. 26, lit. e din același decret, respectiv acela de a avea patrimoniu propriu, distinct.
Ministerul Apărării are și structuri care au personalitate juridică. Acestea, potrivit legii, pot fi reprezentate în justiție de organele de specialitate ale Ministerului Apărării. Ordinul ministrului apărării nr.M 187/1.12.2006 privind delegarea șefului Direcției Legislativă și Asistență Juridică de a reprezenta interesele Ministerului Apărării în fața instanțelor de judecată și a altor organe cu activitate jurisdicțională prevede că șeful Direcției Legislativă și Asistență Juridică din cadrul Departamentului pentru relații cu Parlamentul și informare publică este delegat să reprezinte interesele Ministerului Apărării în fața instanțelor de judecată și a altor organe cu activitate jurisdicțională. Șeful Direcției Legislativă și Asistență Juridică poate delega, la rândul său, această atribuție oricăruia dintre consilierii juridici încadrați în structura Ministerului Apărării.
3.2.2. Elementele constitutive ale Ministerului Apărării ca persoană juridică
Ca orice persoană juridică și Ministerul Apărării îndeplinește condițiile generale necesare pentru recunoașterea personalității juridice. După cum spuneam în capitolul 1 subcapitolul 2, elementele necesare sunt organizarea proprie, de sine stătătoare, patrimoniul propriu, distinct și scopul propriu, determinat și în acord cu interesul general obștesc.
a) Organizarea proprie a Ministerului Apărării. Conform art. 1, alin. 2 din Legea nr. 346/2006 privind organizarea și funcționarea Ministerului Apărării, „Ministerul Apărării este format din structuri centrale, structuri și forțe subordonate acestora.” Structurile centrale ale Ministerului Apărării, subordonate nemijlocit ministrului apărării, sunt: Departamentul pentru politica de apărare și planificare, Departamentul pentru relația cu Parlamentul și informare publică, Departamentul pentru armamente, Statul Major General, Secretariatul general, Direcția generală de informații a apărării, Direcția management resurse umane, Direcția financiar-contabilă, Direcția instanțelor militare, Corpul de control și inspecție, Direcția audit intern și Direcția medicală. În subordinea nemijlocită a ministrului apărării funcționează consilierii ministrului, Cabinetul ministrului, Direcția instanțelor militare și alte structuri. Personalul Secției Parchetelor Militare din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și al Secției combaterea infracțiunilor de corupție săvârșite de militari din cadrul Direcției Naționale Anticorupție se subordonează ministrului apărării numai în ceea ce privește aspectele de natură administrativă, stabilite prin ordin comun al ministrului apărării, al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și al procurorului-șef al Direcției Naționale Anticorupție, cu avizul Consiliului Superior al Magistraturii. Structurile centrale prevăzute mai sus pot avea în compunere, după caz, centre, direcții generale, direcții, oficii, servicii, secții, birouri sau compartimente, constituite potrivit criteriilor stabilite prin ordin al ministrului apărării.
Pentru îndeplinirea misiunilor ce revin Ministerului Apărării, prin hotărâre a Guvernului se pot înființa și organiza, în condițiile legii, structuri ale acestuia care își desfășoară activitatea în străinătate. Pentru aceasta, Ministerul Apărării este autorizat să achiziționeze bunuri mobile și imobile în țările în care aceste structuri își desfășoară activitatea.
Structurile centrale au în subordine, după caz, state majore ale categoriilor de forțe ale armatei, comandamente, direcții, instituții militare de învățământ, instituții de cercetare științifică, formațiuni și alte structuri.
Ministerul Apărării este condus și reprezentat de ministrul apărării. În exercitarea conducerii, ministrul apărării este ajutat de secretarii de stat, de șeful Statului Major General și de secretarul general. Ministrul apărării poate delega prin ordin competența îndeplinirii unor atribuții aflate în responsabilitatea sa. Pe timpul absenței ministrului, conducerea Ministerului Apărării se exercită de către secretarul de stat desemnat de ministru.
b) Patrimoniul propriu și distinct. Ministerul Apărării dispune de un parc propriu de autovehicule, conform statelor de organizare, de sisteme și mijloace de comunicații și informatică, precum și de alte tipuri de tehnică și materiale stabilite prin normele de înzestrare. Ministerul Apărării dispune de bunurile proprietate privată ale acestuia și administrează bunurile din domeniul public sau privat al statului, aflate în patrimoniul său, putând să le concesioneze, să le închirieze ori să le valorifice, în funcție de regimul lor juridic, în condițiile legislației în vigoare. Ministerul Apărării poate valorifica activele corporale și necorporale excedentare din patrimoniul său, tehnica, armamentul, munițiile și materialele atipice sau excedentare scoase din înzestrare, în condițiile concurențiale prevăzute de lege, prin Compania Națională "Romtehnica" – S.A., aflată în coordonarea acestui minister, și potrivit regulamentului companiei, aprobat prin hotărâre a Guvernului. Sumele obținute din valorificări se consideră venituri proprii, se rețin de Ministerul Apărării și se utilizează pentru finanțarea cheltuielilor curente și de capital. Asigurarea sprijinului logistic se poate realiza cu suportarea cheltuielilor din bugetul aprobat Ministerului Apărării. Creditele bugetare utilizate în acest scop se reconstituie cu fondurile rambursate în cursul aceluiași exercițiu bugetar de forțele armate străine. Pe lângă Ministerul Apărării se pot înființa activități finanțate integral din venituri proprii, conform legii.
c) Scopul propriu. Scopul Ministerului Apărării este cuprins în art. 1 al legii nr. 346/2006 privind organizarea și funcționarea Ministerului Apărării: “Ministerul Apărării este organul de specialitate care conduce și desfășoară, potrivit legii, activitățile în domeniul apărării țării.”
3.3. Capacitatea juridică civilă a Ministerului Apărării
După cum spuneam în capitolul 2, subcapitolul 1, fiecare subiect de drept este titular al capacității juridice, acea aptitudine de a avea drepturi și obligații de orice fel și de a și le exercita, respectiv, executa în condițiile legii.
Actele de drept civil sunt făcute de Minister în calitatea sa de persoană juridică, încredințată cu administrarea operativă directă a unei părți determinate din fondul proprietății de stat. În calitatea sa de organ al administrației de stat investit cu atribuții ale puterii de stat, Ministerul încheie acte de drept administrativ.
