Aspecte DIN Istoria Administratiei Publice Romanesti
CUPRINS
INTRODUCERE……………………………………………………………………………………………………….1
CAPITOLUL I
STATUL ȘI ADMINISTRAȚIA PUBLICĂ LA DACI………………………………………………..3
I.1. Organizarea geto-dacilor în epoca prestatală…………………………………………………..3
I.2. Întemeierea statului geto-dac și organizarea acestuia……………………………………….6
I.3. Statul și administrația publică în Dacia romană……………………………………………… 8
I 4. Organizarea social-politică și administrativă a Daciei……………………………………..12
I.5. Normele de conduită în cadrul obștii sătești……………………………………………………13
CAPITOLUL II
STATUL ȘI ORGANIZAREA ADMINISTRAȚIEI ÎN PERIOADA FEUDALĂ……….16
II.1. Instituții și administrație romano-bizantină la Dunărea de jos………………………….16
II.2. Condițiile istorice în feudalismul timpuriu (secolele III-VIII)………………………….18
II.3. Premisele apariției formațiunilor statale românești…………………………………………20
II.4. Țara, ca formă principală de organizare politică…………………………………………….21
II.5. Organele politice și administrative ale „țărilor”……………………………………………..23
II.6. Considerații asupra legii țărilor române………………………………………………………..25
II.7. Organizarea de stat și a administrației în Țara Românească și Moldova în feudalismul dezvoltat………………………………………………………………………………………………….28
II.8. Organele centrale în Țările Române…………………………………………………………….30
II.9. Organizarea de stat și a administrației în Transilvania, în evul mediu………………34
II.10. Organele centrale de stat în Voievodatul Transilvaniei…………………………………36
II.11. Organizarea de stat a Principatului Transilvaniei în perioada 1541 – 1683……..39
II.12. Organizarea administrativ-teritorială și administrația publică a Țărilor Române în feudalismul dezvoltat………………………………………………………………………………………………….42
CAPITOLUL III
ORGANIZAREA DE STAT ȘI ADMINISTRAȚIA PUBLICĂ ÎN ȚĂRILE ROMÂNE ÎN EPOCA TURCO-FANARIOTĂ ȘI LA ÎNCEPUTUL EPOCII MODERNE………………48
III.1. Organizarea de stat a Țării Românești și a Moldovei în epoca regimului turco-fanariot……………………………………………………………………………………………………………50
III.2. Organizarea administrativ-teritorială în perioada fanariotă…………………………….53
III.3. Organizarea de stat în perioada premergătoare Unirii Principatelor Române……54
III.4. Transilvania – provincie a Imperiului habsburgic. Organizarea de stat și administrativ-teritorială …………………………………………………………………………………….59
CAPITOLUL IV
IV. ORGANIZAREA DE STAT ȘI ADMINISTRAȚIA PUBLICĂ ÎN PERIOADA 1859 – 1918…………………………………………………………………………………………………………………………. 63
IV.1. Evoluția organizării de stat și a administrației publice în perioada domniei lui Al. I. Cuza………………………………………………………………………………………………………………..63
IV.2. Organizarea de stat și administrația publică în perioada 1866 – 1918………………66
CAPITOLUL V
V. ORGANIZAREA DE STAT ȘI ADMINISTRAȚIA PUBLICĂ A TRANSILVANIEI ÎN PERIOADA LIBERALISMULUI AUSTRIAC (1861 -1867) ȘI A DUALISMULUI AUSTRO –UNGAR (1867 – 1918)………………………………………………………………………………71
V.1. Organizarea de stat a Transilvaniei în perioada liberalismului (1861 – 1867)……71
V.2. Transilvania în perioada dualismului austro-ungar (1868 – 1918). Reprimarea și lupta românilor împotriva statului austro-ungar……………………………………………………76
CAPITOLUL VI
VI. STRUCTURA DE STAT ȘI ADMINISTRAȚIA PUBLICĂ
ÎN ROMÂNIA MARE (1918 – 1938)………………………………………………………………………….80
VI.1. Făurirea statului național unitar român și implicațiile ei asupra organizării statale și a administrației publice românești……………………………………………………………………..80
VI.2. Organizarea provinciilor unite cu România…………………………………………………82
VI.3. Organizarea de stat a României Mari………………………………………………………….83
VI.4. Organizarea administrativ teritorială a României Mari…………………………………86
CAPITOLUL VII
VII. ORGANIZAREA DE STAT ȘI ADMINISTRAȚIA PUBLICĂ ÎN TIMPUL CONSTITUȚIEI DIN 1938 ȘI AL DICTATURII ANTONESCIENE………………………….89
VII.1. Contextul politic în care s-a adoptat Constituția din 1938 și conținutul acesteia ..89
VII.2. Organizarea de stat și organizarea administrativă în perioada 1938 – 1940……….90
VII.3. Organizarea de stat și organizarea administrativă în perioada 1940 – 1944……….94
CONCLUZII…………………………………………………………………………………………………………….97
BIBLIOGRAFIE……………………………………………………………………………………………………..100
BIBLIOGRAFIE
Arvinte Vasile, Român, Românesc, România, Editura Stiințifică și Enciclopedică, București, 1983
Barbu Daniel, O arheologie constituțională românească. Studii și documente, Editura Universității din București, București, 2000
Bichicean Gheorghe, Adunările de stări în Țările Române. Congregațiile generale în Transilvania voievodală, Casa de presă și editură Tribuna, Sibiu, 1998
Brătianu I. Gheorghe, Sfatul domnesc și Adunarea stărilor în Principatelor române, Editura Enciclopedică, București
Cernea Emil, Molcuț Emil, Istoria statului și dreptului românesc, Ediție revăzută și adăugită, Editura Universul Juridic, București
Constantiniu Florin, O istorie sinceră a poporului român, Editura Univers Enciclopedic, București, 1997
Djuvara Neagu, Între Orient și Occident. Țările Române la începutul epocii moderne, Editura Humanitas, București, 1995
Dumitrescu Nicoleta, Manea Mihai, Niță Cristian, Pascu Adrian, Trandafir Aurel, Trandafir Mădălina, Istoria românilor, Editura Humanitas Educațional, București, 2002
Georgescu Vlad, Istoria românilor. De la origini până în zilele noastre, editia a IV-a, Humanitas, București, 1995
Giurescu C. Constantin, Transilvania în istoria poporului român, Editura Științifică, București, 1967
Giurescu C. Constantin, Istoria românilor, Editura All, București, 2003
Giuglea George, Cuvinte românești și romanice, Editura Stiințifică și Enciclopedică, București, 1983
Glodariu Ioan, Istoria Românilor, volumul I: Moștenirea timpurilor îndepărtate, Editura Enciclopedică, București, 2001
Gonța I. Al., Satul în Moldova medievală. Instituțiile, ediție Dinu C. Giurescu, București, 1986
Guțan Manuel, Istoria administrației publice românești, Ediția a 2-a, revăzută, Editura Hamangiu, București, 2006
Hanga Vladimir, Istoria dreptului românesc, , volumul I, Editura Academiei R.S.R., 1980
Hitchins Keith, Deletant Dennis, Bărbulescu Mihai, Papacostea Șerban, Teodor Pompiliu, Istoria României, Ediție revăzută și adăugită, Editura Corint, București, 2007
Iorga N., Studii asupra evului mediu românesc, Editura Stiințifică și Enciclopedică, București, 1984
Iorga Nicolae, Istoria lui Mihai Viteazul, Editura Militară, București, 1968
Marcu P. Liviu, Istoria dreptului românesc, Editura Lumina Lex, București, 1997
Mousnier Roland, Monarhia absolută în Europa din secolul alV-lea până în zilele noastre, Editura Corint, Bucureșt, 2000
Noica Constantin, Rostirea filozofică românească, Editura Stiințifică și Enciclopedică, București, 1970
Onciul Dimitrie, Scrieri istorice, volumul II, Editura Aurelian Sacerdoțeanu, București, 1968,.
Oțetea Andrei, Istoria poporului român, Editura Stiințifică, 1970
Papacostea Șerban, Geneza statului în Evul Mediu românesc, Editura Corint, București, 1999
Papacostea Șerban, Românii în secolul al XIII-lea. Între cruciată și imperiul mongol, Editura Enciclopedică, București, 1993
Pascu Ștefan, Voievodatul Transilvaniei, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1986.
Pascu Ștefan, Meșteșugurile în Transilvania, până la sfârșitul secolului al XVI-lea, Editura Academiei R.P.R., București, 1954
Pascu Ștefan, Istoria românilor, volumul III: Genezele românești, Editura Enciclopedică, București, 2001
Pascu Ștefan, Istoria medie a României, Editura Didactică si pedagogică, București, 1966
Protase Dumitru, Istoria românilor, volumul II: Daco-romani, romanici, alogeni, Editura Enciclopedică, București, 2001
Pușcariu Ioan, Fragmente istorice: despre boierii din Țara Fagarasului, Editura Societății Culturale Pro Maramureș "Dragoș Vodă", ediția a 2-a, Cluj Napoca, 2006
Retegan Simion, Dieta românească a Transilvaniei, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1979
Rezachevici Constantin, Istoria românilor, volumul V: O epocă de înnoiri în spirit european, Editura Enciclopedică, București, 2003
Sava Aurel, Târguri, ocoale domnești și vornici în Moldova, Buletinul științific al Academiei R.P.R., București, 1952
Stahl H. Henri, Contributii la studiul satelor devălmașe românești, volumul I, București, Editura Academiei R.P.R., 1958
Stoicescu Nicolae, Sfatul domnesc și marii dregători în Țara Românească și Moldova în secolele XIV-XVII, Editura Academiei R.S.R., București, 1968
Strihan Paul, Istoria dreptului românesc, volumul I, Editura Academiei R.S.R., București, 1980
Ștefănescu Ștefan, Istoria românilor în secolul al XVIII-lea. Între tradiție și modernitate, Editura Universității din București, București, 1999
Vârtosu Emil, Titulatura domnilor și asocierea în domnie în Țara Românească și Moldova, Editura RPR, 1960
Zaberca Vasile Mircea, Istoria administrației publice în România, Editura „Eftimie Murgu” , Reșița, 1997
=== Capitolul I ===
CAPITOLUL I
STATUL ȘI ADMINISTRAȚIA PUBLICĂ LA DACI
În măsura în care legăm existența unei administrații publice de prezența unui organism statal, oricât de rudimentar ar fi el, periplul nostru prin istoria administrației publice românești nu poate începe decât cu epoca de debut a secolului I î.Hr., perioadă în care întalnim, pentru prima oară în spațiul nord danubian, un tip de organizare politică ce reunește condițiile elementare ale unei structuri statale.1
I.1. Organizarea geto-dacilor în epoca prestatală
Teritoriul României a fost locuit de strămoșii noștri din cele mai vechi timpuri. Civilizația apărută în spațiul carpato-danubiano-pontic poartă pecetea populației care a trăit aici, a geto-dacilor și apoi a românilor.2
Civilizația fierului apare în vatra geto-dacilor în secolul al XII-lea î.Hr., cea hallstatiană, prima treaptă, cunoscută până în secolul al VII-lea î.Hr. determină o dezvoltare unitară a grupului etno-cultural al tracilor în spațiul carpato-balcanic.
Tracii au creat o civilizație avansată în spațiul dintre Marea Egee la sud și zona Pripetului la nord, Dunărea panonică la vest și râul Bug la est. Grupul geto-dacilor, aparținând tracilor, erau cei mai numeroși și cei mai bine organizați. Ei erau numiți geți de către istoricii greci, și daci de către istoricii romani. Unii istorici cred că dacii trăiau în interiorul arcului Carpaților, pe când geții trăiau în zona extracarpatică. Strabon confirmă însă că ei formau același mare popor, vorbind aceeași limbă și locuind același spațiu. Istoricii români îi numesc pe strămoșii noștri geto-daci.
Geto-dacii au reușit să-și făurească o puternică viață materială și spirituală în spațiul carpato-danubiano-pontic, au reușit să-și instituționalizeze o viață socială riguroasă, peste nivelul tuturor ramurilor trace. De la ceata primitivă, în paleoliticul inferior, au ajuns la ginta matriarhală în perioada neolitică și apoi la organizarea patriarhală în epoca metalelor.
Organizarea socială a geto-dacilor. Ceata este forma de organizare în paleoliticul inferior, în care relațiile oamenilor se întemeiau pe nevoia de hrană și apărare reciprocă. Are drept conducător un cuplu format dintr-o femeie și dintr-un bărbat.
De la ceată primitivă, în finalul paleoliticului se ajunge la organizarea pe grupuri mari de rudenie, o comunitate mai bine închegată, bazată pe relații de rudenie, formă a progresului social, care oferă mai multe avantaje.3
Ginta matriarhală este o formă superioară de organizare a geto-dacilor. Aceasta este o uniune cu caracter personal și nu teritorial condusă de o femeie mai în vârstă și de un sfat al ginții, format din femei vârstnice. Mai există adunarea ginții, cu caracter democrat și drept de vot egal. Sfatul alege și destituie conducătorii civili și militari, hotărăște în probleme mari. Ginta are un sistem de norme de conduită recunoscute și respectate de toți membrii comunității, care reglementează munca în comun, producția, repartiția și schimbul produselor. Oamenii sunt egali în drepturi și îndatoriri. Atunci apare familia întemeiată pe căsătoria pereche care se va consolida treptat.
Tribul patriarhal apare atunci când agricultura și păstoritul sunt practicate de către bărbați, iar munca femeii devine doar un adaos neînsemnat. Totalitatea familiilor reunite formau tribul patriarhal. Capii celorlalte familii formau sfatul tribului, iar adunarea tribului adopta norme de conduită. Mai multe triburi formau frăția patriarhală, care organiza reuniunile tradiționale, rezolva conflictele, supraveghea alegerea conducătorilor de triburi și organiza apărarea sub comandă și stindarde proprii. Toate frățiile formau marele trib patriarhal, condus de cel mai dotat șef de trib și de un sfat al tribului.
Uniunea triburilor patriarhale este o formă superioară de organizare socială, condusă de sfatul uniunii, care adoptă hotărârile importante, format din șefii de triburi. Aceasta nu avea un conducător unic, iar comanda armatei o aveau doi șefi cu atribuții și puteri egale. Nu exista o autoritate deasupra uniunii. Autoritatea conducătorilor de triburi era mare, dar viza mai ales pe cei refractari la normele de conviețuire socială.
Democrația militară la geto-daci. În epoca fierului, paralel cu dezvoltarea proprietății private, apare aristocrația militară, care treptat acaparează conducerea poporului înarmat. În secolul al IV-lea î.Hr., când existau puternice formațiuni militare și numeroase cetăți, sub conducerea unor regi puternici, stăpâni pe teritorii întinse, societatea geto-dacilor se află în epoca democrației militare. Conducerea societăți aparținea adunării poporului înarmat. Autoritatea regilor crește continuu. Regii erau doar șefi militari, aleși și revocați de adunarea poporului. Aceștia fac eforturi să-și permanentizeze conducerea publică, ba chiar să o transmită ereditar. În acea perioadă încep sa apară semnele tranziției de la organizarea socială gentilică la organizarea statală. Începând din acet moment putem semnala apariția dreptului la geto-daci.
Normele de conduită în democrația militară. Creșterea productivității muncii în agricultură a determinat amplificarea circulației mărfurilor și apariția proprietății private, asupra turmelor și pământurilor. În consecință, se dezvoltă uniunile familiale care conduc la apariția obștilor sătești întemeiate pe proprietatea devălmașă. Familia posedă uneltele, vitele, locuința etc. Geto-dacii sunt adepți ai normelor familiei monogame în care un bărbat conviețuiește cu o femeie luată de nevastă, pretind femeilor fidelitatea cea mai strictă, adulterul fiind crunt pedepsit.4
Herodot și Xenofon vorbesc de cumpărarea fetelor în public de către fruntașii aristocrației militare. Moștenirea viza bunurile de uz personal: unelte, arme, vite, podoabe etc., plus obligațiile față de sufletul celui decedat. Învoielile între părți cunosc forma jurământului însoțit de un ceremonial. Părțile turnau vin într-o cupă în care amestecau picături de sânge, înmuiau acolo armele, săgețile și beau conținutul cupei. Sistemul probator cunoștea și jurământul pe zeitățile palatului regelui.5
Normele punitive continuau să existe în scopul apărării ordinii sociale pe temeiul ideii de reciprocitate. Vinovatul era supus oprobriului public și silit să părăsească colectivitatea poporului înarmat.
Starea de normativitate la geto-daci este sintetizată de Herodot în aprecierea că „geto-dacii erau cei mai drepți și mai viteji dintre traci”. Existența ideii de dreptate și a normelor de conduită proprii sunt dovezi ale organizării democrate a societății geto-dacice, a capacității de creație înaintată la un popor despre care s-a afirmat că era pe același nivel de lumină și dezvoltare cu elenii.6
I.2. Întemeierea statului geto-dac și organizarea acestuia
Mutațiile din epoca patriarhatului impun întemeierea statului geto-dac, acesta fiind o formă superioară de organizare politică a societății, reprezentând o necesitate și o realizare istorică fără precedent.
Statul se formează o dată cu dreptul geto-dac. Dreptul nu poate exista în afara statului, la fel cum nici statul nu poate fi conceput în afara sistemului dreptului.
Procesul trecerii de la democrația militară la statul dac a reprezentat un proces îndelungat care s-a încheiat sub conducerea lui Burebista, prin unificarea uniunilor de triburi, în cadrul statului geto-dac. Acest fapt se datorează și unor factori externi, printre care mentionăm: slăbirea popoarelor vecine, aliații militari ai dacilor și amenințările expansiunii romane. Un factor însemnat l-a reprezentat strălucita personalitate a lui Burebista, despre care Strabon spune că „i-a unit pe geto-daci sub autoritatea lui și i-a deprins cu normele juridice, având la bază poruncile sale , întemeind o mare stăpânire, de a cărui putere se temeau toți vecinii, inclusiv romanii aflați în plină expansiune militară”.7
Granițele statului geto-dac sunt: Bugul la est; Hemus (Balcanii) la sud; Podișul Boemiei la vest și Carpații Păduroși la nord. Statul geto-dac al lui Burebista este prima organizare politică de tip sclavagist pe teritoriul României și una din cele mai puternice forțe militare din antichitatea europeană. Statul geto-dac cunoaște diferențieri sociale între bogați (tarabostes sau pileati) și săraci (comati). Totuși acesta este o formă de organizare socială vizând progresul civilizației geto-dacilor.8
Forma de stat este monarhia, instaurată de poporul înarmat. Conducătorii statului erau recunoscuți ca mari regi, cum rezultă din ceremonialul când Domițian i-a acordat lui Decebal diadema regală.9 Organele centrale ale statului geto-dac sunt urmatoarele:
Regele, care deține puterea supremă în stat. Regalitatea tinde să devină ereditară. Burebista și Decebal erau fii de regi. La succesiunea regelui puteau veni însă și frații regelui, precum și marele preot. Monarhia se consolidează continuu și cunoaște trăsături proprii. Regele are prerogative legislative, militare, judiciare și administrative.
Exercitarea puterii laice și religioase se face de către aceeași persoană sau de către persoane diferite (Deceneu și Comosycus au fost regi și mari preoți, dar Burebista l-a avut pe Deceneu, iar Decebal pe Vesinas, ca mare preot).
Monarhia geto-dacă a instituit monopolul regilor asupra domeniului public, reprezentat de minele de aur ,aceasta fiind o trăsătură a monarhiei geto-dacilor.
Marele preot este vicerege în structura statului, dovadă a rolului deosebit al puterii religioase. Reformatorul Zamolxe, zeificat de daci, are contribuții în vremea lui Burebista la formarea statului independent, factorul religios fiind de asemenea și un factor unificator. Deceneu a devenit un om politic de prim rang la conducerea statului și a dat epocii sale legi scrise.10
Cancelaria statului este organul central al administrației. Aceasta este formată din dregători civili și militari care aplicau în practică poruncile șefului statului. Dregătorii se ocupau cu elaborarea legilor scrise, a convențiilor cu alte state, cu strângerea impozitelor și înzestrarea armatei, cu asigurarea ordinii publice. Cancelaria statului lucra sub controlul nemijlocit al regelui, iar dregătorii administrației centrale îi erau direct subordonați.11
Armata este o instituție importantă care posedă misiunea apărării independenței statului împotriva expansiunii străine. La mobilizarea generală, armata putea atinge cifra de 200.000 de luptători. Aceasta îl făcea pe rege de temut, chiar și pentru romanii pe care îi ataca, trecând Dunărea până în Macedonia sau Iliria.12
Organele teritoriale apar în procesul formării statului ca o componentă a exercitării puterii de stat pe întreg teritoriul. Teritoriul era organizat în sate (vicus), conduse de dregători ai obștii vicinale, dar există și sistemul orașelor (davelor), conduse de dregători militari. Menționăm că in acea perioadă existau două categorii de dregători:
a) dregătorii obștii sătești vicinale, însărcinați cu coordonarea agriculturii, păstoritul și strângerea impozitelor.
b) dregătorii militari din orașe, care conduceau cetățile militare construite pe întreg teritoriu după cum urmează: în centrul țării Sarmizegetusa, Costești, Piatra Roșie și Blidaru, în restul Transilvaniei, Bănita Căpâlna, Surduc, în Moldova, Bâtca Doamnei și în Oltenia, Polovraci.
I.3. Statul și administrația publică în Dacia romană
Întemeierea provinciei Dacia romană s-a realizat după lungile campanii și înfruntări crâncene dintre daci și romani, în anul 106 d.Hr. statul dacilor a fost ocupat, iar teritoriul transformat în provincie romană. Aceasta cuprindea Transilvania, Banatul, Oltenia, vestul Munteniei și sudul Moldovei și s-a menținut ca provincie unitară până în anul 117 d.Hr., când Hadrian a împărțit-o în Dacia inferioară (Oltenia și Transilvania, între Olt și Carpați) și Dacia superioară (restul fostei provincii unitare). Această organizare s-a dovedit nesatisfăcătoare.13
Între anii 167-168 Dacia romană este împărțită în trei părți: Dacia Porolissensis (Moigrad), Dacia Apulensis cu capitala la Apulum și Dacia Malvensis (Malva). Noii stăpâni au desființat statul lui Decebal și au dat teritoriului ocupat statutul juridic de provincie a Imperiului roman.
Guvernatorul provinciei. În vremea împaratului Traian, conducerea Daciei a fost asigurată de Legatus Augusti propraetore, guvernator numit de autoritățile imperiului din ordinul senatorial de rang consular. Acesta era investit cu „imperiul italicus” și exercita atribuții militare, judiciare și administrative. Puterea legislativă aparținea împăratului.
Dacia superioară, considerată mai importantă, era condusă tot de un Legatus Augusti propraetore, care era fost pretor la Roma. Dacia inferioară era guvernată la început de un praefectus și apoi de un procurator. Cele trei Dacii din anul 168 d.Hr. sunt puse sub ordinele guvernatorului Daciei Apulensis, cu titlul de „legat al împăratului” sau „conducător” (dux) cu puteri depline. Deci Dacia avea o conducere centrală unitară cu atribuții militare, administrative și judiciare, își păstrează unitatea și doar din rațiuni de eficiență managerială este împărțită în trei.14
Consiliul provinciei este organul central al puterii de stat.Acesta era, în fapt, Adunarea provinciei imperiale, formată din reprezentanții orașelor și se întrunea anual la Sarmizegetusa, în palatul Augustalilor. El era prezidat de preotul provinciei, numit „preot al altarului lui Augustus” și cel ce purta coroana celor trei Dacii. Prerogativele consiliului erau reduse la susținerea intereselor orașelor în fața guvernatorului provinciei. În realitate, Consiliul avea misiunea cultivării cultului împăratului în noua provincie romană.15
Procuratorul financiar se ocupa cu administrarea finanțelor Daciei.Sediul său era la Sarmizegetusa. Acesta era numit dintre membri ordinului ecvestru și se afla sub controlul guvernului imperial. La un interval de cinci ani se făceau recensăminte de către procuratorii financiari locali pentru fixarea impozitelor. Acestea erau de două feluri: impozitele directe, numite tribute, se percepeau pe clădiri, pe proprietatea funciară, și chiar pe persoană, numit tributum capitis și impozite indirecte, numite vectigalia, care se plăteau pe moșteniri, pe vânzări-cumpărări și pe circulația mărfurilor. O sursă importantă de venituri pentru impozite erau taxele vamale.
Armata imperială în Dacia.În Dacia staționează trupe imperiale sub comanda unică a guvernatorului provinciei. Armata este formată din legiuni militare, trupe auxiliare de călăreți conduse de prefecți și trupe neregulate alcătuite din „barbari”, care luptau și purtau armele lor tradiționale. În Dacia au staționat: Legiunea a XIII-a Gemina la Apulum și Legiunea a V-a Macedonica la Troemis în Dobrogea, fiecare cu circa 6.000 de oșteni, iar temporar detașamente din alte legiuni imperiale. Un rol important, în asigurarea ordinii militare a Daciei, l-au avut prefecții taberelor însărcinați cu serviciul de garnizoană. Apărarea se sprijinea pe un sistem de fortificații, castre sau cetăți militare. Armata a avut un rol însemnat în romanizarea geto-dacilor, dar și în reconstrucția provinciei.
Administrația în orașele provinciei Dacia. Unitățile administrativ-teritoriale specific romane, existente și în Dacia erau coloniile, municipiile, ca așezări orășenești și satele, ca așezări rurale.
