Siguranta Si Securitatea Sociala Prin Masuri de Politica Penala
CAPITOLUL I
SIGURANȚA ȘI SECURITATEA SOCIALĂ
Considerații generale
Evoluția rapidă și transformările permanente din societate au impus cu necesitate adaptarea la acestea, la nivel global, prin adoptarea unor politici și măsuri penale, a unor norme legislative care să asigure statelor lumii siguranța și securitatea socială – pilonii de bază ai existenței dezvoltării și afirmării unui stat de drept.
Nu întotdeauna însă, aceste principii fundamentale ale statului, siguranță și securitate socială, au reușit să se afirme, să fie respectate sau să se mențină lungi perioade de timp, iar istoria omenirii și implicit istoria dreptului român cât și internațional oferă suficiente dovezi în acest sens.
Pentru asigurarea desfășurării armonioase a tuturor activităților sociale, politice, sportive, culturale, expresie a vieții cotidiene a unui popor și a continuității sale , este nevoie de respectarea cu sfințenie a acestor concepte: siguranță și securitate socială și nu numai atât, ci și punerea lor în aplicare. Comparând societatea umană cu un ,,arbore” , aș putea afirma că siguranța și securitatea socială sunt ,,rădăcini” de a căror putere de fixare și rezistență depinde existența , dezvoltarea și evoluția acestui ,,arbore“, fixate într-un ,,teren”, – ,,socialul” – ancorat în acest social și depinzând de natura substanței ce o conține, și anume, referitor la societate-colectivități și indivizi-naționalitate , etnie , religie, cultură , gradul de inteligență , capacitatea volitivă , gradul de civilizație și dezvoltare.
S-a căutat permanent , de către fiecare stat , fie în cooperare cu mai multe state , îmbunătățirea legislației necesare pentru a face față noilor provocări care se iveau în planul socialului, a colectivităților, a individului – celula fundamentală a acestui organism reprezentat de societate în ansamblul său.
A fost nevoie și se impune crearea de instituții și organisme specializate în lupta cu ,,antisocialul” -criminalitatea privită sub toate formele și manifestările sale. Astfel dreptul penal și criminologia au fost cele două puncte de plecare în această luptă , cele două fortărețe care aveau îndatorirea să apere cu strășnicie și vigoare, viața, libertate, drepturile individului și familiei, colectivităților împotriva oricăror riscuri, numite riscuri sociale.
Privirile tuturor s-au îndreptat atunci, către căile prin care se va realiza siguranța și securitatea socială a fiecărui individ, familie, colectivități, societăți, legile care trebuie să guverneze pentru asigurarea și menținera acestor principii și de asemenea, organele care trebuie să vegheze la punerea lor în aplicarea și respectarea acestora, nu numai la nivel statal, ci și la nivel internațional prin activitatea de cooperare și colaborare permanentă.
Trebuie avut în vedere că ,,dreptul”, această ,,unealtă” pusă în slujba creării , înfăptuirii climatului de securitate și siguranță socială va fi modelat și impus de legiuitor prin norme juridice care să fie oportune și care să se muleze perfect situațiilor apărute, nevoilor societății.
Astfel, după cum spunea Daniel Mosse în lucrarea sa ,,Imitation Juridique” (1924), afirma că ,,dreptul este ansamblul regulilor, născute din uzanțe și obicei, formulate și erijate în legi, prin putere legislativă, în scopul formării și modelării conștiinței sociale.
Așadar siguranța și securitatea socială trebuie evaluate în ansamblul lor, prin implicațiile pe care le pot avea asupra societății și statului, factori esențiali în realizarea stării de normalitate pentru interdependență și conexiunea celor două sisteme.
Sistemul de siguranță și securitate socială trebuie privit prin prisma necesității asigurării unui climat european și global de siguranță și securitate socială.
Necesitatea integrării în structurile europene a țării noastre a dus la reanalizarea acestui concept de siguranță și securitate socială, prin implicațiile pe care această unificare la nivel european le presupune.
Regândirea acestui concept de siguranță și securitata socială presupune în fond, armonizarea întregii legislații și măsurilor de acțiune necesare asigurării acestei stări permanente.Unificarea sistemului judiciar european devine o condiție a însăși funcționalității sistemului de cooperare, o garanție a modului în care urmează să fie înfăptuită integrarea europeană, respectându-se prerogativele suveranităților naționale și drepturile fundamentale ale individului, drepturi care au căpătat o valoare atât de mare în lumea de azi. Pe planul respectului și apărării drepturilor omului în Europa, s-a afirmat cu deosebită vigoare, pe plan intern, ideea unui model european de justiție constituțională.
Constucția comunitară a trebuit și trebuie să ia în calcul problemele inerente pe care le implică aderarea unor noi membri, state, care prezintă deosebiri în ceea ce privește legislația , modul de aplicare al acestuia, măsurile de politică penală care într-un final trebuie, dacă nu identice, cel puțin să aibă un caracter asemănător, iar difernțele existente să fie minore și ele să fie determinate de criterii etnice, religioase, culturale, sociale, tradiții, nivel de dezvoltare economică și altele.
Astfel, România trebuie să-și acorde toată organizarea instituțională și legislativă în funcție de criteriile impuse de Uniunea Europeană, rezultând astfel schimbări majore care vor avea loc.
La nivel național va trebui reanalizat conceptul de siguranță și securitate națională care subordonează siguranța și securitatea socială. Vor prima astfel drepturile și libertățile omului în noua conjunctură când ele trebuie circumscrise planului european. A devenit un fapt comun adevărul că democrația și edificiul constituțional al oricărei țări sunt cu siguranță sortite eșecului sau prăbușirii dacă principala coloană de susținere a acestora – drepturile cât și libertățile omului și ale cetățeanului – nu este reală și durabilă . Drepturile și libertățile fundamentale trebuie cuprinse în instituții, iar nu în retorică. Ele trebuie garantate prin acțiuni practice, social – economice, singurele în măsură să pună în mișcare factorii progresului, dar și prin procedee juridice adecvate, altminteri, ele aparțin mai mult filosofiei decât dreptului.
În ultimul timp protecția drepturilor și libertăților omului – elementul cheie al funcționării structurii siguranței și securitatății sociale – a luat o tot mai mare amploare, fapt relevat de numeroasele acorduri și tratate internaționale pe care România le-a ratificat după 1989 și măsurile în plan intern acordate cetățeanului, în speță familiei copilului, persoanelor aflate sub arest sau reținute.
Colaborarea permanentă cu instituțiile internaționale europene de protecție a drepturilor și libertăților omului și cetățeanului a dus la obținerea unor succese care apropie tot mai mult țara noastră de Comunitatea Europeană și organismele internaționale.
Așadar este clar că siguranța și securitatea socială trebuie privite într-un cadru complex , internațional, cu toate aplicațiile și consecințele care ar decurge din aceastea pentru cetățeanul român, european și creând astfel, posibilitatea măririi nivelului de asigurare și menținere a acestora .