Capacitatea juridică reprezintă aptitudinea generală a subiectelor de a avea drepturi și obligații și de a și le exercita, respectiv, executa prin încheiere de acte juridice. Ministerul Apărării, ca subiect de drept, intră în raporturi de natură diversă (administrativă, civilă, comercială etc.), născându-se, astfel, capacități diferite: capacitate administrativă, capacitate comercială, capacitate civilă etc. Trebuie, însă, remarcat faptul că Ministerul Apărării poate avea mai multe capacități, în funcție de natura raportului care-i stă la bază (capacitatea administrativă se realizează prin încheierea actelor administrative, cea civilă prin încheiere de acte civile etc.).
Conținutul capacității juridice civile a acestui subiect de drept public cuprinde cele două forme ale capacității, capacitatea de folosință și capacitatea de exercițiu.
3.3.1. Capacitatea juridică civilă de folosință a Ministerului Apărării
Ministerul Apărării este o persoană juridică de drept public înființată prin lege. Legea nr. 346/2006 privind organizarea și funcționarea Ministerului Apărării precizează clar limitele capacității civile.
Începutul capacității de folosință a Ministerului Apărării coincide cu momentul dobândirii personalității juridice de către această instituție, moment stabilit prin intrarea în vigoare a Legii nr. 346/2006.
Conținutul capacității de folosință cuprinde toate drepturile și obligațiile care corespund scopului pentru care Ministerul Apărării a luat ființă. Determinarea limitelor principiului specialității capacității de folosință a persoanei juridice de stat se face prin luarea în considerare a limitelor ce rezultă din scopul înființării Ministerului Apărării, așa cum reiese din conținutul Legii nr. 346/2006 privind organizarea și funcționarea Ministerului Apărării.
Legea sancționează nepotrivirea limitării capacității de folosință la scopul pentru care s-a înființat persoana juridică. „Orice act juridic care nu este făcut în vederea realizării acestui scop este nul”. În situația în care actul juridic este încheiat în numele Ministerului de către persoane în lipsa sau cu depășirea puterilor, rezultă soluția nulității relative a actului.
Limitările impuse de lege reies chiar din conținutul articolelor acesteia. Conform principiului specialității, Ministerul Apărării poate avea doar acele drepturi și obligații în legătură cu următoarele domenii:
– asigurarea asistenței medicale a personalului propriu, a cadrelor militare în rezervă și în retragere, a familiilor și urmașilor acestora, precum și asigurarea drepturilor la pensie ale cadrelor militare;
– folosirea centrelor de refacere a capacității de muncă, sanatoriilor, căminelor de garnizoană, cluburilor militare și altor facilități recreative și sportive;
– folosirea locuințelor de serviciu sau de intervenție, potrivit ordinului ministrului apărării;
– desfășurarea de programe pentru construirea de locuințe proprietate personală, din fondurile beneficiarilor, pe terenuri disponibile, proprietate publică a statului, aflate în administrarea ministerului;
– organizarea propriului sistem de formare și perfecționare a personalului militar și civil, integrat în sistemul național de învățământ;
– achiziționarea bunurilor mobile și imobile în țările în care structuri ale Ministerului Apărării își desfășoară activitatea;
– asigurarea personalului propriu și tehnicii din dotare împotriva riscurilor specifice, precum și pentru cazurile de răspundere civilă stabilite prin ordin al ministrului apărării, în condițiile legii;
– valorificarea activelor corporale și necorporale excedentare din patrimoniul Ministerului Apărării, tehnica, armamentul, munițiile și materialele atipice sau excedentare scoase din înzestrare, în condițiile concurențiale prevăzute de lege, prin Compania Națională "Romtehnica" – S.A., aflată în coordonarea acestui minister, și potrivit regulamentului companiei, aprobat prin hotărâre a Guvernului;
– angajează și execută, la cerere, prin unitățile sale, prestări de servicii pentru persoane juridice sau pentru persoane fizice, în domeniile și în condițiile stabilite prin ordin al ministrului apărării;
– Ministerul Apărării dispune de bunurile proprietate privată ale acestuia și administrează bunurile din domeniul public sau privat al statului, aflate în patrimoniul său, putând să le concesioneze, să le închirieze ori să le valorifice, în funcție de regimul lor juridic, în condițiile legislației în vigoare;
– Ministerul Apărării este abilitat să încheie contracte în nume propriu sau în numele partenerilor străini.
Capacitatea juridică civilă de folosință a Ministerului Apărării ia sfârșit odată cu sfârșitul capacității sale civile de exercițiu, adică odată cu stingerea persoanei juridice Ministerul Apărării.
3.3.2. Capacitatea juridică civilă de exercițiu a Ministerului Apărării
Multitudinea și diversitatea raporturilor juridice în care este implicat Ministerul Apărării a dus, în practica instanțelor de judecată, la diverse soluții privind admiterea sau respingerea unor excepții legate de capacitatea procesuală, calitatea procesuală activă sau pasivă, capacitatea civilă, în general, și cea contractuală, în special, a unităților și formațiunilor militare. Pentru a analiza aspectele invocate în raport cu instituția militară, se impune o scurtă delimitare conceptuală a noțiunilor juridice susmenționate. În literatura juridică se arată că o persoană fizică sau juridică, pentru a fi parte în proces, trebuie să îndeplinească cumulativ următoarele condiții: calitate procesuală, capacitate procesuală și existența unui interes.
Capacitatea de exercițiu se dobândește de la data înființării persoanei juridice, iar Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice și juridice, arată în art. 35 că „persoana juridică își exercită drepturile și își îndeplinește obligațiile prin organele sale. Actele făcute de organele persoanei juridice, în limitele puterilor ce le-au fost conferite, sunt actele persoanei juridice însăși”. În art. 20, coroborat cu art. 21 din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, se statuează că miniștrii, în calitate de ordonatori principali de credite, repartizează creditele bugetare aprobate instituțiilor publice din subordine care sunt ordonatori secundari sau terțiari de credite. Art. 3 alin. (1) din Legea nr. 346/2006 privind organizarea și funcționarea Ministerului Apărării stipulează că Ministerul Apărării are personalitate juridică. Această calitate conferă persoanei juridice calitatea de a fi titular de drepturi și obligații. În art. 26 din Decretul nr. 31/1954 sunt enumerate elementele constitutive impuse de lege pentru o persoană juridică, respectiv organizare de sine stătătoare, un patrimoniu propriu și un scop determinat.
