Succesiunea Statelor In Dreptul International
Capitolul I
LOCUL SI IMPORTANTA INSTITUTIEI SUCCESIUNII IN DREPTUL INTERNATIONAL
1.1 Conceptul de succesiune a statelor in dreptul international contemporan. Situatii practice in care se pun probleme de succesiune a statelor.
1.2.Principalele tendinte exprimate in doctrina dreptului international cu privire la succesiunea statelor.
1.3.Codificarea regulilor de drept international privind succesiunea statelor.
1.4.Succesiunea statelor si dreptul tratatelor.
Capitolul II
SUCCESIUNEA STATELOR CARE S-AU FORMAT CA URMARE A PROCESULUI DE DECOLONIZARE.
2.1.Notiuni generale.
2.2.Solutii prezentate de practica statelor
Capitolul III
SUCCESIUNEA STATELOR NOI FORMATE PRIN FUZIUNE SAU DEZMEMBRARE.
3.1. Fuziunea statelor
3.2. Dezmembrarea statelor.
Capitolul IV
SUCCESIUNEA STATELOR IN CAZUL REVOLUTIILOR SOCIALE
4.1.Dimensiui si implicatii juridice ale fenomenului revolutionar.
4.2 Critica teoriei “noior subiecte de drept international “ create printr-o revolutie sociala.
4.3. Aspecte din practica Romaniei. Modul in care au fost rezolvate problemele de succesiune a statelor.
4.4 Elemente noi aparute dupa Revolutia din Decembrie 1989.
Capitolul V
ASPECTE RECENTE ALE SUCCESIUNII STATELOR.
5.1. Unificarea statelor.
5.2. Formarea unor noi state suverane prin desprindera lor din fostele state federale.
5.3. Pozitia statelor fata de noile subiecte de drept international.
Capitolul I
LOCUL SI IMPORTANTA INSTITUTIEI SUCCESIUNII STATELOR IN DREPTUL INTERNATIONAL
Conceptul de succesiune a statelor in dreptul international contemporan
Situatii practice in care se pun probleme de succesiune a statelor
Dupa fenomenul decolonizarii, din anii 60, care a avut un impact considerabil asupra redefinirii institutiei succesiunii statelor, deoarece confruntase noile state cu probleme inedite, ce se cereau solutionate in spiritul respectului suveranitatii statelor, cand toate problemele legate de succesiunea statelor pareau pe deplin epuizate atat din punct de vedere juridic1 cat si politic, ea este brusc readusa in atentia generala a statelor in preajma anilor 90 prin dizolvarea U.R.S.S., dezmembrarea Iugoslaviei si separarea Cehiei de Slovacia.
Succesiunea este definita, in unele lucrari de specialitate, ca fiind “transmitrea unor drepturi si obligatii ale unui stat catre un alt stat,”definitie care nu reda in mod complet complexitatea acestei institutii de drept international.
Pentru a se putea da o definitie cat mai cuprinzatoare acestei institutii de drept international trebuie avut in vedere faptul ca ea insumeaza o serie de reguli de drept aplicabile in cazul unor schimbari de suveranitate asupra unui anumit teritoriu.Asemenea schimbari survin cand este inlocuita suveranitatea asupra unui teritoriu,in cazul constituirii unor noi state ca urmare a fuziunii sau desmembrarii, al unor transferari de teritorii, sau in cazul aparitiei unor noi subiecte de drept international, in procesul emanciparii unor popoare de sub dominatia coloniala. In conceptia unor autori schimbari survin si in urma aparitiei unui nou regim politic sau a unor noi forme de guvernamant. Definitia succesiunii statelor a facut obiectul unor ample dezbateri in Comisia de Drept International, incepand din anul 1962. In urma acestor dezbateri, in “Proiectrul de artiocole” din 1972 -renuntandu-se la formula propusa de Raportorul special H.Waldock- Comisia de Drept International a definit succesiunea ca: ”substituirea de catre un stat altuia in responsabilitatea privind relatiile internationalea ale unui teritoriu.”
Pentru a defini succesiunea statelor s-au conturat doua teorii:
a.cea a succesiuni de drept civil, care asimila succesiunea statelor cu succesiunea unei persoane;
b.cea a succesiuni de drept public,care-combatand conceptia succesiunii asimilata mostenirii –sustine ca succesiunea trebuie privita prin prisma relatiilor dintre tari,a raporturilor de suveranitate si in lumina principiului pacta sunt servanda.
Deși, in literatura de specialitate de drept international au fost enuntate numeroase definiti,in literatura romana de specialitate se accepta mai curand formula propusa de Conventia de la Viena din 1978, potrivit careia succesiunea este” substituirea unui stat in locul altuia, in ceea ce priveste raspunderea pentru relatiile internationale ale unui teritoriu.”
Cazurile de transmisiune apar ori de cate ori intervin schimbari in structura comunitatii internationale, cand se schimba suveranitatea asupra unui teritoriu, in cazul constituiri unor state noi ca urmare a fuziuni sau dezmembrarii,al unor transferari de teritorii, sau in cazul aparitiei unor noi subiecte de drept international,in procesul emanciparii unor popoare de sub dominatia coloniala. In conceptia unor autori, probleme de succesiune a statelor pot aparea,de asemenea, in cazul transformarii revolutionare a tipului de stat.
Multitudinea situatiilor aparute in epoca contemporana si incadrate de autorii de specialitate in categoria de succesiune,ridica inca de la inceput problema daca conceptul folosit si anume, acela de succesiune, poate imbraca intr-adevar pe deplin varietatea acestor situatii,poate reduce la un numitor comun elementele atat de diferite pe care le-am amintit si daca exista reguli de drept international conventionale sau cutumiare aplicabile in mod general tuturor acestor situatii.
Problema daca notiunea de “ succesiune” a statelor este in masura a acoperi o asemenea transmisiune a fost solutionata in mod negativ de unii autorii de specialitate.Astfel Suzanne Bastid arata ca; “Notiunea de succesiune a statelor evoca institutiile dreptului privat in care mostenitorul primind patrimoniul defunctului se gaseste incarcat de drepturi si obligatii care apartin acestuia.2”
La randul sau, Hans Kelsen,dezvoltand constructia succesiunii de state conceputa ca o succesiune de drept international public, precizeaza ca aceasta nu coincide cu succesiunea din dreptul civil, deoarece “nu exista probleme de succesiune de state decat in cazul unei modificari teritoriale…”
In literatura romana de drept international, profesorul Ludovic Takacs a aratat ca termenul de succesiune urmeaza sa fie folosit in mod conventional,deoarece nu corespunde pe deplin fenomenului juridic care face obiectul acestui capitol al dreptului international, acest lucru fiind sesizat nu numai de catre autorii de drept international, dar si de practica judiciara,chemata sa rezolve anumite probleme practice legate de succesiunea statelor.
1.2.Tendinte exprimate in doctrina dreptului international
cu privire la institutia succesiunii.
Problema succesiunii sau nesuccesiunii statelor la tratatele internationale a suscitat numeroase discutii in literatura de specialitate.Opiniile exprimate cu privire la aceasta problema constituie un adevarat mozaic, in care se intalnesc parerile cele mai diverse.
Doctrina dreptului international cunoaste atat teorii care resping apriori orice idee de succesiune a statelor, cat si teorii care admit aceasta idee, prin analogie cu solutiile din dreptul privat;autori care resping orice solutie de ansamblu a problemei,readucand-o la probleme de speta si autori care preconizeaza solutii de copromis intre cele doua teze opuse, fie pe baza unei analize intrinseci a tratatelor, fie pe baza scopului pe care acestea si-l propun.
Cele mai vechi teorii privind succesiunea statelor au suferit intr-o mare masura influenta dreptului intern, in special dreptului civil. Au existat autori 3care au asimilat succesiunea statului cu moartea unui individ si transmisiunea drepturilor si obligatiilor decurgand din tratate cu transmisiunea patrimoniului sau mostenitorilor.Ca si individul,statul “ defunct” are un succesor care ii continua personalitatea.In consecinta,vor trece asupra statului succesor toate drepturile si obligatiile predecesorului sau, cu exceptia celor,de natura a dispare prin insusi actul transmisiunii, deoarece in dreptul international nu poate fi vorba de o succesiune “sub beneficiu de inventar.” Astfel statul succesor ar urma sa ia in sarcina sa;
– toate angajamentele si tratatele internationale;
– domeniul public;
– visteria si proprietatea fiscului.
Aceasta teorie isi gasea o perfecta corespondenta in conceptia patrimoniala care atribuia suveranului dreptul de proprietate asupra intregului teritoriu al statului pe care–l guverna. Cu timpul, in doctrina de drept international s-a ajuns la acceptarea tezei netransmisibilitatii raporturilor juridice decurgand din dreptul public.
Enuntand teoria dreptului social aplicata la succesiunea statelor, Huber a formulat principiul transmisibilitatii domeniului si datoriilor catre statul succesor, spre deosebire de drepturile decurgand dim manifestarile de vointa unilaterale sau tratatele de ordin politic care, fiind de natura personala, se sting in acelasi timp cu vointa statului predecesor4.Spre deosebire de individ care, atunci cand moare dispare atat din punct de vedere fizic,corporal, cat si din punct de vedre juridic, in cazul statului, dimpotriva, cand personalitatea sa juridica dispare, elementele pe care aceasta personalitate le implica (populatia, teritoriu) continua sa existe.
Deci,elementele, si nu personalitatea statului disparut, sunt ceea ce primeste statul succesor.
Pornind la teza prezentata de Huber, unii autori sustin ca atunci cand statele apar sau dispar, elementele de fapt ca populatia si teritoriul sunt integrate intr-o noua fiinta organica.
Printre teoriile care contesta existenta unui drept de succesiune al statului trebuie avute in vedere teoriile lui Jellinek care considera nasterea si disparitia statelor ca fapte in afara dreptului.5Insa el considera, ca in anumite situatii,statul succesor, in virtutea propriei sale vointe sau in virtutea unui act de autolimitare,poate sa-si indeplineasca obligatiile fata de alte state.
Dintre opiniile mai recente, atrage atentia ideea lui Guggenheim, care desi nu admite existenta unei succesiuni generale, recunoaste existenta unei succesiuni din faptul acceptarii de catre statul succesor, in virtutea unei ordini juridice internationale, a drepturilor si obligatiilor statului predecesor.
Un alt autor, Romano, considera ca se sting numai obligatiile personale ale statului predecesor si, din contra, se transmit statului succesor toate celelalte drepturi si oblligatii ale statului predecesor.
Problema succesiunii statelor la tratate reprezinta,dupa cum am aratat mai sus,doar un aspect al succesiunii in general. Autorii care nu recunosc aceasta teorie nu recunosc nici posibilitatea unei transmisiuni catre statele succesoare a tratatelor incheiate de predecesorii lor. Exista insa, chiar in randul autorilor care admit existenta succesiunii de la stat la stat, pareri diferite cu privire la transmisiunea sau netransmisiunea drepturilor si obligatiilor fata de statul succesor, in functie de obiectul tratatelor.
A fost necesara redarea mai multor pareri exprimate in doctrina cu privire la succesiunea statelor in general si, in special, cu privire la succesiunea statelor la obligatiile decurgand din tratate pentru a reiesi diversitatea punctelor de vedere exprimate cu privire la acest subiect.
1.3. Codificarea regulilor de drept international privind succesiunea statelor.
Numeroasele opinii contradictorii intilnite in materia succesiunii statelor au facut, ca procesul de codificare a normelor care reglementeza aceasta institutie sa fie unul complex si dificil. Exista, desigur, anumite reguli de drept international referitoare la institutia succesiunii care nu au fost contestate si a caror codificare nu a ridicat probleme deosebite.6
Dar se intilnesc si alte reguli de drept international in formare in aceasta materie care se afirma cu puterea unor tendinte, fara a avea insa caracterul obligatoriu al unor norme cutumiare. Operatiunea de codificare a trebuit sa nu se margineasca numai la a codifica ceea ce exista in aceasta materie, dar sa si dezvolte regulile existente si chiar sa elaboreze reguli noi.
Cat priveste forma lucrarilor de codificare si aici au existat puncte de vedere diferite sustinandu-se elaborarea unei conventii multilaterale, elaborarea mai multor tratate si chiar alcatuirea unei culegeri de principii care sa serveasca drept ghid statelor. Dupa examinarea raportului intocmit de subcomisia pentru succesiunea statelor, Comisia de drept international in cadrul celei de a 702-a sedinte, a adoptat hotarare de a pregati un proiect de articole asupra acestei probleme. In anul 1978, Conferinta pentru codificarea succesiunii statelor in materia tratatelor internationale, desfasurata la Viena, a adoptat “ Conventia de la Viena privind succesiunea statelor in materia tratatelor”conventie ce reprezinta un moment remarcabil in procesul codificarii dreptului international, fiind menita sa orientaze practica statelor in directiile convenite de conferinta de codificare.
Desi noul instrument juridic elaborat in cadrul Conferintei consacra ca un principiu de baza regula tabula rasa in materia angajamentelor internationale asumate de statele noi, iar principiul stabilitatii relatiilor internationale, ca regula pentru celelalte cazuri de succesiune, demonstreaza o conceptie clara, bine fundamentata, cu privire la marile situatii de succesiune care s-au produs si se produc in lumea contemporana.
1.4. Succesiunea statelor si dreptul tratatelor
Analizand problema corelatiei intre succesiunea statelor si dreptul tratatelor, vom observa ca incercari de a crea o apropiere intre institutia succesiunii statelor si problemele dreptului tratatelor au fost numeroase si destul de vechi.
Insasi proiectele de codificare a dreptului tratatelor au abordat, de pilda, printre altele si problema subzistentei tratatelor in cazul schimbarilor de guvernamant sau schimbarilor teritoriale. Proiectul Harvard inscrie principiul ca in lipsa unei prevederi in insusi textul tratatului, schimbarile in organizarea guvernamentala sau in sistemul constitutional nu afecteaza soarta tratatelor si ca shimbarile teritoriale nu influenteaza soarta tratatelor, afara de cazul cand prin acest fapt, insasi executarea lor devine imposibila. Incercarile de a studia succesiunea statelor la tratatele internationale in cadrul dreptului tratatelor nu sunt noi. Ele dau expresie unei anumite conceptii, care face din succesiune fie o cauza de incetare a aplicatiunii unui tratat, fie un mijloc de a deveni parte la un instrument juridic international. In realitate, lucrurlie sunt ceva mai complexe. Succesiunea la tratate constituie numai un capitol din succesiune, unul deosebit de important dintr-o institutie mai vasta referitoare la state, identitatea lor. Acest lucru a fost sesizat de unii participanti la discutiile purtate in cadrul comisiei de drept international, care au evidentiat faptul ca succcesiunea statelor, dat fiind tocmai caracterul si multitudinea dificila a problemelor pe care le inglobeaza, urmeaza a fi studiata mai curand in raport de tipurile de succesiune decit de izvoarele succesiunii.