1. CONCEPTUL DE SECURITATE SOCIALĂ
Cuvântul ,,securitate “își are originea în latinescul ,,securitas”(în franceză-securité, în engleză-security) și el semnifică protecție ,apărare,stare de siguranță, faptul de a fi pus la adăpost de orice pericol. De la cuvântul ,,securitate” derivă următoarele concepte :
-,,Securitate” = poate fi definită ca o stare ce trebuie realizată pentru ca o persoană , un grup de persoane , un stat sau un grup de state să poată acționa neîngrădit pentru promovarea intereselor proprii în condițiile respectării normelor și intereselor generale adoptate și recunoscute pe plan internațional. Securitatea se manifestă în toate domeniile de activitate: politic, economico-financiar, demografic, cultural, social, ecologic, informațional și la toate nivelurile de existență individuală, de grup, național, zonal, continental și global.
-,,Securitatea națională “= reprezintă starea în care trebuie să pășescă statul român pentru a putea să se dezvolte liber și să acționeze neîngrădit pentru promovarea intereselor fundamentale ale României .
-,,Securitatea statului “ = drept absolut privind suveranitatea, independența și unitatea statului;totalitatea organelor de stat care au sarcina de apărare a orânduirii sociale și de stat .
-,, Securitatea publică” = ansamblul condițiilor pe care statul trebuie să le asigure pentru a permite cetățenilor săi să trăiască în pace.
-,,Securitatea colectivă “ = stare a relațiilor dintre state creată prin luarea măsurilor de apărare comună împotriva unei agresiuni.
-,,Securitatea socială “ = ansamblul măsurilor legislative și administrative care au ca obiect : garantarea vieții, libertății și drepturilor individului și familiei,contra oricăror riscuri, numite riscuri sociale; împreună organele administrative sunt însărcinate să aplice aceste măsuri.
Din cele mai vechi timpuri oamenii au simțit nevoia de securitate individuală și colectivă, aceștia încercând să-și asigure propria protecție precum și pe cea a persoanelor din grija lor ,contra unor evenimente cu implicații negative asupra lor,cum ar fi războiul ,foametea ,calamitățile naturale și alte pericole .Ei au luptat permanent pentru satisfacerea nevoilor vitale (de hrană ,adăpost ,îmbrăcăminte) fapt care domină chiar și astăzi o mare parte a lumii (în special în țările subdezvoltate și slab dezvoltate).
Tocmai satisfacerea acestor nevoi vitale sunt după opinia criminologilor, factori generatori de infracționalitate, condiționând astfel împlinirea acestor nevoi, de încălcarea altor drepturi sau libertăți; chiar vătămarea adusă vieții și integrității altor indivizi și apariția unor anomalii generatoare de insecuritate socială. Astfel în: art. 22 din Declarația Universală a drepturilor omului “adoptată de Organizația Națiunulor Unite în 1948,se prevede că : ,, fiecare individ , ca membru al societății are dreptul la securitate socială”.
Analizând noțiunea de ,,infracțiune “ – fapta săvârșită cu vinovăție, care prezintă un anumit grad de pericol social și care este prevăzută de legea penală ,vom observa că tocmai acest ,,pericol social” generează gradul de stabilitate al securității sociale, fiind o esențială a infracțiunii care constă în aptitudinea unei acțiuni sau inacțiuni de a aduce atingerea valorilor sociale apărate de legea penală (suveranitatea, independența și unitatea statului , proprietatea publică și privată, persoana și drepturile sale, precum și intrega ordine de drept) și de a face necesară aplicarea unei pedepse.
Securitatea socială se sprijină pe respectarea actelor normative in vigoare, interne și internaționale, având ca principale coordonate, individul și societatea. Astfel cele două componente ale securității sociale interacționează, infracționalitate fiind concepută într-o viziune de tipul : acțiune-reacțiune și contra-acțiune și penetrarea astfel a unor diferite tipuri de fenomene sociale ( crimă , prostituția, șomajul etc.).
Se remarcă preocupările constante ale organismelor internaționale cum ar fi Consiliul Europei – Carta Socială Europeană (1961) și Uniunea Europeană – Codul European de securitate socială (1964). Conceptul de securitate socială este parte intea încercând să-și asigure propria protecție precum și pe cea a persoanelor din grija lor ,contra unor evenimente cu implicații negative asupra lor,cum ar fi războiul ,foametea ,calamitățile naturale și alte pericole .Ei au luptat permanent pentru satisfacerea nevoilor vitale (de hrană ,adăpost ,îmbrăcăminte) fapt care domină chiar și astăzi o mare parte a lumii (în special în țările subdezvoltate și slab dezvoltate).
Tocmai satisfacerea acestor nevoi vitale sunt după opinia criminologilor, factori generatori de infracționalitate, condiționând astfel împlinirea acestor nevoi, de încălcarea altor drepturi sau libertăți; chiar vătămarea adusă vieții și integrității altor indivizi și apariția unor anomalii generatoare de insecuritate socială. Astfel în: art. 22 din Declarația Universală a drepturilor omului “adoptată de Organizația Națiunulor Unite în 1948,se prevede că : ,, fiecare individ , ca membru al societății are dreptul la securitate socială”.
Analizând noțiunea de ,,infracțiune “ – fapta săvârșită cu vinovăție, care prezintă un anumit grad de pericol social și care este prevăzută de legea penală ,vom observa că tocmai acest ,,pericol social” generează gradul de stabilitate al securității sociale, fiind o esențială a infracțiunii care constă în aptitudinea unei acțiuni sau inacțiuni de a aduce atingerea valorilor sociale apărate de legea penală (suveranitatea, independența și unitatea statului , proprietatea publică și privată, persoana și drepturile sale, precum și intrega ordine de drept) și de a face necesară aplicarea unei pedepse.
Securitatea socială se sprijină pe respectarea actelor normative in vigoare, interne și internaționale, având ca principale coordonate, individul și societatea. Astfel cele două componente ale securității sociale interacționează, infracționalitate fiind concepută într-o viziune de tipul : acțiune-reacțiune și contra-acțiune și penetrarea astfel a unor diferite tipuri de fenomene sociale ( crimă , prostituția, șomajul etc.).
Se remarcă preocupările constante ale organismelor internaționale cum ar fi Consiliul Europei – Carta Socială Europeană (1961) și Uniunea Europeană – Codul European de securitate socială (1964). Conceptul de securitate socială este parte integrantă din conceptul de securitate națională contribuind astfel la realizarea acestuia prin implicațiile deosebite pe care le are la nivel național și internațional. Datorită mutațiilor de amploare a dinamicii fenomenelor sociale și economice ale țării noastre, se impune o nouă evaluare și abordare a securității sociale, datorită faptului că se constată o mare creștere a criminalității. În mai toate domeniile de manifestare ale mediului social și economic sunt înregistrate încă vulnerabilități, precum și în mediul natural de existență a societății românești ceea ce duce la slăbirea stării de securitate socială și implicit a securității naționale a României.
Ca urmare a pericolului fără precedent pe care le-au luat fenomenele terorismului și crimei organizate, securitatea socială și națională sunt grav amenințate și acestea trebuie să găsească mijloace de luptă eficiente, independente sau asociindu-se altor sisteme (din alte țări) internaționale pentru anihilarea acestora.
Încă din cele mai vechi timpuri oamenii au trăit în grupuri, colectivități – omul având această trăsătură de sociabilitate. Pentru buna desfășurare a activității sociale, membrii colectivității trebuie să-și impună și sacrificii în interesul acesteia, dar și să-și subordoneze interesele personale celor ale colectivității .Dacă nu va fi așa, vor apare conflicte care pot tulbura societatea și pot pune în pericol viața societății, slăbind astfel securitatea socială . Nesesizate la timp și lăsate să se extindă și să se agraveze acaste conflicte vor lua dimensiunile unor adevărate fenomene sociale, foarte greu de stopat sau diminuat.
