.aspecte Particulare ale Infractiunii de Ultraj In Dreptul Comun
Capitolul I
Noțiuni introductive
Secțiunea I
Reglementare
Infracțiunea de ultraj este reglementată în articolul 239 din partea specială a Codului penal :
“Insulta, calomnia ori amenințarea săvârșită nemijlocit sau prin mijloace de comunicare directă, contra unui funcționar public care îndeplinește o funcție ce implică exercițiul autorității de stat, aflat în exercițiul funcțiunii ori pentru fapte îndeplinite în exercițiul funcțiunii.”
Conținutul articolului 239 menținut așa cum a fost modificat prin Legea nr.6 din 29 martie 1973, publicată în Buletinul Oficial nr.49 din 6 aprilie 1973 corespundea în reglementarea anterioară acestei legi cu articolul 253 care incrimina fapta de “ultraj contra funcționarului” și cu articolul 255 care incrimina fapta de “ultraj cu violență”, ambele fiind așezate în titlul III al cărții a doua privind “Infracțiuni contra administrației publice”.
Concentrându-l în cadrul articolului 239, Codul penal prin modificarea din 1973 a incriminat cele două fapte ca variante ale aceleiași infracțiuni de ultraj.
Prima variantă constituie varianta tip – simplă a infracțiunii de ultraj, iar cea de a doua constituie varianta agravată a aceleiași infracțiuni.
Variantele se deosebesc prin natura acțiunii incriminate : prima se caracterizează printr-o activitate materială specifică infracțiunii de insultă , iar cea de a doua prin una specifică infracțiunii de lovire sau alte violențe ori infracțiunii de vătămare corporală.
Codul penal actual, în forma instituită prin Legea nr.140 din 5 noiembrie 1996, publicată în Monitorul Oficial din 14 noiembrie 1996, adaugă ultrajului o nouă variantă, pe lângă celelalte două, și anume, când acestea din urmă sunt săvârșite împotriva unui magistrat, polițist, jandarm ori alt militar.
Ultrajul se încadrează în titlul V al Codului penal special, “infracțiuni contra autorității” alături de alte infracțiuni precum “ ofensa adusă unor însemne”, “ofensă adusă autorității”, “uzurparea de calități oficiale”, ”portul nelegal de decorații sau semne distinctive”, ”sustragerea sau distrugerea de înscrisuri”, ”ruperea de sigilii” și “sustragerea de sub sechestru”.
O reglementare specială se dă ultrajului prin Decretul – lege nr.41/1990 privind asigurarea unui climat de ordine și legalitate publicată în M.Of. nr.16 din 27 ianuarie 1990. Această reglementare este o lege penală specială cu aplicare pe durată nedeterminată, deoarece cuprinde exclusiv norme de drept penal și de drept procesual penal, prin care sunt incriminate fapte ca infracțiuni speciale, în raport cu cele de drept comun din Codul penal, instituindu-se și o procedură specială de urgență, pentru urmărire și judecare, indiferent dacă sunt sau nu întrunite condițiile prevăzute în art.465 și 466 Cod de procedură penală.
Reglementarea cuprinde două articole :
– art.1 : “Insulta, calomnia ori amenințarea săvârșită nemijlocit sau prin mijloace de comunicare directă contra unui ofițer, maistru militar, subofițer sau militar în termen din cadrul Ministerului Apărării Naționale, poliției sau a altor unități ale Ministerului de Interne, aflat în executarea unei misiuni de asigurare a ordinii și liniștii publice, de apărare a avuției naționale, a vieții, a integrității corporale și a bunurilor cetățenilor și în legătură cu activități îndeplinite în executarea unei asemenea misiuni, se pedepsește cu închisoare de la 1 la 5 ani.
Lovirea sau orice alte violențe , precum și vătămarea corporală săvârșite împotriva uneia dintre persoanele și în condițiile arătate în alin.1, se pedepsesc cu închisoare de la 2 la 7 ani”
Faptele prevăzute în alin. 1 și 2 îndreptate împotriva judecătorilor sau procurorilor, militari sau civili, sau a membrilor tribunalelor extraordinare aflați în exercițiul funcțiunii, se sancționează cu pedepsele prevăzute în acele alineate.
Persoanele aflate în stare legală de reținere sau deținere care produc acte de dezordine și se manifestă violent împotriva cadrelor militare cu atribuții de comandă, pază și supraveghere se pedepsesc cu închisoare de la 3 la 10 ani, fără a se putea depăși maximul general al închisorii prevăzut de Codul penal.
– art.2 : “Urmărirea și judecarea infracțiunilor prevăzute în art.1 se fac de urgență potrivit procedurii privind infracțiunile flagrante.”
Secțiunea II
Definiția ultrajului
Pornind de la definiția legală a ultrajului , în literatura de specialitate, ultrajul a fost definit sub diferite forme , în esență aceleași: “ În accepțiunea curentă a termenului, prin ultraj se înțelege ofensa adusă unui reprezentant al autorității publice în exercițiul funcțiunii”.
“Ultrajul este fapta care aduce atingere demnității, libertății sau integrității fizice a unui funcționar care îndeplinește o funcție ce implică exercițiul autorității de stat, aflat în exercițiul funcțiunii, ori pentru fapte îndeplinite în exercițiul funcției” .
Secțiunea III
Noțiunea de autoritate
Cuvântul autoritate , inclus în denumirea titlului V al Codului penal are un conținut necesar a fi cunoscut pentru a înțelege noțiunea infracțiunii de ultraj.
Autoritatea este un atribut al puterii specific formelor organizaționale etatice, dar care este conferit prin lege și unor forme organizaționale fără caracter etatic, atunci când acestea au ca scop promovarea unor interese generale.
De acest atribut, prin care , într-un sens larg, se înțelege prestigiul de care trebuie să se bucure toate aceste forme organizaționale, depinde în mare măsură, exercitarea corespunzătoare a atributelor pe care le au potrivit legii și desfășurarea în bune condiții a activității lor.
De aceea legea penală apără atributul autorității împotriva tuturor faptelor care-i aduc atingere, incriminând aceste fapte și sancționându-le în raport cu gravitatea lor.
Odată cu apariția statului și a aparatului de stat, au fost adoptate și legi împotriva faptelor care aduceau atingere respectului datorat autorității statului și funcționarilor acestuia.
S-a avut în vedere că buna funcționare a statului presupune o autoritate neștirbită, iar autoritatea statului se menține numai dacă cetățenii manifestă respectul cuvenit față de organele de stat.
De aceea, aceste organe, trebuie ocrotite împotriva atingerilor aduse prin comportări de natură a leza autoritatea cu care sunt investite.
Constituția României (1991) a definit în Titlul III care sunt “autoritățile publice” ale statului român actual : Parlamentul, Președintele României, Guvernul și Administrația publică precum și puterea judecătorească.
Autoritatea în stat se exercită în cadrul acestor trei puteri, fiecare având atribuții proprii și organizare de sine stătătoare.
Conform principiului separației puterilor în stat, Adunarea Constituantă a României nu numai că nu a încredințat aceste trei puteri unei singure persoane sau unei singure autorități statale, dar a mers mai departe și a operat demarcații clare chiar înăuntrul fiecărei puteri.
Astfel, puterea legislativă nu este încredințată unui singur corp legislativ, ci ea este conferită Camerei Deputaților și Senatului care nu o pot exercita decât împreună.
Puterea executivă este încredințată altor autorități publice : Președintele României, Guvernului și Administrației publice.
În sfârșit, puterea judecătorească aparține instanțelor judecătorești – Curtea Supremă de Justiție și celelalte instanțe reglementate de lege, care o exercită cu sprijinul Ministerului Public și al Consiliului Superior al Magistraturii.
Ultrajul apare material ca o faptă săvârșită în contra unor persoane ce dețin în cadrul aparatului de stat anumite funcții ; conceptual și normativ, fapta este îndreptată contra autorității de stat pe care acea persoană este chemată să o exercite.
Acțiunile săvârșite contra demnității, libertății sau integrității corporale a funcționarului prin care se exercită “autoritatea de stat” sunt mijloace prin care se lovește această autoritate.
Pericolul social pe care îl prezintă ultrajul rezultă așadar nu numai din acțiunile prin care este săvârșită fapta, ci îndeosebi din situația specială a subiectului pasiv al infracțiunii.
Autoritatea de stat ca valoare socială presupune respect și eficiență ; or aceste însușiri sunt serios știrbite atunci când cei care o exercită ar putea fi lăsați fără apărare împotriva acțiunilor ce sunt de natură să le creeze o proastă reputație.
Prin urmare, necesitatea incriminării ultrajului își are rațiunea în preocuparea de a asigura funcționarilor care exercită autoritatea de stat posibilitatea de a-și îndeplini în bune condiții atribuțiile ce le revin, asigurare ce implică intervenția legii penale ori de câte ori acest exercițiu este periclitat.
Secțiunea IV
Evoluția în timp a incriminării ultrajului în legislația română
În legislațiile penale din toate timpurile și din toate orânduirile sociale, au existat numeroase și severe dispoziții privind reprimarea faptelor care real sau presupus aduceau atingere respectului datorat dregătoriilor, dregătorilor statului, corespunzător importanței și atribuțiilor pe care le aveau.
Apărarea autorității, sub diverse denumiri, constituia în esență, ca orice reglementare periodică din orânduirile cu exploatare de clasă, apărarea securității și intereselor clasei dominante.
Incriminări similare au existat și în pravilele din vechea noastră legislație.
Multe din incriminările ce formează conținutul Titlului V din actualul Cod penal le găsim și în Codul penal din 1864 ; de exemplu : ultrajul, exercițiul abuziv de funcție, portul nelegal de uniformă, decorații sau semne distinctive, ruperea de sigilii.
Altele au fost introduse pentru prima dată în legislația noastră cu ocazia intrării în vigoare a Codului penal din 1936 ; de exemplu : ofensa simbolului național.
Infracțiunile contra autorității sunt prevăzute cele mai multe în Titlul III al Codului penal din 1936 denumit “ Crime și delicte contra administrației publice” (ultrajul, uzurparea de calități oficiale, ruperea de sigilii, sustragerea de sub sechestru).
Existau însă și infracțiuni contra autorității prevăzute în alte titluri. Astfel, infracțiunea de ofensă adusă unor însemne era cuprinsă în Titlul I privind “Infracțiunile contra siguranței statului” în art.216 și în Titlul VII “Infracțiuni contra ordinii obștești” în art.576 lit.c ; portul nelegal de decorații sau semne distinctive era cuprins în codul anterior în Titlul IX “Crime și delicte contra intereselor publice”.
În actuala reglementare s-a adoptat o sistematizare mai consecventă a acestor infracțiuni, bazată pe criteriul naturii și importanței valorilor sociale ocrotite.
Ca urmare toate aceste incriminări au fost grupate în cadrul aceluiași titlu.
Referitor la incriminarea specială a ultrajului trebuie menționat că este realizată în condițiile climatului socio-politic creat de evenimentul istoric al lui Decembrie 1989.