O analiză superficială a personalității juridice ar duce la concluzia că o unitate militară, neîndeplinind condițiile cerute de lege pentru a fi persoană juridică, nu poate încheia acte juridice civile sau participa în procese penale în calitate de parte civilă sau parte responsabilă civilmente. Dar tocmai prevederile legii finanțelor publice conferă unităților militare calitatea de ordonatori secundari sau terțiari de credite, iar actele juridice încheiate de acestea sunt acte necesare în administrarea creditelor acordate și implicit a patrimoniului lor ca parte a patrimoniului persoanei juridice – Ministerul Apărării. De asemenea, este necesar să subliniem prevederile Legii nr. 346/2006, care conferă ministrului apărării naționale dreptul de a emite ordine și instrucțiuni în exercitarea prerogativelor legale. Prin aceste prevederi se justifică legal dreptul unităților militare de a fi părți în raporturile de muncă în calitate de angajatori, precum și în alte raporturi juridice, cum ar fi cele penale sau de drept administativ. Toate aceste prerogative legale recunoscute unităților militare se denumesc și se definesc sintetic prin instituția „delegării de competență”.
Lipsa capacității de folosință este o excepție de fond, absolută și preemptorie, actele de procedură făcute de o persoană fără capacitate de folosință fiind nule. Excepția lipsei capacității de exercițiu poate fi invocată în orice stare a pricinii, iar instanța de judecată va putea acorda un termen pentru împlinirea lipsurilor. În litigiile care au ca obiect plata unor bani, consecința admiterii de către instanță a excepției lipsei capacității procesuale a unității militare duce în planul executării soluției la o situație favorizantă pentru reclamantul creditor. Astfel, acesta are posibilitatea executării atât a conturilor Ministerului Apărării, ca titular de personalitate juridică, cât și ale unității militare în calitate de parte contractantă.
Parcurgând principalele aspecte ale problematicii puse în discuție, ajungem la următoarele concluzii:
– unitățile militare nu au personalitate juridică, dar aceasta nu înseamnă că nu au drepturi și obligații juridice;
capacitatea civilă a unităților militare decurge din prevederi legale care stabilesc, totodată, și întinderea acestora;
calitatea procesuală nu este atributul unităților militare fără personalitate juridică, ci al Ministerului Apărării;
– unitățile militare fără personalitatejuridică nu au capacitate procesuală;
– dacă instanța de fond respinge excepția lipsei capacității procesuale sau a lipsei calității procesuale active sau pasive invocate, se vor folosi căile de atac ordinare și extraordinare, după caz, sau contestația la executare;
într-un proces penal, acțiunea civilă se exercită după regulile procesuale civile, deci nu există deosebiri de regim juridic privitoare la capacitatea și calitatea procesuală.
Ca orice organ al administrației publice, autoritățile militare își concretizează activitatea în mai multe categorii de acte juridice. Sistematizând diferitele păreri existente în doctrina românească, prof. A. Iorgovan concluzionează că, sub aspectul modului în care se manifestă voința organului administrației publice, reținem două genuri de acte juridice:
1.actul juridic unilateral, care la rândul lui cuprinde două specii:
a) actul de drept administrativ;
b) actul juridic ce nu realizează puterea publică;
2.actul juridic bi și multilateral care se poate clasifica în:
a) contractul administrativ;
b) contractul de drept civil;
Iar dacă avem în vedere regimul juridic aplicabil se pot delimita următoarele categorii fundamentale de acte juridice:
1. acte ce se realizează în principal într-un regim de putere (de drept administrativ) în care includem:
a) acte administrative
b) contractele administrative;
2. acte ce se realizează în principal într-un regim de drept civil în care cuprindem:
a) actele unilaterale ce nu realizează puterea publică;
b) contractele axate pe ideea de persoană juridică de drept civil, în sensul larg al termenului.
Ministerul Apărării este organ al puterii executive. Astfel, literatura din perioada interbelică face o distincție, mai întâi, între actele „puterii executive” în raporturile cu Parlamentul și actele „făcute de puterea executivă”, în raporturile cu cetățenii ori care au intervenit între diversele servicii publice ale statului. Apoi, actele puterii executive în raporturile cu cetățenii sunt divizate în acte de autoritate și acte de gestiune. Actul administrativ de gestiune se apreciază că are, în realitate, caracter de act civil, și este o manifestare de voință făcută de un organ competent, ce tinde să creeze unui organism administrativ o situație juridică cu caracter patrimonial, reglementată de dreptul privat. De exemplu, în cazul în care o autoritate publică încheie un contract de vânzare-cumpărare cu un particular referitor la un imobil, se creează o situație de judiciară de vânzător și o alta de cumpărător, ambele reglementate de dreptul privat. Aceste situații juridice nu se pot modifica prin acte unilaterale, ci numai prin consimțământul ambelor părți, prin acte bilaterale. Actul de vânzare-cumpărare este, deci, un act administrativ de gestiune.
Aceste acte nu sunt contracte civile, în sensul strict al termenului, ci contracte administrative. Însă teza contractelor administrative nu este acceptată de autorii de drept civil și, ținându-se seama de practica judecătorească, prin expresia „contracte civile” se vizează contractele administrative (de concesiune sau de închiriere a unor bunuri proprietate publică etc.).
Fenomenul administrativ nu trebuie privit ca un element stânjenitor al fenomenului civil, comercial, de muncă etc., ci ca o dimensiune firească a fenomenului juridic, a procesului de realizare a puterii de stat. În primă ipostază, actul administrativ este emis pentru a declanșa raporturi juridice și de altă natură. Ca atare, unele acte administrative apar mai mult decât condiții legale ale contractelor, ele dirijează în mod continuu efectele de drept civil. Contractul civil nu este altceva decât un instrument juridic de realizare a sarcinilor organului administrației de stat de la care provine actul administrativ. Capacitatea de drept civil a părților contractante, în această situație, este subordonată capacității de drept administrativ a organului care a emis actul administrativ.
Controversa actelor juridice încheiate de Ministerul Apărării vizează acel patrimoniu format atât din bunuri proprietate privată, cât și bunuri publică a statului pe care Ministerul le are în administrare. Actele încheiate de Ministerul Apărării care au ca obiect bunurile din proprietatea publică a statului urmăresc procedura administrativă până în momentul încheierii actului propriu-zis. Chiar și așa, nu putem considera că un act de închiriere sau de vânzare-cumpărare încheiat între Ministerul Apărării, ca administrator al unui imobil proprietate publică a statului, și personalul propriu este act administrativ, chiar dacă procedura încheierii actului este una administrativă (prin licitație publică). Aceste tipuri de acte sunt reglementate de Codul Civil și aparțin regimului de drept privat.
Ministerul Apărării își exercită drepturile și își îndeplinește obligațiile prin organele sale de conducere. Organele acestuia (stabilite sau alese potrivit actului normativ de înființare a persoanei juridice) sunt purtătoarele voinței persoanei juridice.
Actele juridice făcute de organele Ministerului Apărării, în limitele puterilor ce le-au fost conferite, sunt actele acestuia însuși. Actele juridice nu pot fi încheiate de orice persoană. Persoana care încheie acte juridice trebuie să-și dea seama de efectele juridice pe care le produce actul încheiat, trebuie să aibă voință conștientă.
