.aspecte Teoretice Si Practice Privind Stingerea Obligatiilor

CAPITOLUL I

CONSIDERAȚII ISTORICE PRIVIND STINGEREA OBLIGAȚIILOR

§1.1. Originea obligației

Noțiunea de obligație s-a format pe baza unei îndelungate evoluții în procesul de tranziție de la societatea gentilică la societatea politică.

Cercetarea originii și evoluției obligației prezintă un mare interes, datorită în primul rând normelor pe care etapele succesive prin care a trecut noțiunea de obligație în procesul elaborării sale le-a lăsat asupra unor instituții de mai târziu, precum și asupra terminologiei juridice române:

Formarea noțiunii de obligație prezintă un mare interes pentru determinarea corespunzătoare a caracterului primelor obligațiuni. Conceptul de obligație, ajuns în stadiul perfectei elaborări, presupune un raport juridic caracterizat printr-un înalt grad de abstractizare. La origine însă, obligația a fost o simplă legătură materială, fizică, legătură care s-a spiritualizat, s-a juridicizat într-un îndelung și complex proces de evoluție, a cărui reconstituire, în mod firesc a dat naștere unor controverse.

Anumiți cercetători au afirmat că originile obligației trebuie căutate în obiceiurile unor popoare primitive. Conform acestei teorii raportul obligațional și-ar avea punctul de plecare în sentimentul de nedreptate, născut din faptul că o persoană a primit un lucru fără a da ceva în schimb. S-a observat la unele triburi, cu ocazia anumitor ceremonii, că un grup (clan, familie) face daruri altui grup. Acest din urmă grup are obligația de a face la rândul său, daruri similare. Credem că această explicație este superficială, întrucât nu se cunoaște că romanii primitivi să fi practicat asemenea obiceiuri. Pe de altă parte, practica acestor daruri este lipsită de un acord prealabil și ca atare nu se apropie de conceptul de obligație elaborat de către romani. Acceptarea unei asemenea aplicații echivalează cu minimalizarea rolului condițiilor materiale de existență în care s-a format noțiunea de obligație.

Alți autori caută originea obligației în raporturile dintre ginți, în epoca anterioară fondării statului. Astfel, dacă o gintă era în vreun fel lezată de o altă gintă, fie în colectiv, fie prin unul din membrii săi, între cele două ginți izbucnea o stare de război. Leziunea suferită de către gintă o legitima să se răzbune. Potrivit concepției de mai sus, dreptul de răzbunare a dus la crearea unei stări de aservire între ginți, drept pe care romanii l-ar fi numit obligatio.

S-a mai susținut că originea obligației trebuie văzută în anumite practici religioase sau magie. În sprijinul acestei teorii este invocat argumentul unui anumit paralelism ce există la romani între terminologia juridică și cea religioasă. Așa, de pildă, cuvântul obligare era folosit uneori și în sens religios (a se lega prin votum).

Tot așa, Gaius ne vorbește despre întrebuințarea jurământului în raporturile de patronat când libertul promite serviciile sale patronului. Gaius mai precizează că acesta este singurul caz de obligație contractată prin jurământ. Pe de altă parte indiciile de care dispunem ne îndreptățesc să admitem că primul acord de voință, generator de obligație a fost îmbrăcat într-o formă religioasă.

Se presupune că la origine, mai întâi garantul apoi și debitorul foloseau verbul spondeo, însoțit de un jurământ, probabil ca acest cuvânt era socotit a avea o virtute specială în a atrage favoarea zeilor. Se recunoaște și faptul că în anumite domenii, dreptul și religia au avut organisme comune. Amintim în acest sens că primii jurisconsulți ai Romei au fost chiar pontifii.

Se cunoaște că proprietarii de sclavi au recurs în vederea atingerii scopurilor propuse – economice și politice – atât la instrumentul dreptului cât și cel al religiei.

Considerăm că noțiunea de obligație, ca și alte instituții sau idei juridice, își au originea în obiceiurile nejuridice ale romanilor, generate de condițiile materiale proprii epocii de descompunere a orânduirii gentilice.

În societatea gentilică, dacă o persoană era victima unui delict, toți membrii colectivității îi luau apărarea. Nu suntem în măsură să cunoaștem cum funcționa în mod concret obligația membrilor ginții de a se apăra reciproc. Dar aceste obiceiuri erau cunoscute la toate popoarele vechi, precum și la unele popoare ce se află încă la nivelul organizării gentilice.

Mai târziu dreptul de răzbunare al victimei a fost înlocuit cu un alt sistem, mai evoluat, potrivit căruia delicventul și păgubașul ajung la înțelegere. Despăgubirea ia locul răzbunării.

În acest stadiu de evoluție al ideii de obligație, păgubașul îl ține totuși pe delicvent în lanțuri până la plata efectivă a despăgubirii. Numai în felul acesta victima delictului avea siguranța că paguba va fi reparată.

Într-un stadiu mai avansat, păgubașul consimte să-l elibereze pe delicvent din lanțuri, încă înainte de procurarea valorii ce constituie obiectul despăgubirii, cu condiția ca delicventul să lase în locul său un gaj. Este vorba de un gaj viu, un ostatic, care devine obiectul răzbunării victimei dacă delicventul nu-și respectă promisiunea de a plăti despăgubirea.

Eliberarea din lanțuri a delicventului și înlocuirea sa cu un gaj viu dă naștere unei situații noi, în care cel ce face promisiunea încetează obiectul de executare, iar ostaticul devine obiectul executării cu toate că nu a promis nimic. În această etapă primitivă, obligația este formată din două elemente: datoria, care reprezintă situația delicventului și răspunderea, care înfățișează situația garantului.

Distincția dintre datorie și răspundere a lăsat urme puternice în dreptul roman. Astfel, spre exemplu, intervenția garanților eliberează pe cel care a făcut o promisiune sau este considerat debitor. Tot așa cel chemat în judecată poate fi eliberat prin intervenția unui vindex, care la început era ostatic

Într-o fază nouă, între garant și păgubaș, intervine o înțelegere, în care trebuie să vedem cea dintâi obligație contractuală. Potrivit acestei înțelegeri, garantul se obligă să plătească păgubașului, în cazul refuzului delicventului. În acest stadiu, garantul nu mai este ținut în lanțuri, legătura materială fiind înlocuită cu una juridică (obligatio).

Cu timpul s-a admis ca delicventul să devină garant pentru promisiunea sa. Din moment ce garantul nu mai era ținut în lanțuri, nimic nu se opune ca delicventul să devină propriul său garant, asumându-și răspunderea pentru plata datoriei. Odată cu acest pas, constatăm că acele două elemente ale obligației (datoria și răspunderea) se întrunesc asupra persoanei delicventului.

La un moment dat s-a considerat a fi de prisos ca delicventul să apară ca propriul său garant. Delicventul se obligă direct, astfel încât cele două elemente ale obligației se contopesc. Din momentul în care delicventul se obligă direct, procesul de formare al obligației s-a încheiat. Ca efect al înțelegerii intervenite, păgubașul apare în calitate de creditor, iar delicventul în calitate de debitor.

Revăzând întreaga evoluție a procesului de elaborare a obligației constatăm că în toate fazele, elementul dominant a fost cel al răspunderii, întemeiat la origine pe constrângerea materială. Societatea gentilică a recurs la asemenea forme de constrângere întrucât numai ele erau de natură să constituie o garanție autentică, în acel stadiu de dezvoltare al ideilor și instituțiilor.

La capătul acestei evoluții, concepția primitivă, potrivit căreia obligația era văzută ca o stare de aservire fizică se transformă. În stadiul final, obligația ne apare ca un raport juridic în temeiul căruia creditorul are dreptul de a pretinde o prestație de la debitor. În vederea valorificării acestui drept, creditorul are posibilitatea de a urmării patrimoniul debitorului.

Referindu-se la dreptul român, reținem că pentru Matei Cantacuzino noțiunea de obligație corespundea cu aceea a dreptului de creanță, adică cu dreptul creditorului la o anumită prestație a debitorului.

În „Tratatul de drept român” elaborat de C. Hamangiu, I. Rosetti Bălănescu și Al. Baicoianu, vol. II, se arată că, în sens larg, obligația este „o legătură juridică între două sau mai multe persoane, în virtutea căreia o parte, numită debitor, se obligă față de alta, numită creditor, la executarea unei prestații pozitive sau negative, adică la un fapt sau la o abstențiune”.

§1.2. Definiția obligației

Se cunosc două definiții celebre ale obligației, prima atribuită lui Paul: Obligatiomni substantia non în co consistit, ut aliquod corpus nostrum aut servitutem nostram faciar, sed ut alium nobis adstringat ad dandum aliquid vel feciendum vel praestandum (Natura obligației nu constă în faptul că un lucru devine al nostru sau ne este constituită o servitute ci faptul că cineva e constrâns a ne transmite proprietatea unui lucru, a face ceva sau a îndeplini o prestațiune).

Din citirea textului, constatăm că Paul nu dă propriu-zis o definiție a obligației ci mai degrabă opune conceptul de obligație dreptului real sau actelor ce sunt utilizate în scopul dobândirii unor drepturi reale.

În context, celebrul jurisconsult ne înfățișează și unele elemente ale obligației, arătând că natura ei se definește prin termenii: dare, facere și prestare.

Termenul de dare desemnează obligația de a transmite proprietatea unui lucru, a constitui un drept real sau a plăti o sumă de bani. Prin facere înțelegem obligația de a face orice pentru creditor, ca de pildă, o prestațiune de servicii, sau chiar a nu face.

Prestare desemnează obligația de a procura folosința unui lucru fără a se constitui un drept real, ca de exemplu remiterea posesiunii unui lucru. În vocabularul juridic modern, cuvântul prestatiunem, derivând din prestare, desemnează obiectul oricărei obligații.

Cercetând ordinea în care au fost enunțați termenii în textul lui Paul în raport cu semnificația lor juridică ajungem să constatăm unele nepotriviri. Astfel, Paul se referă mai întâi la facere și apoi la prestare deși prestare este inclus în sensul noțiunii de facere.

De altfel, în sens roman, chiar și obligațiunea de dare este tot o obligațiune de a face, întrucât îl obligă pe debitor să recurgă la un anumit act juridic, în vederea transmiterii proprietății. Precizăm cu această ocazie că în dreptul roman contractele nu sunt translative de proprietate ci numai generatoare de obligații. Astfel, dacă debitorul se obligă prin contract să transmită proprietatea asupra unei res mancipi în executarea obligației va trebui să recurgă la mancipațiune. Numai prin utilizarea acestui act, ulterior contractului și distinct de el, se va ajunge la executarea obligației de dare.

Cea de a doua definiție, datorată Institutelor lui Iustinian se apropie mai mult de accepțiunea modernă a obligației. Potrivit acestui text: Obligatio est juris quo necessitate adstringimur alicujus solvende rei secundum nostrae civitatis jura (Obligația este o legătură de drept prin care suntem siliți a plăti ceva conform dreptului cetății noastre).

Deși definiția lui Iustinian reprezintă obligația ca pe un raport de drept (vinculum juris), ea reprezintă și unele imperfecțiuni, în special în privința precizării elementelor obligației. Astfel, definiția ne înfățișează numai un aspect al obligației și anume situația debitorului. Se vorbește numai despre constrângerea la care debitorul era supus (quo necessitate adstringimur), fără să se amintească despre dreptul creditorului de a pretinde o plată. Pe de altă parte, în definiție nu se precizează că obligația într-un studiu evoluat presupune datoria juridică de a face și nu numai constrângerea de a plăti (quo necessitate adstringimur alicujus salvendae rei).

În acest text, termenul plată nu desemnează pur și simplu obligația de a plăti o sumă de bani, ci obligația de dare, facere sau prestare cu înțelesul pe care l-am prezentat mai sus.

Cuvintele vinculum iuvis prin care se desemnează o legătură de drept, fac aluzie la cele două persoane între care se stabilește raportul juridic. Situația debitorului este arătată în mod expres, cea a creditorului este numai sugerată. a a creditorului este numai sugerată.

Cealaltă parte a legăturii juridice către care suntem constrânși a face o plată nu poate fi decât creditorul.

Termenii de creditor și debitor cât și creditorul au fost de la origine. Multă vreme, atât debitorul cât și creditorul au fost desemnați prin termenul reus (parte în proces). În sens etimologic, cuvântul creditor vine de la credo (a da bani cu împrumut), de unde deducem că primul creditor a fost cel căruia i se datora o sumă de bani. Cu timpul termenul a fost extins la situația tuturor persoanelor cărora li se datora ceva.

Se constată că în definiția lui Iustinian există numeroase norme care ne arată cât de mult este legată noțiunea de obligație de ideea constrângerii. Chiar cuvântul obligatio este format din ob și legare, adică a lega. În sens originar sobrere înseamnă a deslega și numai cu timpul a căpătat înțelesul de a plăti. Mai târziu, vechiul sens al cuvântului a dispărut din conștiința socială, dar etimologia sa este grăitoare.

Într-o altă definiție, obligația civilă este definită ca fiind „îndatorirea subiectului pasiv al raportului juridic civil de a avea o anumită conduită, corespunzătoare dreptului subiectiv corelativ, conduită care constă în a da, a face ori a nu face ceva și care, la nevoie, poate fi impusă prin forță coercitivă a statului”.

Altfel spus „(… obligația civilă este acel raport juridic în temeiul căruia o persoană – denumită creditor (reus credendi) poate să pretindă unei alte persoane, denumită debitor (reus debendi) să-i facă o prestație pozitivă sau negativă, iar în caz de neîndeplinire s-o poată obține forțat”.

În dreptul nostru tratatele și monografiile referitoare la stingerea obligațiilor nu relevă un punct de vedere unitar.

C. Hamangiu, I. Rosetti – Bălănescu și Al. Băicoianu critică enumerarea făcută în art. 1091 Cod civil arătând că în afară de anulare și de efectul condiției rezolutorii care conduc la desființarea retroactivă a obligației, stingerea obligației se realizează uneori fără îndestularea creditorului ca, de exemplu, prin remiterea datoriei, prin prescripție sau prin imposibilitatea de executare. În concepția autorilor Rosetti – Bălănescu și Al. Băicoianu, în domeniul stingerii obligației, sunt analizate: plata prin subrogație, cesiunea bunurilor, novația, delegația, darea în plată, compensația, confuziunea, remiterea datoriei, imposibilitatea executării și prescripția extinctivă.

În doctrina franceză „clasică” în cadrul stingerii obligațiilor sunt studiate plata cu subrogație, oferte de plată cu consemnare, cesiunea bunurilor, novația, delegația, remiterea de datorie, compensația, confuziunea, pierderea lucrului datorat, acțiunea în nulitate sau resciziunea convențiilor, prescripția extinctivă.

Deosebirile din fizionomie existente între drepturile personale și drepturile reale se răsfrâng și pe planul valorificării lor. Astfel, drepturile reale se valorifică prin exercitarea anumitor atribuții ale titularilor dreptului, pe când drepturile personale prin executarea obligației de către debitor. Rezultă de aici că drepturile reale se valorifică prin exercitarea anumitor atribuții ale titularilor dreptului, pe când drepturile personale prin executarea obligației de către debitor. Rezultă de aici că drepturile reale sunt în principiu perpetue, pe când drepturile personale sunt prin excelență temporare. De exemplu, dreptul de proprietate ca formă juridică de apropiere a lucrurilor nu se stinge prin trecerea timpului, pe când dreptul creditorului, izvorât dintr-un contract sau dintr-un delict, se stinge în momentul valorificării sale.

Apărute ca formă juridică a raporturilor patrimoniale dintre două persoane determinate, obligațiile dispar în momentul valorificării intereselor pe care acele raporturi le presupun. Mecanismele juridice prin care s-a reglementat stingerea obligațiilor au avut o evoluție în care se reflectă din plin, transformările ce s-au petrecut în fizionomia instituțiilor și ideile juridice ale romanilor de-a lungul timpului. La origine, în condițiile unui nivel scăzut al producției și circulației mărfurilor, actele juridice inclusiv cele ținând de materia obligațiilor erau supuse unui formalism rigid.

CAPITOLUL II

CONCEPTUL DE OBLIGAȚII

§2.1. Aspecte generale

§2.1.1. Definiție și terminologie

Obligația este raportul juridic în temeiul căreia o persoană este ținută să dea, să facă sau să nu facă ceva în favoarea unei alte persoane; sau, cu alte cuvinte, obligația este raportul juridic în virtutea căruia o persoană are puterea de a cere altei persoane, îndeplinirea unor anumite prestații.

În acest raport juridic, subiectul activ, titular al dreptului, se numește creditor, iar subiectul pasiv, care este ținut sau obligat (obligatus) să îndeplinească prestația, se numește debitor.

Dacă raportul juridic de obligație este considerat din punctul de vedere al creditorului, atunci el se numește drept de creanță, iar dacă este privit din punctul de vedere al debitorului se numește obligație – în sens restrâns – sau datorie. Dreptul de creanță face parte din activul patrimoniului creditorului, pe când datoria creditorului figurează în pasivul patrimoniului acestuia, adică cu o valoare negativă.

§2.1.2. Elementele obligației

Orice raport de obligație cuprinde următoarele elemente: subiectele, între care se leagă raportul juridic, obiectul (adică prestațiunea la care se obligă debitorul), conținutul și sancțiunea.

§2.1.3. Subiectele

În cadrul diferitelor raporturi juridice, subiectele lor poartă denumiri speciale. Astfel, într-un contract de furnizare, creditorul produselor ce urmează a fi livrate se numește beneficiar, iar creditorul prețului, furnizor; într-un contact de vânzare – cumpărare, vânzătorul este creditorul prețului, iar cumpărătorul este creditor cu privire la predarea lucrului cumpărat; creditorul prețului, în cadrul unui contract de locație, se numește locator, iar în cazul unei obligații rezultând dintr-un fapt ilicit cauzator de prejudicii, creditor este victima sau cel păgubit.

Debitorul, la rândul său, poate fi furnizorul, cu privire la produsele ce trebuie livrate în cadrul unui contract de furnizare; cumpărătorul, în privința prețului, într-un contract de vânzare – cumpărare; locatarul, cu privire la preț (chirie), în contactul de locație; cel ce a cauzat prejudiciul este debitor în cazul unei fapte ilicite cauzatoare de prejudicii.

Atât subiectul activ (creditorul), cât și subiectul pasiv (debitorul) se determină în momentul însuși al nașterii raportului juridic. Dar cerința determinării în acest moment a persoanelor, subiecte ale raportului de obligație, nu trebuie să fie absolutizată. Nimic nu se opune ca subiectele raportului juridic să fie numai determinabile și deci de natură a nu fi determinate decât la momentul executării obligației. Astfel se întâmplă, de pildă, în privința creditorului, în cazul titlurilor la purtător, a ofertei făcută publicului și, în genere, în actele unilaterale.

§2.1.4. Obiectul

După cum am văzut mai sus, orice obligație are ca obiect o prestație, care poate fi pozitivă – de a da, ori de a face – sau negativă – de a nu face. De aceea, după obiectul lor, obligațiile pot fi împărțite în trei categorii: de a da, de a face și de a nu face.

Obligația de a da este obligația de a transmite dreptul de proprietate sau un alt drept real, care are ca obiect un lucru – corp cert, se transmite chiar în momentul acordului de voință a părților (art. 971 Cod civil). Astfel, de pildă, într-un contract de vânzare a unui lucru cert, acordul de voință al părților din care naște obligația de a da, are drept efect transmiterea imediată a dreptului de proprietate asupra lucrului respectiv (art. 1295 Cod civil). În aceeași clipă în care s-a născut, obligația de a da a și fost executată. Nu rămâne pentru vânzător decât obligația de a preda lucrul, ceea ce constituie însă o obligație de a face, iar nu de a da.

Drept urmare, obligația de a da nu are existență în timp decât în următoarele situații excepționale:

când convenția se referă la un obiect care nu este cert, adică la un lucru determinat numai prin categoria din care face parte (genus) – de pildă vânzarea a 10 vagoane de grâu – caz în care dreptul de proprietate asupra lucrului se transferă numai în momentul în care acesta a fost individualizat prin desprinderea lui din restul lucrurilor din aceeași categorie;

când, deși este vorba de un lucru cert, părțile convin ca dreptul de proprietate asupra acestuia să se transfere mai târziu, de pildă, la un termen fixat de comun acord; cu alte cuvinte, când printr-o clauză contractuală părțile înlătură efectul translativ pe care textul supletiv al legii îl atribuie acordului lor de voință;

când obiectul transmiterii este un bun viitor, caz în care dreptul de proprietate asupra lui nu poate fi transmis cel puțin atâta timp cât bunul respectiv încă nu există (de pildă, o instalație ce urmează a fi construită);

când convenția are ca obiect un lucru care nu aparține celui care-l înstrăinează, caz în care dreptul de proprietate asupra acestuia nu se poate transmite cât timp înstrăinătorul nu a dobândit, el însuși, proprietatea acelui lucru;

când convenția are ca obiect un drept real imobiliar supus regimului de carte funciară în privința căruia transmiterea sau construirea are loc, în principiu, numai prin înscrierea în cartea funciară;

de câte ori actele normative stabilesc o altă dată decât cea a încheierii contractului pentru transmiterea unui drept real.

obligația de a face are drept obiect o prestație pozitivă alta decât aceea de a da, în sensul arătat mai sus – precum obligația de a preda un lucru, de a efectua un serviciu etc. Dintr-un raport juridic se poate naște, în același timp, obligația de a da și o obligație de a face; de pildă, într-un contract de vânzare, vânzătorul este ținut deopotrivă să transmită dreptul de proprietate și să predea lucrul.

obligația de a nu face, aceea în temeiul căreia debitorul se obligă să nu facă, ceea ce, în lipsa obligației, ar fi fost îndreptățit să facă; de pildă, obligația pe care, în contractul încheiat cu o editură, și-o asumă autorul unei opere științifice de a nu încheia, cu privire la aceeași operă, vreun contract cu o altă editură.

Tot din punct de vedere al felului obiectului, obligațiile mai pot fi împărțite în obligații determinate și obligații de diligență.

Obligația determinată, denumită uneori și obligație de rezultat, are drept obiect realizarea de către debitor a unui scop, a unui rezultat anume determinat, cum ar fi, de pildă, obligația de a preda un lucru cert, ori cea a cărăușului de a transporta un produs la destinație.

Obligația de diligență denumită și obligația de mijloace este aceea care impune debitorului numai strădania pe care o reclamă urmărirea unui scop – a unui anumit rezultat – fără însă ca însăși realizarea acestui scop sau rezultat să constituie obiectul obligației; în măsura în care debitorul a săvârșit ceea ce era necesar pentru înfăptuirea scopului urmărit, el și-a îndeplinit obligația sa, indiferent dacă acest scop a fost sau nu realizat. În acest sens trebuie să fie analizată obligația unei persoane de a pregăti un elev în vederea unui examen (care nu implică și obligația de a-i garanta reușita la examen).

Interesul practic al distincției dintre obligația determinată și obligația de diligență se învederează pe termenul răspunderii pentru neexecutare. Astfel, la obligația determinată debitorul nu este socotit că și-a executat obligația sa cât timp nu a realizat faptul la care s-a obligat, pe când la obligația de diligență, dacă debitorul a depus strădania necesară la care s-a obligat, se consideră că obligația a fost executată, iar debitorul nu poate fi făcut răspunzător pentru faptul că rezultatul urmărit nu fost realizat.

§2.1.5. Conținutul

În conținutul noțiunii „raport de obligație” sunt cuprinse drepturile subiective ale creditorului, cărora le corespund datoriile sau obligațiile debitorului.

Executarea unei obligații se realizează, desigur, asupra patrimoniului debitorului, iar nu asupra persoanei acestuia. Cu toate acestea, contractarea obligației – și chiar executarea ei în cazul obligației de a face – se săvârșește avându-se în vedere anumite însușiri ale persoanei debitorului (ori ale colectivului de oameni, în cazul unei persoane juridice), iar în faza judiciară persoana debitorului este cea obligată la executarea obligației.