Prin efectele asupra tratatelor, succesiunea poate prezenta conexiuni cu efectele unor regului din dreptul tratatelor. Ca urmare a succesiunii unele tratate se sting. Deci sub acest aspect, succesiunea s-ar putea incadra printre cauzele de stingere sau de incetare a aplicarii tratatelor. Dar:
in timp ce cauzele de incetare a aplicarii privesc un anumit tratat, succesiunea pune in discutie o multitudine de tratate. Ea poate duce astfel la stingerea unui anumit numar de tratate si nu numai a unuia singur, ceea ce constituie un aspect cantitativ de diferentiere.
exista insa si o diferentiere calitativa; aplicarea cauzelor de stingere a tratatelor se face intre aceleasi parti contractante. In succesiune intervine o modificare a unuia din parti: tratatul ce a fost incheiat cu un stat isi poate inceta aplicatiunea prin faptul ca acel stat nu mai exista ca parte in tratat sau pentru ca lui i se adauga un stat nou.
Reiese deci ca asemanarile intre cele doua institutii sunt numai exterioare, formale si limitate la efecte. De aceea se considera ca in mod corect Comisia de drept international s-a orientat spre o demarcatie neta intre codificarea tratatelor si codificarea problemelor privind succesiunea statelor, punct de vedere acceptat de altfel si de Conferinta de la Viena pentru codificarea dreptului tratatelor.7
Succesiunea – ca mijloc prin care statul nou asigura continuitatea aplicarii prevedrilor unui tratat- prezinta unele trasaturi comune cu aderarea. Si una si alta asigura statului nou calitatea de parte la tratat insa, pe cand aderarea produce efecte numai pentru viitor, succesiunea asigura continuitatea. Daca un stat nou devine parte la un tratat multilateral ca succesor, declaratia lui nu echivaleaza cu o aderare care apartine unui stat care n-a fost parte la tratat, ci este pur si simplu o declaratie care indica vointa statului respectiv de a continua sa fie parte la tratat.
O alta problema teoretica care necesita a fi discutata este si aceea a raportului dintre succesiune si interpretarea tratatelor. O asemenea discutie apare necesara deoarece in doctrina de drept international s-au emis si pareri potrivit carora problema succesiunii statelor la tratate este mai degraba o problema de interpretare a tratatelor decat de existenta a unor reguli de drept privind soarta tratatelor dupa schimbarea suveranitatii. Fara a contesta importanta interpretarii tratatelor in cazurile de succesiune a statelor este de remarcat ca in cazul interpretarii tratatelor, aceea care interpreteaza este una din partile originare la tratat. Aici este vorba de o parte noua, care nu a existat anterior si care efectueaza operatiunea de interpretare. Se vede deci ca, oricit de utila ar fi pentru determinarea intentiei partilor originare la tratat, interpretarea nu constituie singura, mijlocul spre a deslusi daca tratatul urmeaza sau nu a se transmite noului stat. Exista, desigur, asemanari exterioare ca efecte intre institutia succesiunii si unele institutii din dreptul tratatelor dar, ceea ce intereseaza in situatiile evocate este temeiul juridic diferit. Un stat devine parte la tratat sau ii inceteaza aplicarea pentru ca dreptul international atribuie acest efect unor manifestari de vointa ale statelor; succesiunea are efecte asupra tratatelor ca o situatie obiectiva noua, extrinseca statelor initiale sau, mai exact, ca o imprejurare generala, nelegata de tratatul respectiv.
Capitolul II
SUCCESIUNEA STATELOR CARE S-AU FORMAT CA URMARE A PROCESULUI DE DECOLONIZARE.
2.1. Notiuni generale privind fenomenul de decolonizare
Decolonizarea reprezinta unul din fenomenele majore care au marcat secolul XX.
El a marcat desprinderea a circa 100 de state nou constituite din sistemul de relatii inegale impus de cuceririle coloniale. Pe planul dreptului, el a avut o influenta considerabila
impunand regandire unor concepte si insitutii considerate traditionale.
Dobandirea independentei nationale de catre tinerele state si consolidarea ei, au implicat nu numai masuri de ordin legislativ intern, dar si adoptarea unor pozitii in legatura cu incheierea, mentinerea sau denuntarea unor tratate internationale.
Examinarea succesiunii statelor noi la tratatele incheiate de fostele metropole,8 evidentiaza unele particularitati proprii, care o fac sa se deosebeasca de cazurile clasice de succesiune.9
In general, majoritatea doctrinei, nesesizand aceste paricularitati, studiaza constituirea unor formatiuni statale noi, pe calea dobandirii independentei teritoriale supuse intr-o forma sau alta dominatiei coloniale (protectorat, mandat, tutela, teritorii neautonome) in categoria cazurilor privind succesiune partiala, prin aceasta intelegandu-se acele cazuri de succesiune in care personalitatea statului predecesor continua sa subziste, in ciuda diminuarii teritoriului sau prin cesiune sau succesiune a unei parti a teritoriului. Insuficienta unei asemenea abordari a probelemei apare insa cu usurinta daca nu se tine seama de faptul ca noile state au aparut in conditii specifice, dupa cel de-al doilea razboi mondial. Dobandirea independentei, uneori prin lupta armat, alteori prin puternice presiuni de masa care au silit metropola sa faca serioase concesii, si-a pus pecetea asupra intregii organizarii de stat, politice, economice si militare a noilor state.
In cadrul general prezentat, al situatiei complexe creata dupa obtinera independentei insemnatatea politica si juridica a problemei succesiunii statelor noi la tratatele internationale se vadeste in mod deosebit. In acelasi timp, nu trebuie omis faptul ca uneori in procesul de obtinere a independentei, noile state parcurg unele trepte intermaediare, in cadrul carora statul nou creat exercita unele competente pe planul relatiilor internationale, mai largi sau mai restranse, in functie de cum evolueaza procesul de decolonizare. Unii autori cosidera ca ar fi necesara exceptarea de la principiul nesuccesiunii a acelor situatii in care evolutia noului stat spre independenta a cuprins o serie de trepte intermediare 10,de autoguvernare, in care acesta a exercitat unele drepturi specifice subiectelor de drept international(India, Africa de Sud, Canada, Australia– au fost reprezentate in mod separat la o serie de conferinte internationale).
Tratarea diferentiata a procesului de decolonizare si a efectelor sale in raport de treptele intermediare parcurse de noul stat pe cale dobandirii independentei depline pare o idee interesanta care merita sa fie retinuta. In literatura de specialitate au fost opinii care au incercat aplicarea ideii de succesiune si in cazul acelor forme de dependenta in care exista deja o personalitate juridica anterioara a statului, dar se pare ca aceasta nu a oferit costructia juridica cea mai exacta. In asmenea cazuri esta vorba, nu de o succesiune, ci de o reantregire a capacitatii juridice anterioare, proces care se vede destul de clar in cadrul statelor care fac, sau au facut parte din Commonwealth.
Unii autorii considera ca am avea de–a face cu o succesiune produsa pe faze, de fiecare data cand noul stat primeste jus tratatum, insa nici aceasta idee nu reflecta cel mai bine fenomenul produs, deoarece succesiunea –daca acceptam constructia in sensul ei din teoria generala a dreptului-nu poate fi in nici un caz fractionata sau efectuata pe faze.
Practica a demonstrat ca in astfel de situatii daca nu ne aflam in cazul unei succesiuni, ci al unei identitati, nu se exclude dreptul noului stat, in momentul dobandirii capacitatii internationale depline, de a reconsidera si examina in mod critic tratatele incheiate anterior, incetind aplicarea acelora pe care le considera incompatibile cu noul sau statut.
2.2. Solutii prezentate de practica statelor
Pentru a intelege mai bine cum functioneaza instituia succesiunii statelor in cazul decolonizarii este necesara studierea numeroaselor situatii practice care s-au intalnit.
Desi neuniforma, practica statelor permite totusi degajarea a doua importante situatii cu privire la transmiterea obligatiilor decurgand din tratate;
A) cazul cand noile state incheie, in momentul dobandirii independentei, acorduri cu fostele metropole prin care isi asuma in continuare obligatiile care deriva din tratate. Aceste acorduri sunt denumite “devolution (inheritance) agreements” in doctrina anglo-saxona sau “accords de devolution” in cea franceza.
B) cazul cand nu exista incheiate astfel de acorduri.
Pentru ca nu toate acordurile de transfer sunt identic redactate si nu transmit, in aceeasi masura, noului stat, drepturile si obligatiile derivand din tratatele incheiate de metropola, vom distinge mai multe tipuri sau categorii de acorduri de transfer;
a) Un prim tip de acord de transfer este “acordul tipic”, in care se transmit toate drepturile si obligatiile(ex: prevederile cuprinse in schimbul de note dintre Italia si Republica Somalia, din 1960. )11
O varianta a acestui tip de acord de transfer o constituie acele tratate care nu prevad o transmisiune automata a tuturor drepturilor si obligatiilor, ci numai a acelora dintre ele care erau aplicabile teritoriului respectiv inainte de obtinerea independentei(ex: Tratatul de independenta anglo-birman din 1947).
Aceasta regula, a incheierii unor acorduri de devolutiune a fost folosita de majoritatea statelor coloniale aflate sub protectorat, cu prilejul dobandirii independentei.
b)Exista insa si situatii cand statele noi, dupa ce au incheiat un acord de transfer, prin care isi asuma toate drepturile si obligatiile ce decurg din tratatele incheiate de fostele colonii, revin asupra acordului facand ulterior precizari de natura a respinge aplicatiunea acestei formule cu caracter general(ex: Indonezia prin nota verbala din 16 septembrie 1959, declara ca “ Republica Indonezia sustine punctul de vedere ca toate acordurile semnate de Olanda in numele ei, sau declarate a fi in vigoare pentru fosta Indie olandeza orientala, nu se aplica in mod automat in Republica Indonezia, ca succesoare a fostei Indii orientale olandeze.)
Se disting deci in cadrul primei mari categorii cand exista incheiate acorduri de transfer doua situatii:
cazul cand se accepta in totalitate drepturile si obligatiile ce decurg din tratatele incheiate de fostele metropole, cu varianta acceptarii drepturilor si obligatiilor derivand numai din acele acorduri care erau aplicate in teritoriul respectiv.
cazul in care statele noi accepta in principiu toate drepturile si obligatiile, dar revin asupra unor tratate incheiate de fosta metropola.
B)In ce priveste a doua mare categorie de situatii, aceea cand statele nou formate nu incheie acorduri de transfer cu fostele metropole observam ca si aici practica statelor este, de asemenea, neuniforma in adoptarea unor solutii cu privire la transmisiunea drepturilor si obligatiilor.
astfel, unele state au declarat in mod expres ca nu se considera a fi legate prin acordurile incheiate de fostele metropole
alte state, in momentul dobandirii independentei au adoptat formula unei declaratii generale, aratand ca se considera in continuare legate prin toate acordurile incheiate de fostele metropole(Republica Populara Congo, Republica Zair, Ruanda).
o a treia categorie de state a adoptat formula unei “declaratii specifice” sau limitate, considerandu-se legate, in continuare, numai prin anumite tratate(Camerun, Guineea, Coasta De Fildes).
O a patra categorie de state sunt cele care nu si-au precizat deloc atitudinea in aceasta problema.
C)Intre cele doua situatii prezentate mai sus– acceptarea tratatelor prin incheiera acordurilor de transfer cu fosta metropola si respingerea lor expresa, pe calea unei declaratii facuta de noul stat, apare o a treia situatie care prezinta pozitia acelor state care acceptau provizoriu continuitatea aplicarii tuturor tratatelor anterioare pe baza de reciprocitate pe o perioada determinata interval de timp in care noul stat va aprecia de comun acord cu partenerii sai utilitatea mentinerii, abrogarii sau modificarii unora sau altora dintre vechile tratate.
Referitor la continutul tratatelor a caror continuitate este asigurata de practica statelor, se observa o acceptare de catre majoritatea statelor a conventiilor multilaterale cu caracter umanitar, tehnic si administrativ, a conventiilor privind materii de drept intrnational privat.
Pentru conventiile bilaterale se constata in practica o tendinta de continuare a acordurilor aeriene, a tratatelor de extradare, a acordurilor de asistenta tehnica, comerciale, a tratatelor de frontiera.12
Capitolul III
SUCCESIUNE STATELOR CARE S-AU FORMAT PRIN FUZIUNE SAU DEZMEMBRARE
3.1. Fuziunea statelor
In cazul constituirii unor uniuni de state, soarta tratatelor urmaza a fi examinata diferit dupa cum uniunile respective de state se intemeiaza pe dreptul constitutional sau pe dreptul international, relatiile reciproce ale statelor membre avand ca baza fie o constitutie comuna, fie un tratat international.13Aceasta distinctie prezinta o importanta deosebit de mare, intrucat capacitatea juridica a statelor membre va suferi modificari mult mai importante in primul caz decat in cel de al doilea. Participand la o uniune de state un stat poate pierde dreptul de a incheia tratate, fie i se restrange acest drept si chiar poate disparea ca subiect de drept international. Pentru a se evita aparitia unor solutionari cotradictorii este necesar a se aborda aceasta problema in raport de scopul urmarit de uniunea de state si de iteresele statelor terte.
Astfel, in doctrina se disting urmatoarele situatii:
Uniunea personala –in acest caz legaturile dintre state sunt reduse, limitandu-se la prezenta unui sef de stat comun, datorita unor cauze fortuite. Statele isi pastreaza capacitatea de subiecte de drept international.
Confederatia de state- se pastreaza nestirbita participantilor calitatea de subiecte de drept international cu drepturi depline, constituirea confederatiei neimplicande decat stingerea acelor tratate incompatibile cu scopul acesteia.14
Uniunea reala –in afara sefului de stat comun au si alte organe comune. In acest caz s-au conturat doua tendinte: uni autori15 considera ca aceasta forma de uniune implica stingerea de drept a tuturor tratatelor politice incheiate inainte de intrarea in uniunea reala, sau dupa parerea altora, o uniformizare a acestor tratate in vederea elaborarii unei viitore politici externe comune.
Statul federal-prevede in constitutia sa in ce masura statele membre se bucura de o anumita capacitate juridica si de o competenta pe planul relatiilor internationale, avand dreptul de a incheia sau nu tratate.
In cazul constituirii unor state federale, vechile tratate incheiate de statele membre anterior intrarii in federatie se vor stinge in masura in care statele membre urmeaza a fi lipsite –potrivit constitutiei federale – in viitor, de un asemenea drept.
Transformarea statului federal in stat unitar nu va afecta, de regula, soarta tratatelor, cu exceptia celor legate de structura federala. In schimb, tratatele incheiate eventual de statele membre isi vor inceta aplicatiunea. In cazul in care statul unitar a fost construit prin fuziunea mai multor state mai putin stranse decat statul federal, noul stat nu urmeaza a raspunde de tratatele incheiate de aceste state, deoarece el constituie un nou subiect de drept international.