Faptele licite sau ilicite săvârșite de organele sale obligă însăși persoana juridică, dacă au fost săvârșite cu prilejul exercitării funcției. Faptele ilicite atrag și răspunderea personală a celui ce le-a săvârșit, atât față de persoana juridică, cât și față de victima prejudiciului.
Încetarea capacității civile de exercițiu a Ministerului Apărării coincide cu încetarea capacității sale civile de folosință. Neavând drepturi și obligații, Ministerul Apărării este în imposibilitatea încheierii de acte juridice care să fie conforme cu scopul înființării sale ca persoană juridică și, astfel, dacă sfârșitul capacității civile coincide cu sfârșitul persoanei juridice de drept public, încetarea Ministerului Apărării înseamnă sfârșitul personalității sale juridice, a capacității de folosință și a celei de exercițiu.
capitolul 4. Acte juridice civile încheiate în nume propriu de Ministerul Apărării
După cum spuneam anterior, capacitatea juridică civilă de exercițiu a Ministerului Apărării, acea aptitudine de a dobândi și exercita drepturi subiective și de a-și asuma și îndeplini obligații civile, se exercită prin încheierea de acte juridice civile de către organele sale de conducere. Dintre actele juridice încheiate de Ministerul Apărării în nume propriu cele mai importante ar fi contractele civile.
Contractele de drept privat ale administrației au două trăsături subliniate de Georges Pequignot :
– aceste contracte nu sunt legate, în principiu de un serviciu public și nu vizează direct utilitatea publică;
– aceste contracte în care administrația acționează ca un proprietar, sunt analoage contractelor de drept privat. Ele nu conțin clauze exorbitante.
Pequignot apreciază că pot fi considerate contracte de drept privat trei categorii de contracte încheiate de persoanele administrative:
– o primă categorie suficient de bine conturată este aceea care cuprinde toate contractele referitoare la domeniul privat în care administrația se prezintă ca un simplu proprietar
– o a doua categorie include contractele tip de drept privat (cele prevăzute de Codul civil francez): de vânzare, închiriere etc. De la această regulă există o excepție: contractele care pot fi transformate în contracte administrative prin inserarea de clauze exorbitante, derogatorii de la dreptul comun.
– o a treia categorie este mai vagă, mai puțin conturată, fiind necesară analiza și interpretarea riguroasă a contractului pentru a identifica natura sa. Sunt, astfel, contracte de drept privat toate contractele care, cu toate că nu sunt contracte civile numite, nu conțin clauze diferite de cele pe care le pot conține contractele între particulari; contractele care nu comportă, prin urmare, nici o clauză exorbitantă de la dreptul comun.
Pequignot mai subliniază faptul că dacă un contract este încheiat pe baza unui caiet de sarcini, acesta nu este un element care să-l claseze automat în sfera regimului de drept public. Practic nimeni nu interzice unui particular să întrebuințeze un instrument identic în contractele pe care le încheie cu un alt particular. Pentru ca o convenție să fie inclusă în sfera contractelor administrative este necesar ca analiza caietului de sarcini să releve existența unor clauze exorbitante iar una dintre părți să fie o autoritate administrativă sau un stabiliment public.
Dintre aceste contracte, de drept privat, amintim contractul de vânzare-cumpărare, contractul de închiriere, contractul de valorificare de bunuri, contractul de prestări servicii. Fiecare dintre ele sunt reglementate de dispoziții și hotărâri speciale, valabile doar ăn sistemul militar.
a) Contractul de vânzare-cumpărare încheiat între Ministerul Apărării și personalul propriu vizează locuințele de serviciu pe care Ministerul Apărării le are în administrare. Locuințele de serviciu vizate sunt bunuri ce au aparținut domeniului public conform art. 3, alin (2) din Legea nr.213 din 17 noiembrie 1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia.
Prin Hotărârea Guvernului nr. 195/2005 pentru aprobarea Normelor metodologice privind vânzarea de către Ministerul Apărării a locuințelor de serviciu, în temeiul art. 108 din Constituție, republicată, al art. 10, alin. (2) din Legea 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, cu modificările și completările ulterioare, și al art. 53 alin. 4 din Legea locuinței 114/1996, republicată, cu modificările și completările ulterioare, Guvernul României aprobă trecerea bunurilor imobile prevăzute în anexa nr. 2, din domeniul public al statului în domeniul privat al statului.
Conform art. 4, alin. (2) din Legea 213/1998 privind regimul juridic al proprietății publice „Dreptul de proprietate privată al statului sau al unităților administrativ-teritoriale asupra bunurilor din domeniul privat este supus regimului juridic de drept comun, dacă legea nu dispune altfel”. În concluzie, în cele ce urmează aceste bunuri se vor supune regimului de drept comun și nu regimului de drept administrativ.
Art. 10, alin. (2) din Legea 213/1998 privind regimul juridic al proprietății publice: „Trecerea din domeniul public în domeniul privat se face, după caz, prin hotărâre a Guvernului, a consiliului județean, respectiv a Consiliului General al Municipiului București sau a consiliului local, dacă prin Constituție sau prin lege nu se dispune altfel”.
Conform art. 3, alin. (3) din Legea 562/2004: ”Vânzarea locuințelor de serviciu se efectuează prin structuri proprii, abilitate prin ordin al conducătorilor instituțiilor publice din sistemul de apărare, ordine publică și securitate națională”, și art. 5, alin. (1) din Legea 195/2004: „ Vânzarea locuințelor de serviciu se face prin structurile din cadrul Ministerului Apărării Naționale abilitate prin ordin al ministrului, denumite în continuare unități vânzătoare”. Toate aceste prerogative legale recunoscute acestor structuri – Direcția Reprezentare Patrimoiu și Asistență socială – se denumesc și se definesc sintetic prin instituția „delegării de competență”. De asemenea, este necesar să subliniem prevederile Legii nr. 346/2006, care conferă ministrului apărării naționale dreptul de a emite ordine și instrucțiuni în exercitarea prerogativelor legale. Prin aceste prevederi se justifică legal dreptul acestor strucuri de a fi părți în raporturile juridice.
Părțile din contract sunt Ministerul Apărării, reprezentat prin unitățile vânzătoare: „Direcția Reprezentare, Patrimoniu și Asistență socială” care administrează fondul locativ al Ministerului Apărării și sunt delegate de acesta cu competență să efectueze toate demersurile pentru desfășurarea în deplină legalitate a activității de vânzare a locuințelor de serviciu și personalul propriu al Ministerului Apărării, personalul militar trecut în rezervă sau în retragere, personalul civil pensionat sau disponibilizat, precum și moștenitorii acestora, soți sau copii.