Așadar, faptul că, în cele din urmă, adică faza de execuție, dreptul creditorului se realizează asupra patrimoniului debitorului, nu ridică obligației caracterul său de relație între persoane.

§2.1.6. Sancțiunea

Obligația se mai caracterizează prin aceea că permite creditorului să procedeze la executarea silită pentru realizarea creanței sale. Din acest punct de vedere, obligația cu caracter juridic se deosebește de obligația morală, care nu este susceptibilă de executare silită.

Există însă unele obligații care nu dau creditorului posibilitatea de a proceda la executarea silită, dar care, executate de bună voie, constituie o plată, așa încât cel care a făcut-o nu mai poate să ceară restituirea prestației astfel efectuate. Asemenea obligații se numesc obligații naturale după cum rezultă din art. 1092 alin. 2 Cod civil, care dispune: „Repetițiunea nu este admisă în privința obligațiilor naturale care au fost achitate de bunăvoie”. Ele se caracterizează prin faptul că pot fi executate numai prin voință, iar nu silit. Astfel art. 20 alin. 1 din decretul nr. 167/1958 prevede că „debitorul care a executat obligația după ce dreptul la sancțiune al creditorului s-a prescris, nu are dreptul să ceară înapoierea prestației, chiar dacă la data executării nu știa că termenul prescripției era împlinit”. Tot astfel recunoașterea voluntară sau promisiunea de a executa o obligație morală echivalează cu asumarea unei obligații de drept comun.

Orice alte obligații, în afară de cele arătate mai sus, nu sunt obligații juridice, deoarece dreptul nu le acordă o sancțiune juridică, ci ele rămân în domeniul moralei, ca simple datorii de conștiință sau obligații morale. Aceasta nu înseamnă câtuși de puțin că între drept și morală nu există o interdependență. Dar în raport cu dreptul, sfera moralei este mai cuprinzătoare, deoarece ea pătrunde în toate domeniile relațiilor sociale. Normele dreptului se deosebesc de cele ale moralei prin faptul că ele pot fi aduse la îndeplinire, la nevoie, prin forța de constrângere a statului. De aceea, orice îndatorire care nu implică o atare sancțiune nu este de natură juridică, nu este obligație juridică.

§2.1.7. Comparație între dreptul de creanță și dreptul real

Pentru a desprinde și mai bine caracterele specifice ale dreptului de creanță, o comparație între acesta și dreptul real se impune cu necesitate.

Dreptul real este un raport juridic ce se stabilește, cu privire la un lucru determinat, între o persoană ca subiect activ și toate celelalte persoane ca subiecte pasive, iar în virtutea acestui raport, subiectele pasive au obligația de a nu face nimic de natură a stânjeni exercitarea prerogativelor subiectului activ în desfășurarea puterilor sale de stăpânire și folosire a lucrului.

Dreptul de creanță prezintă, față de dreptul real, deosebiri sub mai multe aspecte :

Subiectele dreptului de creanță sunt determinate sau determinabile din momentul stabilirii raportului juridic, în timp ce, în privința dreptului real, numai subiectul activ este determinat în acel moment, subiectul pasiv fiind determinat numai în cazul și cu prilejul tăgăduirii ori nerespectării dreptului respectiv.

Dreptul de creanță implică din partea debitorului, fie îndeplinirea unui fapt pozitiv – de a da, ori de a face – fie o abstențiune, adică o obligație negativă, de a nu face, în timp ce dreptul real implică numai o obligație negativă, și anume de a nu face nimic de natură să împiedice pe subiectul activ de a-și exercita prerogativele sau atributele ce i le conferă dreptul său. Această obligație negativă are un caracter general și abstract ea se concretizează numai în momentul când o persoană își încalcă obligația sa de abstențiune. De aceea, deși este vorba de o obligație, valorii pozitive a dreptului real nu-i corespunde vreo valoare negativă imediată în patrimoniul altei persoane. Dar prin încălcarea dreptului real se naște, pentru subiectul pasiv astfel determinat, obligația de a restabili dreptul atins prin încălcare și de a repara paguba pricinuită cu acest prilej, se naște deci un nou raport juridic de obligație, al cărei obiect este însă o prestație de a face. După cum se vede, obligația de a nu face, care se poate întâlni și în raportul de creanță, există întotdeauna în cadrul dreptului real, cu deosebirea însă că, în cazul dreptului de creanță, ea poate incumba numai unei persoane determinate, în timp ce în cazul dreptului real ea incumbă tuturor.

Dreptul de creanță poate avea ca obiect, fie un lucru determinat (cum ar fi obligația de a construi un imobil), fie un lucru care nu-i determinat decât prin gen, adică prin categoria din care face parte (de exemplu, obligația de a vinde 100 saci de grâu), pe când dreptul real poate purta numai asupra unui bun determinat (res certa). În exemplul de mai sus, cumpărătorul nu devine proprietar decât în momentul în care vor fi individualizați cei 100 saci de grâu vânduți: până în acel moment, cumpărătorul are împotriva vânzătorului un drept de creanță, în virtutea căruia îi poate pretinde acestuia să-și execute obligația asumată.

În temeiul dreptului de creanță, titularul nu poate obține realizarea dreptului său decât ca urmare a activității sau abținerii debitorului respectiv. În virtutea dreptului real, titularul are puterea de a-și exercita prerogativele sau atributele ce-i revin, dispunând de lucru fără a mai avea nevoie de concursul altor persoane, ci numai de abținerea lor. Astfel, proprietarul poate, în privința lucrului ce formează obiectul dreptului său de proprietate, să obțină, direct și nemijlocit, toate sau o parte dintre foloasele pe care acest lucru i le poate oferi.

Dreptul de creanță este un drept relativ, opozabil numai debitorului, adică numai aceluia care s-a angajat față de creditor, de a da, a face sau a nu face ceva. Numai debitorului i se poate adresa creditorul pentru a i se asigura conținutul dreptului său de creanță. Debitorul trebuie să acționeze personal – să dea, să facă ori să se abțină. Dreptul real, dimpotrivă, este un drept absolut, opozabil erga omnes: toată lumea este ținută să nu facă nimic de natură a stânjeni pe titularul dreptului real în exercițiul puterilor sale asupra lucrului. Există așadar, o obligație pasivă universală, în temeiul căreia fiecare este ținut să respecte libertatea titularului dreptului real de a se folosi de lucrul ce formează obiectul dreptului său.

Din punct de vedere al efectelor, mai există unele deosebiri între dreptul de creanță și dreptul real. Astfel, din faptul că dreptul real are caracter absolut – în virtutea căruia el este opozabil erga omnes și privește un lucru determinat – rezultă unele consecințe specifice și anume: dreptul de urmărire și dreptul de preferință.

Dreptul de urmărire constă în facultatea recunoscută titularului dreptului real de a urmări lucrul, obiect al dreptului, în orice patrimoniu s-ar găsi.

Dreptul real este opozabil tuturor celor care ar dobândi ulterior, asupra aceluiași lucru, drepturi reale de aceeași natură sau de natură diferită; aceștia sunt obligați să respecte dreptul real anterior, existent la data când ei au dobândit drepturile lor asupra aceluiași obiect, deoarece bunul respectiv nu poate fi înstrăinat decât grevat de dreptul real anterior constituit. Astfel, proprietarul unui lucru își poate valorifica dreptul său de proprietate și deci poate urmării lucrul, indiferent pe ce cale a ajuns în patrimoniul altei persoane.

Această prerogativă nu există în cazul unui drept de creanță; de pildă, creditorul unei obligații de a da nu are acțiune decât împotriva debitorului său.

Dreptul de preferință constă în facultatea pe care o are titularul unui drept real de a pretinde să-și realizeze dreptul său înaintea oricărui alt drept dobândit ulterior, ori de un rang inferior, precum și înaintea celor care au un simplu drept de creanță (creditorii chirografari).

Dreptul de creanță nu acordă titularului său o atare prerogativă; creditorul are numai un drept de gaj general asupra patrimoniului debitorului său (art. 1718 Cod civil) în concurs cu toți ceilalți creditori chirografari, așa încât dacă bunurile debitorului nu pot acoperi toate datoriile acestuia, creditorii chirografari urmează a fi plătiți în mod proporțional cu valoarea creanței lor. Titularul unui drept de creanță nu poate, în principiu, nici împiedica înstrăinarea bunurilor de către debitor și nici nu le poate urmării pe acestea în mâinile dobânditorilor, după cum tot astfel, el va suporta consecințele oricărei noi obligații asumate de către debitorul său, afară de cazul când aceasta a fost consimțită în frauda sa.

g. Sub aspectul procedural există, de asemenea, deosebiri între dreptul de creanță și dreptul real.

Acțiunea în justiție, ca mijloc legal de a se constata în justiție existența dreptului, când acesta este contestat, sau pentru a obține executarea lui, diferă ca natură și ca efecte după cum este vorba de un drept de creanță sau de un drept real.

Acțiunea în justiție privitoare la un drept de creanță se exercită împotriva unei persoane dintru-nceput cunoscută și anume împotriva debitorului; este o acțiune personală (actio in personam), care se intentează la tribunalului domiciliului debitorului – actor sequitur forum rei – (art. 5 și urm. Cod procedură civilă).

Acțiunea în justiție cu privire la un drept real se îndreaptă, desigur, tot împotriva unei persoane, ca orice acțiune în justiție, dar această persoană nu este individualizată decât în momentul în care ea împiedică pe titularul dreptului în exercițiul prerogativelor sale cu privire la acel bun. Acțiunea se intentează deci împotriva oricărei persoane care și-ar încălca obligația de abstențiune pe care o implică dreptul real. Întrucât dreptul real este absolut, opozabil erga omnes, titularul unui atare drept nu urmărește prin acțiunea sa decât lucrul respectiv, în mâna oricui s-ar găsi, iar persoana pârâtului este luată în considerare numai în legătură cu încălcarea obligației generale de respectare a dreptului. De aceea se și numește acțiune reală (actio in rem). Sub aspectul competenței judecătorești, acțiunea reală cu privire la un imobil diferă de cea personală, deoarece se intentează la tribunalul locului în care se află situat imobilul – actor sequitur forum rei sitae (art. 10, pct. 2 Cod procedură civilă).

h. Categoriile drepturilor de creanță sunt în număr nelimitat, deoarece ele pot izvorî din cauzele cele mai variate, fie ca manifestări ale voinței oamenilor, care au posibilitatea de a crea în limitele normelor imperative și a regulilor de conviețuire socială orice fel de obligații, fie independent de o atare voință, cum ar fi cele care izvorăsc din fapte cauzatoare de prejudicii (art. 998 și urm. Cod civil).

Categoriile drepturilor reale sunt însă limitativ determinate de lege.

§2.1.8. Obligațiile reale

Prin opoziție cu obligațiile obișnuite, așa cum au fost arătate mai sus, se pot identifica unele obligații, care, prin strânsa lor legătură cu un lucru, sunt denumite obligații reale (propter rem). Astfel, pentru a se asigura conservarea fertilității solului și raționala folosire a acestuia, în interesul ridicării producției, legea prevede unele obligații de a face (ca, de pildă, executarea unor lucrări de îmbunătățiri funciare), care îndatorează pe orice beneficiar al folosinței termenului respectiv. Aceste obligații, denumite obligații funciare reale, urmează soarta juridică a dreptului real respectiv și, fără îndeplinirea vreunei forme speciale de publicitate, obligă pe titularul dreptului real respectiv (drept de proprietate, drept de administrare operativă, drept de folosință) să îndeplinească prestațiile ce formează obiectul obligației funciare reale. Cum aceste obligații nu se pot încadra nici în categoria drepturilor reale (cărora le corespunde obligația negativă generală și abstractă cu privire la exercițiul atributelor corespunzătoare dreptului real respectiv), nici în categoria drepturilor de creanță (care implică obligația unui debitor determinat de a executa o prestație în favoarea creditorului), ele au fost cuprinse într-o categorie distinctă.

În literatură, noțiunea de obligație reală a fost înțeleasă uneori într-un sens mai larg, fie până la frontiera cu servitutea reală, fie pentru a explica opozabilitatea către terți a unor situații juridice create printr-un raport juridic de obligație.

Într-un prim sens, s-a numit obligație reală aceea în virtutea căreia debitorul este ținut (și deci poate fi constrâns să plătească) numai în limitele valorii unui lucru. În această situație, s-ar afla, de pildă, cauția reală și dobânditorul unui imobil ipotecat. Într-adevăr, în timp ce debitorul care a instituit o ipotecă asupra unui imobil al său, pentru a garanta o datorie, este ținut să plătească întreaga datorie asumată, chiar dacă depășește limitele valorii imobilului ipotecat, cauția reală, adică proprietarul care afectează un imobil drept garanție pentru datoria altuia, nu poate fi silit să plătească (în cazul când debitorul n-ar plăti la scadență) decât în limitele valorii imobilului afectat drept garanție. În aceeași situație se află dobânditorul unui imobil ipotecat; în cazul în care debitorul nu și-ar plăti datoria la scadență, terțul dobânditor al imobilului nu va fi ținut să plătească, la rândul său, decât în limitele valorii imobilului dobândit.

În cadrul unor asemenea obligații se poate spune, în mod figurat, că datoria apasă mai degrabă asupra lucrului, decât asupra persoanei și că o atare obligație se plasează la frontiera dintre obligație și servitute reală.

Într-un alt sens, obligația reală ar fi cea în temeiul căreia dobânditorii unui lucru sunt ținuți de obligațiile contractate de autorul lor cu privire la acest lucru. Astfel, cumpărătorul unui imobil închiriat este obligat să respecte contractul de închiriere încheiat anterior de către vânzător, cu privire la acel imobil (art. 1441 Cod civil).

Asemenea situații pot fi însă analizate ca fiind o derogare de la relativitatea efectului obligator al contractului, în sensul că legea prevede condițiile în care anumite drepturi de creanță (in rem scriptae), fiind strâns legate de posesiunea unui lucru, devin opozabile terților dobânditori ai acelui lucru. Astfel, dreptul de locațiune al chiriașului, pentru contractele ce nu cad în sfera de reglementare a decretului nr. 78/1952, devine opozabil terților care, ulterior, dobândesc un drept real asupra imobilului respectiv dacă sunt îndeplinite anumite condiții de publicitate.

De altfel, în sistemul de carte funciară se prevede notarea în cartea funciară și a unor drepturi de creanță pentru a le face opozabile terților dobânditori de drepturi reale cu privire la imobilele înmatriculate în cartea funciară. În această categorie se află dreptul de locațiune, cesiunea de venituri, dreptul de opțiune rezultând din promisiunea de a încheia un contract viitor etc.

Așadar, pentru a explica opozabilitatea la terți a unei situații juridice izvorâtă dintr-un raport de obligație nu este absolut necesar să apelăm la noțiunea de obligație reală.

§2.2. Izvoarele obligațiilor

§2.2.1. Caracterizarea noțiunii de izvor

Prin izvor al obligației se înțelege faptul care îi dă naștere, acest fapt poate fi un act juridic, cum este, de pildă, contractul, sau faptul juridic, cum este delictul civil, desigur, un fapt produce efecte juridice numai fiindcă legea îi recunoaște această putere. S-ar putea deci spune că, într-un sens larg, obligațiile, ca de altfel, toate drepturile subiective, își au izvorul în lege; ele ar fi obligații legale lato sensu.

În genere însă, drepturile subiective nu derivă direct din lege ci, pentru nașterea lor, mai este nevoie de un element concret, care să determine aplicarea regulii de drept; acest element (de pildă, un contract) este de cele mai multe ori izvorul dreptului subiectiv și deci al obligației.

Imensitatea izvoarelor de obligații poate fi despărțită în două categorii, după rolul pe care îl are voința personajelor în determinarea regulii de drept, adică după felul cum aplicarea regulilor de drept este provocată prin voința părților sau se impune independent de voința acestora sau chiar împotriva voinței lor. Rolul regulii de drept în nașterea drepturilor și obligațiilor poate prezenta aspecte diferite: uneori ea recunoaște părților facultatea ca prin voința lor să-și creeze drepturi și obligații; alteori nașterea drepturilor și obligațiilor este determinată de către lege, care impune astfel oamenilor anumite obligații în afara oricărei manifestări de voință din partea lor.

Se desemnează deci două mari categorii a izvoarelor de obligații: voluntare, adică manifestări de voință, exprimate în vederea realizării unor efecte juridice, cum sunt actele juridice, și nevoluntare, categorie în care, cu precizările de mai jos, se situează faptele juridice – stricto senso – între care cele mai însemnate sunt faptele ilicite.

Actul juridic este manifestarea de voință în vederea realizării unor efecte juridice: a crea, a modifica, a transmite ori a stinge un raport juridic. Ea poate fi unilaterală sau bilaterală; în acest din urmă caz avem de a face cu un contract sau o convenție. În categoria izvoarelor de obligații voluntare se află deci actele unilaterale (sau de formație unilaterală ) și contractele sau convențiile.

Faptele juridice, stricto senso, sunt orice fapte, altele decât cele care constituie acte juridice, fie că sunt exclusive de orice manifestare de voință (nașterea, moartea, trăznetul care incendiază o casă etc.), fie că, exprimând o atare manifestare, nu întrunesc totuși elementele necesare spre a fi acte juridice, întrucât ele nu sunt săvârșite în vederea efectelor juridice pe care legea le atribuie săvârșirii lor (de pildă, fapta unei persoane care, cu intenție a cauzat obligația de a despăgubi pe cel păgubit; este evident că autorul nu a săvârșit fapta spre a-și asuma obligația de despăgubire).

Dintre faptele juridice generatoare de obligații, cele importante sunt faptele ilicite, care dau naștere la răspunderea delictuală. Tot în categoria faptelor juridice se află îmbogățirea fără cauză; deși nu este reglementată ca atare în codul civil, totuși acest cod conține numeroase aplicații întemeiate pe regula că nimeni nu trebuie să se îmbogățească în dauna altuia.

În afară de aceasta, sunt unele obligații nevoluntare care iau naștere direct din lege, lato sensu. La toate acestea se adaugă obligațiile care izvorăsc din actele administrative de planificare și reglementare a economiei naționale, fără încheierea vreunui contract sau alt act juridic.

§2.2.2. Clasificarea izvoarelor

Potrivit codului civil sunt izvoare de obligații; contratele, cvasicontractele, delictele, cvasidelictele și legea.

Clasificarea izvoarelor obligațiilor potrivit prevederilor codului civil este însă incompletă fiindcă printre actele juridice ea nu menționează decât contractele și nu face referire cu privire la actul unilateral.

Pe de altă parte, clasificarea codului civil, în privința izvoarelor obligațiilor, este și inexactă; în primul rând, codul face distincție între delicte, care implică intenția de a produce un prejudiciu, și cvasidelicte, care nu implică o atare intenție, fără însă ca din această distincție să se tragă consecințe diferite; reglementarea lor este unitară, indiferent că paguba a fost produsă cu intenție ori numai din neglijență sau imprudență. În al doilea rând, noțiunea de cvasicontract apare ca fiind și falsă și inutilă. „Cvasicontractul este un fapt licit și voluntar din care se naște o obligație către o altă persoană sau obligații reciproce între părți” dispune art. 986 Cod civil. Dar instituțiile pe care le reglementează sub această denumire – și anume: gestiunea de afaceri și plata nedatorată – sunt lipsite de ceea ce constituie esența contractului și anume acordul de voințe ca izvor al obligațiilor respective. Tot astfel, în ambele cazuri, întrucât debitorul este obligat împotriva voinței lui, nu se mai pune problema capacității sale. Pe de altă parte, denumirea de cvasicontract nu răspunde nici unui interes practic; instituțiile reglementate sub această denumire pot fi explicate fără să se recurgă la această ficțiune de analogie cu contractele.

Drept urmare, în cadrul părții privitoare la izvoarele obligațiilor vor fi analizate: actele juridice (în cadrul cărora o importanță deosebită reprezintă contractul), faptele juridice, atât cele licite (îmbogățirea fără justă cauză, gestiunea de afaceri), cât și cele ilicite (răspunderea civilă delictuală), precum și obligațiile decurgând din lege sau alte acte normative.

CAPITOLUL III

CONTRACTUL

§3.1. Noțiunea de contract

Definiție

Contractul sau convenția este acordul între două sau mai multe persoane în scopul de a produce efecte juridice.

În literatură se consideră, în genere, că noțiunea de convenție are o sferă mult mai largă decât cea a contractului, cuprinzând orice acord de voință menit să producă efecte juridice și anume, nu numai de a naște sau a transmite un drept, ci , de asemenea, de a modifica ori de a stinge o obligație. Convenția fiind genul, contractul ar putea fi o specie particulară a acesteia și anume acea convenție care dă naștere sau transmite un drept, îndeosebi un drept de creanță.

Codul civil nu reține însa o atare distincție, ci utilizează noțiunea de contract ca fiind echivalentă cu aceea de convenție. Astfel, definind contractul, art. 942 Cod civil dispune:

„Contractul este acordul între două persoane spre a constitui sau a stinge între dânșii un raport juridic”. Cu alte cuvinte, Codul civil se referă la noțiunea largă a efectelor contractelor, adică atât la constituirea, cât și la stingerea raportului juridic.

Pentru aceste considerente, obligațiile la care dau naștere contractele pot fi denumite, fie obligații convenționale (pentru că au fost convenite ), fie obligații contractuale (fiindcă au fost contractate). De altfel nici etimologic nu se poate justifica o distincție între contract (cum trahere ) și convenție (cum venire ).

§3.2. Principiul libertății contractelor

Contractul, ca de altfel orice act juridic, este creația voinței umane; o parte se află obligată prin contract numai fiindcă și-a manifestat voința în acest sens și numai în măsura în care a voit acest lucru. Acesta este, în esență, principiul libertății contractuale. În temeiul acestui principiu, părțile sunt libere să încheie, în limitele îngăduite de lege, orice fel de contracte, să determine, prin voința lor clauzele pe care contractele urmează să le cuprindă și efectele pe care trebuie să le producă; tot astfel părțile pot, în genere, prin acordul lor, să modifice ori să stingă obligațiile contractuale; ele pot adopta orice dintre contractele indicate de dispozițiile supletive ale legii (contractele „numite”), pot să încheie aceste contracte în cale mai diferite moduri, să le modifice după voia lor ori să le înlăture, creând alte feluri de contracte neprevăzute de lege etc.

În temeiul principiului libertății contractuale, părțile își creează singure prin voința lor, legea care le va guverna raporturile juridice respective.

Sub aspectul formei, libertatea contractuală se exprimă prin consensualism, în sensul că în frecvente cazuri părțile sunt libere să îmbrace raporturile lor contractuale în forma pe care o doresc, simplul acord de voință fiind suficient pentru a da naștere la obligații (pacta sunt servanda). Trebuie să se rețină însă că noțiunea de libertate contractuală nu a avut totdeauna același conținut.

Libertatea contractuală astfel formulată reflectă concepțiile filozofice care au stat la baza elaborării codului civil francez.

Liberalismul individualist burghez considera voința individuală drept unica sursă a tuturor drepturilor și obligațiilor și, totodată, motorul inițiativelor propulsoare ale progresului, prin concurența pe care o declanșează și simțul răspunderii pe care-l potențializează.

Pe plan economic, se considera că inițiativa individuală este motorul, iar statul nu trebuia să intervină („laisser faire, laiser passer”), deoarece tot ceea ce era contractual era socotit, prin însăși aceasta ca fiind just.

În condițiile inegalității economice dintre oameni, inerentă capitalismului, libertatea contractuală constituie în realitate unul dintre cele mai importante instrumente juridice ale exploatării.

Libertatea contractuală înseamnă pentru mase o adevărată dictatură contractuală, ce se exprimă cel mai flagrant prin contractele de adeziune.