Municipiul era termenul generic pentru orice oraș roman. Coloniile aveau drepturile poporului roman, o situație superioară municipiilor, erau formate din coloniști veniți în Dacia și erau considerate „efigii și copii în mic ale poporului roman”. Municipiile proveneau din orașele dacice care dobândiseră anumite drepturi romane. Unele au fost avansate la rangul de colonii, un exemplu fiind Drobeta, care a fost declarată municipiu de către Hadrian, apoi colonia de Septimiu Sever; Napoca a fost municipiu sub Septimiu Sever și colonia sub Marc Aureliu; Apulum a devenit și ea colonia; Potaisa, oraș militar, a ajuns colonia dintr-un sat geto-dac. Colonia, Traiana Augusta Sarmizegetusa, fondată prin colonizarea cu cetățeni romani în apropierea capitalei lui Decebal, a fost sediul administrației guvernatorului și i s-a dat numele oficial de metropolă, datorită rolului primordial avut de ea în Dacia romană.16
Conducerea în colonii și municipii se exercita de către un consiliu orășenesc, asemănător senatului roman, numit ordinul decurionilor (ordo decurionum), care se bucura de un mare prestigiu. Membri lui erau desemnați la cinci ani de către magistrați. Consiliu orășenesc avea următoarele atribuții: coordonarea treburilor administrative, edilitare și fiscale, atribuirea de terenuri locuitorilor orașului, organizarea jocurilor publice, îndeplinirea obligațiilor de cult și alegerea magistraților. Alături de consiliul orășenesc se află magistrații superiori numiți în colonii, dumvirii iure dicundo, iar în municipii, quattuorviri. Ei erau aleși de consiliul orașului pentru un an din ordinul decurionilor și aveau atribuțiuni de ordin administrativ, executiv și judecătoresc. Aceștia aveau în subordine un aparat administrativ format din secretari și curieri.17
Edilii sau aediles erau tot magistrați însărcinați cu poliția orașelor, aprovizionarea piețelor și administrația domeniului public. Questorii se ocupau de administrarea finanțelor. Preoții erau magistrați sacerdotali, aceștia fiind aleși de ordinul decurionilor. Cea mai înaltă funcție sacerdotală era aceea de pontifex.
În concluzie, întreaga conducere a așezărilor urbane era asigurată de cetățeni romani din ordinul decurionilor, care se bucurau de prestigiu în rândul populației prin calitățile lor excepționale. Într-o poziție inferioară se aflau cei din ordinul augustalilor, care nu aveau acces la magistraturile orașului, dar aveau misiunea de a întreține cultul Romei și al împăratului. Un ordin distinct îl reprezentau colegiile formate pe criterii etnice, profesionale sau religioase. Ele erau conduse de câte un președinte, numit magister, obligat să depună o garanție pentru gestiunea încredințată.18
Conducerea satelor. Majoritatea populației Daciei trăia la sate, organizate fie în obști sătești, fie după modelul satelor romane. Satele locuite de autohtoni erau conduse de sfatul comunității geto-dacilor, numiți peregrini. Ei își mențin pe lângă obște și alte instituții juridice proprii, care nu contravin dreptului roman. Satele de tip roman sunt următoarele: pagiile, erau așezări rurale dependente de colonii și vicus, care se aflau în zonele lipsite de orașe.19
Pagiile erau conduse de praefectus, care era și decurion al Capitalei. Vicusurile erau locuite de veterani de război și civili romani, adică cetățeni romani, dar și daci peregrini și erau conduse de către președinte. Aici putem menționa și alte așezări umane, după cum urmează: la frontiere funcționau posturi vamale, numite stationes, care aveau atribuții fiscale și de poștă, de control a călătorilor și a mărfurilor, iar în jurul castrelor militare au existat așezări numite canabe, formate din meșteșugari, negustori, veterani de război și familiile militarilor din castru.20
O mare dezvoltare au cunoscut stațiunile balneare, între care și cea de la Ad-Median, Herculane de astăzi sau cele de la Germisara, Gioagiu-Băi din zilele noastre.
I.4. Organizarea social-politică și administrativă a Daciei
Orașele în Dacia eliberată își continuau activitatea anterioară. Conducerea orașului era asigurată de consiliul orășenesc, care exercita atribuții administrative, fiscale și de asigurare a ordinii publice. Marile orașe: Sarmizegetusa, Apulum, Napoca, Drobeta etc. continuă să-și consolideze fortificațiile militare împotriva populațiilor migratoare. Sub impactul loviturilor puternice și numeroase date de migratori se constată o decădere treptată a orașelor, iar invazia distrugătoare a hunilor din anul 376 d. Hr. este una hotărâtoare pentru soarta orașelor. Cât timp ele au mai existat, și-au păstrat organizarea tradițională, cu consiliul orășenesc și acei dregători judiciari (judices) care exercitau și atribuțiuni administrative.21
Obștea sătească este forma de organizare social politică a societății românești premergătoare întemeierii statelor feudale. Ea a apărut cu secole înainte, s-a generalizat în procesul „ruralizării” Daciei eliberate și reprezintă comunitatea administrativ-teritorială reprezentativă pentru perioada românească prefeudală. Obștea sătească se deosebește de obștea gentilică deoarece apartenența în obștea gentilică se baza pe rudenia de sânge, pe când în obștea sătească are ca fundament stăpânirea în comun a teritoriului obștei. În obștea sătească un rol deosebit revine familiei pereche, care devine o subdiviziune a acesteia.
Obștea sătească are o structură omogenă în plan social, funcționează ca o formă a democrației pe baze colective și se autoadministrează, alegându-și singură organele de conducere. Aceasta este condusă de consiliul oamenilor buni și bătrâni, organ format din locuitorii obștii cu atribuții judiciare și decizionale, care se bucurau de prestigiu în comunitatea obștii. Alături de consiliu, juzii, conducători militari și obștești se ocupă de îndeplinirea sarcinilor gospodărești, de asigurarea ordinii publice, de judecarea pricinilor din obște și de apărarea militară-armată.22
În viata Daciei romane un loc important îl ocupă Confederația de obști sătești. Obștea sătească, în lipsa unei puteri de stat, avea în stăpânire deplină teritoriul său. Pentru nevoile de apărare sau pentru rezolvarea unor probleme care depășeau competența unei obști, ca de exemplu stăpânirea unui anumit teritoriu, obștile sătești s-au unit între ele, păstrându-și autonomia, organele și rânduielile proprii. Această formă superioară de organizare a fost denumită „obștea de obști” , „uniunea” sau „confederația de obști” . În Vrancea, o astfel de uniune a 12 sate s-a numit „republica Vrancea”, una similară s-a atestat în zona Dragoslavele. Obștile sătești vor coexista îndelung cu aceste structuri mai mari. Confederația de obști era condusă de „sfatul cel mare”, format din reprezentanții obștilor, care hotărăște în probleme administrativ-gospodărești comune, rezolvă litigiile între obști și stabilește contribuțiile acestora la apărarea armată a comunității. Consolidarea și dezvoltarea continuă a „uniunilor” și „federaților de obști”, o dată cu progresul economic și social, reprezintă sensul devenirii firești a societății românești spre întemeierea statelor feudale românești și legea țării.23
I.5. Normele de conduită în cadrul obștii sătești
Natura normelor de conduită în cadrul obștii este una democrată, rezultată din caracterul comunitar al obștei, din comunitatea teritorială, din proprietatea devălmașă asupra pământului și din munca în comun. Normele vizează: statutul persoanei, familia, căsătoria, bunuri și obligații, diferende și procedura de rezolvare.24
Sistemul normativ românesc al obștii sătești din perioada prefeudală poartă pecetea spiritualității românești în vatra strămoșească dacică. Acesta reprezintă o dovadă a continuității poporului român în spațiul carpato-danubiano-pontic și constituie o componentă importantă a cutumei tradiționale, a obiceiului pământului la români. Acest sistem normativ elementar este specific obștilor sătești deoarece lipsește organizarea statală și nu are conținutul și funcțiunile caracteristice suprastructurii juridice a societății românești. 25
a) Norme privind statutul persoanelor:
Există un statut al persoanei, care presupune norme de conduită, conferă și obligații fiecărui membru al obștii și se întemeiază pe egalitatea între membrii obștii sătești, pe proprietatea în devălmășie asupra pământului și participarea în comun la făurirea bunurilor. Sistemul asigură posibilitatea fiecărei persoane de a participa la conducerea comunității obștii.A fost lichidat statutul juridic din perioada dominației romane întemeiat pe inegalități politico-sociale și s-a instituit un sistem bazat pe egalitatea în drepturi și obligații între membrii obștii sătești.
b) Norme privind relațiile de familie:
Relațiile de familie sunt dominate de principiul egalității. Familia monogamă în feudalismul timpuriu, caracteristică românilor, prin funcțiile ei complexe, întemeiate pe solidaritatea membrilor ei, constituie un factor primordial în dezvoltarea și consolidarea obștii sătești. Izvorul drepturilor și îndatoririlor membrilor familiei se află în solidaritatea familială, prezentă și în întreținerea reciprocă între soți, precum și între părinți și copii.
Regimul normelor tradiționale de familie s-a format și sub influența preceptelor creștine, prezente în civilizația strămoșilor noștri de la începuturile creștinismului și însoțind de la început etnogeneza românească.
Încheierea căsătoriei se baza pe liberul consimțământ al soților, care necesita și binecuvântarea bisericii ortodoxe române. Divorțul era dominat de aceleași principii de egalitate a soților în privința motivelor invocate. Descendenții aveau o vocație egală la moștenirea bunurilor familiei, drept recunoscut și soțului supraviețuitor.
c) Norme privind proprietatea și obligațiile:
Membrii obștii sătești cunoșteau sistemul proprietății devălmașe asupra fondului funciar. Loturile pentru agricultură erau desemnate anual prin tragere la sorți, iar pădurea, izlazurile, apele etc. erau folosite în comun. Privind bunurile, se făcea distincția între cele mișcătoare și cele nemișcătoare. Locurile nimănui (hotare, păduri, ape etc.) aveau un regim normativ special. Se practica metoda delimitării loturilor agricole prin semne de hotar. Membrii obștii, oamenii liberi și cu drepturi egale, puteau încheia tranzacții cu privire la bunurile mișcătoare. Contractele erau de regulă verbale, iar părțile se legau prin cuvânt și datul mâinii, ambele procedee având și sensuri magice. Vânzarea era contractul cel mai răspândit, el fiind translativ de proprietate prin simplu consimțământ al părților. Răspunderea pentru daunele provocate altuia, conflictele dintre membrii obștii se rezolvau în cadrul acesteia, pe temeiul solidarității rudelor. Răspunderea solidară exista și în cazul în care se produceau daune obștilor învecinate. Aceste norme se completau cu reguli ale bisericii ortodoxe române.
d) Norme penale și procedura de judecată:
În epocă predominau infracțiunile contra persoanei și nu cele contra patrimoniului. Însușirea roadelor pentru consumul pe loc nu era pedepsită. Pedeapsa pentru hoț era purtarea lui prin sat cu bunul furat, ceea ce echivala cu moartea civilă. Cea mai aspră pedeapsă pentru criminali nu era moartea ci izgonirea lor din cadrul obștii sătești. Opinia publică îi pedepsea supunându-i în diferite ocazii oprobriului public pe infractori, un exemplu fiind strigarea peste sat sau la horă cu porecle și astfel desconsiderat și povestit continuu, infractorul trebuia să părăsească obștea sătească. Pentru cauzele civile și penale erau aceleași instanțe de judecat: Judele era cel care arăta continuitatea acelor „dumviri jure dicundo” din vremea romană.26
Sfatul era format din oameni buni și bătrâni. Aceste instanțe cercetau infracțiunea săvârșită, putând decide alungarea din obște a celor vinovați de crime. Există, desigur, și un sistem probator corespunzător exigențelor obștei. Acest sistem probator cunoaște și jurământul utilizat în rezolvarea pricinilor civile.27
=== Capitolul II ===
CAPITOLUL II
STATUL ȘI ORGANIZAREA ADMINISTRAȚIEI ÎN PERIOADA PREFEUDALĂ
II.1. Instituții și administrație romano-bizantină la Dunărea de jos
În epoca dominației romane au fost ridicate numeroase cetăți, printre care și cetățile pontice: Histria, Tomis și Calatis. Acestea constituiau liga (comunitatea) Pontului Euxinus, cu reședința la Tomis și condusă de un pontarh, între altele, și „mare preot” al cultului imperial.
Dobrogea a fost anexată în anul 48 d.Hr. provinciei romane Moesia, dar continua să aibă instituțiile politico-juridice anterioare.
Locuitorii orașelor pontice, de mai multe etnii, erau total romanizați. Mulți erau coloniști, veniți ca negustori și contribuind la răspândirea civilizației romane în Dobrogea. Aici mai locuiau meșteșugari, dregători, proprietarii funciari din Dobrogea, dar majoritatea populației o formau țăranii geto-daci și sclavii.
Organizarea orașelor pontice. Acestea erau conduse de Senatul municipal și Adunarea poporului care se ocupau de treburile administrative și de raporturile cu oficialitățile romane. Un dregător (curator civitas) apăra interesele imperiului prin supravegherea orașelor pontice și a întregii Dobroge.
Un rol important în administrarea orașelor pontice îl aveau colegiile profesionale de corăbieri de la Tomis, de negustori din Callatis, de lucrători în lemn de la Histria, cărora li se adăugau colegiile religioase. Membrii colegiilor erau deopotrivă oameni liberi și sclavi dezrobiți.
Dobrogea a fost regiune a Imperiului roman până în secolul al VII-lea, timp în care evoluează spre orânduirea feudală. Gospodăria agricolă devine singura formă rentabilă de agricultură pe terenuri întinse.Concomitent cu marea gospodărie agricolă feudală se dezvoltă și gospodăria țăranilor liberi, stăpâni pe lotul de pământ.
În vremea lui Dioclețian, Dobrogea a fost transformată în provincia Scythia, cu centrul la Tomis, subordonată Traciei. Recunoașterea creștinismului în anul 313 d.Hr. , de către împaratul Constantin cel Mare, face să apară o organizare religioasă, având în frunte episcopi ca și în Dacia.
Stăpânirea romano-bizantină la Dunărea de Jos, cu toate urmările ei nefaste, a permis locuitorilor să-și păstreze instituțiile politico-juridice daco-romane, fapt ce dovedește continuitatea spiritualității strămoșilor și în Dobrogea. Mai mult, dreptul autohton al geto-dacilor, mai ales cel privind relațiile din obștile sătești, a servit ca izvor de drept, mai ales în domeniul dreptului agrar feudal.
II.2. Condițiile istorice în feudalismul timpuriu (secolele III-VIII)
Pentru a înțelege etnogeneza românească este necesar sa facem scurte referiri asupra anumitor aspecte:
După retragerea aureliană, 271-275 d.Hr., urmează perioada trecerii la feudalism, sau a feudalismului timpuriu, secolele III – IV d.Hr., perioadă dominată de obștile sătești, când noile relații social-politice devin dominante și se dezvoltă în mod unitar în spațiul românesc.
În materie de drept, izvorul principal de drept este obiceiul pământului, legea țării. Legea scrisă apare mai târziu în cele trei Țări Române și are un caracter canonic și feudal, consfințind progresul instituțiilor juridice și politice românești.
Istoria statului, dreptului și administrației românești din epoca feudală poate fi periodicizată astfel:
1. Perioada de organizare și funcționare a obștilor sătești, a normelor de conduită în obști, 271– 275 – secolul VIII d.Hr.;
2. Perioada întemeierii și consolidării „țărilor” și a „legii țării” în feudalismul mijlociu, secolele IX- XIV d.Hr.;
3. Perioada statelor și a dreptului român în feudalismul dezvoltat, secolul al XIV – 1821 d. Hr.
După retragerea aureliană, 271-275 d.Hr. populația din fosta provincie romană și-a continuat existența și evoluția înfloritoare, alături de populația liberă și Dacia liberă, în noile condiții, după cum urmează:
– au fost desființate organele romane centrale ale provinciei, altă organizare politică nu s-a pus în loc;
– populația autohtonă s-a eliberat de dominația străină, dar a slăbit unitatea și forța sa de rezistență în fața migrațiilor asiatice;
– s-a produs procesul pozitiv de ruralizare, ca mod de organizare socială a strămoșilor noștri, proces care va evolua spre statele feudale românești și sistemul de drept românesc unitar;
– a continuat colaborarea și bunele relații cu Roma, pentru apărarea imperiului la Dunăre, dacii participând la realizarea și apărarea complexului de fortificații militare de pe malul stâng al Dunării;
– dacii latinizați și-au continuat, apoi, legăturile economice și comerciale;
– s-a continuat și finalizat procesul de etnogeneză românească prin desăvârșirea fuziunii elementului autohton geto-dac cu coloniștii romanii;
– au continuat legăturile și influențele cu lumea romano-bizantină, izvor puternic al alimentării romanizării și etnogenezei românești.
Poporul român în formare, în paralel se și creștinează prin asimilarea învățăturii creștine de la apostolul Andrei. Prin urmare, poporul român s-a născut creștin.
Românii au relații complexe, de regulă pașnice, peste prejudiciile cauzate, cu populațiile migratoare. În schimbul tributului în bani sau în produse agrare, poporul din Dacia se bucura de o viață mai liberă decât sub autoritățile romane. Migratorii, de regulă, staționați în afara spațiului dacic, exercitau o dominație nominală, care adesea recurgea la raiduri de pradă și represiune.
Cei care s-au stabilit în Dacia au fost asimilați de populația autohtonă. Romanii înșiși, din rațiuni economice și militare, întrețineau relații pașnice cu migratorii, un exemplu în acest sens fiind tratatul încheiat cu goții în anul 360 d.Hr. Aceste relații pașnice cu Roma au fost înlăturate de huni, care au distrus fortificațiile militare și au întrerupt legăturile între Nordul și Sudul Dunării, legături reluate apoi de împăratul Justinian.
În concluzie, procesul apariției feudalismului în Dacia a fost determinat de factorii economico-sociali interni și favorizat de unii factori externi, mai ales de marea migrație și de creștinism.
II.3. Premisele apariției formațiunilor statale românești
În perioada de sfârșit a feudalismului timpuriu poporul român se afirmă ca entitate etnică distinctă în vatra strămoșească dacică, evoluând în cadrul obștilor sătești. Creșterea rolului familiei în societate, amplificat și de poziția politică a unor capi de familie, conduce la apariția unor inegalități sociale, proces tot mai evident în sec. IX-XIII. În această perioadă se consolidează relațiile sociale feudale, ceea ce impune necesitatea unei organizări superioare a societății românești și creează condițiile întemeierii statelor feudale românești, după principiul național-teritorial. Un rol important l-au jucat unele căpetenii politice ridicate din rândul acelor „oameni buni și bătrâni”, viitori feudali români, care au deținut și importante funcții militare în cadrul obștiilor. Aceștia vor conduce și în continuare lupta de apărare a noilor formațiuni statale.
Perioada secolelor IX-XI poate fi considerată o etapă a apariției elementelor orânduirii feudale în spațiul românesc și a apariției primelor relații de aservire feudală.
Trăind în „Romania dunăreană”, autohtonii au păstrat numele Romei. Bizantinii i-au numit romani spre a-i deosebi de „barbari”. Dar ei au mai fost numiți „Vlahi” sau cu derivările „volochi”, „valachi” sau „olahi”.
Românii (Vlahii), ca element etnic statornic și predominant, au asimilat pe migratorii rămași în mijlocul lor: slavi, pecenegi și cumani. Grupuri compacte de vlahi s-au menținut și la sud de Dunăre, în Thesalia, Epir, Athos, Pind, Janina, ca și în sudul Poloniei, în Moravia sau în Serbia. Românii și-au afirmat romanitatea spre a se deosebi de popoarele barbare și la fel au procedat cu ortodoxismul în care s-au format ca popor, pentru a se deosebi de păgâni și catolici. Papa Grigore al IX-lea se plângea la 1234 d.Hr. de succesele „pseudo” episcopilor ortodocși ai vlahilor în dioceza cumanilor din Moldova.
II.4. Țara, ca formă principală de organizare politică
O dată cu afirmarea românilor ca popor a avut loc și organizarea lor în formațiuni politice proprii, răspândite pe întreg teritoriul locuit de ei. Noile organisme se numesc: țară, voievodat, cnezat, câmpulung sau câmp. „Țară” este denumirea generică, predominantă, aplicată și altor formațiuni, purtând alte nume. Izvoarele istorice atestă existența „țărilor” astfel:
– în spațiul transilvan: Țara Crișanei (Menumorut-dux Blacorum), Țara lui Glad – ducele Banatului, Țara Ultrasilvana (Gelu), Țara Bârsei, Țara Făgărașului, Țara Hațegului, Țara Zarandului, Țara Moților și Țara Maramureșului.
– la răsărit de Carpați, în secolul al XIII-lea se cunosc: țările Bolohovenilor, țările Brodnicilor, țările Vrancei și țările Câmpulungului.
– la sud de Carpați menționăm: Vlașca, cu codrul Vlăsiei, Romanați etc., cnezatele conduse de Ioan și Farcaș, voievodatele lui Litovoi și Seneslau. Structuri prestatale similare existau și la românii sud-dunăreni în întreg spațiul balcanic.
În ceea ce privește Țările Românești putem semnala următoarele trasaturi:
Țările românești constituie nuclee statale de tip feudal, au caracteristici proprii statului, diferite de ale obștilor sătești. Sunt structurate și funcționează aproape identic, fără mari diferențe între ele, ceea ce conferă unitate politico-administrativă întregului spațiu românesc. Fiecare „țară” se constituie într-un teritoriu propriu, aparținând populației românești autohtone. Teritoriul nu mai este doar un element economic, capătă prerogative politice și conferă locuitorilor posibilitatea să-și exercite drepturile și libertățile proclamate în țară, peste granițele obștii sătești căreia îi aparțineau locuitorii. Temelia țărilor o reprezintă obștile sătești, care unindu-se în uniuni de obști si federații au cuprins teritorii tot mai întinse, văi ale râurilor, depresiuni montane întregi, „câmpuri lungi”, care apoi s-au constituit statal și au căpătat numele de „țară”.
Forța publică, investită cu exercițiul funcțiilor proprii statului nou apărut, adică aparatul puterii și administrației de stat, se caracterizează printr-o anumită disciplină, o ierarhie a funcțiilor publice, este dotat cu mijloace de coerciție statală pentru asigurarea ordinii publice. Simultan se dezvoltă și o bază materială special constituită, prin impozite și alte surse, a statului. În același context, se creează legea țării ca sistem unitar de norme necesare organizării statului și reglementării vieții sociale, diversitatea denumirilor noilor formațiuni politice provin de la utilizarea diferențiată în denumire a teritoriului (Bârsa, Hațeg, Vrancea), a caracterului etnic al locuitorilor (Vlașca, Romanați, Moților) sau ținându-se seama de persoana conducătorului (cnezat, voievodat). Diversitatea denumirilor nu implică însă și o diversitate calitativă.
Pentru a înțelege mai bine procesul pe care îl analizăm consider necesar explicarea unor denumiri:
Cuvântul „țară” provine din latinescul „terra” care a intrat în limba română cu înțelesul politic de organizare statală și nu „pământ” (pavimentum) ca în alte limbi romanice. Mai târziu a dobândit și înțelesul de pământ, dar referitor la teritoriul statal, sau o semnificație socială ca în boier de țară, adică din provincie. Moții, oameni de la munte numesc zona de câmpie, „țară”.
Cnezatul reprezintă o organizație politică condusă de un cneaz, cuvânt de origine vizigotă (Künig) (terra kenezatus Lytuoy). După ce cnezatele au dispărut, termenul de cneaz s-a menținut cu înțelesul de sătean liber.
Voievodat este un cuvânt de origine slavă, care exprimă tot o „țară” (terra Szenestai Woievoda), condusă de un voievod.
Câmpulung este un cuvânt tot sinonim pentru „țară” și însemnând o uniune de obști cu săteni liberi, „câmp” însemnând în evul mediu obște.
Jupa sau jupanat, denumea o formațiune similară „țării”, condusă de un jupan, termen provenit din tracul diurpaneus.
II.5. Organele politice și administrative ale „țărilor”
Noile formațiuni statale dispuneau de organe centrale și locale ale statului:
– organele centrale îi cuprind în prim plan pe conducătorii politici, în multe cazuri, întemeietorii unor state feudale. Ei purtau denumiri diferite, dar aveau prerogative politice, juridice, militare, administrative identice sau asemănătoare.
– voievozii aveau atribuții politice, dețineau comanda armatei, aveau atribuții judecătorești. Chiar dacă originea cuvântului este slavă, instituția voievodatului este pur românească.
– jupanii sunt conducătorii de țară, cu atribuții politice, militare și administrative.
– juzii reprezintă conducători cu funcții supreme în țări și-i perpetuează pe acei magistrați romani din marile orașe (duumviri jure dicundo). Instituția județului, existentă din epoca obștilor, se menține și mai târziu, iar juzii au importante atribuții judecătorești, administrative și militare.
Șefii de țări ajung cu vremea ereditari, trecând funcția din generație în generație, în cadrul aceleași familii. Conducătorii, în exercitarea puterii, erau sprijiniți de „mai marii țării” (maiores terrae; potentes), proveniți din vechile căpetenii ale confederaților de obști, precum și de un număr de oameni de arme sau ceata militară a țării. Aceștia din urmă au în posesia lor atât mijloacele de luptă, cât și fortificațiile militare ale țării. Apariția acestor instituții a fost un proces îndelungat, cu particularități regionale. Astfel, de la numele județului apare „județul” ca unitate administrativ-teritorială subordonat puterii centrale. Orașele care încep să apară sunt conduse de căpeteniile militare, iar obștile sătești continuă să-și păstreze vechea organizare tradițională.
Fiecare „țară” avea și oaste. Litovoi s-a răsculat cu oastea sa împotriva dominației maghiare. În anul 1241 cnezii români luptau cu oștile împotriva ducelui de Austria. Ardelenii se împotrivesc cu armate proprii de călăreți, pedestrași și arcași la invazia ungurilor. „Țările” dispuneau de locuri întărite și chiar de cetăți (Sătmar, Dăbâca, Orșova, Morești, Moigrad și Bălgrad. Ele continuau tradiția obștilor sătești de a-și organiza apărarea și erau ajutate de obști cu zeciuiala (10% din venituri).
Instituțiile politice sunt proprii si originale, după cum urmează:
– cnezatul este o instituție românească, cu nume de influență celto-germană. – voievodatul este constituit ca instituție românească înainte de venirea slavilor și ungurilor, adică în timpul descompunerii puterii avare.
Denumirea slavă s-a impus în timpul coabitării româno-slave. Ungurii n-au cunoscut voievodatul, l-au găsit în Transilvania ca o creație românească și i-au acceptat existența timp de secole.
Voievodatul are o evoluție diferită la români și la slavi. În timp ce la ruși, sârbi, bulgari cneazul era sinonim cu principele, iar voievodul era un șef militar (belli dux), subordonat acestuia, la români voievodul este mai mare peste o confederație de cnezi. De exemplu voievodul rus nu are atribute judecătorești, pe când cel român continuă pe un plan superior atribuțiile judecătorești ale juzilor și cnejilor. În feudalismul dezvoltat, voievodul a devenit sinonim domnului, titlul principilor țărilor române, după ce instituția voievodatului a dispărut.