Societatea – mediul natural al omului, impune faptul că e necesar în interiorul său, de un anumit echilibru – care relevă tocmai starea de securitate socială și poate fi realizată prin echilibrarea intereselor personale și celor ale societății, iar legislația va veghea asupra menținerii echilibrului, impunându-le respectarea unor norme și de asemenea, sancționarea nerespectării acestor norme prin măsuri coercitive. Dacă puterea normativă reușește să se impună , atunci normele dreptului își vor atinge scopul, dar dacă acesta nu va reuși, va interveni atunci puterea coercitivă și va impune silit aceste norme .
Așadar securitatea națională, constituie factorul central în realizarea securității naționale prin multitudinea de aspecte pe care le presupune și interacțiunea cu alți factori posibili, generatori de disfuncții în sistemul securității naționale.
2.CONCEPTUL DE SIGURANȚĂ SOCIALĂ
Siguranță = lipsa de îndoială, covingere neclintită, fermitate, precizie, certitudine, lipsa de primejdie.
Legea nr. 91/29 iulie 1991 – Legea privind siguranța națională României, definește conceptul de siguranță socială astfel ,,siguranța națională a României=starea de legalitate, de echilibru și de stabilitate socială, economică și politică , necesară existenței și dezvoltării statului național român, ca stat suveran , unitar, independent și indivizibil , menținerii ordinii de drept , precum și climatul de exercitare neîngrădită a principiilor și normelor democratice statornicite prin Constituție”.
Siguranța națională se realizează prin: cunoașterea, prevenirea și înlăturarea amenințărilor interne sau externe ce pot aduce atingerea valorilor prevăzute de art.1.
La începutul acestui mileniu, ca urmare a creșterii criminalității, justiția penală se găsește într-o situație pe care tot mai mulți autori, o apreciază ca o criză a sistemului cât și a mijloacelor, datorită nevoii de a satisface două cerințe care greu pot fi îndeplinite : pe de o parte nevoia crescândă de a asigura siguranța și ordinea socială în fața valului de creștere al criminalității și a modului violent și organizat în care acesta se manifestă, iar pe de altă parte, grija uneori excesivă de a asigura respectul drepturilor fundamentale ale omului în activitatea de aplicare și executare a sancțiunilor penale.
Resimțind nevoia de siguranță, societatea a recurs la formarea de grupuri de autoapărare privată “piața de securitate” fiind exploatată de societăți private de supraveghere, de gardieni, de recuperare de fonduri, pentru care nu există un cadru juridic de organizare și funcționare, dar pentru care tot mai mulți criminologi găsesc că este oportună reglementarea unui asemenea cadru.
Apariția unor noi forme de criminalitate, caracterizate prin organizare: ,,crima organizată” și ,,terorismul”, folosirea excesivă a violenței și prin ramificațiile lor transnaționale, pun pentru prima dată, în mod serios, în joc, siguranța statelor, cooperarea națională în lupta împotriva criminalității , apărând ca o necesitate presantă . Este necesară astfel, tot mai mult o politică penală coerentă, participativă,care să realizeze o cooperare a societății civile și a justiției penale .
Necesitatea restituirii autorității sistemului penal, prin agravarea sistemului sancționator pentru faptele de o gravitate deosebită, trebuie corelată cu dezincriminarea faptelor de un pericol social redus, prin cercetarea cărora se pot crea placaje ale organelor judiciare. Numai sistemul penal nu este suficient însă, pentru a stăpâni criminalitatea în lipsa unei politici penale preventive, coerente, care să îmbine mijloacele sociale, economice, administrative, juridice și politice în combaterea acestui fenomen.
Societatea generează infracționalitate prin două din segmentele sale: cel instituțional, suprastructura societății și prin cel al indivizilor care constituie baza societății. Prin segmentul său instituțional, societatea generează infracționalitatea ca urmare a normării comportamentului uman, neexistând infracțiune în afara reglementării prin lege a modului de acțiune al omului în societate. Infracțiunea este definită și există prin norma juridică. Fenomenul infracțional apare astfel ca fiind ,,actul unui om (realitatea umană) contra societății (realitatea socială) și nu de puține ori, cum istoria a demonstrat-o, infracțiunea apare ca ,,acțiunea unui individ, ființă umană și socială, revoltată împotriva societății al cărui membru este”. În concepția lui Durkheim, infracționalitatea apare ca un fenomen normal și ca agent de regularizare a vieții sociale.
Societatea, prin elementele sale de suprastructură, va incrimina sau va discrimina, după caz, anumite comportamente umane, în raport de interesele sociale dintr-un moment dat, iar indivizii își vor adapta conduita socială, normei juridice sau vor contesta ordinea juridică, modificând-o, nu de puține ori, atunci când nu mai corespunde intereselor societății.
Contestarea ordinii publice, poate îmbrăca forme benigne, rămânând la stadiul unor opinii sau dezaprobări , dar se poate manifesta și sub forme agresive și nu de puține ori, infracțiunea apare ca o modalitate de contestare a ordinii de drept existente .
Generat de societate prin componentele sale, fenomenul infracțional însoțește evoluția societății, primind caracteristice istorice și locale în raport cu timpul istoric dat și organizarea statală a societății într-un anumit loc. Fenomenul infracțional poate fi cotrolat, dar nu eradicat.
Pe plan intern, siguranța socială – parte componentă a siguranței naționale depinde de persistența și evoluția problemelor de natură socială, economică, financiară generată de prelungirea tranziției și întârzierea reformelor structurale. De asemenea, accentuarea fenomenelor de corupție și administrare deficitară a resurselor publice duc la producerea adâncirii inechităților sociale și proliferarea economiei subterane.
Reacțiile ineficiente ale instituțiilor statului în fața acutizării fenomenelor de criminalitate economică și de perturbare a ordinii publice și siguranței cetățeanului – sunt fenomene ce au efecte negative, tot mai evidente asupra coeziunii și solidarității sociale, asupra calității vieții cetățenilor – sunt factori de risc ai siguranței sociale.
Siguranța socială mai este afectată și de menținerea unor surse și cauze de potențiale conflicte sociale punctuale, de mai mică sau mai mare întindere, cu efecte asupra risipirii, diminuării sau întreruperii proceselor și activităților economice propriu-zise, ca și asupra stării de liniște a populației.
Slăbirea coeziunii sociale și civice mai este determinată și de scăderea nivelului de încredere a cetățenilor în instituțiile statului, ca urmare a indolenței și birocrației excesive din administrație.
În legătură directă cu siguranța socială este de asemenea și nerespectarea normelor de mediu în funcționarea unor obiective industriale, existând posibilitatea producerii unor dezastre ecologice, catastrofe naturale și procese de degradare a mediului , toate afectând stuctura socială – implicit individual.
Din Legea 51/1991 –privind siguranța națională – acest concept are două aspecte esențiale care se intercondiționează reciproc:
-în primul rând aceasta precizează că siguranța națională reprezintă starea de legalitate , de echilibru și de stabilitate socială și politică;
-în al doilea rând , ea subliniază că siguranța națională garantează existența și dezvoltarea statului român ca stat suveran, unitar, independent și indivizibil , menținerea ordinii de drept , a climatului de exercitare neîngrădită a drepturilor , libertăților și îndatoririlor fundamentale ale cetățenilor .
