.aspectele Criminalistice de Cercetare a Falsului In Documente

INTRODUCERE

Documentele, reprezintă un capitol important în istoria de milenii a omenirii. De-a lungul vremurilor documentele apar ca înscrisuri cu însemnătate considerabilă.

Cu toate că nivelul cultural de dezvoltare a omenirii în prezent este destul de înalt, falsificarea înscrisurilor este o problemă actuală. Deseori, pentru satisfacerea cerințelor, unele persoane recurg la falsificarea documentelor de tot felul. În prezent se observă o creștere a numărului cazurilor de falsificare completă sau parțială a actelor. Falsul devine mai perfect. Este de menționat, că activitatea de falsificare tot mai des are un caracter internațional.

Orice documente fiind falsificate de cetățeni ai României, străini sau apatrizi prezintă un grad de pericol social. Apare pregnantă necesitatea sporirii eforturilor pentru prevenirea și combaterea eficientă a acestor fapte antisociale. Din această cauză și este necesar a studia tema dată.

Știința și tehnica, care a dat posibilitate de a folosi sau chiar a procura aparate de copiat și multiplicat, contribuie la faptul că numărul documentelor falsificate să fie în creștere, la faptul că falsificările să fie tot mai greu de depistat sau de deosebit de actele eliberate de organele competente.

Mărimea pagubei aduse societății este și ea în creștere, atât ținând seama de conținutul falsului, cât și de numărul documentelor falsificate.

Cercetarea criminalistică a documentelor ca parte integrantă a criminalisticii trebuie să corespundă cerințelor perioadei contemporane – intercalare strânsă a științei și industriei.

Lupta cu falsificatorii va contribui la crearea statului pe care toți îl dorim, așa numitul stat de drept. Crearea statului de drept înseamnă lichidarea încălcărilor de drept, criminalității, înlăturarea tuturor cauzelor care duc la apariția criminalității. În așa stat nu trebuie să fie loc pentru încălcările de drept sau legi și alte acte subordonate lor.

Pentru îndeplinirea scopului de înlăturare a încălcărilor de drept și lichidarea criminalității în țara noastră este necesar permanent de perfecționat metodele de descoperire a infracțiunii și pe cît posibil de repede de a le încadra în practica organelor de drept. Un rol important în acest context îi revine criminalisticii. Ea este știința care acordă lucrătorilor practici metode efective de descoperire a infracțiunilor, întreținând astfel aplicarea corectă a legii penale. Metodele și mijloacele tehnice criminalistice se folosesc de asemenea în scopul preîntâmpinării infracțiunilor.

Numai cu folosirea completă a datelor referitoare la cercetarea falsurilor, inclusiv datelor celor mai recente, se va putea preîntâmpina, descoperi și contribui la scăderea numărului actelor falsificate.

Dezvoltarea social-economică și atingerea noii situații în toate sferele vieții României și altor țări este imposibil de efectuat fără o luptă activă cu criminalitatea, inclusiv cu falsificatorii de documente.

Apărarea valorilor sociale și depistarea, cercetarea, preîntâmpinarea infracțiunilor ca cea mai importantă direcție a activității de apărare a legalității trebuie să se efectueze la un nivel înalt științific, tehnic și profesional.

Însemnătatea și actualitatea problemei unei lucrări despre cercetarea criminalistică a falsului în documente este astfel evidentă.

La efectuarea acestei teze de licență am apelat la diverse manuale, monografii a autorilor atât din România cît și de peste hotare, precum și la Codul de procedură penală Român.

Metodele și procedeele de lucru aplicate la efectuarea lucrării au fost cele mai variate. Am început cu studierea lucrărilor existente în acest domeniu, aplicând metoda analizei. Metodele comparative și experimentale la fel au fost aplicate.

Prezenta lucrare cu tema “Aspectele criminalistice de studiere a falsului în documente”, are menirea de a prezenta date cu privire la analiza falsurilor în înscrisuri. Prin studiul de față tindem să contribuim la micșorarea numărului de falsuri în documente. Aici se arată modalitățile practice în care se poate realiza falsul de documente, măsurile de protecție și siguranță care pot fi luate de organele emitente pentru a face imposibilă sau greu de realizat falsificarea, dar mai ales posibilitatea de a depista prin diferite metode un document fals.

Conținutul acestei lucrări cuprinde patru capitole:

Primul capitol cu denumirea “Scurt istoric”

Capitolul doi cu denumirea „Noțiuni introductive” cuprinde patru puncte:

definiția, obiectul și sarcinile cercetării documentelor;

elemente de drept penal și procesual penal privitoare la infracțiunea de fals

modurile de clasificare a documentelor;

studierea și examinarea prealabilă a documentelor.

Capitolul trei întitulat „Metodele de falsificare a documentelor și modurile stabilirii falsului în această sursă de probă”, care are șase întrebări:

Dispoziții introductive privind falsul în documente;

stabilirea falsului în documente executat prin adăugire sau refacere de text;

determinarea falsului în documente executat prin înlăturare;

metodele de cercetare a documentelor acoperite cu cerneală ori alte substanțe;

studierea rechizitelor documentului și a textelor dactilografiate;

– Capitolul patru întitulat „Particularități in cercetarea criminalistică unor categorii de falsuri” cuprinde cinci întrebări:

1) falsul cu ajutorul copiatoarelor și tehnicii de calcul;

2) falsul în acte de identitate precum și în alte acte;

3) falsul în cărțile de credit și în alte mijloace de plată;

4) metodele tactice de numire a expertizei tehnico-criminalistice a documentelor.

Încheierea reprezintă o analiză a celor expuse.

CAPITOLU I

SCURT ISTORIC

Motto: „Condeiul este graiul sufletului".

Cervantes – Don Quijote

Grafologia, studiul scrisului pentru a determina calitățile autorului lui, a suferit într-un timp scurt o mare evoluție, transformându-se dintr-o simpla distracție de salon într-o disciplina cu baze științifice demonstrate.

Cuvântul „grafologie" deriva din compunerea termenilor grecești: graphein care înseamnă „a scrie" și logos care înseamnă ,, știință. Acest termen a fost întrebuințat pentru prima oara in 1872 de către abatele Michon, care 1-a luat ca titlu al lucrării sale, Systeme de graphologie. Din acest moment,

el devine un termen general pentru desemnarea studiului scrisului ca expresie a caracterului și a personalității scriptorului. El nu semnifica nimic altceva decât analiza sau psihologia scrisului. Începuturile grafologiei trebuie căutate în antichitate, când mulți – între care Aristotel, Demetrius din Falera și mai ales Suetonius – au întrevăzut legătura dintre scriere și caracterul individului.

Adevăratul părinte al grafologiei este abatele J.H. Michon (1801-1881) care, cu un neobișnuit dar al observației și o munca perseverenta, publica în 1872 o lucrare intitulata Les mysteres de l'ecriture. Apoi Michon scrie: Systeme de graphologie. Methode pratique, unde, printr-o documentare extrem de bogată stabilește primele reguli ale grafologiei. Michon spune: „Pentru ca să putem avea revelația unui lucru interior și invizibil printr-un semn exterior vizibil, trebuie să existe o legătura între semn și lucrul semnificat. Acest raport există între creier, organ al gândirii și manifestările exterioare ale sentimentelor, gesturi, atitudini, expresia fizionomică sau a limbajului… Astfel, toate semnele grafologice se explica, comparându-le cu gesturile naturale ale omului".

Continuatorul lui Michon, fondatorul grafologiei moderne în Franța, a fost J. Crepieux-Jamin, care a supus verificării cele stabilite de Michon. El cercetează dominantele unei scrieri, determinând șapte clase: viteza, presiunea, forma, direcția, dimensiunea, continuitatea și orânduirea.

Școala germana a dus mai departe cele inițiate de Michon.

Ludwig Klages a dat o deosebita strălucire școlii germane, considerând scrierea ca o unitate, studiind-o în ritmul, intensitatea, direcția și distribuția ei pe hârtie. El introduce principiul expresiei, după care orice mișcare exteriorizează mobilul sentimentului care se exprima.

La fel, cehul Saudek pune in valoare tot complexul scriptic și caută sa verifice experimental, cu ajutorul cinematografiei, viteza scrisului, stabilindu-i o serie de legi. Se observă in scris viața psihică conștientă, dar scrutează și imaginile inconștientului, adică tendințele care influențează asupra sentimentelor și asupra acțiunilor noastre. O contribuție originală aduce și R.Pophal (Germania), care încearcă să demonstreze că simpla cercetare a fiziologiei mișcării grafice ne dă posibilitatea cunoașterii expresive și reprezentative a scrisului.

La noi in țară s-au ocupat cu studiul scrisului profesor dr. Gheorghe Marinescu, profesor. dr. C.I. Parhon, dr. M. Derevici, Elena Bogdanovici, Henri Stahl, Andrei Athanasiu.

Astfel, C.I. Parhon insistă asupra necesități determinării caracterelor obiective ale scriptelor, arătând legătura dintre scriere și personalitatea somatopsihică. Un raport între scriere și personalitate e in afara de orice îndoiala. Putem afirma de cele mai multe ori că o anumită scriere aparține unei anumite persoane, după cum putem identifica acea persoana printre multe altele sau după cum o putem recunoaște pe o fotografie. Faptul acesta este bazat pe principiul corelațiilor. Scrisul e, in ultima analiza, expresia înregistrata a unor contracții musculare, ele însele expresia scurgerii in mușchi, cu o anumita intensitate, viteza și ritm, a energiei nervoase. Acestea toate nu țin numai de activitatea psihica, de caracterul individului, ci și de cea somatica, prima fiind de altfel, strict condiționata de ultima".

Capitolul II.

Noțiuni introductive

Document ca obiect de cercetare criminalistică.

În lucrarea de față vom cerceta falsul efectuat în documente, termenul dat

fiind înțeles în sens îngust.

Actualul Cod penal utilizează termenul de “înscris” în locul celui de “act” folosit

anterior. Acesta din urmă este întrebuințat adesea pentru a desemna un act juridic

(“negotium”:operația ce are loc prin manifestarea de voință a subiecților) și numai

în înțelesul de act scris (“instrumentum”: piesa în care se fixează acea

manifestare de voință).Pe lângă cei doi termeni mai există și acela de” document ”,

care poate desemna atât un înscris, căt și orice obiect destinat să ateste fapte de

natura juridică sau istorică.

Conform art. 89 C.P.P. – Înscrisurile pot servi ca mijloc de probă dacă în conținutul lor se arată fapte sau împrejurări de natură să contribue la aflarea adevărului.

Textul scris, ca expresie grafică a unei manifestări sau declarații de voință ori a atestării unui fapt , redă conținutul actului și poate cuprinde fapte, împrejurări, evenimente , stări, acțiuni de care legea penală leagă anumite consecințe juridice. Lipsa textului scris înseamnă inexistența actului. Prin noțiunea de act se poate înțelege un înscris precum și o acțiune, ceea ce nu trebuie de confundat.

Cuvântul document provine din limba latină și anume de la cuvântul documentum, ce înseamnă certificat, indiciu, dovadă. În perioada contemporană termenul dat poate fi înțeles în două sensuri – larg și restrâns, la ce ne vom referi mai jos.

De documente, acte, înscrisuri oamenii s-au folosit din cele mai vechi timpuri și în toate domeniile vieții: economie, cultură, politică, apărare ș.a.m.d. Observăm astfel importanța pe care acestea o au în viața de toate zilele.

Uitându-ne în dicționarul explicativ al limbii române vom observa că document este un act prin care se adeverește, se constată sau srintre multe altele sau după cum o putem recunoaște pe o fotografie. Faptul acesta este bazat pe principiul corelațiilor. Scrisul e, in ultima analiza, expresia înregistrata a unor contracții musculare, ele însele expresia scurgerii in mușchi, cu o anumita intensitate, viteza și ritm, a energiei nervoase. Acestea toate nu țin numai de activitatea psihica, de caracterul individului, ci și de cea somatica, prima fiind de altfel, strict condiționata de ultima".

Capitolul II.

Noțiuni introductive

Document ca obiect de cercetare criminalistică.

În lucrarea de față vom cerceta falsul efectuat în documente, termenul dat

fiind înțeles în sens îngust.

Actualul Cod penal utilizează termenul de “înscris” în locul celui de “act” folosit

anterior. Acesta din urmă este întrebuințat adesea pentru a desemna un act juridic

(“negotium”:operația ce are loc prin manifestarea de voință a subiecților) și numai

în înțelesul de act scris (“instrumentum”: piesa în care se fixează acea

manifestare de voință).Pe lângă cei doi termeni mai există și acela de” document ”,

care poate desemna atât un înscris, căt și orice obiect destinat să ateste fapte de

natura juridică sau istorică.

Conform art. 89 C.P.P. – Înscrisurile pot servi ca mijloc de probă dacă în conținutul lor se arată fapte sau împrejurări de natură să contribue la aflarea adevărului.

Textul scris, ca expresie grafică a unei manifestări sau declarații de voință ori a atestării unui fapt , redă conținutul actului și poate cuprinde fapte, împrejurări, evenimente , stări, acțiuni de care legea penală leagă anumite consecințe juridice. Lipsa textului scris înseamnă inexistența actului. Prin noțiunea de act se poate înțelege un înscris precum și o acțiune, ceea ce nu trebuie de confundat.

Cuvântul document provine din limba latină și anume de la cuvântul documentum, ce înseamnă certificat, indiciu, dovadă. În perioada contemporană termenul dat poate fi înțeles în două sensuri – larg și restrâns, la ce ne vom referi mai jos.

De documente, acte, înscrisuri oamenii s-au folosit din cele mai vechi timpuri și în toate domeniile vieții: economie, cultură, politică, apărare ș.a.m.d. Observăm astfel importanța pe care acestea o au în viața de toate zilele.

Uitându-ne în dicționarul explicativ al limbii române vom observa că document este un act prin care se adeverește, se constată sau se preconizează un fapt, se conferă un drept, se recunoaște o obligație. O altă explicație ar fi că este un text scris sau tipărit, inscripție sau altă mărturie servind la cunoașterea unui fapt real actual sau din trecut.

Există și o altă definiție a documentului care spune că document este un act scris, care confirmă un fapt juridic (nașterea, căsătoria și.a.) sau care servește ca dovadă de justificare a unui oarecare drept (pașaportul, diploma, testamentul și.a.).

Ioan Mircea ne dă următoarea definiție a documentului: orice scris tipărit, dactilografiat, manuscris, schiță, desen prin care se atestă starea civilă, identitatea persoanei, pregătirea școlară și profesională, încheierea de diferite contracte, declarații, bilete de bancă, timbre etc.

În sens larg, termenul de document, cuprinde diverse obiecte materiale confecționate și destinate fixării în timp și spațiu a ideilor, gândirii și voinței umane. Astfel sub incidența termenului de document este și filmul, fotografia, audio – videogramele și alte modalități de înregistrare. Toate aceste feluri de înregistrare pot fi și sînt folosite pentru păstrarea datelor în diferite scopuri inclusiv juridice.

Având în vedere că termenul de “act”(act scris) are o

circulație mai largă , în lucrare se va folosi cu predilecție acesta.

Actul scris prezintă mai întâi de toate o scriere (ca modalitate de exprimare a gândirii) fixată pe un anumit suport, care în mod obișnuit este hârtia, dar care poate fi pergamentul, pânza, lemnul , sticla, materiale plastice și.a. Nefiind o exprimare a gândirii în scris, emblemele, mărcile de fabrică, notele muzicale, reproducerile fotografice, înregistrările fonografice, filmele, nu se cuprind în noțiunea de act scris, după cum nu intră în această noțiune matrițele, sigiliile și.a. De asemenea, nici picturile fotografiile, videofonogramele, filmul nu constitue înscris. Aceasta se datorează deosebirilor pe care le prezintă prin natura lor și datorită faptului că examinarea criminalistică a acestora impune aplicarea de metode și mijloace diferite decât cele folosite pentru actele scrise.

În sensul criminalisticii categoria de document nu contravine Codului de procedură penală Român în articolul 91 menționează că documente sînt actele scrise ce emană de la întreprinderi, instituții, organizații de stat și obștești, de la persoane oficiale sau particulare, în care se expun ori atestă fapte sau împrejurări de natură să contribuie la soluționarea justă a unei cauze penale.

O altă definiție a actului scris sau a documentului în sensul criminalisticei spune, că prin această noțiune înțelegem orice manuscris, schiță, desen, imprimat la mașina de scris sau de tipar, bilete de bancă, timbre etc.

Definiția , obiectul și sarcinile cercetării documentelor.

Cercetarea documentelor s-a făcut începând chiar cu apariția acestora când s-a început și falsificarea lor. Incriminarea falsului în acte o întâlnim încă în Legea lui Lucius Cornelius Sulla, care prevedea pedepse aspre pentru asemenea fapte ilicite.

Sfera noțiunii de cercetare criminalistică a documentelor nu este identică cu sfera cercetării judiciare a acestora, ci este mult mai restrânsă, prima incluzându-se în cea de a doua.

În cadrul cercetării judiciare, actele scrise sînt supuse unor cercetări diferite, care pot fi de natură contabilă, financiară, criminalistică etc. Cu alte cuvinte cercetarea criminalistică a documentelor scrise este numai un aspect din cercetarea judiciară a acestora.

Cercetarea documentelor înseamnă a supune unui examen atent, a analiza din toate punctele de vedere, a studia, a investiga un act prin care se adeverește, se constată sau se preconizează un fapt, se conferă un drept, se recunoaște o obligație.

Ca obiect al cercetării criminalistice sînt datele reflectate în conținutul textual al documentelor, care ne dă adeseori posibilitate să deducem importante concluzii cu caracter procedural, care se referă la împrejurările ce trebuiesc dovedite. Obiecte a cercetării criminalistice a documentelor pot fi atât acte de volum mare cum ar fi: zilnice, scrisori și.a., cît și acte scurte ca semnături, cifre, însemnări în care se individualizează caracteristicile și deprinderile de a scrie. În unele cazuri ca obiect poate fi și suportul de scriere și materialul cu care s-a scris.

Sub raport strict metodologic, dată fiind similitudinea procedeelor tehnico-științifice de investigare, în literatura de specialitate, atunci când este abordată problematica cercetării criminalistice a înscrisurilor, sunt luate în considerare instrumentele de autentificare (sigilii, timbre, desene).

Domnul Krîlov consideră că atunci când este vorba de stabilirea executorului documentului și autorul acestuia studierea documentului o putem numi cercetarea criminalistică a documentului, refacerea documentului fals și.a. este vorba de cercetarea tehnico-criminalistică a documentului.

După D-ii Emilan Stancu, Camil Suciu, Frațila Adrian, Pasescu Gheorghe cercetarea documentelor are două obiective importante: cercetarea tehnică a actelor scrise, destinată în special descoperirii falsului ori contrafacerilor de documente; cercetarea criminalistică a scrisului de mână, având drept scop stabilirea autenticității scrisului unei persoane ori identificarea persoanei scriptorului.

Întrebarea principală, hotărâtă pe calea cercetării documentului, este identificarea persoanei ce a efectuat scrisul. Această întrebare și este cel mai des întâlnită de experții în domeniu.

Identificarea grafică este o formă a identificării persoanei. Scrisul se formează ca o deprindere în urma organizării în stereotipul dinamic al diferitelor mișcări însușite prin exercițiu. Datorită formării lui ca o deprindere, scrisul fiecărei persoane prezintă o serie de caracteristici strict individuale, relativ stabile atât sub formă de realizare cît și sub forma conținutului.

La analiza criminalistică a documentelor scrise se mai pot ridica și următoarele probleme: stabilirea autenticității actului; refacerea actelor deteriorate; citirea textelor cifrate și invizibile; identificarea materialului din care este făcut actul scris; stabilirea vechimii actului scris; stabilirea falsului în acte; cercetarea ștampilelor și a sigiliilor; cercetarea biletelor de bancă și a timbrelor; identificarea textelor dactilografiate; identificarea persoanelor după scris.

Stabilirea autenticității actului. Această activitate se poate realiza atât de către organele de cercetare penală și judecată cît și de către orice instituție în drept să controleze anumite documente.

Conform art. 116 C.P.P. – Când pentru lămurirea unor fapte sau împrejurări ale cauzei, în vederea aflării adevărului, sunt necesare cunoștințele unui expert, organul de urmărire penală ori instanța de judecată dispune la cerere sau din oficiu, efectuarea unei expertize.

Acest scop include în sine cercetarea a așa întrebări ca: dacă actul este întocmit în formă legală, dacă aparține persoanei care se folosește de dânsul; dacă nu a expirat termenul de folosire; dacă are semne vădite de falsificare.

Principalele elemente care sînt necesare a fi stabilite sînt semnăturile, sigiliul sau sigiliile, data, numărul de înregistrare etc.

În caz când pe act avem și fotografia individului se compară caracteristicile acesteia cu semnalmentele persoanei care face uz de el.

Refacerea actelor deteriorate. Actele deteriorate pot fi rupte, arse, șterse sau acoperite. Părțile actului rupt se vor strânge parte cu parte de la locul faptei, de la domiciliu, serviciu etc. Fragmentele de hârtie se îmbină după configurația marginilor.

Actele arse se prelucrează cu vapori de apă și ulei de recin, care vor înmuia hârtia, ușurând întinderea ei, astfel asigurându-i conservarea.

Hârtia se așează sub două plăci de sticlă rezistentă la temperatură înaltă și se arde fără a intra în contact direct cu flacăra.

După completa transformare în cenușă pe fonul format vom putea observa textul scris cu cerneală, creion, mașina de scris sau tipar datorită oxidării lor în contrast de culoare.

Scoaterea în evidență a scrisului de pe actele arse se poate face și prin fotografiere în infraroșu. Hârtia arsă până la stadiul de cenușă fiind mai transparentă decât resturile oxidate ale cernelii.

La falsificările executate prin acoperire, ștergere ne vom opri mai jos.