Întreaga evoluție politico-administrativă a românilor demonstrează originalitatea, statornicia, continuitatea și dezvoltarea în condiții specific românești.
II.6. Considerații asupra legii Țărilor Române
Legea țării reprezinta totalitatea normelor juridice ca sistem de drept. Aceasta se întemeia pe norme de conduită ale obștilor sătești și pe normele juridice nou apărute după întemeierea, „țărilor” române.
Dreptul cutumiar (obișnuielnic) al obștilor este învestit de către stat cu putere de lege. Acest sistem juridic al vechiului drept românesc se numește legea țării, cu înțelesul din limba latină „re-ligio”, adică o lege dinăuntru prin credință și conștiință. După apariția nomocanoanelor – legile bisericii ortodoxe – strămoșii noștri numeau dreptul: „legea lui Dumnezeu” sau „legea Dumnezeiască”.
„Legea scrisă” numește doar codurile de legi apărute în secolul al XVII-lea, până atunci funcționând „dreptul nescris”, numit obișnuit „legea țării”, „drept cutumiar” sau „obiceiul pământului”.
Civilizația românească are ca primă caracteristică permanența, aptitudinea ei de a dura în timp pentru a se impune în universalitate. Între elementele de permanență se numără negreșit legea și dreptatea, sintagmă universală, materializată la români în atitudinea statului față de drepturile și libertățile omului, în justiția întemeiată pe lege, în caracterul statului, în capacitatea sa de democratizare a societății. Formula „după lege și dreptate”, deși a apărut în civilizația geto-dacicilor, „cei mai viteji și mai drepți dintre traci”, o întâlnim curent abia în hrisoavele domnilor din feudalismul dezvoltat. Conceptul de „lege și dreptate” este o altă constantă a permanenței și continuității civilizației românești.
Instituția „oamenilor buni și bătrâni” era materializarea concepției lui Celsus, cum că dreptul este „ars boni et aequi” (arta binelui și echității), a binelui și dreptății sociale. „Oamenii buni și bătrâni” erau cei care prin conduita lor exprimau binele și echitatea socială , ei erau chemați să înfăptuiască justiția socială civilizatoare. În spiritualitatea românească străvechea idee de dreptate înseamnă și echitate socială, ceea ce corespunde principiilor și normelor religiei ortodoxe, moralei creștine și dreptului românesc.
Caracterul unitar al organizării social-politice se regăsește și în sistemul unitar de drept românesc, normele juridice din fiecare țară au conținut asemănător și pretutindeni acest sistem de drept se cheamă „legea țării”. Sistemul de drept al „țărilor” are în același timp un caracter teritorial, iar nu personal ca la migratori. „Legea țării” este creația gândirii juridice românești, nu este împrumutată sau adaptată. Se cunosc unele influențe străine, care însă nu diminuează originalitatea și caracterul pur românesc al sistemului nostru de drept.
Sistemul juridic „jus Valahicum”. Dreptul românesc (valah) sau dreptul românilor cuprinde normele obișnuielnice ale obștilor sătești pe care un stat feudal străin l-a recepționat, recunoscându-i valabilitatea în rândul populației românești (valahe) stabilită pe teritoriul acelei țări. E vorba de românii existenți în Polonia, Ungaria, Croația, Dalmația, Moravia, zone numite valahii, al căror sistem juridic este jus Valahicum. La fel se numea dreptul românilor în Transilvania și Banat. El avea conținut asemănător cu „legea țării”. Prin receptarea lui de către respectivele state s-a avut în vedere caracterul etnic al vlahilor și s-au admis normele lor juridice, ca un sistem de drept personal. Prezența sistemului jus valahicum este izbitoare în istorie: 400 de sate supuse acestui drept românesc în Polonia poartă numele de „villa Valahica”. În Croația este foarte răspândit atât în organizarea așezărilor românești, cât și în relațiile lor cu statul feudal. În Moravia , la fel. Acest drept este dreptul valah particularizat la populația românească din statul respectiv, populație care a păstrat norme juridice asemănătoare legii țării, atât cât au permis condițiile istorice.
Instituțiile juridice în „legea țării” sunt următoarele:
– șeful statului (voievod, cneaz, jude etc.) era ales din rândul celor mai destoinici conducători politici și militari de către adunarea țării. Mai târziu, sistemul alegerii se înlocuiește cu sistemul electiv-ereditar.
– se dezvoltă proprietatea privată (prin desțeleniri și defrișări) a familiilor care au amenajat terenul și coexistă cu regimul devălmășiei.
Norma juridică prohibitivă privind înstrăinarea pământului obștii e înlocuită cu regimul de protimis, pentru a împiedica vânzarea terenurilor în afara obștii sătești. Proprietarul era obligat să acorde rudelor și membrilor obștii preferință la cumpărare.
În privința statutul juridic al persoanelor precizăm următoarele:
– pătura superioară (voievozi, cnezi, jupani etc.), învestită cu exercițiul puterii, beneficiind de toate drepturile, dispunând de proprietăți, constituie începutul unei aristocrații feudale. Îi urmează țărănimea liberă, care forma marea masă a societății românești și se bucura de drepturile și libertățile conferite de legea țării. Apar și țăranii aserviți feudalului, care se vor înmulți continuu. O categorie aparte este populația târgurilor și centrelor orășenești în formare. Robii provin din tătari și țigani, sunt lipsiți de drepturi și libertăți. În aceasta perioadă se înmulțesc contractele de vânzare-cumpărare, de schimb și de împrumut. Tot atunci apare competența de judecată acordată în stat voievozilor, cnezilor și juzilor. În obști, în târguri sau orașe se mențin prerogativele judiciare ale „oamenilor buni și bătrâni”, cât și regimul probator: jurători, jurământul și mărturii.
Este de subliniat originalitatea organizării politice a societății românești în forma „țărilor” române, cât și faptul că „legea țării” reprezintă creația spiritualității românești civilizate.
II.7. Organizarea de stat și a administrației în Țara Românească și Moldova în feudalismul dezvoltat
Factori interni și factori externi fac ca în secolele XIII – XIV formațiunile prestatale românești să se unifice și să formeze statele feudale românești de sine stătătoare, suverane și independente. Acest fapt a reprezentat o izbândă în plan politico-instituțional și în sistemul juridic „legea țării”. Odată constituite, țările române au fost nevoite să-și apere suveranitatea și independența împotriva marilor puteri feudale: Ungaria, Polonia și Imperiul Otoman.
Țara Românească (Muntenia) s-a întemeiat la începutul secolului al XIV-lea între Carpați, Dunăre, Siret și Milcov, prin unificarea tuturor formațiunilor statale din acest spațiu. Capitala a fost succesiv la Câmpulung Muscel, Curtea de Argeș, Târgoviște și București. Întemeietorul Țării Românești este Basarab I, (după ce și Litovoi încercase în anul 1273), prin victoria de la Posada, în anul 1330, asupra regelui Ungariei, prin care a consacrat Muntenia ca stat de sine stătător, suveran și independent. Desăvârșirea organizării Țării Românești a fost realizată de către Mircea cel Bătrân (1386-1418), care a reușit să înlăture pericolul otoman, consolidând unificarea politică prin stăpânirea sa asupra Dobrogei și a sudului Transilvaniei. Popoarele lumii au denumit noul stat Vlahia sau Valahia, iar românii i-au spus Țara Românească sau Muntenia.
Țara Românească a Moldovei s-a întemeiat la jumătatea secolului al XIV-lea pe cursul superior al Siretului, prin unirea micilor formațiuni statale sub Bogdan I , care a domnit între anii 1359-1365. Întemeierea a presupus înlăturarea vasalității față de Ungaria a voievodului maramureșean Dragoș, înfăptuită prin lupta armată a românilor moldoveni sub comanda lui Bogdan I. În anul 1359, trecând munții, Bogdan îl înlătură pe Balc, reprezentantul Ungariei și întemeiază noul stat numit de străini Terra Wallachorum, Terra Moldovalachia sau Valachia cea Mică. Urmașii la domnie, Petru I Mușat și Alexandru cel Bun au consolidat unitatea politică a Moldovei.
Voievodatul Transilvaniei s-a constituit ca stat autonom în teritoriul intracarpatic, în contextul rezistenței antimaghiare din secolele X – XIII, prin unificarea „țărilor”, cnezatelor și voievodatelor ardelene într-o structură statală specific românească – voievodatul – ajuns stat autonom vasal regelui maghiar, dar păstrându-și toate atributele și particularitățile de țară românească până în anul 1541, când suzeranitatea maghiară dispare și va fi înlocuită cu cea otomană.
În continuare vom analiza câteva trăsături comune ale organizării de stat:
Ca forme politico-statale, Țara Românească și Moldova, până la începutul secolului al XV-lea, s-au dezvoltat ca state independente, fără imixtiuni străine. La sfârșitul acestei perioade, Imperiul Otoman și alte state expansioniste amenință independența țărilor române și această particularitate istorică își va pune amprenta asupra întregii evoluții a poporului român. În anul 1417, sub presiunea otomană, Mircea cel Bătrân plătește tribut turcilor, Moldova rezistând până la Aron-Vodă. În a doua jumătate a secolului al XV-lea, ca urmare a luptelor interne, Țara Românească și Moldova sunt aservite economic de către Imperiul Otoman prin plata haraciului, a peșcheșurilor, prin prestații în muncă și prin monopolul otoman asupra comerțului exterior. Acest lucru nu înseamnă înlăturarea suveranității de stat, țările române rămânând autonome.
Cele trei țări române au o existență și o dezvoltare separată, dar o organizare politică asemănătoare, puțin mai diferită în cazul Transilvaniei. Evoluția țărilor române este una unitară în toate planurile, bazată pe unitatea poporului român, pe comunitatea de neam, de limbă, de cultură, de obiceiuri, de tradiții, de viață economică și de politica de apărare , pe care se va sprijini și unirea celor trei țări române, făurită de Mihai Viteazul în anul 1600.
II.8. Organele centrale în Țările Române
Organizarea de stat asemănătoare se regăsește și în sistemul organelor centrale ale puterii și administrației de stat.
Prerogativele domnești sunt următoarele:
– șeful statului se numește domn sau domnitor. Până la începutul secolului al XVIII-lea ocupă această demnitate supremă pe principiul ereditar-electiv, apoi fiind ales de către boieri din rândul lor, dintre cei fără copii, pentru a preîntâmpina constituirea de dinastii. În calitate de șef al statului, domnitorul a avut „dominium eminens” (adică dreptul de stăpânire al domnitorului asupra întregului fond funciar al țării, drept care se suprapunea peste celelalte stăpâniri funciare și în virtutea căruia domnul făcea danii de moșii, întemeia sate și orașe, confisca averile celor infideli și confirma dreptul de stăpânire asupra pământului), dar nici cei mai puternici domnitori nu au instaurat în țările române monarhii absolute. Domnitorul avea și exercita atribuții legislative, administrative, militare și judecătorești. El decidea în privința organizării teritoriale a țării, a numirii dregătorilor statului, fixarea dărilor, efectuarea prestațiilor datorate țării, baterea monedei etc. Domnul încheia tratate sau convenții cu alte țări, declara starea de război sau de pace. Din secolul al XV-lea acesta își formează o armată proprie, condusă de el cu ajutorul dregătorilor din meseria armelor. Domnitorul exercită funcția de judecător suprem, împreună cu sfatul domnesc, dar sentințele sale aveau putere de lucru judecat numai pe durata vieții sale. Activitatea de legiferare se realizează sub forma hotărârilor domnești, care cuprind norme juridice generale, adoptate cu concursul sfatului domnesc.
După instaurarea dominației otomane alegerea domnului a devenit formală, pe primul plan trecând investitura sau confirmarea de către Poartă, care chiar precede sau renunță la alegere. Amestecul Porții în treburile interne devine tot mai grav, sprijinit de boierimea interesată în slăbirea puterii centrale.
Sfatul domnesc este organul suprem al țării, după domn. Acesta este format din reprezentanții marii boierimi și ai clerului, cu importante prerogative în conducerea statului. El exercita un control asupra domnului, întărea actele de danii domnești, de acordare a imunităților unor boieri. Participa la procesul de legiferare și înfăptuirea justiției de către domn, îi acorda sfaturi domnului. În secolul al XV-lea, când dregătorii devin subordonați domnului, prerogativele sfatului se restrâng. Numărul membrilor sfatului varia între 12 și 25. El era convocat la date și în locuri fixe de către domn.
Dregătorii erau înalți demnitari ai statului, numiți de domn și exercitau atribuții în cadrul curții, ca și pe plan administrativ, judiciar și militar. Pentru slujbele îndeplinite erau recompensați prin donații cu moșii și dobândirea unor venituri de la locuitorii țării. După importanța demnității, dregătorii erau:
a) dregătorii aparatului central, cu activitate care viza interesele țării:
– postelnicul era tălmaciul domnului, coordona relațiile cu alte state și exercita jurisdicția pentru funcționarii inferiori;
– vistiernicul avea atribuții financiare precum: strângerea veniturilor statului, întreținerea curții, a armatei, evidențele vistieriei, perceperea dărilor, strângerea haraciului;
– vornicul îndeplinea atribuții judiciare și de apărare a granițelor, era conducătorul slujitorilor curții.
În Moldova erau doi vornici, unul pentru Țara de Sus si unul pentru Țara de Jos.
b) dregătorii erau slujitori nemijlociți ai domnului:
– spătarul era purtător al spadei domnitorului, iar la nevoie prelua comanda armatei; în Moldova mai era numit hatman;
– stolnicul era administrator al grădinilor domnului;
– cămărarul era administrator al averii domnului;
– almașul executa sentințele;
– sătrarul, clucerul era cel care asigura grânele;
– strugerul era cel care asigura carne.
c) dregători teritoriali:
– banul Craiovei, marele vornic al Țării de Jos, vornicii, pârcălabii, starostii și conducătorii de județe.
Pe plan militar șeful statului era ajutat de vornic, spătar, hatman și de către banul Craiovei.
Organizarea instituțiilor financiare. În calitate de domenium eminens (stăpân și proprietar al țării), domnul avea dreptul de a percepe dări, fixate în natură, în muncă și în bani. Dările în natură sau dijmele erau numite „zeciuială” în Țara Românească și „deseatină” în Moldova și se percepeau din cereale, vite, produse animaliere, pește și albinărit. Aceste dări erau: oieritul, goștina, dijma stupilor și vinăriciul. În secolul al XVI-lea multe dintre ele au fost transformate în dări în bani. Prestările de muncă, numite munci sau slujbe, se făceau la cetăți, drumuri, poduri, mori, transporturi. Din secolul al XVIII-lea muncile puteau fi răscumpărate cu bani. Dările în bani constau în impozitul care înlocuia dările în natură, fixat de domn pe criterii economice, sociale și administrative. Plata sumelor datorate de un grup fiscal se întemeia pe principiul răspunderii colective (solidare). Dările în bani cresc continuu, iar fiscalitatea este excesivă. Sunt numeroase cazuri de părăsire a satului de către țăranii care nu puteau plăti, urmând ca cei rămași să plătească solidar. Fiscalitatea crește și datorită creșterii tributului. La început boierii au fost scutiți de bir, și doar din secolul al XVI-lea le-a fost impus și lor. Excepție vor face în continuare dregătorii sau alte categorii scutite. Însă greul îl ducea țărănimea, care, copleșită de fiscalitate, se ruinează și devine dependentă față de boieri. Impunerea fiscală se făcea prin sistemul cislei, stabilindu-se o sumă pentru un grup fiscal, care apoi este împărțită pe unități impozabile, după puterea economică (numărul de vite), în două categorii: unii care plăteau biruri mari (țărani de stav) și alții care plăteau biruri mici (săracii). Practica haraciului și a peșcheșurilor a fost urmată de cea a cumpărării domniilor cu sume enorme, care apăsau greu pe starea financiară a țării și care aduceau după sine impunerea unor impozite și mai mari, făcând ca viața țăranilor sa devină din ce în ce mai grea.
Organizarea militară era constituită la început din trupele boierilor, care răspundeau în caz de război la chemarea domnului. Din secolul al XV-lea se constituie armata proprie a domnului, oastea cea mică, formată din mici feudali, curteni, slujitori și țărani liberi, în schimbul unor avantaje materiale. În caz de război se forma oastea cea mare, având ca bază țărănimea, condusă de domn și de dregători numiți de el.
Organizarea bisericii. Biserica a fost principalul reazem al statului medieval românesc, care a răsplătit-o cu întinse domenii, lucrate de țăranii aserviți sau de robi. Biserica ortodoxă română a jucat un rol important în apărarea independenței față de statele catolice (Ungaria și Polonia) care sub masca religiei urmăreau subordonarea țărilor române.
Creștinarea daco-romanilor a început din perioada romană și a continuat neîntrerupt, impulsionată de constituirea statului bizantin, iar mai târziu, după formarea statelor slave de sud, influența s-a exercitat prin filiera slavă. Aceste influențe au făcut ca limbajul bisericii ortodoxe române să fie de origine latină, greacă și slavă, iar limba de cult să fie slavona. Lăcașurile de cult au apărut mult înaintea întemeierii statelor.
Până în secolul al XIV-lea biserica munteană era dependentă de patriarhia de la Orhida, iar cea din Moldova de Mitropolia Haliciului. În vremea lui Nicolae Alexandru Basarab a luat naștere mitropolia Ungro-Vlahiei, la Curtea de Argeș, recunoscută de patriarhia de la Constantinopol în anul 1359. Apoi au apărut episcopiile de la Severin, Râmnicu Vâlcea și Buzău.
Mitropolia din Moldova, existentă în anul 1388 sub autoritatea Haliciului, a fost recunoscută în anul 1401 de patriarhia de la Constantinopol. Primele episcopii s-au înființat la Roman, Rădăuți și Huși. Simultan s-a format și ierarhia bisericilor și mănăstirilor. Ierarhizarea ecleziastică era următoarea: mitropolit, episcopi, protopopi, stareți și preoți. Bisericile și mănăstirile au fost înzestrate cu întinse domenii și imunități, care asigurau clerului o puternică poziție în statul feudal. Mitropolitul făcea parte din sfatul domnesc. Biserica se afla sub tutela domnului, care îi confirma pe mitropoliți, episcopi și egumeni, exercita întreaga autoritate asupra patrimoniului bisericii și putea judeca procesele ecleziastice.
II.9. Organizarea de stat și a administrației în Transilvania, în evul mediu
Viața economică a Transilvaniei în secolele X – XVI, similar celei din Țara Românească și Moldova, avea un caracter predominant agrar, determinat de îndeletnicirile tradiționale ale românilor. Totuși, aici se dezvoltă mai de timpuriu și mai accelerat meșteșugurile, comerțul și viața urbană. Transilvania participă tot mai intens la comerțul european. Orașele transilvănene erau legate între ele prin intense relații economice, practicate pe drumuri bine stabilite și întreținute. Rețeaua comercială transilvăneană era orientată spre sud și sud-est, spre Muntenia și Moldova, pe când rețeaua comercială a Ungariei era îndreptată spre vestul și spre nordul Europei. Dezvoltarea Sibiului, Brașovului, Odorheiului sau Bistriței s-a datorat, cu precădere, acestei realități istorice.
Structura socială. S-a format o mare nobilime încă înainte de venirea ungurilor, de pe vremea cnezatelor și voievodatelor. S-a dat o ascuțită luptă între boierimea română și noua nobilime desprinsă din rândul cotropitorilor, unguri, sași și secui, care se străduia să se impună prin violență. Cnezii și voievozii români, proprietarii de moșii, își apără pozițiile pe când nobilimea maghiară (magnați, conți, baroni) luptă pentru acapararea drepturilor, privilegiilor și proprietăților feudalilor autohtoni. În secolele XII – XIV nobilimea română coexistă cu nobili unguri, sași și secui, realitate consemnată în documentele cancelariei maghiare. După subordonarea întregii Transilvanii, drepturile marii nobilimi române sunt încălcate sistematic. Drept urmare a acestor incălcări repetate a drepturilor ce li se cuveneau, un mic număr de nobili români au luat hotărârea să treacă la religia catolică și astfel au reușit sa-și păstreze vechile poziții. Marea majoritate a feudalilor români a decăzut spre mica nobilime și chiar spre țărănime. În anul 1438, când s-a format Unio Trium Naționum, nobilii români au fost excluși din viața politică, iar națiunea română, majoritară în Transilvania, n-a mai fost recunoscută ca națiune, iar românii au fost supuși, fără excepție, unui regim de umilință și cumplită exploatare.
Alături de magnați, conți, boieri, numiți și nemeși, în Transilvania voievodală a existat și o nobilime ecleziastică, formată din înalți prelați ai bisericii catolice, legată de Vatican, de reprimarea românilor ortodocși, schismatici, paralel cu exploatarea feudală. Mica nobilime era formată din cei aflați în dependență față de nemeși și înaltul cler, persoane înnobilate de rege pentru servicii militare, comandanți militari secui și alte elemente scăpătate.
Până în secolul al XV-lea cnezii și voievozii români au ocupat un loc important în sânul micii nobilimi române, reușind să-și apere vechile instituții. Ei îndeplineau pe teritoriile pe care le conduceau atribuții judiciare, administrative, fiscale și militare. Cu timpul atribuțiile lor au fost îngrădite de reprezentanții regalității, de marea nobilime și de conducătorii comitatelor.
Țăranii aserviți erau numiți iobagi sau slugi. Inițial ei se puteau muta de pe o moșie pe alta, în anumite condiții. Ei prestau renta feudală în cele trei forme:
– renta în produse (nona);
– renta în muncă (robota), care o dată cu trecerea devine tot mai apăsătoare, până la 50 de zile pe an după 1514;
– renta în bani;
Țărănimea liberă se împuținează în timp și se generalizează procesul de aservire. Cei mai mulți cnezi și voievozi decad în rândurile țărănimii. Mai există o categorie de oameni liberi, dar fără pământ, jelerii. Datorită dezvoltării orașelor, orășenii constituie o categorie socială mai importantă decât în Țara Românească și Moldova. Ei erau organizați în bresle și aveau obligații fiscale și militare. În aceste zone stratificarea socială a orășenilor este mai pronunțată.
Evoluția socială și a relațiilor dintre români și unguri s-a aflat în strânsă legătură cu structura proprietății, după cum urmează:
– în secolele X – XI, când ungurii se infiltrează în Transilvania, proprietatea funciară aparținea obștilor sătești, sau clasei înstărită a obștilor. Faptul acesta este dovedit de supraviețuirea acestei forme de proprietate secole de-a rândul, de lupta satelor românești pentru păstrarea dreptului lor și de documente oficiale maghiare. Și proprietatea feudală a boierilor români este anterioară venirii ungurilor, ei fiind recunoscuți ca atare și incluși în Congregația nobililor.
– în secolele XI- XII ungurii, pentru o dominație efectivă, au procedat la colonizări masive în Transilvania.
– în secolele XIV–XV, după consolidarea nobilimii de unguri, secui și sași, acapararea proprietăților se accelerează fie uzându-se de dominium eminens de către rege, fie de dominium utile de către nobilimea celor trei națiuni recunoscute și a drepturilor de folosință al țăranilor aserviți. Prin urmare, ar fi un nonsens să admitem că abia venirea ungurilor în Transilvania a creat formele de proprietate ale românilor, pentru ca , ulterior, tot ungurii să le acapareze de la români prin violență.
Totuși, înfruntând abuzurile maghiarilor, populația românească a continuat să fie majoritară și să-și apere drepturile, ceea ce a determinat unirea nobililor celor trei națiuni minoritare în vederea oprimării românilor.
II.10. Organele centrale de stat în Voievodatul Transilvaniei
Transilvania, ca stat autonom, în epoca voievodatului (secolul XIV – anul 1541), a avut organe de conducere proprii, asemănătoare celor din Muntenia și Moldova, dar și diferite, impuse de controlul maghiar în Transilvania.
Voievodul este funcția cea mai înaltă în structura organelor puterii în Transilvania. El este numit și revocat de regele Ungariei, deși Transilvania beneficia de autonomie proprie. Când Transilvania a reușit să se desprindă de Ungaria, să-și consolideze statutul de autonomie, voievodul a fost cu adevărat conducător suprem al țării sale și a reușit să formeze dinastii domnitoare. Aici îl putem da ca exemplu pe Iancu de Hunedoara. Voievodul îl numea pe vicevoievod, pe comiți,conducătorii comitatelor, și pe slujitori. El convoacă congregația nobililor și conduce lucrările acesteia. În administrație și justiție, el era îngrădit de regimul autonomiei comitatelor, a scaunelor secuiești și săsești, de privilegiile bisericii catolice și de prerogativele politice superioare deținute de regele Ungariei asupra Transilvaniei. Încercările de înlăturare a acestor îngrădiri s-au lovit de opoziția Ungariei. În secolul al XV-lea, voievozii au devenit și conducătorii secuilor. Voievodul era și comandantul armatei, unii voievozi remarcându-se în lupta împotriva tătarilor și turcilor, cât și împotriva dominației regatului ungar. Ungurii, constatând că nu-și pot subordona Transilvania numai prin forță, au acceptat organizarea tradițională românească, inclusiv voievodatul, și au acceptat să colaboreze cu nobilimea română. Voievodul, prezent în toate cele trei țări române, dovedește evoluția lor comună.
Lupta împotriva dominației maghiare a unor voievozi a reușit să transforme Transilvania într-un adevărat regnum Transilvaniae distinct de regnum Hungariae. Acest lucru a fost facut de catre voievozii Roland și Ladislau Borșa. Faptul că Țara Românească și Moldova dețineau intense feude în Transilvania (Almașul, Făgărașul, Ciceiul, Cetatea de Baltă) limita atribuțiunile voievodului, dar contribuia la strângerea legăturilor dintre țările române. Voievodul se sprijinea pe un aparat central, similar celor din Muntenia și Moldova, mai puțin dezvoltat atât timp cât voievodul acorda largă autonomie unităților administrativ-teritoriale. Cele mai multe atribuții le avea vicevoievodul și notarul voievodal, care îndeplinea funcția de șef cancelariei, apoi judele curții voievodale, cu atribuții similare vornicului.