“Criza socială se manifestă și amplifică în toate dimensiunile și articulațiile ei. Mai cu seamă criza de autoritate. Nimeni nu mai ascultă de nimeni. Profesioniștii forței publice, în vădită defensivă, traversează stări depresive, între anxietate și apatie.
Recursul la forța armelor părea neîndestulător. S-a încercat și forța dreptului. A dreptului penal. Așa s-a născut, între alte instrumente ale dreptului, Decretul lege nr.41/1990“.
Această mai puțin obișnuită manieră de abordare a legii nu s-a vrut a fi un exercițiu foiletonistic, ci o readucere în memorie a stărilor de spirit – tensiune , insecuritate, negarea valorilor – încercate în acele zile de foștii guvernanți și resimțite de cei ce tindeau la guvernare, stări ce se reflectă în preambulul Decretului – lege nr.41/1990 și care explică, în bună măsură licențele legislative ale acestui act normativ. Apelul la memorie este necesar pentru a se ajunge la înțelegerea, cât mai aproape de voința legiuitorului, a acestui act de guvernământ nebine făcut, care a provocat și continuă să provoace discuții și hotărâri judecătorești contradictorii.
O primă problemă de ordiuni contra autorității prevăzute în alte titluri. Astfel, infracțiunea de ofensă adusă unor însemne era cuprinsă în Titlul I privind “Infracțiunile contra siguranței statului” în art.216 și în Titlul VII “Infracțiuni contra ordinii obștești” în art.576 lit.c ; portul nelegal de decorații sau semne distinctive era cuprins în codul anterior în Titlul IX “Crime și delicte contra intereselor publice”.
În actuala reglementare s-a adoptat o sistematizare mai consecventă a acestor infracțiuni, bazată pe criteriul naturii și importanței valorilor sociale ocrotite.
Ca urmare toate aceste incriminări au fost grupate în cadrul aceluiași titlu.
Referitor la incriminarea specială a ultrajului trebuie menționat că este realizată în condițiile climatului socio-politic creat de evenimentul istoric al lui Decembrie 1989.
“Criza socială se manifestă și amplifică în toate dimensiunile și articulațiile ei. Mai cu seamă criza de autoritate. Nimeni nu mai ascultă de nimeni. Profesioniștii forței publice, în vădită defensivă, traversează stări depresive, între anxietate și apatie.
Recursul la forța armelor părea neîndestulător. S-a încercat și forța dreptului. A dreptului penal. Așa s-a născut, între alte instrumente ale dreptului, Decretul lege nr.41/1990“.
Această mai puțin obișnuită manieră de abordare a legii nu s-a vrut a fi un exercițiu foiletonistic, ci o readucere în memorie a stărilor de spirit – tensiune , insecuritate, negarea valorilor – încercate în acele zile de foștii guvernanți și resimțite de cei ce tindeau la guvernare, stări ce se reflectă în preambulul Decretului – lege nr.41/1990 și care explică, în bună măsură licențele legislative ale acestui act normativ. Apelul la memorie este necesar pentru a se ajunge la înțelegerea, cât mai aproape de voința legiuitorului, a acestui act de guvernământ nebine făcut, care a provocat și continuă să provoace discuții și hotărâri judecătorești contradictorii.
O primă problemă de ordinul esenței – apărută și în legătură cu la fel controversatul Decret-lege nr.24/1990, privind sancționarea ocupării abuzive din fondul locativ de stat – a fost aceea dacă Decretul-lege nr.41/1990 a avut caracterul unei legi speciale temporare aplicabilă deci numai în perioada respectivă pentru – cum se glosa în preambul – “A se apăra cuceririle Revoluției populare din decembrie 1989”, ori nu avut acest caracter.
Astfel, fapta unei persoane săvârșită la 8 martie 1990, de a amenința și lovi un ofițer de poliție care, aflat în executarea unei măsuri de asigurare a ordinii în zona Gării de Nord, i-a cerut să se legitimeze, după ce acostase doi cetățeni străini, constituie infracțiunea prevăzută în art.239, alin.2 Cod penal. În speță nu sunt aplicabile prevederile art.2 din Decretul-lege nr.41/1990 potrivit cărora fapta de mai sus ar urma să fie sancționată cu o pedeapsă mai grea decât cea prevăzută în art.239 alin.2 Cod penal, deoarece actul normativ sus-menționat a avut un caracter temporar, referindu-se la anumite situații concrete, aplicabilitatea lor fiind mărginită strict în timp, iar la data săvârșirii infracțiunii nu mai subzistau condițiile și rațiunile pentru care a fost adoptat.
Totodată s-a susținut că în raport cu conținutul preambulului său, este evident că Decretul-lege nr.41/1990 are ca scop întărirea și apărarea autorităților publice – prin instituirea unor norme speciale de ocrotire a persoanelor care o exercită – și nu acela de a asigura climatul de ordine și legalitate în condițiile revoluției, situație în care, într-adevăr ar fi avut caracter temporar.
În consecință, această lege specială – nefiind abrogată expres sau tacit și nici căzută în desuetudine – este în vigoare fiind pe deplin aplicabilă în cazul faptelor ce întrunesc elementele constitutive ale infracțiunilor la care se referă, atât timp cât nu sunt îndreptate împotriva persoanelor desemnate să exercite autoritatea publică.
Și în opinia altor autori, Decretul-lege nr.41/1990 nu a fost o lege temporară, deoarece aplicarea limitată în timp a unui act normativ trebuie să rezulte neechivoc și expres ca voință a legiuitorului, iar expresia unei asemenea voințe nu se regăsește nici în expunerea de motive și nici în textele acestuia. În consecință legea este în vigoare.
Fiind un act normativ adoptat anterior intrării în vigoare a Constituției României din 1991, se pune problema dacă și în ce măsură prevederile acestuia mai sunt în vigoare prin prisma dispoziției cuprinse în art.150 alin.1 din Constituție.
Singura prevedere care contravine dispozițiilor constituționale este cea referitoare la “membrii tribunalelor extraordinare” din art.1 alin.3, deoarece potrivit art.125 alin.2 din Constituție ”este interzisă înființarea de instanțe extraordinare”.
Prevederea din art.1alin.3 avea în vedere faptul că prin Decretul-lege nr.7 din 7 ianuarie 1990 publicat în Monitorul Oficial nr.4 din 8 ianuarie 1990 se instituiseră tribunale militare extraordinare în toate județele țării și în municipiul București pentru judecarea celor vinovați de săvârșirea actelor teroriste. În majoritatea județelor însă, aceste “tribunale militare extraordinare” nici nu au funcționat, pe de o parte pentru că prin lege nu au fost definite “actele de teroare”, iar pe de altă parte pentru că existau instanțele civile și militare, ordinare cu competențe clar stabilite pentru toate felurile de infracțiuni. Formal, însă , va trebui să considerăm că Decretul lege nr.7/1990 a fost abrogat implicit prin art.150 alin.1 din Constituție, deoarece contravine dispoziției din art.125 alin.2 din Constituție. În același timp și în același temei constituțional va trebui să considerăm că au fost modificate corespunzător dispozițiile art.1 alin.3 din Decretul-lege nr.41/1990 în sensul înlăturării referirii la “membrii tribunalelor extraordinare”.
Toate celelalte prevederi ale Decretul-lege nr.41/1990 au rămas în vigoare și după data de 8 decembrie 1991 deoarece nu contravin prevederilor constituționale. Pentru a arăta acest lucru este suficient să ne referim la :
prevederile art.30 alin.6 din Constituție potrivit cărora “libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viața particulară a persoanei și nici dreptul la propria imagine”.
cele din art.36 potrivit cărora mitingurile, demonstrațiile, procesiunile sau orice alte întruniri trebuie să se desfășoare numai în mod pașnic;
cele din art.54 potrivit cărora cetățenii români, cetățenii străini și apatrizii trebuie să-și exercite drepturile și libertățile constituționale cu bună-credință, fără să încalce drepturile și libertățile celorlalți;
cele din art.33 alin.1 și 2 potrivit cărora ocrotirea sănătății este garantată, statul fiind obligat să ia măsuri pentru asigurarea sănătății publice, inclusiv prin sancționarea celor care atentează la integritatea corporală a altor persoane, în cazul de față a celor care asigură ordinea și liniștea publică ș.a.m.d.
Secțiunea V
Elemente de drept comparat
Infracțiunile contra autorității sunt reglementate diferit de la o legislație la alta.
Noul Cod penal francez intrat de curând în vigoare (1 septembrie 1993) cuprinde în cadrul Titlului III denumit “Atingeri aduse autorității de stat” o gamă vastă de incriminări care depășesc sensul atribuit de legea noastră penală noțiunii de autoritate de stat.
Astfel , sunt incriminate în acest titlu faptele care aduc atingere publică (capitolul I), faptele care aduc atingere administrației publice comise de persoane exercitând o funcție publică (capitolul II); faptele care aduc atingere administrației publice comise de particulari (capitolul III); faptele care aduc atingere autorității justiției (capitolul IV).
În cadrul capitolului III referitor la faptele comise de particulari contra autorității publice sunt incriminate fapte cum ar fi : corupția activă și traficul de influență (art.433-1); actele de intimidare ale unei persoane care exercită o funcție publică (art.433-3), sustragerea și deturnarea de bunuri constituind depozit public (art.433-4) la executarea de lucrări publice (art.433-11); uzurparea de funcții (art.433-12); uzurparea de semne rezervate autorității publice (art.433-14); uzurparea de titluri (art.433-17); folosirea ilegală de calități (art.433-18).
Codul penal spaniol intrat în vigoare la 1 noiembrie 1973 cu modificările aduse până în anul 1992, incriminează în capitolul VI al Titlului II al cărții a doua, faptele contra autorității statului și contra funcționarilor, inclusiv rezistența și nesupunerea la ordinul autorității.
În acest capitol mai sunt incriminate faptele de ultraj al funcționarului (art.240), de dezordine publică (art.246), realizarea arbitrară a propriului drept (art.337), uzurparea de funcții colective (art.321), folosirea nelegală de semne, decorații, insigne (art.324).
Codul penal german , intrat în vigoare la 15 mai 1871, cu modificări aduse până la 1 octombrie 1989, incriminează în capitolul “Acțiuni împotriva autorității de stat” faptele de instigare la infracțiune, faptele de opunere la acțiunile unei persoane care exercită o funcție oficială ( 113); eliberarea ilegală a unei persoane arestate ( 112). Într-un alt capitol intitulat “Acțiuni contra ordinii publice” sunt incriminate printre altele faptele de folosire abuzivă de titluri și semne distinctive ( 132 a).
În capitolul referitor la infracțiuni contra persoanei, sunt incriminate și faptele de ultraj contra funcționarului (prin insultă, lovire, vătămare corporală) asemenea fapte fiind urmărite nu la plângerea prealabilă ci din oficiu ( 194, 232).
În Codul penal italian se prevăd unele infracțiuni contra autorității ca de exemplu : ultrajul (art.341); ruperea de sigilii (art.349); sustragerea de sub sechestru (art.334).