Dupa cum observa Castren, evolutia statelor tinde in aceeasi masura uneori spre o consolidare si alteori spre destramarea uniunii. In cazul transformarii unui stat unitar federal, tratatele sale vor ramane in vigoare. Nu va exista in acest caz nici un fel de succesiune juridica, deoarece statul ramane identic in raporturile sale exterioare. Daca, din contra, statul unitar va lua forma altui tip de uniune de state sau daca statul federal adopta o forma de uniune mai putin stransa, tratatele statelor predecesoare vor fi considerate teoretic ca stinse.
O examinare atenta a practicii diplomatice a statelor si a hotararilor instantelor judecatoresti nationale pare sa confirme solutiile preconizate de Castren. Cu toate acestea, in practica statelor s-au constatat si unele solutii contrarii. Astfel, in 1845, cand statul Texas a devenit membru al federatiei americane, guvernul englez si cel francez au notificat guvernului statului Texas ca tratatele incheiate anterior cu aceste state trebuie respectate ca si inainte, sustinand deci teza aplicabilitatii in continuare a tratatelor. Guvernul S.U.A. a adoptat un punct de vedere diferit, considerand automat stinse tratatele statului Texas, prin faptul intrarii sale in uniune.
Din practica statelor, un exemplu de ‘fuziune’si ‘divizare’ de state il constituie Republica Araba Unita [1958-1962]. Dupa cum se stie, aceasta forma de uniune de state a fost constituita prin unirea Egiptului cu Siria, in urma plebiscitului din 21 februarie 1958.
Noul stat, desi a adoptat o politica externa comuna si o reprezentare unica pe planul relatiilor internationale, a facut cunoscut Secretarului General al O.N.U., printr-o nota, ca ‘toate tratatele si acordurile internationale incheiate de catre Egipt sau de catre Siria cu alte tari vor ramane valabile, in limitele regionale definite in momentul incheierii lor si conform cu principiile dreptului international.
In consecinta, in timpul intregii perioade a uniunii, Secretarul General al O.N.U., in publicatiile periodice cu privire la conventiile multilaterale incheiate sub egida Organizatiei Natiunilor Unite, a inscris R.A.U. ca parte la toate tratatele la care Egiptul sau Siria erau parte inaintea constituirii uniunii. Fata de numele de ‘Republica Araba Unita’, el a indicat daca Egiptul sau Siria, sau ambele tari, au luat masuri cu privire la tratatul in chestiune.
Experienta uniunii dintre Egipt si Siria nu indreptateste formularea unor concluzii cu caracter general. Observam totusi dificultatea pe care o prezinta mentinerea in vigoare in mod global, fara diferentiere, a tuturor tratatelor celor doua tari. Se creeaza, pe de o parte, posibilitatea existentei in limitele geografice respective a unor raporturi juridice internationale paralele, sau chiar diferentiate, intre cele doua provincii ale unuia si aceluiasi stat. Solutia mentionata antreneaza astfel riscul unor dificultati practice de executare a tratatelor.
In fata instantelor judecatoresti nationale au existat numeroase litigii care puneau in discutie problema continuitatii unor tratate incheiate de statele inaintea intrarii lor in confederatie [respectiv federatie]. Astfel, de pilda, Tribunalul districtului New York, in 1930, in speta ’Sophia Rikmers’ a apreciat ca tratatele statelor care isi conservau un anumit grad de personalitate internationala, ca statele germane [dupa 1871], ramaneau in vigoare. In plus, s-a specificat ca tratatele incheiate cu statele suverane care au devenit parte integranta a imperiului german au continuat sa existe dupa infiintarea imperiului.16
Intr-o alta speta, judecata in 1955 de Tribunalul federal elvetian, aceasta urma sa se pronunte asupra faptului daca tratatul din 1856 intre Elvetia si Marele Ducat de Baden care reglementa, intre alte probleme de drept international privat, si problema competentei tribunalelor in materie de transmisiuni pentru cauza de deces, era inca in vigoare.
Nu exista nici o indoiala – a spus tribunalul ca tratatul din 1856 era inca in vigoare sub constitutia imperiului german din 1871 si 1919. Doctrina este impartita asupra punctului de a sti daca el a devenit caduc, cand legea germana din 30 ianuarie 1934 asupra reconstituirii imperiului a retras landerelor suveranitatea lor independenta si le-a transformat in simple circumscriptii administrative.
Validitatea neaitrerupta a Tratatului din 1856 nu poate fi dedusa din principiul de drept international potrivit caruia tratatele avand un caracter regional adica tratatele care se aplica la o anumita regiune delimitata creeaza drepturi si obligatii statului succesor– arata instanta. Contrar aceste tratate – ca de pilda acordurile intre Baden si Elvetia privind liniile de cai ferate in zona de frontiera, navigatia pe Rhin, vanatoarea pasarilor deasupra apelor frontaliere etc. Tratatul din 1856 enunta reguli de drept international privat pentru ansamblul teritoriilor partilor contractante si nu are, deci, un caracter regional.
Se poate totusi aprecia – motiveaza instanta – ca dispozitiile pertinente ale tratatului au ramas aplicabile in urma unei reinoiri tacite a tratatului.
Potrivit parerii tribunalului, problema de a sti daca R.F. a Germaniei sau Landul Baden-Wurtemberg este considerat ca parte contractanta germana nu are decat un interes pur teoretic.17
Dupa cum se vede, deci, practica judiciara s-a pronuntat in ambele cazuri – motivand insa diferit – in sprijinul mentinerii obligatiilor decurgand din tratatele anterioare. Sunt solutii care se situeaza pe linia continuitatii obligatiilor decurgand din tratatele statului federal, solutii preconizate in doctrina, dar care [dupa cum arata cazul Texas-ului] nu sunt acceptate unanim in practica internationala.
3.2. Dezmembrarea statelor
In cazul impartirii unui stat in doua sau mai multe state, majoritatea autoritatilor sustin disparitia tratatelor anterioare, cu exceptia acelor tratate incheiate in comun de statele legate printr-o uniune personala sau o uniune reala. Audinet sustine insa disparitia tratatelor chiar in cazul ruperii unei uniuni reale, iar Accioly considera neindoielnic ca noile state nu pot fi legate prin conventiile anterioare, deoarece ele au o noua personalitate juridica. Proiectul Pessoa- de codificare a dreptului international -in art. 7 lit. c, preconizeaza solutia estinctiunii tratatelor in caz de impartire a unui teritoriu, exceptandu-se numai respectul drepturilor castigate.
La randul sau, Guggenheim inscrie principiul ca ‘nu exista succesiune universala in cazul in care statul predecesor este dezmembrat si mai multe state se formeaza pe ruinele sale’.
O’Connell arata insa ca prezumtia in asemenea imprejurari este ca tratatele care sunt compatibile cu transformarea respectivelor ordini juridice subzista schimbarii’ si ca fiecare dintre statele succesoare ramane parte la aceasta, intrucat ‘prezumtia de succesiune care rezulta nu poate fi indepartata cu usurinta’.
Practica internationala pare a confirma acest din urma punct de vedere. Astfel, in noiembrie 1905, cand Norvegia si Suedia s-au despartit, fiecare dintre aceste tari a declarat ca va subzista mai departe atat tratatele incheiate inaintea acestei despartiri, in comun, cat si tratatele incheiate de catre fiecare din ele.
O solutie globala a fost adoptata si de Siria, prin Decretul-lege nr. 25 din 23 iunie 1962, in urma separarii acestei tari de Republica Araba Unita.
Decretul mentionat prevedea, in primul sau articol, ca ‘obligatiile contractate pe cale de tratate, acorduri si conventii internationale bilaterale, in cursul perioadei unitatii cu Egiptul, sunt considerate ca fiind in vigoare in Republica Araba Siriana, pana in momentul cand textele in chestiune vor fi modificate sau denuntate de catre Republica Araba Siriana sau de catre co-contractanti, conform dispozitiilor respective’.
In privinta obligatiilor decurgand din conventii multilaterale se arata ca si acestea vor fi considerate in vigoare ‘pana in momentul cand textele in chestiune vor fi denuntate conform dispozitiilor lor respective’.
Tot o solutie de ansamblu a devolutiunii tuturor drepturilor si obligatiilor decurgand din instrumentele juridice internationale este inscrisa si in pct. 4 al ‘Acordului cu privire la devolutiunea drepturilor si obligatiilor de ordin international intre dominioanele Indiei si Pakistanului din 4 august 1947. Acest acord prevede pentru ambele state continuarea obligatiilor decurgand din tratatele internationale, cu exceptia celor a caror aplicatiune este limitata la o regiune inglobata in teritoriu unuia sau altuia dintre cele doua dominioane.
Si in practica judecatoreasca a instantelor nationale s-au inregistrat tendinte in sensul admiterii continuitatii obligatiilor internationale pentru noul stat, care a luat nastere in urma diviziunii.
Astfel, de pilda, Curtea Suprema din New Hampshire, in 1948, a recunoscut ca in urma crearii unui nou stat prin diviziunea teritoriului, noul stat are dreptul suveran de a incheia noi tratate si angajamente cu alte tari dar, pana atunci, tratatele care il legau, in calitate de parte integranta a statului din care a facuta parte anterior, continua sa lege noul stat si supusii intrucat “un stat format prin secesiune de la un alt stat succede la obligatiile conventionale ale statului predecesor, care sunt permanente si care se leaga de teritoriul inglobat in noul stat.”17
In schimb bogata practica judiciara de dupa primul razboi mondial, consacrata unor probleme de succesiune a noilor state la obligatiile fostului Imperiu Austro-Ungar inregistreaza solutii extrem de variate18. Guvernul britanic a continuat, de pilda, sa considere Austria si Ungaria ca parti la tratatele incheiate cu fosta monarhie austro- ungara, chiar independent de prevederile tratatelor de pace. In schimb, Austria si Ungaria au facut declaratii in care au aratat ca se considera obligate numai la tratatele care le-au fost notificate, in conformitate cu prevederile tratatului de pace.
Un alt exemplu il constituie negocierea unui tratat de extradare intre SUA si Cehoslovacia, in 1925, in care a fost considerata ca reprezentand asumarea unor drepturi si obligatii ce nu existau anterior, Cehoslovacia neacceptand a se considera legata prin conventia de extradare, semnata la 3 iulie 1856, intre Austro -Ungaria si SUA.
Examinand problema succesiunii Poloniei la prevederile Conventiei de la Haga din 1905, aplicabila in fosta provincie austriaca a Galitiei, Tribunalul Superior de district din Berlin a aratat, de pilda, ca un stat nou format prin separare din alt stat nu dobandeste nici drepturi si nici obligatii din tratatele incheiate de fostul stat. Conventia de la Haga nu este un tratat care, fie pentru obligatii, fie pentru drepturi, sa fie legata de unele parti ale teritoriului de stat, cum ar putea fi, de exemplu cazul unui tratat relativ la navigatia fluviala. Se observa ca aceasta instanta accepta punctul de vedera al nesuccesiunii, cu o exceptie, admitand transmisibilitate obligatiilor cu caracter teritorial.
Diversitatea punctelor de vedere prezentate mai sus (doctrina, practica statelor, jurisprudenta) invederaza inexistenta unui punct de vedere unitar in problema transmisibilitatii obligatiilor conventionale catre statele nou formate prin fuziune sau dezmembrare.
Capitolul IV
SUCCESIUNEA STATELOR IN CAZUL REVOLUTIILOR SOCIALE
4.1.Dimensiuni si implicatii juridice al fenomenului revolutionar
Reprezentand, prin definitie, transformari substantiale afectand intreaga viata sociala si de stat19, revolutiile au numeroase implicatii atat pe planul vietii interne al fiecarui popor, cat si pe planul relatiilor internationale20. Infaptuind prefaceri in structura economica, in modul de organizare a relatiilor de productie, revolutiile sociale au totodata puternice implicatii asupra politicii externe a statelor in care se desfasoara.
In literatura juridica este cunoscuta doctrina Huerta, potrivit careia un guvern revolutionar, instalat la putere prin mijloace neconstitutionale, dispune de toate prerogativele pe plan international, iar actele sunt considerate valide. Guvernul Huerta fusese instaurat la putere in Mexic, in 1913, prin mijloace revolutionare. Ambasadorul S.U.A., la Mexico City a propus recunoasterea acestui guvern, considerand ca el este ‘instalat si evident intr-o pozitie sigura’. Ambasadorul solicita totusi sa i se ceara guvernului mexican, ca o conditie a recunoasterii sale, angajamentul de a respecta indatoririle care-i revin fata de cetateni si guvernele straine. Cu alte cuvinte, nu se punea deloc problema legimitatii acestui guvern, ci numai aceea a acceptarii de a satisface anumite standarde in ceea ce priveste drepturile strainilor si drepturile altor tari. Intr-o declaratie, in 1930, secretarul de stat Stimson a mers si mai departe, cand a anuntat recunoasterea de catre S.U.A. impreuna cu Marea Britanie] a noilor guverne instalate in Argentina,Peru si Bolivia, estimand ca aceste guverne ‘controleaza de facto tarile respective si nu exista o rezistenta activa impotriva conducerii lor’.
In doctrina S.U.A. s-a aplicat, de cele mai multe ori, principiul enuntat de Kissinger, potrivit caruia o tara sau alta este reprezentata de ‘cine sta in palatul prezidential’. Aplicand aceasta doctrina, S.U.A.– care in perioada Administratiei Carter au intrerupt relatiile diplomatice cu o serie de state in care guvernele fusesera instaurate la putere ca urmare a unor lovituri de stat, au sfarsit prin a accepta intretinerea si desfasurarea unor relatii diplomatice cu tot felul de guverne, indiferent de modul in care ele fusesera instaurate. Fostul reprezentant al S.U.A. la O.N.U., doamna Jeanne Kirkpatrik, a enuntat chiar o doctrina potrivit careia este preferabil pentru S.U.A. sa intrerupa relatii, chiar si sa sustina un regim ‘moderat autoritar’, decat unul ales prin mijloace diplomatice, daca acest lucru este in interesul S.U.A..
In aceste conditii este firesc ca problema atitudinii noilor regimuri fata de vechile tratate, fata de intregul angrenaj al raporturilor juridice stabilite de fostele regimuri sa suscite un viu interes, ele incadrandu-se intr-un sens larg in problema succesiunii statelor. Se poate aprecia, in mod general, ca noile regimuri, constituind tocmai expresia unor noi realitati sociale, adopta in general o atitudine critica fata de angajamentele internationale asumate de guvernele anterioare. Apare cu evidenta faptul ca aceste regimuri inteleg sa continue anumite raporturi de buna vecinatate, de prietenie, de colaborare cu alte state, incheiate inainte de momentul preluarii puterii, a tratatelor multilaterale de interes general dar nu inteleg sa continueanumite obligatii oneroase contractate de fostele regimuri inpotriva intereselor nationale.
Prezentand un asemenea interes, problema atitudinii guvernelor revolutionare fata de vechile angajamente aplicabile pe teritoriul unui stat in interiorul caruia s-a desfasurat cu succes o revolutie sociala, nu putea sa ramana in afara atentiei specialistilor de drept international. De altfel problema a fost viu discutata cu prilejul elaborarii de catre Comisia de drept international a proiectului sau de articole privind succesiunea statelor. Cu toate acestea, ca urmare a punctului de vedere exprimat de unii membrii ai comisiei si in special a incercarilor de a identifica revolutiile sociale cu simple schimbari de guvern, problema succesiunii statelor in cazul savarsirii unor mutatii revolutionare nu si-au gasit reflectarea in codificarea adoptata de Conferinta de la Viena si concretizata in Coventia din 1978.
