.aspecte Privind Declararea Apelului. Judecarea Apelului
Capitolul I
NOȚIUNI INTRODUCTIVE
Cãile de atac în general
Cãile de atac reprezintã acele mijloace prevãzute de lege prin care o hotãrâre judecãtoreascã este supusã reexaminãrii în scopul îndreptãrii unor erori sãvârșite cu ocazia soluționãrii cauzei. Exercitarea cãilor de atac îndeplinește un dublu rol:
asigurã prevenirea și înlãturarea erorilor din activitatea de justiție;
permite realizarea în condiții cât mai bune a justiției și asigurã aplicarea uniformã a legii de cãtre instanțele judecãtorești.
Astfel, obiectul cãilor de atac îl constituie determinarea unei noi judecãți, iar finalitatea lor în repararea erorilor comise de prima instanțã.
Cãile de atac au natura juridicã a unor remedii procesuale menite sã îndrepte eventualele greșeli ivite “datoritã pãrților sau judecãtorilor în împãrțirea dreptãții”.
Judecata în orice cale de atac este întotdeauna o activitate de control judecãtoresc. De regulã, acest control se exercitã de cãtre o instanțã superioarã celei care a pronunțat hotãrârea atacatã, iar prin excepție, instanța care a judecat cauza poate reveni asupra ei, verificându-și propria activitate si pronunțând o nouã hotãrâre (de exemplu, în cazul contestației în anulare și al revizuirii).
Principalul avantaj al cãilor de atac este acela cã oferã pãrților garanția unei examinãri repetate a procedurii judiciare și implicit aflarea adevãrului în cauza respectivã sau aplicarea legii, atunci când a fost încãlcatã. “Două sau trei instanțe vor vedea mai clar și vor greși mai puțin decât una singură”.
Prin exercitarea cãilor de atac se trece într-o altã etapã a fazei de judecatã, ulterioarã judecãții în primã instanțã, care se va finaliza cu pronunțarea unei noi hotãrâri de cãtre instanța de control judecãtoresc. Hotãrârea supusã verificãrii poate fi infirmatã în tot sau în parte (prin anulare, reformare sau retractare) ori confirmatã, adicã menținutã în integralitatea ei. Prin infirmarea hotãrârii este posibilã rejudecarea cauzei, în condițiile legii, fie de cãtre instanța care a pronunțat infirmarea hotãrârii atacate, fie de cãtre alta instanțã, cu ocazia retrimiterii.
Sistemul procesual român admite o structurã judiciarã întemeiatã pe un dublu sau triplu grad de jurisdicție, apelul și recursul fiind singurele cãi de atac ordinare împotriva hotãrârilor judecãtorești
nedefinitive. Acestea sunt facultative si nu pot fi exercitate decât de cãtre cei cãrora legea le recunoaște aceastã posibilitate.
Importanța deosebitã a cãilor de atac în activitatea de înfãptuire a justiției se desprinde și din consacrarea în diverse documente internaționale a principiului existenței si necesitãții cãilor de atac. În acest sens, Pactul internațional referitor la drepturile civile si politice enunțã, în art. 14.5, regula potrivit cãreia “orice persoanã declaratã ca rãspunzând de sãvârșirea unei infractiuni are dreptul, în conformitate cu normele prescrise de aceastã lege, sã cearã examinarea de cãtre o jurisdicție superioarã a declarãrii vinovãției sale și a pedepsei aplicate. ” Constituția României reglementeazã, la art.129, principiul conform cãruia împotriva hotãrârilor judecãtorești pãrțile interesate și Ministerul Public pot exercita cãile de atac, în condițiile legii.
În actuala reglementare, legea procesual penalã românã prevede douã cãi de atac ordinare – apelul și recursul – și trei cãi de atac extraordinare – contestația în anulare, revizuirea și recursul în interesul legii.
Apelul – scurt istoric
Originea apelului se regãsește în dreptul roman unde, începând cu anul 509 î.Hr., în baza unei legi a consulului P. Valerius Publicola, condamnatul avea dreptul de a apela la popor, împotriva sentinței, prin așa-numita “provocatio ad populum”. Adunarea popularã, convocatã de catre magistrat, casa ori confirma sentința, fãrã sã o poatã modifica, agrava sau atenua. În regimul republican mai existau și alte douã instituții: intercessio din partea magistratului și intercessio din partea tribunului plebei care consta într-un veto opus actelor magistratului, iar cererea pentru intercessio adresatã celor care aveau dreptul sã intervinã se numea apellatio.
În accepțiunea sa modernã, apelul s-a constituit în jurisdicțiile tribunalelor imperiale, care aveau dreptul nu numai de a desființa hotãrârea, dar și de a o reforma.
In dreptul canonic instituția apelului era larg folositã, fiind întemeiatã pe schema dreptului roman imperial, cu influențe din dreptul germanic, dar simplificatã si adaptatã spiritului de echitate promovat de Bisericã.
Doctrina propriu-zisã a apelului a fost elaboratã de criminaliștii italieni din secolele XIII – XIV sub influența dreptului canonic, supus unui proces de interpretare, adâncire si sistematizare.
Apelul în legislația procesual penalã anterioarã. Codicele de procedurã criminalã din 2 decembrie 1864, preluând prevederile Codului de instrucțiune penalã francez din 1808, reglementa apelul împotriva sentințelor date de tribunale în materie corecționalã. Titularii dreptului de apel erau:
“pãrțile prevenite sau responsabile” ;
partea civilã, numai cu privire la interesele sale civile;
“administrațiunea, pentru delictele silvice”;
“Ministerul Public de lângã tribunalul de întâia instanțã”;
“Ministerul Public de pe lângã curtea apelativã”.
Competența de soluționare a apelului aparținea curții apelative în circumscripția cãriea se afla tribunalul care a pronunțat hotãrârea atacatã. Termenul de apel era de 10 zile de la pronunțare sau de la comunicare, dupã cum sentința a fost datã în prezențã sau în lipsã. Apelul era suspensiv de executare, dar curtea avea obligația de a-l soluționa în curs de 30 de zile de la primire. Dacã sentința datã era anulatã pentru violare sau omisiune de forme prescrise de lege, curtea statua ea insãși asupra fondului.
Era reglementat separat apelul împotriva sentințelor în materie polițieneascã în cazurile în care s-a aplicat închisoarea sau când amenzile, restituirile si reparațiile civile depãșeau un anumit cuantum valoric.
Codul de procedurã penalã Carol al II-lea din16 martie 1936. Apelul se putea exercita numai împotriva hotãrârilor date în primã instanțã de judecãtorie sau tribunal. Deciziile pronunțate în materie criminalã de curțile cu jurați nu erau supuse apelului. Puteau face apel:
Ministerul Public;
Inculpatul, contra condamnãrii, contra despãgubirilor la care a fost obligat si chiar contra achitãrii, “dacã motivarea hotãrârii l-ar prejudicia”;
Partea civilã, în privința intereselor sale civile, dar apelul sãu contra hotãrârii de achitare, pronunțatã într-o acțiune directã și când concluziile Ministerului Public au fost pentru achitare, învestea instanța de apel cu dreptul de a se pronunța și asupra pedepsei;
Partea responsabilã civilmente, numai în ce privește despãgubirile.
La curțile de apel era obligatorie întocmirea, de cãtre unul dintre judecãtori, a unui raport complet asupra aspectelor de fapt și de drept ale cauzei, raport care se citea în sedința de judecatã, înaintea dezbaterilor. La tribunal, întocmirea raportului era facultativã și putea fi dispusã numai de cãtre președintele instanței. Soluționând apelul, instanța putea pronunța, potrivit legii, condamnarea, încetarea sau anularea urmãririi penale, statuând, când era cazul, și asupra pretențiilor civile.
Codul de procedurã penalã din 1936 a admis, în anumite situații limitate, pe lângã apel și recurs, exercitarea altei cãi de atac, denumitã opoziție. Opoziția putea fi folositã de partea fațã de care hotãrârea s-a pronunțat în lipsã. Oponentul nu era obligat sã justifice cauzele care l-au împiedicat sã participe la judecarea cauzei. Opoziția se adresa instanței care a pronunțat hotãrârea, în lipsa oponentului, având ca efect retractarea acesteia. Prin opoziție, cauza se repunea în discuție numai în ce privește partea lipsã.
Prin Legea nr. 345 din 29 decembrie 1947 pentru modificarea unor dispoziții din Codul de procedurã penalã, apelul a fost desființat. Astfel, în art. 439 din Codul de procedurã penalã se preciza expres cã “singura cale de atac ordinarã este recursul”. Calea de atac întrunea atât elementele caracteristice ale apelului cât si ale recursului, în sensul cã permitea o verificare completã a sentintelor primei instante, în ceea ce priveste temeinicia și legalitatea acestora.
Argumentele care au stat la baza înlăturării apelului din cadrul căilor de atac au fost că acesta era o cale de atac superfluă, care prelungea inutil desfășurarea procesului și rezolvarea definitivă a conflictului penal. De asemenea s-a considerat că judecarea apelului, făcându-se pe baza probelor administrate și examinate de prima instanță, avea loc în condiții inferioare în privința cunoașterii faptelor și stabilirea adevărului, față de prima instanță, care cunoștea de la sursă, direct și imediat probele, văzând și ascultând pe martori sau făcând cercetări la fața locului.
Legea nr. 45 din 1 iulie 1993 pentru modificarea si completarea Codului de procedurã penalã a reintrodus apelul în legislația procesual penalã româneascã (art. 361 – 385 din Cod). Prin aceasta se oferã o garanție în plus pentru o mai bunã judecatã, fiind evident cã douã instanțe de fond vor greși mai puțin în soluționarea cauzei decât una singurã.
Astfel, apelul face parte din desfãșurarea normalã, obișnuitã a procesului penal, împiedicând rãmânerea definitivã a hotãrârii primei instanțe.
3. Apelul – noțiune și caracterizare
În actuala reglementare, legiuitorul a optat, în principal, pentru instituirea a douã cãi ordinare de atac a hotãrârilor pronunțate în primã instanțã – apelul și recursul. În anumite situații excepționale a fost prevãzutã expres posibilitatea exercitãrii unei singure cãi de atac, și anume recursul.
Apelul reprezintã acea cale ordinarã de atac prin intermediul cãreia instanța superioarã celei care a pronunțat hotãrârea efectueazã o nouã judecatã în fond a cauzei, cu aprecierea probelor de la dosar si cu posibilitatea administrãrii unor noi probe.
În doctrinã apelul a mai fost definit, în funcție de trãsãturile sale, ca fiind acea cale de atac ordinarã, de fapt și de drept, care poate fi folositã împotriva hotãrârilor pronunțate asupra fondului de cãtre o instanțã inferioarã, dupã desesizarea acesteia, pentru ca pricina sã fie supusã unei noi judecãți, în vederea reformãrii hotãrârii atacate.
Astfel, apelul prezintã urmãtoarele trãsãturi caracteristice:
este o cale de atac ordinarã, întrucât face parte din desfãșurarea normalã a procesului penal, împiedicând rãmânerea definitivã a hotãrârii pronunțate de prima instanțã;
este o cale de atac de fapt si de drept, pentru cã datoritã efectului sãu devolutiv complet, presupune un control integral atât în fapt cât și în drept efectuat de cãtre instanța de apel asupra hotãrârii primei instanțe. Hotãrârea se va examina însã numai cu privire la persoana care a declarat apel, la calitatea acesteia în proces si la persoana împotriva cãreia este îndreptat;
este o cale de atac de reformare, deoarece, în cazul admiterii sale, hotãrârea atacatã va fi desființatã, în tot sau în parte, iar cauza va primi o nouã rezolvare datã fie de cãtre instanța de apel, fie de cãtre instanța cãreia i-a fost trimisã cauza spre rejudecare;
este o cale de atac irevențioasã, întrucât se adreseazã unei instanțe superioare, denumitã instanțã de apel, care poate fi tribunalul, tribunalul militar teritorial, curtea de apel sau Curtea Militarã de Apel.
În literatura de specialitate s-a făcut distincție între condiții de fond și condiții de formă ale apelului. Condiții de fond sunt cele referitoare la hotărârile susceptibile de apel și la titularii dreptului de apel. Condițiile de formă privesc modalitatea de declarare a apelului și termenul de apel.
4. Hotãrârile judecãtorești penale supuse apelului
Art. 361 C.proc.pen. stabilește regula conform cãreia sentințele pot fi atacate cu apel, iar încheierile date în primã instanțã pot fi apelate numai o datã cu fondul. Prin urmare sunt excluse din rândul hotãrârilor apelabilmare sunt excluse din rândul hotãrârilor apelabile deciziile și încheierile pronunțate în cadrul cãilor de atac, acestea din urmã având regimul juridic al deciziilor la care se raporteazã.