Acțiunile de nerespectare a legilor, dezechilibrele și dezacordurile economice, politice și sociale, pot aduce atingere gravă siguranței naționale, intereselor naționale fundamentale ale statului.
Exemple concludente sunt manifestările de protest ale minerilor din 1990 și 1991 care au zguduit din temelii stabilitatea și siguranța națională a statului român.
Socialul – această materie în continuă transformare și evoluție este factor generator de insecuritate și nesiguranță datorită faptului că nu toți idivizii sunt identici, fiecare are o personalitate proprie și un comportament specific, toate determinate de: origine, educație, cultură, posibilități materiale , profilul psihologic , profesie înclinația spre un anumit temperament , posibilitățile de adaptare la mediu și diferite situații .
Siguranța socială este strâns legată și ancorată în social, deoarece acesta poate afecta această stare prin generarea de conflicte între indivizi și între indivizi și colectivitate , indivizi și stat , afectând mai apoi siguranța națională .
Siguranța națională ca domeniu al securității naționale cuprinde un ansamblu de “norme juridice”, care prin conținutul lor asigură ordinea socială și care este adusă la îndeplinire pe cale statală – la nevoie prin constrângere.
Legea nr. 51/1991 reglementeză 4 tipuri de infracțiuni speciale, care aduc atingere siguranței naționale și implicit siguranței sociale :
infracțiunea de desfășurare a unor activități care pun în pericol siguranța națională –art.19
infracțiunea de desfășurare a unor activități informative fără mandat ori cu depășirea mandatului acordat , înscrisă în art . 20
infracțiunea de divulgare, refuzare sau împiedicare a aducerii la îndeplinire a mandatului eliberat pentru desfășurarea unor activități informative – art. 20
infracțiunea de divulgare sau folosire , în afara cadrului legal a informațiilor privind viața particulară, onoarea sau reputația persoanelor, cunoscute incidental în cadrul obținerii necesare siguranței naționale, de către salariații serviciilor de informații înscrisă în art.21, alin. 2.
În cadrul sistemului democratic, siguranța socială și ordinea publică , au constituit , constituie și în mod sigur vor constitui fenomene esențiale de studiu , analiză și prognoză a multor categorii de specialiști și oameni de știință , din cele mai diverse domenii: filosofie, politică, sociologie, psihologie, juridic, militar și altele.
Dacă facem o scurtă analiză a istoriei omenirii, vom găsi aceste două opțiuni ca principale deziderate ale tuturor tipurilor de societăți, începând cu cetățile antice grecești, considerate primele forme statale democratice și până în zilele noastre.
Totodată aceste deziderate – democrație și siguranță socială și ordine publică , au constituit inspirațiile și promotoarele dezvoltării sociale a omenirii din cele mai vechi timpuri și pănă în zilele noastre, fiind strâns legate de noțiunile de dreptate, egalitate, echitate, libertate, justiție, care, în epoca modernă au fost stipulate ca drepturi fundamentale ale omului, drepturi în numele cărora, s-au declanșat, se declanșează și se vor declanșa toate mișcările, protestele și revendicările sociale, prin forme pașnice sau violente.
Ordinea publică =reprezintă starea de legalitate, de echilibru și de pace socială prin care se asigură liniștea publică, siguranța persoanei și a colectivității sociale și a bunurilor, sănătatea sau morala publică și a cărei menținere, potrivit principiilor și normelor statornicite prin Constituție, se face prin măsuri de constrăngere specifice. Ordinea publică este concepută astfel , ca o sinteză a părților sale componente și anume:
Ordinea socială =conviețuirea pașnică și cooperarea armonioasă între membrii societății, fără lezarea drepturilor și intereselor acestora și ale societății în ansamblu;
Ordinea de stat =funcționarea normală a instituțiilor și organelor statului;
Ordinea naturală=starea de echilibru a factorilor naturali și de mediu, așa cum a fost completată de natură.
Între ordinea publică, securitatea națională și siguranța națională(respectiv siguranța națională și securitatea socială ) există o corelație, în sensul că în anumite situații, tulburarea ordinii publice poate afecta atât siguranța, cât și securitatea națională. Astfel, la nivelul fiecărui stat, există o cooperare și o colaborare, inclusiv planuri de acțiune, între instituțiile legal abilitate cu măsuri de apărare a celor trei domenii enumerate mai sus.
3. PENALITATE ÎN CONTEXTUL ASIGURĂRII “SIGURANȚEI ȘI SECURITĂȚII SOCIALE”
Asigurarea siguranței și securității sociale reprezintă ansamblul activităților și măsurilor desfășurate de organismele internaționale, de state (prin organele lor specializate ) de organizații nonguvernamentale pe plan economic, social, politic, cultural , militar și în alte domenii pentru asigurarea stării de normalitate necesare dezvoltării umane prin limitarea și stoparea criminalității, a diminuării fenome- nului criminogen , eradicarea sărăciei, asigurarea unor regimuri politice trainice care să răspundă cerințelor populație, creșterea nivelului de trai, ridicarea gradului de cultură și educație, asigurarea păcii în plan intern, regional și internațional .
Nu se poate afirma că într-un stat există cu certitudine siguranță și securitate socială totală , deoarece infracționalitatea și factorii care o generează există , precum și toate elementele care compun aceste două componente ( sărăcie, rasism, conflicte sociale, nemulțumiri populare etc.) chiar dacă aceasta este într-o mai mică sau mai mare măsură.
După cum afirmau G. Stefani, G. Levasseur și B. Bouloc – criminologi francezi, fără îndoială, fenomenul criminal nu apare și nu există decât dacă există o societate și pentru că există o societate. Dar nu societatea este cea care îl produce. La originea lui există totdeauna acțiunea unei persoane, ființă umană și socială, revoltată împotriva societății al cărui membru este. Din acest punct de vedere el reprezintă o realitate umană și socială“.
Așadar existența certă și permanentă a unui anumit nivel al infracționalității impune utilizarea unei arme care să controleze acest fenomen și să-l dirijeze spre limite acceptabile, iar această armă este “legea penală “ prin științele derivate (drept penal, criminologie , drept procesual penal etc. ) și instituțiile /organele specializate ale statului ( Ministerul Justiției,Ministerul Administație și Internelor/Poliția, Jandarmeria etc.).
A fost nevoie astfel de adoptarea unor politici penale care să mențină echilibrul între siguranța si securitatea socială pe de o parte și dezordinea socială cu toate implicațiile sale.
Istoria a cunoscut perioade de creștere sau descreștere a fenomenului criminogen dar întotdeauna dreptul penal prin normele sale a știut să se adapteze și a răspuns pe măsură garantând în continuare drepturile și libertățile cetățenilor (indivizilor), siguranța și securitatea socială .
Penrtru a lămuri mai bine sensurile pe care le-a căpătat, această luptă împotriva infracționalității, prezentăm aici definiția “politicii penale” = disciplina care studiază căile și metodele luptei împotriva criminalității social-politice, în care se desfășoară această activitate .