Reglementată în legislația română într-un singur titlu (Titlul V – partea specială), infracțiunile contra autorității formează un singur grup, fără subdiviziuni normative, deși conținutul lor este destul de eterogen. Lipsa de subdiviziuni nu însemnă însă că teoretic nu se pot face unele diferențieri de cadrul. Astfel, unele infracțiuni privesc valoarea socială a autorității în raport cu anumite însemne sau semne distinctive sau în raport cu unele organizații, ori cu anumite persoane sau în legătură cu unele situații.
Aceste particularități sunt însă dominate de late aspecte specifice, așa încât nu pot fi considerate ca subîmpărțiri ale cadrului infracțiunilor contra autorității.
Secțiunea VI
Aspecte criminologice
Grupul infracțiunilor contra autorității, omogen sub aspectul obiectului juridic generic, este variat sub raportul conținutului acestor infracțiuni, cercetarea criminologică a etiologiei faptelor ce compun acest grup de infracțiuni oferind astfel, un câmp interesant investigațiilor criminologice.
Fenomenul infracțional în sfera infracțiunilor contra autorității are din punct de vedere criminologic, ca particularități specifice, pe de o parte faptul că valoarea socială penal apărată se înfățișează infractorului sub variate aspecte cum sunt : însemne ale autorității, semne distinctive, calități și situații care implică exercitarea autorității, iar pe de altă parte faptul că multe din infracțiunile contra autorității sunt infracțiuni complexe a căror latură obiectivă absoarbe conținutul altor infracțiuni (îndeosebi infracțiunile contra persoanelor).
Aceste particularități determină diversitatea infractorilor care comit astfel de fapte și deci dificultatea stabilirii din punct de vedere criminologic a unei încadrări tipologice.
Aceleași particularități canalizează însă investigațiile criminologice spre cercetarea etiologiei infracțiunilor absorbite, unde se pot găsi unele indicații privind cauzele infracțiunii contra autorității. În țara noastră după o dinamică profund diminuată în perioada socialistă, după încheierea acesteia a urmat o perioadă de profunde transformări configurată în sporirea numărului faptelor ultragiatoare.
Secțiunea VII
Caracterul complex al infracțiunii de ultraj
Partea generală a Codului penal prevede în art.41 alin.1 referitor la unitatea infracțiunii continuate și a celei complexe :”În cazul infracțiunii continuate și al infracțiunii complexe nu există pluralitate de infracțiuni.”
Alineatul 3 al aceluiași articol menționează :”Infracțiunea este complexă când în conținutul său intră, ca element sau circumstanță agravantă o acțiune sau inacțiune care constituie prin ea însăși o faptă prevăzută de legea penală”.
Acțiunile prin care se realizează infracțiunea de ultraj sunt incriminate distinct în Codul penal, constituind infracțiuni contra persoanei (insultă, calomnie, amenințare). Ele au fost incluse ca modalități alternative de realizare, în conținutul ultrajului, care se caracterizează astfel ca fiind o infracțiune complexă, deoarece atât calitatea specială a victimei cât și condițiile în care se săvârșește fac ca fapta să aducă atingere în primul rând autorității.
Capitolul II
Aspecte particulare ale infracțiunii de ultraj în dreptul comun
Ocrotirea autorității de stat presupune și ocrotirea funcționarilor care îndeplinesc o funcție ce implică exercițiul acestei autorități.
Orice atingere adusă demnității sau amenințarea unui asemenea funcționar care se află în exercițiul funcției sau pentru fapte îndeplinite în exercițiul funcției constituie în același timp o manifestare a lipsei de respect față de autoritatea de stat, pe care acesta o exercită.
Secțiunea I
Obiectul juridic special (generic)
Ca și celelalte infracțiuni din același grup, obiectul juridic generic al infracțiunii de ultraj îl constituie relațiile sociale care asigură respectul autorității de stat.
Autoritatea de stat este protejată în cazul ultrajului, prin incriminarea faptelor prin care se aduce atingere onoarei, libertății sau integrității corporale a funcționarilor care îndeplinesc o funcție ce implică exercițiul autorității de stat, aflați în exercițiul acestei funcții ori pentru fapte ce au fost îndeplinite în exercițiul funcțiunii.
Din conceptul ei, rezultă așadar că obiectul juridic nemijlocit al infracțiunii de ultraj îl formează acele relații sociale care asigură autoritatea de stat prin respectul datorat persoanei funcționarilor care-și desfășoară activitatea în cadrul acesteia.
Ultrajul are, ca orice infracțiune complexă, și un obiect juridic secundar, și anume, relațiile sociale care asigură, onoarea, libertatea sau integritatea corporală a persoanei.
De aceea, dacă o activitate ilicită concretă n-ar întruni condițiile pentru a fi încadrată în infracțiunea de ultraj, ea ar putea constitui, după caz infracțiunea de insultă, calomnie, amenințare, lovire sau vătămare corporală.
Prin urmare, obiectul juridic special este apărat prin ocrotirea obiectului juridic secundar.
Apărând prestigiul funcționarului, implicit legea apără autoritatea exercitată de către acesta.
Secțiunea II
Obiectul material
Infracțiunea de ultraj, în forma sa simplă (art.239 alin.1 Cod penal) realizată prin insultă, calomnie sau amenințare nu are obiect material. Un asemenea obiect există însă în cazul formei agravate a infracțiunii care se realizează prin lovire sau orice alte acte de violență precum și prin vătămare corporală. În acest caz obiectul material al infracțiunii constă în corpul victimei.
Secțiunea III
Subiectul
Subsecțiunea I : Subiectul activ
Subiectul activ nemijlocit (autor) al infracțiunii de ultraj poate fi orice persoană, cetățean român sau străin, persoană fără cetățenie, domiciliată sau nu pe teritoriul țării.
Subiectul activ poate fi o persoană din afara serviciului în care își exercită funcția persoana ultragiată sau dinăuntrul ei. Deci nu este exclusă ipoteza ca un funcționar să ultragieze pe un altul, chiar în cadrul aceleiași unități, indiferent de poziția lor ierarhică.
În cazul în care infracțiunea este săvârșită în participație, toate persoanele care contribuie la săvârșirea ei (coautori, instigatori, complici) au calitatea de subiecți activi.
Pentru existența infracțiunii trebuie îndeplinite condițiile necesare prevăzute pentru această infracțiune.
Unele instanțe au decis ca infracțiunea de ultraj presupune raporturi numai între persoanele particulare și funcționari, nefiind posibil ca un funcționar să ultragieze pe un alt funcționar din aceeași instituție.
Alte instanțe, considerând că pentru existența infracțiunii de ultraj nu este necesar ca autorul infracțiunii să fie o persoană din afara instituției în care funcționează cel ultragiat, au hotărât în sens contrar.
Această a doua soluție este cea legală.
Într-adevăr, nici textul art.239 Cod penal și nici rațiunea incriminării infracțiunii de ultraj ni justifică limitarea sferei subiectului activ al infracțiunii la persoanele din afara instituției cu care lucrează funcționarul. Dacă în timpul îndeplinirii atribuțiilor sale, care implică exercițiul autorității de stat, onoarea sau prestigiul funcționarului sunt atinse, condițiile cerute de lege pentru existența infracțiunii sunt întrunite, oricine ar fi persoana care ar aduce această atingere.
Cu toate acestea, nu poate fi considerată infracțiune de ultraj atingerea onoarei sau prestigiului unui funcționar adusă de un alt funcționar, ca urmare a unor neînțelegeri personale sau determinate de împrejurări care nu au legătură cu atribuțiile funcționarului insultat.
Infracțiunea de ultraj poate fi săvârșită deci numai de persoane particulare, ci și de către funcționari față de alți funcționari cu condiția să fie întrunite și celelalte elemente obiective și subiective ale infracțiunii.
Subsecțiunea II : Subiectul pasiv al infracțiunii
Subiectul pasiv al infracțiunii de ultraj este în principal organul care exercită autoritatea publică.
Ca subiect pasiv secundar este persoana care îndeplinește o funcție ce implică exercițiul autorității publice și împotriva căreia s-a săvârșit insulta, calomnia, amenințarea, lovirea, vătămarea corporală sau vătămarea corporală gravă.
În ceea ce privește funcționarul public împotriva căruia trebuie săvârșită fapta pentru a constitui infracțiunea de ultraj, sub legislația penală de până la 1968 au fost exprimate puncte de vedere contradictorii atât în literatura de specialitate cât și în practica judiciară, deoarece codul, pe de o parte, conținea o definiție largă a noțiunii de funcționar, iar pe de altă parte, nu făcea nici o precizare în această privință în textul de incriminare.
Legiuitorul din 1968, pentru a evita orice interpretare greșită, a făcut în art.239 Cod penal, precizarea necesară, astfel încât, de data aceasta rezultă cu claritate chiar din text că ultrajul nu poate fi săvârșit împotriva oricărui funcționar, ci numai împotriva aceluia care îndeplinește o funcție care implică exercițiul autorității de stat.
În literatura de specialitate s-a arătat că prin “funcție ce implică exercițiul autorității de stat” se înțelege acea funcție care conferă funcționarului atribuții care nu ar putea fi îndeplinite fără exercițiul autorității de stat, adică fără competența de a da dispoziții și de a lua măsurile necesare pentru respectarea lor.
Tot în literatura de specialitate s-a arătat că structura infracțiunii de ultraj este compusă din situația premisă și conținutul constitutiv al faptei.
Referitor la așa-numita situație premisă se afirmă că “infracțiunea de ultraj implică preexistența unei situații fără de care această infracțiune nu poate fi concepută. Prin urmare, existența infracțiunii de ultraj este condiționată de preexistența unei stări pe care se grefează elementul material al infracțiunii, stare ce constituie situația premisă a infracțiunii. Această situație premisă privește existența unor anumite funcții în sistemul aparatului nostru de stat, funcții ce implică exercițiul autorității de stat.
Având în vedere importanța deosebită a situației premisă pentru existența conținutului infracțiunii de ultraj este necesar ca în fiecare caz concret să se constate dacă funcțiunea pe care o îndeplinește subiectul pasiv implică exercițiul autorității de stat.
Înainte de intervenția legiuitorului din 1968, pentru rezolvarea problemelor ivite în practică în aplicarea prevederilor legale ce sancționau infracțiunea de ultraj (respectiv art.253), Tribunalul Suprem a emis dispoziții de îndrumare în acest sens, pentru unificarea soluțiilor instanțelor judecătorești.
Astfel, în ce privește elementele constitutive ale infracțiunii de ultraj s-au dat soluții diferite referitor la înțelesul noțiunii de “funcționar public” prevăzută de art.253 alin.1 Cod penal din acea vreme, precum și la condiția cerută de acest text ca infracțiunea să fie săvârșită “în timpul exercițiului funcției” celui ultragiat.
Unele instanțe au hotărât că, pentru înțelegerea corectă a termenului de “funcționar public” , trebuie să se aibă în vedere explicarea acestui termen prin dispozițiile art.183 pct.4 (Codul penal de până la 1867) și ca urmare au considerat că infracțiunea de ultraj se săvârșea în toate cazurile în care persoana a cărei onoare sau prestigiu au fost atinse îndeplinea vreo funcție sau însărcinare de orice fel, în serviciul oricăruia dintre organele statului, ipoteza că erau îndeplinite și celelalte condiții pentru existența infracțiunii.