Cercetarea textelor cifrate și invizibile. Scrierea secretă este un sistem convențional de transmitere a unei comunicări, într-o formă în care numai cei inițiați să o poată descifra.

Procedeele aplicate la transmiterea convențională a unei comunicări pot fi grupate în următoarele categorii: limbajul convențional; scrierea sau vorbirea obișnuită transmisă în condiții specifice; scrierea cu ajutorul cernelurilor invizibile; folosirea unui sistem criptografic.

Identificarea materialului pe care sînt întocmite actele scrise. Din categoria materialelor pe care sînt întocmite actele scrise socotim hârtia, sau orice alt material pe care s-a scris, precum și materialele cu ajutorul cărora s-a scris textul ca: creionul, cerneala, tușul, vopseaua sau diferite cerneluri de tipar.

Stabilirea vechimii documentului. Pentru stabilirea vechimii unui document sau a unei părți din text atunci când nu este datat sau când se presupune că data nu corespunde realității se ține seama de conținutul sau de caracterele hârtiei și ale cernelii sau a altui material folosit la scriere.

Datarea unui text deseori se poate face cu aproximație însă și aceasta este foarte important, pentru ca cel ce studiază documentul să-și facă concluziile necesare.

a)Fragment dintr-o obligație CEC arsă, A cărei imagine este relevată cu ajutorul fotografiei de reflexie.

b)Fotografia obișnuită a aceleiași hârtii de valoare.

Stabilirea falsului în acte. Un act scris poate fi falsificat parțial sau în întregime.

Fals parțial constă în aceia că, în activitatea sa, făptuitorul nu are în

vedere alterarea întregului conținut al înscrisului, ci numai a unei părți a acestuia

. Dar, acțiunea de alterare are drept scop conferirea unor efecte cu totul diferite de

cele pe care le – a avut înscrisul inițial.

Alterarea unui înscris oficial – ori sub semnătura privată înseamnă

denaturarea materială a conținutului său, fie prin adăugiri marginale sau între

rânduri, sau modificări de cifre, litere ori date, fie prin ștersături, bifări sau

aducerea în stare de invizibilitate – prin pătare, decolorare etc. – a unei părți din

înscrisul respectiv.

Pentru realizarea falsului cât parțial atât și total se folosesc diferite și diverse

metode întâlnite în practica criminalistică acestea constau în :

Înlăturarea textului pe cale mecanică.

Înlăturarea textului pe cale chimică.

Adăugirea de text, intercalarea de text și retușarea unor semne grafice.

Acoperirea de text.

Decuparea și reconstituirea textului.

Imitarea unui înscris sau semnăturii.

Aplicarea unor ștampile sau sigilii false.

În raport cu scopul urmărit, falsul parțial poate fi comis atât printr-o singură

metodă, cât și prin combinarea a două sau mai multora din metodele menționate.

De regulă ștergerea textului este urmată de adăugire de text.

Falsul total – este cunoscut și sub denumirea de „ contrafacere”. Spre deosebire de falsul parțial, acesta constă în faptul că înscrisul este afectat în totalitatea sa. Practica de expertiză criminalistică semnează cazuri când atât materialul pe care s-a scris, cât și instrumentul de scriere nu sunt autentice. De exemplu o adeverință sau un act de stare civilă care este scris cu altfel de tușuri, decât cele obișnuite, este fals total.

Contrafacerea scrierii presupune plăsmuirea, respectiv confecționarea uni înscris similar din punct de vedre al conținutului – cu un înscris oficial.

Și în cazul falsului total sunt folosite diverse metode, cel mai frecvent întâlnite sunt:

Scrierea liberă.

Copierea.

Completarea formularelor de înscrisuri, sustrase în alb.

Actul fals poate fi redactat în numele unei instituții, al unei organizații obștești sau în numele unei organizații particulare. Instituția de stat, organizația obștească sau persoana particulară, în numele căreia s-a întocmit actul falsificat, pot fi fictive sau reale, când deși existente nu au eliberat asemenea acte.

Stabilirea falsului se face prin mai multe metode în dependență de felul falsificării (înlăturare, adăugire sau refacere de text). În detaliu și la aceasta ne vom referi în continuare.

Cercetarea biletelor de bancă și a timbrelor. Aceasta se face cu metode generale de cercetare a actelor scrise. Biletele de bancă presupuse ca falsificate sînt examinate din punct de vedere al compoziției hârtiei și al tușurilor.

Timbrele sînt falsificate în mod obișnuit prin litogravură, fotogravură, imprimare tipografică, desen. Pentru determinarea falsului sînt supuse următoarelor examinări: compoziția tușurilor, sortul de hârtie, ștanțarea marginilor, gomajul.

Cercetarea textelor dactilografiate. Problemele ridicate la cercetarea textelor bătute la mașina de scris sînt următoarele: identificarea modelului sau tipului de fabricație a mașinii de scris cu care s-a bătut textul cercetat; identificarea individuală a mașinii de tapat folosite; stabilirea datei când s-a bătut la mașină textul cercetat; stabilirea dacă textul cercetat a fost bătut la o singură mașină de scris sau la mai multe și dacă textul are părți introduse ulterior; identificarea persoanei care a bătut textul la mașina de scris.

La cercetarea documentelor sînt necesare cunoștințe din diferite domenii ca: criminalistica, fizica, chimia și.a. Dezvoltarea ciberneticii s-a răsfrânt și în domeniul cercetării documentelor. Criminaliști specialiști în automatică, telemecanică și electronică experimentează programarea mașinilor de calcul cu diferite particularități ale scrisului. Se încearcă codificarea și simbolizarea unor elemente informaționale referitoare la evoluția scrisului, ritmul de execuție, intensitatea de apăsare, precum și la caracterul trăsăturilor.

Nu toți autorii care au cercetat întrebarea ridicată vorbesc despre citirea textelor cifrate și invizibile dar și acest capitol este o sarcină a cercetării criminalistice a documentelor.

Rezultatele finale a cercetării documentelor trebuie întotdeauna să contribuie la rezolvarea unei sau unor întrebări. Rezolvarea acestor întrebări, deseori duce la descoperirea adevărului.

2 Elementele de drept penal și proces penal privitoare la infracțiunea de fals

În legislația română, faptele încriminate sub denumirea de ”infracțiuni de fals” se constitue într-o categorie bine particularizată în sfera vastă a faptelor socotite ca social periculoase. Este neconceput o relație socială fără existența bunei – credințe reciproce a părților implicate, fără îndatorirea de respect față de adevăr și fără sentimentul de încredere că este efectiv respectat.

Sfera faptelor de natura penală prin care se alterează adevărul, este deosebit de cuprinzătoare, conținând categorii variate, diferențiate fie datorită specificului relațiilor sociale lezate, fie datorita naturii încrederii care este acordat adevărului, presupus ca fiind respectat.

Conform art. 88 C.P. – Falsificarea unui înscris oficial prin contrafacerea scrierii ori a subscrierii sau prin alterarea lui în orice mod, de natură să producă consecințe juridice, se pedepsește cu închisoarea de la 3 luni la 3 ani.

Falsul prevăzut în aliniatul precedent, săvârșit de un funcționar în exercițiul atribuțiilor de serviciu, se pedepsește cu închisoarea de la 6 luni la 5 ani.

Sunt similate cu înscrisurile oficiale biletele, tichetele sau orice alte imprimate producătoare de consecințe juridice.

Trebue de atenționat faptul că la grupul special al „infracțiunelor de fals” alterarea adevărului se face asupra unor lucruri – cărora li se atribue juridic însușea și deci funcțiunea de a servi proba a adevărului pe care îl exprimă sau îl atestă cu prilejul diverselor relații sociale: înscrisuri, titluri de credit, instrumente de marcat, monede, timbre și.a. În același timp, în mod obiectiv, încrederea este acordată lucrului, acesta constituind prin el însuși proba adevărului.

În cazul infracțiunilor de fals alterarea adevărului se realizează prin activitatea infracțională a uneia sau mai multor persoane.

Dar in raport cu rezultatul activității infracționale, înșelarea încrederii se realizează prin produsul acțiunii frauduloase, independent de persoana ori persoanele care au pus în aplicare rezoluția infracțională.

Din acest considerent este pe deplin justificată incriminarea infracțiunilor de fals într-un grup aparte de infracțiuni.

În incriminarea acestor infracțiuni legiuitorul român utilizează noțiunile de „fals” ,”falsificare” și „încredere”, înțelegând prin acestea următoarele:

Fals în sensul larg al cuvăntului – este tot ceia ce nu corespunde adevărului.

Falsificarea reprezintă operația prin care se realizează acțiunea de alterare a adevărului.

Încrederea privită ca stare psihică generală de prezumția de bună – credință pe care și –o acordă persoanele în relațiile dintre ele precum și de prezumția de veracitate preexistența și valoarea lucrurilor.

În referire la aspectele comune infracțiunilor de fals, cu privire specială asupra falsului material în înscrisei oficiale, falsului intelectual și uzului de fals, facem următoarele precizări:

Obiectul juridic generic al ocrotirii penale este valoarea socială protejată, respectiv încrederea publică în lucrurile – entitățile ce au calitatea legală de a se constitui în probă.

Infracțiunile de fals implică referirea la un anumit adevăr aparent, presupus ca fiind dovedit, dar care în realitate este alterat prin săvârșirea falsului.

Autor – subiect activ nemijlocit – al infracțiunilor în discuție poate fi, în principiu, orice persoana, legea neprevăzând vre-o calificare a acesteia; calitatea subiectului activ va putea constitui o circumstanță agravantă când săvârșirea falsului a fost înlesnită de acea calitate.

Cu privire la aspectul laturii materiale toate infracțiunile de fals sunt fapte comisive.

Din punct de vedere al laturii subiective, infracțiunile de fals sunt săvârșite cu intenție.

Sub aspect procesual penal la toate infracțiunile de fals acțiunea penală se pornește și se execută din oficiu.

3. Modurile de clasificare a documentelor.

Clasificarea documentelor, ca orice clasificare se face după diferite criterii.

După cum cunoaștem sfera de aplicare a documentelor este de proporții infinite. După acest criteriu poate fi făcută prima clasificare.

Mare importanță au documentele care reglementează circulația banilor și a bunurilor. Spre exemplu diferite documente bancare, de contabilitate, documente privind transportarea și realizarea mărfurilor, care pot contribui la descoperirea infracțiunilor din acest domeniu al vieții cotidiene.

O altă grupare simplă ar fi cea a documentelor manuscrise și tipărite. Manuscrise sînt documentele scrise cu mâna, iar tipărite sînt cele tapate cu ajutorul diferitor mașini. După semnele aplicate manuscrisele pot fi: alfabetice și cifrate.

O altă grupare a documentelor ar fi cele ce sînt întocmite de organele statale așa ca: acte de identitate, acte ce deleagă anumite drepturi, împuterniciri etc.

A patra grupă de documente este cea formată din însemnări, scrisori, adresări care sînt efectuate de anumite persoane și care sînt ridicate de la locul comiterii infracțiunii sau sînt descoperite pe diferite căi.

După originalitate, deosebim documente originale și copii.

Un alt criteriu conform căruia se pot împărți documentele este după felul de probe pe care le prezintă. Astfel documentele se împart în:

documente probe directe

documente probe indirecte.

Documentele ce demonstrează fapta și vinovăția unei persoane sînt probe directe, iar celelalte din care putem afla diferite împrejurări, circumstanțe referitoare la evenimente ce au avut sau vor avea loc, sînt documente probe indirecte. Pentru folosirea documentelor la stabilirea circumstanțelor putem folosi doar documente ce nu suscită dubii la veridicitatea lor.

După conținutul actului sînt documente ce cuprind fapte, împrejurări, evenimente, stări, acțiuni, de care se leagă anumite consecințe juridice.

Codul de Procedură Penală în articolele 90;911;914; divizează documentele în două părți: procese-verbale și alte documente (înregistrările convorbirilor, înregistrările imaginilor…)

Procesele-verbale sînt documentele alcătuite în conformitate cu legea, au o anumită structură. În aceste documente organele statale consemnează realizările sale. Spre deosebire de alte documente, procesele-verbale sînt mijloace de probă. Alte documente pentru a avea o forță probantă trebuie să conțină date privind fapta sau împrejurările de fapt ce necesită a fi confirmate într-o cauză penală. Astfel de documente pot fi: acte oficiale ca contracte, ordine, dispoziții, hotărâri, regulamente și.a.; acte cu semnificație individuală ca: buletin de identitate, adeverința de naștere, adeverință de studii și.a.; acte de transport, de contabilitate ș.a.m.d.

În procesul judiciar, actele scrise se prezintă ca probe scrise și ca probe materiale. Ca probe scrise ele interesează și sub aspectul formei lor de redactare și al conținutului lor, pe când ca probe materiale interesează și sub aspectul structurii lor materiale.

Documentelor le este caracteristică o clasificare ce reiese din însușirile și particularitățile lor proprii. În special, ținând cont de baza materială ele se clasifică în documente executate pe hârtie, carton, porțelan, materiale sintetice, țesături, lemn, metal.

Prin procedeele de fixare a informațiilor se deosebesc documente-textuale, documente-imagini.

Documentul textual se împarte la rândul său în: scrise cu limbaj propriu-zis, scrise cu limbaj condițional (scheme, planuri și.a.).

Documentele scrise se mai clasifică în dependență de semnele folosite la îndeplinirea lor în: scrise alfabetic, cifric ori simbolic.

În dependență de materialul din care sînt fabricate și alcătuite documentele se împart în standarde și nestandarte. La primele se referă documentele fabricate din hârtie (de ziar, tipărită și.a.), carton și scrise cu cerneală, pastă, cerneală tipografică, tuș și.a. A doua grupă este formată de documentele care au ca materiale de scriere și suport de scriere așa materiale ca lemn, sînge, sticlă, substanțe folosite la documentele secrete și.a. de felul acesta.

Aceiași autori divizează documentele și după alte criterii ca: forma, elementele de apărare, text, semnătură, ștampile ș.a.

4. Studierea și examinarea prealabilă a documentelor.

Înainte de efectuarea expertizei actele suspecte de fals sînt cercetate preventiv. Această cercetare poate fi făcută atât de organele judiciare cît și de alte organe. Se deosebesc două forme de astfel de cercetare: generală și specială.

În partea generală se cercetează actul în ansamblu, adică conținutul, materialul de scris, suportul pe care s-a scris, formularul-tip (dacă există), sigiliul, data, numărul de înregistrare, versul actului. Această cercetare se face și cu scopul de a observa dacă actul nu conține indici de transplantare de pe un alt act sau indici de înlocuire, de asemenea se duc observații asupra elementelor de neautenticitate ca: ștersături, modificări de litere sau cifre, hașurări, situația rândurilor și a semnăturii, comprimarea grafică, dacă nu există scrieri cu diferite materiale, diferite culori etc.

Forma a doua necesită unele mijloace tehnice, mijloace optice. Aici, la această etapă actul e cercetat la lumina zilei sau la lumini speciale, artificiale, sub diferite unghiuri. Pot fi cercetate și supuse radiațiilor ultraviolete și infraroșii. Trebuie să ținem cont că aceste acte nu pot fi cercetate cu mijloace periculoase care să dăuneze actelor. Mai pot fi folosite și mijloace optice ca: microscoape, filtre de lumină etc. În partea specială de examinare se pot constata diferite caracteristici înlăturărilor, caracteristici de copiere a semnăturii sau a ștampilei. Așa caracteristici sînt: dispariția luciului hârtiei, deteriorarea elementelor de protecție, deteriorarea liniilor, prezența petelor, scrisul diferit (gradul de apăsare, culoare). La textele dactilografiate, se examinează forma generală a caracterelor, dimensiunea lor, mărimea spațiilor dintre ele și defectele mai evidente, iar în cele manuscrise se observă gradul de evoluție al ortografiei, faptul dacă există dubii asupra veridicității datelor. La studierea presiunii de ștampilă se verifică conținutul scrisului, simetria literelor și desenelor, semnele grafice componente. Dacă sînt observate greșeli gramaticale, omisiuni de litere, imaginea inversă a scrisului și.a. în baza acestor elemente se poate conchide că actul este fals.

Pentru a examina în special actul avem nevoie de instrumente optice și mijloace tehnice. La această fază a cercetării organele de drept pot să întreprindă unele verificări pentru a constata dacă actul este fals. Înainte de a analiza actul cu mijloace tehnice se cercetează transparența hârtiei. Dacă se dispune de aparate respective se poate supune actul sub acțiunea radiațiilor ultraviolete și infraroșii.

Observăm că studierea prealabilă este necesară atât pentru descoperirea elementelor de fals cît și pentru a corecta formularea întrebărilor și administrarea materialelor în vederea efectuării expertizei criminalistice. În această fază a cercetărilor se pot face concluziile generale și de alcătuit cercul de persoane care pot participa la falsificarea actului dat. De pildă, dacă scrisul în litigiu este de o evoluție superioară, se vor exclude persoanele cu deprinderi de scriere inferioară. Numărul bănuiților se restrânge și atunci când se constată că se înlătură ipoteza dactilografierii actului în litigiu la mașinile la care semnele grafice diferă ca formă, dimensiune grafică și.a. Aproximativ la fel este situația și în cazul ștampilelor, atunci cînd se remarcă faptul că cele bănuite au un alt text ori alt desen decât acela al impresiunii de ștampilă de pe actul examinat. Sigur că aceste observări au un caracter general și actele date trebuie să fie cercetate mai minuțios în etapele următoarele. Desigur că în timpul examinărilor prealabile a actului nu se admit metode care să contribuie la înrăutățirea situației în care se află actul dat. Nu sînt admise acțiuni mecanice ori chimice pentru relevarea scrisului acoperit sau șters, menținerea îndelungată sub acțiunea temperaturii, radiației ultraviolete, luminii puternice. Actul va fi ferit de surse de umezeală și nu va fi pus în contact cu obiecte care să-l păteze sau să-l deterioreze în alt mod. Pe acest act nu se vor face nici un fel de însemnări, sublinieri, încercuiri sau alte semne adăugătoare cu privire la părțile de text asupra cărora există îndoieli. De asemenea trebuie de exclus îndoirea hârtiei. Este indicat ca actul să nu fie cusut la dosarul cauzei ci introdus întru-un plic sau într-o anvelopă transparentă dintr-un material plastic. În practică adesea nu se respectă aceste reguli de administrare probelor materiale, ceea ce duce la deteriorarea valorilor probatorii, uneori la mascarea elementelor de fals și la îngreunarea acestora în procesul expertizei criminalistice.

Implimentarea documentelor-probe materiale într-o cauză penală se face conform articolelor 69 – 135 C.P.P. Ele se anexează la dosarul cauzei în baza unei ordonanțe argumentate a organului de urmărire penală sau printr-o încheiere judecătorească după o cercetare prealabilă a lor de organul respectiv.

Atașarea actului la dosar impune individualizarea sa, fixarea aspectului exterior, semnalarea indicilor de fals constatat în urma examinării prealabile, fără însă a se trage concluzii care sînt de competența expertului. Organele de urmărire penală și de judecată nu se pot substitui expertului întrucât acesta are o situație procesuală diferită. Lor le revine ca sarcină principală administrarea și aprecierea probelor și mijloacelor de probă, neavând calitatea de a le produce. Indicele de contrafacere constatate de aceste organe constituie doar o presupunere a falsului care urmează să fie verificată în cadrul expertizei, după a cărei efectuare se va decide asupra realității aspectelor materiale reținute.

Examinarea prealabilă a actelor suspecte de fals este recomandabilă și pentru organele nejudiciare, care deși nu dispun de apărarea corespunzătoare, fiind în cunoștință de cauză, au totuși posibilitatea să depisteze unii indici de fals ce ar putea după aceea să fie verificați pe cale judiciară, inclusiv cu ajutorul expertizei criminalistice, care se dispune conform articolului 116 C.P.P.

Capitolul III.

Metodele de falsificare a documentelor și modurile stabilirii falsului în această sursă de probă.

1. Dispoziții introductive privind falsul în documente.

Literatura de specialitate enumera următoarele elemente esențiale ale falsului în acte, arătând că aceasta prezintă trei caracteristici principale, și anume: alterarea adevărului conținut într-un act, producerea sau posibilitatea producerii unor consecințe juridice, săvârșirea faptei cu intenție. Astfel se poate de spus că prin fals în acte urmează a se înțelege orice alterare a adevărului privitor la forma sau conținutul unui act scris, oficial sau neoficial, săvârșită cu intenție și care poate produce consecințe socialmente periculoase.

Această definiție reflectă toate formele de fals a înscrisurilor care există.

Există două forme principale de fals: intelectual și material.

Falsul intelectual constă în atestarea unor fapte sau împrejurări care nu corespund adevărului ori prin omisiunea cu știință de a însera unele date sau împrejurări. Un așa act deși după formă poate fi corect este fals din punct de vedere a conținutului.

Falsul material constă fie în contrafacerea scrierii ori a subscrierii sau prin alterarea în orice mod, de natură să producă consecințe juridice .

Procedeele cele mai frecvente de alterare a actelor sînt înlăturările și adăugirile. Aceste procedee de alterare a actelor se pot întâlni separat sau împreună, pe același act sau chiar la același cuvânt, de asemenea ele pot însoți și alte forme de modificare a actelor.

Pe lângă procedeele des întâlnite sînt cunoscute și alte modalități de alterare. Una din cele mai simple constă în transformarea semnului grafic prin suprapunerea de noi trăsături peste cele inițiale. Acest gen de modificare nu trebuie confundat cu rectificările sincere.

Actul poate fi modificat, de asemenea prin hașurarea sau acoperirea cu diferite materiale a unei porțiuni a scrisului. În așa fel, se exclud unul sau mai multe cuvinte dintr-un text, se alterează data actului ori se modifică cifre reprezentând sume de bani, cantități de mărfuri etc.

Un procedeu similar ca efect celui precedent este ruperea, tăierea unei porțiuni din act sau perforarea acestuia exact în locul unde se află semnul grafic ce urmează a fi înlăturat. Uneori, înlăturarea unei porțiuni din act se produce prin ardere.