,,Criminalitatea“- vine de la cuvântul grecesc ,,crimen” ( cu sensul de acuzație , apoi de infracțiune) și reprezintă totalitatea infracțiunilor săvârșite pe un anumit teritoriu ; este un fenomen social , un produs al societății , obiectiv determinant și totodată un fenomen juridic, care înglobează totalitatea faptelor considerate ca periculoase pentru societate și prevăzute ca infracțiuni de legea penală a unui stat într-o anumită perioadă .
,,Penalitatea“– reprezintă faptul de a fi pasibil de o pedeapsă, de o sancțiune în conformitate cu prevederile legii .
Cu ajutorul explicațiilor acestor termeni vom sesiza rolul științei penale în plan social și consecințele care decurg din aceasta.
Legiuitorul nu mai urmărește doar utilitatea socială a legii penale , ci în același moment, elaborează și o penalitate necesară , care pe zi ce trece , se oglindește în reforme penitenciare mai pragmatice care să urmărească pe deplin resocializarea infractorilor. Penalitatea este invers proporțională cu decăderea criminalității și această proporție este urmărită atent de către specialiștii criminologi .
Conceptul de “penalitate“ va trebui reconsiderat ca urmare a apariției unei noi societăți care va fi mult diferită de cea existentă, prin cetățenii săi, modul de viață, munca și perspectivele lor. Impactul deosebit îl va avea de asemenea apariția tehnologiilor avansate, în special cele legate de microelectonică și noile descoperiri din biologia moleculară. Astfel, acestea au creat societatea informației, postindustrială și societatea serviciilor. Astfel aceste transformări ale societății au modificat și vor modifica societatea și negativ prin dezvoltarea șomajului, scăderea nivelului de trai al anumitor categorii ale populației , dispariția treptată a clasei de mijloc și expansiunea unei clase a celor bogați și puternici, care tind permanent să subjuge clasa celor săraci și care muncesc pentru aceștia.
În contextul extinderii fenomenului ,,globalizării“ se poate vorbi de această subjugare și la nivelul statelor foarte dezvoltate care se vor folosi de statele slab dezvoltate sau în curs de dezvoltare pentru a-și realiza scopurile, fie ele economice, politice ,sociale sau militare .
Ne confruntăm în prezent, cu o revoluție globală la scară mondială care se caracterizează prin :
explozia demografică în țările sudului ;
probabilitatea unei schimbări și perturbări profunde ale climatului planetei;
precaritatea siguranței alimentare globale;
dubiile privind disponibilitățile de energie;
marile schimbări care se produc în situațiile geopolitice, toate interacționând în cadrul acestei revoluții globale.
De asemenea, după 1989 istoria și-a accelerat cursul prin căderea regimurilor comuniste din Europa de Est, unirea celor două Germanii, conflictele determinate de “amplificarea acțiunilor minorităților pentru afirmare și recunoaștere precum și a naționalismului ascendent al unor state “.
Conflictele care au avut loc: Războiul din Golf, Războiul din Kosovo și cele care se desfăsoară și în prezent, la un mic nivel : Războiul din Irak, Lupta dintre Israel și Palestina, vin să argumenteze încă o dată faptul că societatea este încă amenințată, arătând tocmai această discrepanță de putere și forță a statelor.
Poziția aceasta hegemonică de ,,jandarm mondial“ a Statelor Unite ale Americii care s-a afirmat în mai toate aceste confruntări atrage tot mai mult nemulțumirea altor state, organizații naționaliste, care au culminat cu atentatele teroriste de la 11 septembrie 2001 din America și care au adus grave atingeri securității și siguranței sociale soldate cu mii de morți; la acest punct critic toate statele fie ele democratice sau nedemocratice și-au pus întrebarea dacă vor putea să preîntâmpine un astfel de eveniment, dacă au suficiente resurse și mijloace, în măsura și gradul în care siguranța și securitatea socială ar fi afectate, implicit siguranța națională a respectivului stat ținând cont de caracteristicile de ordin politic, social economic, militar, cultural și altele .
S-a pus problema de asemenea, dacă politica penală pe care o adoptă fiecare stat în parte, respectiv penalitatea faptelor care reprezintă amenințări la adresa societății , favorizează sau nu creștera infracționalității , ducând astfel la apariția unor asemenea situații imprevizibile și dacă astfel nu se poate ridica mai mult nivelul de prevenire și combatere al criminalității, prin măsuri mai regresive, mai dure și mai obiective.
Criminalitatea este considerată ca o amenințare netradițională la ordinea, siguranța și securitatea mondială.
Colectivitățile umane de pe toate continentele și lumea în ansamblul ei se confruntă cu grave probleme ridicate de evoluția criminalității, probleme care amplifică efectele crizei economice, care afectează majoritatea statelor, societatea umană în ansamblul ei.
În condițiile în care, pericolul unui război planetar este puțin probabil, globalizarea crimei devine unul din principalii factori de destabilizare a ordinii de drept. Crima organizată cu principalele ei componente: traficul de droguri de arme, de materiale radioactive, fraudele bancare, spălarea banilor, contrabanda, criminalitatea informatică, terorismul și corupția generalizată au cunoscut noi dezvoltări .
Analiștii fenomenului crimei organizate, apreciază că aceasta dispune de o teribilă forță de a se infiltra și a corupe sistemele politice și juridice, ajungând foarte rapid la stadiul de a influența stadiul de decizie politic , economic și legislativ. Pretutindeni se dezvoltă o veritabilă industrie a crimei. Zilnic asistăm la diversificarea activităților ilegale ale căror produs financiar crește exponențial și întreține rata violenței, a corupției și instabilității la nivel global.
Crima organizată a găsit oportunități atât în afaceri legale căt și în afaceri ilegale. Grupurile conducătoare au creat un adevărat parteneriat în afaceri, ele cooperând pentru a-și asigura un rol hegemonic în afaceri.
Căderea sistemului comunist, a deschis noi oportunități pentru globalizarea crimei, pentru internaționalizare, planificare pe termen lung, profesionalism și organizarea în structuri ierarhice sau pe orizontală.
Crima organizată acționează în interiorul sistemului economic, legal, caută să acapareze putere și profit prin exercitarea violenței și utilizarea capitalurilor acumulate ilegal, ea exploatează cu măiestrie fisurile și contradicțiile existente în societate, compromite binele social și dezvoltarea sănătoasă a economiei.
Crima organizată reprezintă activitățile desfășurate de orice grup constituit din cel puțin trei persoane, între care există raporturi ierarhice ori personale , care permit acestora să se îmbogățească sau să controleze teritorii , piețe ori sectoare ale vieții economice și sociale interne sau străine, prin folosirea șantajului, intimidării, violenței sau coruperii, urmărind fie comiterea de infracțiuni, fie infiltrarea în economia reală. Așadar gradul de penalitate este dictat de impactul și efectele negative care se observă și se constată.
Reglementări în dreptul intern :
Istoria dreptului românesc a cunoscut o evoluție spectaculoasă și în concordanță cu realitățile politico–sociale născute în spațiul carpato-danubiano-pontic.
Astfel, dreptul românesc a evoluat de la obicei la norme cutimiare impuse în viața populației, de necesitățile ei morale, materiale, fiziologice, culturale tinzând mai apoi spre reunirea mai multor norme de conduită a căror existență și-au dovedit utilitatea, fiind influențate de interacțiunile cu normele de conduită străine, ale căror stăpâniri, ale căror popoare s-au perindat pe pe teritoriul țării noastre; mai apoi pe la începutul sec. XX, odată cu începuturile formării sistemului juridic modern, dreptul scris a trecut pe primul plan, iar obiceiul juridic a trecut pe plan secundar.