Desi initial problema pe care trebuia sa o examineze Comisia de drept international in legatura cu continuitatea sau necontinuitatea tratatelor intrnationale avea ca obiect “succesiunea statelor si a guvernelor”, in 1963 comisia a decis ca atentia prioritara sa fie acordata problemelor succesiunii statelor, iar problemele succesiunii guvernelor sa nu fie studiate decat in masura in care aceasta ar fi necesar pentru completarea studiului asupra succesiunii statelor.
Dupa cum se stie, proiectul de articole elaborat de comisia de drept international a fost trimis tuturor guvernelor tarilor membre ONU, pentru ca acestea sa-si defineasca pozitia fata de problemele de fond cuprinse in acest document. Au retinut atentia o serie de pozitii ale unor tari care si–au exprimat regretul ca problema revolutiilor sociale nu si-a gasit reflectare in proiectul intocmit de comisia de drept intrnational. De exemplu, in 1974 delegatia Cubei a aratat ca “ o revolutie care transforma complet structurile sociale si economice …nu aduce cu ea numai o schimbare de guvern pur si simplu, ci nasterea unui nou tip de stat.”
Republica Bangladesh si–a exprimat parerea potrivit careia notiunea de “stat nou independent “ definita de conventie trebuie sa includa nu numai teritoriile dependente, dar si “noile state care au aparut in urma separarii unei parti dintr-un singur stat existent sau unei revolutii sociale “. Merita atentia si punctul de vedere al delegatiei Republicii Belarus care aprecia ca “ o asemenea situatie ar putea fi asimilata cu decolonizarea, deoarece schimbarea de regim modifica fundamental calitatea de subiect de drept international si statul nou poate sa reexamineze relatiile sale internationale”.
Nediferentiind transformarile sociale de simplele schimbari de guverne, o serie de state, in obsrevatiile lor, au contestat importanta transformarilor revolutionare ca temei pentru reconsiderarea angajamentelor internationale; astfel, delegatul R.F. Germania a apreciat ca
“potrivit unui principiu stabilit al dreptului international, un stat nu poate sa se prevaleze de o modificare, chiar revolutionara, a structurii sale constitutionale.”
Comisia de drept international, tinand seama de observatiile facute de state, a reexaminat, la cea de-a 26–a sesiune a sa, problema daca este cazul sa mentioneze revolutiile sociale printre circumstantele de natura a genera o succesiune de state. Ea s-a pronuntat in sensul excluderii acestei problematici din materia examinata, apreciind ca ‘ in majoritatea cazurilor, o revolutie sau o lovitura de stat, de orice tip ar fi, atrage o schimbare de guvern care lasa intacta identitatea statului.”
Tinand seama de faptul distinctia intr-e diferite tipuri de revolutii ar fi foarte delicata, Comisia de drept international a subliniat dificultatea calificarii unei transformari de regim drept “revolutie sociala “. In comentariul comisiei se arata ca “aceste probleme depasesc domeniul succesiunii si se raporteaza la conceptia insasi a statului, consideratii de ordin politic si filosofic ar veni atunci inevitabil sa se grefeze asupra lor, la fel de bine ca la examinarea lor care ar deveni de competenta altor organe.”21
Desi marginalizata acesta problema, este cat se poate de evident ca fenomenele revolutionare nu pot ramane fara ecou pe planul definirii politicii statului in relatiile internationale, pozitie reflectata in continuarea sau respingerea unor angajamente anterior acceptate de fostele guverne.
Este de asemenea cat se poate de clar ca schimbarile revolutionare de guverne reprezinta mai mult decit simple schimbari ale unor cabinete, ca ele trebuie studiate sub toate incidentele lor pentru a putea vede legatura care exista intre afirmarea unei noi politici in viata economica, sociala, in organizarea de stat a fiecarei tari si intre definirea unor noi optiuni ale guvernelor revolutionare pe planul relatiilor cu celelalte state.
Este vorba nu atat de continuitatea relatiilor economice, politice, diplomatice etc., in care statul respectiv era angrenat, ci de indrituirea legala a noilor autoritati de a sa dezangaja de unele angajamente intrnationale in contradictie cu interesele populare.
4.2.Critica teoriei “noilor subiecte de drept international”create printr-o revolutie sociala
Daca problema atitudinii diferitelor guverne revolutionare fata de vechile aranjamente internationale anterior aplicabile este o problema reala, nu acelasi lucru se poate spune despre teza sustinuta de literatura sovietica de drept international a “aparitiei unui nou subiect de drept international” ca urmare a unei revolutii sociale care ar fi dus la “transformarea vechiului tip de stat, de tip burghez, intr-un stat de tip nou, socialist”. In asemenea situatii, autorii care sustin acest punct de vedere considera ca “…succesiunea in drepturi nu poate fi considerata ca de la sine inteleasa, intrucat s-a nascut un subiect de drept international calitativ nou. Statul nou rezolva singur problema atitudinii sale fata de tratatele statului anterior, facand de obicei o declaratie in aceasta privinta”.
In aceasta conceptie se afirma ca folosirea conceptului de nou subiect de drept international permite, fara dificultati, a respinge aranjamentele incompatibile, contractate in timpul guvernelor precedente, antipopulare, si incheierea unor acorduri avantajoase. Statul “de tip nou “ folosind aceasta constructie juridica, se va vedea eliberat de o serie de angajamente impovaratoare si va putea pasi cu incredere intr-o noua serie de relatii internationale, incheind noi acorduri convenabile, pe baza egalitatii in drepturi si al avantajului reciproc –cu noii sai parteneri.
Dar oare aceasta noua formula poate acoperi in intregime complexitatea relatiilor internationale intre state cu sisteme sociale diferite? Este ea oare verificata de practica, iar conceptiile juridice pe care le foloseste ca punct de plecare (stat de tip nou=nou subiect de drept international) au, intr-adevar, continutul care i-l atrbuie sustinatorii acestei teze?
Pe plan teoretic este necesar sa remarcam ca insusi conceptul de subiect de drept international este un concept logic, de tehnica juridica, o creatie a gandirii, rezultatul unei abstractizari a trasaturilor generale ale tuturor tipuri de state, indiferent de sistemele lor sociale sau economice.22
El da expresie– intr-un domeniu special, acela al relatiilor internationale– unui concept mai general, conceptul de subiect de drept. Dupa cum aratau prof. dr.doc Traian Ionascu si Eugen A. Barasch, ”detinatorul unei anumite puteri din campul relatiilor exclusiv sociale (putere ce delimiteaza suprafata inauntrul careia actiunea se manifesta sau suprafata inauntrul careia ea isi produce efectele) devine subiect de drepturi in campul relatiilor juridice.
Detinator al suveranitatii, rezolvand liber si dupa propria sa apreciere problemele interne si externe, fara a incalca drepturile altor state sau principiile si normele dreptului international, statul devine subiect de drepturi pe planul relatiilor internationale.
Din punct de vedere al dreptului international- arata profesorul Ludovic Takacs- prin stat nou se intelege numai acea formatie social- politica care apare pentru prima oara in arena internationala sub forma de stat si care prin acest fapt aduce o modificare structurii si componentei comunitatii internationale existente. Aparitia, in epoca noastra, a unor state noi, pe care le calificam ca fiind noi subiecte ale dreptului international, o putem concepe numai in urmatoarele situatii, confirmate de practica relatiilor intrnationale:
formarea de state, ca urmare a exercitarii dreptului la autodeterminare a popoarelor, prin eliberarea de sub dependenta coloniala si prin construirea statului propriu, independent si suveran;
divizarea unui stat in doua sau mai multe state;
contopirea mai multor state in state noi, unitare.
Numai in aceste situatii putem vorbi de o modificare a structurii si componentei comunitatii internationale, de aparitia unor noi subiecte de drept in relatiile internationale.23
“Transformarile social interne, oricat de fundamentale sunt ele, nu schimba personalitatea juridica a statului, individualitatea sa internationala, locul sau in comunitatea internationala a statelor. Statul de tip istoric nou nu este un nou subiect al dreptului international. Din punct de vedere al calitatii de subiect de drept international, statul de tip nou este identic, este continuatorul personalitatii juridice al celui de tip anterior24”.
Este si firesc, deoarece sub aspectul personalitatii juridice statul este acelasi. Elementele sale de baza- teritoriul, populatia, suveranitatea- raman, desi aceasta din urma dobandeste un continut nou, in functie de realizarea, prin intermediul suveranitatii de stat, al suveranitatii natiunii, atat pe plan intern, cat si pe planul relatiilor internationale.
In cazul statelor socialiste, nu poate fi vorba de aparitia unor subiecte de drept international, a unor noi puteri suverane, care isi pun problema preluarii sau respingerii unor obligatii internationale asumate anterior de alte subiecte de drept (cum este cazul statelor eliberate de sub dominatie coloniala). Transformarea structurala, chiar de continut social, a unor state, care isi pastreaza identitatea pe planul relatiilor internationale, nu poate ridica o problema de succesiune. Este si normal sa fie asa, deoarece, “in cazul identitatii sale exista un singur subiect de drept international; in cazul succesiunii exista cel putin doua”.
De altfel, acceptarea ideii apartitiei unor noi subiecte de drept international ca urmare a schimbarii tipului de stat, ar fi menita mai mult sa complice decat sa faciliteze situatia statului respectiv pe planul relatiilor internationalesi implicit stabilirea si dezvoltarea unor raporturi normale intre state. Aceasta deoarece ideea de “succesiune”- fara a mai vorbi de faptul ca presupune un stat care “transmite” si un altul care “primeste” drepturi si obligatii, ceea ce este imposibil de realizat cand statul este unul si acelasi- are inconvenientul ca ridica numeroase probleme de cele mai multe ori foarte dificil de rezolvat. Acceptarea ideii de succesiune ar necesita de pilda si formularea unor constructii teoretice repastrandu-se in cadrul acestui concept- sa justifice, de pilda, de ce teritoriu si populatia se ”transmit“ noului stat pe cale de succesiune, in timp ce obligatiile care decurg din tratatele statului anterior nu se transmit ipso jure.
Dificultatea unei asemenea abordari a problemei- de pe pozitia considerarii statelor socialiste ca subiecte noi de drept international- apare daca ne gandim si la alte aspecte, strans legate de problema “succesiunii” ca de pilda “recunoasterea, urmarirea bunurilor aflate in strainatate, participarea la tratatele multilaterale, la conferintele internationale etc. Atribuirea unui stat de tip nou, aparut ca urmare a unei revolutii sociale, a calitatii de <<subiect de drept international>>, ar putea ingreuna inutil pozitia internationala a acestui stat intr-o serie de asemenea relatii”. De aceea, fara a recurge la conceptul de “succesiune” a statelor, urmeaza a examina numai cum se pune, din punct de vedere teoretic si practic problema aplicatiunii acelor tratate incheiate anterior care au devenit incompatibile cu noua oranduire.
Inainte insa de a examina acest aspect, remarcam si faptul ca ideea continuitatii calitatii de subiect de drept international a statelor socialiste a fost recunoscuta in numeroase solutii ale practicii judiciare. Astfel de pilda, intr-o speta judecata in 1954 de Curtea de Apel a S.U.A. (cauza Ivanovici, consul general al Iugoslaviei, contra Artukovici), toate partile la procedura de extradare angajata de Iugoslavia contra unui oarecare Artukovici – care se gasea in Statele Unite– au fost de acord a recunoaste ca transformarea “Regatului sarbilor, croatilor si slovenilor” in”Regatul Iugoslaviei”(1928) si mai tarziu in “Republica Federativa Populara Iugoslavia” (1945), au constituit schimbari interne cu caracter politic, care nu afectau validitatea nici unui tratat in vigoare in timpul “Regatului sarbilor, croatilor si slovenilor”. Problema in discutie era de a sti daca Tratatul de extradare intre S.U.A. si Regatul Serbiei din 17 mai 1902 a subzistat si a ramas in vigoare in urma aparitiei Regatului sarbilor, croatilor si slovenilor, in 1918- 1919.
Curtea a raspuns la aceasta intrebare in mod afirmativ, argumetand ca desi statul iugoslav s-a format ca urmare a unor mari transformari, din acestea nu a rezultat o suveranitate cu totul noua, fara nici un ascendent. In consecinta, statul iugoslav urmeaza a fi considerat succesorul Serbiei in drepturile si obligatiile sale de ordin international.
Intr-o alta speta, judecata de Curtea Suprema a S.U.A. in 1961 (cauza Kolovrat et consors contra Oregon) instanta avea sa se pronunte asupra urmatoarei situatii: doi rezidenti iugoslavi din statul Oregon (S.U.A.) au murit in 1953, fara a fi facut in prealabil un testament. Singurii lor mostenitori si cele mai apropiate rude erau rezidenti si resortisanti iugoslavi. Era vorba de a se sti daca intre S.U.A. si Iugoslavia exista reciprocitate in materie de achizitie de bunuri prin succesiune; in caz contrar bunurile persoanelor decedate urmau sa cada in desherenta (bona vacantia) potrivit dreptului intern aplicabil si ar fi revenit statului Oregon.
Pentru ca daca exista reciprocitate trebuia insa stabilit in prealabil daca Tratatul din 1881, incheiat intre S.U.A. si Serbia, continand clauza natiunii cele mai favorizate, era inca in vigoare intre S.U.A. si Iugoslavia.
Curtea Suprema a statului Oregon s-a pronuntat– si Curtea Suprema a S.U.A. a confirmat acest punct de vedere- in sensul ca Tratatul din 1881 este inca in vigoare intre cele doua tari. Adoptand aceasta solutie, Curtea Suprema a luat in considerare si faptul ca, intre S.U.A. si Iugoslavia a fost incheiat in 1948 un acord privind reglementarea anumitor creante, acord ce a fost interpretat ca ar constitui o confirmare oficiala a acestei opinii.
4.3. Aspecte din practica Romaniei. Modul in care au fost rezolvate problemele de succesiunea statelor
Practica Romaniei in problemele succesiunii statelor prezinta o importanta dintre cele mai mari, deoarece din punct de vedere juridic experienta tarii noastre pune in lumina modul original in care au fost rezolvate mai multe aspecte diferite, tinand de cazuri distincte de succesiune. Astfel in ce priveste tara noastra s-au ridicat probleme privind succesiunea statelor, in legatura cu dobandirea independentei depline de stat a Romaniei, probleme legate de transformarea regimului politic dupa al doilea razboi mondial si mai recent, dupa infaptuirea Revolutiei romane din Decembrie 1989.