Alte instanțe considerând că termenul de “funcționar public” înscris în respectivul art.253 alin.1 trebuia să i se dea un înțeles mai restrâns, au hotărât că această faptă penală se săvârșea numai dacă persoana ultragiată îndeplinea o funcție ce implică exercițiul autorității de stat.
Această a doua soluție era cea legală.
Infracțiunea de ultraj care era prevăzută în Titlul III (actual Titlul V Cod penal) al părții speciale a Codului penal denumit “Crime și delicte contra avuției publice” făcea parte din grupa de infracțiuni îndreptate împotriva relațiilor sociale care asigură buna-funcționare a activității organelor de stat.
Pentru ca organele de stat și funcționarii care fac parte din aceste organe să-și poată desfășura normal și în bune condiții atribuțiile ce le revin, este necesar să li se asigure apărarea prestigiului lor, sancționându-se manifestările prin care s-a exprimat dispreț sau lipsă de respect față de ei.
Dispozițiile acestui articol 253 se refereau însă numai la funcționarii din organele care exercită autoritate de stat, adică din acele organe care, în cadrul activității de realizare a puterii de stat au competența să emită acte, să dea dispoziții și să ia măsuri cu caracter obligatoriu.
Aceste organe sunt organele puterii de stat, ale administrației de stat, ale justiției și ale procuraturii.
Așadar un prim criteriu de determinare a noțiunii de funcționar era acela al apartenenței persoanei la vreuna din aceste patru categorii de organe.
În consecință puteau fi subiecte pasive ale infracțiunii de ultraj persoanele care îndeplineau funcții în cadrul unui organ de stat întrucât o astfel de persoană făcea parte dintr-un organ care exercita autoritatea de stat.
Faptele prin care se aducea atingere onoarei sau prestigiului persoanei ce funcționa într-un astfel de organ puteau fi încadrate însă după caz în dispozițiile art.578 Cod penal de până la 1968 – potrivit cărora erau sancționate faptele de defăimare sau amenințare a persoanei care desfășoară o activitate cu caracter obștesc dacă sunt comise în legătură cu activitatea acestora – sau în articolele 507, 508, 510, 512 din același cod.
Dar în cadrul organelor prin care se realizează puterea de stat nu orice funcționar poate fi subiect pasiv al infracțiunii de ultraj ci numai acel care, având dreptul să exprime voința organului de stat din care face parte este competent potrivit legii sau altei dispoziții normative, să ia măsuri cu caracter obligatoriu și să impună respectarea lor, adică să efectueze acte ce implică exercițiul autorității de stat.
Acesta constituie al doilea criteriu de determinare a noțiunii subiectului pasiv al infracțiunii.
Spre exemplu unii funcționari din cadrul aparatului administrației de stat, aveau dreptul în baza unor acte normative ce le reglementa activitatea , să constate abaterile administrative săvârșite în sectorul lor și să ia măsuri de înlăturare a acestora ori de sancționare a celor ce le-au comis sau măsuri obligatorii de altă natură.
Potrivit art.10 și 38 din decretul nr.303 din 25 iulie 1972 privind organizarea și executarea pazei bunurilor, paznicii sunt asimilați , pe timpul executării pazei, funcționarilor care îndeplinesc o funcție ce implică exercițiul autorității de stat. Deci pot fi (este vorba de paznicii anumitor unități, dintre care în speță a fostelor CAP-uri) subiecți pasivi ai infracțiunii de ultraj.
Paznicul unui spital – ale cărui atribuții prevăzute în regulamentul de organizare și funcționare a spitalului au la bază sarcinile de serviciu ale personalului de pază prevăzute în art.13 din același decret 303/1972, adaptate la specificul unității spitalicești poate avea de asemeni calitatea de subiect pasiv al infracțiunii de ultraj.
Medicul de circumscripție este un funcționar ce îndeplinește o funcție ce implică exercițiul autorității de stat, el putând fi subiect pasiv al infracțiunii de ultraj. O astfel de funcție ar putea consta în anularea unui proces verbal de amendare pentru neprezentare la vaccinare.
Datorită atribuțiilor sale, printre care este și aceea de a întocmi acte de constatare a infracțiunilor silvice, pădurarul are calitatea de reprezentant al autorității și deci poate fi subiect pasiv al infracțiunii de ultraj.
În consecință, atingerea onoarei sau prestigiului lor constituia infracțiunea de ultraj prevăzută de Codul penal.
Pentru aceeași rațiune care stă la baza incriminării faptelor de atingere a onoarei sau prestigiului funcționarului public investit cu dreptul de a emite acte și de a lua măsuri cu caracter obligatoriu a fost necesar a se hotărî că sunt ocrotiți prin incriminarea infracțiunii de ultraj și funcționarii ce sunt însărcinați cu executarea dispozițiilor date și a măsurilor luate de organele competente cum ar fi executorii judecătorești.
Dimpotrivă nu îndeplineau funcții ce implică exercițiul autorității de stat persoanele care efectuau acte de gestiune sau operații materiale, tehnice, administrative cum sunt : gestionarii, statisticienii, arhivarii, șoferii, dactilografii, îngrijitorii. Aceste persoane erau ocrotite împotriva faptelor de atingere a onoarei și prestigiului lor săvârșite în timpul exercitării funcției prin dispozițiile art.512, or după caz prin acele ale articolelor 507, 508, 510 Cod penal.
Nu pot fi subiecți pasivi ai infracțiunii de ultraj persoanele – în speță un planificator și un remizier – delegate de consiliul popular să verifice pe teren, realitatea declarațiilor făcute de cetățeni în cadrul recensământului animalelor, deoarece aceste persoane îndeplinesc doar o activitate tehnico-administrativă (Tribunalul Suprem, secțiunea penală, dec. nr.4089/1971, R.R.D nr.5/1972, p.166).
Inginerul agronom nu poate fi subiect pasiv al infracțiunii de ultraj, deoarece atribuțiile funcției sale nu implică exercitarea autorității de stat, ci ele constau în îndeplinirea măsurilor necesare pentru realizarea obiectivelor tehnico-economice (Tribunalul Suprem, Col.pen., dec.nr.1120/1967, C.D. 1967, p.379, R.R.D nr.9/1967, p.174)
Folosind criteriile indicate mai sus cu privire la determinarea noțiunii de funcționar și verificând existența celorlalte elemente constitutive ale infracțiunii de ultraj, instanța judecătorească trebuia să încadreze corect faptele în textele de lege iar prin sancțiunile aplicate, just individualizate în raport cu pericolul social al infracțiunii și infractorului să contribuie la asigurarea unei apărări eficiente a prestigiului autorității de stat.
S-a pus problema încadrării juridice a faptei atunci când subiectul pasiv este un polițist care sprijină executorul judecătoresc în vederea executării silite a unei hotărâri judecătorești.
Prin sentința penală nr.738 din 13 iunie 1994 a Judecătoriei Sectorului 1 București, inculpata P.A. a fost condamnată pentru săvârșirea infracțiunii de ultraj prevăzută în art.239 alin.1 și 2 din Codul penal.
Instanța a reținut că în ziua de 30 septembrie 1993 executorul judecătoresc s-a deplasat la domiciliul inculpatei, pentru a executa silit o sentință civilă de evacuare a inculpatei din imobil.
Executorul judecătoresc era însoțit de doi subofițeri de poliție, aflați în misiune ordonată de a asista la executare, în calitate de reprezentanți ai forței publice.
Comunicându-i-se scopul acțiunii, cunoscut de inculpată și ca urmare a primirii somației de executare și a înștiințării prealabile aceasta a devenit violentă, amenințând pe toți cei de față că va arunca pe ei cu benzină și le va da foc.
Întrucât executorul judecătoresc a încercat să o calmeze pe inculpată și i-a cerut să respecte hotărârea judecătorească, stăruind în executarea ei, inculpata a lovit cu pumnii și a îmbrâncit pe unul dintre polițiști.
În condițiile menționate executarea silită a fost întreruptă. Tribunalul Municipiului București, secția I penală, prin decizia nr.1108/A din 29 noiembrie 1994, a admis apelul declarat de procuror a schimbat încadrarea juridică faptei inculpatei din prevederile art.239 alin.2 în cele ale art.271 alin.1 Cod penal și a condamnat pe inculpată pentru săvârșirea infracțiunii de nerespectare a hotărârilor judecătorești.
Pentru a pronunța această decizie, tribunalul a considerat că , odată ce lucrătorul de poliție a participat la punerea în executare a unei hotărâri judecătorești, el a devenit alături de executorul judecătoresc, organ de executare în sensul prevăzut în art.271 din Codul penal deci subiect pasiv al infracțiunii de nerespectare a hotărârilor judecătorești.
Recursul în anulare declarat în cauză este fondat.
Din probele administrate rezultă că inculpata a săvârșit două infracțiuni aflate în concurs , și anume infracțiunea de ultraj cu violență prevăzută în art.239 alin.2 din Codul penal, reținută de prima instanță și infracțiunea de nerespectare a hotărârilor judecătorești prevăzută în art.271 Cod penal reținută de instanța de apel.
Este stabilit că inculpata s-a opus, prin violență, executării hotărârii judecătorești de evacuare, infracțiune prevăzută în art.271 din Codul penal.
De asemenea, este dovedit că inculpata a lovit și îmbrâncit, scoțându-l din apartament pe plutonierul de poliție aflat în misiune ordonată, însărcinat să sprijine, cu autoritatea sa de polițist, de reprezentant al forței publice, pe executorul judecătoresc în executare sentinței civile.
Stabilindu-se că polițistul, aflat în exercițiul funcțiunii, a fost lovit, este greșit a se considera, cum a făcut instanța de apel, că acesta și-a pierdut calitatea de reprezentant al forței publice, al autorității de stat și a devenit organ de executare a unei hotărâri judecătorești.
Această interpretare a instanței de apel este contrară și legii nr.26 din 18 mai 1994 privind organizarea și funcționarea Poliției române, precum și prevederile art.269, 373 și 412 din Codul de procedură civilă și art.3-5 din Decretul nr.221/1960 cu privire la executarea silită.
În acest sens art.373 alin.3 din Codul de procedură civilă prevede că executarea hotărârilor se îndeplinește prin executorii judecătorești.
Deci, nu sunt menționate și alte organe de executare.
Potrivit art.3-5 din Decretul nr.221 din 1960 cu privire la executarea silită a creanțelor cuvenite statului, executarea se efectuează numai de către organele financiare de către executorii proprii ai societăților comerciale și, în principal, de către executorii judecătorești.
Prin urmare, din textele de lege menționate rezultă că lucrătorii de poliție, chiar dacă participă la executare, nu au calitatea de organe de executare, cum greșit a reținut instanța de apel.
Relevante sub acest aspect sunt și prevederile art.412 raportate la art.373 alin.4 din Codul de procedură civilă, în care se precizează că organele de poliție sunt obligate să acorde concursul lor executorului judecătoresc la efectuarea executării silite.