În fine, după elaborarea operei legislative a lui Alexandru Ion Cuza, odată cu desăvârșirea procesului de creare a dreptului românesc modern, arie de aplicare a obiceiului pur, s-a restrâns foarte mult, atât în domeniul privat, cât și în cel public. În cadrul acestui proces istoric milenar, obiceiul s-a cristalizat și s-a maturat devenind un sistem juridic, de sine stătător, în măsură reglementeze toate categoriile de norme sociale. Evoluția obiceiului juridic face parte integrantă din istoria poporului român și este una din componentele sale definitorii, caracterizându-se prin originalitate și continuitate.
Obiceiul juridic românesc are rădăcini adânci în epoca primitivă și a evoluat odată cu poporul român, ca o creație originală, dobândind aplicațiune generală în epoca genezei românilor și devenind o componentă esențială a conștiinței de neam . Față de faptul că poporul nostru s-a bucurat de o continuitate de mai multe ori milenară în spațiul carpato-danubiano-pontic, obiceiul juridic a jucat înăuntrul acestei continuității o dublă funcție. Pe de o parte, el a dat expresie cerințelor specifice de viață ale poporului, contribuind în mod esențial la formarea identității etnico-instituționale a românilor, iar pe de altă parte, a consolidat această identitate , asigurându-i unitatea și continuitatea. Astfel în Evul Mediu, atunci când obiceiul nostru juridic a ajuns la deplina maturitate, a fost desemnat prin termenul de legea țării și obiceiul pământului. Legea Țării desemna dreptul nescris care se aplică tuturor locuitorilor din formațiunilor politice, iar termenul este formulat singular pentru că are un caracter unitar, în toate formațiunile politice românești ca și poporul care le-a creat.
Astfel obiceiurile au fost principalul izvor al dreptului geto-dac și au reglementat relațiile sociale din toate domeniile, inclusiv organizarea socială și de stat. În domeniul dreptului penal dispunem de informații cu privire la obiceiul pedepsirii cu moartea femeii vinovate de adulter. Se mai poate deduce că dispozițiile dreptului penal vizau apărarea statului, a proprietății și persoanei. Mai apoi în timpul celor două secole de dominație romană, a avut loc în Dacia Traiană un amplu proces de sinteză, pe plan etnic și pe plan instituțional, prin împletirea organică a valorilor civilizației geto-dace, cu cele ale civilizației romane și de asemenea acest proces similar s-a desfășurat și în domeniul dreptului. Astfel au luat naștere și s-au aplicat două rânduieli juridice: dreptul roman și cel geto-dac. Din acesta va lua naștere și va evolua dreptul daco-roman ale cărui elemente sunt întâlnite mai apoi în Evul Mediu în Legea Țării .
Normele juridice cu numele “legea țării”, purtătoare a regulilor cutumiare, obișnuielnice din epoca obștilor sătești și a celor create de noile organe legiuitoare, constituie sistemul de drept feudal aparținând țărilor române. Sistemul de drept intitulat “legea țării”, cuprinde instituții juridice pentru toate domeniile vieții sociale, economice și politice (reprimă faptele penale, reglementează sistemul judiciar și sistemul probelor ).
Legea Țării a tolerat în anumite cazuri, sistemul răzbunării sângelui, moștenit din societatea gentilică, dar, în paralel a generalizat compozițiunea legală, conform căreia , infracțiunile puteau fi răscumpărate prin plata unor sume de bani fixate de stat și percepută în interesul statului. S-au păstrat urme ale legii talionului în cazul infracțiunii de omucidere sau denunțare calomnioasă. Dreptul scris apare mai întâi în Transilvania în secolul XV iar în Moldova și Tara Românească mai târziu, în funcție de necesitățile apărute și vicisitudinile istorice .
Avem astfel în domeniul dreptului penal: Cartea românească de învățătură și Îndreptarea legii care cuprinde norme speciale cu privire la infracțiuni și răspunderea penală. Sunt folosite în continuare sancțiuni grave: pedepse privative de libertate (ocnă, temniță) , pedepse dure (tragerea în țeapă, arderea pe foc, mutilarea).
În timpul regimului turco-fanariot, apar o serie de coduri sau condici care cuprind norme juridice privind noile schimbări – prevăzute în legiuiri scrise unitare sub forma codurilor legislației care înlocuiesc normele juridice depășite: Pravilniceasca Condică, Codul Calimah, Legiuirea Caragea. Sunt incriminate acum furtul, tâlhăria prevăzând individualizarea pedepsei “vina de omor” diferențiat după cum acesta era cugetat sau necugetat.
În timpul revoluției de la 1821, cea a lui Tudor Vladimirescu, au apărut noi opere pe planul dreptului penal bazându-se pe legislația existentă și respectarea normelor acesteia.
În vremea lui Alexandru Ioan Cuza, odată cu unirea Principatelor și formarea statului român, a fost elaborat Codul Penal Român și pus în aplicare la 1 mai 1865 cu influențe din Codul Penal Francez 1810 și Codul Penal Prusian 1801.
Pornind de la postulatul că oamenii raționali au capacitatea de a alege între ceea ce este permis și nepermis (liberul arbitru). Codul Penal Român din 1965 consideră că infractorii sunt dominați de porniri antisociale (culpabile) și ca atare, ei trebuie pedepsiți și excluși din societate.
Dreptul Penal Român modern a adoptat clasificarea faptelor periculoase pentru societate în: crime, delicte și contavenții. Corespunzător acestei clasificări tripartite, pedepsele prevăzute în Codul Penal erau: pedepse criminale, pedepse corecționale și pedepse polițienești .
În perioada dintre sfârșitul secolului XIX și începutul secolului XX dreptul penal a suferit puține modificări în comparație cu celelalte instituții de drept. Asfel legea contra sindicatelor, asociațiilor profesionale a funcționarilor statului pedetelor, comunelor și stabilimentelor publice, conținea încadrarea ca infracțiune și pedepsită cu privare de libertate până la 2 ani , încetarea lucrului din cauza grevei . În 1906 a fost adoptată o lege specială prin care s-a interzis lucrătorilor din mine să participe la greve, iar în anul 1909 s-a interzis tuturor categoriilor de muncitori și funcționari să declanșeze asemenea mișcări revendicative.
În preajma războiului balcanic, pe linie militară se instituie legi penale speciale care incriminau faptele de natură să aducă atingere securității interne și externe a statului. Aceste fapte care constituiau infracțiuni cu privire la starea de război erau: spionajul, trădarea de patrie, nerespectarea obligațiilor privind păstrarea secretului de stat, sabotajul, dezertarea etc.
A fost adoptat un nou Cod Penal la 18 ianuarie 1878 împreună cu un cod penal de contravenții, fiind puse în aplicare la ianuarie 1888.
În perioada interbelică s-a adoptat un nou Cod Penal în 1928 ; apar legi speciale, creează noi categorii de infracțiuni.Cea mai importantă măsură legislativă este aceea luată la 19 decembrie 1924 printr-o lege privitoare la infracțiunile importanței liniștii publice ( legea Mârzescu ).