Sub aspectul formei contractul are caracter consensual. Acest caracter se păstrează chiar și în situația în care promisiunea are ca obiect un bun în raport de care contractul de vânzare-cumpărare se impune a fi încheiat în formă autentică.
În actualul stadiu al legislației nici o dispoziție legală nu condiționează valabilitatea promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare, de încheierea ei în formă autentică.
Conform alin. (2), art. 948, Cod civil: „În măsura în care legea prevede o anumită formă a contractului aceasta trebuie respectată sub sancțiunea prevăzută de dispozițiile legale aplicabile”. Deci, forma este considerată o condiție esențială a actului juridic, atunci când legea o cere. Această reglementare se aplică și acestui tip de contract, deoarece potrivit art. 16 din M 31 prezentul contract se întocmește potrivit modelului din anexele Decretului Lege nr. 61/1990. Deci forma contractului este autentică, reglementare întărită și prin art. 953, alin. (1), din Proiectul Codului civil „Orice contract care are o valoare mai mare de 250 de Euro nu se poate dovedi decât prin înscris autentic”. Din acest text rezultă că în ceea ce privește actele ce au o valoare de 250 Euro, forma ad probationem este obligatorie, iar în ceea ce privește actele juridice civile ce au valoare sub această sumă, forma ad probationem se impune doar dacă legea cere expres.
Acest tip de contract se supune unor acte normative cu caracter militar, astfel:
– Hotărârea Guvernului nr.195/2005 pentru aprobarea Normelor metodologice privind vânzarea de către Ministerul Apărării a locuințelor de serviciu pe care le are în administrare și trecerea din domeniul public în domeniul privat al statului a unor locuințe din administrarea sa;
– Ordinul ministrului apărării nr. M 60/2005 privind abilitarea centrelor de domenii și infrastructuri de a vinde locuințele de serviciu;
– Lege nr.357/2006 pentru modificarea Legii nr. 562/2004 privind autorizarea instituțiilor publice din sistemul de apărare, ordine publică și securitate națională de a vinde personalului propriu unele locuințe de serviciu pe care acestea le au în administrare, Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 650 din 27/07/2006;
– Ordinul ministrului apărării nr. M.129/2006 privind aprobarea Normelor metodologice de vânzare a locuințelor de serviciu aflate in administrarea Ministerului Apărării.
b) Contractul de închiriere vizează unele imobile sau părți ale acestora aflate în administrarea Ministerului Apărării și în proprietatea publică a statului.
Pentru aplicarea prevederilor art. 14, alin. (1) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, cu modificările și completările ulterioare, ale Hotărârii Guvernului nr. 68/2000 privind abilitarea Ministerului Apărării de a închiria imobile sau părți din acestea, disponibile, aflate în administrarea sa și în proprietate publică a statului și ale art. 500-515 din Codul de procedură civilă, în temeiul prevederilor art. 7, alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 14/2001 privind organizarea și funcționarea Ministerului Apărării, aprobată cu modificări prin Legea nr. 389/2001, modificată prin Legea nr. 346/2006, Ministrul Apărării emite ordinul de aprobare a D.I.-21, Norme privind închirierea unor imobile sau părți din acestea, disponibile, aflate în administrarea Ministerului Apărării și în proprietate publică a statului.
Închirierea se face pentru imobilele și cazărmile devenite disponibile în urma procesului de restructurare al armatei, precum și pentru satisfacerea necesităților unităților militare privind asigurarea unor servicii curente cum ar fi: bufete de incintă, farmacii, frizerii, reparații echipament, difuzarea presei etc. În condițiile normelor în vigoare, închirierea se face prin licitație publică cu strigare, pe baza unor contracte de închiriere în care să se specifice clauze privind utilizarea, conservarea și restituirea bunurilor închiriate, precum și păstrarea secretului.
Contractul se întocmește la sediul unității militare organizatoare a licitației, conform modelului de la anexa 3. Contractul se semnează, din partea unității militare, de către comandant, i se acordă viza de control financiar preventiv de către persoana abilitată și se avizează de către consilierul juridic care asigură asistența juridică unității militare respective. Contractul se încheie în două exemplare, unitatea militară având obligația de a trimite o copie centrului de domenii și infrastructuri, Direcția Administrativă și Servicii, centrului de întreținere, reparații curente și exploatare cazărmi sau structurii din cadrul categoriilor de forțe ale armatei ori directiilor centrale cu atribuții în acest sens, după caz, la care este arondată administrativ.
Normele cu caracter militar care i se pretează acestui tip de contract sunt:
– Hotărârea de Guvern nr. 68/2000 privind abilitatea Ministerului Apărării de a închiria imobile sau părți din acestea, disponibile, aflate în administrarea sa și în proprietatea publică a statului;
– CZ-50 „instrucțiuni privind evidența, repartizarea, închirierea și folosirea locuințelor de intervenție din administrarea Ministerului Apărării”;
– Ordinul ministrului apărării nr. M 56/03.01.2006 pentru aprobarea „D.I.-21, Norme privind închirierea unor imobile sau părți din acestea, disponibile, aflate în administrarea Ministerului Apărării și în proprietatea publică a statului”.
c) Contractul de valorificare de bunuri are în vedere, în conformitate cu art. 3 din Regulamentul privind organizarea procedurilor pentru valorificarea bunurilor aflate în administrarea Ministerului Apărării, activele fixe scoase din funcțiune, obiectele de inventar și materialele declasate, precum și deșeurile refolosibile rezultate în urma casării sau demolării; bunurile care nu au putut fi împrospătate, a căror păstrare în depozite ar duce la deprecieri ori stări periculoase de orice fel, stabilite prin analize și încercări în laboratoare și poligoane specializate, potrivit normelor de specialitate în vigoare; tehnica, utilajele, loturile de piese de schimb, scule și accesorii, piesele de schimb, agregatele, ansamblele, subansamblele și materialele de orice fel, inclusiv produsele cu ciclu lung de fabricație, aflate în diferite stadii de execuție la operatorii economici, precum și echipamentele și utilajele achiziționate pe cheltuieli de capital aferente obiectivelor de investiții nefinalizate din unitățile militare, în starea în care se află și dacă îndeplinesc cel puțin una dintre următoarele condiții: nu mai sunt necesare, au devenit excedentare, nu mai sunt prevăzute în înzestrarea armatei, nu se mai fabrică sau, datorită uzurii morale ori fizice avansate, nu mai corespund destinației sau fac obiectul înlocuirii cu altele performante de același tip; alte bunuri din existent, indiferent de starea acestora, în scopul rezolvării unor nevoi ale Ministerului Apărării.