Sentința este o hotãrâre prin care cauza este soluționatã în primã instanțã și este susceptibilã de a fi atacatã cu apel imediat si independent, în timp ce încheierile au rolul de a pregãti soluționarea cauzei, neavând o poziție procesualã de sine stãtãtoare. De aceea, nu ar fi justificat un apel separat numai împotriva acestor încheieri, ci este firesc ca acestea sã fie atacate numai o datã cu hotãrârea asupra fondului, cu care se aflã în strânsã legãturã. Reglementând posibilitatea atacãrii cu apel a încheierilor numai o datã cu fondul, legiuitorul a asigurat o mai bunã administrare a justiției prin evitarea de blocaje si întârzieri în desfãșurarea procesului penal. Astfel se reduce termenul în care procesul se va soluționa, fãrã a fi întârziat de soluționarea apelurilor care s-ar declara separat împotriva încheierilor date în primã instanțã și care, prin natura lor, nu soluționeazã fondul cauzei, dar pot conduce la amânarea rezolvãrii ei.
În alin.3 al art.361 se mai prevede cã apelul declarat împotriva sentinței se socotește fãcut și împotriva încheierilor, chiar dacã acestea au fost date dupã pronunțarea sentinței.
Nu toate sentințele și încheierile sunt supuse apelului, unele sunt susceptibile a fi atacate numai cu recurs, altele nefiind însã supuse nici unei cãi de atac.
Astfel, s-a arãtat cã, pentru a putea fi exercitatã calea de atac a apelului, este necesarã îndeplinirea cumulativã a urmãtoarelor condiții:
hotãrârea judecãtoreascã atacatã sã fie datã în primã instanțã;
hotãrârea sã nu fie definitivã;
legea sã nu interzicã atacarea hotãrârii respective, adicã aceasta sã fie susceptibilã a fi atacatã cu apel;
sã existe un titular legal al dreptului de apel, iar acesta sã aibã interesul sã-l exercite și sã-și manifeste voința în acest sens;
apelul sã fie declarat în forma și în termenul prevãzute de lege.
Sentințele supuse apelului
Legiuitorul nu a prevãzut expres care sunt acele hotãrâri care pot fi atacate cu apel, ci, în art.361 alin.1 C.proc.pen., enumerã sentințele nesusceptibile de apel. Astfel, nu pot fi atacate cu apel:
sentințele pronunțate de judecãtorii privind infracțiunile menționate în art. 279 alin. 2 lit.a). este vorba de acele infracțiuni pentru care plângerea prealabilă se adresează direct instanței de judecată. În aceste cazuri hotărârea este susceptibilă de o singură cale de atac și anume recursul. Legiuitorul a ales această derogare datorită gravității reduse pe care o prezintă aceste fapte, ceea ce permite simplificarea mecanismelor procesuale prin parcurgerea numai a două grade de jurisdicție;
sentințele pronunțate de tribunalele militare privind infracțiunile menționate în art. 279 alin. 2 lit.a) si infracțiunile contra ordinii și disciplinei militare sancționate de lege cu pedeapsa închisorii de cel mult 2 ani;
sentințele pronunțate de curțile de apel și Curtea Militarã de Apel. Apelul, în aceste cazuri, nu este posibil, deoarece între curțile de apel și Curtea Militară de Apel, pe de o parte și Înalta Curte de Casație și Justiție, pe de altă parte, nu există o instanță intermediară care ar putea soluționa apelul. Astfel, instanța supremă ar trebui să stabilească situația de fapt și să judece în mod curent fondul cauzei, ceea ce nu este de dorit;
sentințele pronunțate de secția penalã a Înaltei Curți de Casație și Justiție. În cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție parcurgerea a trei grade de jurisdicție nu este posibilă. Împotriva hotărârii pronunțate în primă instanță de o secție a Înaltei Curți de Casație și Justiție nu se poate exercita apelul, ci numai recursul, care va fi soluționat în Secții Unite;
sentințele de dezînvestire. Legiuitorul nu a mai prevăzut posibilitatea exercitării apelului în cazul acelor sentințe, pentru a asigura o cât mai mare operativitate în soluționarea cauzelor, prin zădărnicirea folosirii abuzive a apelului împotriva unor hotărâri care nu rezolvă cauza, ci doar preced soluționarea acesteia.
Aceste sentințe fie sunt supuse doar recursului, fie exclud exercitarea oricărei căi de atac.
În ceea ce privește sentințele susceptibile de apel, acestea au fost clasificate, în funcție de felul competenței în baza cãreia prima instanțã a soluționat cauza, în urmãtoarele categorii:
sentințe penale prin care au fost soluționate în primã instanțã acțiunea penalã și acțiunea civilã sau numai una dintre ele. Acestea pot fi:
sentințe de condamnare, achitare sau încetare a procesului penal, indiferent dacã acțiunea civilã a fost admisã, respinsã ori lãsatã nesoluționatã;
sentințe prin care, deși nu s-a aplicat o pedeapsã, s-a luat o mãsurã de siguranțã sau o mãsurã educativã;
sentințe prin care prima instanțã a admis sau a respins o cerere de revocare ori înlocuire a libertãții supravegheate sau o cerere pentru liberarea minorului dintr-un centru de reeducare înainte de a deveni major ori pentru revocarea sau prelungirea internãrii într-un centru de reeducare;
sentințe prin care prima instanțã, care se pronunțase anterior asupra acțiunii penale, a soluționat numai acțiunea civilã sau când, dupã decesul inculpatului și încetarea procesului penal, judecarea acțiunii civile a continuat fațã de moștenitorii acestuia;
unele sentințe pronunțate în cadrul soluționãrii unei cãi extraordinare de atac, cum ar fi, spre exemplu, sentința prin care a fost respinsã în principiu cererea de revizuire sau prin care a fost admisã sau respinsã în fond aceastã cale de atac și cea datã în cazul în care contestația în anulare a fost introdusã la prima instanțã pe temeiul autoritãții de lucru judecat;
sentine pronunțate de judecãtorie sau tribunal în baza art.460 C.proc.pen., ca instanțã de executare sau ca instanțã în a cãrei razã teritorialã se aflã locul de deținere, în soluționarea unor situații legate de executarea hotãrârii penale, cum ar fi: schimbãrile necesare în executarea unor pedepse sau schimbãrile și incidentele ce se pot ivi cu ocazia punerii în executare a mãsurilor de siguranțã;
sentințe pronunțate în cadrul unor proceduri speciale: reabilitarea, constatarea rezultatelor reconstituirii unui dosar sau înscris, recunoașterea hotãrârilor penale sau a actelor judiciare strãine.
Atacarea cu apel a încheierilor
Potrivit art.361 alin.2, încheierile date în primã instanțã pot fi atacate cu apel numai o datã cu fondul. Aceste încheieri preced soluționarea în fond a cauzei și fac parte integrantã din hotãrârea care se va pronunța. De aceea, în alin.3, legiuitorul a prevãzut cã apelul declarat împotriva sentinței se socotește fãcut și împotriva încheierilor. Nu mai este necesar ca cererea de apel sã vizeze în mod expres și încheierile, acestea fiind socotite, implicit, ca atacate prin simpla exercitare a dreptului de apel împotriva sentinței prin care s-a rezolvat fondul cauzei.
Încheierile supuse apelului au fost grupate în doctrinã în urmãtoarele categorii:
încheieri prin care instanța s-a pronunțat asupra apãrãrilor formulate de cãtre pãrți sau asupra probelor propuse de acestea;
încheieri prin care se iau mãsuri pentru buna administrare a justiției;
încheieri prin care se iau unele mãsuri procesuale, ca mãsuri de siguranțã sau asigurãtorii;
încheieri de admitere în principiu a cererii de revizuire.
Mai pot fi incluse în rândul încheierilor atacabile o datã cu fondul și acelea care, deși au legãturã cu cauza, au fost date dupã pronunțarea sentintei. Apelul declarat împotriva sentinței se considerã îndreptat și împotriva acestor încheieri, date dupã pronunțarea hotãrârii, chiar dacã nu existau în momentul declarãrii apelului.
Existã însã și încheieri supuse unui regim diferit:
încheieri care nu pot fi atacate cu apel, cu condiția ca legea sã prevadã aceasta în mod expres;
încheieri care pot fi atacate cu apel separat, dar care urmeazã a fi judecat numai dupã pronuntarea sentinței;
încheieri împotriva cãrora nu poate fi folositã nici o cale de atac.
Capitolul al II-lea
ASPECTE PRIVIND DECLARAREA APELULUI
Titularii dreptului de apel
O datã cu pronunțarea hotãrârii în primã instanțã se naște dreptul recunoscut fiecãrui subiect procesual de a ataca hotãrârea respectivã cu apel, în condițiile în care legea îl permite. Exercitarea dreptului de apel este limitatã de calitatea pe care o are fiecare titular în procesul penal și de interesul pe care îl afirmã prin folosirea acestei cãi de atac. S-a afirmat în doctrinã cã apelul are un caracter personal în raport cu diversele pãrți care îl exercitã, ceea ce presupune cã dreptul de apel al fiecãrei pãrți este independent de dreptul de apel al celorlalte.
Este posibil ca mai multi subiecți procesuali sã declare apel concomitent, fãrã ca soluționarea unuia dintre apeluri sã împiedice rezolvarea celorlalte.
Art. 362 C.proc.pen. enumerã persoanele care pot declara apel: procurorul, inculpatul, partea vãtãmatã, partea civilã și partea responsabilã civilmente, martorul, expertul, interpretul și apãrãtorul, precum și orice persoanã ale cãrei interese legitime au fost vãtãmate printr-o mãsurã sau printr-un act al instantei.
1.1. Procurorul poate declara apel în ce privește latura penalã și latura civilã (art.362 alin.1 lit.a) C.proc.pen.). Potrivit Constituției, procurorul este titularul acțiunii publice în procesul penal ca reprezentant al intereselor generale ale societãtii. În temeiul principiilor impartialitãții, legalitãții si controlului ierarhic, care stau la baza organizãrii Ministerului Public, procurorul trebuie sã manifeste în activitatea sa obiectivitate și echidistanțã. El se constituie astfel într-un garant al aplicãrii corecte a legii, iar atunci când legea a fost greșit aplicatã folosește calea de atac a apelului sau a recursului, dupã caz, pentru restabilirea legalitãții. Din aceste considerente, spre deosebire de ceilalți titulari ai dreptului de apel, procurorul nu exercitã dreptul de apel în nume propriu, pentru a-și realiza un drept sau un interes personal, ci în temeiul obligației sale de a veghea la respectarea principiului legalitãții în procesul penal.
Astfel, procurorul poate exercita aceastã cale de atac ori de câte ori, pe parcursul procesului penal, se incalcã dispozițiile legale și se prejudiciazã interesele pãrților, iar acestea rãmân în pasivitate, nefolosind dreptul conferit de lege de a ataca hotãrârea.
Procurorul poate declara apel împotriva tuturor hotãrârilor judecãtorești supuse acestei cãi de atac, indiferent dacã a participat sau nu la judecarea cauzelor respective.
În ce privește latura penalã, procurorul poate declara apel împotriva oricãrei hotãrâri de achitare, de încetare a procesului penal sau de condamnare, putând agrava sau avantaja situația oricãreia dintre pãrți, dacã în cauzã s-a pronunțat o hotãrâre nelegalã sau netemeinicã.
În ce privește latura civilã, procurorul poate declara apel în cazurile în care, potrivit art. 17 C.proc.pen., acțiunea civilã se exercitã din oficiu, chiar dacã persoana vãtãmatã nu s-a constituit parte civilã. Acestor cazuri li se adaugã și cele în care actiunea civilã are ca obiect restituirea lucrului, desființarea totalã sau parțialã a unui înscris ori restabilirea situației anterioare sãvârșirii infracțiunii. În celelalte cauze, procurorul poate declara apel doar dacã partea civilã a declarat apel.
Art. 362 C.proc.pen. se referã generic la acțiunea civilã și nu prevede nici un fel de limitãri în ce privește modul de exercitare a acțiunii civile sau în legãturã cu faptul cã prin apelul declarat de procuror se tinde a se crea oricãreia dintre pãrti o situație mai favorabilã sau defavorabilã. De aceea cazurile în care procurorul poate face apel pe laturã civilã trebuie extinse la orice ipotezã în care interesele în materie civilã ale oricãreia dintre pãrți au fost prejudiciate.
Existã însã o limitare în ce privește partea civilã persoanã fizicã: prin motivele invocate de procuror în favoarea acesteia nu se poate pretinde ca inculpatul sã fie obligat la repararea unui prejudiciu mai mare decât cel precizat și evaluat de partea civilã în cursul judecãții în fața primei instanțe.
1.2. Inculpatul poate exercita calea de atac a apelului pe ambele laturi ale procesului penal (art.362 alin.1 lit.b) C.proc.pen.). Apelul inculpatului este personal si independent, el neputând ataca decât acele dispoziții din hotãrâre care au legãturã cu situația sa proprie, nu și în privința altor persoane.
Inculpatul poate declara apel împotriva sentinței de achitare sau de încetare a procesului penal și în ceea ce privește temeiurile achitãrii sau încetãrii procesului penal. În aceste cazuri inculpatul va putea ataca hotãrârea numai în ipoteza în care, prin schimbarea temeiurilor de achitare sau încetare a procesului penal i s-ar crea o situație mai favorabilã. Prin exercitarea apelului, inculpatul trebuie sã justifice un interes legitim.