Congregația nobililor era formată din reprezentații nobilimii locale ca o adunare reprezentativă a țării, similar adunărilor din Moldova și Muntenia. Aceasta nu avea un caracter permanent, fiind convocată periodic. Legile adoptate de dieta Ungariei nu puteau fi aplicate în Transilvania fără să treacă prin congregația nobililor, aceasta reprezentând o dovadă a autonomiei de care dispunea Transilvania. Ea adoptă hotărâri în domeniile: administrativ, fiscal și judiciar. La început au participat și nobili români. Ultimul document care îi menționează pe aceștia datează din anul 1291, făcând referire la adunarea de la Alba Iulia, convocată de regele Ungariei. După anul 1437 această participare a fost interzisă oficial.
În privinta organizării fiscale trebuie sa reținem următoarele aspecte:
– țăranii liberi aveau obligații fiscale față de stat, pe când iobagii plăteau cele trei rente față de nobili și biserică.
– sarcinile datorate regelui erau inferioare celor față de nobili, ceea ce învederează iarăși autonomia.
Voievodul, care strângea dările pentru rege, avea dreptul să rețină o mare parte din el. Principala dare față de stat (lucru camerae) era inițial în natură, apoi în bani. În acea perioada ea a crescut continuu. Țăranii plăteau „terragium-ul” , ulterior extins și asupra orășenilor și devenind o dare generală. Regele impunea și dări suplimentare, cm ar fi subsidia. Secuii, care aveau obligații militare, erau scutiți de dări, plătind totuși darea boilor (un bou de familie) la încoronarea, căsătoria și primul născut al regelui; sașii plăteau darea Sfântului Martin, suma de 500 de mărci de argint anual, pentru toate gospodăriile.
În privinta organizării militare trebuie sa avem în vedere următoarele aspecte:
– în condițiile autonomiei, există o armată a voievodului și detașamentele feudalilor locali;
– în armata voievodului intrau dregători, slujbașii lor, contingente întreținute de orașe și alte categorii privilegiate, chiar un număr de iobagi stabiliți de rege. Feudalii laici și bisericești își aveau detașamente proprii, proporțional cu întinderea proprietăților funciare și a numărului de supuși de care dispuneau.
La începutul secolului al XV-lea armata a fost reorganizată pe principiul banderiilor (steaguri), prin care marii dregători, nobilii, comitatele, orașele, secuii și sașii întrețineau banderii proprii, dovadă a întăririi puterii nobiliare în raport cu regele. Oastea voievodului a constituit o structură totdeauna distinctă de a regelui.
Organizarea Bisericii. Biserica ortodoxă din Transilvania se afla în plin proces de organizare la venirea ungurilor, ierarhia ei nu s-a putut desăvârși în epoca voievodatului, dar Biserica ortodoxă a asigurat continuitatea credinței religioase a românilor. Biserica catolică a fost organizată treptat pe măsura pătrunderii ungurilor, fiind susținută de către feudali și de către regi. Ea se bucura de imunități și privilegii. Aceasta percepea dări de la credincioșii săi, dar ulterior și-a extins acest drept și asupra ortodocșilor. Această exploatare exercitată de Biserica oficială a amplificat nemulțumirile țărănimii române, integral ortodoxe, iar lupta ei a căpătat și caracterul luptei împotriva catolicismului. Mai mult, ortodocșii, socotiți schismatici, erau sistematic prigoniți. Intoleranța religioasă s-a împletit cu acordarea unor drepturi acelora care treceau la catolicism și se maghiarizau, în cadrul politicii de deznaționalizare a românilor.
II.11. Organizarea de stat a Principatului Transilvaniei în perioada 1541 – 1683
După cucerirea Belgradului, în anul 1521, și victoria turcilor de la Mohacs, în anul 1526, statul ungar și-a încetat existența, o parte, inclusiv Buda, a devenit pașalâc turcesc, iar partea de apus a intrat în stăpânirea Austriei. Prin urmare, între anii 1541 și 1683 Transilvania a fost organizată ca principat autonom, și-a consolidat vechea identitate politică proprie și viața de stat ca principat autonom, sub suzeranitatea Porții. Ea a dobândit astfel un statut internațional similar Moldovei și Țării Românești, fapt care a favorizat și mai mult legăturile peste Carpați, în cadrul unei interdependențe politice care a culminat cu prima unire a țărilor române sub domnitorul Mihai Viteazul.
În plan economic și social, epoca principatului înseamnă creșterea producției de mărfuri, utilizarea muncii salariate, formarea capitalului comercial, înflorirea orașelor mari și extinderea relațiilor economice cu sud-estul Europei.
Organele centrale ale Principatului. Intensa dezvoltare economică și socială, statutul de autonomie sub suzeranitatea Porții au impus o și mai strânsă asemănare instituțională cu Țara Românească și Moldova. Principele Transilvaniei este șeful statului și exercită prerogativele judecătorești, administrative și militare. El este ales de Dieta Transilvaniei și confirmat de sultan, fără să meargă la Constantinopol, însemnele funcției fiindu-i trimise în Transilvania. Turcia a ajuns să încalce dreptul autohton, numind principele fără să consulte Dieta, și chiar împotriva acesteia. Alegerea principelui în Dietă era condiționată de asigurarea privilegiilor nobilimii prin legiuiri care au consolidat regimul nobiliar în Transilvania. În plan legislativ – principele putea iniția legi, aproba sau respingea hotărârile Dietei. Ca șef al administrației centrale, acorda titluri de nobil, numea funcționarii superiori, iar ca șef al statului putea declara război și încheia pacea, exercita prerogativele acelui „dominium eminens” și era comandantul armatei. Principele era judecătorul suprem în stat. Față de perioada voievodatului, prin creșterea stării de independență a Transilvaniei, prerogativele principelui au sporit și s-au consolidat.
Dieta Transilvaniei este organul central al puterii de stat, alături de principe. Aceasta este formată din 150 – 200 de reprezentanți ai nobililor, ai orașelor și cetăților, comiți și mari dregători, condusă de un președinte numit de principe. Potrivit lui Unio Trium Naționum, anul 1437, în Dietă intrau doar maghiari, sași și secui, excluzându-se reprezentanții românilor. Dieta a adoptat un mare număr de legi necesare vieții sociale transilvănene, dintre care unele vor aparea sub forma codurilor de legi scrise. De regulă, Dieta era convocată de principe la Alba Iulia.
Consiliul intim este un alt organ central, pe lângă principe cu rolul de a-l sfătui în diferite probleme de stat. Consiliul este format din 10–12 mari dregători și reprezentanți ai comitetelor și scaunelor secuiești și săsești. Acesta reprezenta interesele regimului nobiliar și asigura controlul permanent asupra activității principelui. El acorda sfaturi principelui în conducerea statului, iar principele era obligat să le ia în considerare.
Organizarea fiscală. Statul realiza venituri de pe urma operațiunilor monetare, taxelor, minelor și salinelor, venituri de care principele dispunea după voia sa. A doua categorie de venituri proveneau din impozitele plătite de fiecare gospodărie, impozite în creștere potrivit cu creșterea tributului. Tributul plătit de Transilvania, deși în creștere continuă, nu a fost atât de apăsător ca în celelalte două țări române. Aici se adaugă obligațiile fiscale către feudali plătite de țărănimea aservită. În Transilvania s-a generalizat plata impozitului către biserica catolică de către românii ortodocși.
Organizarea armatei. Armata era formată din toate categoriile sociale și se afla sub comanda principelui, ajutat de un grup de militari de profesie. Fiecare nobil avea obligația de a participa la oastea țării cu un detașament proporțional cu numărul de iobagi pe care îi avea în stăpânire. Orașele, scaunele secuilor și ale sașilor aveau obligații asemănătoare. Țăranii din obștile de margine aveau obligația de a asigura granițele principatului, pentru care aveau unele înlesniri.
Biserica oficială a rămas cea catolică, alături de care sunt recunoscute și religiile reformată, calvină și luterană, apărute o dată cu dezvoltarea reformei religioase, la începutul secolului al XI-lea. Cele patru religii recunoscute de stat erau numite religii recepte. Religia ortodoxă continuă să fie considerată schismatică, deși se constituie o ierarhie a bisericii ortodoxe. Au fost create o serie de episcopii la Vad, Geoagiu, Ineu, Șilvaș și o mitropolie la Alba Iulia. La un moment dat, biserica ortodoxă din Transilvania a fost pusă sub jurisdicția mitropoliei de la Târgoviște. Mihai Viteazul, ca principe al Transilvaniei, a înființat mitropolia Bălgradului, Vadului, Șilvașului, Făgărașului, Maramureșului și Țării Ungurești.
Principatul Transilvaniei a fost un regnum, stat feudal de sine stătător, cu reale manifestări de independență, cu trăsături de monarhie absolută, combinate cu elemente de regim nobiliar. Pe plan extern a promovat uneori o politică independentă, a participat în nume propriu la războiul de 30 de ani și la tratativele de pace din Westfalia. Această politică a fost însă frânată de Turcia și Austria. În relațiile cu Poarta, Transilvania avea o situație mai avantajoasă. Turcia a acceptat un statut de largă autonomie și manifestări de independență, fie de teama că Transilvania va trece de partea Austriei, fie de teama unirii celor trei țări române în lupta antiotomană. Între principii Transilvaniei și domnii din Moldova și din Țara Românească au existat relații de colaborare și sprijin reciproc, uneori formându-se adevărate confederații.Unirea celor trei țări române făurită de Mihai Viteazul a fost o strălucită expresie a voinței românilor de a trăi în unitate și independență.
II.12. Organizarea administrativ-teritorială și administrația publică a Țărilor Române în feudalismul dezvoltat
Țările Române, încă de la întemeiere, au cunoscut o organizare administrativ-teritorială proprie mersului firesc spre afirmarea puterii centrale de stat asupra tuturor locuitorilor. În Muntenia și în Moldova existau unele mari subdiviziuni care nu erau veritabile unități administrative, ci doar reminiscențe ale organizării din epoca prefeudală. În continuare consider necesar să prezint aceste subdiviziuni și anumite particularitați ale acestora:
Bănia Craiovei, ținutul din dreapta Oltului, care se bucura de o anumită autonomie și era condusă de un mare dregător, care avea denumirea de ban (în decursul istoriei această funcție a fost deținută de către Mihai Viteazul, viitorul domn al Țării Românești, și mai târziu al României). Acesta îndeplinea atribuții administrative, militare și judecătorești.
Țara de Sus și Țara de Jos în Moldova erau două subdiviziuni. Țara de Jos se afla sub administrația unui mare vornic, acesta fiind primul dregător în ierarhia Moldovei.
Județele (în Țara Românească) și ținuturile (în Moldova) sunt cele mai vechi subdiviziuni teritoriale, având originea în formațiunile anterioare formării statelor feudale, ca jupanatele sau confederațiile de obști. Cât timp puterea centrală nu a fost temeinic constituită, au avut o organizare bazată pe tradițiile specifice diferitelor zone geografice și intereselor locale. Prin consolidarea statului feudal, ele au fost subordonate puterii centrale, ceea ce se va reflecta în omogenizarea organizării și atribuțiilor dregătorilor locali. Denumirea de județ, vine de la judicium, care reprezintă o instanță de judecată și indică preponderența atribuțiilor judiciare ale organelor comunitare respective. Județele erau conduse de dregători locali care purtau denumirea de județi, bani sau vornici. Numele județelor sunt preluate, de regulă, de la numele apelor de-a lungul cărora s-au format.
Conducerea ținuturilor revenea unor dregători numiți județi, sudeți, vornici, starosti sau pârcălabi. Denumirea este legată de numele orașului sau cetății de reședință. Conducătorii județelor și ținuturilor exercitau atribuțiuni judecătorești, fiscale, militare și administrative, cu ajutorul slujitorilor locali, care se nmeau: vătafi, birari, globnici sau cete de curteni. Din secolul al XVI-lea conducerea unităților administrative se dublează cu slujitori domnești, care ulterior se vor contopi cu cei locali, interesele locale fiind subordonate celor centrale, în condițiile sporirii obligaților față de Poartă.
Orașele erau unități administrative formate din comunitățile de meseriași, negustori și țărani, cu o organizare proprie, pe teritoriul unei așezări orășenești, cu o anumită autonomie. Ele au apărut odată cu dezvoltarea meseriilor și a intensificării schimbului de mărfuri. Viața urbană a cunoscut o dezvoltare mai accentuată după întemeierea statelor feudale, urmare a fondării unor orașe de către domni pe moșiile lor, a stabilirii reședințelor județelor și ținuturilor sau a exploatării subsolului. Teritoriul orașului cuprindea trei zone: vatra orașului, hotarul, care reprezenta terenurile cultivate din jur și ocolul orașului cu un număr de sate legate de oraș. Orașele sunt conduse de un aparat administrativ format din organe alese. În Moldova era un soltuz și 12 pârgari, iar în era Țara Românească un județ și 12 pârgari. Uneori era convocat un sfat al bătrânilor sau adunarea populară, odată pe an, pentru alegerea conducerii sau soluționarea unor probleme de maximă importanță.
A doua categorie de organe administrative era formată din dregătorii domnești: vornic, pristav, staroste și vameș, administrație formată treptat, pe măsura creșterii puterii domnitorului. Conducerea efectivă, drepturile și obligațiile orașelor erau precizate în actele domnești sau în vechile obiceiuri. Organele administrative aveau dreptul să judece anumite procese, să administreze patrimoniul, să supravegheze și confirme tranzacțiile, să întrețină o armată proprie și să aibă o pecete. Unele orașe aveau chiar dreptul de a bate monedă. Dregătorii domnești exercitau atribuții fiscale, vamale, polițienești și judecătorești. Din secolul al XVI-lea orășenii se organizează în bresle, cu acordul domnitorului.
Satele aveau o origine străveche în obștea sătească, cea care avea dreptul de autoconducere în toate planurile. După întemeierea statelor feudale, satele sunt integrate sistemului centralizat și o parte din vechile atribuții ale obștii sunt preluate de către stat. În feudalismul dezvoltat satele se împart în sate libere și sate aservite. Satele libere se mai numeau și sate moșnenești sau sate răzeșești. Acestea și-au păstrat autonomia și în statele feudale, dispuneau organe proprii de conducere și erau subordonate administrativ, fiscal și militar județelor sau ținuturilor. În secolele XIV – XV conducători satelor erau cnezii sau juzii, împreună cu oamenii buni și bătrâni, organe care continuă să controleze stăpânirea și înstrăinarea pământurilor, judecarea cauzelor penale și civile, răspunderea fiscală și penală colectivă. Satele aservite de către domn, boieri sau mănăstiri aveau o conducere exercitată de către un reprezentant al proprietarului. Boierii aveau dreptul de a administra satele de pe moșie și de a judeca. Și aici s-au păstrat o serie de obiceiuri străvechi în materie de administrație.
Structurile politice și administrative pe care românii le aveau la venirea ungurilor în Transilvania au supraviețuit în cadrul voievodatului. Alături de districtele românești, aflate pe teritoriile unor vechi cnezate și voievodate, au fost introduse și unități administrative noi, cum ar fi: comitatele ungurești și scaunele secuiești și săsești.
Districtele românești erau conduse de cnezi, voievozi și juzi și de adunări ale nobililor. Ele aveau o populație exclusiv românească. Din secolul al XIV-lea, atribuțiile și autoritatea conducătorilor români au fost tot mai mult uzurpate de reprezentanți ai regelui sau ai voievodului. În Țara Maramureșului existau 8 districte aflate sub conducerea unui voievod până în secolul al XIV-lea, cu practica obiceiului juridic românesc, aplicat de către un tribunal format din 12 jurați. Țara Făgărașului este menționată începând cu anul 1222 ca Terra Blachorum, din secolul al XIV-lea ca Terra Făgăraș, iar din anul 1428 ca district de sine stătător. Era condusă de boieri români, procesele erau judecate potrivit dreptului românesc și beneficia de un statut de autonomie consolidat și prin faptul că s-a aflat în dependență față de Țara Românească până în anul 1462. Un statut similar a avut și Țara Almașului. Alte districte românești, conduse de cnezi și juzi, au existat în zonele Hunedoara și Rodna. Banatul s-a bucurat, ca și Maramureșul, de o largă autonomie față de Ungaria, aflându-se sub conducerea unui ban, similar voievodului Transilvaniei. Începând cu secolul al XIV-lea acesta a fost organizat în opt districte, conduse de reprezentanți ai regelui.
Comitatele s-au constituit în regiunile din Transilvania unde au pătruns și unguri printre populația românească. Acestea s-au format în secolul al XII-lea. Comitatele erau conduse de comiți, ajutați de vicecomiți. Inițial, comiții au fost numiți de rege, dar după întărirea voievodului, ei erau numiți de către voievod. În fiecare comitat funcționa și o adunare a nobilimii locale. Comitatele erau împărțite în plăși, conduse de pretori, aleși de adunarea locală a nobililor.
Scaunele secuiești erau unități administrativ-teritoriale cu o organizare specific militară. În schimbul unor privilegii, secuii aveau datoria de a apăra granița de răsărit a Transilvaniei față de pericolul năvălirilor tătare. Denumirea de scaune vine de la vechile scaune de judecată ale românilor, pe care le-au preluat și secuii, ca și sașii. Cu timpul, termenul a căpătat sensul de unitate administrativ-teritorială. Ele s-au format succesiv, ajungând să numere șapte scaune în secolul al XV-lea. Scaunele se aflau sub conducerea unor căpitani cu atribuții militare, administrative și judecătorești, ajutați în probleme juridice de juzii scăunali. Începând cu anul 1426, comitele secuilor era reprezentat în scaune de un jude regal, cu rol de control judiciar.
Obștea secuilor (Universitas Siculorum), cu reședința la Odorhei, se afla sub conducerea unui comite numit de rege. Mai târziu voievodul Transilvaniei a devenit și comite al secuilor, știrbindu-le autonomia.
Scaunele săsești s-au constituit în prima jumătate a secolului al XIV-lea, în cadrul unei unități administrativ-teritoriale autonome (Universitas Saxorum). Scaunele săsești erau conduse de câte un jude regal, cu prerogative similare comiților. El era ajutat de un vicejude. Localnicii aveau dreptul de a alege un jude scaunal. Universitatea Saxorum era condusă de un comite care îl reprezenta pe rege, dar în fapt se afla sub autoritatea voievodului. După reorganizarea din secolul al XV-lea toate scaunele săsești au fost puse sub conducerea unui comite, ales de obștia sașilor, care se întrunea la Sibiu.
Organizarea orașelor. Orașele transilvănene se bucurau de o autonomie mai pronunțată. fiind conduse de un jude (iudex) care conducea împreună cu un consiliu municipal format din 12 jurați. Conducerea era schimbată anual, prin alegeri. Atribuțiile autorităților orășenești erau stabilite prin acte speciale de privilegii. Populația urbană era divizată în: patriciatul, format din patroni și negustori bogați, păturile mijlocii din care făceau parte meșteșugarii, micii negustori și sărăcimea sau plebea orașelor.
Satele românești erau conduse de cnezi, care aveau unele atribuții judiciare, strângeau impozitele și chemau oamenii la oaste. Spre sfârșitul voievodatului pământurile românilor au fost acaparate de nobilimea națiunilor privilegiate. Satele libere au supraviețuit numai în zonele de graniță.
În cele ce urmează doresc să scot în evidență anumite particularități ale administrației publice românești din epoca medievala.
Bănia Craiovei este o unitate administrativ-teritorială a Olteniei, condusă de un mare dregător, numit ban, sau în timp, banul Severinului, banul Craiovei sau marele ban al Olteniei. În secolul al XIV-lea Banatul Severinului a trecut de câteva ori din stăpânirea Ungariei în cea a Țării Românești. Vlaicu-Vladislav se intitula ban de Severin, iar Mircea cel Bătrân își spunea și „domn al Banatului Severinului”, iar conducerea o încredința unui boier al său, Radu Ban, care îndeplinea atribuții administrative, militare și judecătorești. Când Severinul a fost pierdut (între anii 1421–1486), ban s-a numit dregătorul domnesc al județului Gorj, cu reședința la Tismana sau al județului Mehedinți, cu reședința la Strehaia. Bănia Mehedinților a devenit cu timpul o dregătorie de familie a Craioveștilor. Reședința s-a mutat la Craiova (în anul 1491), iar Radu cel Mare a ridicat-o la rangul de mare bănie a Craiovei, iar băniile de Mehedinți și de Gorj i-au fost subordonate. În anul 1539, după răzvrătirea marelui ban Șerban, dregătoria a fost luată din mâna Craioveștilor, iar bănia a fost mai strâns subordonată domnului. Marea boierime olteană a păstrat ambiții de autonomie și veleități separatiste. Totuși bănia a rămas prima dregătorie după domn, iar Craioveștii o familie prestigioasă care a dat trei domni: Neagoe Basarab, Matei Basarab și Constantin Brâncoveanu. Ca și domnul, marele ban întărea actele de stăpânire a pământurilor, autoriza înființarea de sate și stabilea hotarele satelor și moșiilor. El îndeplinea poruncile domnitorului în Oltenia, răspundea de păstrarea ordinii și prinderea răufăcătorilor, avea ca și domnul un drept propriu de a judeca și de a condamna la moarte sau confiscarea averii pentru hiclenie. În plan militar marele ban avea sarcina de a apăra Oltenia, el comanda în război oastea mare a Olteniei, avea și oastea personală, dar și mercenari, avea un steag bănesc, numit „grapă”. Putea emite hrisoave, avea dregători care alcătuiau sfatul bănesc, deosebit de sfatul domnesc, avea venituri din multe surse, similare domnului.
Ocupația austriacă care a avut loc între anii 1718–1739 a desființat bănia, dar dregătoria a continuat să existe în sfatul țării. După plecarea austriecilor, marele ban a fost reținut la București, iar la Craiova funcționa un caimacam care lucra direct cu domnitorul. Bănia a fost desființată în 1831 prin Regulamentele organice.
Orașele medievale românești au apărut pe diferite căi, printre care mentionez: urbanizarea treptată a unor așezări rurale, dezvoltarea unor centre de schimb sau târguri periodice, dezvoltări urbaniste în jurul unor cetăți sau curți domnești, cum ar fi: Cluj, Satu Mare, Timișoara, Roman și Târgoviște, unde era un centru politic care oferea protecție și piață de desfacere, din așezările miniere: Baia Mare, Turda, Dej sau Rodna și pe lângă reședințele episcopale: Oradea, Cenad, Alba Iulia. După colonizarea sașilor apar orașe noi ca Brașov, Sibiu, Sighișoara, Sebeș, Orăștie, Mediaș și Bistrița. Toate orașele constituite înainte de formarea statelor feudale au devenit domnești, fiind așezate pe pământul care aparținea domnului (dominium eminens), iar cele constituite ulterior erau autonome dependente de domnie, dar și de unii boieri sau mănăstiri prin danie. Orășenii au luptat împotriva daniilor, pentru a-și recăpăta autonomia. În Transilvania orașele au fost libere. Paralel cu dezvoltarea economică și comercială orașele capătă o autonomie administrativă, cu jurisdicție proprie. Orășenii plăteau bir și dări speciale către domnie sau feudali. Reprezentantul domniei în conducerea orașului era pârcălabul, iar în cetățile de scaun un ispravnic. Organele de conducere ale orașului reprezentau administrația în fața domniei, în relațiile cu marii dregători, luau parte la hotărnicii, eliberau acte de hățărnicie, judecau pricinile orășenilor și țineau evidența proprietăților.
=== Capitolul III ===
CAPITOLUL III
ORGANIZAREA DE STAT ȘI ADMINISTRAȚIA PUBLICĂ ÎN ȚĂRILE ROMÂNE ÎN EPOCA TURCO-FANARIOTĂ
ȘI LA ÎNCEPUTUL EPOCII MODERNE
Cei 110 ani de domnii fanariote reprezintă, fără îndoială, o epocă pe drept controversată a istoriei României. Transformările negative ce au avut loc în viața constituțională și economică a celor două țări române ne îndreptățesc să considerăm această perioadă ca una negativă în ansamblul raporturilor cu Imperiul Otoman, dar și în istoria politico-economică a feudalismului românesc. Renunțarea fățișă la sistemul electivo-ereditar și la toate elementele care în dreptul constituțional cutumiar românesc confereau legitimitate domniei, numirea domnilor direct de către Poartă, renunțarea la domniile pământene și aducerea unor greci fanarioți pe tronuri românești, limitarea la minim a autonomiei interne pe care turcii o acceptaseră de secole și încadrarea domnului în ierarhia otomană, creșterea fără precedent a datoriilor față de turci, combinată cu lăcomia devenită proverbială a pasagerilor domni și a boierimii autohtone constituie doar câteva din tarele acestei epoci.
În mod poate surprinzător, epoca discutată se distinge, mai ales în domeniul administrației publice, și prin evoluțiile pozitive. Autoritarismul domnilor fanarioți – în contrapondere cu regimul nobiliar ce caracterizează o bună parte a secolelor XVI-XVII, ce se încadra în sfera absolutismului monarhic european, marcat uneori de accente iluministe (domniile lui Constantin Mavrocordat) – a determinat apariția unui centralism fără precedent în cele două țări române. Expresia directă a acestuia a fost conturarea nui aparat de stat incomparabil mai bine dezvoltat și mai bine organizat decât în secolele anterioare. Chiar dacă acest aparat administrativ era construit pentru a servi exploatării sistematice a resurselor țării , modul în care el a fost structurat, atribuțiile ce i s-au încredințat și modul concret în care acestea s-au realizat ne îndreptățesc să vorbim desprea această perioadă ca despre epoca apariției primilor germeni ai administrației publice moderne pe teritoriul României. La construirea acesteia au contribuit atât interese materiale de ordin imediat, cât și formarea culturală europeană a unora dintre domnii implicați în reformă.
De asemenea, diversificarea funcției interne a statului a avut partea ei de contribuție la diversificarea aparatului administrativ și apariția primelor servicii publice menite să satisfacă interese de ordin general Astfel, alături de tradiționala asigurare a ordinii interne și de perceperea impozitelor, diversifiarea intereselor publice a impus statului asumarea a noi funcții. Realizarea lor a fost marcată de apariția treptată, în formă incipientă, a unor servicii publice în sensul modern al cuvântului.
Nu în cele din urmă, modelul austriac aplicat în Oltenia a constituit un bun imbold și model de urmat în opera de reformare a statului.