In ce priveste dobandirea independentei depline a poporului nostru de sub dominatia otomana, trebuie aratat ca asa cum s-a produs, aceasta nu se incadreaza in cazurile clasice de “succesiune”. Dupa cum s-a aratat de altfel, in istoria romana, Principatele aveau inca din timpuri indepartate autonomie interna in relatiile lor cu Imperiul otoman, vechile tratate care au fost invocate ca suport juridic al independentei tarii noastre consacrand cu deosebita claritate natura contractuala a relatiilor dintre domnitorii romani si sultan. Pe de alta parte, studiul activitatii diplomatice romanesti desfasurate intr-o perioada indelungata demonstreaza pastrarea neintrerupta a dreptului de reprezentare (solia), a dreptului de negociere si a celui de a incheia tratatele.25
Se pot cita in mod special incheierea unor conventii in perioada anterioara dobandirii independentei de stat, care marcheaza in mod neechivoc exercitarea deplina a dreptului de a incheia tratate, ca de pilda Conventia telegrafica cu Rusia si cu Austria, Aranjamentul cu Turcia, Conventia telegrafica cu Serbia, aderarea Principatelor Unite la Conventia telegrafica incheiata la Paris, conventiile de extradare perfectate cu Serbia si Austria, elaborarea proiectului unei conventii de comert si navigatie cu Statele Unite ale Americii si altele.
Referindu-se la activitatea diplomatica intensa desfasurata de tara noastra dupa 1859, ministrul de externe I.I. Filipescu ii scria lui C.Negri: “dupa cum vedeti, raporturile internationale cu statele vecine tind sa consacre intr-un fel independenta noastra politica”26. In aceeasi ordine de idei, a preocuparilor pentru afirmarea deplina a capacitatii Principatelor Unite de a incheia tratate ca state pe deplin suverane, se poate mentiona activitatea intensa de organizare a aparatului diplomatic, infiintarea agentiilor diplomatice permanente intr-o serie de mari capitale s.a.
Este de remarcat, de asemenea ca atunci cand Imperiul Otoman a elaborat o noua constitutie, in care Romania a fost inglobata in categoria “provinciilor privilegiate” ale Imperiului, guvernul roman a refuzat sa recunoasca o asemenea calificare apreciind ca “orice transformare a regimului sau intern ar admite guvernul otoman, prin Charta sa constiututionala, aceasta nu ar absorbi individualitatea noastra politica asigurata prin capitulatiile noastre si prin tratatele europene.
Aceste imprejurari indreptatesc concluzia ca in situatia dobandirii independentei de stat a Romaniei nu s-a produs o “succesiune” clasica, de natura de a pune problema atitudinii statului nou format fata de tratate si celelalte angajamente internationale anterioare ci, dimpotriva existand o anumita capacitate juridica a Principatelor, o intensa activitate diplomatica, concretizata in elaborarea unor acorduri, tara noastra avea o situatie juridica proprie, concretizata intr-un anumit statut ceea ce nu determina in mod necesar adoptarea sau neadoptarea unei atitudini critice fata de tratatele Imperiului Otoman. Cu toate acestea, tratatul de la Berlin prin care se recunostea independenta de stat a Romaniei, cuprinde o serie de prevederi afectand capacitatea deplina de decizie a noului stat. Asa de pilda, desi se prevedea ca Romania va putea incheia conventii pentru reglementarea privilegiilor si atributiilor consulilor in materie de protectie, in Principate “drepturile castigate vor ramane in vigoare atata timp cat ele nu vor fi modificate printr-o intelegere comuna intre Principate si partile interesate”.27
Faurirea statului unitar roman, in 1918, nu a ridicat in principiu probleme de drept international pe care le ridica unificarea unor state. Acest lucru, datorita faptului ca statul roman exista deja ca o entitate juridica independenta, angrenata intr-o larga retea de raporturi cu celelalte state, iar faurirea statului national unitar a extins in principiu– datorita regulii extinderii teritoriale a tratatelor- angajamentele internationale anterioare pe intreg cuprins al statului national unitar roman. Astfel, o serie de angajamente internationale, contractate anterior fauririi statului national unitar, la care tara noastra era parte, au continuat sa-si produca efectele angajand statul national intregit. Se pot mentiona, in acest sens, o serie de conventii multilaterale anterior aplicabile, ca de pilda Conventia internationala privitoare la transportul marfurilor pe calea ferata (CIM), la care Romania a devenit parte in 1904, instrument care si-a pastrat valabilitatea neintrerupta pana in 1924, cand a fost incheiata o noua conventie la Berna in aceasta problema. De asemenea se pot mentiona conventiile de la Haga pentru solutionarea pasnica a conflictelor internationale si privind legile si obiceiurile razboiului de uscat care sunt considerate in vigoare si astazi pentru tara noastra.
Faurirea statului national unitar a ridicat in schimb alte probleme legate nu de continuitatea aplicarii tratatelor anterioare, ci de solutionarea unor probleme de ordin economic si financiar si privind situatia minoritatilor. Astfel prin tratatele de pace au fost recunoscute noile frontiere ale Romaniei, inserandu-se insa unele prevederi legate de suportarea unor sarcini financiare ale fostului imperiu al Austriei, pe care Romania a trebuit sa le preia pentru teritoriile intrate sub suveranitatea sa. Totodata, art.59 din Tratatul de pace cu Austria prevedea in mod expres ca Austria renunta, in ceea ce o priveste, in favoarea Romaniei la orice drepturi si titluri asupra partii din fostul ducat al Bucovinei intrata in componenta Romaniei.
Tratatul de pace cu Ungaria insera, la randul sau, prevederea ca in ceea ce o priveste, Ungaria renunta in favoarea Romaniei la orice drepturi si titluri asupra teritoriilor din fosta monarhie austro-ungara, situate dincolo de frontierele stabilite prin tratatele de pace. O prevedere a tratatului consacra angajamentul Romaniei de a accepta confirmarea printr-un tratat special, incheiat cu principalele puteri aliate si asociate, a dispozitiilor socotite necesare de catre aceste puteri, pentru a proteja in Romania interesele locuitorilor care difera de majoritatea populatiei prin rasa, limba si religie, precum si pentru a proteja libertatea de tranzit si un regim echitabil pentru comertul celorlalte natiuni. Ulterior pentru a da curs acestor prevederi a fost incheiat un tratat special intre principalele puteri aliate si Romania, care mai tarziu a fost folosit ca pretext pentru amestecul in treburile interne ale Romaniei, asa cum a dovedit-o cunoscuta “Afacere a optantilor”.
In ce priveste prevederile financiare ale tratatelor de pace trebuie aratat ca acestea si-au gasit consacrarea initial intr-un aranjament cunoscut sub numele de “datoria zisa de liberare”, prin care statele carora li s-au transferat teritorii ale fostei monarhii austro-ungare sau care au luat fiinta tocmai ca urmare a dezmembrarii acestei monarhii, acceptau sa depuna sau sa contribuie cu sume a caror total nu trebuia sa treaca de 1,5 miliarde franci aur. In conceptia prevederilor acordului, aceste sume urmau a fi compensate la nevoie cu reclamatiile pe care aceste tari le-ar fi prezentat si care ar fi fost verificate ca intemeiate.
Ulterior, pentru a se pune capat numeroaselor litigii si probleme insolubile generate de dificultatile financiare avandu-si sorgintea in evenimentele postbelice, prin Aranjamentul de la Haga din 1930 privind bunurile cedate si datoria de liberare s-a convenit ca puterile semnatare ale acestui aranjament, care aveau datorii sub titluri de bunuri cedate in virtutea tratatelor de pace, obtineau reducerea totala si definitiva a acestei datorii.
In contextul problemelor juridice controversate legate de evenimentele care au survenit dupa primul razboi mondial si tratatele de pace se inscrie si cunoscutul litigiu iternational cunoscut sub numele de “procesul optantilor”. Acesta a constituit un litigiu care a retinut mult timp atentia juristilor, a specialistilor in dreptul international din Europa si din alte tari, si care a ridicat importante probleme legate de aplicarea legislatiei statului national unitar roman, de compatibilitatea sa cu angajamentele asumate prin tratatul de pace.28
Dupa cum se cunoaste, potrivit prevederilor Tratatului de la Trianon, care a consacrat unirea Transilvaniei cu Romania, populatia minoritatilor nationale, existenta in aceasta regiune a primit statutul de cetateni romani, beneficiind de drepturile respective acestei calitati si dobandind si obligatiile aferente. In conformitate cu dispozitiile tratatului de pace, persoanele majore care apartineau minoritatilor nationale aveau insa posibilitatea de a opta pentru nationalitatea romana sau pentru nationalitatea respectiva. Un numar mare de aproximativ 500 de mosieri maghiari care optase pentru nationalitatea maghiara au contestat aplicarea legilor reformei agrare asupra propietatilor lor funciare din Romania, adresandu-se in repetate randuri unor foruri juridice si politice nationale si internationale.
Cu prilejul dezbaterii acestei probleme in fata Ligii Natiunilor, Nicolae Titulescu a aratat insa ca aplicarea reformei agrare constituie un act de suveranitate al statului roman, care a raspuns de fapt unor profunde necesitati economice si sociale. El a scos in evidenta faptul ca “Romania a cautat sa imprime legislatiei agrare un caracter obiectiv, aproape mecanic, semn al unei dreptati severe poate, dar dreptate egala pentru toti. Aceasta a permis sa se trateze…pe picior de perfecta egalitate, atat optantii unguri cat si propietarii romani”.
Profund cunoscator al doctrinei si practicii dreptului international, Nicolae Titulescu a demonstrat ca nu exista nici o incompatibilitate intre prevederile Tratatului de pace de la Trianon si legislatia agrara romana. Asa cum a aratat el intr-o expunere prezentata in fata Consiliului Societatii Natiunilor la 5 iunie 1923, “nu exista problema internationala decat daca exista contradictie intre un tratat si dreptul de expropiere. Dar, din moment ce declaratia ca expropiera este compatibila cu tratatul, amanuntele, modul de aplicare a acestei expropieri apartin dreptului intern al tarii suverane, caci nu vedem care ar fi alta autoritate de stat care ar putea stabilii conditiile de aplicare a unui drept pe care l-ati recunoscut in mod public, in afara de parlamentul statului caruia ii recunoaste dreptul de expropiere.”
Pe parcursul dezbaterilor acestei probleme, in diferite faze ale sale, Nicolae Titulescu s-a opus cu hotarare supunerii acestei probleme unui arbitraj international, considerand ca este o problema care tine in mod exclusiv de suveranitatea Romaniei. Dupa cum arata el, nu era cazul “ ca un arbitru sa poata decide ca ceea ce taranul poseda, nu poseda cu titlu definitiv si ca acest taran are de restituit miine o parte a pamantului pe care nu-l poseda astazi…”
In cele din urma problema si-a gasit o rezolvare in cadrul conferintei de la Haga consacrata solutionarii problemei reparatiilor occidentale si orientale prin crearea Fondului agrar.
In legatura cu practica tarii noastre in anii regimului comunist, trebuie precizat ca, de regula, vechile tratate incheiate inainte de 23 august 1944 au continuat sa-si produca efectele, dar numai in masura in care nu erau incompatibile cu noile principii de organizare sociala. Conventia de armistitiu, incheiata la 12 septembrie 1944 intre guvernul roman si guvernele puterilor aliate, nu cuprindea prevederi de ordin formal cu privire la soarta tratatelor anterioare. Trebuie mentionata totusi acea prevedere inscrisa in mod expres in textul de conventie, care prevede ca “Guvernele aliate socotesc hotararea Arbitrajului de la Viena cu privire la Transilvania ca nula si neavenita.29. De asemenea, tratatul de pace semnat la Paris la 10 februarie 1947, intre Romania si Puterile Aliate si Asociate, prevedea in art. 2 ca “hotararile sentintei de la Viena din 30 august 1940 sunt declarate nule si neavenite, frontiera dintre Romania si Ungaria este restabilita prin articolul de fata, astfel cum exista la 1 ianuarie 1938.” Desi tratatul de pace aducea o contributie importanta, de necontestat, la recunoasterea drepturilor legitime ale tarii noastre asupra teritoriului sau national, totusi, in cuprinsul sau au fost inserate o serie de clauze care dezavantajau in mod nejustificat Romania. Asa, de pilda, art. 24 al tratatului obliga guvernul roman sa “restituie toate bunurile, drepturile si interesele vizate in articolul de fata, libere de toate ipotecile si sarcinile de orice fel cu care au putut fi grevate din cauza razboiului.” Anularea masurilor de confiscare, sechestru sau control adoptate de autoritatile romanesti privea o perioada cuprinsa intre 1 septembrie 1939 si intrarea in vigoare a tratatului, ceea ce includea, in mod arbitrar, si perioada de timp survenita dupa ce Romania se angajase, din propria sa vointa, in razboiul antihitlerist, alaturi de puterile aliate.
Art. 27 al tratatului recunostea dreptul oricarei puteri aliate sau asociate de a sechestra, retine, lichida bunuri, drepturi sau interese romanesti care se aflau pe teritoriul respectivei puteri la data intrarii in vigoare a tratatului. Potrivit art. 30, Romania trebuia sa renunte de plano la orice reclamatii impotriva puterilor aliate si asociate, rezultand direct din razboi sau din masuri luate in urma existentei unei stari de razboi in Europa dupa 1 septembrie 1939.
Asemenea prevederi generau un sentiment de legitima insatisfactie, deoarece tratau de pe pozitia raporturilor “invingatori “ si “invinsi” o tara care-si adusese intrgul sau aport la victoria asupra fascismului. Romania se vedea silita sa renunte nu numai la dreptul de a-si valorifica creantele impotriva Germaniei si la acela de a fi indemnizata de ea pentru pagubele suferite in timpul razboiului purtat alaturi de aliati, dar chiar si la unele drepturi din perioada cand se gasea in neutralitate. Referitor la aplicarea tratatelor bilaterale incheiate inainte de razboi de catre puterile sau asociate cu Romania, tratatul de pace prevedea, in art.10 ca;
– fiecare putere aliata sau asociata va notifica Romaniei, in termen de 6 luni de la intrarea in vigoare a tratatului, tratatele sale bilaterale dinainte de razboi cu Romania, pe care doreste sa le mentina sau sa le repuna in vigoare.
toate tratatele de acest fel, notificate dupa cum s-a aratat, vor fi inregistrate la secretariatul ONU, in conformitate cu art. 102 din Carta Natiunilor Unite.
toate tratatele de acest fel care nu vor fi fost notificate in modul aratat vor fi socotite ca abrogate.
Analizand aceste prevederi ale tratatului se pot trage urmatoarele concluzii;
– exista posibilitatea mentinerii unora dintre tratatele bilaterale incheiate de Romania inainte de razboi, dar numai a acelor tratate care au fost incheiate cu puterile aliate si sau asociate.
– documentul nu se refera la soarta tratatelor incheiate cu puterile Axei sau cu alte state.
– dreptul de mentinere sau repunere in vigoare ii apartine in mod unilateral numai puterilor mentionate si trebuie sa fie exercitat in termen de sase luni de la intrarea in vigoare a tratatului.