Procedeul de valorificare se realizează în două forme:
– la intern: bunurile scoase din funcțiune/declasate, în starea fizică în care se află ori, după caz, demilitarizate faza I și delotizate de echipamente și piesele care conțin aliaje de metale prețioase;
– la extern: bunurile care implică apărarea țării, ordinea publică și siguranța națională, funcție de gradul de asigurare, pe baza hotărârii Consiliului Suprem de Apărare a Țării ori a aprobării ordonatorului principal e credite, în starea fizică în care se află, înainte de fi scoase din funcțiune/declasate.
Valorificarea la intern se realizează prin:
– licitație publică deschisă cu strigare pentru tehnica de luptă care devine comună cu alte sectoare de activitate după dezafectarea de dotarea specific militară, precum și bunurile, inclusiv cele demilitarizate, care sunt folosibile în mod curent în alte sectoare de activitate, în starea fizică în care se află ori în stare dezmembrată/parțial dezmembrată, cât și tractoarele de artilerie, plasele și completele de mascare, busolele, lunetele de observare, binoclurile, inclusiv echipamentele și utilajele pe cheltuieli de capital aferente obiectivelor de investiții nefinalizate din unitățile militare, care nu mai sunt necesare armatei, deșeuri feroase, neferoase, de metale prețioase și de aliaje ale acestora;
– licitație publică deschisă cu strigare pentru armamentul și tehnica de luptă, demilitarizate faza I și delotizate de echipamentele și piesele ce conțin aliaje de metale prețioase;
– licitație publică deschisă cu strigare pentru bunurile care se valorifică în stare nedezmembrată, la prețuri de deșeuri, respectiv armamentele și echipamentele subiecte ale Tratatului cu privire la forțele armate convenționale în Europa (T-CFE- ratificat prin Legea nr.18/1992), demilitarizate faza I și delotizate de echipamentele și piesele care conțin aliaje de metale prețioase;
– selecție de oferte de preț sau negociere directă
– valorificare directă, fără organizare de licitație, pentru vânzarea unor bunuri: în cazul acceptării schimbării cu alte bunuri noi, similare, necesare armatei; în azul schimbului bunurilor contra servicii oferite în domeniul apărării; în cazul vînzării cu amănuntul a unor materiale de natura obiectelor de inventar, a unor materiale de construcții
– transmitere fără plată, la alte instituții publice sau la asociații nonguvernamentale de utilitate publică, inclusiv la unități de cult aparținând cultelor religioase recunoscute în România.
Norme ce reglementează valorificarea bunurile:
– Hotarârea de Guvern nr. 1470/2005 privind procedura de valorificare a bunurilor aflate în administrarea Ministerului Apărării;
– Ordinul ministrului apărării M 51/2006 pentru aprobarea „Instrucțiunilor de aplicare a regulamentului privind organizarea procedurilor pentru valorificarea bunurilor aflate în administrarea Ministerului Apărării”.
d) Contractul de prestări servicii
În baza prevederilor art. 104, alin. (1) și art. 105, alin. (1) din Legea nr. 295/2004 privind regimul armelor și munițiilor, modificată prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 141/2004 aprobată cu modificări prin Legea nr. 19/2005, în temeiul prevederilor art. 7, alin. (1) și art. 34, alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 14/2001 privind organizarea și funcționarea Ministerului Apărării, aprobată cu modificări prin Legea nr. 389/2001, modificată prin Legea nr. 346/2006, Ministerul Apărării emite ordinul M 1/2006 care modifică ordinul ministrului M 41/2000, prin care a fost aprobată “L-18, Metodologia privind angajarea și executarea prestărilor de servicii de către unitățile militare ale Ministerului Apărării”.
Activitatea de prestări de servicii nu trebuie să afecteze programul pregătirii pentru luptă și se execută în următoarele domeniile de activitate:
închirierea de arme de foc – pistoale calibru 7,62 mm, model 1933 – sociatăților specializate de pază care, potrivit contractului de prestări servicii, asigură paza obiectivelor militare;
închirieri de tehnică de spectacol, informatică etc. din dotarea cercurilor militare;
organizarea de expoziții, congrese naționale și internaționale, consfătuiri, simpozioane, conferințe;
– organizarea diferitelor tipuri de concursuri;
evaluarea, certificarea și supravegherea sistemelor de management al calității;
instruire privind managementul calității;
prestări servicii editoriale și tipografice;
verificarea, etalonarea și repararea aparaturii de cercetare chimică și de radiație;
expertizarea medicală a capacității de scufundare și ambarcare a personalului din afara Ministerului Apărării;
servicii medicale de specialitate pentru personalul din afara Ministerului Apărării;
executarea de xerocopii de pe documente de arhivă;
fotocopierea după documente (microfilm alb-negru);
executarea de fotografii alb-negru pe hârtie subțire sau carton;
microfilmarea documentelor de arhivă;
executarea de copii microfilm;
executarea de copii de pe microfilm pe hârtie;
cercetarea documentelor în vederea eliberării de certificate, copii, extrase etc;
traducerea și transcrierea documentelor scrise în limbi și paleografii străine;
cercetarea documentelor pe o temă istorică dată;
restaurare file documente;
legare carte și registru;
legare dosar în coperți duplex;
confecții cartonaj (mapă, casetă documente);
asistență de specialitate pentru realizarea de emisiuni radio, TV și expoziții pe teme istorice;
executarea de lucrări astronomo-geodezice, de magnetism, gravimetrie, GPS, geodezie, topografie, fotogrammetrie, teledetecție, cadastru, cartografie, de imprimare și legătorie;
service și reparații curente la aparatura geodezică, topografică, fotogrammetrică și poligrafică;
participarea unor efectie la avizarea și mascarea zborurilor aerofotogrammetrice și a celor executate în scopuri comerciale sau publicitare;
executarea unor activități de proiectare-producție pentru realizarea de produse și informații geografice digitale etc.
Activitatea de prestări de servicii nu trebuie să afecteze programul pregătirii pentru luptă și nu se angajează preferențial. Contravaloarea serviciilor prestate de unitățile militare din subordinea Ministerului apărării se achită în monedă națională și se utilizează astfel: 60% pentru unitatea militară prestatatoare, 10% pentru brigadă, 10% pentru corpuri de armată teritoriale, 10% pentru statul major al categoriei de forțe ale armatei, 10% pentru Statul major General.
Contractul de prestări de servicii se întocmește de către compartimentul financiar contabil al unității respective, cu avizul juridic obligatoriu, în formă scrisă.