Apelul mai poate fi exercitat în numele inculpatului și de urmãtoarele categorii de subiecți procesuali:
reprezentantul legal, pentru persoanele fizice și pentru persoanele lipsite de capacitate de exercițiu sau cu capacitate de exercițiu restrânsã;
apãrãtorul, ales sau din oficiu, care l-a asistat pe inculpat în fața primei instanțe, acesta fiind îndreptãțit sã exercite apelul fãrã a fi necesarã pentru aceasta o nouã împuternicire avocațialã ori alegerea unui nou apãrãtor. În cazul exercitãrii apelului de cãtre apãrãtor, inculpatul rãmâne în continuare titularul dreptului de apel, el putând declara că nu își însușeste apelul declarat de apãrãtorul sãu;
soțul inculpatului va putea face apel numai în interesul celuilalt soț, inculpat în proces, nu și în numele și interesul sãu propriu, dupã decesul soțului.
Partea vãtãmatã poate declara apel, potrivit art. 362 alin.1 lit. c), în cauzele în care acțiunea penalã se pune în mișcare la plângerea prealabilã, dar numai în ce privește latura penalã.
Dreptul pãrții vãtãmate de a ataca hotãrârea este dublu condiționat:
cauza trebuie sã facã parte din cele în care acțiunea penalã se pune în mișcare la plângerea prealabilã. Este vorba de infracțiunile arãtate în art. 279 alin.2 lit.b) si c), fiind exceptate acțiunile directe, adresate instanței de judecatã, care nu sunt apelabile, ci sunt susceptibile numai de recurs. Dacã acțiunea penalã se exercitã din oficiu, în condițiile legii, partea vãtãmatã nu va putea ataca hotãrârea pe latura penalã, indiferent de criticile care ar putea fi aduse. În cazul în care inculpatul a fost judecat pentru mai multe infracțiuni concurente, dintre care unele se urmãresc la plângere prealabilã, iar altele se urmãresc din oficiu, apelul pãrții vãtãmate, în ceea ce privește latura penalã, se va referi numai la infracțiunile pentru care acțiunea penalã a fost pusã în mișcare la plângere prealabilã;
apelul pãrții vãtãmate trebuie sã priveascã numai latura penalã a cauzei. Apelul poate viza orice aspect referitor la latura penalã, cu urmãtoarea limitare: partea vãtãmatã nu va putea cere schimbarea încadrãrii juridice a faptei pentru care este judecat inculpatul, dintr-o infracțiune pentru care acțiunea penalã se pune în mișcare la plângerea prealabilã într-o infracțiune care se urmãrește din oficiu, întrucât s-ar încãlca prevederile art. 362 alin.1 lit.c) care aratã limitele în care partea vãtãmatã poate face apel.
Este posibil ca partea vãtãmatã, suferind și un prjudiciu material, sã se constituie și parte civilã. În acest caz, calitatea de parte vãtãmatã se cumuleazã cu cea de parte civilã. Partea vãtãmatã își pãstreazã dreptul de a face apel în ce privește latura penalã, independent de constituirea sa ca parte civilã. Dacã s-a retras din calitatea de parte civilã, persoana respectivã rãmâne în continuare în proces, ca parte vãtãmatã și, dacã a pus în miscare acțiunea penalã prin plângere prealabilã, poate declara apel numai în ce privește latura penalã a cauzei.
Apelul poate fi declarat și de cãtre reprezentantul legal al pãrții vãtãmate sau de cãtre apãrãtor.
Prin Decizia nr.100 din 9 martie 2004 , Curtea Constituțională a constatat că dispoziția “în cazurile în care acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă, dar numai în ceea ce privește latura penală”, din cuprinsul art.362 alin.1 lit c) C.proc.pen. este neconstituțional. În motivarea deciziei, Curtea a arătat că dispozițiile art.362 alin.1 lit.c) contravin principiului egalității în drepturi, consacrat în art.16 alin.1 din Constituție, republicată, deoarece pun persoana vătămată, care este subiect pasiv al infracțiunii și al raportului substanțial de conflict, în poziție de inferioritate față de inculpat, subiectul activ al infracțiunii, care are dreptul de a folosi nestânjenit calea de atac a apelului. Or, este inadmisibil ca inculpatul să poată exercita apelul, iar victima sa, parte vătămată în proces, să nu aibă acest drept.
De asemenea, dispozițiile art.362 alin.1 lit.c) vin în contradicție și cu art.21 din Constituție, referitor la accesul liber la justiție, dat fiind că îngrădește dreptul unor părți ale unuia și aceluiași proces penal de a exercita căile legale de atac. S-a mai arătat că, în situația în care partea vătămată este împiedicată să exercite căile ordinare de atac, aceasta nu-și poate valorifica și apăra drepturile în fața instanței de apel sau de recurs, întrucât cauza ori nu va ajunge în fața acestor instanțe ori, în eventualitatea apelului sau recursului declarat de inculpat, nu se poate înrăutăți situația acestuia.
Constatând neconstituționalitatea dispozițiilor menționate din cuprinsul art.362 alin.1 lit.c) C.proc.pen., Curtea înțelege să procedeze la revizuirea practicii sale în materie, urmând ca persoana vătămată să poată exercita calea de atac a apelului, indiferent de modul în care se pune în mișcare acțiunea penală (din oficiu sau la plângere prealabilă).
1.4. Partea civilã și partea responsabilã civilmente pot exercita calea de atac a apelului numai în ce privește latura civilã (art. 362 alin. 1 lit.d) C.proc.pen.), deoarece au drepturi și obligații procesuale care decurg din acțiunea civilã atunci când aceasta se exercitã alãturi de cea penalã.
S-a arãtat în literatura de specialitate cã apelul pãrții civile și al pãrții responsabile civilmente poate viza și aspecte ale laturii penale, dar numai în mãsura în care ar produce consecințe asupra laturii civile. Apelul nu se poate referi însã la aspectele ce vizeazã latura penalã a procesului în cazul în care latura civilã a fost disjunsã și nu a fost încã rezolvatã.
Apelul poate fi declarat pentru partea civilã și partea responsabilã civilmente de cãtre reprezentantul legal și apãrãtor.
Prin Decizia nr.482 din 9 noiembrie 2004, Curtea Constituțională a constatat că dispozițiile art.362 alin.1 lit.d) C.proc.pen. sunt neconstituționale în măsura în care nu permit părții civile și părții responsabile civilmente să exercite apelul și în ce privește latura penală a procesului.
În motivarea deciziei, Curtea a arătat că, în cazul în care persoana vătămată formulează, în cadrul procesului penal, pretenții pentru repararea prejudiciului material suferit ca urmare a săvârșirii infracțiunii, aceasta cumulează două calități procesuale: calitatea de parte vătămată și calitatea de parte civilă. Aceste două părți ale procesului penal se află într-o situație identică, și anume în situația de persoană lezată în drepturile sale prin săvârșirea infracțiunii, ceea ce justifică “interesul legitim” la care se referă art.21 din Constituție. Astfel, dispozițiile art.362 alin.1 lit.d) contravin principiului constituțional al egalității cetățenilor în fața legii.
De asemenea, există inegalitate de tratament în ceea ce privește accesul la căile de atac în primul rând între partea civilă și partea responsabilă civilmente, pe de o parte și inculpat, de de altă parte, iar în al doilea rând, între acestea și persoanele prevăzute în art.362 alin.1 lit f), care pot face apel atât în ce privește latura penală, cât și în ce privește latura civilă.
S-a mai arătat că, atât partea civilă cât și partea responsabilă civilmente au interesul pentru soluționarea laturii penale a procesului, în condițiile în care de stabilirea existenței faptei penale și a vinovăției inculpatului judecat în cauză depinde și soluționarea laturii civile a procesului.
Considerentele deciziei prin care s-au declarat neconstituționale prevederile art.362 alin.1 lit.c) C.proc.pen. sunt valabile și în argumentarea deciziei de față.
1.5. Martorul, expertul, interpretul si apãrãtorul pot declara apel numai cu privire la cheltuielile judiciare ce li se cuvin (art.362 alin.1 lit.e) C.proc.pen.). Aceste persoane nu sunt pãrți în procesul penal principal, dar au calitatea de subiecți procesuali, fiind îndreptãțiți sã atace cu apel un act procesual, atunci când drepturile lor privind cheltuielile judiciare au fost netemeinic sau nelegal stabilite ori nu au fost luate în considerare. Apelul declarat de apãrãtor vizeazã interesele proprii ale acestuia și nu ale pãrții pe care a asistat-o în cursul procesului penal, în aceastã situație doar apãrãtorul fiind titular al dreptului de apel.
Pentru aceste persoane poate declara apel și reprezentantul legal sau apãrãtorul.
1.6. Orice persoanã ale cãrei interese legitime au fost vãtãmate printr-o mãsurã sau act al instanței (art. 362 alin.1 lit f) C.proc.pen.). Este vorba de persoane care nu au avut calitatea de pãrți în proces și, ca atare, nu au drepturi si obligații care izvorãsc din rezolvarea acțiunilor în procesul penal. Aceste persoane au însã calitatea de subiecți procesuali, având dreptul sã conteste acele dispozitii din sentințe prin care interesele lor personale au fost vãtãmate. Apelul nu va putea viza aspecte legate de fondul cauzei.
Și pentru aceste persoane pot declara apel reprezentantul legal sau apãrãtorul, ca substituiți procesuali.
Cererea de apel și motivarea acesteia
Legea acordã persoanelor arãtate în art.362 C.proc.pen. facultatea de a exercita dreptul de apel sub condiția manifestãrii exprese de voințã în acest sens. Din punct de vedere procedural, manifestarea de voințã îmbracã forma cererii de apel, care trebuie sã îndeplineascã cerințele prevãzute de Codul de procedurã penalã.
Deși constituie actul de sesizare a instanței de apel, cererea de apel se depune, conform art.367 C.proc.pen., la instanța a cãrei hotãrâre se atacã.
Prin excepție, cererea se poate depune, în cazul persoanelor aflate în stare de deținere, la administrația locului de deținere, iar dacã apelul este declarat oral, acesta se va consemna într-un proces-verbal încheiat de administrația locului de detinere. De asemenea, militarii în termen pot depune cererea de apel la unitatea militarã din care fac parte, iar în celelalte cazuri, la oficiul poștal, prin scrisoare recomandatã. Cererea de apel a deținutului sau procesul-verbal întocmit de administrația locului de deținere ori cererea de apel înregistratã sau atestatã de unitatea militarã se înainteazã instanței a cãrei hotãrâre se atacã.
Depunerea cererii de apel la o altã instanțã decât cea prevãzutã de art. 367 alin.1 C.proc.pen. nu va atrage sancțiunea nulitãții acesteia; cererea va fi trimisã de îndatã la instanța a cãrei hotãrâre este apelatã și va fi socotitã ca fãcutã în termen dacã a fost depusã ori trimisã prin poștã înainte de expirarea termenului de apel.
Cererea corect introdusã la instanța a cãrei hotãrâre se atacã va fi trimisã, împreunã cu dosarul cauzei, instanței superioare.
Potrivit art. 366 alin.1 C.proc.pen. cererea de apel îmbracã forma scrisã si trebuie semnatã de cãtre persoana care face declaratia. Se poate declara apel și oral, în ședinta în care s-a pronunțat hotãrârea. Președintele completului ia act de declarația de apel și o consemneazã într-un proces-verbal care ține loc de cerere de apel și produce toate efectele unei asemenea cereri.
Din punct de vedere formal, legea nu cere decât ca declarația sã provinã de la apelant sau de la reprezentantul acestuia ori substituitul sãu procesual și sã fie primitã în termen.
În cazul în care cererea de apel este fãcutã în scris, o condiție esențialã pentru identificarea apelantului este semnãtura acestuia. Cererea poate fi semnatã de apelantul însuși, de reprezentantul sãu legal ori de apãrãtor, iar în cazul inculpatului, de soțul acestuia. Dacã cererea de apel se face de cãtre o altã persoanã decât apelantul, trebuie sã se menționeze în cuprinsul cererii pentru cine se declarã apel. Dacã cererea este fãcutã de cãtre reprezentant, acesta va trebui sã anexeze, în mod obligatoriu, și procura specialã în baza cãreia este împuternicit sã exercite calea de atac.
Persoana juridicã, ca parte civilã sau parte responsabilã civilmente, sau Ministerul Public pot declara apel printr-o adresã oficialã cãtre instanța a cãrei hotãrâre se atacã.
Pentru persoana care nu poate semna cererea de apel, indiferent de motiv, Codul de procedurã penalã prevede posibilitatea atestãrii acesteia de cãtre un grefier de la instanța a cãrei hotãrâre se atacã sau de cãtre apãrãtorul apelantului. În cazul în care apelantul nu se poate deplasa la instanțã, atestarea poate fi fãcutã de primarul sau secretarul consiliului local ori de un funcționar desemnat de aceștia, din localitatea unde domiciliazã apelantul.
Cererea de apel nesemnatã sau neatestatã poate fi confirmatã în instanțã de parte sau de reprezentantul ei, însã înãuntrul termenului de apel. Confirmarea poate fi si tacitã, de exemplu prin simpla prezentare a apelantului în fata instanței de apel și propunerea de cãtre acesta a unei probe.
Nerespectarea dispozițiilor art.366 C.proc.pen. cu privire la semnarea, atestarea și confirmarea cererii de apel atrage sancțiunea nulitãții absolute a cererii, conform art.197 alin.2 C.proc.pen., nulitate care nu poate fi înlãturatã în nici un mod, se poate invoca în orice stare a procesului și se ia în considerare din oficiu.