Acest caracter al: „libertății contractual absolute” a fost învederat chiar de către unii doctrinari burghezi, care au arătat că proclamarea libertății absolute a convențiilor înseamnă, în cele mai multe cazuri, consacrarea triumfului forței, a înșelătoriei sau – într-o imagine mai sugestivă – aceasta ar echivala cu „a elibera un permis de vânătoare piraților și briganzilor, cu drept de priză pentru tot ceea ce ar cădea sub mâna lor”; s-ar deschide astfel largi căi spre „exploatarea altuia sub vălul contractului; spre îmbogățirea fără justă cauză în dauna altuia profitând de nevoia și inexperiența lui pentru a-l sili să plătească ceea ce nu datorează ori să nu i se plătească ceea ce i se datorează. „Aceasta constituie un furt sub aparențe contractuale”, cu nesocotirea demnității umane.

Astfel concepută, libertatea contractuală nu este întemeiată nici sub aspectul teoretic, deoarece voința nu poate fi, prin ea însăși, izvor de drept, ci numai în măsura în care legea îi recunoaște această forță. De altfel, chiar în condițiile orânduirii capitaliste s-au adus limitări sau îngrădiri „libertății contractuale” și aceasta mai cu seamă pe măsură ce statul s-a vădit tot mai interesat să intervină în relațiile contractuale pentru a ocroti interesele capitalului monopolist.

În orânduire noastră, înlăturarea cauzelor generatoare ale exploatării a creat condițiile pentru o reală libertate contractuală. Astfel se cuvine să se arate în primul rând că drepturile civile sunt recunoscute persoanelor fizice în scopul satisfacerii intereselor lor personale în acord cu interesul obștesc, iar persoanelor juridice, în scopul asigurării creșterii neîncetate a bunăstării materiale și al ridicării permanente a nivelului cultural al oamenilor muncii prin dezvoltarea puterii economice a țării (art.1 și 2 din decretul nr. 31/1954). Cu această finalitate a drepturilor lor civile, părțile sunt libere să încheie orice fel de contracte. Această libertate de a contracta rezultă per contrario din dispozițiile art. 5 Cod civil, care prevede că „nu se poate deroga prin convenții sau dispoziții particulare la legile care interesează ordinea publică și bunele moravuri”. Se poate deci deroga prin voința părților la dispozițiile legale supletive sau interpretative. Pe de altă parte, consacrând contractul ca principal izvor de obligații, legea prevede că aceasta constituie legea părților și că el nu poate fi revocat decât prin consimțământul mutual al părților care l-au încheiat (art. 969 Cod civil). În sfârșit, legea acordă simplului acord de voințe posibilitatea nu numai de a crea obligații (creanțe), ci și aceea de a constitui drepturi reale și chiar de a transfera, în numeroase cazuri, dreptul de proprietate (art. 971 și 1295 Cod civil), sub rezerva unor măsuri de publicitate pentru a face operația opozabilă terților.

Dar pentru ca drepturile civile să nu fie deturnate de la finalitatea lor economică și socială, legea prevede unele țărmuiri ale libertății de a contracta. Astfel, potrivit art. 969 Cod civil numai „convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante” , iar art. 5 Cod civil dispune că nu se poate deroga de la legile care interesează ordinea publică și bunele moravuri.

Se desemnează astfel limitele libertății contractuale și anume: ordinea politică, socială, economică și regulile de conviețuire socială.

Dispozițiile care interesează ordinea politică, socială și economică, se prezintă, în material contractelor, sub forma de norme imperative, a căror încălcare este sancționată cu nulitatea absolută a actului juridic respectiv. Caracterul imperativ al normei legale este uneori indicat expres de legiuitor, fie arătând că nerespectarea dispozițiilor legale respective este sancționată cu nulitatea, fie că acest caracter rezultă chiar din modul de exprimare al textului legii. Cel mai adesea însă, caracterul imperativ al dispozițiilor legale trebuie să fie dedus de către judecător, prin interpretare, ținând seama în acest scop de finalitatea normei legale respective în raport cu principiile fundamentale ale dreptului nostru.

Libertatea de a contracta poate fi limitată de către normele imperative în mai multe moduri:

interdicția de a se încheia anumite contracte, (cum ar fi cele având un obiect ilicit sau o cauză falsă ori ilicită, ori interdicția, pentru anumite persoane, de a încheia unele contracte (art. 1307 – 1309 Cod civil) sau de a le încheia fără o autorizație prealabilă ori ulterioară;

interdicția de a stipula anumite clauze contractuale, cum ar fi, în cazul contractelor dintre agenți economici, clauzele de solidaritate pasivă de eludare a competenței Arbitrajului de Stat etc. În această situație, normele imperative intervin, deci, pentru a determina conținutul contractului;

obligația părților de a încheia anumite contracte (cum sunt așa numitele contracte „obligatorii” precum și contractele pe care trebuie să le încheie agenții economici pentru realizarea sarcinilor de plan ce le revin) sau de a stipula în contract anumite clauze (ca, de pildă, clauzele obligatorii din contractele economice). În aceste situații, refuzul de a contracta sau de a stipula clauzele obligatorii contravine dispozițiilor imperative ale legii și este sancționat ca atare.

În sfârșit, normele imperative intervin în viața contractului spre a impune anumite condiții de formă (fie cu caracter de solemnitate – ad validitateam – , fie numai ad probationem) pentru securitatea pe care aceste forme o pot procura atât părților, cât și terților.

§3.3. Rolul contractului

Contractul constituie principalul izvor de obligații. Importanța sa ca mijloc de stabilire a celor mai variate relații dintre persoanele fizice și juridice se învederează în toate domeniile de activitate, de la cele mai simple nevoi ale oamenilor (ca procurarea celor necesare traiului), până la realizarea și implementarea strategiilor economice naționale și la stabilirea relațiilor internaționale în cele mai diferite domenii. Adeseori oamenii participă la viața contractuală fără să-și de seama, cel puțin atâta timp cât contractele sunt executate în finalitatea lor. Tot astfel, activitatea economică a întreprinderilor este de neconceput fără aceste instrumente juridice, care sunt contractele. În condițiile actuale, însăși activitatea de cercetare științifică nu se poate lipsi de încheierea unor contracte.

Fiind „legea părților contractante” și obligând ca atare părțile la respectarea angajamentelor asumate, contractul are un puternic rol educativ în viața societății noastre.

§3.4. Clasificarea contractelor

Imensa varietate a contractelor se pot desprinde unele categorii mai importante, a căror clasificare se poate face după cele mai diferite criterii, precum: conținutul lor, modul de formare, scopul urmărit de către părți prin încheierea lor, modul lor de executare, legătura cu planul de stat etc. De altfel, unele clasificări sunt prevăzute chiar în Codul civil (art. 943-947).

§3.4.1. Contractele sinalagmatice și contractele unilaterale.

După conținutul lor – felul obligațiilor la care dau naștere – contractele se împart în contracte sinalagmatice sau bilaterale și contracte unilaterale.

Contractul sinalagmatic este cel care dă naștere la obligații reciproce între părți ; fiecare parte contractantă stipulează o creanță contra celeilalte, concomitent cu obligația pe care și-o asumă față de acestea.

Într-un contract sinalagmatic, ambele părți având în același timp și drepturi și obligații reciproce, fiecare parte este totodată și creditor și debitor. Astfel, în contractul de vânzare (denumit și contract de vânzare – cumpărare, tocmai pentru a învedera caracterul său sinalagmatic), vânzătorul este creditor al prețului și în același timp debitor cu privire la predarea lucrului vândut, iar în situațiile în care transmiterea dreptului de proprietate nu se săvârșește în momentul acordului de voință, el este debitor și în privința transmiterii dreptului de proprietate. Tot astfel, în mod corespunzător, cumpărătorul este creditor în privința predării lucrului și eventual cu privire la transmiterea dreptului de proprietate, dacă acesta nu s-a transmis prin însuși acordul de voință al părților.

Sunt contracte sinalagmatice: vânzarea, schimbul, locațiunea, contractul de asigurare etc.

Contractul unilateral este cel care dă naștere la obligații numai pentru una dintre părți.

Într-un atare contract o parte se obligă fără să stipuleze pentru ea o creanță, iar cel ce stipulează o creanță nu se obligă, la rândul său, cu nimic față de cealaltă parte. Astfel, în promisiunea unilaterală de vânzare o parte se obligă să vândă când cealaltă parte își va exprima dorința să cumpere; beneficiarul promisiunii, care este creditor, nu și-a asumat nici o obligație.

Sunt contracte unilaterale: împrumutul, comodatul, depozitul, mandatul gratuit, fidejusiunea, donația fără sarcină etc. Noțiunea de „contract unilateral” nu trebuie confundată cu aceea de „act unilateral”. Într-adevăr, în timp ce acesta din urmă se numește „unilateral”, fiindcă este efectul unei singure voințe și deci nu poate fi socotit contract, dimpotrivă, contractul unilateral este un act juridic bilateral, adică un acord a două voințe; denumirea de „unilateral” în cazul contractului își găsește deci justificarea numai în efectele pe care le produce și anume că obligațiile la care dă naștere incumbă numai uneia dintre părți. Astfel, dacă în primul caz criteriul pentru a deosebi actul juridic unilateral de cel bilateral este numărul voințelor participante, în cazul deosebirii dintre contractul unilateral și cel bilateral, criteriul îi formează numărul părților obligate.

Interesul distincției. În contractele sinalagmatice există corelație între obligațiile reciproce ale părților, în sensul că fiecare dintre ele nu se obligă decât în considerație prestației la care cealaltă parte se obligă (do ut des). Obiectul creanței fiecăreia dintre părți este cauza juridică a obligației sale. Astfel, într-un contract de vânzare obiectul creanței cumpărătorului (transmiterea dreptului de proprietate asupra lucrului) constituie cauza juridică a obligației sale de a plăti prețul. Și invers, obiect al creanței vânzătorului, constituie cauza juridică a obligației sale de a transmite dreptul de proprietate asupra lucrului și de a preda lucrul vândut. Cu alte cuvinte, s-ar putea spune că pentru una dintre părți cauza obligației sale o constituie executarea obligației celeilalte părți.

Această reciprocitate și interdependență a obligațiilor dintr-un contract sinalagmatic face ca orice eveniment care ar împieta asupra uneia dintre obligații, să aibă incidențe și asupra obligației corelative. Strânsa legătură dintre obligațiile corelative generate de contractul sinalagmatic duce la unele consecințe specifice, care nu se pot regăsi la contractele unilaterale și care învederează interesul distincției între aceste două categorii de contracte. Astfel, numai în cadrul contractelor sinalagmatice se pot pune probleme privind: riscul contractual, excepția de neexecutare (exceptio non adimpleti contractus) și rezoluțiunea pentru neexecutare. Tot astfel, momentul încheierii contractului este considerat în mod diferit pentru fiecare dintre aceste categorii de contracte.

Distincția între contractele sinalagmatice și cele unilaterale mai prezintă interes și sub aspectul probei lor prin înscrisuri.

În sfârșit, această deosebire este de natură să ridice unele probleme datorită faptului că granița între cele două categorii de contracte nu este întotdeauna stabilită cu precizie.

În primul rând, un contract nu este sinalagmatic ori unilateral în mod necesar prin natura sa; la încadrarea unui atare contract, într-una dintre aceste două categorii, trebuie să se țină seama de voința părților. Într-adevăr, nimic nu se opune ca părțile, prin voința lor, să transforme un contract unilateral prin natura sa, într-un contract sinalagmatic. De pildă, o donație devine contract sinalagmatic dacă donatorul se obligă să-și asume o sarcină în favoarea donatorului; un depozit devine contract sinalagmatic dacă se convine să se plătească o remunerație etc.

În al doilea rând, caracterul inițial – sinalagmatic ori unilateral al unui contract – se poate modifica ulterior. Se pune deci problema în ce măsură o atare modificare are influență asupra naturii contractului. Într-adevăr, în timpul cât durează viața unui contract se poate întâmpla fie ca în cadrul unui contract unilateral să apară o obligație în sarcina părții care, inițial, nu era obligată, fie ca obligația unei dintre părțile unui contract sinalagmatic să dispară, lăsând să subziste numai obligația celeilalte părți;

a) Dacă un contract este unilateral în momentul încheierii sale, dar ulterior se nasc obligații în sarcina părții care inițial nu era obligată și deci există obligații în sarcina ambelor părți, ca la un contract sinalagmatic, atunci un astfel de contract este denumit uneori contract sinalagmatic imperfect. De pildă, în cadrul unui contract de depozit, în care numai depozitarul este obligat, acesta a trebuit să facă unele cheltuieli pentru conservarea lucrului primit în depozit. Din această cauză, deponentul este obligat, la rândul său, să-l despăgubească pe depozitar pentru cheltuielile făcute cu conservarea lucrului respectiv.

După cum se vede obligația care s-a născut după încheierea contractului unilateral nu decurge ex contractu, ci dintr-un fapt ulterior încheierii contractului și fără legătura necesară cu acesta. Pe de o parte, s-ar fi putut ca acest fapt să nu se producă, iar pe de altă parte, chiar dacă nu ar fi existat contractul, obligația de despăgubire tot s-ar fi născut în temeiul principiilor generale privind gestiunea de afaceri sau îmbogățirea fără justă cauză.

Întrucât obligația născută ulterior încheierii contractului, în sarcina părții care inițial nu era obligată, are o origine extracontractuală, s-a putut nega existența categoriei contractelor sinalagmatice imperfecte, considerându-se că, în realitate, contractele respective sunt și rămân contracte unilaterale. Trebuie să observăm însă că aceste contracte produc totuși unele efecte care țin de caracterul sinalagmatic al contractelor. Astfel, în cadrul unor asemenea contracte se recunoaște posibilitatea existenței unui drept de retenție care – deși, în genere, se explică prin faptul că creanța care justifică dreptul de retenție s-a născut în legătură cu lucrul ce trebuia restituit la termenul convenit (debitum cum re junctium), el presupune în aceeași măsură și că între părți există un report sinalagmatic, pe care-l constituie creanța astfel născută, ca și obligația corespunzătoare (de a restitui cheltuielile făcute cu păstrarea lucrului său).

b) Dacă, dimpotrivă, un contract este sinalagmatic în momentul încheierii sale, iar ulterior una din obligații dispare, contractul continuă să-și păstreze caracterul sinalagmatic și, ca urmare a acestui fapt, partea care și-a executat obligația sa are dreptul să ceară rezoluțiunea contractului pentru neexecutarea de către partea cealaltă a obligației ce-i incumbă (art. 1020 Cod civil).

Caracterul sinalagmatic sau unilateral al contractelor poate varia, fie în sensul că se trece de la caracterul unilateral spre cel sinalagmatic – și acesta implică o supunere parțială a acestor contracte la regulile ce derivă din caracterul sinalagmatic – fie în sens invers, de la caracterul sinalagmatic spre cel unilateral, ceea ce face ca unele reguli specifice contractelor sinalagmatice să nu mai aibă rațiune de a se aplica.

§3.4.2. Contractele consensuale, solemne și reale.

Prin modul lor de formare, contractele pot fi deosebite în contracte consensuale, solemne și reale.

Contractele consensuale sunt cele a căror formare este suficient simplul acord de voință al părților, fără să fie nevoie de vreo formalitate sau de vreo formă specială de manifestare a voinței părților ele se formează solo consensu .

În dreptul nostru, contractele consensuale formează regula; numai în mod excepțional unele contracte sunt solemne sau reale, principiul consensualist al încheierii contractelor (solus consensu obligat) suferă unele excepții dictate atât de interesul părților, cât, mai ales, de cel al terților. Astfel, îndeplinirea unor condiții de formă este menită – în ambele cazuri – să atragă atenția părților asupra importanței actului pe care-l săvârșesc și totodată să le ofere prilejul unui popas de gândire înainte de a trece mai departe, la încheierea contractului; pe de altă parte, redactarea unui înscris înseamnă precizie în stabilirea efectelor contractului și a răspunderilor ce decurg, precizie care servește, desigur, părților, dar cu deosebire terțelor persoane, care, voind să contacteze cu una dintre ele, trebuie să aibă certitudinea juridică a raportului existent.

§3.4.3. Contractele solemne

Contractele solemne sunt acele contracte pentru a căror validitate, pe lângă acordul de voință, mai este necesară îndeplinirea unor formalități, impuse de lege pentru validitatea însăși a contractelor. Sunt contracte solemne: donația (art, 813 Cod civil), contractul de ipotecă (art. 1772 Cod civil), subrogația convențională consimțită de debitor (art. 1107 pct. 2, Cod civil), actele de înstrăinare a unor imobile.

În asemenea contracte, formalitățile impuse de lege ad solemnitatem constituie în același timp o condiție a validității lor. Forma solemnă a contractului este un element constitutiv al acestuia, în lipsa căreia contractul nu există ca atare; el este lovit de nulitate absolută.

Anumite condiții de formă sunt însă cerute nu pentru formarea însuși a contractului, ci numai pentru proba lui (ad probationem). Lipsa formei cerute nu ridică actului validitatea, ci numai posibilitatea de a fi dovedit în alt mod decât prin recunoașterea celui obligat.

Pe de altă parte, atunci când legea nu indică expres, nu este ușor să se stabilească în ce măsură formalitatea impusă uni contract este necesară pentru însăși validitatea acestuia sau numai pentru proba lui. Astfel, înstrăinarea prin acte între vii a bunurilor rurale se poate face numai în formă autentică și numai prin transcrierea contractului în registrele de transcripții sau în cărțile funciare. În această situație, legea însăși prevede că orice înstrăinare, făcută fără observarea acestor formalități, este lovită de nulitate absolută. Nu există deci nici o umbră de îndoială că pentru contractele de înstrăinare a unor atare imobile, formalitățile prevăzute de lege sunt cerute ad validitatem .

Dat fiind că, în dreptul nostru, consensualismul constituie regula, atunci, în caz de îndoială asupra calificării înscrisului – dacă el este cerut ad solemnitatem, sau numai ad probationem – urmează să se considere că înscrisul este cerut ad probationem .

§3.4.4. Contracte reale

Prin această denumire se desemnează contractele pentru a căror formare se consideră că, pe lângă acordul de voință, mai este necesară și remiterea unui lucru de către una dintre părți către cealaltă. Sunt calificate contracte reale: împrumutul, comodatul, depozitul și gajul. Potrivit acestei concepții oricare dintre contractele reale nu ar putea lua naștere, cât timp nu s-a remis lucrul respectiv; până la remiterea lucrului, acordul de voință ar constitui doar o promisiune de a contracta – unilaterală sau sinalagmatică – în temeiul căreia promitentul este ținut să-și execute promisiunea sa și numai în momentul realizării acesteia, prin remiterea lucrului, promisiunea de contract sau antecontractul s-ar transforma în contract de împrumut, de comodat, de depozit sau de gaj.

Contractele reale sunt în fond contracte consensuale, deoarece încheierea lor nu este supusă de lege unor forme speciale, dar obligațiile specifice lor nu iau naștere decât din momentul remiterii lucrului – re.

§3.4.5. Contractele cu titlu oneros și contractele cu titlu gratuit

După scopul urmărit de către părți prin încheierea lor, contractele se pot împărți în contracte cu titlu oneros și contracte cu titlu gratuit (art. 945 și 946 Cod civil).

Se numește contract cu titlu oneros acela în care fiecare dintre părți urmărește un folos, o contraprestație în schimbul aceluia pe care o face, ori se obligă s-o facă în favoarea celeilalte părți (do ut des). Sunt contracte cu titlu oneros: vânzarea, schimbul, contractul de locație, contractul de asigurare, toate contractele economice etc.

Contractul cu titlu gratuit este cel prin care una din părți procură celeilalte un folos, fără a primi ceva în schimb sau, altfel spus, prin care una dintre părți primește de la cealaltă o prestație fără a da ceva în schimb. Din categoria contractelor cu titlu gratuit fac parte liberalitățile, precum și contractele prin care o parte aduce alteia servicii în mod gratuit. În cazul liberalităților, cel care se obligă își micșorează patrimoniul înstrăinând un element al acestuia ca, de pildă, în cazul donației (art. 801 Cod civil), varietatea cea mai cunoscută de liberalitate, pe când la contractele de binefacere (sau contracte dezinteresate), cel ce se obligă nu-și micșorează patrimoniul. S-ar mai putea spune că donația are drept obiect o obligație de a da, pe când contractul de binefacere, o obligație de a face.

Sunt contracte dezinteresate: comodatul, depozitul, mandatul etc.

Criteriul distincției dintre contractele cu titlu oneros și cele cu titlu gratuit poate fi de natură subiectivă (intenția părților) sau de natură obiectivă (echivalența între prestații). Este cu titlu gratuit contractul în care dispunătorul a acționat într-o intenție liberală – animus donandi – (criteriul subiectiv) sau când o persoană cedează o valoare patrimonială fără a urmări obținerea unui folos echivalent (criteriu obiectiv).

Determinarea criteriului de distincție între contractele cu titlu oneros și cele cu titlu gratuit prezintă importanță mai cu seamă în privința contractelor aflate la granița dintre aceste două categorii. Unele contracte sunt cu titlu oneros, prin esența lor, cum este vânzarea și schimbul. Tot astfel sunt cu titlu gratuit unele contracte, precum: donația și comodatul. O donație cu sarcină este însă un titlu gratuit numai în măsura în care nu-i afectată de sarcină, iar comodatul în care s-ar stipula un preț, ar înceta de a mai fi comodat spre a se transforma în contract de locație.

Deși, în genere, contractele sinalagmatice sunt cu titlu oneros, deoarece reciprocitatea obligațiilor care determină caracterul sinalagmatic al unui contract atrage, în același timp, reciprocitatea foloaselor, cu toate acestea între aceste două categorii de contracte nu trebuie să se pună semnul de egalitate. Astfel, o donație cu sarcină (donatio sub modo), în măsura în care sarcina nu consumă întregul conținut al folosului procurat donatorului, continuă să fie un contract cu titlu gratuit, fiind în același timp și contract sinalagmatic, donația cu sarcină este, în măsura arătată, un contract sinalagmatic cu titlu gratuit.

Tot astfel, contractele unilaterale sunt, în genere, contracte cu titlu gratuit. Cu toate acestea există și contracte unilaterale cu titlu oneros: de pildă, împrumutul, contract unilateral deoarece creează obligații numai în sarcina celui împrumutat, poate fi cu titlu gratuit sau oneros, după cum împrumutul este consimțit fără dobândă ori cu dobândă.

Interesul distincției. Deosebirea dintre contractele cu titlu oneros și cele cu titlu gratuit prezintă importanță, între altele, din următoarele puncte de vedere:

În privința condițiilor de validitate, legea impune contractelor cu titlu gratuit condiții speciale, cât privește capacitatea de a dispune și de a primi sau forma contractului, cerând uneori pentru aceste contracte, forme solemne, ca de pildă, pentru donații (art. 813 Cod civil), toate acestea constituind măsuri de ocrotire determinate de grija deosebită pentru cel care acționează cu titlu gratuit.

Întrucât contractul cu titlu gratuit este un contract încheiat intuitu personae, eroarea asupra persoanei este socotită viciu de consimțământ și duce întotdeauna la anulare, ceea ce nu se întâmplă, decât în mod cu totul excepțional, în cazul contractelor cu titlu oneros.

Obligațiile debitorului sunt în genere reglementate cu mai multă severitate în cazul contractelor cu titlu oneros, decât în cazul contractelor cu titlu gratuit. Astfel, de pildă, garanția împotriva evicțiunii există, în principiu, numai în contractele cu titlu oneros. De asemenea, în privința responsabilității contractuale, obligația debitorului este privită „cu mai multă rigoare” în cazul contractelor cu titlu oneros decât în cazul contractelor cu titlu gratuit. Astfel art. 1540 Cod civil dispune „pentru culpă, când mandatul este fără plată, răspunderea se aplică cu mai puțină rigurozitate decât în caz contrar”.