Concluzii
Ministerul Apărării este unul dintre organele administrației ministeriale care, pentru realizarea activității și îndeplinirea atribuțiilor legale are în proprietate sau în administrare categorii speciale de mijloace materiale.
Organele administrației publice sunt competente să încheie, în general, o mare diversitate de contracte, care pot fi împărțite în două categorii: contracte supuse preponderent regimului de drept privat și contracte administrative, guvernate de regimul dreptului public administrativ.
În prima situație, contractele administrației sunt contractele civile ce pot fi încheiate și de către particulari, definite și reglementate de Codul civil, spre exemplu contractul de vânzare-cumpărare, de închiriere, de asigurare etc. Ele sunt modalitățile specifice de acțiune pentru gestionare privată a patrimoniului și a serviciilor administrației. Specific acestor contracte este poziția de egalitate a administrației în raport cu celălalt contractant.
În schimb, când prin contractul încheiat, administrația încredințează unui particular (persoană fizică sau juridică) executarea unei lucrări publice sau efectuarea unui serviciu public, ne aflăm în fața unui contract administrativ, numit sau nenumit, încheiat de administrație.
Interesul distincției dintre cele două categorii este că, în primul rând, contractele administrative sunt supuse regulilor speciale ale dreptului administrativ, diferite de cele ale dreptului civil, ceea ce determină în general, competența judiciară a instanțelor de contencios administrativ pentru soluționarea litigiilor născute din aceste contracte (aceasta mai ales după intrarea în vigoare a noii Legi a contenciosului administrativ nr.554/2004). De altfel, caracterul public sau privat al unui contract se poate indirect desprinde din faptul că legea atribuie competența instanței de contencios administrativ pentru soluționarea litigiilor ce se vor naște din acest contract, fiind destul de rare cazurile în care legiuitorul stabilește espres caracterul public al unui contract.
Contractul civil rezultă din voința egală a părților, voințe autonome, libere, în cadrul legii, de a-și alege scopurile și modalitățile acordului. În contractul administrativ persoana publică are o serie de prerogative datorită priorității interesului public care o plasează în raport cu cealaltă parte într-o poziție de superioritate; există acord de voință, dar pe baza unei inegalități juridice. Este una dintre cele mai importante perspectivă care face ca regimul juridic al contractelor administrative să deroge de la dreptul comun al contractelor. O altă derogare rezidă în constrângerile care sunt impuse administrației în acest raport contractual.
Actele administrative întrunesc o serie de trăsături proprii, care le deosebesc de alte acte juridice sau de alte activități desfășurate de organele administrației publice.
– actele administrative sunt acte juridice, adică ele sunt manifestări de voință exprimate în scopul de a produce efecte juridice, altfel spus, de a da naștere, de a modifica sau de a stinge raporturi juridice, drepturi și obligații juridice.
– Actul administrativ nu este, insă, orice fel de manifestare de voință juridică, ci o manifestare unilaterală de voință. Pentru valabilitatea unui act administrativ nu este necesar consimțământul persoanei căreia i se adresează, cum este cazul actelor de drept civil, care se întemeiază pe acordul, pe consimțământul subiectelor raporturilor juridice civile.
– nu orice manifestare unilaterală de voință juridică este socotită a fi act administrativ, ci numai acea manifestare care emană de la un organ al administrației publice. Manifestarea de voință, chiar și unilaterală, care emană de la o altă autoritate publică nu este act administrativ.
– în cazul actelor administrative, manifestarea de voință are loc în temeiul puterii publice. Datorită acestui fapt, actul administrativ este obligatoriu și, totodată, executoriu prin el insuși.
– actul administrativ este emis în vederea executării legii. Noțiunea de lege, în acest caz, trebuie înțeleasă în accepțiunea sa largă, nu numai de act al Parlamentului, ci de orice act dat spre executare în competența organelor administrației publice.
– actul administrativ este un act juridic unilateral, care emană de la un organ al administrației publice, în temeiul puterii publice, pe baza și în vederea executării legii.
Anton Trăilescu subliniază că actele de gestiune ale administrației publice (sau contractele administrației publice) sunt „acte administrative, ele fiind supuse unui regim juridic mixt (de drept public și de drept civil). Unele sunt supuse cu preponderență regulilor de drept public (contractele administrative, denumite și acte de gestiune publică), iar altele sunt supuse cu preponderență regulilor de drept civil (contractele de drept comun, denumite și acte de gestiune privată)”. Prin urmare administrația publică poate încheia contracte de drept public și de drept privat. În vechea reglementare a Legii nr 29/1990 distincția avea doar un rol teoretic, pentru că trecând la nivelul jurisprudenței litigiile cu privire la încheierea și executarea contractelor administrative erau de competența instanțelor de drept civil, fiind exceptate de la controlul jurisdicțional pe calea instanțelor de contencios administrativ, prevăzut de Legea nr 29/1990.
În concluzie, este necesar de subliniat faptul că Ministerul Apărării este un organ al administrației publice și participă într-o mare diversitate de raporturi juridice, în funcție de natura dreptului care reglementează acele raporturi.
Bibliografie
Decretul 31/1954
Decretul 32/1954
Codul civil român
Legea privind registrul comerțului nr. 26/1990, modificată și completată prin Legea 348/2001
Legea nr. 15/1990 privind reorganizarea unităților economice de stat ca regii autonome și societăți comerciale, modificată prin Legea 276/2006
Legea societăților comerciale nr. 31/1990, modificată și completată prin Legea 441/2006 și actualizată în ianuarie 2007
Legea nr. 36/1991 privind societățile agricole și alte forme de asociere în agricultură
Legea nr. 54/1991 cu privire la sindicate, modificată și completată prin Legea nr. 54/24.01.2003
Legea nr. 27/1996 cu privire la partidele politice, modificată și completată prin Legea nr. 14/2003
Legea nr. 109/1996 privind organizarea și funcționarea cooperației de consum și a cooperației de credit, abrogată prin Legea nr. 1/2005 privind organizarea și funcționarea cooperației
Legea locuinței nr. 114/1996, cu modificările și completările ulterioare prinLegea nr. 145/27.07.1999
Legea nr. 58/1998 cu privire la activitatea bancară
Legea nr. 101/1998 cu privire la Statutul Băncii Naționale a României, cu modificările aduse prin Legea nr. 156/12.10.1999 și prin O.U.G. nr. 136/2001 ( aprobată prin Legea nr. 407/2002), modificată prin Legea 312/2004
O.G. nr.26/2000 cu privire la asociații și fundații, aprobată prin Legea nr. 246/2005
Legea 32/2000 privind construirea, organizarea și funcționarea societăților comerciale din domeniul asigurărilor. Legea nr. 32/2000 a fost modificată prin O.U.G. nr. 116/2000 ( aprobată prin Legea nr. 300/2001) și prin O.U.G. nr.51/2001 ( aprobată prin Legea nr. 509/2001)
Constituția României (din 31.10.2003, publicată în MO, Partea I, nr. 767/31.10.2003)
Lege nr.357/2006 pentru modificarea Legii nr. 562/2004 privind autorizarea instituțiilor publice din sistemul de apărare, ordine publică și securitate națională de a vinde personalului propriu unele locuințe de serviciu pe care acestea le au în administrare, Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 650 din 27/07/2006
Ordinul ministrului apărării nr. M.129/2006 privind aprobarea Normelor metodologice de vânzare a locuințelor de serviciu aflate in administrarea Ministerului Apărării
Ordinul ministrului apărării nr. M 56/03.01.2006 pentru aprobarea „D.I.-21, Norme privind închirierea unor imobile sau părți din acestea, disponibile, aflate în administrarea Ministerului Apărării și în proprietatea publică a statului”
Legea nr. 346/2006 privind organizarea și funcționarea Ministerului Apărării
Albu, Ioan, Drept civil. Contractul și răspunderea contractuală, Cluj-Napoca, Ed. “Dacia”, 1994.