Mențiunile greșite din cererea de apel fie cu privire la felul cãii de atac, fie cu privire la instanța care va judeca, fie cu privire la persoana cãreia i se adreseazã nu influențeazã valabilitatea cererii.
Motivarea apelului presupune justificarea folosirii acestei cãi de atac de cãtre titular și are rolul de a preciza și delimita cadrul discuției în fața instanței de control și al judecãții acestei instanțe.
Motivele de apel se formuleazã fie în scris, prin cererea de apel sau printr-un memoriu separat, care trebuie depus cel mai târziu pânã în ziua judecãții, fie oral, în fata instanței, cu ocazia dezbaterii apelului.
Motivarea apelului nu constituie o cerințã obligatorie, ceea ce înseamnã cã din cuprinsul cererii pot lipsi motivele de apel. Apelul poate rãmâne și nemotivat, fãrã ca aceasta sã împiedice instanța de apel sã examineze fondul cauzei. Apelul va fi judecat chiar și în lipsa apelantului și deci nu va putea fi respins ca nesusținut.
Prin judecata în apel se exercitã un control integral – în fapt și în drept – asupra judecãții primei instanțe. Motivele de fapt sunt determinate de greșita apreciere a probelor și împrejurãrilor cauzei sau din insuficiența mijloacelor de probã administrate ori din neconcordanța acestora cu starea de fapt reținutã etc. Motivele de drept vizeazã orice greșitã aplicare a legii penale.
Prin motivele de apel pot fi avute în vedere, practic, toate viciile de procedurã și de judecatã care afecteazã hotãrârea atacatã, legea neimpunând nici o restricție în acest sens. Viciile de procedurã (vitium in procendo) constau în încãlcãri ale dispozițiilor legale care reglementeazã desfãșurarea procesului penal, care nu s-au acoperit prin neinvocare în conditiile art.197 alin.4 C.proc.pen. viciile de judecatã (vitium in judecando) reprezintã erori sãvârșite fie în stabilirea stãrii de fapt (error facti), fie în aplicarea unor norme de drept substanțial (error in jure).
3. Termenul de apel
Art. 363 C.proc.pen. stabileste regula conform cãreia termenul de apel este de 10 zile, dacã legea nu dispune altfel.
Termenul de apel este un termen procedural legal și are caracter imperativ în sensul cã depãșirea lui atrage decãderea din dreptul de a exercita calea de atac. Dacã totuși apelantul a introdus cererea dupã împlinirea termenului, aceasta urmeazã a fi respinsã ca tardivã. Termenul de apel este determinat și fix, durata sa, stabilitã prin lege, fiind invariabilã.
De la regula prevãzutã la art. 363 existã o serie de situații de excepție care presupun exercitarea apelului într-un termen mai mic de 10 zile. Astfel, art. 477 alin.1 C.proc.pen. stabilește cã termenul de apel împotriva hotãrârii instanței, în cazul unor infracțiuni flagrante, este de 3 zile. Dacã instanța constatã însã cã judecata nu se poate desfãșura potrivit procedurii speciale prevãzutã pentru infracțiunile flagrante, va dispune, în baza art.472, ca soluționarea cauzei sã se facã potrivit procedurii obișnuite, în care termenul de apel este de 10 zile. De asemenea , în cazul în care instanța dispune cu privire la luarea, încetarea sau înlocuirea mãsurilor preventive, termenul de apel este de 3 zile.
Termenul de apel, dupã natura sa, poate fi peremptoriu sau dilatoriu. Termenul peremptoriu presupune cã titularul poate sã promoveze apelul înãuntrul intervalului de timp prevãzut de lege, iar neexercitarea apelului în acest interval conduce la respingerea lui ca tardiv. Termenul dilatoriu se referã la posibilitatea de punere în executare a hotãrârii judecãtorești penale, dar numai de la data expirãrii termenului de apel, când hotãrârea rãmâne definitivã.
Termenul de apel se calculează pe zile libere, cu prorogarea, când este cazul, a momentului final. Instanța de apel are îndatorirea de a verifica dacă apelul a fost sau nu declarat în termen.
Momentul de la care începe să curgă termenul de apel este diferit în raport cu calitatea și situația procesuală a titularului dreptului de apel:
pentru procuror, dacă a participat la dezbateri, termenul curge de la pronuntare. În cazurile în care procurorul nu ia parte la ședința de judecată, participarea sa fiind facultativă, instanței îi revine obligația de a trimite de îndată dosarul procurorului, în vederea eventualei exercitări a dreptului de apel, iar acesta este obligat să-l restituie după expirarea termenului de apel. În această situație termenul curge de la înregistrarea de către Parchet a adresei de trimitere a dosarului. Dacă procurorul a participat la judecată, deși participarea sa nu era obligatorie, termenul de apel va incepe să curgă de la pronunțare;
pentru părți, termenul de apel curge în mod diferențiat, după cum acestea au fost sau nu prezente la dezbateri sau la pronunțare. Pot apărea următoarele situații:
pentru partea care a fost prezentă la dezbateri sau la pronunțare, termenul curge de la pronunțare. Părțile care au fost prezente în momentul începerii dezbaterilor sunt socotite prezente până în momentul pronunțării, chiar dacă au lipsit la vreunul din momentele intermediare și chiar la pronunțare. În sensul art. 363 alin.3 C.proc.pen., „parte prezentă” este numai aceea care a fost efectiv de față, la dezbateri sau la pronunțare, nu si cea cu care procedura a fost completă, dar a lipsit de la judecată și de la pronunțarea hotărârii. Instanța nu are obligația de a comunica hotărârea pronunțată nici părților care au fost prezente la dezbateri și nici celor prezente la pronunțare;
atunci când partea a lipsit atât la dezbateri cât și la pronunțare, termenul de apel începe să curgă de la comunicarea copiei de pe dispozitivul hotărârii. Art. 360 alin.1C.proc.pen. prevede că se vor comunica părților care au lipsit atât la judecată cât și la pronunțare copii de pe dispozitivul hotărârii. Comunicarea copiei de pe dispozitiv trebuie făcută cu respectarea reglementărilor legale. În cazul unei comunicări nelegale, apelul trebuie considerat ca făcut în termen, chiar dacă a fost declarat după un interval de timp mai mare de 10 zile de la acea comunicare. Aceeasi soluție se aplică și în cazul în care comunicarea nu a avut loc. Partea poate introduce apelul în mod valabil și înainte de comunicarea hotărârii, întrucât aceasta nu este o condiție a exercitării dreptului de apel, ci o condiție necesară pentru curgerea termenului în care poate fi declarat apelul. În această situație, dacă instanța de apel s-a pronunțat asupra apelului introdus anterior comunicării hotărârii, partea respectivă nu va mai putea declara un nou apel după comunicare;
inculpatul deținut, militar în termen etc., care a lipsit la pronunțare, poate exercita dreptul de apel din momentul comunicării hotărârii, chiar dacă a fost prezent la dezbateri și chiar dacă pronunțarea s-a făcut în ziua când au avut loc dezbaterile. Pentru inculpatul prezent la dezbateri, dar care a lipsit la pronunțare, termenul de apel curge de la pronunțare; comunicarea dispozitivului deciziei de către instanța de apel inculpatului liber este irelevantă în ce privește data de la care se socotește termenul de apel;
pentru martor, expert, interpret și apărător termenul de apel începe să curgă de la pronunțarea încheierii prin care instanța a dispus asupra cheltuielilor judiciare și cel mai târziu în 10 zile de la pronunțarea sentinței prin care s-a soluționat cauza. Judecarea apelului declarat de acești subiecți procesuali se face numai după soluționarea cauzei, afară de cazul când judecata acesteia a fost suspendată, potrivit art. 303 C.proc.pen., ca urmare a constatării că inculpatul suferă de o boală gravă care îl împiedică să participe la judecată;
legea nu prevede însă momentul de la care începe să curgă termenul de apel pentru persoanele ale căror interese au fost vătămate prntr-o măsură sau printr-un act al instanței. S-a admis în doctrină că și în această situație apelul poate fi introdus cel mai târziu în 10 zile de la pronunțarea sentinței prin care s-a soluționat cauza și nu de la comunicarea hotărârii, deoarece numai părțile sunt îndreptățite la aceasta;
în cazul pricinilor soluționate conform procedurii speciale pentru urmărirea și judecarea unor infracțiuni flagrante, termenul de apel de 3 zile curge de la pronunțare.
De la regula apelului în termen, legea reglementează două excepții cu caracter de remedii procesuale:
repunerea în termen;
apelul peste termen.
Repunerea în termen
Instituția repunerii în termen are rolul de a face posibil controlul judiciar în situația în care titularul dreptului de apel nu a putut introduce în termen cererea sa, pentru cauze temeinice.
Astfel, potrivit art. 364 C.proc.pen., apelul introdus după expirarea termenului prevăzut de lege se consideră ca fiind făcut în termen dacă instanța de apel constată că întârzierea a fost determinată de o cauză temeinică de împiedicare, iar cererea de apel a fost făcută în cel mult 10 zile de la începerea executării pedepsei sau a despăgubirilor civile.
Instituția repunerii în termen reprezintă un remediu procesual destinat a face posibil controlul judiciar în cazul în care titularii căilor de atac, din motive temeinice, au pierdut termenul pentru exercitarea acestora. Ea înlătură decăderea – ca sancțiune procesuală ce decurge din expirarea termenului de folosire a căii de atac – și prin aceasta servește nu doar interesului justițiabililor de a nu lăsa hotărâri nedrepte, care îi prejudiciază, să dobândească autoritate de lucru judecat, dar și intereselor societății în general, care cer ca legea să fie corect aplicată.
Până la soluționarea cererii de repunere în termen, instanța de apel poate suspenda executarea hotărârii atacate. Pentru a opera repunerea în termen trebuie îndeplinite cumulativ următoarele condiții:
întârzierea în declararea apelului să fi fost determinată de o cauză temeinică de împiedicare, care să fi pus partea în situația de a nu fi putut actiona în sensul exercitării dreptului său de apel. Constituie „cauză temeinică de împiedicare” un caz fortuit sau un caz de forță majoră, cum ar fi un accident, o boală sau o calamitate naturală. Instanța va aprecia, de la caz la caz, dacă situația invocată de titularul cererii constituie în mod efectiv o cauză de împiedicare a exercitării dreptului de apel. Netemeinicia cauzei de împiedicare conduce la respingerea cererii de repunere în termen;
cererea de apel trebuie să fie făcută în cel mult 10 zile de la începerea executării pedepsei ori a despăgubirilor civile. Prin „începerea executării pedepsei” se înțelege, în cazul pedepsei privative de libertate, prima zi de încarcerare sau, după caz, prima zi de executare a pedepsei la locul de muncă, iar în cazul amenzii, data recipisei de plată a primei rate ori data efectuării primei rețineri. „Începerea executării despăgubirilor civile” se referă la primul act de executare silită a acestora și anume comunicarea somației de executare, însoțită de copia hotărârii.
Dacă împotriva aceleiași părți s-a pornit atât executarea pedepsei cât și a despăgubirilor civile, termenul de 10 zile începe să curgă de la începerea acelei executări care a avut loc mai întâi, prezumându-se că din acel moment partea a aflat de existența hotărârii pronunțate împotriva sa.
Termenul de 10 zile este limitativ, iar nu exclusiv, adică partea care a pierdut termenul de apel va putea exercita această cale de atac și mai înainte de începerea executării pedepsei sau a despăgubirilor civile. Această condiție se referă numai la inculpat sau la partea responsabilă civilmente, întrucât numai împotriva acestora poate începe executarea pedepsei sau a despăgubirilor civile. Celelalte părți pot solicita repunerea în termen, îndeplinirea primei condiții fiind suficientă: existența cauzei temeinice de împiedicare.
Judecătorul delegat cu executarea are obligația, în baza rolului său activ, să dispună ca organele de executare să atragă atenția celui condamnat că are posibilitatea să declare apel în termen de cel mult 10 zile, dacă este în măsură să probeze existența unei cauze de împiedicare.
Repunerea în termen se hotărăște de instanța de apel, în fața căreia partea care a declarat apel trebuie să dovedească motivul de împiedicare. Instanța poate suspenda executarea hotărârii atacate cu ocazia aprecierii temeiniciei cererii de repunere în termen.
Efectele repunerii în termen:
dacă instanța de apel admite repunerea în termen, apelul este socotit ca fiind introdus în termen, urmând să iși producă toate efectele;
dacă cererea de repunere în termen a fost respinsă, apelul se consideră ca fiind introdus tardiv și va fi respins ca atare. Această situație ar putea fi înlăturată numai dacă, în condițiile art. 365 C.proc.pen., calea de atac folosită ar putea fi considerată apel peste termen.
3.2. Apelul peste termen
Apelul peste termen reprezintă un remediu procesual, reglementat în art.365 C.proc.pen. și instituit în favoarea celor care nu au fost prezenți nici la judecată și nici la pronunțare. Aceștia pot folosi apelul, însă nu mai târziu de 10 zile de la începerea executării pedepsei sau, după caz, a despăgubirilor civile.
Apelul peste termen nu suspendă executarea decât dacă instanța de apel despune în acest sens.