Acțiunea pauliană (art. 975 Cod civil) se poate exercita în condiții mai ușoare împotriva contractelor cu titlu gratuit, în sensul că reclamantul (creditor) nu este ținut să facă dovada complicității terțului achizitor la frauda debitorului.

§3.4.6. Contractele comutative și contractele aleatorii.

Contractele cu titlu oneros se împart, la rândul lor, în contracte comutative și aleatorii (art. 947 Cod civil) .

Se numește comutativ contractul în care întinderea prestațiilor datorate de către părți este certă și poate fi apreciată chiar la momentul încheierii contractului, deoarece se stipulează și se promit lucruri care există la acel moment sau a căror existență viitoare este certă; de pildă, vânzarea unui obiect contra unui preț determinat.

Contractul aleatoriu este contractul în care întinderea prestațiilor părților, sau numai a uneia dintre ele, depinde de un eveniment incert așa încât, la momentul încheierii contractului, nu se poate cunoaște și nu se poate aprecia cu certitudine câștigul sau pierderea fiecărei părți și uneori nici nu se poate ști dacă va exista un câștig sau o pierdere.

Sunt contracte aleatorii, prin excelență, cele privitoare la loterie.

Un alt contract aleatoriu este contractul de asigurare; asiguratul este obligat să plătească primele de asigurare, dar dacă riscul asigurat nu se realizează (de pildă, la contractul de asigurare împotriva incendiului, sinistrul nu se întâmplă), asiguratorul nu este obligat la nici un fel de prestație în virtutea contractului.

Contractul de rentă viageră este de asemenea un contract aleatoriu; o persoană (creditorul rentei) înstrăinează un bun sau plătește o sumă de bani în schimbul unei prestații periodice în bani, care urmează a-i fi plătită pe tot timpul vieții, de către o altă persoană (debitorul rentei). Elementul aleator constă în faptul că întinderea prestațiilor la care se obligă părțile depinde de perioada cât va trăi credirentierul; cumpărătorul unui bun obligat la plata unei rente viagere va plăti un preț mai mare sau mai mic, după cum vânzătorul va trăi mai mult sau mai puțin.

Contractul poate fi aleatoriu pentru ambele părți (ca în cazul contractului de rentă viageră de mai sus) sau numai pentru una dintre părți. Astfel în contractul de asigurare, organizarea pe baze științifice a fondului de asigurare și stabilirea unor prime după criterii matematice face ca, în realitate, contractul de asigurare asupra vieții să piardă, cât privește pe asigurator, caracterul aleatoriu. Tot astfel, în contractele de prinsoare mutuală, întreprinderea organizatoare nu face decât să strângă sumele depuse de cei care participă la această operație și să le repartizeze între aceștia, după ce în prealabil ea își reține o anumită cotă: pentru întreprinderea organizatoare nu există risc (alea), ci numai pentru participanții la acest joc de noroc.

Importanța distincției. Deosebirea dintre contractele comutative și cele aleatorii, a cărei importanță economică este evidentă, prezintă interes și sub aspect juridic. Astfel, în privința unui contract aleatoriu nu se poate intenta acțiunea în anulare pentru leziune și tot astfel nu se poate aplica, în genere, rezoluțiunea pentru executare (art. 1647 Cod civil). În schimb, un atare contract va fi lovit de nulitate absolută dacă îi lipsește elementul (art. 1644 și 1645 Cod civil) și, în genere, asemenea contracte, în măsura în care se referă la jocuri de noroc nepermise de lege, sunt lovite de nulitate absolută pentru cauză ilicită.

§3.4.7. Contractele cu executare imediată și contractele cu executare succesivă

Contractele mai pot fi clasificate și după modul de executare, cea mai importantă clasificare în această privință este aceea a contractelor cu executare imediată și a celor cu executare succesivă.

Contractul cu executare succesivă este cel a cărei executare se desfășoară în timp, fie ca o prestație continuă (ca, de pildă, în contractul de locațiune obligația locatorului de a asigura locatarului folosința lucrului dat în locație), fie ca o succesiune de prestații (ca, de pildă, un contract de furnizare) .

Sunt contracte cu executare succesivă: contractul de locație, contractul de muncă, contractul de societate, contractul de asigurare etc. Părțile pot însă, prin acordul lor, să schimbe caracterul contractului, trecându-l dintr-o categorie în cealaltă.

Deosebirile dintre contractele cu executare imediată și cele cu executare succesivă prezintă interes sub mai multe aspecte.

– În cazul neexecutării obligației de către una dintre părți, sancțiunea va fi, în cazul contractelor cu executare imediată, rezoluțiunea pentru neexecutarea contractului (sancțiune care are efect retroactiv) , pe când în cazul contractelor cu executare succesivă, sancțiunea va fi rezilierea (adică desfacerea contractului numai pentru viitor). Unele contracte cu executare succesivă pot fi reziliate prin voința unilaterală, fie a oricăruia dintre părți – cum este cazul contractului de locație fără termen (art. 1436 alin. 2 Cod civil) – fie numai a uneia dintre ele, cum se întâmplă la contractul individual de muncă (art. 20 din codul muncii), contractul de închiriere de locuințe (art. 29 al decretului nr. 78/1952), contractul de depozit (art. 1616 Cod civil).

– Problema suspendării executării obligațiilor nu se poate pune, de regulă, decât în privința contractelor cu executare succesivă; de pildă, suspendarea contractului de locație pe timpul cât durează un caz de forță majoră, care împiedică executarea obligațiilor respective.

– Problema riscurilor contractuale se opune în mod diferit, după cum contractul este cu executare imediată sau cu executare succesivă.

§3.4.8. Contractele numite și contractele nenumite

Din punct de vedere al reglementării lor, contractele se împart în contracte numite și contracte nenumite.

Contractele numite sunt acele contracte care, corespunzând unor anumite operații economice, poartă fiecare câte un nume specific și au fost reglementate în mod deosebit de către lege. Din această categorie fac parte vânzarea, schimbul, locația, împrumutul, depozitul, mandatul, ipoteca, gajul.

Contractele nenumite sunt acelea care nu au un nume propriu și nu sunt supuse unei reglementări speciale, fiindcă nu se încadrează într-o categorie determinată prin mijlocirea lor se realizează operațiile cele mai variate pe care părțile, în virtutea principiului libertății convențiilor, pot să le săvârșească. Părțile pot să îmbine elemente ale unor contracte diferite, numite sau nenumite, dând astfel naștere unor contracte mixte.

Pe lângă contractele numite, reglementate de legiuirile civile (preluate, ca atare, din dreptul roman), legi speciale au reglementat alte contracte numite, impuse de cerințele vieții sociale, precum: contractul de asigurare, contractul de transport etc.

Contractul de vânzare este departe de a cuprinde în reglementarea sa toate operațiile care, în economie, se află cuprinse în noțiunea de vânzare (adică cesiune a unui bun, chiar corporal, în schimbul uni preț). În acest mod, noțiunea de vânzare, are, în drept, un alt conținut decât în economie. Contractul de locație cuprinde, într-o reglementare comună, obiecte atât de diferite ca: locația de lucruri, locația de servicii, locația de lucrări. Contractul cu mandat este reglementat în Codul civil, întocmai ca în dreptul roman, ca un serviciu între prieteni, și de aceea este un contract cu titlu gratuit.

Contractul de societate, contract numit, reglementat ca atare de Codul civil, a dovedit o uriașă importanță în viața economică a unor țări și în relațiile economice internaționale, creându-se, din această cauză, cele mai diferite forme de societăți, a căror reglementare este atât de departe de cea prevăzută în Codul civil, încât practic, se poate vorbi de existența, în unele țări, a unor coduri ale societăților comerciale, create prin legi care completează codurile civile.

Interesul distincției. Legea reglementează, în mod special, contractele numite, dat fiind importanța deosebită pe care ele o prezintă în viața juridică. Clarificarea unui contract are o deosebită importanță în determinarea regimului juridic aplicabil în lipsa unor precizări ale părților.

Cu privire la contractele nenumite se pune problema dacă acestora urmează să li se aplice normele generale ale dreptului civil privind obligațiile sau, dimpotrivă, reglementarea prevăzută de lege pentru contractul numit cel mai înrudit cu operația săvârșită de părți printr-un contract nenumit.

§3.4.9. Contractele principale și contractele accesorii

Sunt unele contracte a căror ființă nu este de sine stătătoare, ci depinde de existența altor contracte. Un contract de gaj nu poate fi încheiat decât în măsura în care există un contract din care să rezulte creanța garantată. Un atare contract, a cărei încheiere depinde de existența altui contract, se numește accesoriu, prin opoziție cu contractul de care depinde și care, având o existență de sine stătătoare, se numește contract principal. Contractul accesoriu se poate naște în același timp cu contractul principal sau numai după încheierea celui dintâi și poate fi cuprins în contractul principal, ca o clauză a acestuia, sau poate fi încheiat separat.

Importanța calificării unui contract ca fiind principal sau accesoriu constă în faptul că în timp ce validitatea contractului principal se analizează în funcție numai de propriile sale elemente, contractul accesoriu mai depinde și de validitatea contractului principal al cărui accesoriu este – accesorium sequitur principalem. Desființarea contractului principal atrage, deplin drept, stingerea celui accesoriu.

§3.4.10. Contractele constitutive sau translative de drepturi reale și contractele creatoare de raporturi de obligație.

Sunt unele contracte care, prin singura lor putere, constituie sau transmit, între părți, drepturi reale, dar spre a fi opozabile erga omnes, acestea trebuie să îndeplinească anumite condiții de publicitate ce se realizează prin transcrierea sau înscrierea lor în registrele respective, ori a intabulării în cartea funciară, cu precizarea că înscrierea în cartea funciară operează constituirea sau transmiterea dreptului real chiar și între părți.

§3.4.11. Contractele constitutive sau translative și contractele declarative

Contractele constitutive sau translative dau naștere la drepturi și obligații de la data încheierii lor (de exemplu: vânzarea, schimbul), pe când contractele declarative nu fac decât să constate și să consolideze drepturi preexistente (ca de pildă, tranzacția). Cu alte cuvinte, contractele constitutive ori translative de drepturi produc efecte numai pentru viitor, din momentul încheierii lor – ex nunc, în timp ce contractele declarative au efect retroactiv, până la momentul nașterii drepturilor la care se referă – ex tunc .

§3.4.12. Contractul de adeziune

Se numesc contracte de adeziune acele contracte ale căror clauze sunt stabilite de către una dintre părți, cealaltă neavând putința să le discute, ci numai facultatea să le accepte ca atare (adică să adere) sau să nu contracteze.

CAPITOLUL IV

SOLUTIO (PLATA) – CA MOD DE STINGERE A OBLIGAȚIILOR

§4.1. Noțiune

Executarea obligației se face de către debitor ca regulă generală de bună voie, prin plată. Așadar putem defini plata ca fiind executarea voluntară a obligației de către debitor, indiferent, de obiectul ei.

Dacă în limbajul cuvenit plata semnifică numai remiterea unei sume de bani, în limbajul juridic plata semnifică executarea oricărei obligații: vânzătorul care transferă dreptul de proprietate asupra lucrului vândut cumpărătorului face o plată; acesta din urmă plătind suma de bani, reprezentând prețul lucrului vândut, face tot o plată – la fel, antreprenorul care s-a obligat să execute o anumită lucrare, executând-o, face o plată; executarea transportului de către căruțaș înseamnă tot o plată; mandatarul care încheie un contract în numele mandantului său, face, de asemenea, o plată.

Plata nu înseamnă numai executarea voluntară a obligației ci poate fi considerată un act juridic, o convenție între cel care execută și cel care o primește. Ea este un act juridic animo solvendi, făcut cu intenția de a executa (plăti) o obligație.

Atunci când executarea în natură se realizează pe cale silită, și nu de bună voie, nu mai putem vorbi de un acord de voință, chiar dacă până la normă, se obține obiectul specific al obligației.

§4.2. Reglementarea

Codul civil privește plata ca mijloc de stingere a obligațiilor și o reglementează în art. 1092-1121. Desigur plata are drept efect stingerea obligației, stingerea a însuși raportului juridic obligațional. Este de observat că acest raport juridic poate fi stins și prin alte moduri, dar în cadrul cărora creditorul nu primește ceea ce i se datorează. Dimpotrivă, plata duce la stingerea raportului juridic prin executarea obiectului său, prin realizarea a însuși rezultatului voit de părți.

§4.3. Condiții

Cine face plata. De regulă, plata poate fi făcută de orice persoană interesată și anume:

primul interesat a face plata pentru a se libera de datorie este debitorul;

mai pot face plata persoanele obligate alături de debitor (co-debitor), sau pentru debitor (fidejusorii);

plata mai poate fi făcută de orice persoană interesată dar în acest din urmă caz sunt de observat următoarele:

solventul (cel care face plata în numele debitorului) are în contra debitorului o acțiune care poate rezulta din gestiunea de afaceri, îmbogățirea fără just temei etc.;

creditorul poate refuza plata făcută de un terț, afară numai dacă acesta din urmă o face în temeiul subrogației legale (convenționale);

de la regula potrivit căreia orice persoană interesată poate face plata, obligațiile intuitu personae fac excepție în sensul că ele se execută numai de către debitor.

Plata se face următoarelor persoane:

creditorului ori împuternicitului său stabilit de lege, de instanța de judecată ori prin convenția părților.

unui creditor al creditorului, dacă pe dreptul creditorului s-a făcut proprie.

unui terț neîmputernicit, dacă creditorul ratifică plata sau profită de pe urma ei.

terțului – posesor de fapt al creanței (de exemplu, moștenitorul aparent sau legătorul împuternicit printr-un testament anulat).

§4.4. Obiectul plății

S-a arătat că plata trebuie să consiste în executarea întocmai a obligației asumate. Cel obligat va trebui să plătească exact cât datorează. Principiul este înscris în art. 1100 Cod civil potrivit cu care creditorul nu poate fi silit a primi alt lucru decât acela care i se datorează, chiar când valoarea lucrului oferit ar fi mai mare sau egală.

Creditorul poate accepta o altă prestație decât cea datorată dar, în acest caz obligația nu se mai stinge prin plată ci prin alt mod de stingere care se numește dare în plată necesară (datio in solutum neccessaria).

Dacă obiectul obligatoriu constă in a da un bun cert (a transmite dreptul de proprietate asupra unui asemenea bun) debitorul este eliberat prin predarea lui în starea în care se găsea în momentul predării.

El nu va răspunde de pierderea bunului său, de stricăciunile pe care acesta le suferă dacă acestea nu s-au produs prin fapta sa ori a persoanelor pentru care este ținut să răspundă. Dar debitorul va răspunde de pierderea bunului său sau de deteriorările survenite după punerea sa în întârziere, indiferent de cauza lor (art. 1102 Cod civil). Chiar și atunci când a fost pus în întârziere nu va răspunde dacă va dovedi că bunul va fi pierit și la creditor (art. 1156 alin. 2 Cod civil).

Când obiectul obligației de a da este o cantitate de bunuri de gen debitorul nu poate fi liberat de predare prin pieirea sau stricăciunea lor deoarece genera non perunt.

Cât privește calitatea bunurilor ce trebuie predate, dacă ea nu este stabilită prin concepția părților, bunurile trebuie să fie de o calitate mijlocie (art. 1103 Cod civil)

§4.5. Principiul indivizibilității plății

Cel care face plata trebuie să plătească în întregime. Debitorul nu poate sili pe creditor a primi parte din datorie, chiar în ipoteza unei datorii divizibile, aceasta înseamnă că un debitor nu se poate libera decât plătind tot ce datorează deodată, chiar dacă obiectul plății ar fi divizibil chiar prin natura lui, spre exemplu plăți succesive la termenele stabilite, fiecare prestație face obiectul unei plăți distincte cum ar fi plata unei chirii pe fiecare lună; este principiul indivizibilității plății, de la care se admite că există câteva excepții:

prin convenția plăților se stabilește ca plata să fie divizibilă; creditorul acceptă deci plăți fracționate. El poate face acest lucru, deoarece regula indivizibilă plății este supletivă, nu imperativă.

în cazul decesului debitorului care lasă mai mulți moștenitori datoria se va diviza între ei, fiecare plătind pro parte, afară de cazul când obligația este indivizibilă.

în caz de stingere a obligației prin compensație când datorii reciproce se sting până la concurența celei mai mici dintre ele; urmează a se plăti restul rămas din datorie adică practic creditorul obligației mai mari va primi o plată parțială.

în ipoteza în care în locul debitorului datoria este plătită de fidejusori; ei au beneficiu de diviziune, adică fiecare va plăti partea ce i se cuvine.

în cazul în care instanța acordă debitorului termen de grație, poate eșalona plata 9 art. 1101 alin. 2 Cod civil.

§4.6. Data plății

Plata urmează a se face atunci când datoria a ajuns la scadență, adică a devenit exigibilă.

În această privință distingem între obligații cu executare imediată – pure și simple – și obligații cu termen.

La obligațiile cu execuție imediată, plata trebuie făcută la momentul nașterii raportului juridic obligațional. Chiar la acest moment obligația a devenit exigibilă. Dacă obligația este cu termen, plata este exigibilă la termenul stabilit de părți. Creditorul nu poate pretinde plata înainte de îndeplinirea acestui termen. Termenul poate însă să fie prevăzut în interiorul uneia dintre părți sau în interiorul ambelor părți. Menționăm că potrivit art. 1024 Cod civil termenul este presupus întotdeauna că a fost prevăzut în favoarea debitorului, dacă nu rezultă din stipulația expresă sau din circumstanțe că a fost prevăzut și în favoarea creditorului.

Dacă termenul a fost prevăzut exclusiv în favoarea debitorului cum ar fi un contract de împrumut fără dobânda, acesta poate efectua plata și anticipat.

În ipoteza că termenul a fost prevăzut exclusiv în favoarea creditorului, plata se poate face anticipat numai cu consimțământul lui. Ex. – bunul dat în depozit trebuie să se restituie deponentului imediat ce l-a cerut, chiar dacă în contract s-a prevăzut un alt termen pentru restituirea lui (art. 1616 Cod civil).

Dacă termenul a fost prevăzut în favoarea ambelor părți – un contract de împrumut cu dobândă, spre exemplu – plata trebuie făcută la acel termen. Nimic nu se opune ca părțile să convină și un alt termen pentru plată, deci ea să se facă și anticipat.

În caz de plată cu întârziere, creditorul are dreptul la despăgubiri pentru prejudiciile pe care le-a suferit ca urmare a executării cu întârziere a obligației. Acordarea lor este condiționată, în principiu, în raporturile dintre persoane fizice de punerea în întârziere a debitorului pe calea unei proceduri prevăzute de lege.

Instanța poate acorda debitorului termen de grație, în cadrul căruia poate eșalona plata.

§4.7. Locul plății

Potrivit art. 1104 Cod civil plata trebuie să fie făcută la locul convenit de părți. Dacă părțile nu au stabilit locul plății, Codul civil prevede ca ea să se efectueze la domiciliul debitorului (art. 1104 alin. 1); în acest caz plata este cherabilă. Dacă părțile au convenit ca plata să se facă la domiciliul creditorului atunci plata este portabilă.

Prin lege sau convenția părților poate fi stabilit și un alt loc pentru efectuarea plății. Astfel, potrivit art. 37 din legea nr. 5/1973 privind administrarea fondului locativ și reglementarea raporturilor dintre proprietar și chiriași, chiria datorată de persoana încadrată în muncă la o întreprindere, pentru locuința deținută în clădiri proprietate de stat, se va reține la locul de muncă pe statul de salarii, din salariul lunar ce i se cuvine.

Când obiectul plății este un bun cert și părțile nu au stabilit locul la care ea trebuie efectuată, plată se va face la locul unde se găsesc bunurile în momentul încheierii contractului.

Determinarea locului plății prezintă interes din cel puțin două puncte de vedere:

în raport cu locul plății se determină cheltuielile de transport ocazionale de transportarea obiectului plății în acel loc.

în raport de dreptul internațional privat legea țării locului în care urmează să se facă plata (lex loci solutionis) este legea care cârmuiește raporturile juridice privind executarea obligației. De asemenea ea poate fi desemnată de părți cu titlul de lex causae, adică de lege care să cârmuiască în întregime, raportul obligațional.

§4.8. Imputația plății

Este posibil ca un debitor să aibă față de același creditor mai multe datorii care au drept obiect bunuri de aceeași natură. De exemplu diferite cantități de bunuri care sunt fungibile între ele; debitorul plătește creditorului prin predarea unei cantități ce nu este suficientă pentru a stinge toate aceste datorii, în această situație se pune problema de ști care dintre datorii se va stinge prin prestația făcută, deci cum se impută această prestație. Răspunsul este dat de categoria juridică a imputației plății.

Imputația plății poate fi făcută mai întâi prin acordul părților.

În al doilea rând, ea poate fi făcută numai de una dintre părți fie de debitor fie numai de creditor.

În sfârșit în anumite situații, legea însăși poate dispune asupra modului cum se va face imputația.

Așadar, în lipsa convenției părților primul care poate decide asupra cărei obligații se impută plata efectuată este debitorul, debitorul va trebui să țină seama însă de câteva principii, și anume:

plata trebuie să fie suficientă pentru a stinge întreaga datorie asupra căreia debitorul face imputația căci în caz contrar s-ar face o plată parțială, încălcându-se principiul indivizibilității plății.

dacă debitorul are o obligație exigibilă (scadentă) și alta neexigibilă (nescadentă) nu poate face imputația asupra obligației nescadente, deoarece s-ar face o plată anticipată.

când creanța este producătoare de dobânzi și creditul datorat și suma împrumutată și dobânzi, plata se impută mai întâi asupra dobânzilor, afară de cazul în care creditorul ar fi de acord ca ea să se impute mai întâi asupra capitalului.

Dacă debitorul nu face imputația plății cel chemat să o facă este creditorul. De regulă, el va preciza prin chitanța liberatorie de obligație pe care o dă debitorului ce datorie s-a stins prin prestația făcută de acesta din urmă.

Debitorul este ținut de imputația făcută de creditor și nu o poate contesta decât atunci când creditorul l-a surprins sau l-a indus în eroare prin manoperele pe care le-a făcut.

Când nici una din părți nu a făcut imputația, aceasta se va face după principiile înscrise în Codul civil (art. 1113) și anume:

dacă o datorie este scadentă și alta nescadentă, plata se impută asupra celei scadente chiar dacă debitorul avea mai mare interes s-o stingă pe cealaltă.

dacă toate datoriile au ajuns la scadență, imputația se va face asupra aceleia care este mai oneroasă pentru debitor, adică una pe care el avea mai mare interes să o stingă, de exemplu cea producătoare de dobânzi mai mari.

dacă toate datoriile sunt scadente și deopotrivă de oneroase imputația se va face asupra celei mai vechi dintre ele.

dacă datoriile sunt scadente, deopotrivă de oneroase și au aceeași vechime, plata se va imputa proporțional asupra fiecăreia dintre ele. Este de observat că în acest din urmă caz datorită modului cum legea dispune a se face imputația plății creditorul va primi o plată parțială ceea ce constituie o excepție de la principiul indivizibilității plății.

§4.9. Dovada plății

Plata are drept efect liberarea debitorului de obligația asumată. Se poate întâmpla ca un creditor să conteste executarea obligației de către debitorul său astfel că urmează a se pune problema probei plății.

Cine are sarcina probei plății? Cu ce mijloace se poate proba efectuarea ei? Cât privește răspunsul la prima întrebare, urmează a se face aplicarea principiului general, potrivit cu care „cel ce face o propunere înaintea judecății trebuie să o dovedească”. Din punct de vedere al repartizării sarcinii probei între creditor și debitor, creditorul care pretinde executarea unei obligații trebuie să dovedească existența ei. La rândul său, în măsura în care debitorul pretinde stingerea ei prin plată va trebui să dovedească tocmai faptul efectuării plății. Cu unele precizări care se impun, uneori faptul plății este prezumat la lege.