Ținând seama și de faptul că infracțiunea de ultraj calificat se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 5 ani, iar pedeapsa cea mai grea prevăzută în art.271 din Codul penal pentru săvârșirea infracțiunii de nerespectare a hotărârilor judecătorești este de la 6 luni la 3 ani, actele de violență sau de amenințare fiind îndreptate contra organului de executare, este de neconceput să se considere că lucrătorul de poliție beneficiază din partea legii de o protecție mai redusă atunci când se află în misiune ordonată ,de a-și da concursul la executarea unei hotărâri judecătorești decât atunci când se află într-o misiune de patrulare sau exercită alte atribuții curente.
În consecință, lucrătorul de poliție nu-și pierde această calitate atunci când acordă sprijin la executarea unei hotărâri judecătorești, el nu devine organ de executare, iar violențele îndreptate împotriva sa întrunesc elementele constitutive ale infracțiunii de ultraj prevăzută în art.329 din Codul penal, recursul în anulare urmând a fi admis potrivit considerentelor ce preced cu trimiterea cauzei pentru rejudecare la prima instanță.
De asemeni, prin Decizia Secției Penale nr.476 din 28 februarie 1996 s-a stabilit că paznicul angajat al unei societăți comerciale nu îndeplinește o funcție ce implică exercițiul autorității de stat, decât dacă numirea ca paznic este avizată de poliție.
Prin sentința penală nr.82 din 5 februarie 1994, Judecătoria Carei a condamnat pe inculpații S.M., S.G. și S.E. pentru săvârșirea infracțiunii de ultraj prevăzută în art.239 alin.2 din codul penal.
Instanța a reținut că la 8 ianuarie 1994 inculpații au fost surprinși de către paznic în timp ce încercau să sustragă mere din livada Asociației Agricole Comtex Sanislău.
Inculpații au lovit pe paznic cauzându-i leziuni ce au necesitat pentru vindecare 19 zile de îngrijiri medicale.
Tribunalul Satu Mare prin decizia penală nr.216 din 16 iunie 1995, a admis apelurile inculpaților , modificând sentința numai cu privire la pedeapsă.
Recursul în anulare declarat în cauză este fondat.
Potrivit art.239 din Codul penal, constituie infracțiunea de ultraj, insulta, calomnia ori amenințarea, săvârșite nemijlocit sau prin mijloace de comunicare directă, contra unui funcționar care îndeplinește o funcție ce implică exercițiul autorității de stat aflat în exercițiul funcțiunii, ori pentru fapte îndeplinite în exercițiul funcțiunii.
Din textul de lege menționat rezultă că infracțiunea de ultraj presupune existența unui subiect pasiv calificat, și anume un funcționar care îndeplinește o funcție ce implică exercițiul autorității de stat.
Concluzia ce se desprinde este aceea că în cazul în care o persoană nu are calitatea de funcționar, ori nu este autorizat să exercite atribuții ale autorității de stat, cerința legii nu este îndeplinită și, ca urmare nu se poate reține existența infracțiunii de ultraj.
Investirea unui funcționar cu exercițiul autorității de stat trebuie să se facă de către un organ împuternicit al statului, deoarece numai acesta este în măsură să stabilească dacă cel în cauză este apt să exercite o asemenea autoritate.
Din actele aflate la dosar rezultă că partea vătămată era salariată la Societatea Agricolă Comtex Sanislău, și printr-o decizie a consiliului de administrație a fost investită a executa, între altele, și activitatea de pază în cadrul asociației.
În legătură cu această numire se constată că din probele administrate în cauză nu rezultă că a fost avizată, potrivit legii, de către organele de poliție, pentru ca paznicul să fie asimilat persoanelor care îndeplinesc o funcție ce implică exercițiul autorității de stat.
Secțiunea IV
Conținutul constitutiv al infracțiunii
Conținutul constitutiv al infracțiunii de ultraj este compus dintr-o latură obiectivă și o latură subiectivă.
Latura obiectivă
Ultrajul fiind o infracțiune complexă această complexitate își găsește expresie în primul rând în latura obiectivă a conținutului constitutiv al infracțiunii.
Acest conținut cuprinde în latura sa obiectivă : un element material, cu multe alternanțe, anumite cerințe privind acest element, o urmare imediată și o legătură de cauzalitate.
A. Elementul material al infracțiunii de ultraj constă din mai multe acțiuni alternative, fiecare din ele fiind suficientă pentru realizarea acestui element. aceste acțiuni se găsesc incriminate ca fapte de sine stătătoare în cadrului grupului de infracțiuni contra persoanei : insulta, calomnia și amenințarea.
Insulta, potrivit art.205 cod penal, este atingerea onoarei ori reputației unei persoane prin cuvinte, prin gesturi sau prin orice alte mijloace, ori prin expunerea la batjocoră precum și atribuirea unui defect, a unei boli sau a unei infirmități care, chiar reale de-ar fi, nu ar trebui relevate.
Calomnia , potrivit art.26 Cod penal este afirmarea ori imputarea în public, prin orice mijloace, a unei fapte determinate, referitoare la o persoană, care, dacă ar fi adevărată ar expune acea persoană la o sancțiune penală, administrativă sau disciplinară, ori disprețului public.
Amenințarea, potrivit art.193 Cod penal, este fapta de a amenința o persoană cu săvârșirea unei infracțiuni sau a unei fapte păgubitoare îndreptate împotriva ei, a soțului ori a unei rude apropiate, dacă este de natură să alarmeze.
În cadrul infracțiunii de ultraj aceste acțiuni constituie modalități alternative, dacă făptuitorul săvârșește în aceeași împrejurare și împotriva aceleiași persoane, două sau chiar toate cele trei acțiuni, există o singură infracțiune de ultraj.
Dimpotrivă, dacă cu aceeași ocazie, făptuitorul insultă și amenință mai multe persoane în condițiile art.239 Cod penal se aplică regulile referitoare la concursul de infracțiuni.
Astfel, fapta inculpatului care cu aceeași ocazie, a insultat și amenințat în mod succesiv trei lucrători de poliție, aflați în exercițiul funcțiunii, realizează conținutul constitutiv a trei infracțiuni autonome de ultraj aflate în concurs real.
Această soluție se impune, deoarece – ca și în materia infracțiunilor contra persoanei – existența unor subiecți pasivi diferiți conduce la reținerea unor infracțiuni distincte în concurs real.
B. Condițiile infracțiunii de ultraj
Indiferent de modalitatea în care se realizează (insulta, calomnie sau amenințare), fapta trebuie săvârșită în anumite condiții.
a) în acest sens legea prevede săvârșirea ei fie în mod nemijlocit fie prin mijloace de comunicare directă. Așadar, oricare dintre acțiunile incriminate poate fi comisă fie nemijlocit, deci în prezența subiectului pasiv al infracțiunii, fie prin mijloace care prin natura lor sunt susceptibile de a realiza un contact direct între subiectul activ și
subiectul pasiv al infracțiunii.
Cu privire la săvârșirea nemijlocită este de subliniat că prezența subiectului pasiv trebuie să fie efectivă, reală. Nu se consideră astfel ultraj fapta de a insulta sau calomnia imaginea funcționarului (exemplu: fotografia acestuia) sau semnătura acestuia pe un act.
Condiția prezenței subiectului pasiv nu implică și faptul că acesta să fi perceput ofensa ce i-a fost adusă, ci numai ca acțiunea să se fi comis în așa fel încât acesta s-o poată percepe.
Mijloacele de comunicare directă sunt acelea care au darul de a crea situații echivalente prezenței. Acestea sunt telefonul, telegraful, scrisori, desene etc. Deci săvârșirea faptei prin mijloace de comunicare directă nu presupune prezența fizică a funcționarului ci folosirea de către făptuitor a unor mijloace care , datorită specificului lor, fac ca insulta, calomnia sau amenințarea să ajungă la cunoștința acestuia (de exemplu, făptuitorul , folosind telefonul, după ce se încredințează că vorbește cu funcționarul pe care vrea să-l ultragieze, îl insultă sau îl amenință , ori trimite acestuia o scrisoare cu un astfel de conținut). Dacă insulta , calomnia sau amenințarea nu a fost săvârșită nemijlocit sau prin mijloace de comunicare directă fapta nu constituie infracțiunea de ultraj ci, după caz, infracțiunea de calomnie, insultă sau amenințare.
Termenul de “comunicare directă” nu exclude și interpunerea unei alte persoane, cum ar fi, de pildă calomnierea funcționarului față de o persoană trimisă de acesta să execute un ordin sau față de o persoană apropiată de funcționar (rudă sau prieten) dacă făptuitorul i-ar cere să comunice acestuia spusele lui sau fără a-i cere acest lucru
ar fi sigur de aceasta.
b) o altă cerință pentru existența infracțiunii de ultraj desprinsă din cuprinsul art.239 este ca fapta să se săvârșească contra unui funcționar “aflat în exercițiul funcțiunii ori pentru fapte îndeplinite în exercițiul funcțiunii”.
Fiecare dintre aceste două situații alternative poate realiza cerința esențială în conținutul laturii obiective.
Cerința este îndeplinită din moment ce funcționarul se află în exercițiul funcției indiferent dacă acțiunea îndreptată împotriva sa privește acte ale funcțiunii sau fapte de ordin extrafuncțional (viața particulară a acestuia, familia etc).
Pentru existența cerinței în cazul faptelor îndeplinite în exercițiul funcțiunii este necesar ca acțiunea îndreptată contra funcționarului să privească fapte sau acte ce au fost efectuate de acesta în exercițiul funcțiunii și potrivit atribuțiilor sale.
Cerința în oricare din alternativele sale își are rațiunea în obiectul juridic al infracțiunii de ultraj, ceea ce legea ocrotește în cadrul ultrajului fiind relațiile sociale a căror existență și desfășurare sunt asigurate prin apărarea respectului datorat autorității, apărare care impune protejarea în mod special a persoanelor ce îndeplinesc funcții ce implică exercițiul autorității. Această protecție trebuie să intervină atunci când aceste persoane se află în exercițiul funcțiunii sau când sunt atacați pentru fapte îndeplinite în exercițiul funcțiunii.
Legea nu a înțeles să creeze o protecție nelimitată în favoarea funcționarilor, de aceea a delimitat această protecție numai la acele situații în care acțiunile îndreptate contra funcționarului implică dispreț față de autoritate.
Cerința ca fapta să fie săvârșită contra funcționarului aflat în exercițiul funcțiunii exprimă o dublă condiție.
Prima condiție este ca fapta ultragiantă să aibă loc în timpul exercițiului funcțiunii de către funcționarul ultragiat.
De regulă, un funcționar se află în exercițiul funcției la sediul unității și în timpul programului legal de muncă. Dar funcționarul se poate afla în exercițiul funcțiunii și în afara sediului unității sau a programului normal de lucru. Astfel, de exemplu, ofițerul de poliție este considerat în timpul serviciului ori de câte ori intervine pentru menținerea ordinii și liniștii publice sau ia măsuri pentru a împiedica sau descoperi săvârșirea unei infracțiuni. de asemenea, practica judiciară consideră că se află în exercițiul funcției și funcționarul care se găsește la sediul unității și lucrează la îndeplinirea unei sarcini legate de funcția sa, chiar dacă a venit mai devreme la serviciu. Astfel, insulta, calomnia ori amenințarea unui șef al unității de pază civilă contractuală constituie infracțiunea de ultraj și în situația în care fapta a fost săvârșită înainte de începerea orelor de serviciu ale funcționarului ultragiat, dacă acesta se găsea la sediul unității la care era angajat în îndeplinirea sarcinilor de muncă.