Exercitarea apelului peste termen presupune îndeplinirea cumulativă a două condiții:
1) partea care dorește să atace hotărârea trebuie să fi lipsit atât la judecată cât și la pronunțarea hotărârii. Se consideră că o parte a lipsit de la judecată atunci când nu a fost prezentă la nici una din ședințele de judecată desfășurate până la deliberare. În această ipoteză operează prezumția că partea nu a luat cunoștință de judecată și nici de hotărârea pronunțată;
2) cererea de apel trebuie să fie făcută cel mai târziu în 10 zile de la începerea executării pedepsei sau a despăgubirilor civile. Apelul peste termen poate fi introdus oricând după expirarea termenului de apel ordinar, chiar și înainte de începerea executării pedepsei sau a despăgubirilor civile, însă nu mai târziu de 10 zile de la acest moment. De aceea se poate spune că termenul de 10 zile prevăzut de art.365 alin.1 este un termen limită , iar nu un termen exclusiv, care ar presupune respingerea ca prematur a apelului declarat înaintea punerii în executare a hotărârii.
Greșita denumire a actului prin care se exercită apelul nu schimbă caracterul acestuia. Dacă din cerere se desprind criticile pe care titularul le aduce hotărârii instanței de fond și sunt îndeplinite cumulativ cele două condiții, cererea va fi caracterizată din oficiu ca apel peste termen și soluționată ca atare. Instanța are îndatorirea de a examina conținutul real al cererii și nu modul în care aceasta a fost intitulată.
Efectele apelului peste termen:
Apelul peste termen este o modalitate specială a apelului ordinar și are, ca și acesta, un efect devolutiv și un efect extensiv. Nu are însă efect suspensiv, suspendarea executării hotărârii atacate fiind lăsată la aprecierea instanței.
Apelul peste termen nu afectează data la care hotărârea atacată rămâne definitivă, aceasta intrând în puterea lucrului judecat la data expirării termenului de apel ordinar.
4. Renunțarea la apel
În temeiul principiului disponibilității, părțile au dreptul ca, după pronunțarea hotărârii și până la expirarea termenului de apel să renunțe în mod expres la această cale de atac.
Art. 368 C.proc.pen. se referă în mod expres la părți și pare că nu se aplică procurorului și celorlalti titulari ai dreptului de apel prevăzuți în art. 362 alin.1 lit.e) și f) C.proc.pen. Procurorul are însă posibilitatea de a renunța tacit la apel prin neexercitarea acestei căi de atac în termen, dar și expres, printr-o declarație scrisă sau orală, în ședința de judecată, după pronunțarea hotărârii.
Persoanele arătate în art.362 alin.1 lit.e) și f) C.proc.pen. nu sunt părți în raportul procesual penal, dar au calitatea de părți în raportul procesual adiacent celui dintâi, astfel că, printr-o interpretare extensivă, prevederile art.368 alin.1 C.proc.pen. le pot fi aplicate.
Pentru a fi valabilă, renunțarea la apel trebuie să îndeplinească două condiții:
partea să fi renunțat la apel în intervalul cuprins între data pronunțării sentinței și data expirării termenului de apel. Nu se poate renunța la apel înainte de pronunțarea sentinței, întrucât acest drept nu s-a născut încă. De asemenea, nici după epuizarea termenului, partea nu mai poate declara că renunță la apel, fiind decăzută din exercitarea acestui drept;
renunțarea trebuie făcută expres, în termeni neechivoci sau legați de îndeplinirea anumitor condiții.
Declarația de renunțare la apel se poate face în scris, printr-o cerere explicită depusă la instanța care a pronunțat hotărârea sau oral, în sedința în care s-a pronunțat hotărârea. Declarația poate fi făcută personal de către titular sau prin mandatar cu procură specială.
Revenirea asupra renunțării
Potrivit art.368 alin.2 C.proc.pen. se poate reveni asupra renunțării la apel, dar numai înăuntrul termenului de declarare a apelului. Revenirea asupra renunțării are caracter definitiv atunci când apelul vizează latura civilă a procesului, datorită principiului disponibilității, dominant în materie civilă.
Renunțarea la apel este definitivă numai din momentul expirării termenului de apel, atunci când persoana care a făcut declarația de renunțare nu a revenit asupra ei în interiorul acestui termen.
Efectele renunțării la apel:
Art.416 C.proc.pen. prevede în mod expres că hotărârea primei instanțe rămâne definitivă la data expirării termenului de apel în două situații: a)când nu s-a declarat apel în termen și b)când apelul declarat a fost retras înăuntrul termenului. Ipoteza renunțării la apel nu se regăsește în enumerarea de la art.416 C.proc.pen., ceea ce înseamnă că legiuitorul a înțeles să o includă cazului prevăzut la pct.2 lit.a) al art.416 („când nu s-a declarat apel în termen”) și să considere că hotărârea primei instanțe rămâne definitivă la data expirării termenului de apel.
5. Retragerea apelului
Spre deosebire de renunțarea la apel, retragerea apelului presupune existența unui apel declarat și poate fi făcută de oricare dintre părți și de procuror. Termenul în care apelul poate fi retras este cuprins între momentul declarării acestuia și până la închiderea dezbaterilor în fața instanței de apel. Retragerea apelului poate privi fie latura penală fie latura civilă ori ambele laturi ale cauzei.
Declarația de retragere a apelului trebuie să fie făcută personal de către parte sau prin mandatar special. Retragerea apelului de către apărător, în lipsa unei procuri speciale, nu va fi luată în considerare. Dacă declarația a fost făcută în formă scrisă, ea poate fi introdusă fie la instanța a cărei hotărâre se atacă, fie la instanța de apel. Atunci când declarația a fost depusă la prima instanță, aceasta o va înainta, împreună cu dosarul cauzei, instanței de apel, singura care poate lua act de retragerea apelului.
Declarația orală trebuie făcută numai în fața instanței de apel.
Dacă partea se află în stare de deținere, retragerea apelului se face printr-o declarație atestată sau consemnată într-un proces-verbal de către conducerea locului de deținere.
Inculpatul minor nu poate retrage apelul declarat personal sau de reprezentantul său legal. Reprezentantul legal poate retrage apelul în ceea ce privește latura civilă a cauzei, potrivit legii civile. Apelul declarat de procuror nu poate fi retras decât de către procurorul ierarhic superior. Prin această dispoziție a art. 369 alin.3 C.proc.pen. se urmărește a se asigura un control eficient asupra modului în care reprezentanții Ministerului Public înțeleg să se folosească de calea de atac a apelului. Apelul retras în aceste condiții poate fi insușit de partea în favoarea căreia a fost declarat.
Efectele retragerii apelului
Prin retragerea apelului, instanța sesizată prin declarația de apel se dezînvestește și va lua act de manifestarea de voință a apelantului, dispunând scoaterea cauzei de pe rol. Un nou apel, introdus ulterior de către aceeași parte, în aceeași cauză, este inadmisibil. Instanța de apel va lua act de retragerea apelului printr-o decizie, ca hotărâre prin care instanța se pronunță asupra apelului, în temeiul art.311 C.proc.pen. Prin retragerea apelului se pune capăt judecării cauzei, instanța constatând că apelul a fost retras, ceea ce echivalează cu o pronunțare asupra căii de atac.
Rămânerea definitivă a hotărârii primei instanțe se produce:
la data expirării termenului de apel, dacă apelul a fost retras înăuntrul termenului;
la data retragerii apelului, dacă aceasta a avut loc după expirarea termenului de apel.
Nu pot fi atacate cu recurs sentințele împotriva cărora apelul a fost retras.
6. Efectele apelului
6.1. Efectul suspensiv
Potrivit art. 370 C.proc.pen., apelul declarat în termen este suspensiv de executare, atât în ceea ce privește latura penală cât și latura civilă, afară de cazul când legea dispune altfel. Efectul suspensiv presupune deci că hotărârea judecătorească atacată nu poate deveni definitivă și implicit ea nu poate fi pusă în executare pe toată durata judecării apelului.
Caracteristic efectului suspensiv este faptul că operează ope legis.
Calea de atac ordinară a apelului este îndreptată împotriva hotărârilor nedefinitive. Acestea nu vor putea fi puse în executare atâta timp cât nu au dobândit autoritate de lucru judecat, ca urmare a controlului jurisdicțional realizat de instanța superioară, competentă să se pronunțe asupra legalității și temeiniciei hotărârii primei instanțe.
Efectul suspensiv poate fi total, atunci când declarația de apel vizează sentința primei instanțe în întregime sau parțial, atunci când apelul se referă numai la latura penală sau numai la latura civilă a procesului sau anumite dispoziții din sentință.
Apelul procurorului, dacă este făcut fără rezerve, suspendă executarea sentinței atacate în întregul ei.
Apelul inculpatului, de asemenea, suspendă executarea atât a laturii penale cât și a laturii civile.
Apelul declarat de partea vătămată, neconstituită parte civilă, are un efect suspensiv parțial, limitat numai la latura penală a cauzei, iar apelul părții civile și a părții responsabile civilmente suspendă numai executarea laturii civile.
Pentru părțile care nu au declarat apel sau la care apelul declarat nu se referă, hotărârea este executorie de la data expirării termenului de apel.
Efectul suspensiv are un caracter absolut, pentru că operează ori de câte ori se declară apel, chiar și în cazul în care se constată ulterior că acesta este neîntemeiat sau neregulat introdus. Astfel, hotărârea primei instanțe nu va deveni executorie până când instanța superioară nu va respinge apelul. Efectul suspensiv este constant, dat fiind că se menține până la soluționarea apelului.
Pentru a opera efectul suspensiv, este necesar ca apelul să fi fost declarat în termen. Un apel tardiv va suspenda executarea hotărârii numai dacă s-a obținut repunerea în termen, potrivit art.364 C.proc.pen., fiind obligatoriu ca instanța de apel să încuviințeze cererea de repunere în termen. În cazul apelului peste termen, potrivit art.365 C.proc.pen., suspendarea executării hotărârii atacate este lăsată la aprecierea instanței de apel.
De la regula efectului suspensiv există și derogări. Astfel, art.350 alin.2 și 3 C.proc.pen. prevede că inculpatul arestat preventiv este pus de îndată în libertate, în caz de achitare sau de încetare a procesului penal ori, în caz de condamnare, dacă pedeapsa închisorii este cel mult egală cu durata reținerii și arestării preventive, ori dacă s-a dispus suspendarea executării pedepsei sau executarea ei la locul de muncă sau în cazul când s-a aplicat amendă. În toate aceste situații, potrivit alin.4, hotărârea pronunțată cu privire la arestarea inculpatului este executorie, ceea ce presupune că arestatul preventiv va fi pus în libertate de drept, chiar dacă Ministerul Public a declarat apel. Această derogare are la bază necesitatea punerii imediate în executare a măsurii preventive când este necesară sau, dimpotrivă punerea de îndată în libertate a inculpatului când s-a dispus revocarea măsurii prin sentință, evitându-se producerea unor consecințe negative asupra desfășurării procesului penal.
6.2. Efectul devolutiv
Cuvântul „devolutiv” derivă din verbul latin devolvo (-vere, -volo, -volum), care înseamnă a transmite, a face să treacă ceva de la un subiect la altul.
Efectul devolutiv presupune transmiterea cauzei de la instanța care a pronunțat hotărârea atacată (judex a quo) la instanța competentă să soluționeze apelul (judex ad quem). Instanța de apel va supune hotărârea atacată examinării atât în fapt cât și în drept și, dacă este cazul, va adopta pe baza datelor cauzei o soluție diferită de cea a primei instanțe. Nu se poate transmite de la prima instanță la instanța de apel decât ceea ce a fost supus judecății celei dintâi. Astfel, instanța de apel nu va lua în considerare decât faptele care au făcut obiectul judecății în primă instanță. În schimb va putea să hotărască în privința acelor fapte cuprinse în actul de trimitere în judecată și asupra cărora prima instanță nu s-a pronunțat; va putea schimba încadrarea juridică a faptei; va fi în măsură să adauge la fapta săvârșită agravante sau atenuante. De asemenea va trebui să țină seama de consecințele pe care fapta le-a produs ulterior pronunțării hotărârii atacate și să ia în considerare exceptii noi, care nu au fost ridicate în primă instanță.
Instanța de apel nu poate dispune în privința acelor persoane care nu au figurat ca părți cu ocazia primei judecăți și nici să modifice calitatea procesuală a unor persoane.
Efectul devolutiv nu presupune o reluare a judecății care a avut loc în primă instanță, ci determină repunerea în discuție a cauzei printr-o nouă judecată, cu trăsături proprii, în scopul verificării legalității și temeiniciei hotărârii atacate fără o desființare în prealabil a acesteia.
Raportat la motivele invocate prin cererea de apel și la interesele pe care le afirmă apelantul, devoluțiunea cauzei poate fi integrală sau parțială. Devoluțiunea integrală (ex integro) se produce atunci când instanța de apel este învestită cu reexaminarea cauzei sub toate aspectele de fapt și de drept. Prin devoluțiunea parțială (in partibus) instanța se va pronunța numai asupra unora dintre elementele de fapt și de drept care au format obiectul judecății în primă instanță.