Astfel, potrivit art. 1138 Cod civil remiterea voluntară a titlului original făcută de creditor debitorului dă proba liberațiunii, iar remiterea voluntară a copiei legalizate a titularului prezumă, până la proba contrarie, remiterea de plată sau datorie.

Rezultă că atunci când creditorul remite debitorului titlul constatator al creanței care este un înscris sub semnătură privată, se prezumă absolut liberarea sa prin plată sau prin remiterea de datorie. Cel interesat va trebui să facă dovada modului cum s-a făcut liberarea.

Dacă se restituie debitorului titlul original constatator al creanței, înscris autentic sau hotărâre judecătorească investită cu formula executorie, prezumția de liberare, deci deliberare prin plată, este relativă. Într-adevăr, actul sub semnătură privată există intr-un singur exemplar, pe când de pe un înscris autentic se pot dobândi copii legalizate.

În celelalte cazuri, creditorul va elibera debitorului o chitanță prin care să se ateste plata efectuată – chitanța liberatorie.

Cât privește răspunsul la cea de-a doua întrebare, am văzut că operația plății este un act juridic, indiferent de izvorul din care s-a născut obligația. Ca atare mijloacele de probă vor fi cele din materia actelor juridice. Deci pentru prestații mai mari de 250 lei dovada plății se va putea face numai prin înscris (art. 1169 Cod civil) .

În majoritatea cazurilor creditorul eliberează debitorului o chitanță sub semnătură privată prin care el atestă plată.

Se admite că în cazul unei imposibilități materiale sau morale de a cere creditorului o asemenea chitanță debitorul poate face dovada plății cu orice mijloc de plată.

§4.10. Oferta reală urmată de consemnație

Debitorul are netăgăduit obligația de a plăti. Are și el dreptul de a efectua plata? Problema se pune atunci când, din anumite motive refuză plata. Se recunoaște că debitorul are și dreptul subiectiv de a efectua plata, pentru a nu fi obligat să suporte consecințele neexecutării obligației pe care el vrea să o execute.

Este motivul pentru care legea i-a pus la dispoziție o procedură prin care se poate libera de obligația ce-i incubă în ipoteza în care creditorul refuză plata. Procura se numește oferta reală urmată de consemnațiune. Ea este reglementată de Codul civil (art. 1114-1121) și Codul de procedură civilă (art. 586-590) și cuprinde două etape: oferta reală și consemnarea.

În ipoteza în care creanța nu prevede un termen în favoarea creditorului iar acesta refuză a primi plata, debitorul poate să-i facă oferta reală, somându-l prin intermediul executorului judecătoresc să primească plata al cărei obiect îl ține la dispoziția creditorului. Dacă creditorul primește plata astfel oferită, debitorul va fi eliberat, situație ce se va consemna într-un proces-verbal întocmit de executorul judecătoresc.

Dacă însă el refuză în continuare plata, debitorul poate consemna lucrul la dispoziția creditorului.

Ca efecte, oferta reală urmată de consemnațiune este liberatorie pentru debitor întocmai ca o plată făcută creditorului. De aceea, de la data consemnării el nu va mai fi ținut să plătească daune moratorii pentru executarea cu întârziere a obligației și nu mai suportă riscul pieirii fortuite a lucrului, care, deși este de gen, prin consemnare se individualizează.

Observăm că în sistemul codului civil nu este reglementată o posibilitate de punere în întârziere a creditorului la primirea plății, adică în caz de refuz al acestuia de a o primii.

Singura cale de liberare a debitorului este oferta reală urmată de consemnațiune, care constituie o procedură formalistă și complicată unanim criticată în literatura noastră juridică.

De asemenea, nu există nici reglementarea unei răspunderi a creditorului pentru pagubele pricinuite debitorului ca urmare a refuzului nejustificat de primire a plății. Se impune ca în viitoarea noastră legislație civilă să fie reglementată întârzierea creditorului cu efecte specifice, atunci când el refuză să primească executarea obligației care îi este efectiv oferită de către debitor.

CAPITOLUL V

MODURI VOLUNTARE DE STINGERE A OBLIGAȚIILOR

§5.1. Remiterea (iertarea) de datorie

§5.1.1. Definiție

Iertarea de datorie este un contract cu titlu gratuit prin care creditorul liberează pe debitor (art. 1138 Cod civil). Deși constituie o renunțare la un drept – la dreptul de creanță – iertarea de datorie nu este un act unilateral, ci un contract, consimțământul debitorului fiind deopotrivă necesar. Creditorul singur ar putea cel mult să nu-l urmărească pe debitor, dar nu ar putea să-l împiedice pe acesta de a se libera de plată (debitorul are oricând facultatea ofertei de plată și a consemnațiunii, pentru a se libera de datorie) sau de a invoca alte moduri de stingere sau de desființare retroactivă a obligației.

Iertarea de datorie este un act cu titlu gratuit; o liberalitate pe care creditorul o face debitorului, cu consimțământul acestuia. Dacă creditorul ar pretinde o contraprestație, atunci operația s-ar analiza, după împrejurări, ca o plată, dare în plată, compensație, novație prin schimbare de obiect, ori ca tranzacție. Ea trebuie să cuprindă deci, o intenție liberală – animus donandi.

De asemenea, remiterea de datorie poate fi făcută și printr-un testament, caz în care ea constituie un legat de liberațiune. Desigur că debitorul poate să accepte sau nu legatul de liberațiune instituit în favoarea sa.

§5.1.2. Condiții

În privința condițiilor de fond, se aplică regulile comune tuturor contractelor, precum și regulile speciale liberalităților.

Ca orice contract, e necesar, deci, acordul părților, cu precizarea că acceptarea debitorului poate fi și tacită (tăcerea sa fiind interpretată ca acceptare, dacă a cunoscut oferta creditorului) – capacitatea de a da cu titlul gratuit (pentru creditor) și de a primi cu titlu gratuit (pentru debitor).

De asemenea, nu se poate consimți o iertare de datorie în privința drepturilor care sunt indisponibile (cum ar fi o pensie de întreținere).

În privința condițiilor de formă, trebuie să distingem după cum iertarea de datorie este făcută prin acte între vii, când se înfățișează ca o donație indirectă, care scapă regulilor de formă ale donațiilor (art. 813 Cod civil) și deci nu trebuie să fie făcută prin înscris autentic sau este făcută prin testament, când ea constituie un legat și trebuie să îndeplinească condiții de formă ale testamentului, validitatea ei depinzând de cea a testamentului.

În afară de cazul când este făcută prin testament, iertarea de datorie se poate săvârșii în orice formă, chiar tacit, ea putând să rezulte din fapte ale creditorului – care să dovedească hotărârea acestuia de a-l elibera pe debitor – și din împrejurări care să dovedească acceptarea liberațiunii de către debitor.

§5.1.3. Proba

Iertarea de datorie fiind un act juridic, ea va fi dovedită potrivit normelor de drept comun cu privire la proba acestora (art. 1191, 1197 și 1198 Cod civil). Debitorul este cel care, de obicei, are interes să probeze atât liberarea sa, cât și modul prin care s-a produs aceasta.

a) Cât privește liberarea debitorului, ținând seama de dificultățile probei pe care le poate întâmpina debitorul, precum și de obiceiul ca cel care este plătit sau care renunță la creanța sa să remită debitorului titlu constatator al creanței, legea instituie unele prezumții, care se aplică atât în privința plății cât și a iertării de datorie.

Aceste prezumții ar urma să se aplice numai în măsura în care debitorul nu ar fi în posesia unui înscris care să constate expres iertarea de datorie. Dacă există un atare înscris, contestarea cuprinsului său nu s-ar putea face decât potrivit regulilor privind dovada actelor juridice (art. 1191, 1197 și 1198 Cod civil).

Faptul de a remite debitorului înscrisul constatator al creanței este de natură să prezume că debitorul a fost liberat. Dar această prezumție poate fi adevărată numai dacă remiterea titlului a fost voluntară și săvârșită de către creditor sau mandatarul său.

Cât privește faptul că remiterea titlului s-a făcut voluntar, aceasta se prezumă din posesia titlului de către debitor; posesia creează în favoarea sa o prezumție (art. 1899 alin. 2 Cod civil) care fiind însă relativă – juris tantum – poate fi răsturnată prin dovada contrară, în cadrul căreia creditorul va avea de dovedit, după împrejurări, un furt, un abuz de încredere, pierderea titlului, eroarea, doliul, violența, etc. Dovada acestor împrejurări se poate face prin orice mijloace de probă, fiind vorba de fapte materiale.

Remiterea voluntară a titlului creanței trebuie să fie făcută debitorului de către creditor sau mandatarul acestuia. Dacă remiterea titlului s-a făcut debitorului, de către un terț, fără voia creditorului, ea nu creează nici o prezumție de liberare. Dacă remiterea titlului nu s-a făcut către debitor, ci către un terț, creditorul nu a încetat a avea titlul la dispoziția sa.

Cât privește prezumția creată de remiterea voluntară a titlului, aceasta are forță determinată în raport cu dificultățile pe care le are creditorul de a mai dovedi existența dreptului său, în lipsa acestui titlu.

Prezumția este absolută – juris de jure – dacă s-a remis înscrisul original sub semnătură privată (art. 1138 alin. 1 și 1200 pct. 2 și 1202 Cod civil), deoarece în acest caz, creditorul nu mai are nici un alt mijloc de a dovedi dreptul său, de vreme ce împotriva acestei prezumții nu poate fi primită decât dovada care rezultă din mărturisirea debitorului (art. 1202 alin. 2 Cod civil) .

Prezumția este relativă – juris tantum – când s-a remis copia legalizată a titlului (art. 1138 alin. 2 Cod civil), precum o copie de pe un înscris autentic sau de pe o hotărâre judecătorească, deoarece, în această situație îi rămâne creditorului posibilitatea de a proba dreptul său, iar pe de altă parte, remiterea titlului s-ar putea explica nu numai ca urmare a plății ori a renunțării, ci și ca un mijloc de a face ca debitorul să fie în măsură de a cunoaște întinderea obligației sale. De aceea prezumția poate fi răsturnată prin dovada contrară.

b) Cât privește modul de liberare a debitorului, remiterea titlului nu aduce nici o precizare, deoarece ea poate să însemne liberarea debitorului atât prin plată cât și prin iertarea de datorie. Art. 1138 alin. 2 Cod civil prevede: „Remiterea voluntară a copiei legalizate a titlului lasă a se presupune remiterea datoriei sau plata, până la proba contrarie”. Or, există interes să se stabilească remiterea titlului înseamnă unul sau altul dintre aceste două moduri de liberare a debitorului.

Pentru a se dovedi natura actului care a dus la remiterea titlului către debitor, sarcina revine celui care pretinde un anumit mod de liberare, astfel cum prevăd regulile în materie de probă: onus probandi incubit actori (art. 1169 Cod civil).

Poate să aibă interes de a stabili calificarea actului juridic (negotium) exprimat prin remiterea titlului, oricare dintre părți, sau chiar alte persoane, cum ar fi un moștenitor, care ar cere reducerea liberalității pe care o constituie iertarea de datorie. Dovada naturii acestui act se face potrivit dreptului comun cu privire la probe.

§5.1.4. Efecte

Iertarea de datorie stinge obligația și liberează pe debitor; odată cu creanța dispar și garanțiile care garantau executarea ei. Astfel, în privința cauțiunilor, iertarea de datorie acordată debitorului liberează pe fidejusor. Dar dacă iertarea de datorie a fost acordată unui fidejusor, debitorul și ceilalți fidejusori rămân mai departe obligați. Dacă există mai mulți fidejusori, iertarea de datorie acordată unuia dintre ei nu liberează pe ceilalți (art. 1142 alin. 3 Cod civil).

În cazul solidarității pasive, iertarea de datorie acordată unuia dintre debitori, liberează pe toți creditorii solidari, în afară de cazul când creditorul și-a rezervat expres drepturile împotriva acestora (art. 1141 alin. 1 Cod civil); chiar în acest caz însă iertarea stinge datoria pentru partea celui căruia i-a fost acordată și creditorul nu va putea urmări pe ceilalți codebitori decât deducând partea acestuia (art. 1141 alin. 1 Cod civil).

§5.2. Imposibilitatea fortuită de executare

Obligația se poate stinge și prin faptul că executarea ei a devenit imposibilă datorită unui caz fortuit sau de forță majoră, deci independent de vreo vină (culpă) din partea debitorului. Această imposibilitate poate privi obligațiile de a da un bun individual determinat, de a face și de a nu face, nu și obligația de a da bunuri de gen, căci, în principiu, procurarea lor este întotdeauna posibilă.

Potrivit art. 1156 Cod civil, pentru ca debitorul să fie liberat prin intervenția cazului fortuit sau a celui de forță majoră se cere ca pieirea obiectului obligației să fi avut loc fără vina (culpa) debitorului și înainte de punerea sa în întârziere; dar și în acest din urmă caz debitorul se va putea libera dacă va dovedi că lucrul ar fi pierit și în posesia creditorului.

Dacă nu sunt întrunite aceste condiții, imposibilitatea fortuită de executare nu va opera stingerea obligației și se va angaja răspunderea debitorului față de creditor.

Menționăm că dacă imposibilitatea fortuită de executare privește o obligație ce rezultă dintr-un contract sinalagmatic, se pune problema riscului contractului; acest risc va fi suportat, în principiu, de către debitorul obligației imposibil de executat.

Dacă imposibilitatea fortuită de executare este temporară, debitorul va fi obligat la executare după ce aceasta devine posibilă. Practic, în acest caz obligația nu se stinge, ci se suspendă numai executarea ei.

§5.3. Novatio (Novația)

§5.3.1. Definiție

Novația este o convenție prin care părțile unui raport juridic obligațional sting o obligație existentă, înlocuind-o cu o nouă obligație. Specific novației este faptul că dacă raportul obligațional se stinge aceasta nu înseamnă încetarea efectelor sale, ci numai transformarea lui într-un raport juridic obligațional. Obligația veche este înlocuită cu una nouă. Efectele obligației inițiale se transformă, se convertesc în efectele obligației care ia naștere prin novație.

§5.3.2. Condiții

Novația implică îndeplinirea următoarelor condiții:

Existența unei obligații valabile, care urmează să se stingă prin novație. Dacă obligația este nulă (lovită de nulitate absolută) ea nu poate face obiectul unei novații; dacă este însă anulabilă (lovită de o nulitate relativă), atunci ea poate servi de bază unei novații, deoarece intenția de a o onora implică o prealabilă renunțare la invocarea nulității și deci voința de a o confirma.

Nașterea unei obligații noi, care trebuie să fie valabilă, deoarece numai prin existența ei valabilă se stinge vechea obligație și se înfăptuiește novația. Dacă noua obligație ar fi lovită de nulitate, chiar numai de nulitate relativă – sau ar face obiectul unei rezoluții ea se desființează retroactiv și deci novația nu se poate realiza.

Noua obligație trebuie să conțină un element nou – aliquid novi – față de cea veche (novatio o novo nomen accepit ). Acest element nou poate să privească părțile (creditor, debitor) sau însă și obligația (art. 1128 Cod civil).

Schimbarea de creditor constituie un element nou, deoarece astfel vechiul raport de obligație se stinge și în locul lui apare actul, legat între debitor și noul creditor. De exemplu un vânzător convine cu cumpărătorul ca acesta din urmă să plătească prețul unui terț.

Schimbarea de debitor înseamnă, introducerea unui element nou în raportul de obligație: noul debitor ia locul vechiului debitor care este liberat. La această operație consimțământul vechiului debitor nu este necesar; novația se poate face și fără consimțământul acestuia, prin simpla intervenție a unui terț, care se obligă în locul lui – ex promissio – art.1131 Cod civil.

Novația fără schimbare de părți, adică între aceleași persoane se poate efectua în mai multe moduri:

prin schimbarea obiectului, de pildă, în locul unui lucru debitorul se obligă să plătească o sumă de bani sau invers;

prin schimbarea cauzei, adică prin modificarea izvorului obligației, de pildă, cumpărătorul, debitor al prețului, păstrează suma respectivă, dar cu titlu de împrumut.

El este debitor către aceeași persoană și pentru aceeași sumă, dar cu o altă cauză, ceea ce practic, înseamnă că vechea obligație ce rezultă din contractul de vânzare se stinge împreună cu accesoriile ei, ca de pildă, privilegiul vânzătorului etc.;

prin schimbarea condiției, adică prin adăugarea sau înlăturarea unei condiții, ceea ce înseamnă transformarea unei obligații pure și simple într-o obligație condițională sau invers.

Schimbarea cu privire la termen nu operează novație, deoarece termenul nu modifică întru nimic obligația, ci influențează numai executarea acesteia.

Tot astfel nu constituie un element nou de natură să determine novația, schimbarea unei garanții sau a modului de plată (de pildă, o monedă în locul alteia) deoarece obligația în sine rămâne neschimbată.

Intenția de a nova (animus novandi), care constituie elementul esențial al novației. În lipsa acesteia, toate celelalte nu duc la concluzia că între părți s-a realizat o novație; crearea unei noi obligații având legătură cu cea veche și diferind doar prin elementul nou introdus, nu este suficientă pentru a determina novația. Numai voința părților poate să facă acest lucru. De aceea, în această privință, voința părților trebuie să fie exprimată clar.

Voința părților, exprimată prin intenția de a nova, constituie deci elementul esențial al novației. Dar, după cum am văzut, sunt și unele situații când novația operează, și fără consimțământul uneia dintre părți; novația prin schimbarea de debitor. Proba novației urmează să se facă după regulile dreptului comun privitoare la dovada actelor juridice.

§5.3.3. Felurile novației

În doctrină novația este denumită subiectivă dacă se schimbă creditorul sau debitorul și obiectivă când se modifică însăși obligația cu privire la obiectul, la cauza ori la modalitățile sale.

La art. 1128 Cod civil se precizează: „Novațiunea se operează în trei feluri: 1. când debitorul contractează în privința creditorului său o datorie nouă ce se substituie celei vechi care este stinsă; 2. când un nou debitor este substituit celui vechi, care este descărcat de creditor; 3. când prin efectul unui nou angajament, un nou creditor este substituit celui vechi, către care debitorul este descărcat”.

Matei Cantacuzino, referindu-se la prevederile acestui articol consideră că novația este subiectivă dacă are în vedere schimbarea creditorului sau debitorului și implică o transmitere care poate fi expromisiune, când substituirea noului debitor este acceptată de creditor și se realizează fără consimțământul debitorului inițial sau poate fi o delegație, dacă vechiul debitor procură creditorului un nou debitor în locul său alături de el. Novația este denumită obiectivă când se produce între părțile inițiale (creditor și debitor) și operează transformarea obligației ceea ce constituie o varietate de dare în plată în care prestația plătită constă într-o nouă creanță – adică atunci când se schimbă obiectul prestației – dar și în ipoteza în care se schimbă cauza prestației.

A. Novația subiectivă

a) Novația prin schimbare de creditor constă în stingerea unei obligații căreia i se substituie o altă obligație, care aparține altui creditor. Această novație se deosebește de cesiunea de creanță, nu numai prin lipsa formalismului, ci și prin efectele produse deoarece în primul caz este necesară o nouă creanță fără garanțiile vechi obligații (la art. 1134 Cod civil se arată: „privilegiile și ipotecile creanței celei vechi nu le are și creanța ce-i este substituită, afară de cazul când creditorul le-a rezervat expres”) poate în al doilea caz creanța inițială se transmite noului creditor împreună cu accesoriile sale.

b) Novația prin schimbarea de debitor implică substituirea debitorului cu un nou debitor. Obligația nouă care se naște urmează prevederile art. 1135 Cod civil: „Când novațiunea se operează prin substituirea unui nou debitor, privilegiile și ipotecile primitive ale creanței nu pot trece asupra bunurilor noului debitor”. Implică deci intervenția unui terț care înțelege să plătească el datoria, fără să fie necesar consimțământul debitorului inițial – art.1093 alin. 2 și art. 1131 Cod civil) operație denumită expromisiune.

B. Novația obiectivă

Novația obiectivă se produce între debitorul și creditorul inițial, dar în raportul juridic obligațional se schimbă obiectul sau cauza acestuia. Spre exemplu: schimbarea obiectului se face atunci când părțile convin ca în locul unei sume de bani datorate să se execute o altă prestație. Schimbarea cauzei poate să aibă loc atunci când, spre exemplu cumpărătorul unui bun care este debitor al prețului bunului, convine cu vânzătorul la a păstra suma respectivă cu titlu de împrumut. El este debitorul aceleiași persoane pentru aceeași sumă, dar obligația sa are drept cauză un nou contract – contractul de împrumut, deci se naște un nou raport obligațional.

§5.3.4. Efectele novației

Efectele novației sunt duble și anume: un efect extinctiv – stingerea obligației inițiale, inclusiv accesoriile și garanțiile acesteia, în condițiile art. 1134-1136 Cod civil, și un efect creator – nașterea unui nou raport de obligație

a) Vechea obligație se stinge și ea nu renaște dacă noua obligație nu este executată, odată cu obligația veche se sting și toate accesoriile ei, iar debitorii solidari sunt liberați prin novațiunea făcută de către unul dintre ei (art. 1137 Cod civil); părțile pot stipula expres ca noua obligație să fie garantată prin vechile garanții (art. 1134 Cod civil) în afară de cazul unei novații prin schimbare de debitor, când privilegiile și ipotecile asupra bunurilor vechiului debitor nu pot trece asupra bunurilor noului debitor (art. 1135 Cod civil) .

În cazul novației prin schimbare de debitor, care se face fără consimțământul debitorului este totuși necesar, pentru menținerea ipotecilor asupra bunurilor sale, deoarece novația are, în privința lui, un efect liberator, care nu s-ar produce dacă ipotecile ar putea fi menținute fără voia lui.

Între părți se naște un nou raport juridic obligațional. Acest raport este întotdeauna de natură contractuală, deoarece este rezultatul voinței părților de a nova.

§5.3.5. Novația în raport cu alte instituții

Novația prin schimbare de creditor se aseamănă cu cesiunea de creanță prin aceea că prin ambele operații se schimbă creditorul unei operații. Între aceste două instituții totuși există deosebiri, atât în privința condițiilor de fond ori de formă cât și în privința efectelor.

În privința condițiilor de fond, în timp ce novația nu se poate face decât cu consimțământul debitorului, cesiunea de creanță se efectuează fără consimțământul debitorului cedat.

În privința condițiilor de formă condițiile de publicitate ce trebuie îndeplinite în cazul de creanță nu sunt cerute pentru novația prin schimbare de creditor.

În privința efectelor, cesiunea de creanță are efect translativ în sensul că nu stinge creanța, ci numai o strămută cesionarului împreună cu toate accesoriile sale, în timp ce novația are efect, în același timp, extinctiv și constitutiv, în sensul că vechea obligație se stinge cu toate accesoriile ei, pentru a se naște o nouă obligație, iar debitorul nu poate opune noului creditor excepțiile pe care le poate opune celui vechi.

Novația prin schimbare de debitor se aseamănă cu cesiunea de datorie, deoarece prin ambele se schimbă debitorul unei obligații, dar novația nu transmite datoria, ci dă naștere unei noi datorii, în locul celei vechi, care e stinsă. Iar când o atare novație se face cu consimțământul debitorului, este o delegație perfectă.

Novația prin schimbarea de obiect prezintă aspectele unei dări în plată, de care se deosebește însă, prin aceea că în timp ce la novație există două obligații succesive, una înlocuind pe cealaltă, la darea în plată obligația nu este înlocuită printr-o altă obligație, ci ea este stinsă printr-un alt mod decât cel prevăzut în contract.