În perioada dictaturilor de dreapta este adoptat Codul din 1937 și Codul Justiției care a cunoscut importante evoluții mai ales în domeniul ,,ordinii publice și siguranței statului“ – astfel s-a produs o înăsprire a regimului pedepselor penale .
În perioada dictaturii legionaro – antonesciană, caracteristic acestei perioade din timpul celui de al II-lea război mondial este amplificarea incriminărilor, înăsprirea pedepselor penale și diminuarea unor garanții procesuale. Corespunzător politicii penale a statului din acea vreme, s-a introdus pedeapsa cu moartea pentru crime grave, iar numărul faptelor sancționate cu muncă silnică a crescut.
În periaoda 1945-1989 statul și dreptul sunt construite în etape succesive, după tiparele comuniste inspirate de doctrina marxist – leninistă, adaptată de Stalin noilor realități .
În anul 1948 a fost republicat Codul Penal din 1936 , iar prin decretul nr. 187 din 30 aprilie 1949 era modificat art. 1 al codului penal care prevedea: ,, Legea penală are drept scop , apărarea Republicii Populare Române și a ordinii sale de drept împotriva faptelor periculoase pentru societate , prin aplicarea măsurilor de apărare socială față de persoanele care săvârșesc asemenea fapte. Sunt periculoase pentru societate în înțelesului climatului precedent, orice acțiuni sau omisiuni care aduc atingere structurii sociale , economice sau politice , ori siguranța RP.R sau ordinea de drept statornicită de popor în frunte cu clasa muncitoare .”
În 1968 au fost adoptate Codul Penal și Codul de Procedură Penală, care , cu modificările intervenite succesiv , sunt în vigoare și astăzi .
Experiențele nefaste ale trecutului au demonstrat că măsura represivă a legii penale trebuie să țină seama de caracterul și psihologia individului de comportamentul și atitudinea acestuia față de normele de conduită ce-i sunt impuse. Nu se urmărește transformarea unor oameni (care sub impulsul nevoii materiale sau fiziologice au săvârșit o infracțiune cu grad de pericol social redus) în adevărate ,,bestii“, capabile să deteste societatea și să se izoleze de aceasta sau să devină un infractor mai periculos capabil să se răzbune pe cei din jurul său pe care a ajuns să-i considere ,,agresori” , semeni care îi amenință existența; trebuie să primeze respectarea drepturilor și libertăților sale de om, urmărindu-se resocializarea sa prin măsuri eficiente care să umanizeze și să îmbunătățească comportamentul și atitudinea sa .
Privit din perspectiva afirmării drepturilor sale fundamentale nevoilor și intereselor pe care omul le are în societate, putem afirma că el este o entitate juridică liberă și egală în drepturi cu semenii săi .
Constituția României prevede că: ,, numai legea dispune pe viitor , cu excepția legii penale mai favorabile “ (art. 19 alin. 2 )și nici o pedeapsă nu poate fi stabilită sau aplicată decât în condițiile și în termenul legii (Art. 29 alin . 9 ).
Cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților publice , fără privilegii și fără discriminări . Nimeni nu este mai presus de lege (art. 16, alin.1/2 ).
Înscrierea în Constituție a unor norme cu caracter de principiu , tendință sesizată în opera de legiferare constituțională europeană conferă acestora caracterul de prime fundamentale ale sistemului de drept național , forma Constituției impunându-se atât legiuitorului în autoritatea de legiferare , cât și a puterii judecătorești sau autorităților administrative în activitatea de aplicare a legii.
*Art.1 alin. 3 din Constituția României prevede că : ,,România este stat de drept democratic și social , în care demnitatea omului , drepturile șl libertățile cetățenilor, libera dezvoltere a personalității umane, dreptatea și pluralismul politic, reprezintă valori supreme și sunt garantate.
Iată că din primul articol al Constituției se remarcă faptul că legiuitorul a avut în vedere siguranța și securitatea socială impunând , proclamând anumite norme pentru respectarea lor, ca un punct de sprijin esențial în existența unui stat de drept. Statul este așadar o formă specifică de organizare a unei colectivități umane, iar dimensiunea demografică și psihologică sunt inerente statului .
Noțiunea de “stat de drept” – a fost elaborată și fundamentată de doctrina germană în a doua jumătate a secolului XIX și pe scurt semnifică subordonarea statului față de lege .
* Art. 21 alin.1 : ,,Orice persoană se poate adresa justiției pentru apărarea drepturilor , a libertăților și intereselor sale legitime .”
* Art. 21 alin. 2 : ,,Nici o lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept .”
Funcțiile justiției sunt de a interpreta și aplica legile la cazurile concrete, de a judeca și aplica sancțiuni de a face dreptate. Persoanele care au acces la justiție pot fi cetățenii români , apatrizii și cetățenii străini ; acest acces poate fi folosit pentru apărarea oricărui drept sau libertate și a oricărui interes legitim, indiferent dacă acestea rezultă din Constituție sau din alte legi .
*Art. 22 alin. 1: ,,Dreptul la viață precum și dreptul la integritate fizică și
psihică ale persoanei sunt garantate “ .
*Art. 22 alin. 2: ,,Nimeni nu poate fi supus torturii și nici unui fel de pedeapsă sau de tratament inuman ori degradant “ .
*Art. 22 alin. 3: ,,Pedeapsa cu moartea este interzisă “ .
Dreptul la viață este cel mai important drept natural al omului. Dreptul la viață privește în sens restrâns viața persoanei numai în sensul ei fizic , iar într-o accepțiune mai largă, viața persoanei este privită ca un univers de fenomene, fapte , cerințe și dorințe ce se adaugă, permit și îmbogățesc existența fizică.
Dreptul la integritate fizică și psihică sunt elemente, componente ale omului văzut ca un complex juridic – și nu pot fi despărțite una de cealaltă. Respectul vieții, integrității fizice și al integrității psihice implică în mod firesc interzicerea torturii, a pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante, practicarea unor asemenea procedee și tratamente este o încălcare a demnității și personalității omului, amintind obiceiuri primitive care trebuie repudiate de lege; aceste norme sunt prevăzute de toate Convențiile și tratatele internaționale referitoare la drepturile omului și existența societății.
*Art. 23 alin.1: ,,Libertatea (persoanei) individuală și siguranța persoanei sunt inviolabile ” .
*Art. 23 alin.2: ,,Percheziționarea , reținerea sau arestarea unei persoane sunt permise numai în cazurile și cu procedura prevăzută de lege ” .
*Art. 23 alin.3: ,, Nici o pedeapsă nu poate fi stabilită sau aplicată decât în condițiile și în temeiul legii “ .
Legiuitorul a instituit aceste norme juridice datorită importanței pe care o are individul în societate și principalele sale drepturi, dreptul la viață, la sănătate; integritate corporală și psihică; aceste norme derivă și sunt impuse și de tratatele internaționale și organismele la care țara noastră este membră.
Dacă n-ar exista libertatea, siguranța persoanei, atunci aceasta ar fi adusă la stadiul animalic , de izolare față de membrii săi și de repulsie totală față de aceștia; nesiguranța i-ar afecta sentimentele șicomportamentul inhibând-o neputându-și astfel exprima capacitățile volitive și intelective.
Nu sunt permise abuzurile de nici un fel fizic sau moral asupra persoanei fără deținerea unor motive și dovezi temeinice care s-o învinovățească și totul să se facă conform normelor prestabilite de lege .