Obiceiul turcilor de a muta domnii fanarioți dintr-o țară în alta a contribuit major la asigurarea unui program de reforme identic în ambele entități politice românești. Tradiției instituționale comune în domeniul politico-juridic, specifică secolelor anterioare, i s-a adăugat acum o evoluție aproape identică în cele mai diverse domenii.
III.1. Organizarea de stat a Țării Românești și a Moldovei în epoca regimului turco-fanariot
Perioada regimului turco-fanariot poate fi divizată în două etape, după cum urmeaza:
Prima etapă a regimului turco-fanariot se desfășoară între anii 1711 – 1774, etapă în care dominația otomană a adus știrbiri grave suveranității și independenței țărilor române.
A doua etapă a regimului turco-fanariot are loc între anii 1775 – 1821, etapă în care aceste state reușesc să-și redobândească treptat drepturile pierdute, prin promovarea unor relații diplomatice echilibrate cu Turcia și Rusia.
Instalarea regimului turco-fanariot în Țara Românească ca și în Moldova și a dominației habsburgice în principatul Transilvaniei, pe lângă limitarea suveranității și independenței de stat, au reprezentat principalii factori externi care au frânat dezvoltarea economico-socială a poporului român.
Organele centrale ale statului erau:
Domnia. Sistemul electiv și al confirmării domnilor a fost înlocuit cu cel al numirii lor de către Poartă, practică stabilită prin abuz de turci și mereu criticată de boierii români. Ea a fost modificată treptat, începând cu anul 1802, turcii au admis să numească domnitorul pe o perioadă de șapte ani. În anul 1822, după revoluția lui Tudor Vladimirescu, turcii au acceptat numirea de domni pământeni. Prin Regulamentele Organice au acceptat alegerea domnului și confirmarea lui de către Poartă pe viață. Rangul domnului în ierarhia monarhilor șefi de stat (împărați, regi, principi) era, ca și în trecut cel de principe, titlu aflat și-n apelativul „Alteță Serenisimă”, recunoscut de turci prin echivalentul „Bey”. Prerogativele sunt pe măsura rangului de principe, astfel încât puterea legislativă a domnilor se amplifică. Ei nu numai că inițiază și aprobă tacit legile ca în trecut, dar întăresc și expres, prin hrisov, actele normative pe care juriștii le elaborează, la porunca șefului statului. Se accentuează importanța dreptului de a controla obiceiurile pământești, care numai dacă se dovedeau bune și folositoare țării primeau aprobarea sa. Domnii au păstrat obiceiul discutării legilor în Divanul țării. Puterea executivă avea ca obiectiv numirea dregătorilor, înființarea de sate, târguri și bâlciuri. Dreptul de a judeca ,criticat adesea de supuși, a suferit o lentă transformare, pe care o voi analiza în cele ce urmează. Domnul păstra funcția de judecător suprem, dar practic el judeca numai după ce cauza era cercetată de marii boieri din departamente care întocmeau o anaforă pe care o supuneau domnului spre întărire. Atribuțiile militare au rămas pur nominale, câtă vreme armata asigura numai paza domnului și poliția țării. Relațiile externe, deși îngrădite de puterea otomană, erau exercitate de domnii țărilor române prin reprezentanții lor la Constantinopol și în principalele capitale europene. Românii din acea perioadă au întreprins o intensă activitate diplomatică având ca principal obiectiv recâștigarea drepturilor politice. Numărul relativ redus al funcțiilor interne ale statuli fanariot și întinderea limitată a materiilor administrative i-au permis domnului să-și exercite direct , aproape permanent, atribuțiile în materie executivă.
Divanul domnesc era format din dregători cu funcții înalte în stat, majoritatea din clientela politică a domnilor fanarioți. Acesta este un organ al puterii centrale de stat, convocat de domn pentru hotărâri importante. Domnul mai putea convoca și Sfatul de obște, format din marii boieri și reprezentanții clerului. Divanul aproba actele domnului cu caracter legislativ, iar în activitatea executivă ajuta pe domn în cârmuirea și administrarea țării, ca și în exercitarea atribuțiilor fiscale, judiciare și bisericești.
Toate acestea arată evoluția sistemului politic românesc spre separarea puterilor în stat, deziderat atins abia în România modernă.
Epitropia obștilor (vornicia obștilor) apare pentru prima dată în Țara Românească, apoi în Moldova, ca organ al administrației centrale de stat. Aceasta era investită cu atribuții publice în învățământ, asistență medicală, industrie și comerț. Ea avea organe corespunzătoare la nivelul orașelor și reprezintă un început al modernizării administrației de stat.
Dregătoriile statului erau ocupate de persoane din rândurile boierilor învățați și erau numite sau revocate la înscăunarea domnului. Dregătorii erau numiți sau confirmați anual și depuneau jurământul de credință domnului și țării. Domnul putea numi într-o dregătorie și un om din popor, fapt care atrăgea înnobilarea celui primit în categoria demnitarilor de stat. Accesul grecilor la dregătoriile centrale a fost în creștere până la revoluția din anul 1821, după care domnii pământeni nu mai confirmă în dregătorii pe cetățenii străini. Principalele dregătorii centrale erau: marele ban, marele vornic, marele logăfăt și marele vistiernic. Mai existau și dregători fără funcții, situație care a creat posibilitatea vânzării unor asemenea titluri de noblețe.
Armata autohtonă a fost desființată. În anul 1775, exista oastea dinăuntru pentru asigurarea ordinii interne și oastea dinafară pentru paza frontierelor. Paza domnului era asigurată de arnăuți. Încercările lui N. Mavrogheni și Al. Moruzi de refacere a armatei nu au avut sorți de izbândă, însă apar o serie de detașamente (volintiri, panduri) în perioada războaielor antiotomane, care urmăreau înlăturarea dominației otomane.
Biserica ortodoxă română era o instituție cu atribuții importante în stat. Aceasta s-a aflat în acea perioadă sub autoritatea Patriarhiei de la Constantinopol, dar se bucura de o largă autonomie. Mitropoliții celor două țări nu puteau fi aleși fără acordul domnului. Ei exercitau jurisdicția bisericească supremă în stat și erau membri ai Divanului domnesc. În acea perioadă existau două Mitropolii, în cele Țări Românești, la București și la Iași, ele subordonându-și episcopiile și protopopiatele.
Organele financiare erau conduse de marele vistiernic și aveau atribuții în încasarea dărilor, plata tributului, plata dregătorilor statului și administrarea finanțelor publice. Impozitele sunt sursa principală a finanțelor țării și statul dispunea de organe speciale pentru organizarea și desfășurarea activității financiare publice.
III.2. Organizarea administrativ-teritorială în perioada fanariotă
Organizarea administrativ-teritorială în perioada fanariotă cunoaște o evoluție și o perfecționare continuă. Primul pas a fost făcut de către Alexandru Ipsilanti în anul 1775 prin înființarea consiliilor orășenești, subordonate Epitropiei obștești, iar pasul următor a fost făcut prin introducerea Regulamentelor Organice.
Diviziunile regionale. Se menține organizarea teritorială în forma județelor și ținuturilor. În acea perioadă se generalizează „plasa” ca subdiviziune administrativă în Țara Românească și „ocolul” în Moldova. În zonele montane corespondentul plășii era „plaiul”. Conducerea județelor și ținuturilor era exercitată de doi ispravnici, învestiți și cu atribuții judecătorești. Ei erau numiți dintre mari dregători de către domnul fiecărei țări și îi reprezentau pe aceștia în județe și ținuturi. Plășile erau conduse de câte un zapciu de plasă, iar plaiurile de către vătafi de plai, care pe lângă dreptul de a numi pe pârcălabii satelor din plai, judecă și micile pricini dintre plăieși. Orașele și târgurile ajung în stare de dependență feudală și își pierd vechea autonomie. Dregătorii aleși de consiliile locale (județii, șoltuzii, pârgarii) sunt înlocuiți cu dregători numiți de domni și astfel orașele își pierd vechile privilegii. Autonomia orașelor s-a desființat treptat. Începutul s-a făcut cu orașul București, care sub domnitorul Constantin Brâncoveanu, în anul 1698, pierde titlul de județ ca și pe acela de pârgar, atribuțiile lor administrative fiind încredințate dregătorilor numiți de către domnul Țării Românești. Organizarea satelor a rămas neschimbată. Adunarea generală a obștei, ca și oamenii buni și bătrâni, continuă să fie organele de conducere și exercitau chiar atribuțiuni judiciare în pricini mărunte. Satele erau conduse de pârcălabi în Muntenia și vornici în Moldova.
III.3. Organizarea de stat în perioada premergătoare Unirii Principatelor Române
Potrivit programelor revoluției din anul 1821, în organizarea de stat, Țara Românească urma să fie o monarhie constituțională, iar dregătoriile de stat și bisericești să fie ocupate de români pământeni după merit. Pentru înlăturarea dominației otomane și apărarea suveranității se preconiza organizarea armatei naționale sub conducerea lui Tudor Vladimirescu. Biserica urma să se supună legilor țării, iar mitropolitul să fie ales de către popor. Se prevedeau măsuri pentru organizarea comerțului interior și desființarea privilegiilor negustorilor străini și se mai prevedea abolirea stării de dependență a țăranilor față de boieri și confiscarea pământurilor celor care se împotriveau reformelor democrate.
Revoluția de la 1821, are meritul de a fi înlăturat regimul turco-fanariot și a creat câmp liber dezvoltării pe calea orânduirii capitaliste a societății românești. Revoluția, deși înfrântă, a generat peste 70 de proiecte de reforme și memorii ale boierilor, orășenilor și țăranilor care cereau: domni pământeni, desființarea raialelor turcești, înființarea armatei naționale, stabilirea granițelor pe talvegul Dunării, libertatea comerțului și industriei autohtone și reorganizarea administrativ-teritorială a celor două țări române. Înalta Poartă a aprobat în anul 1822 revenirea la regimul domniilor pământene, dar în urma războiului turco-rus, în anul 1828, țările române au fost ocupate de ruși și timp de șase ani, sub ocupație țaristă, s-a impus regimul unor protectorate, conduse de guvernatorii ruși numiți de țar. În anul 1830 Adunările obștilor extraordinare au adoptat Regulamentele Organice, care au fost întărite de Poartă și au intrat în vigoare în anul 1831 în Țara Românească și în anul 1832 în Moldova. În organizarea statală se mențin vechile elemente, dar apar și forme noi. Sistemul organelor statului apare astfel:
Domnul. După recunoașterea autonomiei țărilor române, mai ales prin Convenția de la Akerman din anul 1826, conducerea de stat este exercitată de căatre domn și de căatre divan. În Regulamentele Organice, instituția domniei era electivă, nobiliară și viageră. Domnii urmau să fie aleși de către Adunarea obștească extraordinară și apoi învestiți de Turcia și comunicați Rusiei, ca putere protectoare. În fapt, numai Gh. Bibescu a fost ales domn potrivit acestor norme. Domnitorul continua să aibă prerogative legislative, executive și judecătorești. Mai nou apare îngrădirea prerogativelor sale financiare. Fixarea impozitelor și cheltuielilor țării o făceau Obișnuita obștească adunare. Comanda armatei naționale, aflată în formare, aparține domnitorului. În plan juridic, domnul Țării Românești nu avea dreptul de a judeca, ci numai de a întări hotărârile judecătorești definitive. În Moldova el conducea dezbaterile instanței supreme (Divanul domnesc), ceea ce constituie o nesocotire a principiilor reformatoare a înfăptuirii justiției moderne.
Divanul domnesc continuă să fie organ al puterii de stat și în epoca Regulamentelor Organice, însă atributele administrative au fost preluate de Obișnuita obștească adunare a țării. Divanul și-a păstrat doar prerogativele judecătorești, în Moldova, ca tribunal suprem condus de domn.
Adunarea obștească extraordinară a apărut în această epocă și era formată din reprezentanții boierilor, negustorilor și meșteșugarilor și se întrunea pentru alegerea domnului țării, după care solicita Porții investitura, iar Curții țariste confirmarea.
Adunarea obștească ordinară sau Obișnuita obștească adunare, era un organ asemănător unui parlament numai cu prerogative legislative și era formată din reprezentanți ai boierimii și clerului, aleși pe 5 ani. Aceasta vota bugetul țării și audia raportul domniei privind situația finanțelor țării. Putea propune domnului măsuri în agricultură, industrie, comerț și ordine publică. Divergențele ivite între adunare și domn se rezolvau la Poartă sau la Curtea țaristă a Rusiei, fapt ce arată amestecul acestora în treburile țărilor române.
Dregătoriile statului sunt aceleași ca și până în acel moment, dar apar și elemente noi. Regulamentele Organice prevăd regimul specializării dregătorilor pe domenii de activitate și interzic cumulul atribuțiilor administrative și judecătorești. În acea perioadă apare în administrația statului marele vornic al treburilor dinăuntru (corespondent al ministrului de interne din prezent), marele logofăt al dreptății ca ministru de justiție, marele spătar ca șef al miliției pământene și apărării naționale, marele vistiernic ca ministru de finanțe, marele postelnic ca ministru de externe. Acești înalți demnitari erau numiți de domn, iar periodic se adunau sub președinția sa și hotărau asupra treburilor statului. Problemele curente erau rezolvate de către sfatul administrativ, organ asemănător consiliului de miniștri de mai târziu. Atribuții importante revin Vorniciei treburilor dinăuntru, care asigura ordinea publică, asigura îndrumarea orașelor, a comerțului, a agriculturii și a industriei.
Armata națională. Tot atunci se creează armata română modernă în urma tratatului de la Adrianopol și a prevederilor din Regulamentele Organice. În Țara Românească vor ființa, până în anul 1856, trei regimente de infanterie și șase escadroane de cavalerie, iar în Moldova un regiment de infanterie și două escadroane de cavalerie. Puterea suzerană, Turcia și puterea protectoare, Rusia, au restricționat drastic creșterea puterii militare a Principatelor Române de teama ca Romania să capete o forță militară însemnată si să solicite, absolut îndreptătit, independența națională.
Organizarea administrativ-teritorială continua să funcționeze în cadrul județelor, ținuturilor, plaiurilor, ocoalelor, orașelor și satelor. Orașele din afara domeniilor feudale obțin personalitate juridică și au dreptul de a se administra cu ajutorul sfatului orășenesc, ales de orășeni și confirmat de domnitor. Satele, aflate sub administrația directă a pârcălabilor și vornicilor, își păstrează sfatul oamenilor buni și bătrâni, ales de membri obștei, la care participă și preotul și proprietarul moșiei, în cazul satelor aflate pe domenii feudale.
Revoluția română din anul 1848 are și însemnate conotații politico-juridice pe lângă caracterul unitar național al principiilor sale programatice, revoluția consacrând juridic drepturile și libertățile proclamate de poporul român ridicat la luptă.
Ca o consecință a revoluției s-a format un guvern provizoriu în Muntenia care a decretat: desființarea rangurilor boierești, abolirea pedepsei cu moartea, desființarea cenzurii, eliberarea deținuților politici, a instituit drapelul național tricolor ca însemn al României, a decretat înființarea gărzii naționale în București și în toate orașele țării. Domnul țării urma să fie ales pe termen de cinci ani din toate straturile societății, ceea ce echivalează cu formarea unei republici burgheze.
Evoluția organizării politice în perioada 1849 – 1859. Forțele progresiste, conduse de revoluționarii exilați și sprijinite de popor, reușesc să organizeze lupta pentru formarea statului național unitar România și înlăturarea rămășițelor feudale. Organizarea politică a Principatelor a fost determinată de următoarele acte legislative fundamentale:
a) Convenția de la Balta Liman s-a realizat la data de 19 aprilie/1 mai 1849 între Rusia și Turcia, reprezentând un act mai retrograd decât Regulamentele Organice. Prin art.1 al Convenției de la Balta Liman s-a dispus abrogarea eligibilității domnitorului, care urma să fie numit de Poartă pe 7 ani. Se mai prevedea desființarea Obșteștii adunări ordinare și a Adunării extraordinare și înființarea Adunărilor ad-hoc din boieri și reprezentanții înaltului cler. S-au instituit doi comisari, unul rus și unul turc, cu misiunea de a urmări activitatea domnitorului din ambele state. S-a decis menținerea armatei de ocupație pentru asigurarea ordinii impusă de Rusia și Turcia. Convenția de la Balta Liman a prevăzut constituirea unui comitet de revizie în fiecare țară în vederea modificării Regulamentelor Organice. În acest sens s-a adoptat reforma din anul 1851, care constata că țăranul aflat pe moșia altuia „nu se poate socoti decât chiriaș”, iar raporturile dintre proprietari și clăcași sunt așezate pe temelii libere, capitaliste. Este o reformă de factură capitalistă care reclamă eliberarea clăcașului de „învoielile agricole” și acordarea statutului de chiriaș pe terenul primit de la boierul proprietar. Administrația centrală rămâne aceeași, dar apar denumiri noi: vechile dregătorii sunt numite departamente sau ministere.
b) Tratatul de pace de la Paris a avut loc la data de 30 martie 1856 marcând finalul războiului Crimeii. Tratatul de pace de la Paris făcea referire la Țările Române și prevedea menținerea suzeranității Turciei și garantarea din partea puterilor europene semnatare, reorganizarea Principatelor Române pe baza autonomiei acestora de către o comisie formată din reprezentanții puterilor semnatare și un comisar al Turciei, convocarea unor divanuri ad-hoc chemate să discute și să formuleze dorințele poporului român, pe care să le trimită Comisiei internaționale la Paris, organizarea armatei naționale pentru menținerea ordinii interne și apărarea teritoriului. În consecință, sultanul la data de 13 ianuarie 1857 ordonă convocarea divanurilor ad-hoc în Valahia și în Moldova, acestea urmând să cuprindă: membri de drept – mitropoliții și episcopii, membri aleși – marii boieri, aleși prin vot direct câte doi deputați, și țărani, câte un deputat de ținut sau județ. În luna septembrie a anului 1857 au început lucrările, în care s-au adoptat hotărâri asemănătoare în ambele principate, după cum urmează:
– Instituirea monarhiei și organizarea statului pe principii democratice;
– Unirea celor două principate într-un singur stat cu numele de România;
– Formarea puterii legislative unice, ca reprezentanță a tuturor intereselor națiunii române.
Hotărârile Divanurilor ad-hoc au fost înaintate Conferinței de la Paris, care în anul 1858 a elaborat Convenția privind statutul internațional și viitoarea organizare internă a Principatelor Române. La Conferința de la Paris s-au adoptat următoarele prevederi: s-a hotărât ca cele două state să poarte numele de Principatele Unite ale Moldovei și Țării Românești, dar fiecare stat urma să aibă organele centrale proprii: domnii distincte, adunări elective, guverne și capitale separate, s-a decis crearea Comisiei Centrale la Focșani, care avea să elaboreze proiecte de legi comune și o Curte de Casație și Justiție unică, conducerea unică a armatei de către un comandament prin rotație format pentru cele două țări, aplicarea unei banderole albastre la drapelele de stat ale celor două țări, care continuau să existe separat.
În concluzie, reformele democratice preconizate de Revoluția de la 1821 și cea din anul 1848 au prins viață în epoca premergătoare Unirii. Deși Convenția din 1858 nu a răspuns complet cerințelor celor două revoluții române, ea a constituit, totuși, un demers internațional important pe calea recunoașterii aspiraților sacre ale poporului român de a-și făuri statul național român modern.
III.4. Transilvania – provincie a Imperiului habsburgic. Organizarea de stat și administrativ-teritorială
Profitând de slăbirea militară a Turciei, după anul 1683, Austria a promovat o politică de expansiune în estul și sud-estul Europei. Astfel, Transilvania a fost ocupată și declarată vasală Austriei, dependență consfințită prin Diploma leopoldină din anul 1691, în vigoare până în anul 1848. În această perioadă, împăratul, se obliga să respecte legile și instituțiile Transilvaniei. Tratatul de la Karlowitz din anul 1699 a recunoscut regimul austriac în Transilvania. Până în anul 1765, Transilvania a rămas în forma principatului, apoi a fost declarată Mare Principat, precizându-se că nu este supusă vreunui regat și că se va conduce după legile sale, având instituții și magistrați proprii. Dependența Transilvaniei de Austria a durat până în anul 1867, când a fost încorporată Ungariei, care făcea parte din Imperiul austro-ungar. După ce Ungaria reușit să pună stăpânire pe Transilvania, românii transilvăneni au dus o luptă susținută pentru dobândirea de drepturi egale cu celelalte națiuni și pentru desființarea servituților feudale. Ei au adresat Curții Imperiale o serie de memorii, care au rămas fără rezultat, căci Dieta Transilvaniei, formată din reprezentanții națiunilor privilegiate, invoca acea „constituție” a țării, Unio-trium-naționum, prin care românii erau declarați națiune tolerată și exclusă de la viața de stat. Totodată, monarhia habsburgică, ipocrită, promova o politică de dezbinare între popoare și credințe religioase. Dupa ce Curtea Imperială a refuzat cererile românilor, aceștia au înțeles, după o amară experiență, că victoria în lupta națională depinde numai de ei înșiși, așa că au pus la temelia revendicărilor lor principiul naționalităților, ca o expresie a dreptului natural al popoarelor.
Organele centrale ale statului sunt urmatoarele:
Principele Transilvaniei era ales după vechile reglementări, aceasta reprezentând o condiție a Dietei de la Făgăraș în momentul în care a acceptat dependența Transilvaniei de Austria, în anul 1688. Prin Diploma leopoldină, principele a fost recunoscut ca vasal al împăratului Leopold I. În anul 1699 Dieta a recunoscut ca principe pe împăratul Austriei, realizându-se uniunea personală dintre Austria și Transilvania. În anul 1702, prin „Pragmatica sancțiune”, Dieta a abrogat vechile reglementări privind alegerea principelui. Titlul de principe urma să se dobândească conform regulilor de succesiune la tronul Austriei. În momentul în care Transilvania a devenit, în anul 1765, Mare principat, împăratul a devenit și mare principe al Transilvaniei. Deși el, formal, recunoaște existența Transilvaniei ca stat de sine stătător, cu legi și instituții proprii, habsburgii i-au încălcat sistematic autonomia. Principele exercita puterea executivă, conducea activitatea întregii administrații centrale din Transilvania, îi numea pe înalții funcționari, îi confirma pe cei aleși, avea dreptul de a încheia tratate, de a numi ambasadori, de a administra bunurile bisericești și de a-i confirma pe episcopi, inclusiv pe cei ortodocși. Acesta exercita conducerea prin intermediul Cancelariei austriece de la Viena, în cadrul căreia funcționa Camera aulică transilvăneană, încă din anul 1695, separată de a Ungariei. Atunci a fost creată funcția de guvernator al Transilvaniei pentru conducerea nemijlocită a problemelor locale. El era ales de Dietă și confirmat de împărat. Comandantul armatei din Transilvania putea fi ales și guvernator, cumulând cele două funcții. În acea vreme a fost creat și un Guberniu, în locul Consiliul intim, format din guvernator, comandantul militar, cancelar și tezaurar, supravegheat de Cancelaria aulică.
În 1790 Dieta a legiferat un nou statut autonom al Transilvaniei, conform căruia împăratul nou instalat trebuia să recunoască drepturile Transilvaniei, recunoscute în Diploma leopoldină, să conducă după legile proprii, deoarece Transilvania nu era o provincie ereditară, ci un principat independent. În fine, Transilvania nu putea fi constrânsă să se alipească Ungariei.
Dieta Transilvaniei continuă să-și exercite atribuțiile tradiționale, uneori îngrădite de Curtea de la Viena. Aceasta era convocată de către principe, care avea și inițiativa legislativă, ca și dreptul de a sancționa și publica legile adoptate. Când ea s-a situat pe poziții antiimperiale, n-a mai fost convocată decenii de-a rândul, atitudine determinată fie de tendința Vienei de a încălca autonomia Transilvaniei, fie de refuzul Dietei de a accepta măsurile Vienei. Prin numeroase acțiuni, Dieta a reușit să consolideze autonomia Transilvaniei și să impună respectarea legilor proprii.
Organizarea fiscală păstrează elemente ale sistemului feudal anterior, dar introduce și elemente ale tranziției spre societatea capitalistă. Cele mare radicale încercări de modernizare le-a făcut Iosif II, care intenționa să oblige și nobilimea la plata impozitelor. În acea vreme se plătea un impozit pe avere, bunuri mobile și imobile și un impozit pe persoană, diferit de la o categorie socială la alta.
Armata în Transilvania. Existau trupe imperiale, comandate de către un general austriac și trupe locale, subordonate comandamentului general. Maria Tereza a creat regimentele de graniță, formate din români și secui, cele românești erau la Năsăud, Orlat și Caransebeș. Ele funcționau în districte militare de graniță, cu o legislație specială militară și civilă.
Organizarea Bisericii. Habsburgii s-au folosit din plin de propaganda religioasă. Curtea de la Viena înțelegea că românii, apărând Biserica ortodoxă își apărau identitatea națională. Propunerea habsburgică, făcută românilor, să treacă la catolicism, prin forma indirectă a unirii cu Roma, a fost însoțită de promisiuni privind recunoașterea Bisericii Unite de către stat, clerul unit urmând să primească și el avantajele preoților catolici. Amăgiți de aceste promisiuni demagogice, o parte din clericii români, în frunte cu episcopii Teofil și Atanasie, au hotărât, în octombrie 1698, unirea cu Roma. Împăratul Leopold I a emis în anul 1701 o diplomă prin care recunoștea românilor uniți toate avantajele promise, însa realitatea era alta, situația celor care au acceptat unirea cu Biserica catolică nu s-a schimbat cu nimic, deoarece diploma imperială a fost respinsă de către Dieta Transilvaniei. În ciuda împotrivirii și disprețului Dietei față de români, fruntașii bisericii unite, între care se remarcă figura de mare patriot a lui Ioan Inochentie Micu Clain, au luptat fără preget pentru recunoașterea drepturilor promise, pentru recunoașterea oficială a națiunii române. Maria Tereza a recomandat recunoașterea, dar Dieta a respins-o pe motiv că „valahilor nu li se cuvine nici un drept”. Marea majoritate a preoților și credincioșilor români nu au acceptat unirea, motiv pentru care au fost crunt prigoniți. Până la 1761 ortodocșii nu au avut un episcop, iar în anul 1761 s-a acceptat un episcop sârb și abia în anul 1809 a putut fi ales, sub presiunea ortodocșilor primul episcop român al bisericii ortodoxe, pe nume Vasile Moga.