§5.4. Delegația

§5.4.1. Definiție

Delegația este o convenție prin care un debitor aduce creditorului său angajamentul unui al doilea debitor, alături de el sau în locul lui.

Subiectele cuprinse în această operație juridică poartă denumiri specifice. Astfel, debitorul care face delegația se numește delegant. Persoana care se obligă alături de debitor sau în locul acestuia se numește delegat, iar creditorul care primește acest angajament se numește delegatar.

Delegația poate prezenta interes practic în ipoteza în care debitorul (delegant) are o creanță împotriva unei terțe persoane (delegat). Pentru a evita o dublă plată, adică terța persoană să-i plătească debitorului iar acesta, la rândul său să plătească pe propriul creditor, se poate recurge la operațiunea delegației.

Aceasta va însemna că debitorul (delegant) convine cu terța persoană (delegat), ca aceasta să plătească direct pe propriul său creditor (delegatar).

De asemenea, prin delegație se poate realiza și o liberalitate, prin aceea că delegatul se obligă să plătească o datorie a delegantului către delegatar.

§5.4.2. Felurile delegației

Delegația poate fi perfectă sau imperfectă.

Delegația perfectă se caracterizează prin aceea că delegatarul descarcă prin declarație expresă pe delegant și înțelege ca obligația să fie executată de delegat. Practic, se observă că delegația perfectă se confundă cu novația prin schimbare de debitor. De altfel, Codul civil reglementează delegația (art. 1132-1133) în cadrul secțiunii consacrate novației.

La delegația imperfectă, delegatarul nu consimte la liberarea delegantului, ceea ce face ca el – creditorul inițial – să aibă, pe lângă debitorul său, un nou debitor – delegatul.

Potrivit art. 1132 Cod civil, în lipsa unei declarații exprese a creditorului (delegatar) în sensul descărcării de obligație a debitorului inițial (delegant), delegația nu poate fi decât imperfectă.

§5.4.3. Efectele delegației

În privința efectelor delegației va trebui să distingem după cum este vorba despre delegația perfectă sau delegația imperfectă.

Delegația perfectă, în principiu, stinge vechea obligație și o înlocuiește cu una nouă. Aceasta înseamnă că delegantul (debitorul inițial) este descărcat de obligația sa față de delegatar (creditorul inițial), iar în locul său rămâne obligat delegatul; obligația delegantului se stinge, fiind înlocuită cu obligația delegatului (art. 1133 partea I Cod civil).

În același timp, art. 1133 Cod civil prevede două situații în care obligația delegantului subzistă față de delegatar, și anume:

1. când delegatarul și-a rezervat expres dreptul de a urmări pe delegant în caz de insolvabilitate a delegatului;

2. când delegatul este insolvabil în momentul delegației.

Delegantul rămâne obligat în subsidiar, astfel că delegatarul va trebui ca, mai întâi, să-l urmărească pe delegat și apoi pe delegant.

În orice caz, raportul dintre creditorul delegatar și delegat este un raport nou de obligație, astfel că el nu va beneficia de garanțiile vechii creanțe. Vechiul raport juridic obligațional s-a transformat într-un nou raport cu efectele sale specifice.

Delegația imperfectă are ca efect faptul că un nou raport de obligație este adăugat celui preexistent: debitorul inițial (delegant) nu este descărcat de obligația sa față de delegatar, dar acesta are un nou debitor, alături de cel inițial, delegatul.

Creditorul delegatar poate urmări, la alegerea sa, pe oricare dintre ei. Așadar, transformarea obligației în cazul delegației imperfecte constă tocmai în faptul că vechea obligație este însoțită de una nouă, aceea a delegatului, față de aceeași persoană – delegatarul.

CAPITOLUL VI

MODURI LEGALE DE STINGERE A OBLIGAȚIILOR

§6.1. Confusio (confuziunea)

În doctrină această instituție este privată ca fiind un mod legal de stingere a obligațiilor, fără ca acestea să fie executate, ținând seama de prevederile art. 1091 Cod civil și este reglementată de art. 1154-1155 Cod civil)

§6.1.1. Definiție

Confuziunea constă în întrunirea în aceeași persoană atât a calității de debitor, cât și a aceleia de creditor, în cadrul aceluiași raport juridic obligațional. Așadar, stingerea obligațiilor prin confuziune operează atunci când, în cadrul aceluiași raport juridic obligațional un singur subiect de drept deține două calități incompatibile între ele: calitatea de debitor și cea de creditor. Spre exemplu, creditorul moștenește pe debitor sau invers.

Într-o anumită concepție, confuziunea conduce la stingerea raportului de obligații din cauze de fapt care împiedică realizarea obligației, stingerea independentă de realizarea, de transformarea și de transmiterea acesteia. De aici și denumirea instituției, în această ultimă concepție ca „o imposibilitate de fapt de realizare a prestației rezultând din împrejurarea că prin deferirea unei moșteniri sau prin transmisiune între vii, calitățile de creditor și de debitor s-au împrumutat în aceeași persoană”.

În ipoteza stingerii obligației prin confuziune este vorba de întrunirea de către aceeași persoană, atât a calității de debitor cât și a calității de creditor, ceea ce conduce la stingerea obligației, deoarece, creditorul nu mai poate cere executarea obligației de către el însuși.

§6.1.2. Domeniul de aplicație.

Confuziunea se poate aplica tuturor obligaților independent de izvorul lor. În raporturile dintre persoanele fizice operează cu ocazia succesiunii, când succesiunea este acceptată pur și simplu; nu și în cazul acceptării sub beneficiul de inventar sau al separației de patrimonii cerute de creditorii succesorali.

§6.1.3. Efectele confuziunii

Confuziunea strânge raportul juridic obligațional cu toate garanțiile și accesoriile sale. Aceasta înseamnă că prin confuziune va fi liberat și garantul personal – fidejusorul. Dacă operează confuziunea numai în persoana fidejusorului (fidejusorul moștenește pe creditor și invers), se va stinge numai obligația sa accesorie de garantare a creanței, iar obligația principală a debitorului va continua să existe și urmează a-și produce efectele sale.

În cazul unei obligații solidare, când confuziunea se produce între creditor și unul dintre codebitorii solidari, creanța nu se va stinge decât pentru partea acestuia și nu profită decât în aceeași măsură celorlalți codebitori solidari. Același efect se va produce și în cazul obligațiilor indivizibile.

§6.1.4. Încetarea confuziunii

Confuziunea poate să înceteze atunci când încetează cauza care a provocat-o, efectele confuziunii se vor desființa și vechea obligație renaște. Aceasta deoarece confuziunea nu este o cauză de stingere propriu-zisă a obligației, ci mai degrabă o piedică în executarea ei, prin întrunirea în aceeași persoană a calităților incompatibile în cazul aceluiași raport juridic obligațional, practic acea persoană se găsește în imposibilitatea de a-și pretinde executarea sau de a executa către ea însăși. De aceea, când imposibilitatea dispare, confuziunea nu-și va mai produce efecte și obligația va renaște.

În doctrină s-a arătat că prin anularea cauzei care a produs-o confuziunea se consideră, în mod retroactiv, că nu a existat niciodată (de pildă în cazul anulării acceptării succesiunii pentru viciu de consimțământ sau pentru incapacitate). Dar într-o altă opinie sunt deosebite două situații: când titlul care a provocat reuniunea celor două calități este desființat, obligația reînvie ex tunc, adică în mod retroactiv cu toate efectele, accesoriile și garanțiile sale;

Când reuniunea celor două calități încetează fără retroactivitate, reînvierea obligației se produce ex nunc, cum se întâmplă în cazul unei transmiteri consfințită de acel în persoana căreia se reuniseră acele calități (de exemplu, când debitorul succesor al creditorului sau creditorul succesor al debitorului își vinde drepturile sale succesorale) .

§6.2. Compensatio (Compensația)

§6.2.1. Definiție și importanță

Compensația este modul de stingere a obligațiilor care constă în stingerea a două obligații reciproce până la, concurența celei mai mici dintre ele (art. 1143-1153 Cod civil).

Prin ipoteză, compensația presupune existența a două raporturi juridice obligaționale distincte, în cadrul cărora aceleași persoane sunt creditor și debitor, una față de cealaltă.

Dacă obligațiile sunt egale ca valoare, ele se sting în întregime, altminteri urmează ca debitorul obligației cu o valoare mai mare să plătească celuilalt numai diferența, deoarece pentru rest a plătit cu creanța pe care o avea împotriva acestuia: A datorează lui B 5000lei, iar B îi datorează, la rândul lui, lui A tot 5000 lei, în cadrul unui alt raport juridic obligațional; prin compensație cele două datorii reciproce se vor stinge în întregime.

Dacă obligațiile sunt egale ca valoare, datoriile se vor stinge până la concurența celei mai mici dintre ele: A datorează lui B 5000 lei, iar B datorează lui A 3000 lei; prin operarea compensației, B urmează a-i plăti lui A numai 2000 lei, căci pentru 3000 lei „a plătit” cu creanța pe care, la rândul lui, o avea împotriva lui A.

Compensația prezintă evidente avantaje practice.

În primul rând este de observat că ea reprezintă un mod simplificat de executare a obligațiilor, prin evitarea unei părți duble.

În al doilea rând, compensația este analizată și ca un mijloc de garantare a realizării creanței creditorului.

Într-adevăr creditorul, prin compensarea creanței sale împotriva debitorului cu datoria sa față de acesta din urmă, își va satisface creanța cel puțin până la concurența datoriei față de propriul său debitor fără riscul unei eventuale insolvabilități a debitorului și fără a suporta concursul celorlalți creditori chirografari.

§6.2.2. Rolul compensației

Compensația este în primul rând un mod simplificat de executare a obligațiilor, o dublă plată abstractă care evită ca inutilă efectuarea concretă a două plăți efective în sens contrar cu cheltuielile, pierderea de timp și riscurile aferente.

În al doilea rând, compensația are rolul unei garanții, deoarece creditorul compensând creanța sa împotriva debitorului cu datoria acestuia față de el, este sigur că își va satisface creanța cel puțin până la concurența valorii pe care o reprezintă datoria lui către propriul său debitor. Această garanție îi permite îndeosebi creditorului să evite riscul unei insolvabilități a debitorului. Într-adevăr dacă nu ar opera compensația și debitorul solvabil ar plăti datoria sa în timp ce celălalt debitor ar deveni insolvabil, atunci solventul s-ar găsi în situația de a nu-și putea satisface, total sau parțial creanța sa întrucât ar trebui să suporte concurența celorlalți ai debitorului său.

Prin compensarea datoriilor el evită acest lucru, deoarece se plătește singur cu creanța pe care o are împotriva debitorului său. În acest mod compensația se învederează ca o garanție care acordă unui creditor chirografar o situație privilegiată o adevărată cauză de preferință față de ceilalți creditori chirografari cu care în mod normal ar trebui să intre în concurs.

Din punct de vedere al funcției de garanție pe care o îndeplinește compensația poate fi comparată cu excepția non adimpleti contractus și cu dreptul de retenție, instituții care permit creditorului, ca urmare a faptului că este debitor al debitorului său în cadrul unei obligații reciproce să exercite unele prerogative asupra elementului activ al patrimoniului debitorului lui care se află în mâinile sale, adică asupra prestației pe care i-o datorează acestuia.

Dar, spre deosebire de compensație, exceptio non adinpleti contractus implică existența unui contract sinalagmatic iar dreptul de retenție, cu existența unor obligații conexe (de pildă, debitum cum re junctum), ce nu sunt necesare în cazul compensației, care de altfel are numai funcția de garanție a plății ci și aceea de stingere a ambelor obligații. Prin rolul său de garanție a plății, compensația se apropie mai mult de dreptul de retenție, care, dacă nu permite creditorului ce reține lucrul să fie plătit din valoarea lui, cu puțin, îl îndrituiește, să păstreze lucrul până va fi plătit integral.

§6.2.3. Domeniul

Compensația este un mod de stingere a tuturor obligațiilor contractuale sau extra contractuale, în afară de cele care sunt exceptate expres de lege (art. 1147 Cod civil).

Compensația nu operează în privința următoarelor creanțe:

Compensația de restituire a unui lucru ce a fost luat pe nedrept de la proprietar (art. 1147 pct. 1 Cod civil) celui căruia i s-a luat în mod ilicit un lucru, chiar dacă este debitor al celui care și-a însușit lucrul în acest mod, nu i se poate opune compensația, nimeni nu-și poate face dreptate singur și de aceea uzurpatorul trebuie mai întâi de toate să restituie lucrul (spoliatus ante omnia restituendus) și apoi să pretindă executare creanței sale.

Creanța de restituire a unui depozit neregulat, adică acela referitor la lucruri fungibile, ce pot fi consumate de către depozitar, care rămâne obligat să restituie lucruri similare, (art. 1147 pct. 2 Cod civil). Compensația nu operează chiar dacă depozitarul este la rândul său creditorul deponentului, depozitarul trebuie să restituie în condițiile contractului, lucrul primit în depozit.

Creanța declarată insesizabilă (art. 1147 pct. 3 Cod civil) cum este pensia de întreținere, care este numită să procure creditorului cele necesare traiului. Dacă ar opera compensația, titularul creanței ar putea fi lipsit de mijloacele necesare întreținerii. Dar fiind insesizabilă, ea nu poate servi la plata creditorilor, nici prin compensație, fiind afectată exclusiv pentru satisfacerea nevoilor de întreținere a titularului.

Creanța poprită (art. 1152 Cod civil). Dacă mai înainte de a fi întrunite condițiile compensației, o creanță a fost poprită, poprirea efectuată care implică plata unei sume respective (art. 1099 Cod civil) constituie de asemenea un obstacol la compensație.

§6.2.4. Condiții

Pentru ca să opereze compensația trebuie să fie îndeplinite anumite condiții și anume: amândouă datoriile să fie certe, obiectul lor constând fie într-o sumă de bani, fie într-o cantitate de bunuri fungibile între ele (art. 1145 Cod civil arată: „Compensația n-are loc decât între două datorii, care deopotrivă au ca obiect o sumă de bani, o cantitate oarecare de lucruri fungibile de aceeași specie…”; datoriile trebuie să fie lichide, adică să aibă un cuantum cunoscut (valoare exactă), cerință precizată în partea finală a art. 1145 alin. 1 Cod civil; datoriile trebuie să fie exigibile, deci ajunse la scadență, ceea ce înseamnă că nu pot fi afectate de modalități cum sunt termenul și condiția, sau să fie obligații naturale dar, conform dispozițiilor art. 1146 Cod civil „Termenul de grație nu împietează compensația”; dacă este vorba de creanțe ce nu sunt plătibile în același loc, compensația operează numai dacă se plătesc cheltuielile transportului în locul unde ar fi urmat să fie executată obligația (art. 1150 Cod civil); datoriile trebuie să existe, potrivit prevederilor art. 1143 Cod civil între aceleași persoane.

Legea stabilește și anumite derogări de la principiul potrivit căruia compensația se produce de drept.

Astfel, operația aceasta nu are loc în ipotezele prevăzute la art. 1147 Cod civil și anume: când una dintre părți cere să i se restituie un lucru ce i-a fost luat pe nedrept (prin violență, prin fraudă etc.) conform regulii spoliantus ante omnia restituendus, când se cere restituirea unui depozit neregulat (chiar dacă depozitarul are calitatea de creditor al deponentului); când creanța este insesizabilă ca de exemplu în cazul pensiilor alimentare (de întreținere); când compensația ar opera în dauna drepturilor dobândite de alte persoane, ca de exemplu în cazul popririi, deoarece, astfel cum rezultă din prevederile art. 1152 Cod civil, dacă terțul poprit dobândește după efectuarea popririi, un drept de creanță împotriva creditorului său, el nu va putea invoca compensația față de popritor.

Compensația are efectul de a stinge creanțele reciproce ca și cum ar fi fost făcută o plată și de aceea este considerată un procedeu echivalent plății. Ea operează de drept și stinge deopotrivă, accesoriile creanței (privilegii, ipoteci etc.). Potrivit prevederilor art. 1151 Cod civil, când există mai multe datorii reciproce compensabile datorate de aceeași persoană, se aplică regulile privind imputația plății, precizată la art. 113 Cod civil.

§6.2.5. Felurile compensației

A. Compensația legală. Stingerea datoriilor reciproce se produce de drept, chiar fără știre părților, fiind o consecință a coexistenței celor două datorii. Este ceea ce rezultă din prevederile art. 1144 Cod civil („compensația operează de drept în puterea legii și chiar când debitorii n-ar ști nimic despre aceasta; cele două datorii se sting reciproc în momentul când ele se găsesc, existând totodată și până la concurența cotităților lor respective.”).

Deși compensația este obligatorie efectul extinctiv operând în temeiul legii (art. 1143 Cod civil) se admite posibilitatea părților de a renunța la efectele acestuia. Posibilitatea rezultă din dispozițiile art. 1153 Cod civil potrivit căruia cel care a plătit o datorie stinsă de drept prin compensație poate cere debitorului suma datorată, dar fără privilegiile și ipotecile care garantau acea datorie „afară numai dacă este o cauză evidentă ce l-a făcut să nu cunoască creanța care trebuia să compenseze datoria sa”. Renunțarea la compensație poate fi și tacită în cazul în care debitorul acceptă ca cel care este creditorul creanței să o cesioneze unui terț în sensul că, în asemenea situație, nu va mai putea opune cesionarului, în compensare, creanța pe care o are împotriva cedentului. În cazul în care debitorul nu a acceptat cesiunea, ci aceasta i-a fost notificată, efectele compensației se vor putea produce după primirea notificării (art. 1149 Cod civil).

Tot o excepție de la principiul compensației obligatorii rezultă din prevederile art. 1148 Cod civil cu privire la compensația intervenită între creditor și fidejusor în înțelesul că acesta nu este de natură să libereze pe debitor. (În art. 1148 alin. 1 Cod civil se stabilește: „Compensația se operează în privința cauțiunii pentru ceea ce creditorul datorește debitorului principal” , iar la alin. 2 al aceluiași articol: „Compensația n-are loc în privința debitorului principal pentru ceea ce creditorul datorește cauțiunii”).

B. Compensația convențională și judecătorească. Dacă nu sunt întrunite condițiile pentru compensația legală părțile pot conveni ca datoriile să fie totuși compensate, dar aceasta nu va opera retroactiv, adică nu va avea efect decât din momentul din care a intervenit înțelegerea părților.

Compensația judecătorească, deși nereglementată de Codul civil, este admisă în practică, în sensul că, în ipoteza în unor datorii reciproce care nu sunt lichide ori nu au ca obiect bunuri fungibile, unul dintre creditori se poate adresa instanței de judecată. Care, la aprecierea sa, poate dispune compensația până la concurența datoriei celei mai mici, efectele urmând să se producă de la data la care hotărârea a rămas definitivă. Matei Cantacuzino precizează că o compensare e numită judecătorească în cazul în care, una din datoriile reciproce nu e lichidă, și când lichidarea ei se provoacă prin o acțiune reconvențională împotriva creditorului reclamant.

§6.3. Prescripția extinctivă

Prescripția extinctivă este cunoscută în toate ramurile de drept, sub aspectul naturii sale, această instituție juridică este susceptibilă de analiză temeinică atât în cadrul fiecărei dintre aceste ramuri, cât și în plan interdisciplinar. Prescripția extinctivă își găsește reglementare în norme juridice cuprinse în mai multe izvoare.

Decretul numărul 167/1958 privitor la prescripția extinctivă constituie ceea ce îndeobște se cheamă drept comun (Legea generală) în materie. Acest act normativ a fost modificat prin Decretul 216/1960, prilej cu care s-a republicat cu renumerotarea articolelor, așa cum au rezultat în urma modificărilor aduse.

Codul Civil român conține un titlu (XX) din cartea a III-a intitulat „Despre prescripție” consacrat acestei instituții juridice.

Reglementările din Codul Civil constituie izvor de drept civil pentru prescripție, în măsura în care, unele dintre ele, nu au fost modificate sau abrogate prin Decretul nr. 11167/1958. Acestor două izvoare de drept civil li se adaugă:

– articolele 21, 25 și 60 din Codul familiei.

– Unele acte normative care prin normele consacrate unor aspecte ale prescripției, îndeosebi cele referitoare la termenele de prescripție, constituie izvoare de drept civil.

§6.3.1. Definiție

Prescripția extinctivă este un mod legal de stingere a obligațiilor ca urmare a trecerii timpului; creditorul care nu acționează un anumit timp pentru a-și realiza dreptul său subiectiv, pierde mijlocul de ocrotire pe care îl acordă legea sub forma dreptului la acțiunea în justiție. După trecerea timpului stabilit de lege, debitorul nu mai poate fi silit, pe cale judiciară, să-și execute obligația sa, deoarece dreptul subiectiv al creditorului său este lipsit de sancțiunea judiciară pe care o constituie acțiunea în justiție.

Stingerea dreptului la acțiune ca urmare a trecerii timpului, lipsind pe creditor de putința de a dobândi o hotărâre judecătorească împotriva debitorului înseamnă că, în mod practic obligația este stinsă și debitorul liberat.

Același lucru se întâmplă dacă obținând o hotărâre creditorul nu cere executarea acesteia în intervalul de timp prevăzut de lege în acest scop.

Așadar, prescripția extinctivă ca mod de stingere al obligației, constă în pierderea dreptului la acțiune ori la executare prin neexercitarea acestuia în termenul stabilit de lege.

În izvoarele de drept civil care consacră norme reglementării prescripției extinctive, nu se dă o definiție „in terminis” acestei instituții juridice, există însă o prevedere ce consacră efectul prescripției extinctive de la care se poate porni în definirea acestuia.

§6.3.2. Funcții

Prescripția extinctivă are următoarele funcții:

lipsește obligația de sancțiunea sa juridică (stinge dreptul la acțiune în justiție);

în măsura în care constituie o prezumție de plată, are o funcție probatorie;

are o funcție sancționatorie, în sensul că sancționează neglijența creditorului inactiv.

§6.3.3. Natura juridică

Cunoscută în toate ramurile de drept, prescripția extinctivă sub aspectul naturii sale, trebuie analizată în cadrul fiecărei ramuri de drept. Specifică dreptului civil este prescripția dreptului la acțiune în sens material.

Prin prescripție se stinge numai dreptul la acțiune în sens material, nu și dreptul subiectiv civil însuși și nici obligația corelativă lui.

Acțiunea introdusă după expirarea termenului de prescripție este lipsită de posibilitatea concursului forței de constrângere a statului; dacă însă, după expirarea acestui termen, debitorul și-a executat obligația, el nu va putea cere restituirea prestației pentru că a executat o obligație valabilă.

Rezultă că prescripția extinctivă, sub aspectul naturii juridice se înfățișează ca un mod de transformare a conținutului raportului juridic, întrucât transformă dreptul subiectiv civil și obligația corelativă corespunzătoare, din drept și obligații perfecte în drept și obligații imperfecte.

§6.3.4. Delimitarea prescripției extinctive de alte instituții juridice

O serie de instituții juridice de drept civil se aseamănă cu prescripția extinctivă, dar nu se confundă cu acesta. Asemenea instituții juridice sunt:

prescripția achizitivă,

decăderea

termenul extinctiv.

A. În raport cu prescripția achizitivă. Între prescripția extinctivă și prescripția achizitivă există atât asemănări cât și deosebiri:

asemănări:

ambele instituții sunt aparținătoare dreptului civil;

ambele sunt sancțiuni de drept civil ce se aplică titularilor drepturilor subiective civile dovediți a fi inactivi;

ambele instituții juridice operează în funcție de termenele prevăzute de lege.

deosebiri:

prescripția extinctivă este reglementată – de drept comun – prin dispozițiile Decretului nr. 167/1958, pe când, prescripția achizitivă este reglementată de Codul Civil și de dispozițiile Decretului Lege nr. 115/1938;

în privința termenelor: pentru prescripția extinctivă sunt mai multe și mai scurte (3 ani, 2 ani, 1 an, 5 luni) în raport cu cele pentru prescripția achizitivă (30 ani și 10-20 ani);

în privința efectelor: prescripția extinctivă stinge dreptul la acțiune în sens material, în timp ce, prin prescripția achizitivă, se ajunge la dobândirea unui drept real principal;

cele două feluri de prescripții au unele reguli comune dar și reguli proprii cu privire la suspendare și întrerupere;

„repunerea în termen” este specifică (proprie) numai prescripției extinctive.