Astfel, constituie infracțiune de ultraj fapta inculpatului de a adresa unui lucrător de poliție cuvinte insultătoare și de a-l îndepărta amenințător din curtea în care acesta intrase pentru a aplana un conflict ; lucrătorul de poliție se afla în exercițiul funcțiunii întrucât intervenise pentru restabilirea ordinii.
A doua condiție este ca funcționarul să se fi aflat în exercițiul legal al funcțiunii, adică în cadrul legal al atribuțiilor de serviciu.
În literatura juridică și practica judiciară se subliniază că funcționarul reprezintă autoritatea de stat sau este purtătorul ei numai atâta timp cât se găsește în exercițiul legal al funcțiunii sale; în schimb când iese din cadrul legal al exercițiului funcțiunii prin aceea că își încalcă atribuțiile de serviciu ori le exercită în mod abuziv, funcționarul nu mai este în cadrul legalității, iar actele sale nu mai pot fi considerate ca acte al autorității.
Când subiectul pasiv nu se află în exercițiul funcției, adică atunci când se găsește în postura oricărui particular, pentru ca infracțiunea de ultraj să existe, este necesar ca insulta, calomnia, amenințarea să se fi comis “pentru fapte săvârșite în exercițiul funcției”.
De astă dată, când funcționarul se afla în circuitul vieții sale particulare, atingerea adusă autorității da stat și respectiv organizației de stat din care face parte nu poate avea loc decât atunci când activitățile menționate reprezintă o reacție (ripostă) la “fapte îndeplinite în exercițiul funcțiunii” fiind în legătură cu acestea (de exemplu, făptuitorul îi impută subiectului pasiv că n-a avut o comportare corectă în rezolvarea unei probleme de serviciu).
Constituie infracțiunea de ultraj fapta aceluia care întâlnind un lucrător de poliție din întâmplare și amintindu-și că acesta l-a arestat în executarea unui mandat de arestare pentru o pedeapsă la care fusese condamnat , îi aplică acestuia mai multe lovituri cu pumnul. Deși loviturile nu au avut loc în timpul exercițiului funcțiunii lucrătorului de poliție, ele au fost aplicate pentru o faptă – arestarea inculpatului – îndeplinită de acesta în exercițiul funcțiunii sale .
Dacă acțiunea făptuitorului nu reprezintă o reacție la o faptă îndeplinită de funcționar în exercițiul funcției ci urmarea unui conflict anterior fără nici o legătură cu atribuțiile de serviciu ale acestuia, fapta nu constituie infracțiunea de ultraj.
Stabilirea împrejurării că insulta, calomnia sau amenințarea s-a săvârșit împotriva funcționarului aflat în exercițiul funcției sau pentru o faptă îndeplinită de acesta în exercițiul funcției presupune întotdeauna constatarea, în prealabil a atribuțiilor de serviciu ale funcționarului. Necunoașterea exactă a acestor atribuții poate duce la o încadrare juridică greșită a faptei.
C. Conținutul infracțiunii de ultraj și alte infracțiuni
După cum reiese din studiul conținutului juridic al infracțiunii de ultraj în această infracțiune se absorb cele de amenințare, insultă, calomnie (în forma simplă a ultrajului), cele de loviri sau alte violențe, vătămarea corporală sau vătămarea corporală gravă (în forma agravată a ultrajului prevăzută în alin.2 art.239 teza I și teza II).
Ultrajul, în schimb, este absorbit de omorul calificat prevăzut în art.175 lit.f Cod penal (omorul săvârșit în legătură cu îndeplinirea îndatoririlor de serviciu ale victimei).
D. Urmarea imediată
Săvârșirea oricăreia dintre acțiunile care pot constitui elementul material al infracțiunii de ultraj, are ca urmare imediată crearea unei stări de pericol pentru valoarea socială a “autorității” și implicit pentru relațiile sociale ce formează obiectul ocrotirii penale.
În afară de urmarea imediată corespunzătoare obiectului ocrotirii penale, fiecare variantă are ca urmare adiacentă și producerea unei vătămări morale sau fizice funcționarului subiect pasiv.
E. Legătura de cauzalitate
Între săvârșirea vreuneia dintre acțiunile care pot constitui elementul material al infracțiunii de ultraj și urmarea imediată trebuie să existe o legătură de cauzalitate.
Existența legăturii de cauzalitate este în general presupusă fiindcă urmarea imediată constă într-o stare de pericol ; realizarea elementului material implică , de regulă, producerea urmării imediate.
2. Latura subiectivă
Infracțiunea de ultraj se săvârșește cu intenție care poate fi directă sau indirectă.
Fapta este săvârșită cu intenție directă sau indirectă atunci când potrivit art.19 pct.1 lit.a Cod penal – infractorul prevede rezultatul faptei sale, urmărind producerea lui prin săvârșirea acelei fapte.
Fapta este săvârșită cu intenție indirectă atunci când potrivit art.19 pct.1 lit.b cod penal – infractorul prevede rezultatul faptei sale și, deși nu-l urmărește, acceptă posibilitatea producerii lui.
Pentru existența intenției, în ambele cazuri este necesar ca făptuitorul să fi știut că acțiunea ofensatoare este îndreptată împotriva unui funcționar public care îndeplinește o funcție ce implică exercițiul autorității de stat și că acel funcționar se afla în exercițiul funcției sau că ofensa ce i se aduce este în legătură cu o faptă îndeplinită în exercițiul funcției. Necunoașterea de către făptuitor a acestor împrejurări exclude existența infracțiunii de ultraj.
În verificarea laturii subiective a infracțiunii de ultraj este necesar a se stabili pe baza probelor efectuate, dacă inculpatul a prevăzut producerea unei atingeri a prestigiului persoanei care deține funcție ce implică exercițiul autorității de stat și a urmărit sau acceptat acest rezultat al faptei sale.
Secțiunea V
Forme, modalități, sancțiuni
Subsecțiunea I : Formele infracțiunii
Acțiunile care pot constitui elementul material al infracțiunii de ultraj sunt susceptibile de a fi realizate printr-o activitate care se desfășoară în timp și parcurge fazele inerente unei astfel de desfășurări : preparare, încercare, consumare, epuizare.
Actele preparatorii posibile la infracțiunea de ultraj nu sunt incriminate. Ele pot deveni însă acte de complicitate – în ipoteza săvârșirii infracțiunii – atunci când au fost efectuate de o altă persoană decât autorul, sau se pot însuma în contribuția autorului.
Tentativa de asemenea posibilă, nu este însă incriminată.
Consumarea – infracțiunea de ultraj se consumă în momentul în care acțiunea incriminată a fost săvârșită și a produs urmarea imediată a infracțiunii.
Epuizare – după consumare se poate ca activitatea infracțională să se prelungească în timp fie datorită mijlocului de săvârșire folosit (în cazul variantei simple), ipoteză în care fapta îmbracă forma infracțiunii continue, fie prin repetarea actelor de executare (în cazul ambelor variante) în baza acelorași rezoluții, ipoteză în care fapta devine o infracțiune continuată.
În astfel de situații, infracțiunea se va epuiza după caz, atunci când a încetat activitatea continuă sau când s-a produs ultimul act de executare.
Subsecțiunea II : Modalitățile infracțiunii
Modalitățile normative
Infracțiunea de ultraj putând fi săvârșită prin mai multe acțiuni alternative prezintă mai multe modalități normative.
Acestea sunt determinate în primul rând de existența celor două variante în care fapta este incriminată. În raport cu fiecare variantă vom avea tot atâtea modalități normative câte acțiuni pot constitui elementul material.
Astfel, în cadrul, variantei simple ultrajul prezintă modalitatea săvârșirii prin insultă, modalitatea săvârșirii prin calomnie și modalitatea săvârșirii prin amenințare.
În săvârșirea variantei agravate sunt posibile modalitatea săvârșirii prin lovire, modalitatea săvârșirii prin alte violențe și modalitatea săvârșirii prin vătămare.
În raport cu mijloacele de comitere a infracțiunii, ultrajul se poate comite în modalitatea exercitării nemijlocite sau în modalitatea executării prin mijloace de comunicare directă.
În sfârșit, în raport de cerința esențială, săvârșirea infracțiunii de ultraj poate prezenta modalitatea săvârșirii contra unui funcționar aflat în exercițiul funcțiunii și modalitatea săvârșirii ultrajului pentru fapte îndeplinite în exercițiul funcțiunii.
În cazul în care făptuitorul săvârșește în realizarea aceleiași rezoluții mai multe modalități ( fie simple, fie agravate ) nu va exista concurs de infracțiuni ci infracțiune unică dar, de această pluralitate se va ține cont la individualizarea pedepsei.
b) Modalitățile faptice
Infracțiunea de ultraj poate prezenta și numeroase modalități faptice în raport de împrejurările concrete ale săvârșirii faptei (exemplu : importanța funcțiunii care implică exercițiul autorității, mijloacele folosite : scris , desen, acte, gesturi, fapte, numărul participanților , locul și timpul săvârșirii etc.)
Aceste modalități deși nu au relevanță pentru existența infracțiunii vor fi luate în considerare la individualizarea pedepsei.
Subsecțiunea III : Sancțiuni
Ultrajul se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la 4 ani.
Secțiunea VI
Forme agravate
Subsecțiunea I
Potrivit alineatului 2 ipoteza I-a a art.239 Cod penal, care prevede o formă agravată a infracțiunii de ultraj, aceasta constă în “lovirea sau orice acte de violență, precum și în vătămarea corporală săvârșite împotriva persoanei prevăzute în alin.1, aflată în exercițiul funcțiunii ori pentru fapte îndeplinite în exercițiul funcțiunii”.
Prin urmare, în această formă agravată, infracțiunea de ultraj se realizează prin săvârșirea împotriva unui funcționar care îndeplinește o funcție ce implică exercițiul autorității de stat a unei acțiuni de lovire, a altor acte de violență sau a unei acțiuni de vătămare corporală așa cum sunt descrise acestea în art.180 și 181 Cod penal.
Fiecare dintre aceste acțiuni are o incriminare în Codul penal, constituind o infracțiune contra persoanei (lovirea sau alte violențe, vătămarea corporală).
Lovirea, actul de violență sau acțiunea de vătămare corporală trebuie săvârșită împotriva funcționarului aflat în exercițiul funcțiunii sau pentru fapte îndeplinite de acesta în exercițiul funcției.
Nu sunt îndeplinite condițiile pentru existența infracțiunii de ultraj cu violență atâta timp cât funcționarul lovit și-a încălcat atribuțiile de serviciu, iar conflictul a izbucnit de la o problemă personală, fără legătură cu exercițiul normal al funcției celui lovit.
Pentru existența ultrajului în formă agravată nu interesează modul și nici mijloacele de săvârșire a faptei. În practica judiciară s-a reținut ca ultraj în formă agravată, de exemplu, prinderea funcționarului de mână sau de haină și sinuciderea acestuia sau lovirea funcționarului cu piatra.