Organizarea administrativ-teritorială a rămas cea tradițională pe comitate, districte, orașe și sate, conduse de aceleași organe. Conducerea unităților administrative, potrivit diplomei leopoldine, revenea națiunilor privilegiate și celor patru religii recepte.
Banatul s-a aflat sub dominația habsburgică între anii 1552 – 1718. Prin pacea de la Pasarovitz, Banatul intră sub suzeranitatea otomană. În acelasi an, 1718, Banatul a trecut sub control austriac, ca domeniu al coroanei. Ca urmare a aestui fapt, populația bănățeană și-a pierdut dreptul de proprietate asupra pământului, drept preluat de stat, apoi ea a fost izgonită de pe pământurile bune spre cele mlăștinoase sau muntoase, iar în locul românilor au fost colonizați germani, slovaci, italieni. Atunci s-au înființat un număr mare de manufacturi pe fondul abundenței de forță de muncă, materii prime și a interesului austriac. Până în anul 1759 a funcționat în Banat o administrație militară, datorită rezistenței românești. În același an s-a introdus administrația civilă, formată la nivel central, dintr-un președinte și șase consilieri. Pentru că rezistența românilor continua, s-a recurs la trecerea Banatului în dependență față de Ungaria, ca o provincie separată, în anul 1778.
=== Capitolul IV ===
CAPITOLUL IV
ORGANIZAREA DE STAT ȘI ADMINISTRAȚIA PUBLICĂ
ÎN PERIOADA 1859–1918
IV.1. Evoluția organizării de stat și a administrației publice în perioada domniei lui Alexandru Ioan Cuza
Constituirea statului român modern, România, sub impulsul ideilor democratice ale revoluției din anul 1848, prin unirea Țării Românești și a Moldovei la data de 24 ianuarie 1859, a reprezentat o victorie a luptei seculare românești și expresia mersului firesc a societății românești pe calea progresului. Poporul român, condus de intelectuali democrați și înfruntând opoziția feudală, a înfăptuit Unirea Principatelor, deschizând o eră nouă în istoria națională.
Alexandru Ioan Cuza, în ciuda nerecunoașterii, de către Turcia și Austria, a Unirii și a dublei alegeri, a început organizarea puterii centrale a statului necesară conducerii unitare. Depășind Convenția din anul 1858, domnitorul a unificat organele centrale ale statului, a numit în fiecare guvern miniștri din ambele principate, iar ministerele din Iași le-a organizat ca directorate în cadrul ministerelor din București, a procedat la formarea Adunării Elective din deputați din ambele principate, a realizat unificarea armatei sub conducerea unui singur ministru, a creat mijloace comune de poștă, telegraf, sanitare și de transport, a înlăturat egumenii străini și a dispus secularizarea averilor mănăstirești cu sopul de a elimina amestecul străin în treburile Bisericii ortodoxe române, a unificat reprezentanțele diplomatice din Constantinipol, iar statele străine, recunoscând unirea Principatelor, trimeteau la București reprezentanțe unice. Aceste măsuri unificatoare ale lui Alexandru Ioan Cuza au fost recunoscute la Conferința de la Constantinopol din septembrie 1861, însă numai pe timpul domniei lui sale.
Pe temeiul acestor înfăptuiri istorice a fost proclamată întemeierea statului național român și s-a trecut la consolidarea acestuia prin organe proprii de conducere.
Organele centrale ale statului național român. Organizarea de stat a României moderne în anii domniei lui Cuza s-a întemeiat pe Convenția de la Paris din anul 1858 și pe Statutul dezvoltător al Convenției de la Paris, adoptat la data de 2 mai 1864. Ambele documente, prin conținutul și prin natura juridică pot fi considerate ca prime constituții, una externă și alta internă a statului național român. Prevederile lor au fost aplicate prin intermediul legilor ordinare adoptate de statul român suveran și independent. Potrivit constituției și legilor ordinare, organele centrale ale statului național român au fost urmatoarele:
Parlamentul țării s-a constituit pentru prima oară prin dispozițiile Convenției de la Paris, care au prevăzut câte o Adunare Electivă pentru fiecare principat, organizată unicameral. Statutul dezvoltător al Convenției de la Paris a impus organizarea bicamerală a parlamentului român și lărgirea corpului elector, fără a se introduce însă votul universal. Cele două camere au fost:
a) Adunarea electivă, care era formată din deputați aleși prin scrutin diferit de către alegători primari indirecți și alegători direcți cu dispensă de cens, format mai ales din intelectuali români-preoți, profesorii academiilor și colegiilor, avocații, inginerii, arhitecții, doctorii în științe, conducătorii de instituții culturale și științifice.
b) Adunarea ponderatrice sau Senatul, era format din 64 de membri numiți, 32 fiind desemnați de către domnitorul Cuza din rândul personalităților române, iar ceilalți 32 erau aleși din rândul consiliilor județene, câte unul pentru fiecare județ județ. Senatul adopta sau respingea proiectul de lege supus dezbaterii. După adoptare, legea era supusă promulgării de către domn. Dacă proiectul era amendat de Senat, el era restituit Adunării Elective, care trebuia să aprobe amendamentele, după care legea era supusă promulgării.
Șeful statului român. La data de 24 ianuarie 1859 în fruntea statului român a fost ales Alexandru Ioan Cuza. Convenția din anul 1858 a prevăzut și Domnia între organele centrale ale „puterii publice”. Domnitorul urma să fie ales pe viață de către Adunarea Electivă, moldovean sau muntean, peste 35 de ani, cu un venit financiar minim de 3.000 de galbeni pe an, dispoziții pe care Statutul dezvoltător nu le-a schimbat. Șeful statului cumula atribuții executive și legislative, putând emite decrete fără consultarea parlamentului, atunci când situația impunea măsuri urgente. Statutul prevedea că puterea publică în stat se exercită de către domn, Adunarea Electivă și Senat. Puterea legislativă o exercita parlamentul împreună cu domnul, inițiativa legislativă aparținea doar domnului, care pregătea proiectele cu ajutorul juriștilor din Consiliul de Stat al României. Proiectele erau susținute în parlament de către miniștri sau de către funcționarii Consiliului de Stat. Puterea executivă era încredințată domnitorului, care o exercita prin guvernul său și prin miniștri numiți și revocați de el. Domnitorul era și comandantul armatei naționale.
Guvernul României. Puterea statului național român s-a consolidat considerabil, după anul 1859, prin contopirea celor două guverne și formarea guvernului României în decembrie 1861, urmată de unificarea deplină a administrației centrale și proclamarea Bucureștiului drept capitală unică. În edificarea statului modern român, se impunea realizarea unui sistem administrativ unitar, organizat la început pe baze centraliste, organizarea guvernului național cu ministere de profil și apoi a unei administrații locale subordonată guvernului. Într-o etapă ulterioară urma să se producă descentralizarea administrativă și îngustarea prerogativelor guvernului.
Statul național român modern a fost înzestrat cu instituții politico-juridice moderne, ceea ce făcea din România o forță capabilă să finalizeze lupta pentru dobândirea independenței de stat și modernizarea societății românești.
IV.2. Organizarea de stat și administrația publică în perioada 1866 – 1918
În această perioadă statul național român modern a făurit orânduirea capitalistă, principiile ei democratice și civilizatoare devenind dominante până la primul război mondial. Reformele lui Alexandru Ioan Cuza, amplificate în deceniile următoare, au contribuit la impulsionarea economiei vechii Românii. Producția agricolă s-a dublat, iar cea industrială s-a triplat până la sfârșitul secolului al XIX-lea. Cucerirea independenței de stat a înlăturat un mare obstacol în calea afirmării capitaliste a țării, a permis încheierea de tratate comerciale și vamale cu alte state, condiție esențială a dezvoltării economice și modernizării statului român. Structura socială a țării devine una capitalistă, multiformă și anume: burghezia și moșierimea, meșteșugarii, intelectualii, funcționarii și țăranii. Muncitorii români mai păstrau încă legături cu mediul rural, unde familiile lor continuau să cultive pământul, iar țărănimea deținea trei pătrimi din volumul producției materiale. Viața politică era dominată de cele două principale partide de guvernământ: Partidul Național Liberal și Partidul Conservator. Mai târziu, în anul 1908 a mai apărut Partidul Conservator Democrat, condus de Tache Ionescu, iar înainte de acesta luase ființtă în anul 1893 P.S.D.M.R. (Partidul Social Democrat al Muncitorilor din Romania). Deci pluripartidismul este o caracteristică a vieții politice românești până la 1918. Forma de guvernământ devine monarhia constituțională, regele ținând cont de reprezentanța națională, organ legislativ ales și reprezentând toate categoriile sociale.
Constituția din anul 1866 a definit clar corelația dintre regimul parlamentar și guvernarea constituțională. S-a definitivat sistemul bicameral, formându-se un forum național cu largi prerogative legislative și politice, regimul parlamentar românesc dovedindu-și trăinicia. Guvernul minoritar a reușit să formeze un parlament majoritar în anul 1875 (B.Catargiu), în anul 1895 (D.Sturza), în anul 1899 (Take Ionescu) și în anul 1910 (P.Carp). Regele Carol I, adept al democrației, nu a abuzat de dreptul de a numi și demite pe șeful cabinetului, rezistând chiar presiunii unor formațiuni politice. Democrația românească, cu toate limitele ei, întemeiată pe ideile revoluției de la 1848, era mai avansată decât cea existentă în unele țări vecine, făcând din sistemul ei un avanpost al constituționalismului și liberalismului democrat în sud-estul Europei. Împotriva democrației românești se vor îndrepta în prima jumătate a secolului al XX-lea atacurile în numele „democrației solidaritate” și a regimurilor politice autoritare.
România, stat democrat burghezo-moșieresc, a fost o monarhie constituțional-parlamentară, în care regele a avut prerogative largi, devenind centrul vieții politice, factorul determinant în politica internă și externă a țării. Constituția din 1866, modificată în părți neesențiale până în 1918, organiza statul pe baza principiului suveranității naționale exercitată prin delegare și a principiului separației puterilor în stat, organizând funcționarea a trei categorii de organe ce executau cele trei puteri independente una de alta,după cum urmează:
Parlamentul României a apărut o dată cu statul național român modern. Constituția prevede că „toate puterile statului emană de la națiune, care nu le poate exercita decât numai prin delegațiune”. Parlamentul este bicameral, format din Adunarea Deputaților și Senat (camera superioară). Legile deveneau valabile după ce erau votate în ambele camere. Sistemul electoral, potrivit Constituției și Legii electorale din data de 30 iulie 1866, era cenzitar. Adunarea deputaților era formată din parlamentari aleși de corpul electoral împărțit în patru colegii. Colegiul 1 și 2 al proprietarilor funciari, colegiul 3 al burgheziei orășenești și colegiul 4 al celor care plăteau statului o taxă cât de mică. Prin legea electorală din anul 1884 s-a redus numărul colegilor la trei, desființându-se colegiul 1. Sistemul electoral cenzitar a rezistat până la Marea Unire. Senatul era format din senatori de drept și senatori aleși. Senatorii de drept erau: moștenitorul tronului, mitropolitul și episcopii eparhiați, iar senatorii aleși cuprindeau pe proprietarii de imobile rurale și orășenești cu un venit de cel puțin 300 de galbeni, reprezentanții Universităților din București și Iași, aleși de corpurile profesorale. Activitatea principală a parlamentului, pe lângă unele atribuții administrative, era cea legislativă. Adunarea Deputaților avea și o oarecare ascendență asupra Senatului. Ea trebuia să voteze prima legile privind veniturile sau cheltuielile țării și contingentele militare. Bugetul statului se vota numai de către Adunarea Deputaților. Două prerogative erau cele mai importante: dreptul de a modifica sau revizui Constituția și dreptul de a ratifica convențiile încheiate de rege cu statele străine.
Regele. Constituția din anul 1866 a instituționalizat monarhia ereditară din familia Hohenzollern Siegmaringen, pe care a consacrat-o ca irevocabilă (puterea pe viață, ereditară) și inviolabilă. Constituția a reglementat și locotenența domnească pentru caz de vacanță a tronului țării și regența, care putea fi instituită când succesorul la tron era minor sau monarhul se afla în imposibilitatea de a conduce țara, mai ales din motive de boală. Regele avea preponderență în sistemul conducerii statului, el era investit cu prerogative largi, iar guvernul era organ executiv al regelui. Regele era titularul puterii executive și o exercita cu ajutorul miniștrilor, pe care îi numea și îi revoca, avea inițiativa legislativă, sancționa și promulga legile, putându-se opune, fără motivare, legilor votate de parlament. El îi numea pe funcționari în funcții publice, emitea regulamente, încheia convenții și tratate cu alte țării, avea dreptul de amnistie și grațiere, era comandantul suprem al armatei și în numele lui se executau hotărârile judecătorești. Ca centru al vieții politice, monarhia era „un arbitru imparțial” situat deasupra partidelor și disputelor politice. Față de parlament, regele avea dreptul de a convoca, de a amâna, de a închide și de a dizolva parlamentul, prerogative importante pentru viața politică a țării.
Guvernul și miniștri. Constituția din anul 1866 nu cuprinde dispoziții exprese privind guvernul și pe primul ministru. Legile ordinare au reglementat însă responsabilitatea miniștrilor și au consacrat dreptul parlamentului de a controla activitatea executivului. Puterea executivă aparținea regelui, care o exercita prin guvern și miniștri săi. Ministerele exercitau conducerea administrativă în domeniul respectiv de activitate, având sarcini de control și supraveghere asupra administrației locale. În acea perioadă ministerele cele mai importante au fost:
a) Ministerul de Interne, care coordona activitatea organelor administrației locale, răspundea de ordinea și siguranța statului și de ordinea și liniștea publică;
b) Ministerul de Finanțe, administra finanțele statului și supraveghea activitatea Băncii Naționale a României;
c) Ministerul Afacerilor Externe, învestit cu executarea tratatelor și convențiilor străine;
d) Ministerul de Justiție, în subordinea căruia au funcționat: Comisia Centrală, Comisia de naturalizare și Consiliul superior al magistraturii;
Ministerul apărării naționale, ca organ administrativ al armatei române.
Pe lângă acestea au mai acționat: Ministerul Educației Naționale, Ministerul Agriculturii și Domeniilor, Ministerul Sănătății și Ministerul Industriei și Comerțului.
În Principatele Unite s-a manifestat de timpuriu preocuparea pentru modernizarea sistemului administrativ, ceea ce a dus la înființarea comunei rurale, care dispunea de un consiliu comunal. La 31 martie 1864 Alexandru Ioan Cuza a promulgat legile sale administrative de organizare a comunelor urbane și rurale și de înființare a consiliilor județene. Astfel comuna rurală căpăta personalitate juridică, se diferenția organizarea administrației urbane față de cea rurală, se asigura autonomia comunelor și orașelor. Nr. minim al unei comune era de 150 familii sau 500 de locuitori. Diferențierea în comune urbane sau comune rurale se făcea de către guvern și se aproba în Cameră. Fiecare comună trebuia să aibă o Primărie și să se îngrijească de lăcașurile de cult. Comunele urbane trebuiau să aibă un corp de pompieri, iar cele care aveau peste 6.000 de locuitori trebuiau sa aiba și un spital. Comuna era condusă de un consiliu comunal, în frunte cu un primar, ajutat de consilieri. Numărul acestora era funcție de numărul de locuitori: de la 5 la 17 consilieri pentru un număr cuprins între 1.500 și 50.000 de locuitori. Consiliul comunal avea rol consultativ pe lângă primar. Primarii din comune erau numiți de prefecți, iar cei din orașe de domn. Ei administrează comuna, asigură veniturile, execută bugetul și reprezintă comuna în justiție. Bugetul, întocmit de primar, era aprobat de Consiliul comunal. Prin Legea 2/1864 se înființau comisiile județene. Județul avea ca subdiviziune plasa sau ocolul, care grupa mai multe comune urbane sau rurale, după criterii geografice și economice. Consilierii județeni se alegeau pe plăși, o plasă având dreptul la doi consilieri și un membru supleant, în caz de vacanțe. Din Consilierii județeni se alegea un comitet permanent, din trei membri, condus de prefect, care se pronunța asupra tuturor problemelor locale, vota bugetul, după ce era vizat de domnitor. Mandatul consilierilor era de patru ani, inclusiv la comitetul permanent. Legile administrative ulterioare privitoare la organizarea comunelor urbane (1874, 1894, 1906, și modificările din 1908, 1910, 1912) nu au influențat în esența ei structura și viziunea asupra administrației locale.
Prin tratatul de pace de la Berlin din anul 1878, România a fost nevoită să cedeze cele trei județe din sudul Basarabiei: Cahul, Ismail și Bălgrad, dar a recuperat Dobrogea, insulele din Delta Dunării și Insula Șerpilor.
Dobrogea a fost reorganizată în două județe: Tulcea și Constanța. În urma războaielor balcanice, prin pacea de la București din anul 1913, Bulgaria cedează României sudul Dobrogei, numit Cadrilaterul, care era împărțit în județele: Durostor și Caliacra.
=== Capitolul V ===
CAPITOLUL V
ORGANIZAREA DE STAT ȘI ADMINISTRAȚIA PUBLICĂ A TRANSILVANIEI ÎN PERIOADA LIBERALISMULUI AUSTRIAC (1861-1867) ȘI A DUALISMULUI AUSTRO –UNGAR (1867-1918)
V.1. Organizarea de stat a Transilvaniei în perioada liberalismului austriac (1861 – 1867)
După revoluția de la 1848 în Austria s-a instalat regimul politic neoabsolutist, care s-a dovedit neviabil, în condițiile accentuării frământărilor interne generate de asuprirea socială și națională. Izolarea politică a Austriei agrava situația internă din imperiu, ca și înfrângerile suferite în Italia. Formarea statului național român a afectat, de asemenea, Austria prin faptul că a dat speranță românilor din Transilvania , a reprezentat un centru de atracție tot mai puternic și a contribuit la intensificarea luptei de eliberare a ardelenilor. Măsurile violente aplicate de regimul neoabsolutit au amplificat nemulțumirile maselor și în primul rând a naționalităților subjugate. Falimentul regimului neoabsolutist a constrâns Austria să recunoască autonomia popoarelor din imperiu. În anul 1860 a fost convocat Senatul imperial, în care intrau și reprezentanții naționalităților, inclusiv românii: A. Șaguna, Al. Mocioni și I. Petrino, senat care urma să facă propuneri pentru reorganizarea imperiului într-o formă care să-i asigure supraviețuirea. Pe baza acestor propuneri, împăratul, la data de 20 octombrie 1860, a emis un act constituțional, Diploma imperială pentru reglementarea raporturilor de drept public în Monarhie, prin care recunoaștea tuturor națiunilor dreptul de a-și păstra individualitatea istorică și politică, printr-o organizare administrativă proprie, prin păstrarea legilor și așezămintelor proprii. Astfel în Transilvania a început o perioadă de mari realizări politice și culturale, o perioadă în care poporul român a dovedit o strălucită vocație democratică, după secole de asuprire.
Perioada liberalismului, prin forma de organizare ca și prin legile adoptate are o semnificație aparte. În această perioadă s-a constituit prima Dietă cu majoritate românească din istoria Transilvaniei, primul for politic în care s-au adoptat legi de egală îndreptățire, democratice, opuse legilor discriminatorii ale dietelor anterioare, dominate de națiunile privilegiate, noile rânduieli constituționale, viu disputate, au definit două curente diametral opuse: reprezentanții națiunii române promovau principii democratice, întemeiate pe egalitatea naționalităților și pe reprezentare proporțională, în timp ce reprezentanții ungurilor se cramponau de regimul discriminatoriu impus de nobilime, regim exprimat de două acte simbolice: Unio trium naționum în anul 1437 și hotărârea de unire a Transilvaniei cu Ungaria în anul 1848.
Dieta Transilvaniei, deși trebuia să se constituie din anul 1861, s-a constituit abia în anul 1863, datorită opoziției maghiare, care cerea întrunirea ei la Cluj, ea să hotărască unirea Transilvaniei cu Ungaria, să fie aleasă de către nobili și de către cei ce plăteau un impozit de cel puțin 8 florini. Românii din Transilvania au combătut cu vehemență atitudinea anacronică a ungurilor, au protestat în toate formele, au adresat memorii Vienei vizând egalitatea politică a națiunii române cu celelalte națiuni, egalitatea garantată printr-o diplomă imperială, recunoașterea limbii române ca limbă oficială, dietă democratică și congres național. Conferința națională de la Sibiu, din anul 1861, mai cerea anularea tuturor legilor care prejudiciau națiunea română și românii și-au exprimat hotărârea de a nu permite nobilimii maghiare să înfăptuiască restaurația situației de la 1848, când votaseră unirea forțată a Transilvaniei cu Ungaria. Curtea de la Viena, sub presiunea românilor, dar și a sașilor, a convocat din nou Dieta în anul 1863 pe baza unui regulament electoral cu titlu provizoriu. Dieta urma să se compună din 40 de persoane, numite de împărat, și 125 de deputați în localitățile cu drept de a avea deputat propriu și în cercurile electorale rurale cu câte 30.000 locuitori. Aveau drept de vot locuitorii majori, care plăteau un impozit de 8 florini, precum și toți intelectualii. În cele 8 comitate ale Transilvaniei s-au consemnat peste 40.000 de alegători dintre care aproape 23.000 români, peste 9.000 unguri și 3.500 de sași. Rezultatul alegerilor din iulie 1863 a rămas în istorie, deoarece pentru prima dată românii reprezentau majoritatea în organele de conducere ale Transilvaniei, astfel: 48 deputați români, 44 maghiari și 33 sași. Se adaugă 39 de regaliști, numiți de împărat, câte 13 pentru fiecare națiune. Alegătorii români, în bună parte țărani, au dovedit o comportare matură, o atitudine demnă și responsabilă, surprinzătoare pentru nobilime și autorități, dar și de mare satisfacție pentru intelectualitatea română.
La data 15 iulie 1863 s-au deschis lucrările Dietei, eveniment politic de mare importanță, de la care se așteaptă soluționarea democratică a marilor probleme politice și sociale, curmarea regimului discriminatoriu și abuziv. Între cei 101 deputați și regaliști se aflau: A. Șaguna, Al. Sterea- Șuluțiu, Gh. Bariț, Ioan Rațiu, Ioan Pușcariu, Ilie Măcelariu, Ioacob Bologa și Dumitru Moldovan. Deputații și regaliști maghiari au refuzat să participe la lucrările adunării legislative. Mai târziu, după noi alegeri și schimbarea regaliștilor, 11 maghiari au participat, totuși la lucrări. Ceilalți au motivat că Dieta este ilegal constituită de vreme ce nu ia în considerare unirea Transilvaniei cu Ungaria. În realitate, ei erau în minoritate în Dietă.
„Mesajul tronului” rezuma situația imperiului după anul 1860, recunoștea autonomia Transilvaniei și dreptul Dietei de a legifera. Unirea Transilvaniei cu Ungaria votată la 1848 a fost declarată nulă. Se promitea o nouă diplomă care să garanteze autonomia Transilvaniei. Răspunsul Dietei la mesaj a subliniat importanța garantării autonomiei Marelui Principat al Transilvaniei și necesitatea unei noi diplome imperiale care să consacre noile realități sociale și naționale. În legătură cu problema recunoașterii românilor, Dieta a adoptat legea pentru „egala îndreptățire a națiunii române și a confesiunilor sale”, care chiar dacă nu s-a aplicat multă vreme, a fost un strălucit exemplu de viață democratică, în care majoritatea românească n-a vrut decât „egala îndreptățire”.
Problema lingvistică în Transilvania a fost una foarte delicată, până la 1861 limba oficială a Transilvaniei a fost latina. Iosif al II-lea și regimul neoabsolutist au impus germana ca limbă oficială, dar pentru scurt timp. Limba română era considerată tolerată, nu era admisă în viața de stat centrală sau locală, fapt care a dus până la ultimele ei consecințe politica de deznaționalizare a românilor. După anul 1791, nobilimea maghiară a introdus limba sa în unele domenii ale vieții publice. În scaunele săsești era permisă utilizarea limbii germane. În anul 1847, Dieta din Transilvania, prin lege, a declarat limba maghiară ca limbă oficială în locul limbii latine. Reacția românilor a fost promptă și hotărâtă. La adunarea de la Blaj din mai 1848, ei au propus oficializarea limbii române, alături de limba maghiară și de limba germană. În timpul regimului neoabsolutist s-a impus limba germană ca limbă oficială, iar în perioada liberală, monarhia a adoptat unele măsuri indirecte de recunoaștere a limbii române, iar unele comunități urbane și rurale românești au declarat limba română ca singura limbă oficială. Autoritățile habsburgice au recunoscut românilor dreptul de a-și folosi limba în lucrările Dietei și au propus recunoașterea prin lege a egalității limbii române cu limba germana și cu limba maghiara. La data de 29 septembrie 1863, după vii dezbateri, proiectul de lege a fost votat. După lupte grele și sacrificii, limba română a fost, în sfârșit, recunoscută ca limbă oficială a Transilvaniei.
Organizarea judecătorească. În acea perioadă nu se realizase încă o delimitare clară între justiție și administrație. Judele cercual (solgăbirăul) avea atât atribuții administrative cât și judecătorești. Din anul 1848 până în anul 1863 justiția a fost reorganizată de patru ori, ceea ce a generat confuzie și dezordine. În anul 1863 aparatul justiției era organizat în trei trepte: Judecătoriile colegiale, în cadrul comitatelor și scaunelor, Tabla regească de la Târgu-Mureș și tribunalul de apel de la Sibiu, iar locul celei de a treia instanță îl ținea Guberniul Transilvaniei, la acest nivel justiția fiind confundată cu administrația. Românii cereau înființarea unei instanțe supreme și publicarea tuturor sentințelor și reprezentarea corespunzătoare a românilor în funcțiile judecătorești. Viena s-a dovedit receptivă și a acceptat înființarea unui Tribunal Suprem al Principatului, înaintând Dietei un proiect de lege în acest sens. În septembrie 1864 proiectul a fost aprobat și legea prevedea ca Tribunalul Suprem să decidă ca a treia instanță să soluționeze conflicte de competență între Tabla regească și Tribunalul apelativ de la Sibiu, între autoritățile din Transilvania și cele din afara ei, să soluționeze conflictele dintre organele politice și cele judecătorești și să se pronunțe cu privire la adoptarea sau modificarea legilor. Sediul tribunalului urma să fie la Viena și cu personal numit de Viena. În mai 1865 tribunalul era constituit sub președinția lui Vasile L. Pop. După instaurarea dualismului austro-ungar Tribunalul suprem s-a contopit cu Curtea supremă de justiție din Ungaria, în care funcționa ca o secție specială pentru Transilvania.