Beleiu, Gheorghe, Drept civil roman, Introducere în dreptul civil, Subiectele dreptului civil, ed. a V-a, revăzută și adăugită de Marian Nicolae și Petrică Trușcă, București, Casa de Editură și Presă “Șansa” S.R.L., 1998
Boroi, G., Stănciulescu, L., Drept civil. Curs selectiv. Teste grila, Editia a II-a, București, Editura All Beck, 2003
Boroi, G., Drept civil. Partea generală. Persoanele, București, Editura All Beck, 2001
Calmuschi, Otilia, Beleiu, Gheorghe, Drept civil român. Persoanele, București, 1992
Cantacuzino, M. B., Elementele dreptului civil, București, Editura „Cartea Românească”, 1921
Cătuneanu, I. C., Curs elementar de drept roman, Cluj- Napoca, Editura Cartea Românească, 1924
Ceterchi, Ioan, Craiovan, Ion, Introducere în teoria generală a dreptului, București, Ed. All, 1998
Chirică, D., Drept civil. Contracte speciale, București, Ed. « Lumina Lex », 1997.
Cocoș, Șt., Drept roman, București, Editura Lumina Lex, 1998
Costin, M., Marile instituții ale dreptului civil român, 2, Cluj- Napoca, Editura Dacia, 1984
Cristian, I., Teoria persoanei juridice, București, Editura Academiei, 1964
Deak, Francisk, Tratat de drept civil .Contracte speciale, București, Editura Actami, 1999
Dogaru, Ion, Introducere în drept civil. Subiectele dreptului civil, vol.I., București, Casa de Editură și presă « Șansa », 1993
Dragoman, Ion, Actele autorităților militare, Bucuresti, Editura Lumina Lex, 2003.
Drăganu, T., Actele de drept administrativ, București, Editura Științifică, 1959
Eminescu, Y., Teoria generală a personalității juridice. Subiectele colective de drept în România, București, Editura Academiei, 1981
Florin, Anca, Revista consilierilor juridici din armată, nr. 1/2004
Hamangiu, C., Rosetti-Bălăncescu, I., Băicoianu, Al., Tratat de drept civil român, Restitutio, București, Editura All-Beck, 1996
Hamangiu, C., Rosetti-Bălănescu, I., Băicoianu, Al., Tratat de drept civil român, volumul I, București, Editura All Beck, 2002
Hanga, V., Drept privat român, București, Ed. Didactică și Pedagogică, 1978
Hălășan, G., Personalitatea umană, București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1976
Ionașcu, Traian, Ionașcu, Aurelian, Tratat de drept civil, vol. I, Partea generală, București, Editura Academiei, 1987
Ionescu, R., Drept administrativ, București, Editura Didactică și Pedagogică, 1970
Iorgovan, A., Tratat de drept administrativ, vol. I, București, Ed. AllBeck, 2001
Iorgovan, A., Tratat de drept administrativ, vol. I, Ediția a II-a revăzută și adăugită, București, Editura Nemira, 1996
Iorgovan, A., Tratat de drept administrativ, vol. I, ediția a II-a revizuită și adăugită, București, Ed. Nemira, 1996
Lupan, Ernest, Popescu, Dan A., Marga, Amalia, Drept civil. Persoana juridică, București, Editura Lumina Lex, 1994
Martin, R., Personne et sujet de droit, în RTD civ., vol. XXXIX/1981
Negulescu, P., Tratat de drept administrativ. Principii generale, vol. I, București, Editura Mârvan, 1934
Nicola, N., Actul juridic civil în dreptul civil român. Curs selectiv pentru licență, București, Ed. “Press Mihaela”, 1996.
Palade, Constantin, Drept civil. Partea generala, Curs universitar, Târgu Mures, 2002.
Poenaru, Emil, Drept civil. Teoria generală. Persoanele, București, Editura All, 2002
Pop, Liviu, Teoria generală a obligațiilor, Editura Lumina Lex, București, 1998
Pop, Teofil, Drept civil român, Teoria generală, București, Editura “Lumina Lex”, 1993
Popa, V., Sistemul juridic al Cetății Roma, Timișoara, Editura P.U.R., 2003
Popa, E., Noțiunea de autoritate administrativă, în Dreptul, nr.3/1992
Popa, V., Bejan, V., Instituții politice și juridice românești, București, Editura All Beck, 1998
Popa, Vasile Val, Drept civil. Partea generală. Persoanele, București, Editura All Beck, 2005
Saleilled, R., De la personalité juridique, Histoire et theories, ed. a 2-a, Paris, 1922
Stătescu, C., Drept civil – Persoana fizică, persoana juridică. Drepturile reale, București, Editura Didactică și Pedagogică, 1970
Titulescu, N., Drept civil, București, Editura All Beck, 2004.
Tomulescu, C., Manual de drept privat roman, București, 1958
Ungureanu, Ovidiu, Jugăstru, Călina, Drept civil. Persoanele, București, Ed. Rosetti, 2003
Ungureanu, Ovidiu, Manual de drept civil. Parte generală, București, Ed. AllBeck, 1999
A.Weille,Fr.Terré, Droit civil.Les obligations, 4 edition, Dalloz, 1986
Zlătescu, V. D., Regiile autonome ca persoane juridice, în Dreptul, nr. 3/1992
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: .capacitatea Juridica Civila a Ministerului Apararii (ID: 125099)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.