Sânt întâlnite cazuri când în locul fragmentului de hârtie se anexează un alt fragment de hârtie, care conține mențiunea dorită.

Falsul se comite și prin alcătuirea din nou, în întregime a unui act ce nu corespunde adevărului, modalități de confecționare fiind diferite. În practică se întâlnesc chiar și cazuri de alcătuire a înscrisurilor din fragmente a două sau mai multe acte adevărate. Elementele care trădează falsul în acest caz sînt numeroase: îmbinarea marginilor rupturii inexacte; absența alinierii semnelor grafice, repetarea majusculelor, repetarea unor litere și.a.

Alcătuirea unui fals se poate face și pe calea “furtului” de semnătură sau într-un alt mod. Cel mai des se recurge la contrafacerea scrisului și mai ales a semnăturii.

Conform art.127 C.P.P.

1 În cazurile privind infracțiunea de fals în înscrisuri, organul de urmărire penală sau instanța de judecată, poate ordona să fie prezentate scripte de comparație.

2. Stabilirea falsului în documente executat prin adăugire sau refacere de text.

Adăugirile în acte pot fi de cele mai diferite feluri, începând de la un semn de punctuație și terminând cu un fragment din text. Aceste adăugiri pot fi stabilite după mai multe criterii. În primul rând după criteriile fizico-grafice și fizico-chimice. De asemenea este cunoscută și metoda ordinii cronologice a trăsăturilor.

În primul rând atunci când bănuim că documentul a fost falsificat prin adăugire ne uităm dacă textul este scris într-o continuitate logică. Un alt element evident de adăugire îl constituie scrierea unor mențiuni pe act de către altă persoană decât cea care a scris restul textului. Stabilirea adăugirii este posibilă și în cazurile când ea se face de către aceeași persoană care a scris textul inițial. Scrisul adăugat poate prezenta deosebiri față de cel anterior, datorită executării sale în alt moment și în alte condiții. La fel se stabilesc adăugirile și datorită poziției semnelor grafice față de axa verticală, valorilor dimensionale, spațiilor dintre ele, gradului de presiune, calibrului trăsăturilor etc.

Determinarea faptului dacă trăsăturile grafice au fost executate de aceeași persoană sau de persoane diferite, se face prin metoda medianei trăsăturilor. Această metodă constă în determinarea unei constante a semnelor grafice comparate. Concordanța acestora constituie indiciu de identitate a autorului, iar neconcordanța atestă grafisme executate de către persoane diferite.

Schimbările din documente sînt deseori observate datorită poziției convexe ori concave a rândurilor. Mai pot fi observate prescurtări neobișnuite de cuvinte, răsfirări sau comprimări de litere și.a.

Stabilirea adăugirii poate fi efectuată și după elementele grafice furnizate de instrumentul de scriere2. Adăugirea efectuată cu un alt stilou decît cel cu care s-a scris va putea fi stabilită după particularitățile morfologice ale trăsăturilor. Așa particularități sînt: zgârieturile produse pe suportul de scriere, cantitatea de substanță depusă pe foaie, grosimea trăsăturilor. O sarcină ușoară este deosebirea trăsăturilor efectuate cu stilou cu peniță și stilou cu bilă. Dificil este să deosebim semnele grafice efectuate cu stilou de același fel sau cu același stilou, dar în perioade de timp diferit.

Aspecte aparte prezintă completările deasupra semnăturilor autentice. Uneori, acestea sînt date în alb, deasupra lor completându-se un alt text decât cel voit de semnatar. Mai frecvente însă sînt situațiile de obținere a semnăturii unei persoane prin surprindere, de scriere în spațiul liber aflat deasupra semnăturii existente pe un original sau de ștergere a întregului text aflat deasupra semnăturii autentice. În toate aceste cazuri se vor examina dimensiunile hârtiei, marginile ei, eventualele urme de înlăturare, o atenție deosebită acordându-se, de asemenea elementelor de ordin topografic, cum ar fi ocolirea extremităților superioare ale semnăturii și comprimarea rândurilor.

Stabilirea adăugirilor după criterii fizico-chimice. Aplicarea metodelor grafice nu întotdeauna dau rezultate. După cum am arătat mai sus deseori elementele grafice trebuie să fie combinate cu altele cum ar fi cele fizico-chimice. Dacă particularitățile fizico-chimice ale unui text diferă de ale altui text va fi clar că scrierea s-a efectuat cu materiale diferite. Este greu a aplica această metodă când se scrie cu cerneală de aceeași culoare sau natură.

Metodele de analiză a materialelor de scriere în vederea diferențierii lor sînt diverse, completându-se una pe alta. Se vor aplica cu prioritate metodele fizice de examinare, care să nu afecteze în vre-un fel actul. Specifice stabilirii adăugirilor sînt procedeele de examinare a comportării materialelor de scriere, analiza cromatografică, diferențiere cromatică, metoda copierii și examinarea comportării față de radiațiile invizibile a materialelor de scriere.

Metoda chimică Un procedeu frecvent întrebuințat în expertiza criminalistică pentru stabilirea adăugirilor, îndeosebi la scrisurile executate cu cerneală, constă în tratarea scrisului presupus adăugit și a celui inițial cu diverși solvenți și urmărirea reacțiilor ce se produc la decolorarea materialului de scriere, schimbarea nuanței sale de culoare, întinderea rapidă pe hârtia sau pe suportul pe care a fost transferat etc.. Comportarea diferită a scrisurilor comparate față de aceeași reactivi chimici dovedește că s-a scris cu același material, pentru elucidarea situației fiind necesare și alte investigații.

Examinarea se poate face direct pe act ori pe o parte a materialului de scriere, desprinsă din trăsături. În primul caz, se aplică o picătură a solventului cu ajutorul unei baghete sau a unei pipete, observându-se cu lupa sau microscop, comportarea materialului de scriere. Extracția se realizează prin aplicarea unui dizolvant, de regulă un amestec de spirt și apă distilată, pe trăsătura de cerneală și absorbirea sa cu un tub foarte îngust de sticlă, conținutul aplicându-se pe lamelă. Operația se repetă până când dizolvantul capătă pe lamelă culoarea cernelii respective. După ce dizolvantul se evaporă, se acționează asupra materialului de scriere cu solvenți chimici și se urmăresc reacțiile ce au loc. Extracția cu dizolvant nu dă întotdeauna rezultate bune, deoarece hârtiile de calitate inferioară, cu un grad de încleiere redus, îl absorb înainte ca el să solubilizeze cerneala. În asemenea situații se recomandă transferul materialului de scriere pe lamelă, prin răzuire cu vârful unui ac ori cu lama.

Gama reactivilor chimici ce se folosesc în scopul arătat este larg.

Diferența trăsăturilor de creion și trăsăturilor obținute cu hârtia indigo se poate realiza prin folosirea însușirii silicaților ce intră în componența creioanelor colorate de a absorbi coloranții organici din soluții. S-a constatat că atunci când asupra trăsăturilor de creion colorat și de hârtie indigo se acționează cu un colorant organic de culoare complementară celei pe care o au trăsăturile, scrisul executat cu creion se colorează în culoarea soluției cu care a fost tratat, în timp ce scrisul executat prin intermediul hârtiei indigo își păstrează culoarea inițială. Scrisurile comparate se tratează în prealabil cu dicloretan și acetonă, în vederea înlăturării constituenților și a lianților. Metoda este ineficientă în cazul scrisului executat cu creion negru și a celui executat prin intermediul hârtiei indigo de culoare neagră.

Absorbția mai intensă a iodului de către trăsăturile de creion colorat în comparație cu trăsăturile executate prin intermediul hârtiei indigo, constituie un alt mijloc de deosebire a acestora. La trăsăturile de creion colorat prelucrate în prealabil cu dicloretan și acetonă, și tratate apoi cu vapori de iod, prezența iodului se constată și după o lună de la operația respectivă. La trăsăturile executate prin intermediul hârtiei indigo, prelucrate cu aceeași dizolvanți, iodul dispare după câteva ore.

Examinarea microscopică. Cercetarea se face la un microscop biologic obișnuit, care mărește imaginea de cel puțin 300-400 ori. Se urmărește prezența sau absența impurităților, cantitatea lor relativă și modul de repartizare în trăsătură. Eficace este și microfotografia în radiații infraroșii, care ne permite să stabilim – comparativ – dacă particulele sînt ori nu opace la aceste radiații.

Examinarea microscopică constituie principalul mijloc de diferențiere a trăsăturilor de creion. Pe această cale se stabilește densitatea optică a trăsăturilor executate cu creion de grafit, ea fiind direct proporțională cu cantitatea materialului depus pe hârtie. Cantitatea depusă este dependentă, la rândul ei de tăria mâinii, de presiune și de calitatea hârtiei.

În practică se întâlnesc adesea cazuri când adăugirea efectuată pe un exemplar al actului executat prin intermediul hârtiei indigo se face cu un creion de culoarea acelei hârtii. Examinarea microscopică constituie o metodă eficientă de diferențiere a celor două materiale. Trăsăturile de creion vor prezenta un anume luciu, iar particulele masei sale vor fi orientate pe direcția scrisului, înregistrându-se uneori și striații produse de constituenții mai duri. Trăsăturile executate prin intermediul hârtiei indigo apar în imaginea microscopică mate, fără strălucire și cu particulele fără a fi orientate în vre-o direcție. În plus, marginile lor nu sînt bine conturate, iar colorantul este repartizat de obicei uniform, fără a prezenta variații ca la trăsăturile de creion.

Adăugirile operate cu cerneală ori cu creionul se pot depista și cu ajutorul microscopului electronic. În cazul cernelurilor de pildă, se reușește să se stabilească natura și caracterul diverselor amestecuri sau a corpurilor străine. La microscopul electronic se pot observa două imagini ale același probe de cerneală și anume imaginea electronomicroscopică și imaginea difracției (electronografia). Observarea imaginii electronomicroscopie are loc în câmp luminos și în câmp întunecat. În prima fază, se stabilește forma și dimensiunea particulelor materialului examinat, iar în a doua se face distincția între particulele cristaline și cele amorfe. Electronografia, stabilirea indicelui de difracție, servește la deosebirea particulelor cristaline în funcție de structura lor internă, ceea ce constituie un mijloc în plus de separare a materialelor de scriere comparate. Examinarea necesită circa 0, 00001 gr material de scriere. Este indicat să se efectueze 6-8 examinări din diferite porțiuni ale scrisurilor comparate, pentru a se constata dacă rezultatele sînt constante.

Analiza cromatografică. Cromotografia constă în separarea componenților unui amestec de substanțe dizolvate, prin trecerea lor printr-o coloană din material solid. Ea este o metodă de separare și de analiză a unui mare număr de compuși organici și anorganici. Metoda și-a găsit aplicabilitate, în primul rând la compararea cernelurilor.

Deși eficientă și simplă, metoda nu a cunoscut o dezvoltare prea mare. Locul ei a fost luat în practică de expertiză, de cromatografia pe hârtie. Ea dă rezultate foarte bune când cernelurile comparate sînt de tipuri diferite sau când acestea au în compoziția lor și alți coloranți decât cei de bază. Când însă ele nu au un singur colorant și acesta nu diferă, delimitarea numai pe baza cromatografiei este dificilă. Metoda constă, în esență, în migrarea constituenților cernelii – antrenați de un solvent – pe hârtia de filtru. În funcție de direcția de migrare, se disting patru tipuri de cromatografie pe hârtie: orizontală, descendentă, ascendentă și circulară (radială). Mai utile pentru compararea cernelurilor și a altor materiale de scriere s-au dovedit a fi procedeele cromatografiei ascendente și a celei radiale.

Cromatografia ascendentă se bazează pe fenomenul capilarității fibrelor hârtie de filtru. Pentru aceasta ,hârtia trebuie să se afle în poziție verticală, suspendată. Totodată se cere ca spațiul în care se desfășoară procesul migrării să fie saturat cu componentele solventului întrebuințat la antrenarea pe hârtie a colorantului. De aceea, hârtia de filtru se acoperă cu un clopot de sticlă ori cu un vas de sticlă paralelipipedic (înalt de circa 50 cm), la baza căruia se află o chiuvetă ce conține solventul respectiv. Pentru a se feri de lumină, de curenți de aer ori de variații de temperatură, este indicat ca vasul de sticlă să fie acoperit cu o cutie de carton sau din material plastic opac.

Linia de start se trage cu un creion de grafit la circa 3 cm de capătul inferior al hârtiei de filtru. Probele de comparat se depun la distanțe de 3 cm una de alta. După ce hârtia de filtru se suspendă în vasul de sticlă, la baza căruia se află, după cum am arătat, cuva cu solventul ales, ea se lasă să se satureze câteva ore în mediul creat, iar apoi se introduce cu capătul inferior în solvent fără a se atinge însă linia de start. Datorită proprietății absorbante a hârtiei de filtru, solventul antrenează, în mersul său ascensional, materialele de scriere depuse pe linia de start, dizolvându-se și separându-le. N.M. Ziuskin propune, de asemenea examinarea cromatofgramei în luminescență roșie, sub infraroșie și infraroșie, indicând în acest sens aparatura adecvată.

Elementele care se urmăresc și se compară sînt forma, dimensiunea, nuanța culorii și nivelul petelor formate pe hârtia de filtru. Un alt indiciu de comparare îl constituie valoarea Rf-ului, care reprezintă raportul între distanța parcursă de colorant și solvent. Deosebirile nete dintre imaginile obținute pe hârtia de filtru denotă că materialele de scriere comparate sînt diferite. În cazul când cromatogramele sînt asemănătoare sau apropiate, este necesar să se repete întregul proces, însă cu un alt element, mai acid ori mai amoniacal, pentru a urmări dacă se menține același tablou. Asemănarea cromatogramelor a doi coloranți încă nu face dovada că cernelurile comparate sînt identice, ci doar că ele sînt de același tip, având aceeași apartenență generică.

Cromatografia radială pe hârtie are o arie de răspândire mai redusă, deși rezultatele ce se obțin nu sînt inferioare celor oferite de cromatografia ascendentă.

Diferențierea cromatică. Lumina vizibilă cuprinde diferite culori spectrale, care diferă unele de altele prin lungimea lor de undă. Prin examinare directă cu ochiul liber se deosebesc relativ ușor culorile pure, dar nu și nuanțele apropiate ale aceleiași culori. Tocmai asemenea situații se întâlnesc în cazul alterării actelor prin adăugiri, scrierea ulterioară fără a prezenta vre-o deosebire vizuală față de cea inițială. Limita de diferențiere a nuanței de culoare de către ochiul omenesc se poate depăși prin aplicarea de procedee tehnice.

Selectarea razelor cu anumite lungimi de undă se realizează cu ajutorul filtrelor de lumină. Cu filtrele obișnuite de lumină se delimitează zone de circa 40 m. Deseori, asemenea delimitări se dovedesc a fi insuficiente pentru a separa două nuanțe de aceeași culoare. De aceea se apelează la filtre confecționate pe baza altor principii optice ca: interferență, polarizare, dicroism. Cu ajutorul acestora se obțin zone spectrale foarte înguste și astfel, se pot separa nuanțe de culori foarte apropiate. În acest sens se recomandă folosirea filtrelor dicroice, care au la bază fenomenul de absorbție inegală a razelor obținute prin refracția unui fascicul de lumină ce cade pe un cristal ce are o singură axă optică. Alți autori indică utilizarea filtrelor de interferență, bazate pe efectul de suprapunere a acțiunii a două fascicule de lumină naturală provenind de la două surse monocromatice care vibrează cu o diferență de fază constantă. N.A.Jarov propune folosirea unui filtru selectiv universal compus din elemente ce produc concomitent interferența și polarizarea luminii. Filtrul este conceput în așa fel încât poziția pieselor componente să se poată schimba și să se obțină în acest mod fasciculele de lumină cu caracteristici spectrale, în funcție de cazurile concrete examinate.

Culorile se pot diferenția și prin măsurători calorimetrice și fotometrice, aprecierea coeficientului de reflexie a luminii obținându-se cu ajutorul termoelementelor sau fotoelementelor.

Întărirea contrastului de culoare se poate realiza și prin mărirea saturației culorilor sau prin transformarea acestora. Procedeul constă în fotografierea scrisului presupus adăugit și a celui inițial, pe materiale fotografice alb-negru cu sensibilitate spectrală diferită și cu filtre de culori diferite. Negativele finale se proiectează succesiv pe o hârtie fotografică color, care după developare va reda imaginea scrisurilor în aceleași culori, dar mai săturate, sau în alte culori – transformate.

Copiabilitatea materialelor de scriere. În funcție de natura lor, de compoziția și de timpul scurs de la aplicarea pe hârtie, materialele de scriere se copiază în mod diferit pe diferite suporturi. Fenomenul este influențat totodată de gradul difuzării coloritului în masa hârtiei, de calitatea acesteia precum și proprietățile suportului. Comparând scrisul presupus adăugat cu scrisul inițial, se poate constatat că ele nu au aceeași capacitate de copiere, ceea ce constituie un indiciu de executare cu materiale de scriere diferite sau în momente diferite. Compararea se face între trăsături de aceeași grosime și intensitate.

Ca suporturi pentru copiere se folosesc hârtia, straturile gelatinoase fotografice sau pelicula de polivinil. Hârtia întrebuințată în acest scop trebuie să fie foarte subțire, netedă și albă, din celuloză curată. Materialele fotografice se eliberează în prealabil de sărurile sensibile la lumină, respectiv de hologenuri, prin tratare cu hiposulfit și se mențin înainte de întrebuințare în apă distilată, pentru înmuierea stratului gelatinos. În cazul folosirii peliculei de polivinil , aceasta se înmoaie în dicloretan, excesul de umiditate înlăturându-se cu hârtie de filtru. Timpul de contact cu actul este circa 5 min., când se întrebuințează hârtie, și de circa 1 min., când se întrebuințează materiale fotografice sau pelicule de polivinil.

Comportarea față de radiațiile invizibile. În funcție de constituenții materialelor de scriere, acestea au opacitate și permeabilitate diferită față de radiațiile invizibile. Două materiale de aceeași culoare se pot deosebi între ele prin felul cum absorb sau reflectă radiațiile respective. Un larg câmp de aplicare îl au în acest sens radiațiile infraroșii și ultraviolete. Examinând de pildă un act în radiații infraroșii și constatând că o parte a grafismului este penetrată iar alta opacă, vom avea dovada certă a scrierii actului în două etape, cu materiale de scriere diferite.

Comportarea materialelor de scriere față de radiațiile infraroșii se poate înregistra nu numai pe cale fotografică sau cu ajutorul convertizorului electronooptic, dar și prin măsurări fotometrice, care oferă valoarea cantitativă a absorbției și permeabilității.

Metoda fotografierii în radiații infraroșii este anevoioasă. Din această cauză cercetările au fost orientate spre electronică. Astfel pot fi folosite convertizoarele bazate pe fenomenul “efectul fotoelectric exterior” sau pe fenomenul de stingere a luminescenței.

Luminescența infraroșie s-a dovedit a fi un element de seamă în deosebirea cernelurilor de același tip, însă aplicate pe hârtie în momente diferite. Există o serie de factori de natură să particularizeze o anumită cerneală și să favorizeze în acest fel analiza prin luminescență.

Stabilirea adăugirilor după trăsături. Deseori când cercetăm un document observăm că unele trăsături se suprapun. În mod normal pot să se suprapună peste trăsăturile posterioare. Liniatura grafică a semnăturii la suprapunere trebuie să fie în partea de deasupra deoarece semnătura se pune după ce textul documentului este scris. Devierea de la aceste reguli va dovedi că actul a fost falsificat prin adăugire.

Stabilirea ordinii depunerii trăsăturilor nu este un lucru simplu, însă aceasta nu înseamnă că este ceva imposibil de realizat. Rezultatul final depinde de starea documentului cercetat și de metodele aplicate. Soluționarea acestei întrebări este posibilă deoarece la intersecția a două trăsături au loc unele schimbări. sînt cunoscute trei grupuri de schimbări: cele provocate de instrumentul scriptural prin modificarea stratului superior al hârtiei, schimbările efectuate de a doua trăsătură față de prima; a doua trăsătură este influențată de modificările anterioare ale hârtiei și de prima trăsătură.

Schimbările despre care am vorbit mai sus sînt în mare dependență de calitatea hârtiei. De hârtie depinde în mare măsură și gradul de dificultate a stabilirii ordinii trăsăturilor.

Importanța sa, vizavi de problema studiată, și-o are și instrumentul scriptural și materialul de scriere. Influențează asupra trăsăturilor și condițiile de scriere ca și timpul scurs între executarea primei trăsături și a doua.

În cele mai dese cazuri, dacă deasupra unei trăsături de creion se va executa o trăsătură de cerneală ultima va fi neîntreruptă. Cu cît intensitatea scrierii scade cu atât mai greu este de observat întreruperea trăsăturii de creion. Dacă presiunea de scriere cu creionul este mare și în cazul când prima trăsătură este executată cu materiale de scriere care conțin grăsimi, trăsătura de cerneală executată ulterior va fi întreruptă.

La cercetarea scrisului efectuat cu mașina de tapat, cu pastă, cu creion întretăiat cu o imprimare de ștampilă, în cele mai dese cazuri, vom observa întreruperea impresiunii de ștampilă, chiar dacă aceasta a fost depusă la urmă.

În urma depunerii unor materiale de scriere pe foaie și pe suportul de sub ea, rămân urme de presiune. Studierea acestora, ca studierea trăsăturilor, ne poate demonstra după aceleași principii al continuității, ce a fost scris pentru început.

Sânt cunoscute metode de aflare a ordinii executării trăsăturilor care sînt specifice doar pentru documentele scrise prin tragere. Așa procedee sînt: după deplasarea unor particule din materialul trăsăturii anterioare pe direcția mișcării instrumentului scriptural cu care s-a executat trăsătura ulterioară și după orientarea fibrelor de hârtie în direcția trăsăturii ulterioare.