B. În raport cu decăderea. Decăderea este o sancțiune de drept civil, care are drept efect stingerea dreptului subiectiv civil în termenul impus de această sancțiune de drept material.

Între cele două instituții – prescripția extinctivă și decăderea, ca sancțiune de drept civil – există următoarele asemănări:

ambele sancțiuni operează în raport cu termenele pe care le presupun;

ambele sunt sancțiuni de drept civil, deci, instituții juridice aparținând dreptului civil;

cele două instituții juridice au efect extinctiv.

Cele două instituții se deosebesc prin:

în planul efectelor: prescripția extinctivă stinge numai dreptul la acțiune în sens material, în timp ce decăderea stinge chiar dreptul subiectiv;

termenele prescripției extinctive sunt mai multe și mai mari față de cele de decădere. Acestea din urmă sunt: 1 an în cazul revocării donației pentru ingratitudine; 3 ani; 3 luni; 45 zile.

în timp ce prescripția extinctivă are reguli proprii în materie de suspendare, întrerupere și „repunere în termen”, decăderea nu dispune de asemenea reguli.

C. În raport cu termenul extinctiv. Între prescripția extinctivă și termenul extinctiv (modalitate a actului juridic civil) există următoarele asemănări:

ambele au efect extinctiv;

atât prescripția extinctivă cât și termenul extinctiv țin de dreptul civil.

Între cele două concepte există, în principal, următoarele deosebiri:

termenele de prescripție sunt termene legale (izvorăsc din lege – în timp ce termenul extinctiv poate fi legal, convențional ori judecătoresc);

în planul efectelor: prescripția extinctivă stinge dreptul la acțiune în sens material, pe când termenul extinctiv privește stingerea dreptului subiectiv și al obligației corelative;

termenul extinctiv poate fi modificat prin acordul de voință al părților actului juridic, în timp ce termenele de prescripție, fiind legale, nu pot modificate;

termenul extinctiv ca modalitate a actului juridic civil nu este susceptibil de suspendare, întrerupere ori „repunere în termen”, măsuri specifice numai prescripției extinctive.

§6.3.5. Efectul prescripției extinctive

Efectul prescripției extinctive răspunde la întrebarea: ce se stinge ca urmare a acțiunii acesteia?

Înainte de intrarea în vigoare a Decretului nr. 167/1958, dreptul comun în materia prescripției extinctive l-au constituit dispozițiile cuprinse în Codul Civil, dispoziții care se înfățișează a fi contradictorii pentru că:

în timp ce dispozițiile art. 1091 Cod civil situează prescripția extinctivă prin modurile de stingere ale obligațiilor civile, dispozițiile art. 1837 o consideră un mijloc de a se „libera de obligație” .

dispozițiile art. 1890, 1900, 1903 și 1904 din același izvor de drept vorbesc despre prescripția acțiunilor.

Altfel spus, primele texte vorbesc despre faptul că prescripția extinctivă stinge obligația civilă și bineînțeles, pe cale de consecință și dreptul subiectiv civil corelativ, în textele următoare vorbesc despre stingerea acțiunii în justiție.

În acest context dominanta doctrinei a decis că ceea ce se stinge prin prescripție este obligația civilă și dreptul subiectiv corelativ, cu precizarea că obligația se stinge ca obligație civilă, dar se convertește în una naturală, lipsită de posibilitatea executării pe cale forțată. Aceasta este răspunsul la întrebarea: „ce se stinge prin prescripție” în contextul reglementărilor anterioare Decretului nr. 167/1958.

Prin intrarea în vigoare a Decretului nr. 167/1958 dreptul comun în materia prescripției extinctive este dat de dispozițiile acestui act normativ. Chiar în dispozițiile art. 1 alin. 1, din acest decret se precizează: „dreptul la acțiune având un obiect patrimonial se stinge prin prescripție dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege”. Rezultă că, în noul context reglementativ, nu se pune problema, cel puțin formal, a stingerii obligației și prin consecință și a dreptului subiectiv civil corelativ, ci a dreptului la acțiune.

În legătură cu răspunsul la întrebarea „ce se stinge prin prescripția extinctivă?” în contextul reglementativ nou s-au conturat două puncte de vedere:

Prin prescripție se stinge însuși dreptul subiectiv civil și bineînțeles și obligația corelativă. Potrivit acestei păreri este de neconceput ca dreptul civil să supraviețuiască dacă se stinge posibilitatea juridică a ocrotirii lui pe calea coercițiunii exercitate de stat.

Prescripția stinge numai dreptul la acțiune în sensul material nu și dreptul subiectiv civil. Este punctul de vedere exprimat de dominanta doctrinei, punct de vedere în favoarea căruia se aduc următoarele argumente:

argumentul de interpretare gramaticală a dispozițiilor cuprinse în art. 1 alin. 1 din Decretul 167/ 1958, citat mai sus care vorbește de dreptul la acțiune ;

argumentul de interpretare logică per a contrario dedus din împrejurarea că textul, folosind expresia „ dreptul la acțiune” exclude posibilitatea referirii la însuși dreptul subiectiv civil;

argumentul dedus din interpretarea logică a dispozițiilor art. 19 alin1 din decretul 167/1958 potrivit căruia, în ipoteza că s-ar stinge însuși dreptul subiectiv civil, nu s-ar justifica instituția „repunerii în termen” la care se referă textul: ori, s-ar fi stins chiar dreptul subiectiv, repunerea nu s-a mai justificat;

un alt argument se deduce din interpretarea dispozițiilor art. 20 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958, dispoziții din care, de asemenea, rezultă că se stinge numai dreptul la acțiune.

Din considerarea că prescripția extinctivă stinge numai dreptul material la acțiune decurg următoarele consecințe :

dreptul subiectiv civil supraviețuiește momentului stingerii dreptului la acțiune și tot astfel se consideră și în privința obligației corelative, dar nu sub calificarea de drept și obligații perfecte, ci sub cea de drept și obligații imperfecte;

dreptul la acțiune în sens procesual (nu în sens material) rămâne imprescriptibil, pentru că numai dreptul la acțiune în sens material pierde protecția asigurată prin putința apelării la forța coercitivă a starului.

§6.3.6. Domeniul prescripției extinctive

Noțiune.

Domeniul prescripției extinctive înseamnă sfera drepturilor subiective civile ale căror acțiuni cad sub incidența acestei instituții.

A determina „domeniul prescripției extinctive” înseamnă a stabili drepturi subiective civile prescriptibile extinctiv și deci de a le deosebi față de cele imprescriptibile extinctiv. Sunt prescriptibile extinctiv acele drepturi subiective civile ale căror acțiuni în justiție se sting prin neexercitarea în termenele de prescripție stabilite de lege.

Terminologie.

În determinarea domeniului prescripției extinctive se folosesc uneori expresiile :

„drepturi prescriptibile”

„drepturi imprescriptibile”

Prezicerea domeniului prescripției extinctive trebuie să țină seama și de denumirile acționării în justiție prin care se ocrotesc drepturile subiective civile.

Sub acest aspect sunt de menționat următoarele :

drepturile subiective civile, care sunt drepturi reale principale, sunt protejate prin:

acțiunea în revendicare, când reclamantul este însuși proprietarul bunului revendicat;

acțiunea negatorie când reclamant este proprietarul iar pârât este persoana care se pretinde titulara altui drept real principal (uz, uzufructul, abitație, superficie, servitute ) ;

acțiunea confesorie când reclamant este titularul altui drept real principal, decât proprietarul ) adică uzuarul, uzufructuarul, abitantul, superficiarul ori titularul dreptului de servitute);

acțiunea în revendicare în sens larg – vidicațio possesionis – când reclamant este titularul unui drept real principal corespunzător dreptului de proprietate de stat sau cooperatiste, cum este dreptul de folosință (cu varietățile sale)

posesia este ocrotită prin acțiunea posesorie, ajungându-se indirect la ocrotirea dreptului de proprietate ori a altui drept real principal.

drepturile de creanță sunt ocrotite prin acțiuni personale (numite în practic, acțiuni „ în pretenții”) fie că se întemeiază pe un contract civil, fie pe un fapt juridic (licit ori ilicit), purtând denumiri diferite, precum: acțiuni pentru plata prețului, acțiuni în rezoluțiune, acțiune revocatorie, acțiune oblică, acțiune în reducțiune etc.;

drepturile personale nepatrimoniale sunt însoțite de acțiunile corespunzătoare acestor drepturi (privind numele, acțiunile de stare civilă, alte acțiuni care tind la restabilirea dreptului căruia i s-a adus atingere);

nulitatea actului juridic poate fi cerută fie prin „acțiunea în constatarea nulității”, fie prin „acțiunea în anulabilitate” (adică în nulitate relativă) .

§6.3.7. Termenele de prescripție

Definiție

Intervalul de timp stabilit de lege înlăuntrul căruia dreptul de acțiune în sens material trebuie exercitat sub acțiunea pierderii lui, constituie ceea ce se cheamă termenul de prescripție extinctivă.

Clasificare

Principalul criteriu de clasificare este acela al vocației ori sferei de aplicare, după care distingem între: termenele generale și termenele speciale de prescripție extinctivă. Normele care stabilesc un termen general reprezintă norma (legea) generală, iar normele care instituie termene speciale sunt normele speciale, corelația dintre aceste norme este cârmuită de cunoscutele reguli: generalia specialibus non derogant și specialia generalibus derogant .

Al doilea criteriu pe care îl folosim în clasificarea termenelor de prescripție extinctivă, este acela al izvorului normativ al lor adică al actului normativ care reglementează aceste termene.

În funcție de acest criteriu, distingem între:

termene instituite de Decretul nr. 167/1958

termene instituite în alte izvoare de drept civil (precum: Codul Civil, Codul familiei, Legile nr. 31/1990 și nr. 11/1991).

În funcție de un al treilea criteriu, acela al mărimii sau întinderii lor, termenele speciale se împart în:

termene mai mari decât termenul general;

termene egale cu termenul general;

termene mai mici decât termenul general de prescripție extinctivă.

Termenele generale de prescripție extinctivă. Legea nu califică un termen de prescripție extinctivă ca fiind general sau special, ci aceasta (clasificarea) este făcută de doctrină și jurisprudență, luând în considerare maniera de redactare în privința termenului respectiv.

Pornindu-se de la această distincție s-a tras următoarea concluzie:

pentru acțiunile personale care însoțesc drepturile subiective de creanță, termenul general de prescripție este cel stabilit de articolul 3, alineatul 1 din Decretul 167/1958, adică de 3 ani.

pentru acțiunile reale, termenul general de prescripție este cel stabilit de articolul 1890 Cod civil, adică termenul de 30 de ani, cu sugestia ca „de lege – ferenda” acest sistem al termenelor generale de prescripție ar trebui revăzut.

Termenul general de prescripție de 3 ani. O caracterizare a acestui termen se poate face prin sublinierea următoarelor idei:

este aplicabil acțiunilor personale care însoțesc drepturile subiective civile de creanță.

își găsește aplicarea ori de câte ori nu se aplică un termen special de prescripție.

este reglementat de dispozițiile articolului 3, aliniatul 1 din Decretul 167/1958.

este caracterizat a fi termen general, în temeiul următoarelor argumente:

în ordine, este primul dintre termenele generale precizat de decretul 167/58 care constituie dreptul comun în materia prescripției extinctive;

în dispozițiile următoare, în Decretul nr. 167/1958, se precizează termenele speciale, prin derogare de la termenul de 3 ani de unde rezultă că acesta din urmă este termenul general.

generalitatea termenului de 3 ani rezultă din împrejurarea că se aplică tuturor acțiunilor personale întemeiate pe dreptul de creanță cu excepția celor pentru care legea prevede expres termene speciale.

Termenul general de prescripție de 30 ani. Caracterizarea acestui termen este dată de următoarele elemente:

este aplicabil acțiunilor reale care însoțesc drepturile reale principale prescriptibile extinctiv.

este reglementat de dispozițiile Codului Civil (art. 1890) care constituie una din aplicațiile regulilor: „Specialia generalibus derogant” și „Generalia specialibus non derogant”.

își găsește aplicația ori de câte ori nu există un termen special.

generalitatea acestui termen se discută ținându-se seama și de faptul că sunt scoase din calculul acțiunilor reale imprescriptibile extinctiv.

prin consecință, termenul de 30 de zile, se aplică numai:

acțiunilor în revendicare mobiliară întemeiată pe dreptul de proprietate privată;

acțiunilor confesorii privite în contextul revendicării lato sensu (vindicatio possesionis).

Termenele speciale de prescripție extinctivă

1. Termene speciale aplicabile acțiunilor personale nepatrimoniale. Această categorie de termene speciale pot fi astfel caracterizate:

sunt reglementate de Codul familiei;

intră în această categorie:

termenul de 6 luni pentru acțiunea în anulabilitatea căsătoriei;

termenul de 6 luni pentru acțiunea în tăgada paternității copilului din căsătorie;

termenul de 1 an pentru acțiunea în stabilirea paternității din afara căsătoriei.

2. Termene speciale aplicabile acțiunilor personale întemeiate pe drepturi de creanță. După izvorul lor aceste termene se grupează în trei categorii:

termene speciale stabilite prin dispozițiile Decretului nr. 167/58 care constituie drept comun în materia prescripției extinctive:

termenul de 2 ani pentru unele raporturi de asigurare;

termenul de 6 luni pentru acțiunile în răspundere pentru viciile ascunse fără viclenie;

termenul de 3 ani pentru unele sume aflate „în depozit”;

termenul de 60 de zile prevăzut de dispozițiile art. 24 din Decretul 167/58.

termenele speciale prevăzute de Codul Civil:

termenul de 6 luni privind dreptul de opțiune succesorală;

termenul de un an rezultând din dispozițiile art. 1334 Cod civil;

termenul de 6 luni prevăzut de dispozițiile art. 1903 Cod civil;

termenul de un an prevăzut de dispozițiile art. 1904 Cod civil.

termenele speciale prevăzute în alte acte normative:

termenul de 30 de zile prevăzut de dispozițiile art. 5, alin. 2 din Legea contenciosului administrativ nr. 29/90;

termenul de 10 ani stabilit de Legea 61/74;

termenul de 2 ani stabilit de dispozițiile art. 1 din Decretul 443/72;

termenul de 1 an, 6 luni și 3 luni, prevăzute de Decretul 197/55;

termenul de 3 ani stabilit de art. 37 final din Legea nr. 31/90;

termenul de un an prevăzut de art. 12 din Legea 11/91;

3. Termene aplicabile unor acțiuni reale. Intră în această categorie:

termenul de un an, prevăzut de art. 498 Cod civil;

termenul de 5 ani prevăzut de dispozițiile art. 561 Cod procedură civilă.

Calculul termenelor. Termenul de prescripție se calculează pe zile și nu pe ore, iar ziua în care termenul începe să curgă nu este socotită (dies a quo non computatur in termine). În schimb ultima zi a termenului (dies ad quem) trebuie să fie în întregime împlinită pentru ca termenul să se considere expirat. Dacă termenul este fixat pe ani, luni sau săptămâni, ultima zi a termenului este cea corespunzătoare primei zile a acestuia (art. 101, alin. 3 și 4 Cod procedură civilă).

Prescripția începe să curgă de la data nașterii dreptului la acțiune sau a dreptului de a cere executarea silită.

În mod firesc, prescripția nu poate să curgă mai înainte de nașterea dreptului la acțiune. „Nici o prescripție nu poate începe a curge mai înainte de a se naște acțiunea supusă acestui mod de stingere” – dispune art. 1886 Cod civil (action non natae non prescribitur). În același sens dispune Decretul 167/58: „Prescripția începe să curgă de la data când se naște dreptul de a cere executarea silită” (art. 7, alin. 1).

Acțiunea începe să curgă din momentul nașterii raportului juridic din următoarele situații:

la obligațiile neafectate de modalități, deoarece în privința acestora creditorul este îndreptățit să ceară executarea obligației din chiar momentul nașterii raportului juridic (art. 7 alin. 2 al Decretului nr. 167/1958).

la obligațiile care urmează să se execute la cererea creditorului deoarece în cadrul acestei obligații creditorul poate cere executarea lor din chiar momentul nașterii raportului juridic.

În ambele situații, punerea în întârziere a debitorului nu este necesară pentru nașterea dreptului la acțiune, și deci nici pentru începerea cursului prescripției. Într-adevăr dacă prescripția ar începe să curgă numai de la data punerii în întârziere, atunci raporturile juridice dintre persoane fizice unde se aplică regula (dies non interpellat pro hominem), începerea cursului prescripției ar rămâne la discreția creditorului care, amânând punerea în întârziere ar prelungi în mod indirect, termenul legal de prescripție.

Prescripția dreptului la acțiune nu curge de la data nașterii raportului juridic în cazul obligațiilor afectate de unele modalități și anume atunci când existența obligației depinde de împlinirea unei condiții, ori când executarea ei este amânată până la împlinirea unui termen. În aceste situații, prescripția începe să curgă de la data când s-a împlinit condiția suspensivă sau când a expirat termenul suspensiv, deoarece numai atunci se naște dreptul la termenul suspensiv, deoarece numai atunci se naște dreptul la acțiune și creditorul poate cere executarea obligației (art. 7, alin. 3 al Decretului nr. 167/1958).

În cazul unei obligații având ca obiect prestații succesive, dreptul la acțiune, cu privire la fiecare din aceste prestații, se stinge printr-o prescripție deosebită, al cărui termen va începe să curgă de la dat exigibilității fiecăreia dintre prestații.

În materia contractului de transport, prescripția începe să curgă:

pentru despăgubirile provenite din pierderea parțială, avarii sau întârziere, din ziua pierderii obiectului transportului (produselor transportate).

în cazul pierderii totale, din ziua expirării termenului pentru predarea produselor către destinatar.

Prescripția dreptului la acțiune privind viciile ascunse ale unui lucru transmis ori ale unei lucrări executate începe să curgă de la data descoperirii lor, dar cel mai târziu de la împlinirea unui an de la predarea lucrului sau lucrării, iar prescripția acțiunii privind viciile ascunse ale unei construcții începe să curgă de la data descoperirii viciilor însă cel mai târziu de la împlinirea a 3 ani de la predare.

Legea prezumă că termenele de 1 an și 3 ani sunt suficiente pentru a se cunoaște viciile ascunse.

Punctul de plecare al termenului este același și în cazul viciilor ascunse cu viclenie, în privința cărora însă termenul de prescripție este cel general.

Dacă există alte termene de garanție legale sau convenționale, dreptul la acțiune se naște de la data descoperirii viciilor (dar nu mai târziu de un an de la predare).

Drept urmare pentru viciile ascunse (altele decât cele ascunse cu viclenie, expirarea termenului de garanție – înainte de descoperirea viciilor – sau depășirea termenului de prescripție de către parte în favoarea căreia era stipulată garanția, închide acesteia calea acțiunii în justiție.

Prescripția acțiunii în anulare a unui act juridic pentru violență (art. 954 Cod civil) începe să curgă din momentul când acest viciu al voinței a încetat (art. 9 alin. 1 al Decretului nr. 167/1958).

Dacă anularea se cere pentru dol sau eroare, precum și în celelalte cazuri de anulare (incapacitate de exercițiu, leziune) prescripția începe să curgă de la data când cel îndreptățit, reprezentantul său legal sau persoana chemată de lege să-i încuviințeze actele, a cunoscut cauza anulării, însă cel mai târziu de la împlinirea a 18 luni de la data încheierii actului. În această ipoteză se prezumă deci că în cadrul termenului prevăzut de lege, partea a putut cunoaște cauza anulării. În acest mod, legea îmbină un element subiectiv (cunoașterea cauzei anulării) cu un element obiectiv (împlinirea unui termen de 18 luni de la încheierea actului juridic), pentru a se evita ca printr-o întârziere excesivă a introducerii acțiunii în anulare să se dăuneze certitudinii de drept pe care prescripția extinctivă este chemată să o asigure.

Termenul de prescripție pentru introducerea unei acțiuni în regres curge din momentul părții efectuate de către reclamant, deoarece atunci se naște dreptul acestuia la acțiunea în regres.

În cazul în care o dispoziție legală condiționează exercitarea dreptului la acțiune de soluționarea prealabilă a reclamației făcute pe calea administrativă, termenul de prescripție curge de la data primirii răspunsului la reclamație sau de la data expirării termenului prevăzut pentru răspuns (art. 13 pct. c al Decretului 167/1958).

§6.3.8. Întreruperea prescripției

Definiție. Prin întreruperea prescripției extinctive se înțelege oprirea cursului acesteia datorită unui act, după săvârșirea căreia prescripția începe să curgă fără a se mai ține seama de timpul scurs până atunci; după actul întrerupător al prescripției curge deci o nouă prescripție.

Actele întreruptive de prescripție sunt săvârșite fie de creditor, fie de către debitor.

a) Actele creditorului menite să întrerupă prescripția sunt acte prin care creditorul arată că înțelege să exercite dreptul său și că deci nu mai există din partea sa acea inacțiune care, prelungită în timp, urma să justifice prescripția extinctivă.

Sunt acte întreruptive de prescripții:

introducerea unei cereri de chemare în judecată ori de arbitrare cu caracter contencios. O simplă cerere pentru asigurarea dovezilor (art. 235, 239 Cod procedură civilă) sau o cerere de ordonanță prescripțială nu are efect.

cererea reconvențională, cererea de chemare în garanție (art. 61 Cod procedură civilă), cererea de intervenție în interes propriu (art. 51 Cod procedură civilă) produc același efect întreruptiv ca și acțiunile principale ori cererile de arbitrare.

Cererea adresată unei instanțe sau unui organ de arbitraj necompetent întrerupe prescripția, indiferent de felul necompetenței; astfel dacă o cerere a fost introdusă la arbitraj în loc să fie introdusă la instanță, ori invers, ea este totuși întrerupătoare de prescripție.

Cererea de chemare în judecată ori de arbitraj nu întrerupe prescripția, dacă a fost respinsă, anulată, sau dacă s-a perimat, ori dacă acel care a făcut-o a renunțat la ea. În aceste situații nu se produce nici un fel de întrerupere și termenul de prescripție este socotit că a curs neîncetat. Cu alte cuvinte cererea produce efect întreruptiv din momentul introducerii ei, dar sub condiția să nu se săvârșească nici una din faptele mai sus arătate, fiindcă împlinirea oricăreia dintre aceste condiții face ca prescripția să fie considerată, retroactiv, că nu a fost niciodată întreruptă. Tot astfel cererea de chemare în judecată sau arbitrare nu are efect întreruptiv, dacă s-a pronunțat începerea procesului.

Dacă cererea de chemare în judecată sau arbitrare a fost admisă deci a întrerupt prescripția, o nouă prescripție va începe să curgă de la data când hotărârea de admitere a rămas definitivă. Această prescripție se referă însă la dreptul de a cere executarea silită a hotărârii obținute, care a încuviințat pretenția cuprinsă în reclamație.

Au efect întreruptiv de prescripție și cererile adresate organelor de jurisdicție a muncii (art. 114 din Codul muncii) precum și cererile adresate notariatelor publice pentru eliberarea titlului executor în vederea executării silite a unor datorii pe cale notarială, deoarece și aceste cereri tind să valorifice dreptul reclamantului.