Legea electorală, pregătită de Dietă, dădea expresie tendințelor progresiste ale epocii, facilitând reprezentarea largă a populației și mai conformă cu ponderea numerică a celor trei etnii. Sancționarea legii a fost amânată și ea n-a mai apucat să fie pusă în practică, dar ea evidențiază voința Dietei din Sibiu de a introduce în Transilvania un regim de egalitate națională, românii înțelegând, după secole de oprimare, să aplice cu generozitate principiul egalității.
În problema agrară, deputatul Ioan Rațiu a propus trei proiecte de legi favorabile țărănimii pentru o nouă interpretare a raporturilor dintre nobili și țăranii secui, pentru principii mai echitabile de împărțire a pășunilor folosite de nobili și țărani și pentru împărțirea pădurilor din regiunile muntoase între nobili și țărani, într-un sistem mai acceptabil pentru țărani. Proiectul oficial al Guberniului, care aducea doar niște modificări la Patenta din anul 1854, a fost singurul adoptat până la sfârșitul Dietei, în septembrie 1865, fără să îmbunătățească cu nimic statutul țăranilor. În atenția Dietei de la Sibiu au mai stat și alte probleme care vizau construcția de căi ferate, Dieta pronunțându-se pentru traseul Oradea – Brașov, dar a prevalat punctul de vedere imperial cu traseul Arad-Sibiu-Turnu Roșu. În domeniul financiar s-a discutat asupra modernizării sistemului impozitelor, constituirea bugetului provincial și asupra vămilor. Privind organizarea administrativ teritorială, Dieta a propus un sistem mai unitar și echilibrat. În locul celor 8 comitate, 9 scaune și două distincte românești s-a propus introducerea a 12 unități aproximativ egale. Propunerile n-au putut fi adoptate până la instaurarea dualismului, care a impus o perioadă de oprimare fără precedent în istoria milenară a Transilvaniei.
V.2. Transilvania în perioada dualismului austro-ungar (1868 – 1918). Reprimarea și lupta românilor împotriva statului austro-ungar
Formula politicii dualiste s-a impus în condițiile declinului Imperiului Habsburgic pe plan extern și al ascuțirii luptei popoarelor oprimate pentru independență, care nu mai puteau fi dominate fără nobilimea și burghezia maghiară. Izolarea politică a Austriei, înfrângerea din Italia în anul 1859 și în războiul cu Prusia în anul 1866, exclusă din Confederația germană, formarea statului național român făceau imposibilă supraviețuirea imperiului în vechea organizare.
Dieta de la Sibiu a fost desființată în septembrie 1865 și înlocuită cu Dieta de la Cluj, aleasă după o lege feudală din anul 1771, profund defavorabilă românilor, compusă din 108 deputați aleși și 190 regaliști. În decembrie 1866 această Dietă votează din nou anexarea Transilvaniei la Ungaria, în ciuda protestelor vehemente ale românilor. Prin acordul din 17 februarie 1867 și a încoronării lui Franz Iosif I ca rege al Ungariei s-a întemeiat oficial „fatala” întovărășire austro-ungară, regim politic de tristă amintire în istoria popoarelor încorporate în noul imperiu. Dieta maghiară a anulat toate instituțiile autonome ale Transilvaniei și a încorporat-o pe aceasta la Ungaria. Uniunea personală împărat-rege a fost completată cu elemente de uniune reală, cum ar fi ministerele comune: Ministerul de Externe, Ministerul de Război și Ministerul de Finanțe. În plan parlamentar, două delegații, de la Viena și Budapesta, se întruneau alternativ în cele două capitale pentru a examina diferitele aspecte legislative. Realizarea dualismului a fost condiționată de anexarea Transilvaniei, pe lângă care ungurii au mai dobândit egalitatea politică cu Austria. Prin încorporare, Transilvania nu mai avea organe proprii de conducere, căci Dieta și guvernul au fost desființate, ea având doar dreptul să-și trimită reprezentanții în Parlamentul de la Pesta. Organizarea administrativă a însemnat crearea județelor și comunelor în anul 1884. Județele erau conduse de prefecți, care reprezentau guvernul și aveau rolul de a supraveghea aplicarea dispozițiilor acestuia. Conducerea efectivă o exercitau subprefecții aleși de populație. Mai funcționa un consiliu județean, ales de către locuitori. Comunele erau de mai multe feluri: municipii, orașe mari, orașe și sate, la conducerea lor se aflându-se un primar și un consiliu comunal.
Legislația de reprimare a românilor din Transilvania. După anexarea forțată a Transilvaniei la Ungaria au fost emise mai multe legi cu scopul de a oprima populatia româna și de a o elimina din organele de conducere ale țării. Legea din anul 1868 a consacrat unirea forțată a Transilvaniei cu Ungaria, a desființat autonomia Transilvaniei și a inaugurat un regim de maghiarizare și deznaționalizarea a românilor. O altă lege a fost cea cu privire la statutul naționalităților, emisă tot în anul 1868, aceasta interzicând orice încercare a românilor de a se manifesta ca o entitate națională de sine stătătoare. Legea prevedea că în Transilvania exista o singură națiune, cea maghiară, unică și indivizibilă. Ea scotea în afara vieții politice orice persoană sau grupare care nu recunoștea că aparține națiunii maghiare.
Legea electorală din anul 1874 urmărea, de asemenea, scoaterea românilor în afara viații politice. Sistemul electoral din Transilvania era diferit de cel din Ungaria, censul era mult mai mare. Transilvania avea 14% din întreaga populație, dar în parlament avea doar 9%. Nobilii și secuii liberi erau scutiți de cens, iar în orașe cu majoritate maghiară și săsească, censul era cu mult mai mic decât în circumscripțiile rurale. În aceste condiții, aveau drept de vot doar 75.000 de români, iar în Parlamentul de la Pesta, în anul 1910, 393 de deputați erau unguri, 138 germani, iar români erau doar cinci.
Legea învățământului din anul 1868 acorda dreptul de a înființa școli elementare, medii și normale statului, confesiunilor religioase sau asociațiilor, dar limba maghiară era obligatorie, iar programul de învățământ era stabilit de Ministrul Instrucțiunii. Statul nu finanța școli românești, așa încât învățământul românesc a fost cu precădere confesional. În anul 1879, prin lege, s-a introdus limba maghiară în toate școlile primare. S-au exercitat nesfârșite măsuri de maghiarizare prin școli, cum ar fi: controlul organelor administrative asupra învățământului românesc, examene în limba maghiară la preșcolari în grădinițe, interzicerea și supravegherea polițienească a întrunirilor românești, interzicerea importului de cărți și publicații din România și cenzura manualelor.
Legea presei din anul 1872 a introdus obligativitatea de a depune câte un exemplar la tribunalul și la procuratura curților de apel și la Ministerul de Interne. Amenzile și privațiunile de libertate erau foarte frecvente în domeniul presei. Răspunderea pentru orice articol o avea autorul, redactorul și editorul. Numeroase procese și numeroase condamnări s-au dat, în spiritul acestei legi, ziariștilor români, apărători ai drepturilor națiunii române.
Lupta românilor împotriva dualismului austro-ungar. Reacția românilor la politica maghiară antiromânească a fost promptă și hotărâtă, astfel la încorporarea Transilvaniei la statul maghiar s-a întocmit un memoriu, semnat de 1493 de români ardeleni, înaintat împăratului, în care se cerea să se respingă unirea forțată. La data de 3 mai 1868 are loc o mare adunare populară de protest la Blaj, care a adoptat Pronunciamentul de la Blaj, memoriu protest colectiv, care afirma răspicat existența drepturilor românilor, autonomia Transilvaniei și dietă reprezentativă. În acea perioadă s-au formulat două tendințe de atitudine politică a românilor: activismul și pasivismul, adoptate și de către partidele politice românești: Partidul Național al Românilor din Banat și Partidul Național Român din Transilvania, conduse de Alexandru Mocioni, respectiv Ilie Măcelariu. În anul 1881, la Conferința națională de la Sibiu, cele două partide s-au unificat în Partidul Național Unitar al românilor din Transilvania, Banat și Ungaria în frunte cu Vicențiu Babeș. Programul prevedea: autonomia Transilvaniei, limba română în administrație și justiție, accesul românilor în funcții publice, lupta împotriva oprimării naționale, modificarea legii naționalităților și democratizarea sistemului electoral. Președintele a fot însărcinat cu întocmirea unui memoriu destinat împăratului și opiniei publice în care să se prezinte întreaga prigoană împotriva românilor în scopul deznaționalizării lor. Memoriul a fost publicat în patru limbi, în anul 1882, ca un act de acuzare al poporului român împotriva dualismului austro-ungar. La Conferința partidului din anul 1890 s-a prezentat Memorandumul, redactat de Ilie Coroianu, definitivat în anul 1892 și semnat de I. Rațiu, președintele Partidul Național Român din Transilvania, G. Pop de Băsești, E. Brote, V. Lucaciu, S. Albini și I. Coroianu. Memorandumul a fost publicat în limba română, maghiară, germană, franceză și italiană, astfel încât a fost popularizat în toată Europa. El s-a întemeiat pe dreptul istoric, pe ponderea numerică a românilor, pe argumentele de ordin etnic, geografic, de viață economică și socială. În Memorandum au fost supuse unui aspru rechizitoriu dispozițiile discriminatorii antiromânești. Împăratul a respins soluționarea și delegația de 300 de români la Viena și a trimis documentul guvernului maghiar, care a răspuns prin reprimare. Procesul de la Cluj intentat memorandiștilor, departe de a înăbuși lupta românilor, a dat expresie, cu strălucire, adevăratelor dimensiuni ale ideilor și sentimentelor naționale. La începutul secolului al XX- lea lupta românilor s-a orientat în direcția activismului. În anul 1905, Conferința Partidului Național Român din Transilvania a adoptat oficial linia activismului.
Lupta națională a românilor ardeleni, dusă organizat și sistematic timp de cinci decenii, a constituit unul dintre principalii factori care au dus în final la Marea Unire.
=== Capitolul VI ===
CAPITOLUL VI
STRUCTURA DE STAT ȘI ADMINISTRAȚIA PUBLICĂ
ÎN ROMÂNIA MARE (1918 – 1938)
VI.1. Făurirea statului național unitar român și implicațiile ei asupra organizării statale și a administrației publice românești
Înfăptuirea Marii Uniri, visul secular al românilor, s-a finalizat la data 1 Decembrie 1918, în epoca prăbușirii marilor imperii din Europa. Mai întâi, la data de 27 martie 1918, prin hotărârea Sfatului Țării de la Chișinău, Basarabia s-a unit cu România, apoi la data de 15 noiembrie 1918 la Cernăuți, prin hotărârea Congresului general al Bucovinei, s-a unit Bucovina cu România, iar la data de 1 decembrie 1918, la Alba Iulia, prin hotărârea Marii Adunări Naționale, s-a unit Transilvania cu România. Cele trei structuri care au hotărât unirea, au fost nu numai forumuri reprezentative ci și adunări parlamentare constituante, întrucât au avut misiunea istorică să decidă în probleme fundamentale pentru viitorul țării și anume, întemeierea României Mari în cadrul țării și frontierelor sale geografice etnice strămoșești dacice. Actele acestor adunări constituante pun în lumină principiile fundamentale necesare întemeierii statului național unitar român. Juridic aceste acte au fost declarații de drepturi și libertăți democratice prin care se decretau „principii fundamentale la alcătuirea noului stat”. Actele Marii Uniri au fost investite cu putere de lege de către organele competente ale României, recunoscându-se valoarea juridică și politică a hotărârilor adoptate, printre aestea numărându-se decretul din data de 9 aprilie 1918, care recunoștea Unirea Basarabiei cu România și decretul din data de 13 decembrie 1918, care a consacrat Unirea Transilvania cu România. Actele prevedeau dreptul provinciilor nou unite de a trimite miniștri fără portofoliu în guvernul de la București, astfel se trecea la o organizare politică temporară menită să favorizeze integrarea provinciilor în structura României Mari.
Prin Hotărârea de la Alba Iulia s-a instituit Marele Sfat Național ca organ reprezentativ parlamentar, ales democratic de Marea Adunare Națională, care a aprobat și constituirea Consiliului Dirigent, ca organ executiv al statului, ambele cu sediul temporar la Sibiu. Se impunea consacrarea prin lege a desăvârșirii Marii Uniri, iar tratatele de pace au consacrat prin mijloace de drept internațional o situație de fapt. România făcuse supreme sacrificii umane și materiale și-și respectase obligațiile asumate. Prin Tratatul de pace cu Ungaria se urmărea consacrarea juridică a actului istoric înfăptuit de români la data de 1 Decembrie 1918 la Alba Iulia, „o consfințire a unei ordini de drept”, după cum spunea Nicolae Titulescu, semnatar al tratatului.
Marea Unire de la 1 Decembrie 1918, hotărârile Conferinței de pace și Tratatul de la Trianon pun în lumină adevărul istoric că țara noastră nu a făcut parte din categoria profitorilor unei păci a învingătorilor, ci au fost expresia voinței poporului român, a aspirațiilor lui sacre milenare, hotărât să trăiască unit, liber și independent pe pământul strămoșesc. România Mare a favorizat progresul continuu al democrației românești civilizatoare și afirmarea României în viața internațională ca un stat unitar, suveran și independent, animat de idealurile respectării status-quo-ului teritorial, a păcii și a securității. Astfel s-a deschis calea unor profunde și înnoitoare transformări ale statului de drept, factor stimulator al reformelor democratice, al creării de instituții juridice și politice moderne, civilizatoare.
VI.2. Organizarea provinciilor unite cu România
Integrarea organizatorică a teritoriilor nou unite cu România, Transilvania, Basarabia și Bucovina, s-a dovedit a fi o problemă destul de complexă. Rezoluția de la Alba Iulia prevedea căi ”pentru conlucrarea pe mai departe a afacerilor națiunii române din Transilvania, Banat și Țara Ungurească se hotărăște instituirea unui Mare Sfat Național Român, care va avea toată îndreptățirea să reprezinte națiunea română oricând și pretutindeni față de toate națiunile lumii și să ia toate dispozițiile pe care le va afla necesare în interesul națiunii”. Deci s-a prevăzut organizarea temporară a provinciilor recent unite cu România. Activitatea acestor organe temporare era însă limitată prin decretul din data de 13 decembrie 1918, care păstra în administrația guvernului de la București afacerile străine, armata, căile ferate, poștele, telegrafele, circulația financiară, vămile, împrumuturile publice și siguranța statului. Potrivit acestei legislații Transilvania a avut ca organe de stat proprii:
Marele Sfat Național, asemănător unui parlament local, întrunit la data de 19 iulie 1919 la Sibiu, s-a pronunțat asupra proiectului de lege în vigoare până la adoptarea Legii reformei agrare din anul 1921, dar care nu s-a aplicat în Transilvania și proiectul de lege electorală, care a devenit lege și s-a aplicat până la Constituția din anul 1923.
Consiliul Dirigent era un organ executiv, format din 15 membri, cu prerogative administrative în limitele Decretului din 13 decembrie 1918. El a fost desființat prin lege, atunci când au dispărut rațiunile existenței lui, la data de 2 aprilie 1920, prerogativele lui fiind preluate de organele centrale de la București.
Pentru Bucovina, Decretul din data de 19 decembrie 1918 a decis ca unul dintre cei doi miniștri bucovineni de la București, să fie delegat de Consiliul de Miniștri în vederea administrării Bucovinei. Sub conducerea acestui ministru treceau secretariatele admi-nistrative pentru interne, justiție, finanțe, instrucție publică, culte, lucrări publice, industrie, comerț, asistență socială și agricultură. Deci Bucovina a avut un sistem de organe pentru domeniul administrației publice, care se aflau în subordinea guvernului de la București.
Constituția din anul 1866, care se afla încă în vigoare în vigoare la data întemeierii României Mari, a cunoscut o serie de modificări renovatoare precum: introducerea votului universal în locul votului censitar, consacrarea prin lege a dreptului de proprietate, sacru și inviolabil, asigurarea controlului constituționalității legilor de către Înalta Curte de Casație și Justiție a României, în secțiuni unite și nu de către orice instanțe, cum era în trecut, proclamarea stării de asediu, statuându-se că indiferent de situație „Constituția nu poate fi suspendată nici total nici în parte”. Constituția din anul 1866, modificată în anul 1923, a prevăzut că „Regatul României este un stat național, unitar și indivizibil”, dar nu și suveran și independent, lacună datorată faptului că în Constituția din 1866 nu s-a putut consacra suveranitatea și independența țării, aflată încă în dependență de Imperiul Otoman.
VI.3. Organizarea de stat a României Mari
Suprastructura politico-juridică din România interbelică a vizat consolidarea statului unitar, înzestrarea lui cu instituții democratice și definirea statului român ca stat de drept. Materializarea acestei preocupări și-a găsit expresia în modificarea Constituției de la 1866 și adoptarea Constituției din 1923. Organele centrale, conform noii Constituții, erau următoarele:
Regele era șeful statului, iar statul era o monarhie constituțională. Noua Constituție menține separația puterilor în stat, cele trei puteri sunt autonome, colaborează și se controlează reciproc. Regele este declarat inviolabil, irevocabil și neresponsabil pentru actele sale, acesta ocupă tronul pe cale ereditară, iar guvernul investit cu exercițiul puterii executive avea misiunea de a aduce la îndeplinire voința regelui. Potrivit regimului constituțional român, regele exercita, împreună cu Parlamentul țării puterea legislativă, orice lege necesitând acordul ambelor ramuri ale puterii legiuitoare. În conducerea țării, regele a fost investit cu prerogative puține, dar importante. Constituția i-a încredințat puterea executivă, pe care s-o exercite în modul reglementat de Constituție. Prerogativele sale în administrarea țării erau: numirea și confirmarea demnitarilor de stat în funcții, întocmirea regulamentelor și instrucțiunilor pentru executarea legilor, încheierea tratatelor și convențiilor cu statele străine, conducerea forțelor armate ale României, dreptul de a bate monedă, de a acorda grade militare și decorații. Tratatele și convențiile cu statele străine trebuiau aprobate de Parlament. Regele își exercita prerogativele prin decrete regale, contrasemnate de ministrul de resort, acestea, potrivit principiului controlului constituționalității legilor, puteau fi atacate pentru ilegalitate de Înalta Curte de Casație și Justiție a României.
Parlamentul României. Constituția prevede că puterea legislativă aparține națiunii și este exercitată de Parlamentul țării. Articolul 33 consacră principiul suveranității naționale, exercitată numai de către Parlamentul României. Acesta exercită puterea legislativă și este format din Adunarea Deputaților și Senat în baza sistemului votului universal prevăzut de Legea electorală din anul 1926. Deputații și senatorii erau aleșii partidelor politice participante la alegeri. Partidul care câștiga la alegeri 40% din voturi obținea o primă electorală, constând în jumătate din numărul locurilor din Adunarea Deputaților, apoi se făcea repartizarea locurilor rămase corespunzător rezultatelor alegerilor. Partidul cu o majoritate relativă dobândea 70% din mandate. Senatul se constituia din senatori aleși, pe circumscripții electorale și senatori de drept: moștenitorul tronului de la 18 ani împliniți, mitropoliții, episcopii eparhioți, președintele Academiei Române și o serie de foști demnitari de stat.
Consiliul de miniștri era organul administrației centrale de stat. Acesta nu avea o competență generală în domeniul puterii executive, ci numai în cazurile speciale prevăzute legal. Guvernul dădea hotărâri, numite „jurnale ale Consiliului de miniștri”, care puteau fi atacate de Înalta Curte de Casație și Justiție. Ministerele aveau sarcini sporite în administrație.
Marea Unire a impus dezvoltarea corespunzătoare a administrației noului stat, în măsură să satisfacă complexitatea sarcinilor apărute, astfel pe lângă ministerele existente, au mai fost înființate alte trei ministere: Ministerul Muncii Sociale, Ministerul Cultelor și Artelor și Ministerul Comunicațiilor, iar în anul 1921 apare și Ministerul Agriculturii, prin separarea unor secții din Ministerul Agriculturii și Domeniilor.
Ministerele erau grupări de servicii administrative, aflate sub autoritatea și conducerea unui ministru numit de rege. Legea pentru organizarea ministerelor din anul 1929 prevedea că serviciile statului sunt grupate pe ministere, ministerele se înființau și desființau prin lege. Miniștri erau ajutați de unul sau mai mulți subsecretari de stat. Au existat și miniștri fără portofoliu, care puteau fi însărcinați prin decret regal cu administrarea unui sector dintru-un minister. Legea din anul 1929 stabilea un număr de zece ministere: Ministerul de Interne, Ministerul de externe, Ministerul de Justiție, Ministerul Instrucțiunii Publice și Cultelor, Ministerul Domeniilor, Ministerul Industriei și Comerțului, Ministerul Lucrărilor Publice și Comunicațiilor, Ministerul Muncii, Ministerul Sănătății și Ministerul Ocrotirii Sociale. Legea din anul 1934 a mai înființat și Ministerul Armamentului, Ministerul Cooperației și Ministerul Aerului și Marinei. Pe lângă ministere funcționau instituții de interes general, cu statut de stabiliment public, cu conducere centrală și servicii administrative proprii, unele devenind regii publice comerciale, ca de exemplu: Regia Autonomă C.F.R. Din anul 1925 a existat Legea contenciosului administrativ, prin care cel vătămat în drepturile sale printr-un act administrativ, se putea adresa instanțelor judecătorești competente pentru recunoașterea drepturilor sale conferite de lege, controlul și răspunderea administrativă reprezentând o realitate a democrației societății românești.
Puterea judecătorească are prerogative impuse de exigențele ocrotirii și apărării valorilor supreme aparținând României Mari. Conform principiul separației puterilor și al statului de drept, justiția are autonomie proprie și funcționează potrivit legii, definitorie pentru statul de drept fiind domnia legii. Organele puterii judecătorești, conform legii din anul 1924 erau: judecătoriile, tribunalele, curțile de apel, curțile de jurați și Înalta Curte de Casație și Justiției a Românie. Mai există justiția militară care se organizează printr-o lege separată. Prin legea din anul 1924 nu s-a reușit să se realizeze unificarea pe întreg teritoriul țării a competențelor instanțelor de fond, iar un exemplu pot fi mahomedanii din Dobrogea care se judecau potrivit legilor și uzanțelor musulmane. O realizare importantă a fost instituirea unei singure instanțe judecătorești supreme, Înalta Curte de Casației și Justiție, principiu greu de admis peste pluralitatea sistemelor de drept aplicabile în România Mare.
VI.4. Organizarea administrativ teritorială a României Mari
După înfăptuirea Marii Uniri s-a trecut la integrarea propriu-zisă a noilor provincii, Transilvania, Basarabia și Bucovina. S-a hotărât menținerea, ca unități de bază ale organizării teritoriale a noului stat, județul și comuna. Județul constituie unitatea administrativă descentralizată cu personalitate juridică, dar și o circumscripție teritorială deschisă serviciilor administrative ale unor ministere. Acesta are ca organe de conducere:
a) Prefectul, era reprezentantul local al guvernului, acesta fiind investit cu puteri administrative depline. El supraveghea toate serviciile și așezămintele particulare din județ, cu excepția celor ale apărării și justiției. Prefectul era șeful poliției și jandarmeriei, cu dreptul de a lua toate măsurile pentru a asigura paza și liniștea publică. Acesta avea drepturi disciplinare asupra tuturor funcționarilor, primarilor și ajutorilor de primari, cu excepția primarului din orașul de reședință. El convoca consiliul de prefectură, mandatul consilierilor era de șase ani, iar la trei ani, jumătate din consilierii aleși în consiliile locale erau schimbați, deci durata consiliului era nelimitat. În anumite cazuri legale, consiliile locale puteau fi dizolvate prin decret legal, pe baza raportului ministerului de interne, iar cele din comunele rurale, prin decizia ministerului de interne, pe baza raportului prefectului.
b) Consiliul județean, era organul colectiv deliberativ în toate problemele județului, fiind format din membri aleși prin vot universal și membrii de drept. Cei aleși erau în număr corespunzător populației județului: 24 de membri pentru județele de până la 200.000 locuitori, 30 de membri pentru județele de până la 400.000 de locuitori și 36 de membri la o populație mai mare de 400.000 de locuitori. Consiliul județean constituia cinci comisii, prin alegeri, conduse de un raportor. Cei cinci raportori formau delegația permanentă a județului, care ținea locul consiliului între sesiunile acestuia și decidea în limitele stabilite de consilieri.
c) Delegația Consiliului Județean, era formată din membri aleși de Consiliu, avea ca președinte pe prefect și decidea asupra administrației comunale din județ.
Tot în acea perioadă, pe lângă prefect, a existat un consiliu de prefectură, format din primarul orașului reședință, primul procuror și mai mulți funcționari din serviciile administrative. Conform organizării teritoriale, județul a fost împărțit în plăși, formate din mai multe comune. Plasa era definită ca o circumscripție administrativă a județului, necesară controlului autorităților locale, în fruntea acestora fiind numit un pretor, iar prin legea din anul 1929, un prim pretor, ajutat de unul sau mai mulți pretori, însărcinați cu atribuțiuni administrative și judiciare.
Comunele urbane erau orașe nereședință de județ, unele dintre ele putând fi declarate municipii, fiind apoi supuse acelorași norme și competențe ca și județul. Un regim special aveau comunele balneare și climaterice. Comunele din imediata vecinătate a orașelor puteau fi declarate comune suburbane. Comunele erau administrate de un consiliu comunal, ca organ deliberativ, și de primar și ajutor de primar, ca organ executiv. Consiliu comunal era compus din membri aleși și membri de drept, cei aleși erau în număr de 10 în comunele rurale, 18 în orașele nereședință, 28 în orașele reședință și 36 în municipii. Membrii de drept completau, prin pregătirea lor, competența consilierilor aleși. Consiliul avea inițiativă și decidea în toate problemele locale și executa dispozițiile de interes general, luate de autoritățile centrale. Conducătorul administrației comunale era primarul, acesta fiind ales de consiliu dintre consilierii aleși. Primarul numea funcționari, administra interesele comunei, o reprezenta în justiție, era ofițer de stare civilă și cap al poliției comunale.