La intersectarea primei linii cu una de pe hârtie putem atrage atenția pentru stabilirea ordinii trăsăturii, la inundarea trăsăturii aflate dedesubt. Faptele ce influențează difuzia sînt : debitul cernelii pe peniță în momentul intersectării cu trăsătura precedentă, calitatea hârtiei, fluiditatea cernelii.

Aplicarea iluminării pentru cercetarea intersecțiilor trăsăturilor se face pe scară largă. Vom ilumina actul sub diferite unghiuri și alegând poziția necesară. Trăsăturile de creion le vom ilumina oblic.

Dacă la iluminare obținem umbre, care necesită a fi înlăturate, vom plasa un microscop astfel ca fasciculul de lumină să ilumineze actul prin obiectivul acestuia. La aceste operații decurgem mai des când una din trăsăturile intersectate este executată cu cerneală ori prin intermediul hârtiei indigo. Observarea inundării cernelii liniei doi pe linia depusă prima o facem sub o lumină perpendiculară. Sub unghi de 90 de grade, dintre fasciculul de lumină și act. Cercetăm documentul pentru a observa continuitatea trăsăturii depuse ultima pe act.

O altă metodă de stabilire a succesiunii trăsăturilor intersectate, mai cu seamă intersectările materiale de diferite culori, constă în măsurarea lungimii de undă a materialelor de scriere.

Producerea de către materialele de scriere a luminescenței este de folos și pentru aplicarea unei alte metode de stabilire a succesiunii trăsăturilor. Pentru a putea fi aplicată această metodă este necesar ca unul din materialele folosite la scriere să fie luminiscient sau dacă ambele materiale sînt luminescente atunci luminisciența trebuie să fie diferită.

Intersectarea a două linii dintre care una conține grafit permite a aplica pentru stabilirea ordinii intersectării trăsăturilor aplicarea unei noi metode. Metoda dată se bazează pe proprietatea grafitului de a reflecta radiațiile ultraviolete cu un grad înalt. La macrofotografiere trăsătura de creion va apare de culoare deschisă, astfel în dependență de continuitatea trăsăturii albicioase vom înțelege care linie este depusă prima și care ultima.

Cronologia trăsăturilor poate fi stabilită și prin macrofotografiere cu ajutorul filtrelor de lumină. Deoarece compoziția materialelor de scriere este diferită una din ele poate apărea pe negativ mai închisă sau mai deschisă, iar densitatea optică diferită va determina continuitatea sau întreruperea trăsăturii.

O metodă mult discutată de stabilire a ordinii executării trăsăturilor este examinarea microscopică a muchiei hârtiei tăiate cu lama, ori la microtom sub un unghi de circa 45 de grade în partea intersecției. Dacă suprafețele tăiate nu vor fi suficient de netede, din cauza constituenților hârtiei, nu vom obține nici un rezultat.

Ordinea executării trăsăturilor intersectate se evidențiază și prin examinare stereomicroscopică, cu ajutorul căreia se obțin imagini în relief.

Odată cu aplicarea oricărei metode examinate mai sus este necesar să fixăm rezultatul prin fotografiere.

Adăugire între titlul și textul actului

3. Determinarea falsului în documente executat prin înlăturare.

Înlăturarea unei părți din textul unui document se face prin ștergere sau acoperire, pentru a-i da documentului un alt conținut.

Falsificarea prin înlăturare a actelor poate fi efectuată prin metodele: mecanică și chimică.

Metoda mecanică este și ea de două feluri: prin radiere și prin răzuire. Prin radiere se înțelege înlăturarea scrisului pe cale mecanică cu folosirea gumei, miezului de pâine și.a. Prin răzuire – înlăturarea scrisului cu lama, cuțitul și alte obiecte de felul acesta.

Metoda chimică poate fi efectuată prin corodare sau spălare. Corodarea constă în decolorarea scrisului prin atacare cu substanțe chimice. La spălare scrisul se decolorează și în același timp se dizolvă, total sau parțial. Orice metodă aplicată va înlătura scrisul total sau parțial și astfel în unele cazuri va putea fi relevat iar în celelalte, nu.

Examinarea criminalistică a textelor înlăturate se desfășoară în două faze, ceea ce presupune, într-o primă etapă stabilirea locului în care a fost alterat înscrisul, iar în a doua etapă refacerea textului înlăturat. Este necesar, în cele mai dese cazuri, și determinarea conținutului nefalsificat. Pot apărea și alte întrebări ca identificarea autorului falsului sau originalului, stabilirea substanței folosite la corodare sau spălare.

► Alterarea pe cale mecanică poate fi stabilită prin mai multe elemente. La început se studiază hârtia. Ștersătura distruge stratul superior al materialului suport de scriere ceea ce duce la scămoșarea lor. Aceasta este însoțită de pierderea luciului hârtiei, subțierea ei. Gradul de subțiere depinde și de materialul de scriere și de calitatea hârtiei care este folosită în cele mai dese cazuri ca suport pe care se scrie.

Un alt criteriu de constatare a înlăturărilor este după urmele trăsăturilor înlăturate. Cel mai des aceste urme nu sînt vizibile cu ochiul liber și necesită investigații de laborator. Scrierea cu creionul sau cu pixul produce adesea urme în adâncime, a căror intensitate este în funcție de calitatea hârtiei, de apăsare și de gradul ascuțimii minei. Înlăturările nu elimină aceste adâncimi și aceasta este folosit pentru depistarea modificărilor.

După cum am menționat intervenția mecanică deteriorează straturile superioare a hârtiei ceea ce duce la mărirea absorbției. Scrierea cu cerneală în zona alterată produce o difuzie mare, o îmbinare a fibrelor deranjante și în consecință întinderea colorantului, care se materializează în calibru mai mare al trăsăturilor și în conturul lor neuniform. Această imagine constituie un alt element de bază căruia se poate conchide cu privire la existența înlăturărilor într-un act.

Radierea și răzuirea se observă și prin afectarea liniaturii și desenului de protecție.

Îndepărtarea scrisului pe cale chimică se particularizează și printr-o serie de elemente, de natură să releve modificarea actelor în acest mod. Solvenții minerali sau organici folosiți la ștergere au influență nu numai asupra scrisului, dar și asupra hârtiei, asupra semnelor grafice învecinate și asupra interpretării grafice executate ulterior în porțiunea alterată.

Ca repere concrete de detectare a unor asemenea intervenții menționăm mai întâi prezența zonelor mate, a petelor gălbui sau albicioase. Un alt indiciu de alterare a actului prin mijloace chimice îl constituie ștergerea porozității hârtiei și a fragilității sale. De asemenea, se poate constata întindere trăsăturilor de cerneală executate în porțiunea atacată și schimbarea nuanței de culoare a acestora.

Asemănător înlăturărilor mecanice, se pot întâlni situații de deteriorare a liniaturii imprimate a înscrisului, a desenului de protecție și a unor semne grafice aflate în apropierea celor alterate. Uneori, se constată fragmente din scrisul inițial și urme ale substanței folosite la corodarea sau spălarea scrisului.

La stabilirea alterărilor de natură mecanică se aplică diferite metode începând de la cele mai simple și terminând cu diferite metode științifice. La început se aplică metoda optică de examinare care se efectuează cu ajutorul lupei și a microscopului. De o importanță mare este la aplicarea acestei metode iluminarea sub un unghi de 90 de grade și mai cu seamă luminarea oblică. Se mai poate de măsurat grosimea hârtiei, transparența ei. Când nu obținem rezultatele așteptate apelăm la alte metode. Simplu este aplicarea pe hârtie a unei picături de benzină sau de alt solvent organic. Substanța dată își încetinește migrarea când găsește suprafața cu încleierea deteriorată. La început lichidul tinde a înconjura suprafața dată, iar apoi se împrăștie în cercuri cu un centru comun – se observă cu lupa sau la microscop.

Intervențiile mecanice de falsificare pot fi depistate și prin folosirea prafurilor utilizate la stabilirea desenelor papilare. Așa prafuri pot fi: praful de aluminiu, oxidul de zinc, ceruza, grafitul, oxidul de cupru, bronzul.

Aceste prafuri se depun pe act și în locul unde se aglomerează, acolo actul a fost răzuit sau radiat. Nu se prea recomandă acest procedeu, deoarece firicelele de pulbere de grafit imprimate pe suprafața descleiată prin ștergere creează greutăți expertului criminalist în procesul examinării actului.

După cum cunoaștem urmele de minei pot fi depistate și prin aplicarea metodei chimice, adică se pulverizează cu aburi de iod. La depistarea falsificării mecanice poate fi aplicată și această cunoștință. Partea alterată e mai pronunțat colorată.

În literatura de specialitate este indicată și metoda tratării suprafeței presupus alterate cu soluția Moser – 1,5,gr. iodură de potasiu, 60 gr. clorură de aluminiu și 90 gr. apă distilată. Aceasta se aplică pe foaie cu un tampon de vată sau cu o periuță fină. Zona cu înlăturări se va delimita printr-o colorare mai intensă.

Înlăturările mecanice pot fi stabilite și prin aplicarea undelor radioactive beta. Aceasta este o metodă complicată, necesitând cunoștințe aprofundate în fizică, chimie, iată de ce nu o vom cerceta în studiul nostru.

Urme ale materialului de scriere înlăturat prin Imaginea hârtiei alterate prin ștersături mecanice.

răzuire(transformarea cifrei „2” în „9”).

► Pentru detectarea înlăturărilor pe cale chimică se folosesc aceleași metode ca la depistarea răzuirilor și radierilor dar mai pot fi aplicate și alte metode adăugătoare. Sânt și metode specifice înlăturărilor chimice. În primul rând trebuie menționată metoda examinării în radiații ultraviolete. În criminalistică în acest scop sînt folosite mai mult lămpile cu tub de mercur. De la acest tub se degajă diferite tipuri de radiație și pentru ca pe suprafața actului să cadă doar raze de radiație ultravioletă e necesar a monta un filtru. Materialul de corodare sau spălare după ce va fi supus radiației va degaja o lumină sau se va deosebi de suprafața cealaltă a hârtiei. Această metodă nu poate fi folosită întotdeauna, deoarece se poate întâmpla ca materialul de ștergere pe cale chimică să fie atât de fluoriscent ca și materialele folosite la fabricarea hârtiei cercetate. În cazul spălării actului în întregime, sau când substanța folosită nu prezintă fluoriscența, această metodă de depistare a falsului nu poate fi folosită. Așa situații necesită aplicarea altor metode.

Deseori se aplică metoda de contact a actului în litigiu cu emulsia unui film sau placă fotografică. Acest contact e efectuat cu ajutorul unei prese, timp de câteva zile. Substanța folosită la ștergere va imprima o imagine pe materialul fotografic, acesta se va constata în urma developării negativului. Și această metodă nu este universală deoarece nu toți reactivii chimici folosiți la îndepărtarea scrisului vor impresiona emulsia fotografică.

Sânt cunoscute și alte metode de localizare a ștersăturii și anume prin aplicarea hârtiei de turnesol și prin măsurarea conductibilității electrice. Cu hârtia de turnesol se va depista nu doar falsul în act ci și materialul folosit la corodare sau spălare. Dacă hârtia se va colora în roz, înseamnă că s-a folosit o substanță acidă, iar dacă va căpăta o culoare albastră, înseamnă că s-a folosit o substanță bazică. Procedura metodei turnesolice este următoarea: actul și hârtia de turnesol se umectează și se pun sub presă. Aici se țin circa o oră.

Stabilirea conductibilității electrice se face cu ajutorul receptorilor de înaltă sensibilitate. Este cunoscut că la acțiunea substanțelor folosite la ștergere, hârtia nu mai este conductor electric de aceeași intensitate în locuri diferite. În așa fel se localizează falsul.

Specialiștii în domeniu mai înaintează și alte metode de stabilire a substanței folosite la falsificare decât cea turnesolică. Observarea lor este în funcție de stabilirea procedeului adecvat de examinare, de concentrația solventului folosit la ștergere și de cantitatea acestuia, rămasă pe hârtie.

Deteriorarea stratului protector prin acțiunea agenților chimici.

3.1 Modalități de stabilire a scrisului preexistent. În prezent se cunosc diferite forme de stabilire a scrisului preexistent. Pentru început tot timpul sînt aplicate metodele la aplicarea cărora actul nu suferă schimbări, iar apoi dacă nu obținem rezultatele scontate se poate de recurs la metode prin care actul se deteriorează. În așa situații actul este fotografiat sau se reproduce într-un alt mod. Apelarea la metode distructive se face cu acordul organului de cercetare. Stabilirea scrisului se face după trei situații de bază: relevarea după urmele materialului de scriere, care se poate păstra în conținutul hârtiei, relevarea după urmele de apăsare lăsate de instrumentul cu care s-a scris și relevarea scrisului acoperit.

Stabilirea scrisului preexistent după urmele materialului de scriere. Pare sînt cazurile când în urma înlăturării, fie mecanică, fie chimică a scrisului de pe suprafața hârtiei, el este înlăturat și din straturile profunde ale acestuia. Astfel prin metode de laborator noi putem să stabilim ce a fost scris mai înainte. Reconstituirea imaginii inițiale după urmele materialului de scriere se poate obține prin diverse metode fizico-chimice cum sînt: metoda contrastării imaginii; metoda examinării în radiații invizibile; metoda analizei prin luminescență; metoda reacțiilor de culoare; metoda difuzo-copiativă; metoda tratării cu substanțe chimice conținând izotopi radioactivi.

3.2 Metoda contrastării imaginii. Scopul stabilirii scrisului constă în crearea unui contrast de culoare a scrisului de cealaltă suprafață a hârtiei. Se cunosc căi principale de obținere a contrastului.

Relevarea scrisului înlăturat pe cale mecanică se face atât după urmele elementului spiritual, cât și după urmele materialului de scriere rămas în hârtie înscrisului examinat.Aceasta relevarea este condiționată de natura și vechimea materialelor de scriere, precum și de calitate hârtiei .Pentru punerea în evidența a scrisului preexistent sunt utilizate atât metode fizice, cât și metode chimice , de regulă, cele nedistructive .

Prin metoda fizică se folosește fenomenul de stingere fluoriscenței, menționăm:

► relevarea scrisului cu ajutorul fotografiei de contrast;

► relevarea scrisului prin examinarea în spectrul ultraviolet;

► relevarea scrisului prin întărirea electronică a contrastului;

► evedențierea scrisului prin fotografia separarea de culori

Relevarea scrisului cu ajutorul fotografiei de contrast

În cadrul acestei metode, întărirea contrastului se realizează în procesul reproducerii fotografice, folosindu-se materialele negative și pozitive adecvate și respectându-se anumite condiții de developare, precum și prin aplicarea unor procedee speciale.

Principalul neajuns al procedeului menționat îl constituie faptul că paralel cu mărirea contrastului are loc și o creștere dăunătoare a contrastului. Totodată, se reduce calitatea imaginii datorită difuzării luminii în limitele de contact a celor două emulsii. În obținerea contrastului necesar relevării scrisului, o largă aplicare o au filtrele de lumină, care sînt transparente pentru lumina propriei culori și opace pentru lumina culorii complimentare.

O metodă eficace de întărire a contrastului, aplicată însă rar în practică, datorită operațiunilor anevoioase pe care le necesită este acea a suprapunerii emulsiilor fotografice. Ea are la bază principiul creșterii transparențelor în progresie aritmetică, iar a opacităților în progresie geometrică; suprapunând mai multe emulsii fotografice conținând fiecare aceeași imagine, opacitățile vor crește mai rapid decât transparențele, determinând contrastarea imaginii. Metoda a fost inițiată de Burinski, care a propus două modalități de lucru:

fotografierea actului pe emulsie de coloid turnată pe o placă de sticlă, deasupra căreia după developare se aplică un alt strat de coloid, se fotografiază și se developează din nou, operația repetându-se până la obținerea contrastului necesar;

fotografierea actului pe mai multe plăci, în condiții absolut similare, după prelucrarea și uscarea acestora emulsiile se desprind și se suprapun între două plăci de sticlă, urmând copierea sau mărirea imaginii pe hârtie fotografică.

Metoda constă în producerea pe cale artificială a unui contrast de strălucire sau de culoare de natură să conducă la evedențierea scrisului pe fondul pe care a fost depus inițial . În acest scop se folosește următoarele

● materialele fotografice – pozitive și negative – cu un coeficient de contrast foarte ridicat ;

● revelatori cu acțiune energică în prelucrarea imaginii;

● suprapunerea imaginilor;

● contratiparireaea;

● ozobromarea;

La prelucrarea revelatorilor se folosește hidrochinonă, iar pentru atenuarea efectului voalat al imaginii se introduce în soluție în cantitate mai mare de bromură de potasiu.1

Relevarea scrisului prin întărirea electronică a contrastului.

Aceasta metoda se aseamănă cu obținerea copiei pozitive după două sau mai multe negative suprapuse . Deosebirea constă în aceia că întărirea contrastului nu se realizează prin mijloace optice , ci prin amplificare electronică. Dezavantajul acestei metode constă , pe de o parte , în aceia că are o sensibilitate mică în sesizarea densităților optice , iar, pe de altă parte , datorită câmpului vizual redus al aparatului , nu este posibilă examinarea unei suprafețe mai mari din înscris.

La elaborarea metodei electronice de stabilire a contrastului s-a pornit de la ideea suprapunerii emulsiilor fotografice. Metodei electronice îi este caracteristic faptul că suprapunerea imaginilor scrisului cercetat se face pe cale optică, prin

1 Bromura de potasiu este o substanță antivoal (N.A.).

amplificare electronică. Cel mai simplu aparat de intensificare a contrastului are la bază principiul fototelegrafiei și cel cinescopic. Procesul de accentuare a imaginii cuprinde câteva etape. Cele mai importante sînt: descompunerea imaginii, înregistrarea sa fragmentară, reproducerea imaginilor fragmentare într-o singură imagine, transformarea diferenței de strălucire a urmelor scrisului și fondului hârtiei în dependență de impulsuri electrice, transformarea semnalelor electrice în semnale luminoase.

Metoda expusă are următoarele avantaje:

timp puțin pentru executare;

posibilitatea de a fi supusă controlului la diferite etape de desfășurare;

Dezavantaje:

suprafața câmpului vizual este mică;

sensibilitate scăzută de diferențiere a densităților optice.

Metoda examinării în radiații invizibile.

Stabilirea scrisului anterior existent poate fi făcută și prin examinarea documentului în radiații invizibile, de exemplu în radiații infraroșii, ultraviolete și roienghen. Această metodă este rar aplicată datorită dificultății sale și datorită faptului că scrisul îndepărtat prin înlăturare foarte rar poate fi detectat cu ajutorul metodei date. Meritul radiațiilor invizibile este acela că au proprietatea de a fi absorbite de substanțele folosite pentru scriere și îndeosebi care conțin coloranți organici, al tușurilor și creioanelor de culoare roșie, galbenă și verde. Rezultate îmbucurătoare se obțin la relevarea scrisului alterat prin ștergere chimică, adică prin spălare sau corodare.

Obținerea imaginii se face prin corelarea corespunzătoare a sursei de radiație, a filtrului așezat în fața obiectivului fotografic și a materialului negativ.

Este cunoscut faptul că focarul razelor ultraviolete se află mai aproape de obiectiv decât cel al razelor care se pot observa. Iată de ce este necesar să apropiem obiectivul aparatului fotografic de emulsia fotografică. Corectarea o facem prin experiment, coeficientul ei fiind cu atât mai ridicat cu cît mai scurtă este lungimea de undă a radiațiilor ultraviolete ce trec prin filtru aflat în fața obiectivului și cît mai mare este scara imaginii. Situația se poate clarifica și cu ajutorul unui ecran fluorescent care se așează în locul sticlei mate, stratul fluorescent fiind îndreptat spre obiectiv. De obicei ca ecran se folosește o soluție apoasă de suflat de chinină, sau o soluție apoasă de fluoresceină, sau un fixator fotografic oxidizat.

Pentru stabilirea a ceea ce a fost scris anterior se pot aplica și razele Roentgen. Ele se aplică rar datorită faptului că puține substanțe sînt transparente la astfel de radiație. Ca filtru în așa situații se pot folosi cele ce conțin săruri metalice, brom, talc, coloranți minerali, eozină și.a. Aceste substanțe au un număr atomic relativ mare și absorb radiațiile Roentgen moi și se evidențiază cu ajutorul roentgenografiei, roentgenoscopiei sau fotoelectronografiei.

Roentgenografia se obține prin suprapunerea actului cu materialul fotografic și se introduc într-o casetă confecționată dintr-un material prin care nu pătrund radiațiile, dar cu partea superioară transparentă pentru radiațiile Roentgen și netransparentă pentru radiațiile spectrului vizibil. Trebuie de explicat că actul trebuie să fie deasupra filmului, iar ca material opac trebuie folosită o placă subțire de aluminiu sau o hârtie rezistentă acoperită cu un strat dezaponlac. Iradiind caseta cu raze Roentgen numite și X, care vor penetra doar hârtia, impresionând materialul fotografic, iar trăsăturile scrisului șters vor rămâne neimprimate.

Roentgenoscopia se face prin plasarea în locul materialului fotografic a unui ecran fluorescent, iar restul este ca și la roentgenografie. Caseta cu actul care urmează a fi examinat și ecranul fluorescent se montează, de regulă, într-un dispozitiv conic de observare. Imaginea trebuie urmărită prin partea superioară a conului.