In afara de practica bilaterala a Romaniei, este neceasara o referire si la faptul ca tara noastra a devenit parte in perioada antebelica si la numeroase conventii multilaterale. Multe dintre acesta au fost considerate in vigoare si nu au fost denuntate.
Trebuie subliniat ca pentru acele tratate pe care Romania nu a dorit sa le mai mentina in vigoare a folosit procedura denuntariilor exprese.
In ce priveste conventiile bilaterale, trebuie aratat ca, exceptand acele instrumente juridice care aveau o aplicatiune limitata in timp, care si-au incetat aplicatiunea sau care au cazut in desuetudine, numeroase situatii consacrate prin acordurile ulterioare, atesta ideea recunoasterii continuitatii. Ca o consecinta a faptului ca nu au fost denuntari exprese, au fost cosiderate in vigoare o serie de conventii consulare mai vechi si unele tratate de extradare.
De asemenea, nu a fost contestata valabilitatea unor acorduri–cadru, de prietenie, colaborare si buna vecinatate, incheiate de Romania in perioada interbelica, care contin prevederi de principiu, ce isi pasteraza valabilitatea si astazi.
Din practica Romaniei inainte de 1989 mai pot fi mentionate si acordurile bilaterale incheiate cu unele state occidentale prin care au fost reglementate problemele financiare in suspensie cu aceste state. Asemenea intelegeri, prin care s-au acordat in special despagubiri pentru nationalizarea unor proprietati straine si care au lichidat astfel un contencios important de probleme litigioase, nu au dat insa expresie unei reguli de drept international care ar fi consacrat obligativitatea acordarii unor reparatii si nici nu au contribuit la formarea unei noi norme in aceasta directie. Prin acordurile respective statele occidentale au renuntat definitiv, pe viitor, la orice pretentii atat in numele lor cat si al persoanelor fizice si juridice, unele dintre aceste renuntari referindu-se la pretentii privind daunele provocate de razboi, daune care Romania, in calitatea sa de contiuatoare a personalitatii juridice a vechiului stat roman ar fi urmat sa le suporte. Un asemenea mod de rezolvare a problemelor legate de defectuarea de nationalizare prezinta interes pentru tinerele state, pentru tarile in curs de dezvoltare, deoarece demonstreaza posibilitatea gasirii unor solutii juridice noi, originale, conforme cu interesele nationale, dar si cu exigentele cooperarii, fara a se face apel la cunoscutele teze privind obligativitatea acordarii de despagubiri sau recurgera la asa –numitul standard minim.
Cat priveste pozitia tarii noastre fata de acele situatii de succesiune ale statelor, trebuie relevat faptul ca in toate cazurile a fost promovata ideea continuitatii angajamentelor internationale. Aceasta practica a prevalat atat in cazul modificarii unor forme de guvernamant cat si in cazul in care au intervenit schimbari profunde in viata popoarelor ori modificari de ordin teritorial, ducand la aparitia unor noi state.
4.4 Elemente noi aparute dupa Revolutia din Decembrie 1989
Dupa Revolutia din Decembrie 1989, Romania si-a manifestat dorinta de a continua acele tratate internationale in vigoare, care corespundeau intereselor nationale si care nu erau direct legate de orientarile fostului regim comunist, rasturnat de la conducere. Aceasta pozitie a fost adoptata in mod diferentiat, tinandu-se seama de directiile de principiu cuprinse in primul document al Revolutiei romane, “Comunicatul catre tara al Consiliului Frontului Salvarii Nationale” din 22 decembrie 1989, in care se arata ca vor fi respectate “angajamentele nationale ale Romaniei”, iar intreaga politica a tarii va trebui sa serveasca “promovarii bunei vecinatati, prieteniei si pacii in lume, integrandu-se in procesul de construire a unei Europe unite, cauza comuna a tuturor popoarelor continentului”.30
O prima categorie de tratate internationale au fost continuate in mod direct, fara a exista nici un fel de dubii asupra obligativitatii lor pentru noile autoritati. Aceasta idee rezulta cu deosebita claritate din insasi prevederile unor tratate perfectate ulterior, ca de pilda Conventia consulara dintre Romania si Republica Polona, semnata la Bucuresti la 25 ianuarie 1993, care dispune in art.63 la punctul 2, ca “la intrarea in vigoare a prezentei Conventii, conventia consulara semnata la Bucuresti la 24 martie 1973 isi inceteaza valabilitatea”. O prevedere similarase intalneste si in alte conventii consulare care au fost reinnoite de Romania dupa 1989,31 de unde concluzia ca s-a avut in vedere aplicarea lor neintrerupta de catre cele doua parti dupa evenimentele din decembrie 1989. O asemenea pozitie a fost adoptata de Romania si in legatura cu unele tratate de cooperare economica industriala si tehnica, de cooperare stiintifica si tehnologica sau de cooperare in domeniul turismului.
O a doua categorie de instrumente internationale sunt acelea cu privire la care, desi s-a reafirmat ulterior continuitatea, apare evident ca nu au putut fi preluate in integritatea lor, intrucat unele dintre prevederi contraveneau primului act al Revolutiei Romane, ”Comunicatul catre tara…”din 22 decembrie 1989. Asa de pilda desi prin Legea nr.74 din 17 iulie 1992 a fost ratificat Tratatul de prietenie, colaborare si buna vecinatate dintre Romania si Republica Bulgaria, semnat la Sofia la 27 ianuarie 1992, specificandu-de expres ca prin intrarea in vigoare a acestui tratat isi inceteaza valabilitatea Tratatul de prietene, colaborare si asistenta mutuala semnat intre cele doua tari la 19 octombrie 1970, este cert ca in perioada 1989-1992, pana la ratificarea noului tratat, nu mai puteau fi considerate in vigoare o serie de prevederi cuprinse in tratatul anterior, care se refereau la relatiile “fratesti”dintre cele doua tari, in spiritul “internationalismului socialist” si “intrajutorarii tovarasesti”32etc., revolutiile democratice din fostele tari comuniste eliminand definitiv asemenea sintagme care tindeau sa introduca consideratiuni de ordin ideologic, ce nu aveau de fapt nimic comun cu relatiile concrete bilaterale dintre tari.
O a treia categorie de intelegeri internationale sunt acelea cu privire la care s-a stabilit in mod expres ca desi isi pastreaza in principiu valabilitatea, se impune cu necesitate o renegociere a unor conditii in care ele urmeaza sa se deruleze in viitor. Asa, de pilda prin Legea nr.95/1993 privind continuarea participarii Romaniei la construirea combinatului minier de imbogatire a minereurilor acide cu continut de fier de la Krivoi Rog (Ucraina) si asigurarea resurselor de finantare necesare s-a stabilit ca noile conditii ale continuarii participarii Romaniei la construirea obiectivului mentionat urmeaza sa fie stabilita printr-un Protocol guvernamental romano-ucrainean de modificare si de adaptare a prevederilor Conventiei guvernamentale romano-sovietice semnata la 29 decembrie 1986, la Moscova.
In sfarsit, o ultima categorie de intelegeri internationale au fost direct repudiate de statul roman, fiind considerate incompatibile cu noile realitati stabilite in Romania. Astfel Ministerul Afacerilor Externe a publicat, imediat dupa Revolutia din decembrie, un comunicat in care arata ca fostul dictator a incheiat o serie de intelegeri fara cunostinta Ministerului Afacerilor Externe, care nu au urmat procedura legala a acordurilor incheiate de Romania si pentru care nu se pune problema continuarii lor. Totodata Romania a retras “rezervele si declaratiile interpretative” formulate la 15 ianuarie 1989 in legatura cu Documentul final de la Viena al reuniunii statelor participante la Conferinta pentru Securitate si cooperare in Europa, confirmand acceptarea acestui document in integralitatea sa.33
Dupa cum reiese din cele prezentate mai sus, practica Romaniei dupa 1989 confirma teza exprimata in litratura de specialitate potrivit careia in virtutea principiului continuitatii statului, revolutiile, indiferent de oricare tip ar fi ele, nu anterneaza in mod automat o abrogare a tuturor tratatelor antrioare, ci numai a celor care contravin in mod direct noilor realitati care au fost instaurate in tara respectiva. In ce priveste pozitia Romaniei fata de unele probleme importante legate de transformarile survenite intr-o serie de tari vecine, mai exact, privind destramarea unor state federale si aparitia unor entitati noi, pozitia Romaniei pare sa fie in general, aceea de acceptare a ideii continuitatii tratatelor intrnationale incheiate de vechile entitati, a caror obligativitate a fost preluata de succesorii lor. Referitor la practica Romaniei in domeniul tratatelor intrnationale dupa decembrie 1989, aceasta a avut in vedere in special reafirmarea unor valori fundamentale ale dreptului international si a traditiilor de prietenie si apropiere spirituala intre Romania si o serie de tari. Tratatul de prietenie, cooperare si buna vecinatate intre Romania si Republica Elena, incheiat la Bucuresti la 28 noiembrie 1991, reafirma de pilda “ necesitatea construirii relatiilor dintre state pe valorile general-umane ale libertatii, democratiei, pluralismului, solidaritatii si pe respectarea drepturilor omului.”
Reafirmarea marilor valori umaniste si a cerintei respectarii ordinii de drept in cadrul noilor tratate semnate de Romania se coreleaza cu preocuparea diplomatiei romanesti de a se integra in circuitul european si mondial, in organismele internationale, beneficiind de sprijinul marilor tari democratice. Spre exemplificare, in tratatul de intelegere amicala si cooperare intre Romania si Republica Franceza, incheiat la Paris, la 20 noiembrie 1991, Republica Franceza se angajeaza sa favorizeze dezvoltarea si aprofundarea relatiilor dintre Romania si Comunitatile Europene, sprijinind incheiera unui acord de asociere intre Romania si C.E.E.
Participarea Romaniei la tratatele internationale vizeaza si domeniul organizatiilor internationale, aderarea Romaniei actele constitutive ale acestor organisme perfectandu-se de fapt prin acceptarea acelorasi valori fundamentale pe care se intemeiaza organizatiile respective. Este de mentionat, in acelasi timp, procesul relativ mai usor al dezangajarii Romaniei de fostele organizatii internationale ale statelor socialiste, intrucat participarea Romaniei – atat la tratatul de la Varsovia cat si in cadrul C.A.E.R. era o participare limitata, in conditiile distantarii, chiar inainte de 1989, fata de tendintele de integrare economica si militara care periclitau securitatea nationala. Aderarea Romaniei la organismele internationale, obtinerea calitatii de membru cu drepturi depline al acestora, reprezinta un proces evolutiv direct, legat de eficienta transformarilor democratice. Notam, astfel, ca Romania a obtinut mai intai la 1 februarie 1991 statutul de invitat special in Consiliul Europei, pentru ca, ceva mai tarziu, la 28 septembrie 1993 sa devina membru cu drepturi depline al acestei organizatii. In ceea ce priveste N.A.T.O., Romania a fost prima dintre tarile foste comuniste care a semnat la 26 ianuarie 1994, ’’documentul cadru’’ de participare la Parteneriatul pentru pace. Importante activitati se desfasoara si in cadrul altor organizatii si organisme politice occidentale ( Parlamentul European, Adunarea Atlanticului de Nord, Uniunea Europei Occidentale, etc). Participarea tarii noastre la activitatea acestor foruri constituie un prilej benefic pentru perfectarea legislatiei interne si a practicii conventionale in domeniul tratatelor, intemeiate pe marile valori ale drepturilor omului si ale colaborarii pe baza interesului reciproc. Aderarea la Conventia Europeana a Drepturilor Omului a constituit un moment remarcabil pe drumul respectarii marilor valori umaniste, dar si al integrarii Romaniei intr-o retea de documente internationale profitabile si avantajose din punctul de vedere al ordinii de drept, dar si al racordarii la standardele internationale.
In acest context, practica conventionala a Romaniei in domeniul tratatelor tinde sa se amplifice si sa se diversifice, mentinand ceea ce este compatibil cu noile realitati din practica anterioara, dar mai ales extinzand si amplificand tratatele in domenii noi, de colaborare, expresie a sentimentului adeziunii la marile valori internationale, la constantele politicii de democratie si independenta, care sunt atat de puternice in lumea de azi.
Capitolul V
ASPECTE RECENTE ALE SUCCESIUNII STATELOR
5.1. Unificarea statelor
Evolutiile recente ale vietii internationale au demonstrat, in mod evident, utilitatea si importanta institutiei succesiunii statelor. Cu toate acestea, este de remarcat faptul ca, de cele mai multe ori, pentru solutionarea unor probleme complexe si dificile de succesiune s-a facut apel nu atat la prevederile Conventiilor din 1978 si 1983, ci mai curand la necesitatea solutionarii pe baza de acord a problemelor aparute intre tari. Datorita originalitatii si interesului unor probleme juridice care s-au ridicat cu prilejul noilor cazuri de succesiune, merita prezentate aspectele cele mai importante care s-au ivit in practica in perioada de dupa 1990( cazul Germaniei, cazul Yemenului ).
Cazul Germaniei- asa cum se cunoaste in anii 1990 s-a produs unificarea Germaniei, eveniment ce raspundea unei dorinte mai vechi a poporului german, care fusese divizat in perioada razboiului rece. In principiu, problemele succesiunii Germaniei au fost acelea ale disparitiei unui stat (R.D.G.) si al includerii acestuia in componenta unui alt stat ( R. F.G. ) ale carui teritoriu si populatie au sporit ca urmare a acordului de succesiune.
Tratatul de uniune intre RDG si RFG, care a dus de fapt la incorporarea RDG in RFG prevedea ca toate tratatele si acordurile internationale la care RFG era parte, inclusiv tratatele prin care se stabilea calitatea de membru in organizatiile internationale raman in vigoare si se aplica fostei RDG. In felul acesta se face aplicatiunea unei practici mai vechi, precum si a principiului inscris in art. 15 al Conventiei de la Viena cu privire la succesiunea statelor la tratate.
In ce priveste practica altor organizatii intrnationale (FAO, ONUDI) Germania unificata a continuat sa fie reprezentata, prevalandu-se de locul ocupat anterior de RFG si de data admiterii acesteia in organizatiile respective. In ce priveste tratatele multilaterale, a fost de asemenea continuata calitatea de membru a Germaniei unificate, printr-o nota adresata de RFG. De remarcat este faptul ca in Tratatul de uniune exista o prevedere potrivit careia, daca Germania unificata ar fi dorit sa adere la organizatiile internationale sau la alte tratate multilaterale la care numai RDG era parte si RFG nu era, aceasta trebuia sa se puna de acord cu respectivii contractanti si Comunitatile Europene, in masura numai, in care competentele acestora din urma ar fi fost afectate.
Cazul Yemenului- un alt caz de uniune de state il constituie fuziunea celor doua state yemenite, efectuata in conformitate cu acordul incheiat la 22 mai 1990. In acest caz, nici unul dintre cele doua state nu si-a continuat personalitatea juridica antrioara, ci ele s-au contopit pentru a da nastere unei noi entitati, un stat succesor al celor doua state predecesoare, avand un nou nume –Republica Yemen. Originalitatea unificarii yemenite consta in aceea ca ea nu a fost conceputa ca o continuare a personalitatii juridice a unuia sau a altuia dintre cele doua state, ci ca o veritabila fuziune a acestora. O opinie exprimata in literatura de specialitate considera ca practica urmata de cele doua state care au fuzionat reprezinta mai curand o combinare a statutului de membru al celor doua. Se considera ca statutul de membru al celor doua state yemenite s-a contopit si noua Republica a Yemenului continua calitatea de membu a celor doua state intr-o forma combinata.