Prin decretul din data de 7 octombrie 1925 s-a realizat o nouă unificare și organizare administrativă a României. Conform acesteia se păstrau, aproape neschimbate, funcțiile organelor administrative.
Legea administrativă din anul 1925 nu a răspuns tuturor necesităților unificării administrative. Fiecare provincie avea tendința unui sistem administrativ propriu, care nu putea fi înlocuit cu unul nou. Astfel, s-a pregătit o nouă reformă administrativă, pusă în aplicare după o perioadă de patru ani, la data de 3 august 1929, prin care se urmărea realizarea unei noi mari descentralizări și autonomii. Experiența din anul 1929 n-a durat și până în anul 1934 s-a revenit aproape în totalitate, la legea din anul 1925. O nouă lege administrativă a fost votată la data de 27 martie 1936.
=== Capitolul VII ===
CAPITOLUL VII
ORGANIZAREA DE STAT ȘI ADMINISTRAȚIA PUBLICĂ ÎN TIMPUL CONSTITUȚIEI DIN 1938 ȘI A DICTATURII ANTONESCIENE
VII.1. Contextul politic în care s-a adoptat Constituția din 1938 și conținutul acesteia
După ce renunțase oficial la tron și părăsise țara, la data de 8 iunie 1930, Carol al II-lea se întoarce în România, îl detronează pe fiul său Mihai și se instalează ca rege al României, pe care o guvernează timp de șapte ani cu vizibile veleități aristocrate. După alegerile din decembrie 1937, încălcând practica constituțională, Carol încredințează cu formarea noului guvern pe Octavian Goga, șeful Partidului Național Creștin, împreună cu Alexandru C. Cuza, un guvern fără bază parlamentară, care nu va putea guverna. La data de 18 ianuarie 1938 regele dizolvă parlamentul și fixează noi alegeri pentru data de 2 martie 1938, dar la data de 10 februarie 1938, printr-o lovitură de stat, demite guvernul Goga – Cuza și îl însărcinează pe patriarhul Miron Cristea să formeze noul guvern, ai cărui membri îi și numește. La data de 11 februarie 1938, fără nici o expunere de motive, se introduce starea de asediu în țară pe timp nelimitat. La data de 20 februarie, regele adresează poporului o proclamație în care „înfățișează” o nouă Constituție, pe care o și publică și o supune „învoirii” poporului, printr-un plebiscit la data de 24 februarie 1938. În condițiile stării de asediu, printr-un vot verbal, nominal și cu listă separată pentru oponenți, cu doar 5.483 voturi contra, Constituția a fost aprobată. La data de 27 februarie 1938, regele a promulgat Constituția, iar la data de 30 martie 1938 a suprimat partidele politice. Noua Constituție reprezintă un abuz, precedat și anticipat de numeroase acte anticonstituționale. Aceasta era o Constituție concedată, istoric anacronică pentru că urma unei constituții democratice, nu era câtuși de puțin liberală, deși ea reproduce din vechea Constituție drepturile românilor, dar cu multe restricții. Conform noi Constituții, principiul separației puterilor în stat era desființat și se producea o masivă concentrare a puterii în mâniile regelui. Puterea legislativă și puterea executivă sunt exercitate de rege prin guvernul său, iar actele sunt contrasemnate de către un ministru care are răspunderea. Privind împărțirea administrativ-teritorială, țara se împărțea în rezidențe regale, apoi în ținuturi, renunțându-se la împărțirea pe județe. Carol al II-lea a introdus partidul unic, Frontul Renasterii Nationale, și Straja Țării, pentru înregimentarea tineretului și copiilor. În aceste condiții România devenea o monarhie autoritară în care regele nu numai domnea, dar și guverna.
VII.2. Organizarea de stat și organizarea administrativă în perioada 1938-1940
Conform noii Constituții, organizarea statului român se prezenta astfel:
Regele devenea personificarea suveranității României, era considerat „capul statului” și avea prerogative legislative, executive și militare. Puterea legislativă o exercită prin Reprezentanța națională, puterea executivă era încredințată regelui, care o exercita prin guvernul său, acesta devenind organ consultativ al „capului statului”, dar se arată că răspunderea pentru exercițiul puterii executive aparține miniștrilor de resort, care contrasemnează decretele-lege promulgate de rege. Regele avea, constituțional, în competența sa: inițiativa legilor, sancționarea și promulgarea lor, dreptul de a emite în orice domeniu „decrete cu putere de lege”, când parlamentul era dizolvat sau între sesiuni, dreptul de a numi senatori și miniștri, dreptul de a încheia tratate și convenții cu alte state, de a declara război și a încheia pacea, dreptul de a cere urmărirea miniștrilor și trimiterea lor în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție. Deși devenea, prin Constituție, factorul decisiv al conducerii României, regele era exonerat de răspundere, persoana lui fiind declarată inviolabilă.
Parlamentul României. Deși regele primește prerogative depline, Constituția din 1938 prevede că „toate puterile statului emană de la națiunea română” și că aceasta nu le poate exercita decât prin delegație și numai după regulile constituționale. Parlamentul României este menținut ca instituție tradițională a societății moderne, democrate. Cel format în alegerile din 1939 și-a păstrat structura bicamerală – Adunarea Deputaților și Senat.
Adunarea Deputaților era formată din deputați aleși, cu o vârstă de peste 30 de ani, care practicau efectiv: agricultura și munca manuală, comerțul și industria, și ocupații intelectuale. Alegerea deputaților se făcea prin vot secret, obligatoriu și exprimat pe circumscripții electorale. Legea electorală din data de 9 mai 1939, față de Constituția din 1938, a acordat drept de vot și femeilor la alegerea deputaților, prevăzând însă că „femeile nu sunt eligibile în adunarea deputaților”.
Senatul era format din senatori aleși, senatori numiți de rege și senatori de drept. Prin legea electorală numărul senatorilor numiți era egal cu a celor aleși. În categoria senatorilor de drept intrau toți principii familiei regale și astfel șeful statului și-a asigurat majoritatea în Senatul României și-i era indiferentă poziția senatorilor aleși.
Guvernul. Constituția statua că „miniștrii exercită puterea executivă în numele regelui, în condițiile stabilite de Constituție și pe a lor răspundere”. Fiecare ministru răspunde pentru domeniul încredințat prin decretul de numire. Atunci au fost înființate ministere și instituții centrale noi, iar altele au fost reorganizate. A fost înființat Consiliul de Coroană, ca organ consultativ al regelui, format din rândul demnitarilor statului, ai bisericii, ai armatei și personalitățile de seamă ale țării. Ministerul Industriei și Comerțului a fost reorganizat în Ministerul Economiei Naționale și a fost înființat Ministerul Înzestrării Armatei. În scopul apărării ordinii publice, prin decret-lege, la data de 12 iulie 1940 s-a creat Direcțiunea Generală a Poliției și Siguranței Statului. În privința organizării administrativ-teritoriale a României, Constituția a prevăzut că „instituțiile administrative sunt statornice prin legi”. Prin Legea administrativă din data de 14 august 1938 s-a acordat personalitate juridică comunei, ținutului și județului. Conform noii legi, pe lângă organele de conducere din comunele rurale și urbane, apare, alături de primar și prefectul de județ, rezidentul regal, numit pe șase ani prin decret-regal, cerându-i-se studii superioare sau gradul de general și vârsta de peste 35 de ani. Rezidentul regal al ținutului avea rang de subsecretar de stat, era reprezentantul regal în ținut și administratorul ținutului. El era ajutat de Consiliul ținutului, format din membrii aleși și membri de drept numiți din demnitari ai ținutului.
Prin noua constituție și Legea administrativă din data de 14 august 1938 se stabileau principii noi în organizarea administrativă locală. Normele legale favorizau organele numite, față de organele alese și astfel scădea rolul electoratului și atribuțiile organelor alese. Conform noii legi se menține comuna ca unitate administrativă, ea reprezentând „nucleul natural de societate omenească” și se desființa personalitatea juridică a județului, apreciat ca o instituție artificială a legiuitorului. Județul, ca și plasa, deveneau circumscripții de control. Se mențineau numărul și întinderea județelor, dar se creau ținuturile, noi unități administrative, cu atribuții economice, culturale și sociale, conduse de câte un rezident regal, numit pe șase ani prin decret regal, și un consiliu al ținutului.
Rezidentul regal era reprezentantul guvernatorului și administratorul ținutului, „cu cele mai largi puteri”, era șeful tuturor funcționarilor din ținut și avea rang de subsecretar de stat.
Consiliul ținutului era un organ electiv care se compunea din membrii aleși de consiliile comunale din ținut și de Camerele de Agricultură, Comerț, Industrie și Muncă, cât și de catre membrii de drept. Consiliul era organ consultativ al rezidentului și avea atribuții deliberative numai în cazurile stabilite de lege.
Comuna, a doua unitate administrativă în stat, era condusă de primar și consiliul comunal. Primarul era numit pe șase ani și putea fi menținut încă un mandat, era șeful administrației locale și președintele consiliului comunal. Acesta reprezenta comuna, avea inițiativă, decidea în toate problemele de interes local, afară de cele care intrau în competența Consiliului. Consiliul comunal se compunea din membrii de drept și membrii aleși, și putea întocmi regulamentele comunale. Plășile erau conduse de un pretor, ca reprezentant al guvernului și șef al poliției din plăși.
Ținutul reunea circa până la 10 județe, grupate astfel încât să „constituie o entitate geografică, economică bine definită”. Acesta nu ținea cont nici de vechile limite ale provinciilor istorice.
În vara anului 1940, România a suferit grave pierderi teritoriale, fiind astfel pusă in fața opțiunii de a pieri sau de a ceda teritorii. La data de 26 iunie 1940, Viaceslav Molotov, ministrul de externe sovietic l-a convocat la Kremlin pe diplomatul român Gheorghe Davidescu și i-a cerut în mod ultimativ predarea Basarabiei și a nordului Bucovinei. Încercarea guvernului român de a negocia a eșuat. Un nou ultimatum sovietic, dat în noaptea de 27/28 iunie 1940, a anunțat intenția trupelor sovietice de a intra în Basarabia a doua zi. România era silită sa evacueze teritoriul în termen de patru zile. În aceste condiții, Consiliul de Coroană de la București a decis sa cedeze în speranța salvării statului român. În plus, toate statele europene consultate — Germania, Italia, Iugoslavia și Grecia — au îndemnat la reținere și chiar la acceptarea cererilor sovietice.
A urmat o retragere care i-a demoralizat și i-a umilit pe români. De fapt, foarte mulți nu puteau să înțeleagă ce s-a întâmplat în realitate. România a cedat astfel Uniunii Sovietice Basarabia, Bucovina de Nord și ținutul Herței. Ultimele două teritorii depășeau cu mult înțelegera germano-sovietică din anul 1939, ceea ce a dus la primul moment de criză în relațiile germano-sovietice după 1939.
Evenimentul cu implicațiile cele mai grave din vara anului 1940 a fost cedarea nord-vestului Transilvaniei în favoarea Ungariei. România s-a pronunțat pentru o soluție negociată a problemei, propunând n schimb de populație în n locul celui de teritorii, susținut cu intensitate de Ungaria. Germania și Italia au propus un arbitraj, fiind interesate în întarirea controlului lor în sud-estul Europei. De fapt, arbitrajul de la Viena a fost un dictat impus României de către Germania și Italia în favoarea Ungariei.
Sub o presiune deosebită, Consiliile de Coroană din noaptea de 28/29 august și respectiv 29/30 august 1940 au acceptat ideea de arbitraj și ulterior cedarea teritoriului din nord-vestul Transilvaniei, în schimbul promisiunii Germaniei și Italiei de a garanta integritatea statului român, acum mult redus. Așadar, România a pierdut nord-vestul Transilvaniei, cu o suprafață de 43 492 km2 și cu o populație de 2 667 000 locuitori.
În raporturile cu Bulgaria, dpă tratativele de la Craiova, România a cedat sudul Dobrogei, adica județele Durostor si Caliacra.Frontiera româno-bulgară a revenit pe alinimentul anului 1913 și s-a procedat totodată la un schimb de populație.
În total, România a pierdut în vara anului 1940 aproximativ 100 000 km2 cu o populație de 6 800 000 de locuitori. Abandonarea fără luptă a teritoriului național a fost considerată o soluție total dezonorantă pentru clasa politică, și în special pentru monarhie. În aceste împejurări, Carol al II-lea a fost silit să renunțe la tron.
VII.3. Organizarea de stat și organizarea administrativă în perioada 1940- 1944
Mutațiile social-economice și politice ce s-au produs pe continent și în lume în contextul pregătirii și derulării celui de al doilea război mondial au avut influențe majore asupra evoluției României. Marșul războinic al Germaniei, cotropirea succesivă a unor țări europene și desfășurarea războiului au modificat fundamental raportul de forțe pe arena internațională, cu implicații în evoluția statului și a administrației publice în țara noastră.
În septembrie 1940 conducerea statului a fost preluată de către generalul Ion Antonescu, alături de Garda de Fier, organizația legionarilor români. Bazele regimului politic antonescian sunt cele prevăzute în Decretul-regal din data de 5 septembrie 1940. Constituția din anul 1938 a fost suspendată, iar parlamentul a fost dizolvat. Noul prim ministru, generalul Ion Antonescu, a fost investit cu „puteri depline în conducerea statului român”, primind titlul de „conducător al statului”. Prin decretul din data de 7 septembrie 1940, Antonescu primește și prerogativa de a numi pe miniștrii și subsecretarii de stat, regele menținându-si doar dreptul de a „numi pe primul ministru cu depline puteri”. Regimul instituit restrânge prerogativele regelui și lărgește drepturile primului ministru, care devine astfel „conducătorul statului”.
Prin influența unor forțe nedemocratice străine și a mișcării legionare interne, la data de 14 septembrie 1940, România a fost proclamată „stat național legionar”, regim totalitar declarat, apoi, prin decretul-regal numărul. 314 din data de 14 februarie 1941, denunțat. Regimul totalitar s-a caracterizat prin concentrarea în mâinile „conducătorului” a întregii conduceri legislative și executive în România.
După intrare României în război se constată o exercitare, uneori excesivă, a atribuțiilor puterii executive de către primul ministru, dar și de limitare a prerogativelor regelui, Antonescu fiind independent în realizarea funcțiilor statului, potrivit largilor lui atribuțiuni. În timpul acestui regim totalitar, regele era comandantul oștirii române, avea dreptul de a bate monedă, de a conferi decorații, de a primi și acredita reprezentanți diplomatici. Ulterior se adaugă încheierea de tratate cu alte state, numirea miniștrilor, grațierea și amnistia unor infracțiuni și pedepse, precum și dreptul de a modifica legile organice referitoare la regimul politic din România. Funcționarii publici și militarii continuă să depună jurământul regelui României, executarea hotărârilor judecătorești facându-se în numele regelui. În condițiile specifice stării de război, puterea judecătorească nu mai putea să-și exercite controlul asupra constituționalității legilor. Din motive de apărare, au fost interzise orice fel de întruniri, adunări în piețe publice sau case particulare, localuri închise, fără autorizarea comandamentelor militare. Pentru impunerea legilor speciale, se instituie pedeapsa domiciliului obligatoriu și a trimiterii persoanelor periculoase în lagăre de muncă. În timpul regimului antonescian nu s-au adus modificări structurale organizării judecătorești. Din cauza stării de război, crește rolul instanțelor militare, investite cu misiuni sporite în domeniul apărării siguranței statului, a ordinii și liniștii publice. Au fost create, din anul 1941, tribunale militare speciale, formate din ofițeri, numiți de Ministrul de Război, iar în „cazuri grabnice”, tribunalele puteau fi numite de comandanții de armate sau corpuri de armată.
Bucovina de Nord și Basarabia sunt eliberate în iulie 1941 și au reintrat în componența statului român, prin Decretul lege privind organizarea Basarabiei și Bucovinei de Nord, completat de Legea 790/1941, prin care respectivele teritorii „se constituie în două provincii fiecare cu administrațiune proprie, sub directa conducere și supraveghere a Conducătorului Statului”. Acesta era reprezentat în fiecare provincie de către un guvernator. Legea organiza Bucovina în 6 județe: Câmpulung, Cernăuți, Hotin, Rădăuți, Storojineț și Suceava, cărora li s-a adăugat ulterior al șaptelea, Dorohoi, pentru zona Herța. În Basarabia se revenea la județele anterioare războiului, în aproximativ aceleași limite: Bălți, Cetatea Albă, Cahul, Chilia, Ismail, Lăpușna, Orhei, Soroca și Tighina.
După 23 august 1944 aceste teritorii au trecut sub administrație sovietică, iar în negocierile de pace de la Paris nu s-a pus problema retrocedării acestor teritorii către România, statutul lor rămânând cel definit de Convenția de armistițiu, din septembrie 1944, care prevedea „restabilirea” frontierei de stat între România și URSS, fixată prin „Convenția sovieto-română, din 28 iunie 1940”.
Nordul Transilvaniei, eliberat de armata română până la 25 octombrie 1944, a fost reîncorporat României, după o perioadă de administrație militară sovietică, în martie 1945, situație consfințită de Tratatul de pace de la Paris din 10 februarie 1947. Din punct de vedere administrativ s-a revenit la situația existentă la 30 august 1940.
În concluzie, rezultă că, în condițiile supremației Germaniei în Europa, conducerea de stat a României din anii 1940-1944 a continuat totuși să exercite, nu fără dificultate, atributele suveranității naționale și, pe de altă parte, întrezărind înfrângerea Germaniei, guvernul Antonescu, ca și reprezentanții vechilor partide, a intrat în legătură cu puterile aliate și, întorcând armele împotriva Germaniei hitleriste, armata română a eliberat teritoriul de nord-vest al României de sub ocupație maghiară și a participat la victoria finală asupra Germaniei.
=== Concluzii ===
CONCLUZII
Încă din cele mai vechi timpuri oamenii au simțit nevoia să trăiască intr-un mediu sigur bazat pe reguli și norme. Vechile Imperii în dezvoltarea lor maximă au conceput și menținut sisteme politice și militare care aveau la bază normele impuse de regi, împărați sau în cazuri izolate de întreaga comunitate într-o formă neretușată a democrației sau prin reprezentarea acestor mari imperii în teritoriile cucerite de către demnități consacrate de diferitele norme administrative cunoscute în istorie.
În nevoia lor de a administra teritoriile cucerite cât mai bine Marile Imperii au recurs la ceea ce noi cunoaștem azi ca fiind forme de administrație, aceste forme primare de administrație au permis un control al puterii politice si militare care au menținut stabilitatea si continuitatea Imperiilor pe lungi perioade de timp, inventare unor sisteme politice, militare și juridice, au facut ca influența în cultura politica si administrativă a acestor imperii să dăinuie în istorie mult timp după prăbușirea lor, declinul si căderea acestor imperii s-a facut chiar din centrul de putere al acestora si nu din pricina nesupunerii popoarelor cucerite. În general căderea marilor imperii a fost o consecință a decaderii morale si desconsiderarea normelor de către elitele politice ale acestor imperii. Pe teritoriul românesc primele forme de organizare statală au loc cu precadere în primele secole marcate de cuceririle romane care au permis formarea pentru scurt timp a unui stat coerent si supus unor norme elementare. Odată cu invazia romană și supunerea Daciei administrarea acestor teritorii se facea după dreptul și administrația romană, iar toate celelalte domenii de activitate au cunoscut un nou început. Ca orice teritoriu locuit de civilizații europene, instinctele primare ale poporului român au dus la aspirații înalte în totală și deplină înțelegere a princiipilor elementare ale moralei și afinitațiile europene ale românilor. Pentru a înțelege cât mai bine rolul unei administrații eficiente și coerente trebuie să ne înțelegem propria istorie din punct de vedere administrativ cu toate suișurile și coborâșurile pe care le-a cunoscut. Prin prezenta lucrare am dorit să fac cunoscut cititorului modul de formare, dezvoltare și evoluție continuă a administrației publice românești și importanța acestei materii de drept în evoluția ulterioară a României. Influențele dreptului roman, a dreptului administrativ de tip francofon, a administrației hiper centralizate din timpul dictaturii carliste și antonesciene au facut din administrația românească un caz special dar nu unic în Europa. Putem afirma că influența culturii europene in plan politic, filozofic, și social au condus la conturarea unei administrații capabile să facă trecerea de la o administrație despotică la o administrație de tip european.
Importanța unei administrații care să reprezinte un nou statut politic european al României s-a consemnat după cum am arătat în lucrarea mea, după momentele cele mai favorabile dezvoltării socio-politice, respectiv cucerirea independenței naționale, acest moment cheie în istoria țării noastre a permis adoptarea unor constutuții în adevăratul sens juridic și conceperea unui sistem administrativ propriu cu instituții nou formate care satisfăceau pe deplin nu numai nevoile administrative primare al poporului român, dar și nevoia exprimării independenței naționale. Odată cu apariția în spațiul public a unor noi concepții despre stat, România cunoaște și o dezvoltare rapidă a unor ramuri de drept, precum Dreptul Constituțional și Dreptul Administrativ, care, mai târziu, vor cunoaște un declin și o politizare exagerată odată cu schimbarea condițiilor politice din România. Așa cum am arătat odată cu reformele politice, adoptarea unor constituții care în mod practic consfințeau tânărul stat, administrația publică cunoaște un real progres care va permite României să facă pași importanți pe calea democratizarii vieții politice și dezvoltarii economice.
Așa cum am arătat în această lucrare, transformarile cunoscute de societatea românească s-au reflectat perfect nu numai în starea de spirit a societății dar și în instituțiile ei cele mai reprezentative, mutări spectaculoase însă au suferit doar instituțiile „morale”. Dacă la începutul lucrării mele arătam o structură a statului care avea o componentă politică, una militară și una religioasă, foarte importantă pentru acea perioadă istorică, am încheiat cu aspecte ale unei administrații laice separate, cel puțin formal, de factorul decizional, însă pe parcursul studiului meu am remarcat o tendință a normatoriilor de a concentra puterea politică în sfera de influență a conducătorului statului, aceasta fiind o constantă a tuturor schimbărilor în materie de administrație în România. Acest lucru nu a permis o dezvoltare normală a administrației, care niciodată nu a fost complet separată de capriciile politice ale conducatoriilor săi. Pentru a putea spera la o administrație cât mai evoluată și cât mai coerentă în atributele ei, trebuie să înțelegem pe deplin fenomenul și istoria administrației publice românești în complexitatea fenomenului administrativ de tip european, fără respectarea principiilor fundamentale ale administratiei (principiul separației puterilor în stat), principii care fac din administrație un factor de coeziune socio-politică.
INTRODUCERE
În această lucrare mi-am propus să prezint transformările din societatea românească și cadrul de istorie universală care a favorizat afirmarea statală românească și apariția administrației publice românești și, totodată, să evidențiez înaltul nivel de dezvoltare al societății românești.
Administrația publică, prin menirea ei, este permanent conectată la transformările socio-economice și politice dintr-o societate și, prin aceasta, permanent pregătită pentru reevaluarea și restructurarea componentelor și chiar a principiilor sale generale de organizare și funcționare. De aceea, se poate spune, fără a absolutiza, că administrația publică este consecventă menirii sale de a satisface ineresele publice prin cele mai utile, rapide, eficiente și noi mecanisme, pârghii, instituții sau principii. Legislația aplicată administrației publice este în continuă micare și implică o permanentă căutare a calității actului de administrație. Din această perspectivă pragmatică, orice alte valori se relativizează. Apelul la tradiție se poate face doar dacă este necesar scopului amintit, iar eventuala xenofobie juridică este lipsită de sens în condițiile în care soluțiile juridice de import se pot așeza în slujba acelorași scopuri.
Referitor Ia noțiunea de administrație publică specialistii în domeniu au avansat diverse definiții, care contin însa elemente concrete si drept urmare nu diferă în esența lor .Astfel, după unii autori, administrația publică este activitatea prin care autoritătile publice asigură, utilizând când este cazul prerogativele puterii politice, satisfacerea nevoilor de interes public. După alți autori, administrația publică este ansamblul activităților Guvernului si autorităților descentralizate, străină conducerii relațiilor internaționale si raporturilor dintre puterile publice, care se exercită sub un regim de putere politică. În fine, conform altei opinii, administratia publicã este definită ca o instituție complexă ce reunește toate serviciile publice destinate să satisfacă anumite interese generale, regionale sau comunale, cu mențiunea că sunt administrații publice statul, judetul si comuna, administrațiile în discuție fiind personificate, în sensul că au inițiativă, răspundere si capacitate juridică de a face acte de putere publică, de comandament si acte patrimoniale. De aici reiese concluzia că administrațiile publice sunt persoane juridice politico-teritoriale, care au dreptul de comandă, putând aplica constrângerea într-un anume loc delimitat teritorial.
Pentru completarea informației este firesc să ne referim și la noțiunea de administrație. Etimologic termenul de administrație este de origine latină, fiind compus din prepoziția „ad”, care înseamnă la sau către si substantivul „minister” , care înseamnă servitor sau supus mai mic. De aici rezultă cuvântul compus „administer”, ce ne apare fie cu o semnificație directă, ajutor al cuiva, slujitor, executant, fie cu o semnificație indirectă, figurativă, de unealtă, respectiv instrument. Pornindu-se de la sensul etimologic s-a ajuns la o primă semnificație a noțiunii de administrație: serviciul celui mai mic, a celui supus ori activitate subordonată, sub comandă. Această semnificație din limba latină a pătruns mai apoi în toate limbile modeme de circulație mondială.
Conform Constituției României noțiunea de administrație publică evocă următoarele autorități publice: Președintele României, Guvernul, ministerele si alte organe subordonate direct Guvernului, organele centrale de specialitate autonome, instituții subordonate ministerelor si conduse de prefect și organe autonome locale – consiliul județean , consiliul local, primarul – instituții subordonate acestora. Concret administrația publică poate fi definită ca ansamblul activităților Președintelui României, Guvernului, autorităților administrației autonome centrale si locale și, după caz, structurilor subordonate acestora prin care, în regim de putere publică, se aduc la îndeplinire legile sau, în limitele legii, se prestează servicii publice.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Aspecte DIN Istoria Administratiei Publice Romanesti (ID: 125090)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.