După cum am menționat fotoelectonografia constituie un alt mijloc de descifrare a conținutului preexistent falsificării actului. Cunoaștem că anumite obiecte care au fost supuse radierii cu raze X emit electroni. Aceasta și este pus la baza electronografiei. În literatură întâlnim două procedee de obținere a fotoelectronografieie. Unul constă în faptul că electronii sînt emiși de o placă de plumb șlefuită. Actul bănuit îl punem între placa de plumb, despre care am vorbit și un material fotografic negativ, presându-se bine între ele. Radiația la care va fi supusă caseta va trece mai întâi prin film, apoi prin act, iar ajungând la placa de plumb se va întoarce înapoi, traversând actul și imprimând cu o intensitate mai redusă, în dreptul scrisului șters, o imagine pe materialul fotografic. Acest procedeu se aplică mai des în cazul scrisului executat pe hârtie foarte subțire. A doua metodă se bazează pe emiterea fotoelectronilor de rămășițele materialului de scriere. La acest procedeu nu se folosește placa de plumb, iar în rest totul este la fel. Razele X trec prin materialul fotografic și ajung la act de unde se degajă electroni. Fotoelectronii se degajă mai intens acolo unde există urme a materialului de scriere și vor acționa asupra peliculei fotografice de unde vom putea citi conținutul preexistent al actului.

Fotoelectronografia are neajunsul următor: razele X au acțiune fotografică și densitatea optică a filmului este condiționat fasciculul radiației Roentgen. Pentru reducerea acestui efect se folosesc raze X mai dure, care sînt slab absorbite de emulsia materialului fotografic. Totodată se folosește, ca filtru, o placă de plumb groasă de 0,2-0,4 mm. Urmărind același scop, materialele fotografice trebuie să aibă granule cît mai puține și să fie cît mai puțin sensibile la radiațiile Roentgen.

Metoda analizei prin luminescență.

Acest fenomen mai are și proprietatea de fosforescență care se deosebește de fluorescență doar prin mecanismul de emisie. Dacă fluorescența dispare la încetarea acțiunii energiei care a produs-o, fosforescența se mai menține un timp și după înlăturarea izvorului energiei.

Putem folosi posibilitățile acestei metode și în cazul când pe hârtie au rămas cantități foarte mici de substanță scriptică. Avantajul acestei proceduri față de fotografierea în radiații este că înregistrează nu doar urmele materialului de scriere, ci și urmele de profunzime. Sporirea eficienței acestei metode se face prin aplicarea ei în cazul scrisului alterat pe cale chimică.

Experiența criminalistică de expertiză este bogată prin folosirea în mod curent a două zone spectrale în care apare luminescența. Acestea sînt: zona radiațiilor vizibile și cea a radiațiilor infraroșii. Luminescența e prezentă și în zona radiațiilor ultraviolete, pentru excitare folosindu-se aceleași radiații, însă de lungimi de undă mai scurte.

Prin luminiscență examinarea actului suspect de fals în spectrul vizibil este mai frecventă, datorită simplității sale, precum și datorită faptului că rezultatul poate fi observat și direct. Fixarea imaginii se face prin fotografiere într-o cameră unde să nu fie alte radiații decât cele ultraviolete. Desigur că la fotografiere se folosește și un filtru, care să permită înregistrarea luminescenței pe materialul fotografic. De obicei filtrul galben este folosit deoarece ne dă un contrast optim.

Stabilirea scrisului anterior poate fi efectuat și aplicând fenomenul de stingere a luminiscienței. Această metodă poate fi aplicată după ce suprafața actului a fost tratată cu o soluție fluorescentă. Întinderea soluției pe suprafața hârtiei se face cu ajutorul unui tampon de vată. Apoi actul se usucă și se radiază cu radiațiile ultraviolete timp de 30 minute. Durata dată de timp este aproximativă, iar noi trebuie să ne conducem după intensitatea luminescenței, care trebuie să fie maximă. Scrisul va apărea de o nuanță închisă pe un fond strălucitor. Dacă nu obținem succese, adică contrastul nu este suficient, operația de tratare cu soluție fotoluminescientă se poate repeta. Neajunsul metodei date constă în faptul că este necesară o studiere suplimentară a substanței fluorescente, deoarece se poate întâmpla ca ea să distrugă complet urmele scrisului, să fie solubilă în apă incoloră sau slab colorată, pentru a nu altera alte părți ale actului examinat. Unii savanți în domeniu presupun că stingerea luminescenței poate avea loc din două motive:

datorită absorbției unei părți a energiei luminoase, produsă de substanța fluorescentă, de către materialul de scriere care a mai rămas pe hârtie după operația de ștergere;

datorită unor reacții chimice ce au loc între substanța fluorescentă și cea folosită la corodare sau spălare.

Luminescența poate fi înregistrată în dependență de prezența sau absența acesteia pe suprafața hârtiei. Bine este când ea lipsește sau când intensitatea luminescenței hârtiei diferă mult de intensitatea luminescenței scrisului. Mărimea luminescenței materialului suport de scriere este în dependență de materia primă folosită la fabricarea hârtiei, adică substanțe de încleiere, masă lemnoasă, celuloză, coloranți, substanțe înălbitoare etc.

Imaginea luminescenței infraroșii se poate urmări și cu ajutorul convertizorului electronooptic.

Evidența scrisului prin fotografia separatoare de culori

O asemenea metodă utilizează filtrele de lumină și se bazează pe faptul că filtrele lasă să treacă lumina specifică culorii pe care o au ,reținând ori atenuând lumina culorilor complementare.

În afară metodelor fizice menționate , refacerea textelor ilustrate poate face si prin metode chimice . Aceste metode se bazează pe reacțiile ce au loc în straturile clorice – din componența unor materiale de scriere – și azotatul de argint , rezultând clorura de argint.;

Încununarea cu succes la relevarea scrisului prin această metodă depinde de mai mulți factori: din ce este fabricată hârtia, ce material a fost folosit la scriere, vechimea actului, cu ce s-a șters fostul scris etc. Mai mari șanse de descifrare a scrisului șters le au materialele de scriere care conțin săruri metalice sau clorice.

Substanțe de colorare a sărurilor metalice pot fi numite mai multe ca exemplu: sulfura de amoniu, soluția sulfoceanică, care este constituită din 50 gr. tiocianat de potasiu, acid sulfuric și apă – 300 cm3. 1:1 iodură de amoniu, acidul tioceanic care e format din tiocianat de potasiu și acid acetic. Ultima colorează scrisul în roșu, iar intrând în reacție scrisul cu soluția acidă de ferocianură de potasiu se poate observa apariția culorii albastre. Dacă vom folosi sulfura de amoniu vom vedea apariția culorii brune și neagră. Lista compușilor chimici, care pot fi folosiți la această metodă poate fi continuată cu acid acetic (10%), acid tanic (10%), acid galic (5%), soluția alcoolică de octooxid de chinolină (10%). La fel pot fi folosite și soluțiile acestor substanțe precum și alte substanțe similare care produc reacții de culoare. Tratarea în prealabil a actului cu vapori de apă și alcool ne va da o eficiență sporită.

Metoda reacțiilor de culoare este binevenită și în cazul scrisului îndepărtat prin răzuire sau radiere, deoarece este cunoscut că materialul de scriere se deplasează în straturile materialului folosit ca suport de scriere.

Nu trebuie să uităm că la folosirea metodei date supunem actul, cercetat de fals la riscul distrugerii. Iată de ce trebuie mai întâi prin metoda experimentului, de supus cercetării doar o porțiune a actului. Este preferabil de folosit substanțele enumerate mai sus în stare gazoasă și numai după ce ne vom convinge că nu deteriorează actul, putem purcede la aplicarea substanțelor lichide.

Metoda difuzo-copiativă. Ea se bazează pe efectul de sensibilizare și desensibilizare optică a materialelor fotografice. Actul modificat se pune în contact cu o hârtie fotografică. Urmele scrisului șters vor acționa asupra materialului fotografic, provocând acestuia schimbări. Această metodă este mai eficace la relevarea scrisurilor înlăturate pe cale mecanică. Falsificările prin folosirea substanțelor chimice pot fi depistate pe această cale mai rar, deoarece colorantul materialului de scriere este decolorat sau este întins pe o suprafață mare de hârtie.

Cu un mare succes putem releva pe această cale scrisurile care sînt executate cu materiale ce conțin coloranți solubili în apă. Exemplu de așa materiale: cernelurile și creioanele chimice preparate cu albastru sau violet de metil, cernelurile de anilină etc. Executarea acestei metode cuprinde trei faze principale: copierea; prelucrarea materialului fotografic; reproducerea imaginii.

Copierea trebuie efectuată într-o cameră în care să nu pătrundă altă lumină decât lumina roșie. Este necesar să cunoaștem că deși unii autori propun folosirea plăcii fotografice este totuși mai potrivit a folosi hârtia fotografică. Bine se primește operația dată cu folosirea hârtiei de contrast normal sau ridicat. Preventiv contactării actului cu materialul fotografic ultimul se ține în apă distilată cu o temperatură de 18-20 de grade timp de 1-5-minute, pentru ca stratul gelatinos să se înmoaie. Ca să mărim gradul de dizolvare a colorantului organic adăugăm în apă distilată soluție de amoniac. Cantitatea de amoniac este de 10-15 picături la 1000 ml de apă. Introducerea hârtiei fotografice în alcool etilic ușor acidulat va da același rezultat. Factorul de umezeală mare se poate îndepărta cu ajutorul hârtiei de filtru. Vorbind de timpul de contact a actului cu hârtia fotografică trebuie de menționat că el poate fi de la două până la zece minute. Variația dată este în dependență de mai mulți factori ca gradul de umectare a emulsiei fotografice, cantitatea colorantului, felul hârtiei, proprietatea colorantului etc.

După desprinderea hârtiei fotografice de pe act prima trebuie lăsată să se usuce pentru o mai bună fixare și pentru ca să nu aibă loc răspândirea particulelor copiate pe hârtia fotografică. După aceasta hârtia fotografică se developează sub acțiunea unei lumini speciale. Ceea ce apare este imaginea negativă a scrisului, după care prin copiere se poate obține imaginea pozitivă.

Metoda tratării cu substanțe chimice conținînd izotopi radioactivi. Ca și celelalte metode și metoda tratării cu substanțe chimice conținând izotopi radioactivi are rezultate mai bune în anumite condiții. Mai bine stabilim urmele scrisului preexistent, care a fost executat cu cerneluri pa bază de coloranți organici și care a fost corodat prin reacție cu reactivi chimici. Actul falsificat, în locul unde a fost executat falsul, se tratează cu soluție apoasă care să conțină o sare radioactivă, iar deasupra lui se pune o hârtie fotografică. Astfel se obține o copie a scrisului șters. Problema principală la această metodă este la alegerea izotopilor radioactivi care să fie absorbiți ori numai de urmele scrisului, ori numai de hârtie. Este mai bine ca absorbția să fie efectuată de urmele scrisului, pentru a permite acestuia să se releve chiar și atunci când substanța radioactivă este atrasă, mai mult sau mai puțin și de hârtie.

După cum am menționat aplicarea acestei metode necesită prelucrarea actului falsificat cu una din soluțiile care conțin o sare radioactivă. Alegerea substanței depinde de calitatea hârtiei actului. Dacă scrisul este executat pe o hârtie cu calitate bună actul este tratat cu o soluție conținând Ca45Cl2, Sr90Cl2, Na2S35 cu radioactivitatea de 0,005-0,01 m Curie/ml sau poate fi tratată cu acetonă în care se introduc câteva picături dintr-o soluție preparată pe baza sării unui metal greu de 0,5%, de exemplu a azotului de bismut. Scrisul executat pe o hârtie cu calitatea inferioară se poate releva prin tratarea zonei alterate a actului cu o soluție care conține ferocianură de potasiu de 0,01% cu activitatea de 0,1m Curie.

Stabilirea scrisului preexistent după urmele de presiune. Actele falsificate prin înlăturare pot fi citite. Folosind această metodă, conținutul anterior falsificării la falsificarea prin înlăturare este afectat doar parțial, iar uneori chiar deloc, urmele de presiune imprimate pe hârtie de instrumentul scriptual fiind ușor recunoscute. Urmele de presiune pot fi pronunțate, mai puțin pronunțate sau nepronunțate. Aceasta depinde de așa factori ca: grosimea hârtiei, tipul instrumentului cu care s-a scris, intensitatea apăsării (după unii autori poate fi calculată), cît de tare a fost ascuțit instrumentul de scriere, duritatea instrumentului de scriere, calitatea hârtiei.

Intensitatea pronunțării urmelor de presiune are o mare importanță pentru posibilitatea aplicării metodei date. Evidențierea unor asemenea urme se face prin diverse metode de examinare cum sînt: tratare cu vapori de iod sau cu soluții pe bază de iod, crearea contrastului de umbră, tratarea cu substanțe pulverizate și ridicarea cu ajutorul mulajului.

Crearea contrastului de umbră se face cu ajutorul surselor de lumină și prin iluminarea unei singure părți a zonelor falsificate, din diferite unghiuri. Unghiurile sînt direct proporționale cu intensitatea urmelor de apăsare. Ele sînt mai mari cu cât mai mare este adâncitura lăsată pe hârtie.

Prelucrarea cu vapori de iod sau cu soluții pe bază de iod dă îmbucurătoare rezultate și atunci când apăsările pe hârtie sînt neînsemnate. Urmele grafismului șters vor fi conturate de iod mai pronunțat în locurile unde hârtia a fost presată.

Soluțiile de bază care sînt folosite la stabilirea scrisului după urmele de presiune sînt:

soluție apoasă cu un conținut de 16,7% clorură de sodiu, 13,3% iodură de potasiu, 6,7% clorură anhidrică de aluminiu, 11,7% glicerină și 35% iod;

soluție de iod (0,4 gr), soluție de clorură de magneziu (50 gr în 25 ml apă), iodură de potasiu (10gr) și apă (10ml);

amestecul a două soluții: una formată di 1 gr de iod, 2 gr de iodură potasiu, 97 ml de apă, iar a doua soluție saturată de clorură de calciu (70%);

iod (1 gr), iodură de potasiu (4 gr), glicerină (20 ml), apă (8 ml).

După ce alegem soluția, aceasta se aplică cu ajutorul unui tampon de vată înmuiat în soluție. Colorarea urmelor scrisului este pe puțin timp și din această cauză este necesar fotografierea actului. La tratarea actului, cu soluția potrivită, apar niște pete ce pot fi înlăturate prin tratare cu hiposulfit de sodiu sau numit și fixator fotografic.

Mai este cunoscută o metodă de stabilire a scrisului preexistent după trăsături, este vorba de metoda ridicării urmelor cu ajutorul mulajelor, care sînt de obicei materiale plastice. La această metodă sînt mai multe procedee de aplicare. Un procedeu mai simplu este următorul: luăm o peliculă de vinilin și acoperim suprafața alterată a actului, peste această peliculă aplică o placă de sticlă, iar de asupra sticlei se așează o bucată de plumb scobit. Pelicula de vinilin trebuie să aibă o grosime de 0,8 mm, grosimea sticlei de 3 mm. Mulajul, în cazul nostru vinilinul, trebuie încălzit până la topire și el va pătrunde în relieful hârtiei format prin apăsare în timpul scrierii. Încălzirea se face cu o sursă de radiații infraroșii timp de aproximativ 10 minute. După această procedură așteptăm ca materialele să se răcească, apoi vom dezlipi pelicula de pe act după care o așezăm pe o foaie albă. Astfel vom putea citi scrisul. La citire aplicăm metoda amintită mai sus numită contrast de umbre. Lumina la citire trebuie s-o îndreptăm sub un unghi ascuțit. Ridicăturile de pe peliculă pot fi relevate și cu ajutorul diferitor pigmenți sau materiale care să-i conțină.

Autorii mai menționează faptul de a realiza mulaje optice, folosind substanțe care se topesc ușor, cum ar fi: aliajul “Lipovitz” cu temperatura de topire la 47,2C. El este compus din 5% cadmiu, 8% staniu, 19% indiu, 23% plumb și 45% bismut.

Mulajul după întindere se vopsește cu tuș și se apasă ușor pe o hârtie albă pe care se vor desena urmele de presiune.

Scrisul șters poate fi relevat după urmele de presiune lăsate pe alte suprafețe decât a actului și anume pe masă ori alte obiecte. Deseori scrisul este relevat prin această metodă după urmele produse pe o altă hârtie care se află sub act în timpul scrierii. Procedeele care sînt aplicate în așa situații sînt acelea pe care le-am descris mai sus. Încercarea de a releva scrisul pe așa cale se face, de cele mai dese ori, în situațiile când stabilirea scrisului, care a fost șters, nu a putut fi făcută prin altă procedură.

a) Actul propriu zis, b)Acelaș act sub raze infraroșii, c)Acelaș act sub raze u.v.

4. Metodele de cercetare a documentelor acoperite cu cerneală sau cu alte substanțe

Falsificarea actelor se face deseori prin acoperirea semnelor de pe act, fie a unei cifre, litere cu diferite materiale (tuș, cerneală) sau prin hașurare cu tocul, creionul etc. Stabilirea scrisului acoperit depinde de așa factori: volumul scrisului alterat și nealterat, mărimea intervalului de timp care a trecut de la executarea scrisului și până la acoperire, gradul de presiune exercitat la scriere, calitatea hârtiei și calitatea acesteia, prezența altui text sau a altei pete pe versul hârtiei, natura și culoarea materialului de scriere și de acoperire.

Mai ușor se relevă scrisul care a fost acoperit cu un material de altă natură și culoare decât acela cu care s-a scris. Contribuie la ușurarea lucrului și scurgerea unei perioade de timp mai mare între aplicarea pe hârtie a ce lor două materiale, presiunea mare cu care s-a acționat în momentul scrierii, absența altui scris pe versul actului, volumul mare a actului. Volumul mare a actului permite studierea particularităților scrisului, reconstituirea sa după fragmentele care n-au fost acoperite și după sensul textului.

Examinarea actului pe ambele părți cu lumină unilaterală și prin transparență este metoda cea mai simplă prin care se poate citi scrisul acoperit. E recomandabil ca examinarea să se facă într-o cameră obscură. Partea opusă a actului se acoperă cu o hârtie neagră cu excepția locurilor afectate. Imaginea obținută trebuie fotografiată, negativul și pozitivul putându-se prelucra pentru accentuarea contrastului.

Diferența culorilor materialului de scriere și a materialului cu care s-a acoperit scrisul se obține cu folosirea filtrelor de lumină adecvată. Pot fi folosite două filtre de lumină odată, unul care să micșoreze culoarea petei, iar altul să mărească intensitatea culorii materialului de scriere. Mai poate fi folosit și un filtru care să micșoreze intensitatea culorii fondului hârtiei.

Folosirea radiațiilor infraroșii la fotografiere ne va da rezultate bune dacă materialul de scriere va fi opac pentru ele, iar cel care le acoperă, penetrabil. Deoarece ziarul a fost acoperit cu culoare neagră, iar fotografierea în radiații infraroșii ne-a dat rezultatul dorit. Dacă la acoperirea scrisului se va folosi cerneală obișnuită și dacă la scriere s-a folosit creion de grafit, tuș negru, cerneală tipografică vom putea aplica acest mod de relevare. Cernelurile care au în componența lor coloranți sintetici sînt în genere transparente la radiații infraroșii, însă dacă ele au o concentrație mai mare, pot deveni opace și deci irelevabile pe această cale.

Scrisul care este necesar a fi relevat dacă are în componența sa substanțe cu un număr atomic mai mare de 24-25, poate fi stabilit cu ajutorul razelor X.

Aplicând prima metodă fotoelectronografică și metoda roentgenografică, pa care le-am descris mai sus, obținem rezultate pozitive chiar dacă scrisul a fost acoperit cu aceeași pastă cu care s-a scris. Această metodă poate fi aplicată, deoarece în locurile unde avem semne grafice la acoperire se formează straturi mai groase. Este recomandabil acest procedeu și pentru a citi scrisul executat cu creioane colorate, care conțin coloranți minerali și talc, ce absorb razele X moi și acoperite cu creion de grafit, care este transparent la aceste raze.

Dacă între scriere și acoperire s-a scurs mult timp, pentru relevarea scrisului putem aplica și metoda difuzo-copiativă. La această metodă mai avem nevoie ca materialul de acoperire să fie inert. Scrisul efectuat cu cerneluri care conțin violet și albastru de metil, cu creioane chimice , creioane de grafit, tuș negru sau alte materiale ce nu pot fi eliminate optic cu ajutorul filtrelor ori a radiațiilor infraroșii, pot fi stabilite la fel prin această metodă.

Scrisurile acoperite cu același material cu care au fost executate pot fi relevate cu ajutorul fenomenului de stingere a luminiscienței. La această metodă materialul trebuie să aibă capacitatea de a absorbi soluția fluorescentă ce se aplică deasupra petei. Soluția dată este compusă din 0,04gr bromură de argint, 0,1 gr metol, 0,5-1 gr sulfat de sodiu, 0,5-1 gr carbonat de sodiu, 10 ml de apă distilată sau 0,005 gr de fluoresceină, două picături de amoniac, 10 ml apă distilată. În continuare actul se va supunea radiației ultraviolete dar nu înainte de a întinde soluția fluoriscentă și uscarea ei. Grafismul apare de o culoare mată pe un fond strălucitor sau cu o luminescență mult mai redusă decât cea a hârtiei. Aceasta se întâmplă datorită concentrației mai mare a materialului de scriere în locurile unde se află trăsăturile grafice. Pentru fixare din nou apelăm la fotografie.

Dacă procedeele explicate mai sus nu dau rezultatele scontate, atunci se procedează la înlăturarea petelor pe cale chimică sau mecanică.

Scopul eliminării chimice a petei este de a dizolva pata, iar scrisul să nu fie înlăturat sau să se dizolve cît mai puțin posibil. Ca solvent se folosește în cele mai dese cazuri soluția oxidantă și reducătoare. De exemplu tușurile se dizolvă cu alcool etilic sau cu piridină, coloranți de anilină, cu excepția eozinei și nigrozinei, se dizolvă cu permanganatul de potasiu; coloranții acizi se dizolvă cu soluție de amoniac de 10%.