5.2.Formarea unor noi state prin desprindera lor din fostele state federale
Un fenomen specific anilor ’90 l-a constituit desprindera, datorata unor cauze politice complexe, unor state care faceau parte din unele state federale, care aveau o pozitie recunoscuta pe plan international. Reprezentative in acest sens sunt cazurile Iugoslaviei si fostei URSS, desi fiecare dintre aceste cazuri prezinta propriile sale particularitati. Examinand din punct de vedere juridic problemele de succesiune ale statelor desprinse din fostele state federale, trebuie sa tinem sema de gradul mai larg sau mai restrans de autonomie de care dispuneau aceste tari, deoarece au existat cazuri in care unele tari care au facut parte din federatii beneficiau in trecut de o personalitate recunoscuta pe plan international (Ucraina, Belarus). De asemenea, va trebui sa tinem seama si de modul in care s-a produs desprindera unor state federate din federatia mama, pe cale violenta, armata (situatia Iugoslaviei) sau pur si simplu, prin dizolvarea fostei federatii si inlocuirea acesteia cu o confederatie noua, in care relatiile dintre tari sunt mult mai flexibile, cum este cazul Comunitatii Statelor Independente.
Cazul Iugoslaviei- pentru a analiza cazul acestei federatii este necesara o scurta retrospectiva istorica; -la 1 decembrie 1918, dupa terminarea primului razboi mondial, fusese proclamata unitatea nationala a sirbilor, croatilor si slovenilo, iar la 20 iunie 1921 fusese adoptata, in consecinta, Constitutia “Regatului sarbilor, croatilor si slovenilor”34. In sistemul acestei constitutii nu era vorba de de un stat federal, ci de o structura unitara,axata in general pe sistemul constitutional–democratic.
– ca urmare a luptei antifasciste de eliberare la care au participat toate popoarele Iugoslaviei, au fost puse bazele unui stat federal, consfintit initial de de Constitutia din 1946.
– constitutia RSFI din 1963 recunostea dreptul popoarelor iugoslave la autodeterminare, inclusiv dreptul la separare. Aceasta constitutie a fost modificata de mai multe ori, iar in 1970 s-a adoptat hotararea elaborarii unei noi constitutii, care a fost promulgata in 1974. Noua constitutie reafirma caracterul federal al statului iugoslav, intemeiat pe autogestiune si comunitate democratica autogestionara a cetatenilor apartinand unor natiuni si nationalitati egale in drepturi. Din RSFI faceau parte Bosnia –Hertegovin, Croatia, Macedonia, Muntenegru, Slovenia si Serbia, precum si provinciile autonome Kosovo si Voivodina. Desi teritoriul RSFI era considerat unul singur, se specifica, in acelasi timp, ca teritoriul unei republicii nu poate fi modificat fara acordul sau,iar teritoriul unei provincii –fara acordul acesteia.
– la 25 iunie 1991 Parlamentul Croatiei a adoptat “declaratia cu privire la independenta si suveranitatea “ acestei republicii si, totodata,o “Carta a etnicilor sirbi”. Parlamentul Slovaciei adopta si el, in aceeasi zi, o rezolutie asemanatoare prin care se proclama independenta acestei republici. Procesul de destramare a statului federal iugoslav a continuat, comunitatea internationala recunoscand procesul de desprindere din federatie a Sloveniei si Croatiei. Slovenia a fost recunoscuta ca independenta de catre tarile comunitatii intrnationale, fiind admisa in ONU la 22 mai 1992, iar Croatia in aceeasi zi.
Bosnia – Hertegovina si-a proclamat si ea independenta la 3 martie 1992, fiind recunoscuta la 6 aprilie1992 de catre statele Comunitatii Europene si admisa in ONU la 22 mai 1992.
Fosta Iugoslavie s-a reorganizat si ea la 27 aprilie 1992, noua federatie iugoslava cuprinzand republica Serbia, cu regiunile Voivodina si Kosovo si Republica Muntenegru. Proclamata oficial la 15 septembrie 1991, republica Macedonia a fost totusi nevoita sa accepte denumirea de “fosta Republica Iugoslava Macedonia”, datorita opozitiei Greciei.
Toate fostele republici iugoslave care s-au desprins din federatie au devenit membre ale ONU si ale altor organisme internationale, la activitatea carora continua sa participe si fosta federatie. Examinand practica urmata de fostele republici iugoslave in cadru ONU si al altor organisme internationale reiese dorinta acestora de a asigura continuitatea vechilor angajamente internationale. Noile republici desprinse din fosta federatie au dat declaratii de acceptare a obligatiilor prevazute in Carta ONU., in timp ce federatia iugoslava restransa a sustinut ca nu este necesar sa faca o asemenea declaratie, deoarece ea si-a pastrat calitatea de membru originar. In ceea ce priveste modalitatea juridica prin care s-a asigurat continuarea participarii republicilor la o serie de tratate internationale multilaterale, este de notat ca majoritatea republicilor care au facut parte din fosta Iugoslavie au inteles sa devina parti la angajamentele internationale pe cale de succesiune.
In ce priveste tratatele multilaterale al caror depozitar este secretarul general al ONU, statele membre ale fostei federatii iougoslave au inteles sa foloseasca titlul juridic al predecesorului lor, respectiv fosta Federatie. In schimb, in ceea ce priveste relatiile bilaterale ale acestora cu statele vecine, cu alte tari ale lumii, s-a recurs in general la incheierea de acorduri noi. Daca in ceea ce priveste practica acordurilor multilaterale s-a acceptat ideea succesiunii, nu se poate considera ca ar exista o tendinta generala in acest sens si in domeniul bilateral. Spre deosebire de fenomenul de dizolvare a fostei URSS., unde atributiile fostei uniuni au fost in general preluate de Rusia, in cazul Iugoslaviei nu s-a produs o recunoastere generala, de “principiu” a succesiunii fostei federatii iugoslave de catre noile entitati aparute. De mentionat totusi sunt acordurile incheiate de republica Federala Iugoslavia cu Macedonia (8 aprilie 1996), Croatia (august 1996) si Bosnia –Hertagovina ( 3 octombrie 1996) prin care s-a produs in mod reciproc o recunoastere ca state.
B) Cazul fostei Federatii sovietice -Constituitia rusa din 10 iulie 1918 a marcat momentul de constituire a federatiei. Dar, ca urmare a aparitiei si altor republici sovietice pe teritoriul fostului imperiu tarist, la 30 decembrie 1922 Congresul de constituire al sovietelor din URSS, a perfectat un acord de federalizare intre patru republici sovietice: RSFS Rusa, RSS Ucraina, RSFS Transcaucazia si RSS Bielorusa, specificandu-se ca acestea alcatuiesc un singur stat national, constituit pe baza liberului consimtamant si al egalitatii in drepturi. La 31 ianuarie 1924, cel de–al doilea congres al sovietelor a confirmat principiul ca statul sovietic unional detine intreaga suveranitate in stat, iar republicile unionale urmau sa-si restranga in mod corespunzator suveranitatea in limitele specificate de Constitutia uniunii. Constitutia sovietica din 1936 a intarit sistemul unional.
In 1977 a fost adoptata noua constitutie a URSS, care reprezenta, de fapt, o forma modificata a celei din 1936. Ca urmare a schimbarilor profunde care s-au facut simtite in viata societatii sovietice si a reformelor initiate de Mihail Gorbaciov, problemele relatiilor dintre republici au inceput sa fie rediscutate. In URSS au avut loc mai multe schimbari de ordin constitutional printre care:
a fost creat Consiliul federatiei;
la 9 martie 1991 a fost publicat textul unui proiect de tratat initiat de Mihail Gorbaciov ce viza transformarea URSS in Uniunea Republicilor Suverane.
Proiectul de tratate enunta principiile de baza pe care urma sa se intemeieze noua comunitate a republicilor sovietice. Se mentiona astfel ca fiecare republica, participanta la tratat, este un stat suveran, iar URSS este un stat suveran, federativ si democratic, organizat ca rezultat al unirii voluntare a unor republici egale in drepturi care exercita puterea de stat in limitele imputernicirilor pe care i le-au incredintat participantii la tratat.
Printre principiile enuntate se mentionau urmatoarele:
republicile care formau uniunea isi pastrau dreptul de a-si solutiona independent toate problemele dezvoltarii lor, garantand drepturile politice si posibilitatile de dezvoltare social–economica, culturala ale tuturor popoarelor care locuiau pe teritoriul lor;
republicile recunosteau, ca unul dintre cele mai importante principii, prioritatea drepturilor omului in concordanta cu normele generale recunoscute ale dreptului international;
ele considerau formarea si dezvoltarea societatii civile drept una dintre cele mai importante conditii ale libertatii si bunastarii;
republicile care formau uniunea detineau intreaga putere in stat, definindu–si in mod independent organizarea de stat si administrativ- teritoriala, sistemul organelor de stat si conducere.
Semnificative erau acele prevederi cuprinse in primul capitol al tratatului, care precizau ca republicile sunt membre cu drepturi egale ale comunitatii internationale.Ele au dreptul sa stabileasca legaturi nemijlocite diplomatice, consulare, comerciale si de alt gen cu statele straine, sa faca schimb de imputerniciti plenipotentiari, sa incheie tratate internationale, fara sa stirbeasca interesele participantilor la prezentul tratat si interesele lor generale, fara sa incalce obligatiile internationale asumate de URSS. Evolutiile ulterioare ale situatiei din fosta Uninune Sovietica au demonstrat opozitia majoritatii republicilor fata de tratatul unional, multe dintre ele adoptand declaratii de independenta. Ca urmare a noilor evolutii, s-a propus initial, pentru comunitatea fostelor republici sovietice, titlul de Uniunea Statelor Suverane, si apoi de Comunitatea statelor Independente, dar aceasta ultima structura reprezenta mai curand o forma de confederatie decat un stat federal, deoarece se mentin numai anumite prerogative politice si militare la nivelul Comunitatii, statele membre dispunand de o larga posibilitate de a participa la viata internationala, inclusiv de a incheia acorduri si legaturi internationale.
Profesorul Pierre–Marie Dupuy distinge trei situatii in ceea ce priveste succesiunea fostei URSS:
republicile baltice, a caror integrare in URSS s-a produs in mod fortat in 1940, disparitia lor nefiind admisa de comunitatea internationala si care continua personalitatea juridica anterioara anului 1940;
Federatia rusa, care a fost acceptata de toate statele care au succedat URSS pentru a continua direct personalitatea fostei Uniuni Sovietice si in special calitatea de membru in ONU si Consiliul de Securitate;
celelalte republici, in masura in care nu erau deja subiecte de drept international (Ucraina si Belarus) si care sunt, de fapt, adevaratele succesoare ale URSS.
Analizand aceste evolutii survenite in structura fostei URSS vom vedea ca integrarea fostelor republici sovietice in ordinea juridica internatonala s-a produs in mod diferentiat:
Ucraina si Belarus beneficiau de statutul de state independente inca de la terminarea celui de-al doilea razboi mondial, cand au devenit membre ale ONU. Deci pentru aceste state nu se pune problema sa redobandeasca o personalitate juridica internationala, pe care o aveau;
pentru celelalte republici sovietice a fost necesara acceptarea lor de catre comunitatea internationala ca membre ale ONU, dupa ce au semnat in prealabil declaratii de acceptare a obligatiilor prevazute in carta.
In princiu, printr-un acord semnat la Minsk la 30 decembrie 1991, fostele republici sovietice au fost de acord cu constituirea unui Consiliu al federatiei, precum si cu principiul ca in ceea ce priveste propietatea in strainatate a fostului stat sovietic fiecare republica are dreptul la o cota parte “fixata in mod just”. In acest scop, o Comisie de stat urma sa defineasca criteriile de repartizare.
Nu mai putin importante pentru solutionarea acestor complexe probleme sunt si tratatele incheiate de Rusia cu unele foste republici sovietice in care se precizeaza regimul propietatii unei parti pe teritoriul celeilalte, reorganizarea relatiilor bilaterale, dreptul de propietate asupra bunurilor imobile apartinand fostei armate sovietice etc., enuntandu-se de regula principiul negocierii unor solutii in problemele referitoare la succesiune.
In raporturile dintre Rusia si Ucraina a aparut un important contencios in legatura cu Crimeea si impartirea flotei Marii Negre. In legatura cu Crimeea s-au ridicat interesante probleme juridice, deoarece partea rusa a sustinut ca nu au fost respectate, in 1994, formele procedurale de transfer a acestui teritoriu (pe atunci regiune) de la Federatia Rusa catre Ucraina, prevazute de Consttutia U.R.S.S. care era in vigoare la data respectiva. Astfel, potrivit punctului de vedere exprimat de partea rusa, ar fi fost necesare o Declaratie a Sovietului Suprem al Ucrainei, acordul Federatiei Ruse si numai pe acesta baza, o Hotarare a Sovietului Suprem al U.R.S.S..
Ca urmare a unor indelungate- dar in final laborioase – negocieri au fost semnate, la 28 mai 1997: acordul ruso-ucrainean privind impartirea flotei ex-sovietice din porturile Marii Negre si la 31 mai 1997 Tratatul de prietenie si cooperare intre Rusia si Ucraina.
Acordul privind protejarea flotei stabileste un procent de 80% pentru Rusia si 20% pentru Ucraina. Rusia recunoaste explicit suveranitatea Ucrainei asupra peninsulei Crimeea si portului Sevastopol, dar cele doua tari au convenit ca baza navala sa fie inchiriata Rusiei pe o perioada de 20 de ani. Chiria de 100milioane de dolari pe an va fi dedusa din datoria energetica de2,5 miliarde dolari a Kievului fata de Moscova. Amintim ca baza navala de la Sevastopol a fost construita de Ecaterina cea Mare, asediata in timpul razboiului Crimeei de fortele britanice, franceze si turcesti, iar apoi in 1942 de germani, timp de 250 zile.
Tratatul de prietenie si cooperare, semnat pe 10 ani, cu posibilitatea de a fi prelungit, garanteaza integritatea teritoriala si suveranitatea Ucrainei si Rusiei. Cele doua state se angajeaza sa nu incheie acorduri internationale care ar putea periclita securitatea celeilalte parti. In afara de aceasta, nici una dintre semnatare nu are dreptul de “a admite ca teritoriul sau sa fie utilizat in dauna securitatii celeilalte.”