Actul începător de execuție care întrerupe prescripția extinctivă, se referă la prescripția dreptului de a cere executarea silită în temeiul unui titlu executor. El se poate prezenta sub formă de sechestru a lucrurilor mobile ale debitorului, în cadrul execuției silite mobiliare (art. 416-418 și 478 Cod procedură civilă) a comandamentului, în procedura de executare silită imobiliară (art. 387-388 Cod procedură civilă) a popririi pe bază de titlu executor (art. 452 alin. 1 Cod procedură civilă).

Nu poate avea efect întreruptiv somația făcută de creditor, chiar prin intermediul executorului – judecătoresc, deoarece ea este numai un act premergător al executării silite (art. 388 Cod procedură civilă) și nici înștiințarea de plată, sechestrul asigurător sau alte măsuri asiguratorii (revăzute în art. 18 al Decretului nr. 221/1960).

b) Actele debitorului, susceptibile de a întrerupe prescripția sunt cele prin care debitorul recunoaște dreptul creditorului. Este așadar act întrerupător de prescripție recunoașterea dreptului a cărei acțiune se prescrie făcută de cel în folosul căruia curge prescripția (art. 16 lit. a, din Decretul 167/1958).

Din faptul că debitorul își recunoaște datoria se poate deduce că el înțelege s-o execute de bunăvoie, ceea ce îndreptățește pe creditor să nu ia de îndată măsuri pentru realizarea dreptului său prin constrângere. De aceea, recunoașterii i se acordă efect întreruptiv de prescripție.

Recunoașterea întreruptivă de prescripție nu este supusă vreunei condiții de formă, ci ea poate fi scrisă, verbală sau chiar tacită sub condiția de a fi neîndoielnică.

Astfel pot fi considerate ca o recunoaștere a datoriei: plata parțială a acesteia, constituirea unei garanții, cererea adresată creditorului de a se amâna executarea ori de a se fracționa plata, faptul că debitorul plătește dobânzile datoriei etc. Recunoașterea poate fi făcută și printr-un act recognitiv care nu are efect novator, ci aduce numai o confirmare a existenței datoriei, cu efect întreruptiv în ceea ce privește prescripția.

Efectele întreruperii. Principalul efect al întreruperii prescripției este de a șterge cu efect retroactiv, termenul scurs până atunci; o nouă prescripție începe să curgă îndată după săvârșirea actului de întrerupere.

Întreruperea prescripției efectuată prin introducerea cererii de chemare în judecată ori arbitrare (sau printr-un act începător de executare) se menține însă tot timpul cât durează judecarea litigiului sau executarea (art. 17 alin. ultim al Decretului nr. 167/1958).

Noua prescripție care curge după întrerupere, este de aceeași natură și de aceeași durată ca și prescripția care a fost întreruptă deoarece, prin actul întrerupător de prescripție, nu s-a produs o novație a raporturilor juridice dintre părți. Ea va diferi doar ca punct de plecare – dies a quo.

Efectele întreruperii prescriptive sunt relative, operând numai între persoanele respective; recunoașterea debitorului are efect întreruptiv numai în privința celui care a recunoscut datoria, iar introducerea unei acțiuni, numai față de partea chemată în judecată sau în fața arbitrajului. Dar ca efect al solidarității, cererea de chemare în judecată împotriva unui debitor solidar întrerupe prescripția și față de ceilalți creditori solidari (art. 1045 alin. 1 Cod civil).

Tot astfel, actul care întrerupe prescripția în privința unuia dintre creditorii solidari profită tuturor creditorilor solidari.

Introducerea acțiunii împotriva debitorului întrerupe prescripția și față de fidejusori (art. 1873 Cod civil și art. 1 alin. 2 al Decretului nr. 167/1958).

§6.3.9. Suspendarea prescripției

Prin suspendarea prescripției se înțelege oprirea cursului acestuia pe timpul cât durează cauza de suspendare urmând ca după aceea, prescripția să-și reia cursul, ținându-se seama și de timpul scurs înainte.

Așadar, suspendarea nu șterge prescripția anterioară ci o oprește numai de a curge pe timpul cât există cauza de suspendare, iar la încetarea acesteia, prescripția începută continuă să curgă (art. 13 – 15 al Decretului nr. 167/1958).

Astfel, dacă o prescripție de trei ani a început să curgă la 1 ianuarie 1993, dar la 1 ianuarie 1994 a intervenit o cauză de suspendare care a dăinuit până la 1 ianuarie 1995, atunci de la această ultimă dată, urmează să mai curgă încă doi ani.

Cauze de suspendare. Din textele care reglementează suspendarea prescripției extinctive rezultă că aceasta intervine pentru următoarele cauze:

1. Forța majoră. Forța majoră este definită de doctrină și de jurisprudență și este folosită ca atare, astfel: este un eveniment imprevizibil și insurmontabil. Se exemplifică: cutremurul, inundația, etc..

Cerința impusă de textul citat este ca să fie în situație de forță majoră persoana în contra căreia curge prescripția, respectiv, titularul de la acțiune.

2. Aflarea în rândul forțelor armate ale României. Textul citat pune condiția nu numai de a fi în forțele ale țării ci și aceea ca aceste forțe să se afle pe picior de război.

3. Reclamația administrativă. Este o cauză de suspendare numai în cazurile prevăzute de text, la care se adaugă unul precizat de jurisprudență: rejudecarea cauzei se impune numai în vederea aducerii la îndeplinire a prevederilor art. 129 din Codul familiei, întrucât acceptarea fiind un act de dispoziție nu poate fi exercitat fără prealabila încuviințare a autorității tutelare…. Acest caz de suspendare a cursului prescripției nu este expres prevăzut de art. 13 al Decretului nr. 167/1958, dar el rezultă din rațiunea legii, în sensul că nu poate curge prescripția când cel îndreptățit a-și valorifica un drept nu rămâne în posibilitate.

4. Prescripția este suspendată între ocrotitor și ocrotit cât timp socotelile nu au fost date și aprobate.

5. Prescripția este suspendată în următoarele două situații:

pe perioada în care cel lipsit de capacitate de exercițiu nu are reprezentant legal;

pe perioada în care cel cu capacitate de exercițiu restrâns nu are ocrotitor legal care să-i încuviințeze actele.

6. Prescripția este suspendată în raporturile dintre soți, fără a deosebi după cum soții sunt sau nu despărțiți în fapt; astfel că ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debenus.

De reținut că toate cauzele de suspendare menționate produc efectul suspensiv numai dacă ele intervin după ce prescripția a început să curgă (deoarece nu poate fi suspendat ceva ce nu există), dacă ele intervin înainte ca prescripția să fi început să curgă, efectul produs va fi de întârziere a începutului prescripției.

Efectele suspendării prescripției. Potrivit art. 15 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958: „După încetarea suspendării prescripția își reia cursul, socotindu-se și timpul scurs înainte de suspendare”.

Plecând de la această dispoziție legală este de observat că înțelegerea efectelor generale ale suspendării prescripției cere să se distingă între:

efectul anterior apariției cauzei de suspendare;

efectul pe durata cauzei de suspendare;

efectul ulterior încetării cauzei de suspendare.

Pentru perioada anterioară cauzei, suspendarea nu poate produce nici un efect juridic, deoarece timpul scurs între începutul suspendării prescripției și data suspendării întră în calculul termenului de prescripție.

Pe durata cauzei de suspendare efectul produs constă în oprirea curgerii prescripției pe toată această perioadă; prin urmare, durata cauzei de suspendare, nu intră în calculul termenului de prescripție.

Ulterior cauzei de suspendare, efectul care se produce constă în reluarea cursului prescripției, din momentul în care el fusese „blocat”, oprit; este efectul precizat de art. 15 alin. 1 în termenii: „După încetarea suspendării prescripția își reia cursul…”.

Efectul special al suspendării. Este reglementat de art. 15 alin.2 astfel: „Prescripția nu se va împlini totuși înainte de expirarea unui termen de 6 luni, socotit de la data încetării cauzei de suspendare, cu excepția prescripțiilor mai scurte de 6 luni care nu se vor împlini decât după expirarea unui termen de 1 lună de suspendare”.

Se poate observa că efectul special al suspendării nu se produce întotdeauna – cum se produc efectele generale, amintite mai sus – ci numai în cazurile în care:

până la împlinirea termenului de prescripție a rămas mai puțin de 6 luni, dacă termenul de prescripție aplicabil este mai mare de 6 luni (spre exemplu, termenul general de 3 ani).

până la împlinirea termenului de prescripție a rămas mai puțin de 1 lună, dacă termenul de prescripție aplicabil este mai mic de 6 luni (cum e cel de 60 de zile prevăzut de art. 24 din Decretul 167/1958).

Efectul special al suspendării prescripției constă, în esență, prorogarea momentului împlinirii termenului de prescripție extinctivă, în așa fel încât, între momentul încetării cauzei de suspendare și momentul împlinirii termenului de prescripție să se asigure 6 luni ori 1 lună, după cum termenul de prescripție aplicabil este mai mare ori mai mic de 6 luni.

Efectele suspendării prescripției extinctive se produc de drept, organului de jurisdicție nerămânându-i decât să constate producerea lor.

§6.3.10. Întreruperea prescripției extinctive.

Poate fi definitivă ca fiind modificarea cursului acesteia ce constă în înlăturarea prescripției scurse înainte de apariția unei cauze întreruptive și începerea unei alte prescripții extinctive.

Potrivit art. 16 din Decretul nr. 167/1958, prescripția se întrerupe:

prin recunoașterea dreptului a cărei acțiune se prescrie făcută de cel în folosul căruia curge prescripția;

prin introducerea unei cereri de chemare în judecată ori de arbitrare chiar necompetentă;

printr-un act începător de executare.

Prescripția nu este întreruptă dacă s-a pronunțat încetarea procesului, dacă cererea de chemare în judecată sau executare a fost respinsă, anulată sau dacă s-a perimat, ori dacă cel care a făcut-o „a renunțat la ea”.

Efectele întreruperii prescripției extinctive. Sunt stabilite în art. 17 din Decretul nr. 167/1958, astfel: „Întreruperea șterge prescripția înainte de a se ivi împrejurarea care a întrerupt-o. După întrerupere începe să curgă o nouă prescripție. În cazul în care prescripția a fost întreruptă printr-o cerere de chemare în judecată ori de arbitraj sau printr-un act începător de executare, noua prescripție nu începe să curgă cât timp hotărârea de admitere a cererii nu a rămas definitivă, sau în cazul executării, până la împlinirea ultimului act de executare”. Codul civil reglementează efectele întreruperii prescripției (extinctive și achizitive) în art. 1867-1873.

§6.3.11. Repunerea în termen

Este beneficiul acordat de lege titularului dreptului la acțiune care, din motive temeinice, nu a putut formula acțiunea în justiție înăuntrul termenului de prescripție, astfel că organul jurisdicțional este îndreptățit să soluționeze în fond, cererea de chemare în judecată, deși a fost introdusă după împlinirea termenului de prescripție.

Este reglementată de dispozițiile art. 19 din Decretul nr. 167/1958 și în dispozițiile art. 12 alin. 2 din Legea fondului funciar nr. 18/1991.

Fiind o măsură excepțională grație faptului că împiedică efectul extinctiv al prescripției, repunerea în termen se justifică prin:

existența cauzelor temeinice care l-au împiedicat pe titularul dreptului la acțiune să formuleze cererea de chemare în judecată înăuntrul termenului de prescripție.

preocuparea legiuitorului de a conferi prescripției nu caracter real în așa fel încât efectul sancționator să nu se producă atunci când titularul dreptului la acțiune nu este în culpă;

în perioada actuală, în condițiile procesului de trecere la economia de piață, repunerea în termen, deși de sorginte „socialistă” trebuie păstrată, date fiind efectele benefice pentru titularii de drepturi subiective civile.

Domenii. În această privință trebuie să distingem în funcție de textele legale ce reglementează repunerea în termen:

1. în cazul reglementat de art. 19 din Decretul nr. 167/1958 se precizează în instanța judecătorească sau organul arbitral poate „în cazul în care constată ca fiind temeinic justificate cauze pentru care termenul de prescripție a fost depășit”.

„Repunerea în termen” este o noțiune care exclude și forța majoră și culpa.

Domeniul ei începe unde încetează culpa și încetează unde începe forța majoră.

2. pentru cazul reglementat de dispozițiile art. 12 alin. 2 din Legea fondului funciar nr. 18/1991 se impun următoarele precizări:

termenul de acceptare a moștenirii este de 6 luni potrivit dispozițiilor art. 700 alin. 1 din Cod civil.

repunerea în drept, în acest caz acționează numai în favoarea moștenitorilor „care nu-și pot dovedi această calitate, întrucât terenurile nu s-au găsit în circuitul civil”.

repunerea în termen operează și în favoarea moștenitorului care a renunțat expres la moștenire din care ar fi făcut parte, chiar dacă interpretarea gramaticală bazată pe argumentul per a contrario n-ar admite o asemenea soluție.

Soluția admiterii repunerii în termen rezultă însă din interpretarea teleologică (aceasta valorifică finalitatea legii) și pe cea logică bazată pe regula actus interpretandus est potius ut raleat, quam ut fereat, interpretarea făcută atât disp. art. 12 alin. 2 din Legea nr. 18/1991, cât și disp. art. 700 alin. 1 Cod civil.

în acest caz repunerea în termen este urmată de un termen de decădere de 45 de zile, termen în care poate fi formulată cererea de atribuire în proprietate a termenului potrivit cu dispozițiile actului normativ din materie.

Cauzele repunerii în termen potrivit jurisprudenței. Potrivit dispozițiilor legale ce formează regula în materie, cele mai frecvente împrejurări care primesc din partea instanțelor considerate fiind:

executarea unei pedepse privative de libertate care n-a permis darea unei împuterniciri pentru întreruperea prescripției.

împrejurările speciale în care s-a găsit moștenitorul care l-a împiedicat să afle despre deschiderea unei moșteniri la care avea vocație.

aflarea despre unele fapte stabilite de organele de urmărire penală, după ce s-a împlinit termenul de prescripție.

specializarea repetată ori îndelungată.

Termenul de repunere în termen. Potrivit dispozițiilor art. 19 alin. 2 din Decretul nr. 167/1958 – cererea de repunere în termen va fi făcută „numai în termen de o lună de la încetarea cauzelor care justifică depășirea termenului de prescripție”.

Din text rezultă cu privire la termen, următoarele două aspecte:

durata termenului este de o lună;

termenul începe să curgă de la data încetării cauzei care justifică depășirea termenului de prescripție.

Termenul de o lună, potrivit doctrinei, privește atât cererea de repunere în termen, formulată de reclamant cât și acordarea din oficiu a punerii în termen, neexistând motive a deosebi cele două situații în această privință.

Efectul repunerii în termen de prescripție. Urmarea firească a repunerii în termen constă în considerarea prescripției ca fiind încă neîndeplinită, deși termenul de prescripție a expirat.

Numai datorită acestui efect al organului de jurisdicție poate trece la judecarea, în fond a cauzei.

În cazul dispozițiilor art. 12 alin. 2 din Legea fondului funciar nr. 18/1991, efectul repunerii în termen rezidă în putința moștenitorului de a solicita comisiei reconstituirea dreptului de proprietate potrivit dispozițiilor legale.

Mod de operare. Repunerea în termen operează diferit în funcție de temeiul ei legal:

– când se întemeiază pe dispozițiile art. 19 din Decretul nr. 167/1958 expunerea în termen operează pe baza hotărârii pronunțată de organele de jurisdicție.

– când se întemeiază pe dispozițiile art. 12 alin 2 din Legea fondului funciar nr. 18/1991 repunerea în termen operează de drept.

§6.3.12. Împlinirea prescripției extinctive

Noțiune. Împlinirea prescripției extinctive constă în determinarea momentului în care expiră termenul de prescripție.

Reglementare. În dispozițiile Decretului nr. 167/1958 care constituie drept comun în materia prescripției extinctive sunt precizate regulile în legătură cu începutul termenului de prescripție, iar Codul Civil asigură o reglementare caracterizată a fi fragmentată a regulilor de calcul.

Acestor două categorii de dispoziții privind regulile referitoare la începutul și calculul termenului de prescripție li se adaugă unele dispoziții din Codul de procedură civilă.

În literatura de specialitate s-a subliniat că „De lege – ferenda, potrivit ar fi ca regulile privind calculul termenelor de prescripție a dreptului la acțiune să se găsească în același act normativ, care reglementează această prescripție și sub celelalte aspecte; cum am spus, acest act normativ trebuie să fie viitorul nostru Cod civil”.

Calculul termenului de prescripție. Conținutul regulilor de calcul al termenelor de prescripție implică cunoașterea elementelor pe care se bazează calculul, cunoașterea modului cum se calculează termenul de prescripție stabilit pe zile:

Calculul termenului de prescripție instinctivă presupune cunoașterea următoarelor elemente:

termenul de prescripție aplicabil în cazul dat;

începutul termenului;

dacă a intervenit sau nu o cauză de suspendare sau de întrerupere a prescripției;

regulile de calcul al termenelor de prescripție.

Termenul de prescripție stabilit pe ani și luni se calculează potrivit dispozițiilor art. 100 alin. 3 și 4 Cod de procedură civilă: el se va împlini în ziua corespunzătoare din ultimul an ori din ultima lună. Dacă ultima lună nu are o zi corespunzătoare (cazul lunii februarie) termenul se consideră împlinit în ultima zi a acestei luni.

Termenul de prescripție stabilit pe zile se calculează ținându-se seama de dispozițiile art. 1887, 1888 și 1889 Cod civil.

§6.3.13. Propuneri recente de lege ferenda

În literatura de specialitate juridică, după Revoluția română din Decembrie 1989 s-au făcut următoarele propuneri de lege ferenda:

Reglementarea în izvoare de drept civil separate a prescripției dreptului la acțiune și cea a dreptului de a cere executarea civilă după cum urmează:

prescripția dreptului la acțiune – în sens material – de către legea civilă;

prescripția dreptului de a cere executarea silită de către legea procesuală civilă.

Prescripția extinctivă trebuie să dobândească un caracter unitar renunțându-se la a se crea regimuri diferite în funcție de calitatea subiectelor.

În reglementarea viitoare trebuie să se țină cont de faptul că trecându-se la economia de piață, multe dintre raporturile de drept civil și de drept economic formează obiect de reglementare pentru dreptul comercial român, ramură de drept care la rândul ei cuprinde instituția prescripției extinctive; desigur în acest context „drept comun” îl constituie dreptul civil astfel că ori de câte ori nu vor exista norme proprii privind prescripția extinctivă în raporturile de drept comercial, se va recurge la reglementarea prescripției din dreptul civil.

Considerăm că aceste propuneri de lege – ferenda, răspund pe lângă cerințele impuse de tehnica juridică și unor cerințe de ordin practic ce țin de mai buna înțelegere a instituției juridice a prescripției extinctive de către nespecialiști, dar și de nevoia de a facilita mai buna aplicare a textelor legale în materie de către organele cu asemenea competențe.

CONCLUZII

Mecanismele juridice prin care s-a reglementat stingerea obligațiilor au avut o evoluție în care se reflectă din plin transformările ce s-au petrecut în fizionomia instituțiilor și a ideilor juridice ale romanilor de-a lungul timpului.

Cercetarea originii și a evoluției obligației prezintă un mare interes datorită în primul rând normelor pe care etapele succesive prin care a trecut noțiunea de obligație în procesul elaborării sale le-a lăsat asupra unor instituții și asupra terminologiei juridice române.

Obligația ca instituție de drept a apărut o dată cu apariția proprietății private și a claselor sociale.

Contractul constituie principalul izvor al obligațiilor. Importanța sa ca mijloc de stabilire a celor mai variate relații dintre persoanele fizice și juridice se învederează în toate domeniile de activitate de la cele mai simple nevoi ale oamenilor până la realizarea și implementarea strategiilor economice naționale și la stabilirea relațiilor internaționale în cele mai diferite domenii.

Conținutul raportului juridic civil este alcătuit din drepturile subiectului activ și obligațiile subiectului pasiv între care există o strânsă legătură de interdependență.

Întrucât nu există reglementarea unei răspunderi a creditorului pentru pagubele pricinuite debitorului ca urmare a refuzului nejustificat de primire a plății se impune ca în viitoarea legislație civilă să fie reglementată întârzierea creditorului cu efecte specifice atunci când el refuză să primească executarea obligației care îi este efectiv oferită de către creditor.

Prescripția extinctivă este cunoscută în toate ramurile de drept, sub aspectul naturii sale. Această instituție juridică este susceptibilă de analiză temeinică atât în cadrul fiecărei dintre aceste ramuri, cât și în plan interdisciplinar, întrucât ea își găsește reglementare în norme juridice cuprinse în mai multe izvoare de drept.

BIBLIOGRAFIE

I. ACTE NORMATIVE:

Codul civil român.

Codul de procedură civilă

Codul comercial român

Legea 18/1991.

Decretul nr. 197/1955 privind serviciile poștale.

II. LUCRĂRI ȘI STUDII DE SPECIALITATE

N. Corodeanu, Obligația romană, București, 1994

P. Huvelin, Magie et droit individuel, Paris, 1906

St. Tomulescu, Drept privat roman, București, 1973

St. Tomulescu, Drept privat roman, București, 1958

I. Dogaru, Elemente de drept obligațional, Curs universitar, Partea a III-a, Tipografia Universității din Craiova 1971

I. Dogaru, Contractul, Considerații teoretice și practice, Scrisul românesc, Craiova 1983

Ion Dogaru, Drept civil român, Tratat, vol. I, Editura Europa, Craiova 1996

Emil Molcuț, Dan Oancea, Drept roman, Casa de Editură și Presă „ȘANSA” S.R.L, București 1993

Teodor Sâmbrian, Drept roman, Principii, instituții, și texte celebre, Casa de editură și presă „ȘANSA” S.R.L , București 1994

Paul Mircea Cosmovici, Drept civil, Drepturi reale, Obligații, Legislație, Editura ALL 1994

Tudor R. Popescu, Curs de drept internațional privat, ediția a V- a, București 1977

C. Stătescu, C. Bârsan, Drept civil, Teoria generală a obligațiilor, Editura ALL, București 1993

I. Rosetti – Bălănescu, Al. Băicoianu, Drept civil roman, București, Cartea Românească, 1943

Paul Mircea Cosmovici, Drept civil, Drepturi reale, Obligații, Legislație, Editura ALL, 1996

Radu Tudor Popescu, Petre Anca, Teoria generală a obligațiilor, Editura Științifică București 1968

M. G. Rarincescu, Curs elementar de drept civil vol. I, 1946

M. G. Rarincescu, Curs elementar de drept civil român, vol. II, Drepturi reale, Obligațiile, București 1947

Matei Cantacuzino, Elementele dreptului civil, Editura C.H. Beck, București, 1998

Ghe. Beleiu, Drept civil român. Introducere în dreptul civil, Ed. Șansa 1998

Ghe. Beleiu, Drept civil român, Introducere în drept civil, subiectele de drept civil, Editura „ Șansa” SRL, București 1992

Hamangiu, Rosetti – Bălănescu, Băicoianu, Tratat de drept civil român, vol. II, Editura Națională, București 1928

Dumitru Lupulescu, Drept civil, Editura Lumina Lex Bucuresti 2002

L Pop, Drept civil, drepturile reale principale, Ed. Cordial Lex Cluj – Napoca 1995

P.C. Vlahide, Repetiția principiilor de drept civil, vol 1. Ed. Europa Nova Buc. 1994

M. Popa, Drept civil, Universitatea independentă Dimitrie Cantemir Buc. 1993

V.D. Zlătescu, Tratat elementar de drept civil român. Teoria generală , vol.I, Ed. Calistrat Hogaș 2000

Vasile Gionea, Curs de drept civil, București, Ed. Scaiul, 1996

R. P. Vonica, Drept civil. Partea generală, Ed. Lumina Lex, București, 2001