La înlăturarea petelor pe cale chimică trebuie să ținem cont de faptul ca dizolvantul să nu dizolve și trăsăturile grafice ale scrisului. De exemplu, pasta neagră care se folosește la fabricarea stilourilor cu bilă, se dizolvă cu detilformiamidă HCON(C2H5)2 . Această substanță dizolvă alte materiale, dar nu dizolvă scrisul executat prin intermediul hârtiei indigo, fie de culoare albastră sau neagră. Inactiv față de materialele de scriere obișnuite și dizolvă majoritatea pastelor cu care se încarcă stilourile cu bilă, este amestecul din două părți de alcool butilic și o parte de alcool etilic, iată de ce unii autori o propun pentru dizolvarea pastei ce acoperă scrisul. Stabilirea materialului chimic de decolorare se face pe cale experimentală, prin aplicarea substanțelor pe rând pe partea actului care a fost citită. La experiment se aplică pe rând apă, alcool, benzenul, tetraclorura de carbon, terebentina, toluenul, xilenul, acetatul de amil. Substanța folosită la acoperire se extrage de pe act cu hârtie de filtru, care se înlocuiesc tot timpul după îmbibare. Mai trebuie să cunoaștem că solventul trebuie aplicat pe versul actului.

Stabilirea scrisului acoperit se face și cu ajutorul electroforezei. Neajunsul acestei metode este că poate fi aplicată numai dacă la scriere s-au folosit substanțe bazice, iar la acoperire substanțe acide sau invers. Procedeul dat constă în deplasarea particulelor spre polul opus încărcăturii lor. De aici înțelegem că coloranții bazici sînt antrenați spre catod, iar cei acizi spre anod. Avem nevoie de doi electrozi care se vor lega la sursa de curent. La unul din ei se va pune o hârtie de filtru îmbibată cu electrolit aplicată deasupra petei. Particulele scrisului se vor deplasa spre hârtia de filtru și se vor fixa pe aceasta. Electrolitul folosit este compus din soluție de acid acetic și acid boric în proporție de 2:1.

O altă metodă de înlăturare a materialului ce acoperă scrisul este cea mecanică. La procedura dată apelăm când aplicarea primei metode n-a dat rezultatele scontate. Acțiunile următoare depind de natura petei și de calitatea hîrtiei. Prelucrarea mecanică a petei de pe materialele ca suport de scriere calitative se face cu hârtie fotografică nedevelopată și nefixată. La început înmuiem stratul de gelatină apoi tăiem în fâșii de dimensiunea petei și le aplicăm pe rând de 10-15 ori. În caz că pe una din ultimele hârtii fotografice vor rămâne și trăsăturile grafice le vom citi cu ajutorul oglinzii.

Pata aplicată pe un act din hârtie de calitate inferioară se înlătură cu un material care să nu fie prea adeziv față de fibrele hârtiei. Este recomandabil de a se folosi albușul de ou fiert. Mai putem folosi și plastilina albă pe care o aplicăm pe act prin rulare pentru a nu desprinde fibrele de hârtie.

Relevarea scrisului acoperit cu creion simplu de grafit se face cu ajutorul cauciucului brut. Cauciucul al aplicăm de mai multe ori pe partea actului acoperit și-l presăm ușor. Aceste acțiuni le efectuăm până la căpătarea rezultatului dorit.

Este cunoscută și metoda ultrasunetului care trebuie să aibă o frecvență nu mai mică de 20000 Hz. La ultrasunet apelăm mai ales când scrisul este acoperit cu tuș negru. Operația se efectuează într-un mediu lichid, deoarece într-un asemenea mediu ea este însoțită de fenomenul bulelor de aer care produc pulsații de presiune egală cu sute de atmosfere, în stare să provoace distrugerea suprafeței de corp solid, aflat în zona de spargere a bulelor, iar în cazul nostru, tușul ce acoperă scrisul.

Unii savanți în domeniu propun boraxul ca substanță pentru crearea mediului umed. Mai putem folosi și așa compuși ca: alcoolul etilic, tetrametafosfatul de sodiu trisubstituit, clorura de amoniu, morfolina și clorhidrina, care acționează nu numai mecanic dar și chimic, ceea ce scurtează timpul necesar pentru aceasta.

Pentru a înlătura riscul de deteriorarea întregului document este necesar a separa fragmentul de hârtie cu scrisul acoperit prin decupare. Partea decupată pentru o perioadă de 3 min. max., o introducem într-un vas cu una din soluțiile arătate mai sus. La fel în acest vas mai introducem și generatorul de ultrasunete. Se obțin rezultate înalte dacă scrisul a fost executat cu pastă, cu creion de grafit, dactilografiat sau scris prin intermediul hârtiei indigo, deoarece este inactiv față de lichidul folosit ca mediu. Se poate întâmpla ca compusul să dizolve mai repede urmele scrisului decât tușul și în așa condiții va rămâne un fond mai deschis a scrisului pe pata întunecată.

Relevare pe cale chimică a scrisului executat cu cerneală și

Acoperit cu pastă a) Fragment din actul în litigiu cu scrisul

acoperit; b) Acelaș fragment după ce s-a acționat chimic asupra

pastei.

5. Studierea rechizitelor documentului și a textelor dactilografiate.

5.1 EXPERTIZA ȘTAMPILELOR

Ștampila este definită ca fiind o placă de lemn, metal, cauciuc, etc., montată pe un mâner, având un desen în relief, care se aplică pe înscrisuri sau pe mărfuri, spre a le atesta validitatea sau proveniența.

Problema examinării amprentelor de sigiliu și ștampile apare atunci când dorim să stabilim dacă imprimarea a fost executată cu ștampila originală sau cu o altă ștampilă., ori a fost obținută în alt mod. Răspunsul la această problemă are o mare importanță pentru determinarea faptului dacă actul este fals sau adevărat și este posibil de acordat datorită formei caracteristice a suprafeței imprimabile a ștampilei, precum și datorită particularităților sale ivite în procesul de fabricație și exploatare. Avem două forme principale de ștampile: de cauciuc și metalice, mai numite sigilii.

Ștampilele metalice se aplică pe hârtie fie cu tuș, fie în ceară sau alte materiale plastice, formând impresii reliefate. Din considerentul că la întocmirea actelor se folosesc mai mult ștampilele de cauciuc, vom acorda o atenție mai mare anume acestora.

Confecționarea ștampilelor se efectuează în ateliere specializate, cu respectarea anumitor reguli. Suprafața de imprimare a ștampilei este confecționată, la fel după niște reguli strict stabilite datorită cărora ștampila are o formă geometrică regulată , axele longitudinale ale literelor au o poziție comună, dimensiunile semnelor grafice și spațiile dintre ele sînt egale. În pofida tuturor regulilor, fiecare ștampilă poate să aibă unele elemente care să individualizeze suprafața de imprimare obținută. Aceste elemente pot să apară atât în urma confecționării, cît și în urma exploatării ștampilei. Semnele de individualizare obținute prin confecționare sînt: litere ori semne din cadrul compoziției poligrafice să prezinte anumite caracteristici particulare, deformarea matriței în timpul presării și uscării, existența neregularităților pe suprafață datorită bulelor de aer sau corpurilor străine aflate între matriță și masa de cauciuc. Suprafața imprimabilă a ștampilei se modifică și după confecționare , prin influența diferitor factori. Oxigenul din aer oxidează suprafața ștampilei, făcând-o fragilă, sfărâmicioasă, lumina și variațiile de temperatură duc la “îmbătrânirea” cauciucului, iar ștergerea ștampilei cu reactivi chimici duc la umflarea acesteia. Materialele din care este format cauciucul ca: materiale de umplutură, sulf, antiuzanți, stimulenți de vulcanizare. Aceste interacțiuni duc la schimbarea amprentei de sigiliu și constituie un element de individualizare a ștampilei.

Păstrarea necorespunzătoare a ștampilei, timpul și condițiile de exploatare a ștampilei produc și ele modificări ale suprafeței imprimabile contribuind la individualizarea acestea. Întreruperea liniilor ce constituie rama ștampilei și a altor linii, lipsa unor părți a literei, sînt elemente de individualizare apărute în urma presiunii repetate exercitate asupra ștampilei.

Conform articolului 286 C.P. – Falsificarea unui sigiliu, unei ștampile sau a unui instrument de marcare de care se folosesc unitățile la care se referă articolul 145 se pedepsește cu închisoarea de la 6 luni la 3 ani.

Conform articolului 287 C.P. – Folosirea instrumentelor false arătate în articolul 286 se pedepsește cu îchisoarea de la 3 luni la 3 ani.

Folosirea fără drept a unui sigiliu ori a unei ștampile cu stema țării se pedepsește cu închisoarede la 3 luni la 2 ani sau cu amendă.

Pentru a putea identifica ștampila are o mare importanță ca aceasta să-și păstreze acel ansamblu individualizator din momentul aplicării sale pe actul incriminat până în momentul expertizei.

Atunci când se cercetează amprentele de sigiliu trebuie să se ia în considerare mecanismul de imprimare a ștampilei pe hârtie, factorii care contribuie la înlăturarea elementelor de individualizare, factorii care influențează formarea unei imprimări corecte. Mai există un moment important: atunci când ștampila este aplicată, datorită elasticității cauciucului, partea de imprimare are o tendință de a se face plată, ceea ce se manifestă printr-o modificare a dimensiunilor, semnelor grafice și a distanțelor dintre ele. Acest lucru, în unele cazuri se poate observa numai la o parte a imprimării, ceea ce depinde de repartizarea presiunii pe suprafața părții de imprimare. Unirea a două linii apropiate, întreruperea liniilor chenarului, schimbarea formei unor detalii etc. Factori ce pot apărea datorită aceleași inegalități a forței de apăsare. Dacă deformările sînt datorită folosirii îndelungate atunci ele au un caracter constant, iar forța de apăsare acționează asupra ștampilei și impresiunii acesteia foarte slab.

Elementele de individualizare a ștampilei și a impresiunii acesteia se împart în două grupuri:

cu caracter general;

cu caracter individual.

Cele cu caracter general sînt: forma generală, forma impresiunii (care poate fi: dreptunghiulară, circulară, triunghiulară, ovală), orientarea rândurilor (drepte, oblice, curbe), valorile dimensionale, conținutul textului, distanța dintre cuvinte, distanța dintre litere, caracteristicile literelor, aspectul stemei sau a emblemei, diametrul impresiunii circulare.

Caracteristicile individuale reflectă particularitățile dispunerii textului față de centul impresiunii și de marginile desenului, înclinarea semnelor grafice unul față de altul, poziția reciprocă a detaliilor diferitor elemente ale impresiunii. Sînt cunoscute elemente de individualizare care provoacă macrodeformări. Ele au o mare importanță și se pronunță prin absența unor fragmente ale desenului, întreruperi ale literelor, liniilor sau a altor elemente ale impresiunii. Enumerarea tuturor acestor elemente în dependență de situația concretă.

Principalul țel la examinarea impresiunii de ștampilă de pe un act suspect de fals este stabilirea faptului dacă ea este contrafăcută sau reprezintă o impresiune obținută cu o ștampilă confecționată în ateliere specializate. Dacă cunoaștem că ștampila este de fabrică, atunci trebuie să identificăm exemplarul de ștampilă utilizat.

Felurile de contrafacere a impresiunilor de ștampilă sînt diferite, trei din ele fiind destul de răspândite: desenarea impresiunii fie direct pe actul cercetat, fie pe un obiect intermediar; copierea impresiunii originare de pe un act veridic pe actul fals; contrafacerea suprafeței imprimabile a ștampilei.Fiecare mod de contrafacere prezintă o serie de elemente caracteristice care servesc la dovedirea falsului. Desenarea impresiunii de ștampilă oferă următoarele elemente după care se poate stabili acest lucru: urme de apăsare pe hârtie și urme de ștergere cu guma, perforarea hârtiei în centrul impresiunii circulare, care denotă folosirea compasului, configurația diferită a acelor litere ce apar de mai multe ori, formele geometrice neregulate, neconcordanța cu tipul de tipar standard, spații de mărimi diferite între semnele grafice, liniile neuniforme, dezalinierea lor pe verticală, erori în desenul stemei sau emblemei, dispunerea neuniformă dintr-un punct în diferite părți, existența unor trăsături care nu figurează în ștampila originală, aspectul îmbucșit al unei părți a ștampilei față de cealaltă parte a ștampilei și.a.

Aceste semene de fals vor fi întâlnite nu numai când desenarea a fost efectuată total dar și când pictarea s-a făcut parțial, adică s-a desenat doar o parte a ștampilei. Aceasta se întâlnește deseori când se înlocuiește fotografia de pe un document, în scopul substituirii persoanei. Partea desenată a impresiunii va prezenta de regulă neconcordanțe evidente față de cea nealterată.

Cazurile când întâlnim elemente caracteristice falsului indicat mai sus și așa elemente ca: intensitatea redusă și întinderea colorantului, urme de umezire a actului și detașarea unor fibre din stratul superior al hârtiei atunci putem face concluzia că ștampila dată a fost falsificată prin desenarea mai întâi pe un suport intermediar și apoi a fost aplicată pe actul în litigiu. Desenarea pe suportul intermediar trebuie făcută în formă negativă, iată de ce astfel de fals este mai greu de realizat și mai rar întâlnit.

Falsificarea impresiunii de ștampilă prin copiere de pe actul original va avea următoarele elemente ce denotă o așa falsificare: tremurări, urme ale executării prealabile (trăsături de creion, presarea hârtiei, trăsături de hârtie indigo), unele deformări ale semnelor ce alcătuiesc impresiunea, trasee dublate.

Spre deosebire de desenarea directă a impresiunii pe actul litigios, în cazurile de copiere se vor păstra proporțiile dimensionale și spațiale ale impresiunii originale, cît și formele tipografice ale literelor și ale celorlalte semne. Copierea poate fi executată prin trei moduri: prin transparență, prin apăsare, prin intermediul hârtiei indigo. Cel mai des se face copierea prin folosirea unor materiale cu suprafață netedă și proprietăți adezive. Înainte de a se aplica pe actul în litigiu acestea se aplică pe impresiunea de ștampilă autentică. După cum am menționat impresiunea copiată nu diferă ca formă, conținut și dimensiune de impresiunea ștampilei originale, dar datorită dublei transplantări a tușului, intensitatea acestuia pe actul falsificat va fi slabă. Pot apărea și alți indici ce menționează existența falsului. De exemplu: migrarea tușului în părțile laterale ale trăsăturilor ce compun impresiunea, aglomerări ale colorantului, particule din materialul folosit cu suprafață de imprimare, fragmente din scrisul aflat în preajma impresiunii originale de ștampilă, care s-au transplantat pe actul în litigiu odată cu aceasta, urme de tuș, pierderea luciului hârtiei, ca urmare a umezirii acesteia etc. Copierea prin suprapunerea actului cu impresiunea autentică peste actul în litigiu, fără suprafață imprimabilă intermediară, adică copierea directă, este relevată mai ales de imaginea negativă a impresiunii de ștampilă obținute.

Sînt întâlnite și cazuri de falsificare a ștampilelor prin executarea suprafețelor imprimabile în diferite materiale: lemn, cauciuc și.a. prin gravare manuală.

Marcarea falsului în situația descrisă mai sus se face prin inegalitatea grosimii trăsăturilor, existența imaginilor negative ale unor litere sau cifre, denumiri greșite ale instituțiilor sau întreprinderilor, formele nestandarte ale literelor li ale celorlalte linii și semne, neuniformitatea acestora și a spațiilor dintre ele, urme care indică structura materialului folosit în confecționarea suprafeței imprimabile, neconcordanțe în ce privește redarea stemei sau emblemei, frângerea, ondularea și întreruperea lor, prescurtări neobișnuite de cuvinte etc.

Ștampila falsă se alcătuiește uneori din litere și alte semne sau din fragmente ale unor ștampile vechi, scoase din uz. Indicii de relevare ale modului de contrafacere menționat sînt: absența semnelor de punctuație, lipsa unei simetrii perfecte, absența steluțelor și liniilor, inegalitățile spațiilor dinte elementele componente, colorarea neuniformă a impresiunii.

Dacă în locul unei ștampile se aplică o monedă tratată cu tuș, stabilirea faptului nu prezintă dificultăți. Deseori moneda este aplicată direct pe act ceea ce este ușor de stabilit datorită formării unei imagini negative.

Stabilirea falsului se face mai întâi prin cercetarea aspectului grafic al impresiunii, folosindu-se microscopul, aparate de măsurat, lupa și alte mijloace de laborator. Eventualele particule rămase pe hârtie se pot releva și cu ajutorul unor reacții chimice. Pentru punerea în evidență a amidonului (când s-a folosit cartoful) actul va fi tratat cu vapori de iod sau cu o soluție de iod, obținându-se reacția specifică a amidonului cu iodul, manifestată în culoarea albastră-violetă a hârtiei. Urmele de gelatină de la hîrtia fotografică, folosită uneori pentru transplantarea impresiunlor de ștampilă, se evidențiază cu ajutorul unei soluții de ninhidrină în acetonă de 1% din care se aplică o picătură pe porțiunea impresiunii studiate și se lasă două zile la temperatura camerei, timp în care reacția evoluează, apărând în final o pată caracteristică de culoare roză. Prezența albuminei (când s-a folosit oul fiert) va fi marcată de culoarea galbenă a particulelor respective, când asupra lor se acționează cu acid azotic.

Putem conchide că stabilirea dacă impresiunea de ștampilă este falsă sau nu se face prin coroborarea rezultatelor examinărilor fizice și chimice. Dacă nu vom stabili elemente de falsificare vom constata că impresiunea a fost creată cu o ștampilă normală. În așa situație poate apărea problema identificării sale. Răspunsul la această problemă poate fi dat în urma examinării impresiunii în litigiu și compararea ei cu diferite impresiuni executate experimental cu ștampila bănuită. Compararea o efectuăm cu 10-12 impresiuni. Jumătate din ele le aplicăm pe o hârtie similară celei în litigiu, iar jumătate pe o hârtie densă albă. Forța de apăsare la efectuarea modelelor de comparare trebuie să fie diferită. O parte a impresiunilor vor fi accentuate, cealaltă parte vor fi executate prin apăsare medie și ușoară. În ambele situații se va folosi tuș de aceeași culoare cu tușul existent la

impresiunea în litigiu. În cazul când ștampila necesită a fi curățată, aceasta se va curăța după executarea primei serii de impresiuni experimentale, aplicându-se apoi încă de cîteva ori, pe o hârtie de calitate bună și cu o presiune moderată. Când actul în litigiu este mai vechi, se recomandă procurarea unor acte întocmite la date cît mai apropiate de data alcătuirii celui incriminat, care să conțină impresiuni aplicate cu aceeași ștampilă. Așa se poate stabili dacă ștampila între timp a suferit schimbări.

Putem mai vorbi și despre impresiunea de ștampilă, ce a fost imprimată pe un ou cald, aici are loc proces de îmbibare, în albușul oului a cernelei și formei ștampilei, și a fost suprapusă asupra unui alt document sau fotografie, pentru că pânăcând acest suport este cald se poate redarea formei ștampilei, pe alt document.

La constatarea că există mai multe ștampile confecționate după aceeași matriță, este necesar a se efectua modele cu fiecare din ele. Pentru stabilirea adevărului trebuie să cunoaștem atât că există aceste ștampile cît și faptul cum s-au confecționat, exploatat, păstrat.

Începutul studierii îl vom face cu analiza caracteristicilor generale, iar după aceasta vom precauta și caracteristicile particulare. Expertul este necesar să aibă instrumente de măsurat, aparatură optică, să apeleze la fotografiere. Sînt necesare și grilele transparente care conțin diferite figuri geometrice necesare pentru cercetarea amprentelor de ștampilă.

Impresiune de Impresiune de ștampilă Desenare parțială a Impresiune de ștampilă

ștampilă cretă cu compusă ca urmare a impresiunii de desenată.

clișeu plat. înlocuirii fotografiei ștampilă.

pe o legitimație.

La determinarea elementelor individuale se va ține seama de posibilitatea apariției întâmplătoare a acestora, datorită condițiilor variabile de imprimare, ceea ce impune verificarea caracterului lor stabil. Când ștampila este nouă sau în cazul unei imprimări defectuoase, numărul caracteristicilor individuale va fi mai redus, scăzând și posibilitățile de identificare. Rezultatul cercetărilor cu privire la identificarea ștampilei se vor stabili numai dacă caracteristicile generale și cele individuale vor coincide.

5.2 EXPERTIZA SEMNĂTURILOR

Semnătura ca obiect al cercetării criminalistice

Prin semnătura se înțelege imaginea grafică a numelui executată personal de către titularul respectiv , prin care atestă că este autorul actului în cauză sau ca probă conținutul acestuia. De asemenea , prin semnătura se marchează prezența ,se indică luarea la cunoștință a unui act sau a unei mențiuni etc., adică în general se confirmă ceva .

Conform articolului 290 C.P. – Falsificarea unui înscris sub semnătura privată prin vreunul din modurile arătate în art. 288, dacă făptuitorul folosește înscrisul falsificat ori îl încredințează altei persoane spre folosire, în vederea producerii unei consecințe juridice, se pedepsește cu închisoarea de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă.

Funcția de semn sau marcă a semnăturii este confirmată și de faptul că persoanele care nu știu să scrie trasează în loc de semnătură o cruce , la care uneori se adaugă o impresiune digitală.

Falsificarea semnăturii

Cel mai des întâlnită este falsificarea semnăturilor. Aceasta se datorează atât faptului că textul întreg al documentului e mult mai greu de falsificat cît și faptul că cu semnătura se dă însemnătate juridică la tot conținutul documentului semnat. În unele cazuri este important ca să fie respectată forma documentului, dar principala condiție de valabilitate pentru document este semnarea lui.

Cel mai des semnăturile sînt contrafăcute prin imitare și copiere.

■ Stabilirea semnăturii imitate o putem face deoarece deprinderile de scriere sînt relativ stabile și nu pot fi schimbate la simpla voință a celui ce dorește să falsifice o semnătură. La stabilirea semnăturii imitate trebuie să ținem cont că semnăturile imitate sînt de două feluri: servilă – care se efectuează prin urmărire vizuală lentă a traseului semnăturii autentice, ceea ce putem asemăna cu o desenare după model și liberă – prin executarea semnăturii într-un ritm mai mult sau mai puțin normal, după ce în prealabil falsificatorul a studiat modelul original al semnăturii sau a făcut chiar exerciții de imitare.