Cazul Cehoslovaciei
Cehoslovacia s-a construit ca stat independent dupa primul razboi mondial, in conditiile destramarii imperiului austro-ungar. Republica Cehoslovaca Independenta a fost proclamata la 28 octombrie 1918, iar Tratatul de pace de la Saint-Germain-en–Laye din 10 septembrie 1919 a recunoscut independenta si frontierele noului stat. In perioada interbelica, Cehoslovacia a intretinut stranse relatii cu Romania, participand impreuna la Mica intelegere. In conditiile ascensiunii militare a Germaniei hitleriste si ale incercarilor sale de a modifica prin forta frontierele Europei, Cehoslovacia a pierdut regiunea Sudeta prin Acordul de la Munchen (1938). In acelasi an, importante portiuni din teritoriul cehoslovac au fost anexate de Ungaria, iar Slovacia si-a proclamatla 14 martie 1939 independenta, alaturandu-se puterilor Axei. Dupa cel de-al doilea razboi mondial, Cehoslovacia s-a reconstituit ca stat in frontierele anterioare anului 1938. Ca urmare a inlaturarii din viata politica a celorlalte forte politice, partidul comunist a preluat puterea in stat proclamand Republica Populara Cehoslovaca. Aceasta a devenit, din 1969, Republica Socialista Cehoslovaca-stat federal, incluzand doua republici –Republica Ceha si Republica Slovaca. Ca urmare a evenimentelor din 1989, care au influentat puternic viata Europei de rasarit, ”revolutia de catifea”a dus la constituirea unui guvern de uniune nationala si la alegerea lui Vaclav Havel ca presedinte al republicii. Cehoslovacia devine astfel, la 20 aprilie1990, Republica Federativa Ceha si Slovaca, dar la 1 ianuarie 1993 are loc proclamarea Republicii Cehe ca stat independent, zi in care isi proclama independenta si Republica Slovaca.
Cele doua state au devenit parti in mod simultan la O.N.U., la 19 ianuarie 1993. Propunerea facuta de Cehia si Slovacia- pe baza de acord– ca Cehia sa fie considerata continuatoare a fostei Cehoslovacia in anumite organizatii( de pilda, OACI, OIM, INMARSAT, INTELSAT, s.a.) iar Slovacia in altele(ONUDI, Comisiunea Dunarii s.a.)nu a fost acceptata de organizatiile respective.
5.3. Pozitia statelor fata de aparitia noilor subiecte de drept international. Practica organizatiilor
internationale
Fenomenele de succesiune a statelor, privind mai ales separari ale unor entitati care facusera parte anterior din foste state federale, nu au suscitat opozitii din partea unor state terte, ele fiind recunoscute de comunitatea internationala.
In ceea ce priveste practica organizatiilor internationale, aceasta–dupa cum s-a vazut– a marcat fara dificultati procesul integrarii ca membre cu depline drepturi a statelor in cauza, ca membre ale O.N.U. si a altor organisme internationale. Desigur, o problema prezentand un inters sporit a fost aceea a transmiterii calitatii de membru permanent al Consiliului de securitate al ONU Rusiei, in locul fostei Uniuni sovietice. Preluarea de catre Rusia a acestei calitati nu a ridicat insa, asa cum am aratat, obiectii din partea celorlalte state ale Comunitatii intrnationale si nici din partea fostelor republici sovietice. Data fiind contributia Rusiei la crearea ONU faptul ca era cea mai importanta dintre fostele republici sovietice, avand un rol preponderent in conducerea federatiei, toate aceste imprejurari au contribuit ca declaratia de asumare a drepturilor fostei URSS sa nu suscite dificultati. Toate organizatiile internationale– cu exceptia OMPI–au recunoscut pentru Rusia calitatea de continuatoare a fostei URSS diminuindu-i insa in mod corespunzator contributiile. In general, preluarea de catre Rusia a tuturor acordurilor la care era parte fosta URSS nu a fost contestata nici de depozitarii tratatelor si nici de partenerii Rusiei. Au existat- si exista inca– anumite elemente de contencios in legatura cu reaparitia bunurilor apartinand fostei URSS intre statele succesoare, insa acest proces continua inca sa fie negociat pe calea tratativelor dintre fostii partenerii in cadrul federatiei sovietice. Puterile occidentale au recunoscut calitatea Rusiei de parte la acordurile de dezarmare care au avut, la timpul lor, o importanta considerabila, in asigurarea trecerii de la “razboiul rece” la o politica de pace si de cooperare in Europa. In cadrul procesului de securitate si de cooperare in Europa rolul Rusiei s-a afirmat in continuare, dar au fost incluse in acest proces si fostele republici sovietice.
Cu privire la fosta Iugoslavie, comunitatea internationala a luat mai intii atitudine pentru a impiedica incercarea de reprimare militara a secesiunii fostelor republici iugoslave. O buna perioada de timp, Iugoslavia a avut de suferit anumite sanctiuni care au fost impuse prin rezolutia consiliului de Securitate 713 /25 septembrie 1991, in conditiile in care Comunitatea Internationala a considerat ca ea nu sprijina suficient eforturile de pace. In problema succesiunii fostei Iugoslavii, statele occidentale au refuzat sa recunoasca federatiei ramase dupa destramare acestei tari, alcatuita numai din Serbia si Muntenegru, calitatea de continuatoare. Desi constitutia Iugoslaviei din 27 aprilie 1992 revendica pentru actuala federatie iugoslava statutul de continuator al Republici Socialiste Federative Iugoslavia, Consiliul de Securitate al ONU s-a opus acestei interpretari, iar prin rezolutia 757/30 mai 1992 a constatat ca afirmatia Republicii Federale Iugoslavia, potrivit careia ea ar asigura automat continuitatea fostei iugoslavii ca membru al ONU nu a fost in general acceptata.
La 19 septembrie 1992, Consiliul de Securitate a adoptat o noua rezolutie, prin care a constatat ca RSFI a incetat sa existe, iar RFI nu poate sa asigure automat continuitatea fostei Iugoslavii. In consecinta, Consiliul de Securitate a apreciat ca actuala RFI ar trebui sa prezinte o cerere de admitere la Natiunile Unite si nu poate participa la lucrarile Adunarii Generale. Ca stat parte la Carta ONU este insa considerata RSFI si nu RFI. Dar cu toate acestea contributiile financiare sunt solicitate RFI, iar aceasta isi plateste in mod regulat contributiile, diminuate insa in mod proportional in raport cu reducerea intinderii teritoriale a acestei tari. O serie de organizatii internationale (AIEA, OACI, OIM, ONUDI) au solicitat din parte RFI o noua cere de admitere. O pozitie mai pragmatica a fost adoptata de institutiile financiare, FMI si BIRD. Acestea au acceptat o anumita succesiune pentru toate statele care au provenit din fosta Iugoslavie, in masura in care statutul de succesor nu le-a fost contestat.
In legatura cu vocatia statelor succesoare ale fostei Iugoslavii, Republica Bosnia– Hertegovina a incercat la un moment dat, in fata Curtii Internationale de Justitie, sa se prevaleze de calitatea sa de succesoare automata la conventiile privind protectia drepturilor omului incheiate de fosta Iugoslavie. Acest punct de vedere a fost insa contestat de RFI.
Cu prilejul conferintei de la Taipei a Asociatiei de drept international, raportul interimar cu privire la succesiunea in problema tratatelor constitutive ale organizatiilor internationale si a tratatelor adoptate in cadrul organizatiilor internationale releva ambiguitatea pozitiei adoptate de organizatiile internationale fata de Iugoslavia. Aceasta tara nu poate participa la lucrarile unor organizatii din partea carora i se solicita o procedura formala de adeziune, iar problema participarii sale la tratate nu este pe deplin elucidata.
CONCLUZII
Dupa cum am vazut in capitolele prezentate mai sus, necesitatea continuitatii si stabilitatii relatiilor conventionale impun gasirea unui corp de reguli menit sa reglementeze situatia raporturilor juridice dintre state in cazul schimbarilor de suveranitate asupra unui teritoriu determinat. In aceasta privinta, practica majoritatii statelor, respingand succesiunea automata, se orienteaza spre mentinerea, in continuare, a tratatelor anterioare compatibile cu schimbarile survenite, care nu afecteaza statutul uneia dintre parti. Astfel, succesiunea este definita in aceasta acceptiune ca fiind um mijloc prin care statul nou asigura continuitatea aplicarii prevederilor unui tratat.
Noile state independente, formate ca urmare a emanciparilor de sub dominatia coloniala, se pronunta pentru continuarea aplicarii acelor instrumente juridice anterioare care sunt compatibile cu noul lor statut juridic, de state suverane si independente.
In dreptul international public apar mai multe forme de fuziune a statelor, succesiunea avand o aplicabilitate diferita la fiecare din ele. Astfel, in doctrina se pot descoperi uniunea personala, confederatia de state, uniunea reala si statul federal.
Uniunea personala da un caracter de libertate relativa statelor membre, acestea fiind legate numai prin prezenta unui sef de stat comun, pastrandu-si capacitatea de subiecte de drept international si astfel asigurandu-si succesiunea tratatelor incheiate anterior uniunii.
Confederatia de state are un efect extinctiv asupra tratatelor incheiate de statele membre, fiind inlaturate acele conventii care sunt incompatibile cu scopul confederatiei.
Uniunea reala este considerata de unii autori ca o forma reala de stingere totala a tratatelor politice incheiate de statele care adera la uniune, in vederea elaborarii unei viitoare politici externe comune.
In cazul statului federal, se elaboreaza in cadrul Constitutiei prevederi cu privire la dreptul statelor membre de a incheia sau nu tratate cu alte tari si de a-si mentine tratatele incheiate anterior aderarii.
In privinta dezmembrarii statelor, ca si a fuziunii de altfel, nu se poate constata un punct de vedere unitar in problema transmisibilitatii obligatiilor conventionale catre statele nou formate, insa majoritatea autorilor sustin disparitia tratatelor anterioare, cu exceptia acelor tratate incheiate in comun de statele legate printr-o uniune personala sau reala.
Revolutiile sociale au numeroase implicatii pe planul vietii interne a fiecarei tari, precum si pe planul relatiilor internationale. Astfel, dupa infaptuirea unei revolutii, schimbarea fiind iminenta, apar modificari si in planul tratatelor internationale, unele dintre ele stingandu-se, altele mentinandu-se sau aparand posibilitatea de aderare la diferite conventii internationale.
In Romania, practica conventionala in domeniul tratatelor tinde sa se amplifice si sa se diversifice, mentinand ceea ce este compatibil cu noile realitati din practica anterioara, dar mai ales extinzand si amplificand tratatele in domenii noi de colaborare.
Practica statelor noi aduce numeroase elemente inedite, de natura a imbogati solutiile conventionale. Este suficient a ne referi de pilda la formele variate pe care noile state le folosesc in practica lor pentru a-si exprima dorinta de continuitate si la procedeele tehnice simplificate pentru a intelege elementul nou adus de practica acestor tari in evolutia unei institutii traditionale de drept international.
Dupa cum a demonstrat si viata, ar fi fost gresit sa credem ca dupa terminarea procesului de decolonizare, problemele de succesiune au luat sfarsit. Dimpotriva, au existat si vor exista, desigur si in viitor, cazuri de federatii, de uniuni de state, de revolutii sau transferuri de teritorii de la un stat la altul. Asemenea situatii vor pune, fara indoiala, si in viitor in fata statelor probleme de drept intrnational privind succesiunea.
BIBLIOGRAFIE
ANDRONOVICI CONSTANTIN – „Drept internațional public”, Ed. Graphix, Iași, 2000;
ANGHEL ION – „Dreptul tratatelor”, vol. I și II, Ed. Lumina Lex, București, 2000;
ANHELM ION – Dreptul tratatelor, ed. Lumina Lex, Bucuresti – 1993;
BOLINTINEANU ELEXANDRU, NĂSTASE ADRIAN, AURESCU BOGDAN – „Drept internațional contemporan”, Ediția a 2-a, revăzută și adăugită, Ed. All Beck, București, 2000;
COMAN FLORIAN – „Drept internațional public”, vol. 2, Universitatea româno-americană, Ed. Sylvi, București, 1999;
DIACONU ION – „Curs de drept internațional public”, Ed. Șansa S.R.L., București 1993;
DUCULESCU VICTOR – Dreptul succesiunii statelor.Tratatele internationale si probleme ale succesiunii statelor, ed.Veritas,Tg. Mures-2000;
DUCULESCU VICTOR – Continuitate si discontinuitate in dreptul international., ed. Academiei Romane, Bucuresti -1982;
DUCULESCU VICTOR – Succesiunea statelor la tratatele internationale.ed. Academia,Bucuresti, 1972;
DAHRIMANS GEORGES – „Pour les Etats confédérés d’Europe”, Edition Argo, Paris 1929;
DEACONU ȘTEFAN – „Tratatele României cu vecinii”, Ed. Lumina Lex, București, 2001;
DUMITRU MAZILU –Drept international public.,ed, Lumina Lex-2001;
GEAMĂNU GRIGORE – „Drept internațional public”, Ediția a 2-a, Editura Didactică și pedagogică, București, 1975;
GIONEA VASILE – „Studii de Drept Constituțional și istoria dreptului”, vol. I, II și III, Regia autonomă Monitorul Oficial, 1993, 1994, 1995;
GRECESCU ION, VASILE POPA – „Principii de drept internațional public”, Ed. Getica, București, 1997;
GRIGORE GEAMANU-Felurile succesiunii statelor.,ed Bucuresti 1981;
LORD McNAIR – „The law of treaties”, Oxford, Clarendon Press, 1961;
LUDOVIC TAKACS – Principiul pacta sunt servanda si succesiunea noilor state in dreptul international contemporan., ed. Stiintifica, Bucuresti-1968;
MIGA-BEȘTELIU RALUCA – „Drept internațional. Introducere în dreptul internațional public”;
MEITANI RADU – „Istoria politică a raporturilor dintre state de la 1856-1930, Întreprinderile de artă grafică și Ed. Eminescu, București, 1943;
MOCA GHEORGHE – „Dreptul organizațiilor internaționale”, Fundația Universitatea Română de științe și arte „Gheorghe Cristea”, București, 1997;
MOCA GHEORGHE – „Drept internațional public”, Ed. Era, București, 1999;
NĂSTASE ADRIAN, AURESCU BOGDAN – „Drept internațional contemporan. Texte esențiale”, Regia autonomă „Monitorul Oficial”, București, 2000;
NICU MARȚIAN – „Drept internațional public”, Ed. Servostat, Arad, 1999;
NICU MARȚIAN, VIOREL MARCU, NICOLAE PURDĂ, NICOLETA DIACONU, LAURA MACAROVSCHI – „Culegere de Documente de Drept Internațional Public”, vol. I și II, Ed. Lumina Lex, București, 1997;
OROVEANU MIHAI – „Constituția României din 1991 și Istoria dreptuli public românesc”, Ed. Cerma, București, 1998;
POPA VASILE – „Concepte de drept internațional”, Ed. Presa Universitară Română, Timișoara, 2000;
POPESCU DUMITRA, NĂSTASE ADRIAN – „Drept internațional public”, ediție revăzută și adăugită, Ed. Șansa S.R.L., București, 1994.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Succesiunea Statelor In Dreptul International (ID: 125061)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.