Art.371 C.proc.pen. stabilește limitele efectului devolutiv, arătând că instanța judecă apelul numai cu privire la persoana care l-a declarat și la persoana la care se referă declarația de apel și numai în raport cu calitatea pe care apelantul o are în proces.
În literatura de specialitate, titularii dreptului de apel au fost grupați în două categorii, sub aspectul devolutiv al acestei căi de atac.
Din prima categorie fac parte acei titulari care, prin calitatea lor procesuală, devoluează atât fondul cauzei, cât și măsurile adiacente fonduluiș este vorba de procuror și de părți.
Apelul declarat de procuror, fără rezerve, produce un efect devolutiv integral, in rem și in personam. Instanța de apel va judeca pricina sub toate aspectele și cu privire la toate persoanele care au fost părți în proces, efectul devolutiv putând să opereze atât în favoarea cât și în defavoarea lor. Apelul procurorului își păstrează caracterul integral și în situația în care, după expirarea termenului de apel, acesta și-a motivat apelul numai cu privire la anumite fapte sau persoane.
În cazul apelului inculpatului, cauza se devoluează atât în ce privește latura penală, cât și în ce privește latura civilă, dar numai în legătură cu propria sa situație. Acesta nu poate invoca situația altui inculpat.
Apelul părții vătămate devoluează cauza numai în ce privește latura penală și numai în acele cauze în care acțiunea penală se pune în mișcare la plângere prealabilă.
Apelul declarat de partea civilă devoluează numai latura civilă, însă instanța poate examina și acele aspecte ale laturii penale de care depinde corecta soluționare a pretențiilor civile.
În ce privește partea responsabilă civilmente, apelul acesteia are un efect devolutiv limitat la interesele sale în cauză, adică numai la aspectele ce privesc latura civilă. Dacă nu există un apel contrar, instanța de apel va menține soluția primei instanțe, fie exonerând partea responsabilă civilmente de plata oricăror despăgubiri, dacă nu există temeiurile de fapt sau de drept ale răspunderii civile pentru altul, fie reducând cuantumul despăgubirilor stabilite prin hotărârea atacată.
Referitor la persoană, art.371 alin.1 C.proc.pen. stabilește limitele judecării cauzei la instanța de apel. Însă în ce privește motivele de apel, art.371 alin.2 prevede îndatorirea instanței ca, în afara temeiurilor invocate și cererilor formulate de apelant, să examineze cauza sub toate aspectele legalității și temeiniciei hotărârii atacate. Prevederile art.371 alin.2 se completează cu principiul exprimat în adagiul tantum devolutum quantum apellatum – atât are cădere să judece instanța de apel cât este atacată hotărârea primei instanțe.
Motivele invocate de apelant nu influențează efectul devolutiv, în sensul îngrădirii lui. Declarația de apel, chiar nemotivată ori netemeinic motivată, este suficientă pentru a învesti instanța de apel cu întreaga pricină. Astfel, instanța va fi obligată, în baza rolului său activ, să examineze cauza sub toate aspectele de fapt și de drept, indiferent dacă acestea au fost sau nu invocate de către apelant și să pronunțe o soluție corespunzătoare legii și adevărului.
În virtutea efectului devolutiv al apelului, motivele de apel pot viza orice aspect al cauzei, inclusiv modificarea cadrului procesual, prin schimbarea încadrării juridice a faptei. Oricare ar fi momentul solicitării schimbării încadrării juridice, instanța de judecată este obligată să respecte cerințele impuse de lege cu privire la această instituție juridică, respectiv punerea în discuția părților a noii încadrări și atenționarea inculpatului că are dreptul să ceară acordarea timpului necesar pentru pregătirea apărării.
Dintr-o altă categorie de titulari ai dreptului de apel fac parte aceia care pot devolua numai aspectele auxiliare, adiacente ale fondului cauzei: martorii, experții, apărătorii, interpreții, precum și orice altă persoană care, prin activitatea primei instanțe, a suferit o vătămare a intereselor sale legitime.
6.3. Efectul neagravării situației în propriul apel
Art. 372 C.proc.pen. consacră regula conform căreia instanța de apel, soluționând cauza, nu poate crea o situație mai grea pentru cel care a declarat apel. Această regulă mai este cunoscută și sub denumirea „non reformatio in pejus”.
Prin exercitarea apelului, hotărârea atacată poate fi modificată numai în favoare (in melius), nu și în defavoarea (in pejus) celui care se folosește de această cale de atac.
Dacă instanța ar avea posibilitatea să agraveze situația apelantului, părțile nu ar mai avea interes să exercite apelul, întrucât ar exista riscul de a-și înrăutăți situația. Legiuitorul a urmărit însă ca părțile să poată supune hotărârea primei instanțe controlului jurisdicțional, având siguranța că aceasta nu le va crea o situație mai dezavantajoasă.
Regula non reformatio in pejus reprezintă o derogare de la principiile legalității și aflării adevărului, deoarece instanța de apel, constatând că hotărârea atacată este nelegală și netemeinică, nu va putea să o anuleze, pronunțând o nouă hotărâre prin care situația apelantului s-ar agrava. Astfel, între aplicarea corectă a legii și stabilirea situației de fapt, pe de o parte și interesul ca părțile să nu se abțină de la exercitarea căii de atac, pe de altă parte, s-a acordat prioritate acesteia din urmă.
Efectul neagravării situației în propriul apel se referă la toți titularii dreptului de apel, cu excepția procurorului. Acesta nu este parte în proces, nu acționează în interes propriu, ci ca reprezentant al societății. Exercitând o cale de atac, procurorul urmărește ca orice hotărâre greșită să fie îndreptată, de aceea apelul său poate fi atât în favoarea cât și în defavoarea unei părți.
Principiul non reformatio in pejus se aplică și părților în favoarea cărora s-a făcut apel de către procuror. Art. 372 alin.2 C.proc.pen. prevede că în apelul declarat de procuror în favoarea uneia dintre părți, instanța de apel nu poate agrava situația acesteia.
În cazul în care, în apelul său, procurorul a invocat motive atât în favoarea cât și în defavoarea inculpatului, neputându-se considera că este un apel în favoare, instanța de apel poate pronunța o hotărâre care să-i agraveze acestuia situația.
Regula prevăzută la art. 372 C.proc.pen. este incidentă numai atunci când apelul este singular, ceea ce presupune că sentința a fost atacată de o singură parte sau există mai multe apeluri, iar între părțile apelante nu există interese contrare. Aceasta nu exclude însă posibilitatea agravării situației părții în apelul declarat de către altă persoană. Dacă mai multe părți cu interese contrare au declarat apel, regula non reformatio in pejus nu se mai aplică. Atunci când sentința a fost atacată atât de inculpat cât și de procuror, situația inculpatului se poate agrava ca efect al admiterii apelului și nu ca o consecință a folosirii propriei căi de atac.
Art. 372 C.proc.pen. se referă la „instanța de apel”, însă dispoziția nu trebuie interpretată restrictiv. Regula non reformatio in pejus se aplică atât în ipoteza restituirii cauzei spre rejudecare primei instanțe cât și în cazul judecării cauzei de către instanța de apel, după desființarea hotărârii primei instanțe. De asemenea non reformatio in pejus operează și atunci când instanța de apel restituie cauza procurorului în vederea completării urmăririi penale, iar acesta a sesizat prima instanță printr-un nou rechizitoriu.
S-a considerat, în literatura de specialitate, că principiul neagravării situației în propriul apel se aplică în orice situație în care se analizează legalitatea și temeinicia unei hotărâri judecătorești și ori de câte ori sunt rezolvate alte probleme legate de hotărârile judecătorești.
În cazul în care, în cursul judecării apelului, apar modificări legislative în privința tratamentului penal al cauzei, aplicarea regulii non reformatio in pejus nu va fi înlăturată. O lege penală care prevede pedepse mai aspre pentru fapta reținută în sarcina inculpatului nu va putea conduce în mod automat la agravarea situației acestuia în propria cale de atac.
În privința părții vătămate, instanța de apel sesizată numai cu apelul acesteia poate să examineze latura penală sub toate aspectele și să pronunțe oricare din soluțiile prevăzute de lege, fără să se pună problema agravării situației în propriul apel. Se poate ivi situația în care partea vătămată exercită apelul pentru o corectă aplicare a actului de justiție. Ca urmare a soluționării căii de atac promovate de partea vătămată, inculpatul ar putea fi achitat sau i s-ar micșora pedeapsa stabilită de prima instanță. În acest caz nu se poate vorbi de agravarea situației părții vătămate.
Partea civilă poate face apel numai în ce privește latura civilă a cauzei. Astfel, prin apelul său, partea civilă poate pretinde că prima instanță a soluționat necorespunzător cererea sa privind despăgubirile civile, restituirile și alte reparații ori cererea sa în legătură cu cheltuielile de judecată. Instanța de apel nu va putea, în lipsa unui apel contrar, nici să respingă acea cerere, care a fost admisă de prima instanță, nici să reducă sumele acordate prin hotărârea atacată sau să înlăture celelalte reparații acordate, nici să scoată din cauză partea responsabilă civilmente. În caz contrar s-ar încălca principiul neagravării situației în propriul apel.
Sunt considerate agravări ale situației părții civile în propriul apel: înlăturarea solidarității inculpaților la plata despăgubirilor civile; obligarea inculpatului la plata unei sume eșalonate sub forma unor prestații periodice în locul unei sume globale; obligarea părții civile la plata unor cheltuieli de judecată pe care, prin hotărârea primei instanțe, ea nu fusese obligată a le plăti; schimbarea temeiului achitării dintr-o dispoziție legală care permite părții civile să obțină despăgubiri, într-o prevedere a legii care nu îi mai acordă această posibilitate etc.
În apelul părții responsabile civilmente, regula non reformatio in pejus ar fi încălcată dacă: s-ar majora cuantumul despăgubirilor sau al cheltuielilor de judecată pe care aceasta ar fi fost obligată să le plătească părții civile, în baza hotărârii atacate; instanța de apel ar înlătura dispoziția de obligare solidară a inculpatului la repararea pagubei. În acest din urmă caz partea responsabilă civilmente nu și-ar mai putea recupera de la inculpat suma pe care a achitat-o părții civile (cu titlu de despăgubiri).
Efectul neagravării situației în propriul apel se aplică și titularilor dreptului de apel menționați în art. 362 alin.1 lit.e) și f) C.proc.pen., în aceleași condiții ca și în cazul celorlalți subiecți procesuali; este necesar să nu existe un apel prin care se urmărește promovarea unor interese contrare.
6.4. Efectul extensiv
Potrivit art.373 C.proc.pen. instanța de apel examinează cauza prin extindere și cu privire la părțile care nu au declarat apel sau la care acesta nu se referă, putând hotărî și în privința lor, fără să poată crea acestor părți o situație mai grea.
Legiuitorul a instituit efectul extensiv în scopul rezolvării cauzei în concordanță cu interesele părților care aparțin aceluiași grup procesual (consortium litis). Între părțile fiecărui grup procesual există o indivizibilitate a situației lor care determină solidaritatea procesuală a acestora. În temeiul efectului extensiv, orice act procesual îndeplinit de unul din membrii grupului se răsfrânge asupra celorlalți, atunci când privește un aspect obiectiv.
Art. 373 C.proc.pen. prevede și o limitare a efectului extensiv. Astfel, instanța de apel, judecând apelul și cu privire la părțile care nu l-au declarat sau la care acesta nu se referă și modifică soluția pronunțată în primă instanță în privința acestora, nu le poate crea o situație mai grea. Întrucât situația apelantului nu poate fi agravată, nici situația celorlalte părți din grupul procesual, asupra cărora se extinde apelul nu poate fi înrăutățită.
Pentru ca efectul extensiv să poată funcționa, se cer a fi îndeplinite următoarele condiții:
existența unui apel valabil declarat. Un apel inadmisibil ori un apel tardiv nu vor antrena examinarea cauzei prin extindere și cu privire la părțile care nu au atacat hotărârea, întrucât nu determină soluționarea pe fond a cauzei de către instanța de apel. S-a pus problema dacă un apel retras poate fi extins. Soluția care s-a impus a fost cea afirmativă, arătându-se că instanța de apel a fost legal învestită. Chiar dacă judecarea apelului nu a mai avut loc. Efectul extensiv a operat încă din momentul învestirii, nefiind legat de soluția ce se va pronunța în cauză. Apelul făcut de procuror în favoarea unui inculpat, dar retras de procurorul ierarhic superior, va putea fi însușit de inculpatul respectiv, devenind apelul acestuia. În acest caz, apelul poate fi extins și cu privire la ceilalți inculpați, fără ca acestora să li se creeze o situație mai grea;
existența unor subiecți procesuali care au aceeași calitate sau un interes comun, adică trebuie să existe mai multe părți care aparțin aceluiași grup procesual (consortium litis) și între care operează solidaritatea procesuală;
existența unei unități procesuale, ceea ce presupune ca toate părțile respective să fie judecate deodată, să figureze ca subiecți procesuali în aceeași cauză;
existența utilității funcționale, adică apelul să profite și părților care nu au exercitat calea de atac sau la care aceasta nu se referă.
Capitolul al III-lea
JUDECAREA APELULUI
1. Precizări preliminare
Judecarea apelului se desfășoară, în mare măsură, după regulile prevăzute în art. 287-312 C.proc.pen. pentru judecata în primă instanță. Aceste norme cu caracter general și comun se completează cu dispozițiile specifice judecății în apel, prevăzute în art.375-383 C.proc.pen.