Simptoamele unei semnături imitate servil sînt: continuitatea trăsăturilor și conturul lor net, executarea semnăturilor grafice simplificate, amplitudinea trăsăturilor. Datorită urmăririi vizuale a semnăturii model, a concentrării atenției și controlului asupra fiecărei mișcări, trăsăturile sînt lente, lipsite de siguranță și spontaneitate. Cursul lent îl stabilim după întreruperile plasate anormal, existența corectărilor, tremurăturilor, revenirile asupra unor elemente care i-au scăpat. Frângerea trăsăturilor și tremurăturile sînt urmare a încetinirii mișcărilor. Un alt indiciu de imitare servilă este gradul de presiune accentuat și uniform. Aceasta se observă și în îngroșarea părților incipiente și finale ale trăsăturilor. La semnăturile autentice, gradul de presiune și calibrul trăsăturilor alterează în funcție de direcția lor, cele orientate descendent și spre dreapta fiind mai accentuate decât cele orientate ascendent și spre stânga. Pentru imitația servilă este caracteristic asemănările generale și lipsa elementelor grafice de detaliu.

Semnătura contrafăcută prin imitație servilă.

Când se falsifică semnăturile prin imitare liberă sînt observate alte elemente ca : ritmul de execuție, absența tremurăturilor, întreruperilor, alterarea gradului de presiune, neconcordanța unor particularități de construcție grafică etc.. Acest fel de imitare nu se poate recunoaște la prima vedere ci este nevoie de un studiu mai minuțios. Cel ce reproduce semnătura nu poate să emită toate caracteristicile scrisului imitat. El nu atrage atenția asupra semnelor grafice mai puțin perceptibile ca abrevieri, puncte, linioare, gradul de presiune.

a) Semnătură contrafăcută prin imitație liberă. b) Semnătura originală

Semnăturile executate din fantezie sînt cele realizate pe numele său sau în numele altor persoane , fără să se urmărească reproducerea semnăturilor acestora . Componența și structura lor literală nu are astfel nimic comun cu semnăturile titularilor respectivi, decît în mod cu totul accidental. Aici se includ și semnăturile fictive. În practică, acest gen de falsificare este utilizat mai ales atunci când posibilitatea depistării titularului este anevoioasă .

■ Operația de copiere constă în reproducerea grafismului persoanei prin folosirea unor mijloace ajutătoare, fapt pentru care specialiștii o denumesc fals tehnic al semnăturii. Când semnătura este copiată ea își păstrează forma generală, proporțiile dimensionale, plasamentul reciproc al elementelor ce alcătuiesc semnătura.

Semnăturile falsificate prin copiere se împart în: semnături care conțin urmele unei executări prealabile și semnături care nu conțin asemenea elemente(directe și indirecte).

Principalul criteriu după care putem afla că semnătura este falsificată prin copiere este coincidența la suprapunere, atunci cel puțin una din ele este falsificată. Cea mai simplă metodă de stabilire a coincidenței semnăturilor este metoda de măsurare.

Copiere directă Copierea prin transparență cu creionul și apoi apăsată cu un alt material de scriere o stabilim după următoarele: lipsa de fermitate și dinamism, înregistrarea liniilor de creion sub liniile efectuate deasupra.

Procedura cea mai efectivă în așa situații constă în supunerea semnăturii bănuite undelor de radiație infraroșie. Majoritatea cernelurilor sînt transparente la aplicarea radiațiilor date pe când grafitul nu. Astfel imaginea obținută va prezenta numai trăsăturile de creion.

a) Semnătura copiată prin transparență. b) Semnătura originală folosită ca model.

Copiere indirectă

Metodă prin folosirea hârtiei de calc. La început se efectuează reproducerea unei semnături pe hârtia menționată apoi se suprapune cu cealaltă semnătură. Suprapunerea fotocopiilor semnăturilor este o altă metodă.

Semnătura reprodusă prin intermediul hârtiei copiative și repăsată cu creion colorat.

Copierea prin apăsare se stabilește prin observarea presării accentuate a hârtiei de-a lungul liniei semnăturii. Dacă vom depista: reducerea cursivității și fermității de execuție, retușări, dereglarea coordonării mișcărilor, atunci vom putea menționa că semnătura a fost copiată prin apăsare. Aceasta metodă constitue transpunerea semnăturii model prin presiune , fie după actul original ,fie după o hârtie de calc pe care s-a reprodus semnătura ,pe copie se vor obține trăsăturile semnăturii model sub forma de șanțuri, ce vor fi apoi acoperite cu cerneală.

a) Semnătura copiată prin presiune (săgețile indică zonele incomplet suprapuse). b) Imaginea presiunii pe verso actului în litigiu.

Copierea prin intermediul hârtiei indigo este un procedeu asemănător celui precedent, cu excepția faptului că între actele suprapuse se intercalează o hârtie indigo.

Stabilirea existenței liniilor formate de hârtia indigo se face prin cercetarea semnăturii la microscop, prin folosirea filtrelor de lumină alese în dependență de materialele folosite la copiere, analiza în radiații infraroșii.

Copierea semnăturilor prin punctare sau înțepare se observă după punctele și înțepăturile efectuate, îngroșarea începutului și sfârșitului trăsăturii, calibrul diferit al trăsăturilor, vibrarea unor linii, ritmul scăzut de execuție și.a.

Falsificarea semnăturilor se poate face, după cum am menționat și prin alte metode mai rar întâlnite așa ca: transferul cu material adeziv, proiectarea cu mijloace optice, decuparea și trucarea fotografică, copierea cu grafit, folosirea tehnicii de copiat și.a.

Transferul semnăturii cu material adeziv, dacă semnătura nu e apăsată, îl putem constata prin stabilirea că materialul de scriere a fost depus prin contact static, lipsind orice relief, orice urme de apăsare.

Semnăturile transferate fără a fi apăsate coincid grafic și după dimensiuni, plasare reciprocă cu semnătura model, ceea ce nu avem la falsificarea semnăturilor prin apăsare sau prin intermediul hârtiei indigo. Liniile grafice apăsate pot prezenta însă unele devieri față de model, datorită urmării inexacte a trăsăturilor. Relevarea trăsăturilor subiacente este în acest caz mai dificilă decât la alte moduri de contrafacere, deoarece ca de obicei păsarea se face cu același material cu care sînt imprimate și trăsăturile inițiale.

Falsificarea semnăturii cu folosirea unui faximil confecționat prin gravarea semnăturii originale în diferite materiale plastice, metal, lemn se stabilește prin analiza semnelor de care am menționat mai sus, deoarece imaginea obținută se apasă cu cerneală ori alte materiale de scriere. Mai cu seamă sînt descoperirea faximiliului cu semnătura respectivă, lipsa de suplețe a trăsăturilor, tonalitatea scăzută a mișcărilor.

Folosirea unei suprafețe metalice poate duce la întinderea cernelii, formarea unor stropi ușor de observat la examinarea cu mijloace optice. Trăsăturile incomplet acoperite în momentul apăsării vor releva lipsa mișcărilor dinamice, absența fulajului și a conturului clar, precum și repartizarea inegală a colorantului. Trăsăturile apăsate repetată vor fi lente, nesigure datorită procesului de urmărire a traseului imprimat inițial.

Sînt cunoscute cazuri când falsificatorii reproduc semnătura model prin proiecție cu un sistem optic adecvat și apăsare repetată a imaginii luminoase cu un instrument scriptural. La cercetarea unei semnături obținute prin așa metodă trebuie să ținem cont că prin proiecție imaginea poate fi mărită sau micșorată.La mărire sau micșorare apar așa semne: proporțiile semnelor grafice sînt intacte, cum este și poziția lor reciprocă. Mai avem și semnele care sînt caracteristice pentru executarea înceată ceea ce se datorează urmăririi imaginii luminoase a semnăturii avută ca bază.

Copierea cu grafit este asemănătoare cu copierea prin intermediul hârtiei indigo. Ea oferă ca dovadă a falsului elemente caracteristice, ca și metoda anterioară: executarea semnăturii lente, urme de grafit ale traseului inițial, care se pot evidenția fie direct, fie prin examinare în radiații infraroșii.

La felurile de falsificare prezentate mai sus se cere cunoașterea modelului semnăturii originale. În viața de toate zilele sînt cazuri de contrafacere a semnăturii fără model. Așa o semnătură nu va mai avea acele elemente despre care am vorbit. Semnătura fiind efectuată după imaginație nu se va asemăna semnăturii originale ca cele falsificate prin imitare sau copiere. Grafismul de executare este normal, nealterat. Așa semnături vor conține semne categorice de fals fie în situația în care persoana pe numele căreia se execută semnătura este reală, fie când persoana dată este fictivă. Contrafacerea unor astfel de semnături se stabilește uneori și fără o analiză grafică comparativă cu semnăturile titularilor, deoarce falsificatori diferiți nu pot efectua un grafism cu caracteristici identice. Este vorba de semnăturile executate pe mai multe nume de către aceeași persoană. Dacă semnăturile au fost executate pe nume fictive apare doar problema de identificare a persoanei care nemijlocit a falsificat semnătura.

Trebuie să atragem atenția la faptul că uneori deși sînt semnele de fals a semnăturii totuși ea este autentică. Exemplu de așa semnături pot fi cele executate de analfabeți, persoane cu deprinderi de scriere slab dezvoltate, în special la persoanele care știu doar să semneze. La fel se pot confrunta semnăturile autentice cu cele false executate de persoane aflate în stare de ebrietate, situație des întâlnită, sau persoane cu tonus muscular scăzut. Semnele nesigure care denotă falsul semnăturii pot fi următoarele: dereglările trăsăturilor, execuția lentă, tremurături, inegalitatea trăsăturilor, executarea neâncrezută etc.

În același context menționăm că dacă avem o suprapunere a două trasee încă nu însemnă că actul sau semnătura studiată este falsă. Se poate întâmpla ca în cazul în care semnătura depusă să fie slab vizibilă și cel ce a aplicat-o să hotărască a o evidenția, ceea ce va duce la existența acestor trasee. Astfel ne vom afla în fața unui grafism autentic, însă care de fapt prezintă urme de fals. Concluzia corectă în așa cazuri se poate face prin punerea în evidență a primei trăsături și analiza doar a acesteia de prezența indicilor ce vor demonstra falsul.

Unele elemente scripturale prin imperfecțiunile sale, odată cu scrierea, pot lăsa urme care nu pot fi reproduse. Stabilind așa urme vom concluziona că semnătura este autentică. Exemple: rămînerea unor spații albe, reducerea alternanței trăsăturilor groase cu cele subțiri, dedublarea și secționarea trăsăturilor pe longitudinală, formarea unei depresiuni în centrul trăsăturii etc.

Unele caracteristici aparte le are semnătura efectuată cu mâna condusă. Specific e faptul că grafismul este analog ca formă celui obișnuit al persoanei ce conduce, dar cu trăsături frânte, nesigure, cu spații inegale între ele, uneori cu linii tremurate.

O altă problemă aparte este deghizarea scrisului propriu pentru ca mai apoi să fie negat. Această intenție va fi trădată de prezența unor semne grafice spontane, alternanța scrisului lent cu mișcările stângace, prezența siguranței și fermității în unele locuri, naturalețea traseului subiacent.

În același scop o persoană poate crea semnele care arată prezența falsului, ceia ce este important pentru expertul ce va analiza semnătura.

Întrebare dificilă este în cazul semnăturilor de familie, în special în cazul părintelui și copilului. Cu toate elementele comune avem și semne prin care se deosebesc poziția reciprocă sa elementelor, forma unor trăsături, finalizarea semnăturii, proporția elementelor unor litere, orientarea trăsăturilor. Când exisă bănuieli de acest gen se solicită organului de urmărire să verifice așa posibilitate și să ofere expertului semnături mostre de comparare.1

5.3 EXPERTIZA TEXTELOR DACTILOGRAFIATE

Îndoielile față de actele dactilografiate pot fi epuizate prin determinarea genului mașinii de scris și stabilirea persoanei care a dactilografiat la această mașină. Acestea sînt principalele lucruri ce urmează a fi clarificare, dar pot exista și altele ca: dacă a fot tipărit documentul în întregime la aceeași mașină, vechimea textului dactilografiat și.a.

Apartenența genului mașinii de tapat se face prin determinarea pasului mecanismului principal, particularitățile claviaturii, intervalul dintre rânduri, lungimea acestora, tipul caracterelor. Pasul mecanismului principal reprezintă distanța dintre două semne grafice dactilografiate. Această distanță diferă. Unii autori menționează că pasul mecanismului principal poate fi între 2 și 2,6 mm, alții ne prezintă cifrele 2,6 și 3 mm. Calcularea acestuia poate fi făcut diferit, dar metoda cea mai posibilă și mai exactă este după formula P=25,4 împărțit la numărul de semne de pe distanța de 25,4mm.Particularitatea claviaturii este determinat de numărul de taste și numărul semnelor pe care le are mașina. Numărul tastelor poate varia de la 84 la 92 de semne, întâlnindu-se mașini cu trei rânduri de taste a câte trei semne fiecare, însă cel mai des se întâlnesc patru rânduri de taste cu câte două semne pe fiecare. La numărul și natura semnelor se urmărește existența unor caractere specifice. Aici trebuie să nu uităm de faptul că unele semne pot să nu fie aplicate pe documentul dactilografiat intenționat deși ele pe tastele mașinii de tapat sînt.

Combinarea semnelor grafice de pe fiecare tastă la fel este importantă la cercetarea textelor dactilografiate. Astfel sînt deosebiri privind asocierea cifrelor și semnelor suplimentare. Dacă am verificat și mașina nu a fost reparată, iar asocierea de semne constatată pe documentul cercetat nu coincide cu asocierile de pe tastele mașinii care o avem pentru expertiză, facem concluzia că actul dat nu a fost scris la mașina în cauză și invers. Mărimea intervalului dintre rânduri este o altă particularitate a mașinilor de tapat. La mașinile vechi se poate scrie numai la un rând, două sau trei, ia la cele moderne se scrie și la intervale de un rând și jumătate, două rânduri și jumătate, trei rânduri și jumătate. Distanțele la același rând nu sînt egale la toate mărcile și modelele de mașini, existând mici diferențe între ele. Intervalele la un rând pot fi de 4 mm, 4,2 mm, 4,4 mm.

Un alt element de deosebire a mașinilor de tapat este lungimea rândului, care este în dependență de lungimea carului. Dacă mașinile la care se presupune că s-a dactilografiat acel document au posibilitatea tehnică de a tapa rânduri mai scurte decât lungimea rândului de pe documentul în litigiu, se poate considera important acel criteriu.

Criteriu important de stabilire a genului mașinii este după tipul semnelor grafice. Acesta constă în forma și dimensiunea literelor, cifrelor și a celorlalte semne grafice. Înălțimea și lățimea semnelor la fel este diferită și variază între 2,1 – 2,64 mm. Aceste cifre sînt aproximative. Determinarea exactă nu poate fi făcută, deoarece este influențată de forța de lovire a tastelor, numărul exemplarului actului studiat, calitatea panglicii mașinii de scris, starea sulului mașinii, cantitatea de tuș cu care este îmbibată panglica. Forma simbolurilor poate fi diferită și după partea finală a simbolului, prezența sau absența liniuțelor orizontale la extremități, poziția reciprocă a elementelor literelor și cifrelor, poziția simetrică sau asimetrică a barei minusculei “t”, gradul de arcuire a parantezei, forma și dimensiunea semnelor de punctuație și.a.

Uneori felul caracterelor poate fi determinat de diferite simboluri cum ar fi: M-1, +,AR etc. Care se imprimă pe hârtie datorită tocirii nivelului semnelor grafice. Mai des se întâlnește lucrul dat la tasta unde se află punctul. Sînt cazuri când uzura, tocirea semnelor grafice duce la imprimarea deodată a minusculei cu o parte a majusculei și deoarece distanța dintre ele poate fi diferită, acest criteriu ne poate fi de folos la referirea asupra unui document dactilografiat.

Deosebirile între mașinile de tapat de aceeași marcă, model se fac după particularitățile individuale. Aceste particularități mult depind de timpul în care mașina s-a exploatat. Exploatarea mai îndelungată a mașinii va duce la apariția mai multor semne individuale și respectiv o așa mașină va fi mai ușor de identificat.

Particularitățile individuale pot fi împărțite, după criteriul provenienței lor în două grupe:

care apar datorită particularităților brațelor ce susțin semnele grafice și particularităților pieselor ce alcătuiesc mecanismul mașinii ;

este formată de particularitățile suprafețelor de impact al semnelor grafice.

Din prima grupă cele mai importante caracteristici le oferă înclinarea spre dreapta sau spre stânga și devierile simbolurilor de la linia verticală sau orizontală. Aceste caracteristici trebuie să aibă un caracter constant pentru a da informațiile necesare expertului.

Din prima grupă de semne mai fac parte: colorarea inegală a semnelor grafice, îmbucșarea acestora, intervale inegale între rânduri, absența paralelismului acestora, intensitatea inegală de imprimare. Grupa a doua este formată din următoarele semne: amputarea unor părți ale literelor, îngroșarea trăsăturilor imprimate, deplasarea unor detalii ale semnelor grafice, deformarea diverselor trăsături.

Pentru exprimarea unei concluzii referitor la actul dactilografiat expertul trebuie să analizeze elementele individuale și de grup și nu poate forma o concluzie doar numai în baza unui astfel de semn. Dacă documentul a fost tipărit la o mașină de tapat care a fost exploatată puțin sau documentul este de mici proporții atunci expertul trebuie să fie atent la determinarea stabilității elementelor de identificare. Nu este corect că în astfel de situații identificarea mașinii de scris e posibilă, dar este adevărat că-i mai complicată.

Modelele pentru comparare se împart în experimentale și libere. Ultimele mai pot fi numit și piese reconstituite, iar metodele de comparație experimentală mai sînt denumite și piese scrise la cerere. Sînt experimentale probele care au fost tipărite la mașina de tapat special pentru a le compara cu actul în litigiu. Probele la cerere se iau prin dictarea întregului text sau numai a unor cuvinte, fie din text, fie altele asemănătoare în care intră litere și legături similare cu cele din actul examinat. Libere sînt exemplele obținute de organul ce dispune expertiza unui act dactilografiat și sînt documente tipărite anterior. A doua grupă de acte pentru comparare au o mai mare valoare, deoarece vor exprima mai bine particularitățile mașinii de scris.

Elemente de identificare a dactilografului.

CAPITOLUL IV

Particularități în cercetarea criminalistică unor categorii de falsuri

1. Falsul efectuat cu ajutorul copiatoarelor și tehnicii de calcul.

Este cunoscut că , fotocopiatoarele sunt dispozitive de reproducere a imaginii înscrisurilor , funcționând pe baza fenomenului electrostatic și al fenomenului fotoconductibilității.

Există două tipuri de copiatoare :

– copiatoare monocrone ;

– copiatoare policrone;

Copiatoarele policrone utilizează anumite sisteme optice care descompun în culori imaginea însrisului ce urmează a fi copiat și multiplicat și apoi , prin combinarea pulberilor de toner de culori diferite , recompun imaginea respectivă în nuanțele cromatice inițiale.

Copiile obținute cu ajutorul copiatoarelor sunt de foarte bună calitate, Aceste performanțe ale copiatoarelor au oferit o mare posibilitate a falsificării unor înscrisuri, fie falsificate parțial, fie contrafacere , cu toate consecințele care decurg din aceasta stare de lucru.

Sunt cunoscute procedee de falsificare parțială în activitatea de expertiză criminalistică:

– Modificarea termenului de valabilitate a unui înscris.

Acest procedeu constă în radierea, adăugirea ori retușarea cifrelor de pe înscrisul autentic, apoi se realizează o copie cu ajutorul unui copiator monocron sau color. Depistarea falsului este anevoioasă, pentru că copia nu reține o mare parte a caracteristicilor necesare pentru identificare, acestea sunt:

– Inexistența scămoșării hârtiei;

– Imposibilitatea diferențierii materialelor de scriere după natura lor și nuanța de culoare;

– Imposibilitatea examinării în ultraviolet ori pe cale chimică și.a.

Un rezultat concludent al acestei examinări nu poate fi obținut decât prin examinarea comparativă a înscrisului autentic cu acel în litigiu.

– Înlocuirea parțială sau integrală a textului din înscrisul autentic.

Un asemenea fals se aseamănă cu falsul prin acoperire de text. Pentru realizarea acestui fals se procedează la mascarea textului ce dorește a fi eliminat , folosindu-se în acest scop o bandă de hârtie albă – de formă și dimensiuni corespunzătoare. După executarea xerocopiei, copia este prezentată ca fiind autentică .Menționăm elemente ce indică falsul comis prin acest procedeu:

– Diferențe între scrisul nou integrat și cel depus inițial pe înscris, puse în evidență printr-o examinare grafică comparativă.

– Conservarea conturului ștraifului utilizat pentru îndepărtarea textului.

– Existența pe copia xeroxată a unor fragmente din scrisul inițial, neânlăturate complet de către falsificator.

– Transferarea impresiunilor de ștampilă sau a semnaturilor de pe înscrisul autentic pe cel fals.

Transferarea – fie a impresiunilor de ștampilă, fie a semnaturilor – se poate realiza prin două modalități:

– Decuparea suprafeței ocupată de semnătura sau de impresiunea de ștampilă de pe înscrisul autentic și lipirea lor pe actul fals;

– Acoperirea textului inițial cu o coală albade hârtie în care s-a efectuat o „fereastră”, de forma și dimensiunile corespunzătoare ,semnătura și ștampila rămase neacoperite – sunt xerocopiate pe o altă coală, completată ulterior cu scris de mănă, dactilografiat.