Atunci când o persoană săvârșește cu aceeași ocazie atât insulte și amenințări, cât și loviri contra unui funcționar aflat în exercițiul funcției, nu i se pot reține în sarcină două infracțiuni de ultraj în concurs – una în formă simplă prevăzută de art.239 alin.1 Cod penal și una în formă agravată prevăzută de art.239 alin.2 Cod penal – ci în sarcina inculpatului se reține o singură infracțiune, de ultraj, forma calificată absorbând și forma simplă a acestei infracțiuni.
Subsecțiunea II
Infracțiunea de ultraj este de asemenea , mai gravă, potrivit prevederilor alin.2 ipoteza a II-a, dacă fapta a avut ca urmare vătămarea corporală gravă a victimei.
Vătămarea corporală gravă este, potrivit art.182 Cod penal, acea faptă prin care s-a pricinuit integrității corporale sau sănătății unei persoane o vătămare care necesită pentru vindecare îngrijiri medicale mai mult de 60 de zile sau care au produs vreuna din următoarele urmări : pierderea unui simț sau organ, încetarea funcționării acestora, o infirmitate permanentă fizică ori psihică, sluțirea, avortul ori punerea în primejdie a vieții persoanei.
Aceste forme ale infracțiunii cuprinse în temele alin.2 art.239 sunt cunoscute și sub denumirea de “ultraj calificat” sau “ultraj cu violență”.
Obiectul infracțiunii calificate cuprinde în sfera obiectului juridic secundar și relațiile privitoare la integritatea persoanei, precum și un obiect material, care constă în corpul subiectului pasiv asupra căruia se săvârșesc lovirile sau vătămările corporale.
Latura obiectivă a ultrajului calificat se caracterizează prin aceea că actul de executare a infracțiunii trebuie să întrunească două trăsături esențiale :
a) fapta ultragiantă constă, alternativ, în lovirea sau orice acte de violență ori vătămarea corporală, săvârșite împotriva persoanei arătate în alin.1 al art.239 Cod penal.
Sub acest aspect, ultrajul calificat apare ca o infracțiune complexă în care sunt absorbite infracțiunile de lovire sau alte violențe respectiv de vătămare corporală sau vătămare corporală gravă. În cazul în care s-a produs moartea victimei, infracțiunea de ultraj intră în concurs cu infracțiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte.
b) fapta ultragiantă – lovirea sau orice acte de violență, ori vătămare corporală – să fie săvârșită contra funcționarului aflat în exercițiul funcțiunii ori pentru fapte îndeplinite în exercițiul funcțiunii.
Trăsăturile privitoare la latura subiectivă și subiecții infracțiunii sunt aceleași ca la ultrajul simplu.
Prima variantă a ultrajului prezintă, evident, o periculozitate socială abstractă mai redusă decât a doua variantă. În consecință, ultrajul săvârșit prin insultă, calomnie sau amenințare se pedepsește mai puțin aspru decât ultrajul săvârșit prin lovire sau alte acte de violență ori prin vătămare corporală.
Astfel, ultrajul în forma prevăzută de art.239 alin.2 ipoteza I-a Cod penal se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 7 ani, iar dacă a avut ca urmare vătămarea corporală gravă, sancțiunea constă în închisoare de la 3 la 12 ani.
Subsecțiunea III
Potrivit prevederilor alineatului 3 , dacă faptele prevăzute în alineatele sunt săvârșite împotriva unui magistrat, polițist sau jandarm ori alt militar, maximul special al pedepsei se majorează cu 3 ani.
Secțiunea VII
Cazuri speciale de pedepsire
Legiuitorul a considerat că asupra persoanelor ce îndeplinesc o funcție importantă de stat ori publică sau care implică exercițiul autorității de stat se pot realiza acte de intimidare, îndreptate împotriva soților, copiilor ori părinților. Aceste acte trebuie reprimate sever, protejându-se și pe această cale autoritatea.
Potrivit prevederilor art.2391 Cod penal, “în cazul infracțiunilor prevăzute în articolele 180-182, 189 și 193 săvârșite împotriva soțului, copiilor sau părinților persoanelor prevăzute în art.238 sau în art.239 alin.3, în scop de intimidare sau de răzbunare pentru acte sau fapte îndeplinite în exercițiul funcțiunii, maximul pedepsei se majorează cu o treime.”
Maximul pedepsei se majorează dacă :
s-a săvârșit vreuna dintre următoarele infracțiuni : lovirea sau alte violențe (art.180 Cod penal), vătămarea corporală (art.181 Cod penal) vătămarea corporală gravă (art.182 Cod penal), lipsirea de libertate în mod ilegal (art.189 Cod penal), sau amenințarea (art.193 Cod penal).
victima infracțiunii are calitatea de părinte, copil ori soț în raport cu o persoană care îndeplinește o activitate importantă de stat sau publică (în accepțiunea prevederilor art.160 Cod penal) sau cu un magistrat, polițist, jandarm ori alt militar.
fapta s-a săvârșit în scop de intimidare sau de răzbunare pentru acte sau fapte îndeplinite în exercițiul funcțiunii de către persoanele prevăzute în art.238 și 239 alin.3 Cod penal.
Secțiunea VIII
Legături și asemănări cu alte infracțiuni
Pluralitatea acțiunilor care constituie alternativ conținutul elementului material al ultrajului determină în mod firesc asemănările cu infracțiunile al căror element material este absorbit de latura obiectivă a ultrajului.
Aceste legături sunt atât de strânse încât ori de câte ori va lipsi una din condițiile ce determină specificul ultrajului (de exemplu : calitatea subiectului pasiv, lipsa cerinței esențiale etc) fapta va constitui, după caz, una din infracțiunile absorbite.
Spre deosebire de infracțiunile de defăimare a țării sau a națiunii (art.2361) și ofensa adusă autorității (art.238), la infracțiunea de ultraj nu este necesar ca infracțiunea incriminată să fie săvârșită “în public”, ci să îndeplinească următoarele cerințe :
să fie săvârșită nemijlocit sau prin mijloace de comunicare directă (în cazul primei variante);
să fie săvârșită în contra unui funcționar aflat în exercițiul funcțiunii ori pentru fapte îndeplinite în exercițiul funcțiunii (în cazul ambelor variante).
Subsecțiunea I : Ultrajul și nerespectarea hotărârilor judecătorești
S-a pus problema dacă infracțiunea de ultraj în formă agravată intră în concurs cu infracțiunea de nerespectare a hotărârilor judecătorești (art.271 alin.1 Cod penal) atunci când actele de violență sunt săvârșite cu prilejul executării unei hotărâri judecătorești, împotriva organului de executare.
Atât literatura de specialitate cât și practica judiciară consideră că, în acest caz, va exista numai infracțiunea de nerespectare a hotărârilor judecătorești.
În activitatea practică a organelor de procuratură s-a pus problema dacă executorul judecătoresc – față de care s-au săvârșit acte de violență cu ocazia executării unei hotărâri judecătorești – poate fi subiect pasiv al infracțiunii de ultraj prevăzută de art.239 alin.2 Cod penal, sau dacă asemenea fapte sunt incriminate numai ca nerespectare a hotărârilor judecătorești, infracțiune prevăzută de art.271 alin.1 Cod penal.
În raport cu cerințele stabilite de practica judiciară – în sistemul vechiului Cod penal (Decizia de îndrumare nr.6/1967) consacrate legislativ ulterior în art.239 urmează a se decide dacă executorul judecătoresc, însărcinat cu executarea hotărârilor pronunțate în pricinile civile și a dispozițiilor cu caracter civil cuprinse în hotărârile pronunțate în pricinile penale, precum și a oricăror altor titluri executorii, îndeplinește sau nu o funcție ce implică exercițiul autorității de stat.
Funcțiile îndeplinite de executorul judecătoresc (ținând seama de cele două criterii) se plasează în afara cadrului stabilit pentru delimitarea activității ce implică exercițiul autorității de stat, deoarece nu este investit cu dreptul de a emite acte, a da dispoziții și a lua măsuri cu caracter obligatoriu, limitându-se numai la executarea dispozițiilor date și a măsurilor luate de organele judiciare.
Secțiunea IX
Aspecte procesuale
Acțiunea penală pentru infracțiunea de ultraj se pune în mișcare din oficiu. Regulile procesuale privind urmărirea și judecarea acestei infracțiuni sunt cele obișnuite.
În cazul insultei sau calomniei credem că proba verității nu este admisibilă deoarece valoarea socială ocrotită în principal prin incriminarea faptei de ultraj este autoritatea cu care investite organele de stat, iar numai în subsidiar și valoarea socială ce o reprezintă demnitatea persoanei.
Capitolul III
Aspecte particulare ale infracțiunii de ultraj în legile speciale
Secțiunea I
Relația între reglementarea din dreptul comun și cea specială
O importantă problemă de drept ce se ridică este dacă textul art.1 alin.1 și 2 din Decretul –lege nr.41/1990 se suprapune textului art.239, alin.1 și 2 Cod penal – în ce privește “misiunea” în timpul căreia persoanele ce o execută sunt agresate psihic sau fizic – sau dacă, dimpotrivă, textele diferă din punctul de vedere al naturii “misiunii” executate de persoanele care îndeplinesc o funcție ce implică exercițiul autorității de stat.
Într-o primă opinie, exprimată în mai multe hotărâri judecătorești și studii de specialitate, s-a afirmat că “în toate cazurile când polițiștii intervin pentru asigurarea ordinii și liniștii publice, pentru apărarea avuției naționale, a vieții, integrității corporale și a bunurilor cetățenilor, pot deveni subiecți pasivi ai infracțiunii prevăzute de art.1 alin.1 din Decretul–lege nr.41/1990, întrucât aceștia, potrivit legii, au asemenea atribuții (sarcini, misiuni) și, de asemenea, că “ a diferenția pe ofițerii și subofițerii de poliție care se află în exercitarea atribuțiilor lor de serviciu, după cum sunt sau nu în anumite misiuni, care de fapt nu sunt altceva decât tot îndepliniri ale sarcinilor de serviciu, mi se pare a fi artificial formal și greu de realizat în practică”.
Într-o altă opinie, de asemenea împărtășită deopotrivă de jurisprudența și doctrina de specialitate s-a susținut că “pentru ca un ofițer de poliție să beneficieze de protecția sporită pe care o conferă art.1 din Decretul-lege nr.41/1990 este necesar ca, în momentul insultării, calomnierii, amenințării sau lovirii sale , el să se afle nu numai în exercițiul funcției, ci și în executarea unei misiuni de asigurare a ordinii și liniștii publice, de apărare a avuției naționale, a vieții și integrității corporale și a bunurilor cetățenilor.
S-a mai afirmat, în sensul aceleiași opinii, că regimul sancționator prevăzut în art.1 din Decretul-lege nr.41/1990 va fi aplicabil “numai atunci când ofițerii și subofițerii de poliție se vor afla în executarea uneia din misiunile speciale indicate în textul special” și că “o misiune încredințată devine, de drept, și o sarcină de serviciu pentru cel care a primit-o, dar aceasta nu înseamnă că toate sarcinile de serviciu sunt și misiuni în sensul art.1 din Decretul-lege nr.41/1990.