Judecata în apel parcurge aceleași etape ca judecata în primă instanță: o etapă premergătoare, judecarea propriu-zisă în ședință a apelului, deliberarea și soluționarea cauzei.
2. Măsuri premergătoare ședinței de judecată
Pentru ca dosarul să ajungă în stare de judecată este necesară îndeplinirea unor măsuri prealabile de către instanța a cărei hotărâre se atacă, dar și de către instanța de apel.
Instanța care a pronunțat hotărârea atacată are obligația de a primi cererea sau cererile de apel și de a le înainta, împreună cu dosarul cauzei, instanței de apel. Președintele instanței de apel, după primirea și înregistrarea dosarului, va fixa termenul de judecare a apelului. Se va ține seama dacă în cauză sunt inculpați arestați, fiind aplicabile dispozițiile art.293 C.proc.pen., conform cărora judecata în această situație se va face de urgență și cu precădere.
În cazul în care în aceeași cauză au declarat apel mai multe părți, se impune ca acestea să fie concentrate la acea secție a instanței de apel care a fost mai întâi sesizată.
Art.375 alin.2 C.proc.pen. prevede că judecarea apelului se face cu citarea părților. Nu vor fi însă citate toate părțile, ci numai acelea în privința cărora apelul poate produce efecte. Apelul procurorului, făcut fără nici un fel de rezervă și fără a fi motivat, presupune citarea tuturor părților, întrucât acest apel are un efect devolutiv integral, învestind instanța de apel cu examinarea întregii cauze, atât în favoarea cât și în defavoarea părților.
Dacă mai multe părți diferite au declarat apel, acestea vor fi citate, până la conexare, în fiecare apel. Instanța va putea dispune conexarea fie din oficiu, fie la cererea oricăreia dintre părți.
În conformitate cu art.291 alin.2 C.proc.pen., lipsa de la judecată a părților legal citate, indiferent dacă sunt apelanți sau intimați, nu împiedică judecarea apelului. Prezența procurorului însă este obligatorie la judecata în apel, oricare ar fi obiectul cauzei, potrivit art.376 C.proc.pen.
În cauzele în care există inculpați deținuți, judecata apelului nu se poate face decât în prezența acestora. Încălcarea acestei dispoziții, prevăzute în art.375 alin.3 C.proc.pen., se sancționează cu nulitatea absolută a hotărârii pronunțate, în conformitate cu art. 197 alin.2 și 3 C.proc.pen.
Președintele instanței, fixând termenul de judecată, are și îndatorirea de a lua măsuri pentru desemnarea unui apărător din oficiu, în acele cazuri în care asistența judiciară este obligatorie. Tot președintele instanței va stabili completul de judecată care va soluționa apelul, ținând seama ca nici unul den judecătorii care alcătuiesc completul să nu se afle în cazurile de incompatibilitate prevăzute în art. 46, 47 și 48 C.proc.pen.
Potrivit art. 57 alin.2 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară apelurile se judecă în complet format din doi judecători.
Președintele completului de judecată trebuie să ia din timp toate măsurile necesare, pentru ca la termenul fixat judecarea cauzei să nu sufere amânare. De asemenea, lista cauzelor fixate pentru judecată trebuie să fie întocmită și afișată la instanță, spre vedere, cu 24 de ore înaintea termenului de judecată. Conform art.295, la întocmirea listei se ține seama de data intrării cauzelor la instanță, dându-se întâietate cauzelor în care sunt deținuți și celor cu privire la care legea prevede că judecata se face de urgență.
3. Judecarea propriu-zisă a apelului
Ședința de judecată în apel presupune în linii mari, parcurgerea acelorași etape ca și judecata în primă instanță.
Instanța de apel verifică hotărârea atacată pe baza probelor care au fost administrate în primă instanță și eventual a unor înscrisuri noi, prezentate cu ocazia judecării apelului. În acest caz cercetarea judecătorească poate lipsi, iar judecata propriu-zisă se reduce la dezbateri, adică la susținerea motivelor de apel și la combaterea acestora de către procuror și părți.
Se va trece la cercetarea judecătorească atunci când, în vederea soluționării apelului, instanța va încuviința oricărei noi pe care le consideră necesare. În acest sens, art. 377 alin.2 C.proc.pen stabilește că, în cazul în care procurorul sau părțile invocă necesitatea administrării de noi probe și mijloace de probă cu ajutorul cărora pot fi administrate. Prin probe noi se înțeleg acele probe care nu au fost administrate în cauză, nici în faza de urmărire penală, nici în fața primei instanțe.
La termenul fixat, președintele completului de judecată va da cuvântul părților și procurorului în legătură cu propunerea de noi probe. Instanța se va pronunța apoi motivat asupra admiterii sau respingerii acestora. Dacă instanța incuviințează efectuarea de noi probe, acestea pot fi administrate fie de instanță, în aceeași ședință de judecată, fie la un nou termen fixat în acest scop prin amânarea cauzei, până când urmează a fi îndeplinită procedura de citare a martorilor, a fi efectuată expertiza etc. După administrarea probelor noi, dacă nu mai există alte probe de administrat, cercetarea judecătorească este considerată încheiată.
În ipoteza în care procurorul sau părțile nu propun probe noi, iar instanța de apel nu consideră din oficiu că nu mai sunt necesare noi probe, precum și în situația în care instanța de apel respinge propunerile de noi probe, nu se mai efectuează cercetarea judecătorească, trecându-se direct la dezbateri.
În apel activitatea de judecată este concentrată în principiu la momentul dezbaterilor.
Dezbaterile constau în susținerea motivelor de apel, prin care se critică hotărârea atacată, precum și în combaterea lor, atunci când se apreciază că apelul este nefondat. Art.377 C.proc.pen. stabilește că președintele completului dă cuvântul părților în următoarea ordine: apelant, intimat, procuror. Apelantul expune în fața instanței motivele de apel și precizează soluția pe care urmărește să o obțină. Intimatul, în cuvântul său, caută să argumenteze că motivele de apel nu sunt întemeiate și cere confirmarea hotărârii atacate. Procurorul prezintă concluziile pe care le consideră întemeiate, potrivit legii și probelor administrate, susține motivele de apel sau poziția intimatului, în funcție de convingerea pe care și-a format-o.
Dacă apelul este declarat de procuror sau printre apelurile declarate se află și cel al procurorului, atunci acestuia i se acordă primul cuvânt. Dacă sunt mai mulți apelanți, printre care și procurorul, ordinea în cuvântul apelanților este determinată de ordinea dezbaterilor de la prima instanță, după care fiecare parte va avea cuvântul ca intimat în apelul care o privește.
Procurorul și părțile au dreptul la replică cu privire la chestiunile noi ivite cu ocazia dezbaterilor.
Ultimul cuvânt aparține întotdeauna inculpatului, indiferent dacă acesta este apelant sau intimat. Această dispoziție înscrisă în art.377 alin.4 C.proc.pen. se aseamănã cu cea din art.341 C.proc.pen. ca mecanism procesual. În art. 377 însă nu se precizează că ultimul cuvânt se dă inculpatului personal (așa cum se arată în art.341), astfel că inculpatul își va putea exercita dreptul de a vorbi cel din urmă atât personal, cât și prin apărător.
4. Soluționarea apelului
După închiderea dezbaterilor completul de judecată deliberează asupra soluției pe care trebuie să o dea apelului. Deliberarea presupune examinarea pe de o parte a temeiniciei motivelor de apel formulate de apelant, raportate la argumentele concrete invocate de intimat, iar pe de altă parte a tuturor aspectelor de fapt și de drept în limitele determinate de efectul devolutiv, efectul neagravării situației în propriul apel și efectul extensiv.
Deliberarea se desfășoară după regulile comune cuprinse în art. 306-308 C.proc.pen.
Potrivit art.379 C.proc.pen., soluțiile pe care le poate da instanța de apel sunt: respingerea sau admiterea apelului.
Respingerea apelului
Prin respingerea apelului hotărârea atacată se menține, putând fi pusă în executare. Art. 379 pct.1 prevede că instanța respinge apelul dacă acesta este tardiv, inadmisibil ori nefondat.
Apelul este tardiv atunci când a fost introdus după expirarea termenului de apel și nu sunt întrunite condițiile repunerii în termen sau ale apelului peste termen. Instanța va respinge apelul de plano, fără a mai trece la examinarea hotărârii atacate sub aspectul legalității și temeiniciei. Un apel introdus tardiv nu permite învestirea legală a instanței superioare cu dreptul de control asupra hotărârii primei instanțe care, prin neexercitarea în termen a apelului, intră în puterea lucrului judecat.
Inadmisibilitatea apelului se referă la acele situații în care acesta a fost exercitat contrar dispozițiilor legii. Apelul este inadmisibil atunci când:
se exercită împotriva unor hotărâri nesusceptibile a fi atacate cu apel;
legea nu admite dreptul de apel în cazul unor părți împotriva unor hotărâri;
cererea de apel a pel a fost introdusă de către o persoană fără calitate procesuală.
Inadmisibilitatea apelului intervine ca sancțiune procedurală împotriva unui act pe care legea nu-l prevede sau îl exclude.
Instanța de apel are îndatorirea de a verifica numai calitatea procesuală a apelantului sau dacă hotărârea atacată este susceptibilă de apel, fără a examina legalitatea și temeinicia hotărârii atacate. Și în acest caz apelul va fi respins din oficiu, fiind vorba de o neregularitate de formă.
Spre deosebire de situațiile anterioare, în care respingerea apelului nu implică examinarea pe fond a hotărârii atacate, respingerea apelului ca nefondat presupune ca instanța de apel să verifice dacă hotărârea este legală și temeinică. Dacă instanța superioară a ajuns la concluzia că hotărârea atacată nu este afectată de vreun viciu, nici în stabilirea adevărului, nici în aplicarea legii, va respinge apelul ca nefondat, confirmând în întregime hotărârea primei instanțe.
Admiterea apelului
Instanța superioară va admite apelul atunci când constată că hotărârea primei instanțe este necorespunzătoare, din orice punct de vedere.
Potrivit art. 379 pct.2 C.proc.pen., admiterea apelului implică în mod obligatoriu desființarea hotărârii primei instanțe. Aceasta se desființează în întregime, dar în limitele efectului devolutiv și extensiv. Art. 382 C.proc.pen. prevede și posibilitatea ca hotărârea atacată să fie desființată numai cu privire la unele fapte sau persoane ori numai în ceea ce privește latura penală sau latura civilă. Astfel, instanța de apel poate desființa hotărârea atacată în întregime sau doar parțial.
În cazul în care prima instanță a dispus arestarea preventivă a inculpatului, instanța superioară, desființând hotărârea, poate menține măsura preventivă.
Ca urmare a admiterii apelului și desființarea hotărârii primei instanțe, pot fi pronunțate următoarele soluții:
1. admiterea apelului, cu pronunțarea unei noi hotărâri de către instanța de apel (art.379 pct.2 lit.b C.proc.pen). În acest caz instanța de apel desființează hotărârea primei instanțe, pe care o reformează prin admiterea apelului.
De cele mai multe ori desființarea hotărârii atacate și înlocuirea ei cu altă hotărâre, corespunzătoare din toate punctele de vedere, implică o nouă judecare în fond a cauzei. În alte cazuri însă, constatarea viciilor pe care le prezintă hotărârea atacată este posibilă chiar în cadrul judecării apelului, fără a mai fi necesară examinarea fondului.
Dacă se va proceda la judecarea în fond a cauzei, de către instanța de apel, după desființarea hotărârii, sunt aplicabile regulile cuprinse în partea specială a Codului, în titlul II, capitolele I și II, privind judecata în primă instanță.
Desființând sentința atacată și pronunțând o nouă hotărâre, instanța de apel va proceda potrivit art.345 și următoarele privind judecata în fond. Astfel, instanța superioară poate pronunța oricare din soluțiile pe care le poate pronunța și prima instanță, sub aspect penal sau civil.
În ceea ce privește latura penală, instanța de apel va putea dispune, după caz, condamnarea sau achitarea inculpatului ori încetarea procesului penal. Cu privire la latura civilă, va putea adopta, în caz de condamnare, achitare sau încetare a procesului penal, soluții diferite în raport cu temeiurile care pot sta la baza rezolvării acțiunii penale;
2. admiterea apelului cu rejudecarea cauzei de către instanța a cărei hotărâre a fost desființată (art.379 pct.2 lit.b C.proc.pen.). Această soluție este posibilă numai în ipotezele limitativ prevăzute de art.379 pct.2 lit.b:
– judecata în primă instanță a avut loc în absența unei părți legal citate;
– judecata a avut loc în absența părții care, deși legal citată, a fost în imposibilitate de a se prezenta și de a înștiința instanța despre această imposibilitate;
– prin hotărârea primei instanțe nu a fost rezolvat fondul cauzei.
În aceste trei cazuri rejudecarea va avea loc la instanța a cărei hotărâre a fost atacată;
– instanța care a pronunțat hotărârea atacată nu era competentă potrivit legii. În acest caz, rejudecarea va avea loc în fața instanței competente și nu în fața primei instanțe, pentru că astfel s-ar repeta greșeala privind competența, pe care s-a întemeiat cererea de apel.