De obicei este imposibil de depistat falsul. Dar este posibil atunci cănd colajul a fost transferat pe un formular tipizat este posibil că imaginea liniaturii imprimate să fie ocupată de semnătura ori impresiunea de ștampilă, ceea ce constitue un indiciu clar de falsificare. Și la examinarea conturului de ștampilă, acesta prezumându-se, de multe ori, neregulat, fapt datorat decupării.

Falsurile totale – contrafacerile – pot fi realizate atât cu ajutorul copiatoarelor monocrome, cât și cu cele color. De regulă, se recurge la falsul total în cazul actelor de studii și a altor mijloacelor de plată, imaginile acestor înscrisuri contrafăcute prezentând un grad ridicat de naturalețe.

Dispunerea dezordonată a particolelor de toner în cazul unei contrafaceri realizate cu copiatorul

„CANON CLC 10” (detaliu).

2. Falsul în acte de identitate precum și în alte acte.

În categoria actelor de identitate și de călătorie includem:

– buletinele de identitate și cărțile de identitate;

– pașapoartele.

Buletinele de identitate și cărțile de identitate.

În conformitate cu dispozițiile legale în vigoare, cetățenii români care domiciliază în România sunt puși în legalitate de următoarele acte de identitate :

● Buletin ori carte de identitate;

● adeverința de identitate sau carte de identitate provizorie.

Printre metodele de falsificare a actelor de identitate, întâlnite frecvent în activitatea practică, menționăm:

– înlocuirea fotografiei;

– înlocuirea unor file din buletin;

– îndepărtarea scrisului din rubricile privitoare la datele personale și înscrierea altor mențiuni și.a.1

specificul acestui fals este că se îndreaptă asupra scrisului care completează rubricile în care sunt menționate următoarele date : nume, prenume, data nașterii etc. În afara falsului prin înlăturare sau adăugire de text, aceste acte de identitate sunt frecvent falsificate prin înlocuirea fotografiei, substituirea putând fi pusă în evidență la o examinare de rutină în lumina u.v.

În cazul pașapoartelor –situația este mult mai complexă, cu o mare varietate de modalități de falsificare.

Pentru prevenirea falsificării ori contrafacerii pașapoartelor, autoritățile eminente au luat o serie de măsuri de securitate, elemente ce atestă existența falsului, astfel:

■ coperta este confecționată din diferite materiale – carton, piele, p.v.c., pergamoid, e.t.c., conținând, în anumite cazuri, anumite desene și mențiuni: denumirea statului eminent și stema acestuia , felul, pașaportului și cetățenia titularului.

■ hârtia filelor pașaportului este de calitate superioară, cu o mare rezistență mecanică și prevăzută cu o serie de elemente de siguranță :

– elasticitate – fonta de siguranță

– nuanța de culoare – broșarea

– filigranul – cașerarea

■ tipărirea și completarea pașapoartelor se realizează cu ajutorul a diferite tipare – tiparul adânc, tiparul în relief și tiparul în același plan, înscrierea seriei fiind făcută fie prin tipărirea prin perforarea paginilor, fie cu ajutorul unor mașini speciale în care grafismele sunt redate din puncte și linii punctate.

■ modul de aplicare a fotografiei pe pașaport, acesta putând consta după caz în:

– lipirea la cald – lipirea cu adeziv

– prinderea fotografiei numai prin capsare – lipirea la rece sau la cald

Contrafacerea pașapoartelor

În categoria falsului total sunt incluse documente emise de anumite organisme sau organizații fie inexistente sau fanteziste, fie nerecunoscute de autoritățile române.

Alteori, falsul total este realizat de anumite persoane sau organizații specializate în contrafacerea de pașapoarte cu siglele unor state recunoscute de țara noastră.

Pentru depistarea acestor contrafaceri – unele cu evidentă aparență de autencititate – este necesară, identificarea deosebirilor privitoare la :

□ Dimensiunile , culoarea și materialul din care sunt confecționate coperțile;

□ Forma și conținutul mențiunilor, desenelor și siglelor de pe copertă;

□ Calitatea hârtiei filelor – sub aspectul grosimii, elasticității, densității, filigranul, modul de broșare, cașerarea, impresiunile fluorescente și celelalte elemente de siguranță.

□ Modul de tipărire.

□ Conținutul și forma impresiunilor de ștampilă și de timbru sec.

□ Vizele și ștampilele de intrare ─ ieșire

Falsul parțial comis prin mijloace mecanice, chimice, acoperiri sau adăugiri de text.

În general, la acest gen de fals acțiunea falsificatorului este îndreptată asupra următoarelor date : nume, și prenume, data nașterii, semnalmente, semne particulare, valabilitatea pașaportului, numele și prenumele însoțitorului, data acordării vizei, ștampila de intrare în țară – data aplicării, indicativul zilei, facsimil, seria și numărul pașaportului și.a.

Falsul prin înlocuirea fotografiei – este cel mai frecvent întâlnit și totodată cel mai rapid și mai comod procedeu de schimbare a identității. Fără a intra în prea multe detalii, principale procedee utilizate pentru înlocuirea fotografiei de pe pașaport, astfel:

□ Înlocuirea fotografiei aplicată prin capsare.

□ Înlocuirea fotografiei aplicate cu adeziv și capse.

Documente de identitate falsificate: fotogra

fiile originale înlocuite, iar ștampilele

replicate

Actul de identitate falsificat Fragment dintr-un buletin de identitate cu

fotografia înlocuită, la care se observă

absența continuității liniare a desenului ștanțat

pe hârtie și pe fotografie.

Fontul de protecție a unor acte de identitate originale.

3. Falsul în cărțile de credit și în alte mijloace de plată.

Cartea de credit este cel mai modern mijloc de plată, oferind deținătorului legal posibilitatea de a achziționa bunuri sau servicii fără prezența efectivă a numerarului

Cărțile de credit prezintă următoarele elemente de protecție, acestea constituindu-se în tot atâtea caracteristici comune, astfel:

▪ suportul fizic este din material plastic, cu dimensiuni și grosime standart.

▪ aversul este inscripționatcu numele elementului, numărul cardului, perioada de valabilitate, sfera de aplicabilitate, și numele posesorului.

▪ reversul cardurilor conține sigla emitentului logo-ul organizației de carduri și halograma standart de securitate.

▪ tot pe reversul cardurilor este aplicată o bandă magnetică pentru inscriptarea elementelor de securitate, precum și un spațiu destinat exclusiv semnaturii posesorului .

▪ alte elemente de protecție, constând în microtexte, elemente fluorescente, halograme etc.

Dintre modalitățile de contrafacere și falsificare a cărților de credit amintim:

► Contrafacerea prin metoda „frauda cu plastic alb”

„Plasticul alb” este un termen generic care desemnează o bucată din material plastic, indiferent de culoare, pe care se imprimă – în relief – un număr de cont, data expirării și numele deținătorului.

► Falsificarea parțială a cărților de credit, prin:

▪ de ștanțare- reștanțare- a cărții de credit prin îndepărtarea substanței de pe literele sau cifrele în relief, urmată de întinderea plasticului, pentru îndepărtarea caracterilor alfabetice și a numerelor ștanțate și reștanțarea altora.

▪ decupare și lipire, metoda destul de rudimentară ce constă în îndepărtarea informațiilor imprimate în relief pe aversul cărților de credit – prin taiere cu un instrument foarte ascuțit – și lipirea altor litere sau cifre scoase – prin același procedeu – de pe alte carduri.

▪ alterarea magnetică, constă în modificarea datelor electronice aflate pe banda magnetică de pe reversul cărții de credit.

Dintre celelalte mijloace de plată, cele mai reprezentative sunt cecurile de călătorie.

Elementele de protecție a acestor cecuri constă în :

→ tipărire intaglio, cu textele și desenele imprimate pe avers , de culoare mov-închis.

→ microtext, cu valoarea nominală a cecului înscrisă într-un chenar.

→ imagine latentă, constând în aceia ca în ovalul de culoare bleu din partea dreaptă a aversului, la schimbarea unghiului de examinare , se observă, succesiv, imaginea globului pământesc și textul „AMEX”.

→ filigran, plasat în ovalul neimprimat din partea dreaptă a aversului, redând figura centurionului.

→ fir de siguranță încorporat continuu, plasat central stânga și inscripționat repetat ”AMEX”, cu spații.

Cardul discont original

Detaliu al imprimării în relief și a microtextului unui card. Element fluoriscent vizibil în radiații u,v.

4. Metodele tactice de numire a expertizei tehnico – criminalistice a documentelor.

Pentru cercetarea criminalistică a documentelor sînt necesare cunoștințe speciale în domeniul științei, tehnicii care sînt obținute pe calea cercetării profesionale cu scopul de a dobândi surse informaționale legate de cauză.

Unele date pot fi cunoscute și din alte surse, însă când concluziile specialistului sînt probante, adică când pot fi folosite ca argument în procesul judiciar și vor exclude sau confirma versiunile de anchetă se aplică doar expertiza tehnico – criminalistică a documentelor.

În funcție de atribuțiile ce le revin în legătură cu dispunerea și efectuarea expertizei, subiecții aceștia se împart în patru categorii:

Experții;

Organul care dispune efectuarea expertizei;

Conducătorul instituției specializate, căreia îi este încredințată exercitarea lucrării;

Bănuitul, învinuitul, inculpatul și alte persoane cointeresate în cauză.

Constatând necesitatea efectuării unei expertize, conform art. 116 a C.P.P organul de urmărire penală întocmește ordonanță în acest sens, în care arată: motivele pentru care dispune expertiza, denumirea instituției care urmează s-o efectueze, sau numele de familie, prenumele și numele după tată ale expertului; întrebările asupra cărora trebuie prezentate concluzii, lista de documente și obiecte ce vor fi puse la dispoziția expertului. Ajungând la concluzia că este necesară numirea unei expertize, organul de urmărire penală trebuie corect să aleagă timpul dispunerii și trebuie să aibă în vedere că:

cu ordonanța de numire a unei expertize și cu concluziile trebuie să fie la curent persoana învinuită, dacă este;

obținerea obiectelor pentru expertiză poate să necesite efectuarea diferitor acte procesuale;

verificarea și aprecierea rezultatelor expertizei la fel poate să fie legată de o activitate adăugătoare.

Un element tactic important de efectuare a expertizei tehnico-criminalistice a documentelor este alegerea organului de expertiză și a expertului, căruia i se dispune efectuarea expertizei. Acest lucru trebuie efectuat în dependență de obiectul expertizei și având în vedere că expertul nu trebuie să fie cointeresat în rezultatele procesului.Despre competența expertului se poate judeca, analizând studiile și activitatea acestuia, stagiul de activitate în domeniul științific și de lucru pe specialitate, caracteristica de activitate în domeniu și alte date.

Un element important la tactica efectuării expertizei tehnico-criminalistice a documentelor este alegerea obiectului, scopului și volumului cercetărilor.

Obiectul expertizei este sursa materială de informare care va fi analizată. Obiectul și scopul expertizei caracterizează întrebările la care trebuie de dat un răspuns. Având același obiect material scopul și întrebările pot fi diferite. În privința documentelor pot fi puse întrebări despre persoana care l-a scris, existența corectărilor, existența scrisului înlăturat ș.a.m.d.

Scopul și volumul cercetărilor expertul nu este în drept să le micșoreze, el poate doar propune organului ce numește expertiza acest lucru. Organul de urmărire penală sau instanța de judecată trebuie însă să analizeze necesitatea efectuării expertizei, să se determine cu obiectul expertizei, întrebările, posibilitățile expertului. În același context menționez că expertul este în drept la necesitate ca să lărgească volumul cercetărilor, arătând în încheierea sa:

Factorii care au fost depistați în timpul cercetărilor.

Importanța lărgirii volumului pentru soluționarea întrebărilor.

Mărirea volumului cercetărilor se face pentru a ajuta organul de urmărire penală la descoperirea, păstrarea și excluderea probelor.

Determinând obiectul, scopul expertizei și formulând întrebările, organul ce numește expertiza trebuie să se conducă de următoarele cerințe:

determinarea exactă ce este necesar de stabilit în legătură cu cauza;

metodele și posibilitățile aplicării lor de expert;

formularea științifică, logică și corectă a întrebărilor.

Întrebările puse expertului și concluziile lui nu pot să depășească cadrul cunoștințelor de specialitate ale expertului. Dacă întrebarea pusă depășește cadrul cunoștințelor de specialitate ale expertului sau dacă materialele ce i s-au pus la dispoziție nu sînt suficiente pentru prezentarea concluziilor, expertul comunică în scris organului, care a dispus expertiza că nu poate prezenta concluzii. Cred că la această întrebare în prezentul cod legislatorul se referă mai reușit. Prin același proiect instanța de judecată este lipsită de dreptul de a dispune efectuarea expertizei dacă nu este cererea părților, ceea ce este o formalitate și urmează a fi înlăturată. Este binevenită în C.P.P lărgirea drepturilor și obligațiilor expertului pentru o mai bună îndeplinire a sarcinilor sale.

Expertul are dreptul să facă cunoștință cu materialele cauzei care se referă la obiectul, scopul expertizei. Pe lângă obiectele materiale și de comparare la dispoziția expertului trebuie să fie puse și datele informative suplimentare ca condițiile de scriere, starea sănătății celui ce a scris, limba cunoscută de acesta ș.a.m.d. Aceste date sînt cunoscute de organele de urmărire penală și judecată în urma interogării, cercetării și a altor acțiuni. Expertului aceste date i se comunică prin ordonanța de numire a expertizei. În unele cazuri expertul este invitat la diferite acte procesuale pentru ca el însuși să aibă posibilitate a cunoaște diferite împrejurări.

Dacă organul de urmărire penală care a dispus expertiza sau instanța de judecată nu sînt de acord cu concluziile expertului pentru motivul că acestea nu sînt destul de clare sau complete, se poate dispune efectuarea unei expertize suplimentare de către același expert sau altul conform art.124 C.P.P.

Expertul concret care va efectua studiul se numește de șeful centrului de expertiză în baza specializării, calificării, complicității cercetării și își prezintă concluzii în numele său pe baza aprecierii obiective, depline și sub toate aspectele cercetărilor efectuate de el potrivit cunoștințelor sale de specialitate.

Expertiza se efectuează în centrele de expertiză, dar la dispunerea ei spre efectuare în afara centrelor date, în actul de dispunere se arată specialistul concret care va efectua expertiza. Aceste cazuri sînt de excepție și se apelează la ele când în cadrul centrelor de expertiză nu este un specialist care ar putea da răspuns la întrebările organului ce numește expertiza. Fiecare organ de urmărire penală și instanțele judecătorești trebuie să cunoască organele de expertiză și aproximativ de ce specialiști dispune la examinarea cauzei respective.

Încheiere

Observăm că cercetarea criminalistică a documentelor este o problemă dificilă dar foarte importantă pentru stabilirea diferitor circumstanțe. Unii autori exprimă părerea că majoritatea datelor referitoare la tema pe care am cercetat-o sînt aproximative, ceea cu ce nu sînt de acord. Existența diferitor păreri arată că este o problemă cercetată. Aceasta se datorează conștientizării faptului că în prezent crește însemnătatea în continuu așa cum își sporește și actualitatea.

În același context menționez că din aproximativ 250 de expertize efectuate anual fiecare din organele ce se ocupă de efectuarea diferitor expertize 100 sînt grafologic, adică 40% din numărul total.

Condițiile neobișnuite de scriere și chiar dereglările intenționate dau naștere la elemente care se aseamănă cu cele rezultate dintr-un proces de contrafacere nu trebuie privite unilateral, ci corelativ, în interdependență cu toate împrejurările care au concurat la apariția grafismului supus examinării. Numai în felul acesta și cu respectarea regulilor de cercetare, păstrare, transportare etc. Vom obține rezultate bune și se vor delimita elementele de fals de cele autentice ale grafismului.

Un rol de seamă, pentru ca cercetarea criminalistică a unui document să dea rezultate pozitive îl are cooperarea strânsă dintre organul juridic și cel de expertiză. La noi în țară cooperarea între organele de expertiză judiciară este foarte slabă. Legături strânse sînt necesare nu numai între centrele de expertiză ci și între acestea și subdiviziunile M.A.I. Acest viciu poate fi înlăturat doar prin cooperarea dintre aceste instituții.

Sprijinul primit de expert de la organele ce înaintează materialele pentru expertiză constă în informarea asupra împrejurărilor relevante pentru investigațiile de specialitate pe care urmează să le întreprindă și în administrarea unor scripte de comparație corespunzătoare.

Organele de expertiză atât din Moldova, cît din alte țări au nevoie de dotări informaționale și de metode noi de cercetare criminalistică a documentelor. La acest capitol datele tehnice și științifice necesită o înnoire sistematică, deoarece metodele și procedeele de falsificare se schimbă, apar noi posibilități de alterare a documentelor. Spre exemplu în prezent specialiștii în domeniu se confruntă cu lipsa informațională și metodele de cercetare a documentelor executate la calculator.

Trebuie să concluzionăm că cercetarea criminalistică a documentelor este necesar a fi efectuată pe baza folosirii multilaterale a nivelului științei contemporane și tehnicii, pe calea descoperirilor mijloacelor sau metodelor speciale.

Cercetarea criminalistică este necesară atât în procese penale cît și civile. Însă statistica arată că majoritatea expertizelor, biologice, chimice legate de cercetarea documentelor sînt dispuse de organele competente pe dosare civile și economice.

O altă concluzie pe care o putem face constă în acea ca organul ce dispune efectuarea expertizei trebuie să se determine ce dorește să stabilească în urma analizei de către expert a actului. Deseori se întâmplă că aceste organe nu stabilesc obiectul expertizei sau nu formulează corect întrebările adresate. Aici din nou se atinge întrebarea colaborării dintre organele statale.

Bibliografia:

Constituția României din … iulie 2004

Codul Penal din .. aprilie 2003

Codul de Procedură Penală din .. martie 2003

Bardenștein S.B., «Folosirea soluțiilor luminisciente pentru restabilirea textelor alterate» în «Teoria și practica expertizei criminalistice», 2 volum – Моscova, 1956.

Basarab M., “Criminalistica” – Cluj, 1969.

Bercheșan V., ”Valoarificarea științifică a urmelor infracțiunii” București,2003.

Chiac E., Florea P., “Procedee de evidențiere a traseelor grafice de apăsare latentă” – București, 1970.

Crăciun V., “Folosirea polimerilor în criminalistică”, în “Probleme de medicină judiciară și de criminalistică”, volumul 3 – București, 1965

Sandu D., „Falsul în acte” ─ Cluj-napoca,1977.

Doraș S.G., “Cercetarea criminalistică a documentelor” –Chișinău, 1974.

Doraș S.G., “Criminalistica” – Chișinău, 1996.

Frațila A., Pasescu Gh., “Expertiza criminalistică a semnăturii” – București, 1997.

Dicționar explicativ – București, 1996.

Enciclopedia Sovietică Moldovenească – Chișinău, 1981.

Еisman А.А., Маlîșev I.А., «Aparat electronic pentru intensificarea contrastului și diferenței de culori», în «Criminalistica sovetică în serviciu urmăririi», 11 ediția – Моscova, 1958.

«Metode fotografice și fizice de cercetare a probelor» – Моscova, 1962.

Frațila A., Pasescu Gh., “Expertiza criminalistică a semnăturii” – București, 1997.

Ionescu L.,”Expertiza criminalistică a scrisului” ─Iași,1973.

JarovN.А., «Filtru de lumină universal» . Моscova, 1961.

Iablokov, Koldin, “Criminalistica” – Moscova, 1990.

Iurin G.S., «Problema posibilității folosirii ultrasunetului în cercetările criminalistice» – Моscova, 1961.

Cobzev C.D., Cudriașov V.P., Edjubov L.G., «Codificarea semnelor de scriere și câteva metode de automatizarea lor» – Моscova, 1970.

Crîlov I.F., «Criminalistica» – Leningrad, 1976

Lanțman R.М., «Cibernetica și expertiza criminalistică a scrisului» – Моscova, 1988.

Маlîșev I.А., Еisman А.А., «Metode optico electronice de cercetare a probelor» – Моscova, 1957.

Manca V., Bădici I., Florea P., “Considerații asupra stabilirii primordialității traseelor interferate” – București, 1978.

Mocsy L., “Metoda chimică pentru relevarea mențiunilor modificate sau acoperite cu pastă de scris” – București, 1970.

Mircea I., “Criminalistica” – București, 1999.

Munteanu I., “Metode fizico-chimice folosite în expertiza criminalistică pentru diferențierea scrisurilor executate prin intermediul hârtiei de copiat de scrisurile executate cu creioane de culori asemănătoare”, vol.1 – București, 1964.

Panteleev I.F., Selivanov E.A., “Criminalistica” – Moscova, 1984.

Papadopo V., “Probleme generale privind infracțiunile de fals în înscrisuri”, 1994.

Puri E.T., “Problemele fizicii” – București, 1974.

Rubinov V.М., Prosolova Е.М., «Despre metode statistice aprecierii importanței de identificare a semnalmentului scrisului» – Tașkent, 1965.

Saltevski М.V., Colosniac V.L., «Folosirea filtrelor de lumină interferențe în expertiza criminalistică a documentelor pentru diferențierea coloranților» – Моscova, 1962.

Stancu E., “Criminalistica”, vol. 1 – București, 1995.

Stoica O., “Despre răspunderea penală pentru falsul în acte” – București, 1985.

Suciu C., “Criminalistica” – București, 1963.

«Expertiza legală a scrisului» – Моscova, 1971.

Ștefanescu p., “În slujba vieții și a adevărului” – București, 1994.

Tamaș V.P., «Lecții de criminalistică» – București, 1971.

Теrzeev N.V., «Lecțiile de criminalistică» – Моscova, 1952.

Ziuscin N.М., Cocegura N.М., «Aplicarea convertizorului optico electronic în partea ultravioletă a spectrului și iluminiscienței în porțiunea lungă roșă și infraroșă» – Моscova, 1961.