Exprimând considerația cuvenită opiniilor mai sus exprimate, ne distanțăm însă de prima, apreciem pe a doua și ne îngăduim a afirma o opinie proprie.
În părerea noastră, legiuitorul a acordat o protecție specială (suplimentară) subiecților denumiți în art.1 alin.1 din lege în cazurile în care aceștia acționează nu în realizarea atribuțiilor prevăzute de legile organice, cele generale și de rutină, ci, așa cum se susține și în a doua opinie, numai atunci când acțiunile lor sunt întreprinse în scopul apărării valorilor sociale expres enunțate în teritoriu. Fiind deci în același gând cu cei care susțin opinia precedentă, credem însă că textul legii speciale – în ce privește “misiunea” purtătorilor autorității de stat – trebuie interpretat chiar mult mai restrictiv decât a fost interpretat până în prezent.
În Decretul-lege nr.41/1990 sunt cuprinse reglementări speciale cu privire la :
incriminarea unor fapte ca infracțiuni speciale, și anume :
infracțiunea de ultraj contra unor persoane din organele de ordine cu misiuni speciale, în art.1 alin.1-3 ;
infracțiunea de producere a actelor de dezordine la locurile de deținere în art.1 alin.4 teza I;
infracțiunea de ultraj contra cadrelor militare cu atribuții de comandă, pază și supraveghere la locurile de deținere, în art.1 alin.4 teza II.
instituirea unui mod special de aplicare a pedepsei în caz de concurs de infracțiuni, recidivă postcondamnatoriu sau pluralitate intermediară ;
extinderea aplicării procedurii speciale de urmărire și judecare a unor infracțiuni flagrante la infracțiunile speciale înscrise în acest decret-lege, indiferent dacă sunt sau nu întrunite condițiile art.465-466 Cod procedură penală.
Secțiunea II
Obiectul ocrotirii penale
Obiectul juridic al infracțiunilor reglementate de legea specială este complex. Într-un prim plan, dominant, se situează relațiile sociale privind autoritatea statului, dar nu a tuturor instituțiilor sale reprezentative, purtătoare a autorității etatice, ci numai a acelora limitativ enunțate în text, respectiv, M.A.N., M.I. și M.J. – prin Direcția generală a penitenciarelor, care gestionează întreaga activitate de executare a pedepselor privative de libertate.
Într-un plan secund, sunt relațiile sociale care apără demnitatea și integritatea fizică a reprezentanților autorităților publice sus-precizate (cadre militare și militari în termen aparținând acestor ministere), cât și cele formate în legătură cu ordinea și liniștea publică, avuția națională, integritatea corporală și bunurile cetățenilor”.
În cazurile prevăzute în art.1 alin.1 și alin.4, teza I, infracțiunile sunt lipsite de obiect material, dar în cazurile reglementate de art.1, alin.2 și alin.4, teza II, obiectul material este constituit din corpul asupra căruia se îndreaptă acțiunea violentă.
Secțiunea III
Subiecții
Subiectul activ nemijlocit (autor) al infracțiunilor prevăzute în art.1, alin.1 și 2 este necircumstanțiat de text, deci el poate fi orice persoană.
La infracțiunea prevăzută în art.1, alin.4, subiect activ nemijlocit (autor) al infracțiunii este însă calificat, neputând fi decât o persoană aflată în stare de deținere – sub puterea unui mandat de arestare preventivă – sau în stare de deținere – sub puterea unui mandat de executare a unei pedepse.
Infracțiunile sunt susceptibile de săvârșire în toate formele participației : coautor, instigare, complicitate.
Subiectul pasiv al infracțiunilor este statul, a cărui autoritate este sfidată.
Subiectul pasiv al acestor infracțiuni este însă și un reprezentant al statului, dar, în deosebire de infracțiunea de ultraj – unde subiectul pasiv este orice funcționar ce îndeplinește o funcție care implică exercițiul acestei autorități – la infracțiunile prevăzute în legea specială subiecții pasivi au fost strict individualizați prin text și anume : ofițer, maistru militar, subofițer și militar în termen – din cadrul M.A.N., poliției sau al altor unități ale M.I. – precum și cadre militare (deci sunt excluse cadrele civile) – din M.I. sau Direcția generală a penitenciarelor – cu atribuții de comandă , pază și supraveghere de la locurile de reținere sau deținere a persoanelor arestate preventiv sau condamnate.
În măsura în care voința legiuitorului este de a conserva acest act normativ în patrimoniul legislativ, se impune amendarea textului art.1, alin.1, în sensul de a se include, alături de ministerele nominalizate, Serviciul Român de Informații – prin unitățile sale de intervenție antiteroristă – și Serviciul de Protecție și Pază ale căror efective sunt legal implicate în misiuni de acest gen, pentru asigurarea climatului de ordine și legalitate. Opinia de a se acorda egală protecție juridică și efectivelor militare aparținând celor două servicii publice este formulată ca propunere de lege ferenda.
Secțiunea IV
Latura obiectivă
Elementul material al infracțiunilor reglementate prin lege se exprimă în regulă generală, prin acțiuni de
insultă
calomnie
amenințare
lovire sau alte violențe
vătămare corporală
acte de dezordine și manifestări violente.
În cazuri mai rare, elementul material poate fi constituit și din sancțiuni la faptele de insultă, lovire sau alte violențe și vătămare corporală.
În raport cu tipurile de acțiuni – inacțiuni enunțate în text, se disting și modalitățile normative în care pot fi săvârșite infracțiunile.
Pentru a fi incidente prevederile legii speciale, textele art.1, alin.1 și 2 pretind realizarea unei cerințe esențiale, care este aceea ca faptele să fie comise împotriva acelui subiect pasiv “aflat în executarea” uneia din misiunile limitativ enunțate în texte, ori “în legătură” cu aceste misiuni, în cazul neîndeplinirii acestei condiții fapta constituind numai infracțiunea de ultraj prevăzută în art.239 Cod penal.
La ipostaza normativă reglementată în art.1 alin.1, textul pretinde și îndeplinirea unei a doua cerințe, și anume ca insulta, calomnia ori amenințarea să fie săvârșită “nemijlocit” – adică în prezența victimei – , sau “prin mijloace de comunicare directă” – respectiv în absența acesteia, dar într-o modalitate în care insulta, calomnia sau amenințarea să ajungă la cunoștința subiectului pasiv.
În ce privește “actele de dezordine” – la care se referă art.1, alin.4 acestea sunt conduite contrare normelor cuprinse în regulamentul de funcționare al locului de reținere sau deținere, comise în astfel de condiții încât ele afectează procesul de reeducare și perturbă activitățile proprii regimului respectiv (refuzul colectiv de a executa dispozițiile cadrelor, blocarea ușilor de acces, sechestrarea unui cadru însărcinat cu supravegherea ș.a.) textul pretinzând ca acestea să fie însoțite de manifestări violente.
Urmarea imediată a acestor infracțiuni este complexă. Într-un plan principal și mijlocit, fapta autorului infracțiunii este de natură a pune în pericol autoritatea cu care este investită o autoritate publică – M.A.N., M.I., M.J., D.G.P. – iar într-un plan secund nemijlocit, aceasta aduce atingere demnității, libertății psihice sau integrității corporale a persoanei anume calificate de text.
Legătura de cauzalitate între elementul material al infracțiunii și consecințele acestuia rezultă, de regulă, din însăși materialitatea faptelor.
Secțiunea V
Latura subiectivă
Infracțiunile prevăzute în art.1 se săvârșesc, fără excepție cu intenție directă sau indirectă.
Este însă esențial ca autorul să cunoască, fără dubiu, că persoana agresată de el – psihic sau fizic – are calitatea arătată în text.
Nu se pretinde, pentru realizarea infracțiunii – existența unui anumit scop sau mobil.
Secțiunea VI
Formele infracțiunii
Deși modalitățile normative prevăzute în art.1 din lege sunt susceptibile de săvârșire în formă imperfectă, tentativa la infracțiune nu este prevăzută și sancționată.
Consumarea infracțiunii survine în momentul, după caz, al perceperii de către victimă a insultei ori amenințării, când calomnia a devenit publică, al exercitării agresiunii fizice -independent de rezultatele mai grave ulterioare- respectiv al provocării efective a stării de dezordine la locul de reținere sau deținere.
Secțiunea VII
Regimul sancționator
Infracțiunile din legea specială au un regim sancționator diferențiat. Astfel, infracțiunea îndreptată nemijlocit împotriva demnității și libertății psihice a persoanelor vătămate menționate în alin.1 sunt sancționate cu pedeapsa închisorii de la 1 an la 5 ani, aceea îndreptată împotriva integrității corporale cu pedeapsa închisorii între 2 și 7 ani, iar infracțiunea prevăzută în ultimul alineat, cu pedeapsa închisorii între 3 și 10 ani.
În legătură cu cea din urmă pedeapsă, aplicată persoanelor în stare de reținere sau deținere, este de observat că aceasta nu se contopește cu, ci se adaugă la pedeapsa ce se execută – identic tratamentului instituit pentru infracțiunea de evadare, reglementată prin art.269 Cod penal – fără însă ca pedeapsa rezultată să poată depăși maximul general al închisorii stabilit de legea penală.
Secțiunea VIII
Aspecte procesuale
Potrivit art.2 al legii speciale, infracțiunile prevăzute în art.1 sunt urmărite și judecate în regim derogatoriu de la normele de drept comun, respectiv în acela de urgență, instituit pentru infracțiunile flagrante – art.465-479 Cod procedură penală.
Prevederile acesteia nu se aplică în cazul săvârșirii infracțiunilor de către minori – art.479 pct.1 lit.b Cod procedură penală
Bibliografie
Diaconescu Gheorghe , “Infracțiunile în legi speciale și legi extrapenale”I, Editura All, București, 1996 ;
Dongoroz Vintilă, Kahane Siegfried, Oancea Ion, Fodor Iosif, Iliescu Nicoleta, Bulai Constantin, Stănoiu Rodica , “Explicații teoretice ale Codului penal român”, Editura Academiei, R.S.R., București, 1969 ;
Nistoreanu Gheorghe, Boroi Alex, Molnar Ioan, Dobrinoiu V., “Drept penal : partea specială”, Editura Europa Nova, București, 1997 ;
Loghin Octavian, Toader Tudorel, “Drept penal român : partea specială”, ediția a III-a revăzută și adăugită, Casa de Editură și presă “Șansa”,București ;
Stoica Oliviu Aug., “Drept penal. Partea specială”, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1976 ;
Ungureanu Augustin, Ciopraga Aurel, “Dispoziții penale din legi speciale române : comentate și adnotate cu jurisprudență și doctrină”, Editura “Lumina Lex”, București, 1996 ;
Vasiliu Teodor, Pavel Doru, Antoniu George, Lucinescu Dumitru, Papadopol V., Rămureanu Virgil, Cod penal comentat și adnotat , Editura Științifică și enciclopedică, București, 1975
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: .aspecte Particulare ale Infractiunii de Ultraj In Dreptul Comun (ID: 125060)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.