Instanța de trimitere, primind dosarul, va judeca potrivit normelor care reglementează judecata în primă instanță, pronunțând o nouă sentință, susceptibilă a fi atacată din nou cu apel.
5. Soluții și chestiuni complementare. Conținutul deciziei
Dacă hotărârea atacată este desființată pentru că s-a constatat existența vreuneia dintre situațiile arătate în art.333 C.proc.pen., se dispune restituirea cauzei procurorului pentru a lua măsuri în vederea completării urmăririi penale. Instanța de apel poate lua această măsură atunci când din administrarea probelor sau din dezbateri rezultă că urmărirea penală nu este completă și că în fața instanței nu s-ar putea face completarea ei decât cu mare întârziere. Restituirea instanței impune instanței respectarea a două condiții: pe de o parte să arate motivele pentru care a dispus restituirea, iar pe de altă parte să indice împrejurările ce urmează a fi constatate și mijloacele de probă ce urmează a fi folosite în acest scop.
În cazul restituirii cauzei procurorului, procesul se reia din faza de urmărire penală, trecând apoi, dacă va fi cazul, prin judecata în primă instanță și apoi din nou prin judecata în apel.
Potrivit art.381 C.proc.pen., cu ocazia deliberării asupra apelului, instanța se mai pronunță, când este cazul, și asupra unor chestiuni adiacente, denumite „complementare”; acestea sunt: repararea pagubei, măsurile asigurătorii, cheltuielile judiciare, precum și alte probleme de care depinde soluționarea completă a cauzei. De asemenea, instanța de apel are îndatorirea de a verifica dacă s-a făcut o justă aplicare de către prima instanță a dispozițiilor referitoare la computarea reținerii și arestării preventive și adaugă, dacă este cazul, timpul de arestare scurs după pronunțarea hotărârii atacate cu apel.
În cazul desființării hotărârii primei instanțe, inculpatul aflându-se în stare de arest, instanța de apel va verifica dacă se mai impune menținerea arestării preventive. Măsura preventivă poate fi menținută pe timpul rejudecărilor care urmează, însă punerea inculpatului în libertate este obligatorie atunci când desființarea hotărârii este urmată de achitarea acestuia sau de încetarea procesului penal, precum și în orice altă împrejurare de încetare de drept a măsurii preventive, arătată în art. 140 alin.1 C.proc.pen.
Conținutul deciziei instanței de apel
Potrivit art.311 alin.2 C.proc.pen., hotărârea prin care instanța se pronunță asupra apelului se numește decizie.
Art.383 C.proc.pen. stabilește conținutul și structura deciziei. Ca orice hotărâre judecătorească, decizia este structurată în trei părți: partea introductivă, expunerea și dispozitivul.
Partea introductivă cuprinde toate mențiunile prevăzute de art.355 C.proc.pen.
Expunerea trebuie să cuprindă:
temeiurile de fapt și de drept care au dus, după caz, la respingerea sau admiterea apelului;
temeiurile care au dus la adoptarea oricăreia din soluțiile de admitere a apelului.
Dispozitivul trebuie să includă:
soluția dată de instanța de apel:
data pronunțării deciziei:
mențiunea că pronunțarea s-a făcut în ședință publică.
În cazul în care inculpatul s-a aflat în stare de deținere, în expunere și dispozitiv trebuie să se arate timpul care se deduce din pedeapsă.
Dacă instanța de apel a dispus rejudecarea cauzei, decizia trebuie să indice ultimul act procedural rămas valabil de la care procesul penal urmează a se relua.
În ipoteza restituirii cauzei pentru completarea urmăririi penale, instanța are obligația să arate motivele pentru care a dispus restituirea, indicând totodată faptele și împrejurările ce urmează a fi constatate și prin ce anume mijloace de probă.
Instanța este obligată să se pronunțe asupra tuturor apelurilor formulate impotriva sentinței de către titularii dreptului de apel. Astfel, omisiunea instanței de apel de a se pronunța asupra apelului declarat de inculpat, conduce la nulitatea deciziei, ce nu poate fi complinită prin judecarea apelului inculpatului în recurs, deoarece prin aceasta ar fi lipsit o cale de atac. Într-o altă speță, împotriva sentinței primei instanțe au declarat apel procurorul și inculpatul, dar instanța de apel s-a pronunțat numai asupra apelului procurorului. Nepronunțarea instanței de apel asupra unuia din apelurile declarate atrage nulitatea hotărârii și, în consecință, se impune casarea cu trimitere la instanța de apel.
6. Rejudecarea cauzei de către instanța de trimitere. Limitele rejudecării
Decizia pronunțată în apel, prin care se desființează hotărârea atacată, învestește cu rejudecarea cauzei fie instanța a cărei hotărâre a fost desființată, fie instanța competentă, dacă hotărârea a fost desființată pentru caz de necompetență.
Potrivit art.384 C.proc.pen., rejudecarea cauzei după desființarea hotărârii atacate se face după normele obișnuite care reglementează etapa judecății în primă instanță.
Actele procedurale care nu au fost desființate de către instanța de apel rămân valabile, urmând a se efectua numai cele care trebuie refăcute ori care nu au fost efectuate, deși aceasta se impunea. Instanța învestită cu rejudecarea cauzei nu este obligată să administreze din nou probele deja administrate de către prima instanță, decât în situația în care readministrarea acestora ar fi necesară pentru stabilirea adevărului.
Astfel, structura ședinței de rejudecare poate varia, în funcție de lipsurile constatate prin decizia instanței de apel, prin care s-a dispus desființarea sentinței atacate cu trimitere spre rejudecare.
În temeiul dispozițiilor art.385 alin.1 C.proc.pen., limitele rejudecării sunt determinate de hotărârea instanței de apel, iar instanța de trimitere este obligată să se conformeze acesteia în măsura în care situația de fapt rămâne cea avută în vedere la soluționarea apelului. În literatura de specialitate s-a arătat că aceste limite sunt de natură procesuală și de natură substanțială.
Din punct de vedere procesual, rejudecarea nu presupune întotdeauna desfășurarea integrală a procesului penal ci se mărginește numai la un segment al acestuia. Desființarea în întregime a hotărârii atacate nu atrage de regulă și desființarea materialului cauzei. Decizia instanței de apel, potrivit art.383 alin.3 C.proc.pen., trebuie să indice însă care este ultimul act procedural rămas valabil de la care procesul își reia cursul. Toate actele efectuate anterior acestuia rămân valabile, alcătuind, împreună cu activitatea procesuală ce îi succede, temeiul legal al hotărârii care va fi pronunțată de instanța de trimitere.
Instanța are însă posibilitatea să mențină o parte din actele îndeplinite în fața instanței a cărei hotărâre a fost atacată și să le desființeze pe celelalte.
În ipoteza în care instanța de apel a desființat toate actele îndeplinite în fața instanței a cărei hotărâre a fost atacată, această limitare nu mai operează.
Sub aspect substanțial, limitările se referă la acele situații în care hotărârea atacată a fost desființată numai parțial, fie cu privire la anumite fapte sau persoane, fie cu privire doar la latura penală sau civilă. Astfel, activitatea instanței de trimitere este restrânsă la soluționarea aspectelor la care se referă decizia instanței de apel, celelalte aspecte fiind menținute; acestea nu vor mai putea face obiectul reexaminării de către instanța de trimitere, întrucât au intrat în puterea lucrului judecat.
Instanța de trimitere, soluționând cauza, trebuie să țină seama, pe de o parte, de temeiurile care stau la baza soluției adoptate în apel și arătate în cuprinsul deciziei și, pe de altă parte, de indicațiile menționate în această decizie cu privire la activitatea procesuală ce urmează a se desfășura în cursul procedurii de rejudecare.
În cazul în care situația de fapt avută în vedere cu ocazia judecării apelului se schimbă în urma cercetării judecătorești efectuate în cadrul rejudecării, instanța de trimitere nu va mai fi obligată să se conformeze hotărârii instanței de apel.
Art.385 alin.2 C.proc.pen. prevede o excepție de la aplicarea principiului non reformatio in pejus, arătând că atunci când hotărârea a fost desființată în apelul procurorului declarat în favoarea inculpatului sau în apelul părții vătămate, instanța de trimitere poate pronunța și o pedeapsă mai grea. Astfel, în apelul procurorului, situația inculpatului va putea fi agravată atât în ceea ce privește latura penală, cât și în ceea ce privește latura civilă.
Dacă hotărârea a fost desființată numai pe baza apelului părții ori al procurorului în favoarea părții, nu se poate agrava situația acesteia cu privire la încadrarea juridică, la pedeapsă sau la obligarea la despăgubiri civile. De asemenea, nu poate fi agravată nici situația celorlalte părți față de care s-a extins apelul.
În apelul declarat de partea vătămată, în cazul infracțiunilor care se urmăresc la plângere prealabilă, instanța va putea agrava situația inculpatului numai sub aspectul laturii penale, iar ca urmare a admiterii apelului părții civile, situația inculpatului va putea fi înrăutățită numai în ce privește latura civilă.
Atunci când respinge apelul sau îl admite și desființează hotărârea primei instanțe, pronunțând o nouă hotărâre, instanța de apel se pronunță printr-o decizie. Aceasta nu este susceptibilă de o nouă apelare, fiind supusă numai recursului, în cazul în care operează vreunul din motivele prevăzute expres de Codul de procedură penală.
Dacă instanța de apel admite apelul și desființează hotărârea primei instanțe, trimițând cauza spre rejudecare, instanța de trimitere va pronunța o sentință, care poate fi atacată din nou cu apel, în conformitate cu regula generală înscrisă în art.361 C.proc.pen.
Bibliografie:
1. Antoniu, George; Volonciu, Nicolae; Zaharia, Nicolae – Dicționar de procedură penală, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1988
2. Buneci, Petre – Drept procesual penal. Curs universitar, Ed. Pinguin Book, București, 2004
3. Ciuncanu, Dorin – Citarea părților în apel, Rev. de Drept Penal, nr.1 din 1995
Cosneanu, Rodica – Aspecte teoretice și practice privind instituția apelului și recursului, Rev. de Drept Penal, nr.1 din 1996
Culegere de practică judiciară pe anii 1999-2002, Ed. Lumina Lex, București, 2002
Curtea de Apel Bacău – Jurisprudența penală a Curții de apel Bacău pe anul 1997, Ed. Lumina Lex, București, 1998
Curtea de Apel București – Practică judiciară penală pe anii 2001-2002, Ed. Brilliance, Piatra Neamț, 2004
Curtea de Apel Suceava – Buletinul Jurisprudenței. Culegere de practică judiciară pe anii 1997-1998, Ed. Lumina Lex, București, 1999
Dongoroz, Vintilă – Curs de drept penal și de procedură penală, București, 1946
Dongoroz, V.; Kahane, S.; Antoniu, G.; Bulai, C.; Iliescu, N.; Stănoiu, R. – Explicații teoretice ale Codului de procedură penală, Ed. Academiei, București, 1975-1976
Ionescu, Iosif – Soluțiile la judecata în apel. Desființarea sentinței primei instanțe și pronunțarea unei noi hotărâri, Rev. de Drept Penal, nr.2 din 1995
Lupașcu, Radu – Cu privire la dreptul părții vătămate, constituită parte civilă, de a declara apel sau recurs și cu privire la latura penală a cauzei, Rev. Dreptul, nr.2 din 1998
Lupașcu, Radu – Diferențierea instituției apelului peste termen de cea a repunerii în termen, Rev. Dreptul, nr.3 din 1998
Mateuț, Gheorghiță – Calea de atac ordinară a apelului în procedura penală română, Rev. Dreptul, nr. 2 și 3 din 1994
Mateuț, Gheorghiță – Procedură penală. Partea specială, Ed. Lumina Lex, București, 1998
Ministerul Justiției – Culegere de practică judiciară pe anul 2002, Ed. All Beck, București, 2003
Neagu, Ion – Tratat de procedură penală, Ed. Global Lex, București, 2002
Neagu, Ion; Crișu, Anastasiu – Codul de procedură penală. Ediția 2003, Ed. All Beck, București, 2003
Papadopol, Vasile; Turianu, Corneliu – Apelul penal, Casa de editură și presă “Șansa”, București, 1994
Paraschiv, Carmen Silvia – Drept procesual penal, Ed. Lumina Lex, București, 2002
Paraschiv, Carmen Silvia – Cercetarea judecătorească în apel, Rev. de Drept Penal, nr. 3 din 1997
Paraschiv, Carmen Silvia; Damaschin, Mircea – Drept procesual penal. Partea specială, Ed. Lumina Lex, București, 2004
Păvăleanu, Vasile – Drept procesual penal. Partea specială, Ed. Lumina Lex, București, 2002
Rădescu, Dumitru; Jipa, Cristian – Apelul și recursul în procesul penal, Ed. Juridică, București, 2003
Stefani, Gaston; Levasseur, Georges; Bouloc, Bernard – Procédure Pénale, Précis Dalloz, Paris, 1990
Volonciu, Nicolae – Tratat de procedură penală, Ed. Paideia, București, 2001.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: .aspecte Privind Declararea Apelului. Judecarea Apelului (ID: 125064)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.