*Art. 26 alin.1: ,,Autoritățile publice respectă și ocrotesc viața intimă, familială și privată “ .
*Art. 26 alin.2: ,,Persoana fizică are dreptul să dispună de ea însăși, dacă nu încalcă drepturile și libertățile altora , ordinea publică sau bunele moravuri“.
Textul constituțional obligă autoritățile publice la respectul vieții intime, familiale și private și la ocrotire a oricăror atentate din partea oricărui subiect de drept. Nimeni nu poate să se amestece în viața intimă, familială sau privată a persoanei fără consimțământul acesteia , consimțământ care desigur trebuie să fie explicit și exprimat liber.
Se interzice, de asemenea, și este sancționată aducerea la conștiința publică a aspectelor din viața conjugală a persoanelor . Asfel Curtea din Paris a considerat că este un atentat la viața privată a persoanei chiar simpla publicare a adresei, numărului de telefon și a reședinței ( domiciliului ) privat a unui cântăreț fără consimțământul acestuia.
Dreptul persoanei de a dispune de ea însăși, este de fapt, un aspect al vieții intime și private , fiind unul din cele mai naturale, inalienabile și imprescriptibile drepturi ale omului. Acest drept este cunoscut și sub denumirea de dreptul persoanei de a dispune de corpul său sau cea de libertate corporală. Multă vreme acerastă libertate a fost refuzată din motive religioase , morale sau din motive cutuniare. Acest drept cuprinde cel puțin două aspecte : numai persoana dispune de ființa sa, de integritatea sa fizică și de libertatea sa; prin exercitarea acestui drept, persoana nu trebuie să încalce drepturile altora , ordinea publică sau bunele moravuri. În mod firesc dreptul persoanei de a dispune de ea însăși, comportă limite determinate de protecția celorlalți, a grupului social; de exemplu: examenul sănătății impus pentru exercițiul unor activități,pentru căsătorie,pentru depistarea unor maladii contagioase, a combaterii toxicomaniei, bolilor venerice și altele .
Art.29 si Art.30 prevăd ,,libertatea conștiinței și libertatea de exprimare” dreptul de bază al siguranței si securității sociale.
Libertatea conștiinței este o libertate esențială, ea ,,comandă”existența și conținutul altor libertăți, precum libertatea cuvântului, libertatea presei, libertatea asocierei pentru că în fond aceste libertăți sunt mijloace de exprimare a gândurilor, opiniilor, religiei.
Libertatea de exprimare permite cetățenilor să participe la viața politică ,so-cială și culturală manifestându-și public gândurile, opiniile, cerințete etc. Acest drept nu este absolut ci în concordanță cu respectarea unor coordonate juridice expres prevăzute de lege și necesare ocrotirii unor valori politice, economice, sociale, umane. Aceste restriicții trebuie să se datoreze: respectului drepturilor sau reputației altora; salvgardării siguranței naționale, ordinei publice, sănătăți sau moralei publice.
Art.33 alin.1 ,,Dreptul la ocrotirea sănătății este garantat “.
Art.33 alin.2 ,,Statul este obligat să ia măsuri pentru asigurarea igienei și a sănătății publice“.
Acest drept ține de condiția umană la nivelul cerințelor actuale de viață,prin conținutul său asigurând cetățeanului păstrarea și dezvoltarea calităților sale fizice și mentale, care să-i permită o reală și efectivă participare la întreaga viață politică, socială și culturală.
Statul se preocupă pentru asigurarea securității și siguranței sociale,de aceste măsuri care privesc ocrotirea sănătății prin scăderea mortalității nou-născuților, dezvoltarea sănătoasă a copilului, igiena mediului înconjurător, profilaxia si trata-mentul maladiilor epidemice, endemice, profesionale, lupta împotriva acestora prin acordarea și perfecționarea asistenței medicale.
Codul penal statuează în partea specială o serie de infracțiuni capabile prin gradul de pericol social să garanteze siguranța și securitatea socială.
Infracțiunile de natură să aducă atingere statului sunt, de regulă infracțiuni formale sau de pericol,deoarece crează o stare de pericol pentru una sau mai multe din valorile sociale care condiționează în ansamblul lor siguranța statului (suveranitatea independența și unitatea statului și alte valori sociale care formează climatul general de siguranță și liniște necesar statului, cum sunt de pildă inviolabilitatea secretului de stat, puterii de stat etc.)
De aceea ele nu au un obiect material, decât în mod excepțional situație in care este arătat in textul legii (de pildă corpul unui persoane în cazul atentatului contra unui colectiv).În acest caz infracțiunile contra statului au caracter de pericol și de rezultat. Infracțiunile contra siguranței statului se pot comite de regulă de către orice persoană care îndeplinește condițiile generale cerute de lege.
Art.160 C. pen. constitue infracțiunea de “atentat care pune în pericol siguranța statului” atentatul săvârșit contra vieții, integrității corporale ori sănătății unei persoane care îndeplinește o activitate importantă de stat sau altă activitate publică importantă, în împrejurări care fac ca fapta să pună în pericol siguranța statului.
Prin ,,atentat” se înțelege un act material și violent, care se realizează printr-o acțiune: fie de ucidere sau vătămare a integrității corporale fie de tentativă. Sunt întrunite elementele constituitive de infracțiuni dacă atentatul este săvârșit împotriva unui cetățean român sau străin,domiciliat în țară sau în afara ei, dacă aeastă persoană îndeplinește o activitate importantă de stat sau altă activitate publică în țara noastră, iar fapta a pus în pericol siguranța statului român.
Art.161. Atentatul contra unei colectivități constitue atentatul îndreptat îm-potriva unui colectiv prin otrăviri în masă, provocarea de epidemii sau prin orice mijloace de natură să slăbească puterea de stat (34/M47). Întrucat este vorba de un atentat contra unei colectivități, acțiunea de suprimare a vieții ori de vătămare a in-tegrității corporale sau a sănătății. Trebuie să priveasă colectivitatea ca atare și nu un membru izolat al acesteia . Prin acest atentat se urmărește slăbirea puterii de stat, adică punerea organelor care îndeplinesc sarcini în cadrul puterii sau administrației de stat în in situația de a nu putea face față în mod necorespunzător sarcinilor ce le revin pentru asigurarea ordinii și necesităților curente ale unei colectivități, situație suportabilă de a avea repercursiuni asupra întregului stat.
Art.166. Acțiuni împotriva ordinii constituționale: inițierea, organizarea, săvârșirea sau sprijinirea de acțiuni care pot pune în pericol sub orice formă,ordinea constituțională – caracterul național, suveran, independent, unitar și indivizibil al statului român.
Acestă infracțiune a fost introdusă în Codul Penal prin Legea nr. 140/1996 și are un grad deosebit de periculozitate față de securitatea și siguranța socială. Sfera sa de incriminare cuprinde inițierea, organizarea , săvârșirea sau chiar sprijinirea de astfel de acțiuni care ar aduce atingerea ordinii constituționale. S-a observat că aceste elemente au o evoluție individuală rapidă prin care la un moment dat tinde să se acutizeze prin amploarea pe care o capătă și faptul că ele converg spre un intinerariu comun.
Un loc aparte în Codul Penal îl ocupă ,,Infracțiunile contra persoanei” în ceea ce privește toate loviturile sale: omuciderea, lovirea și vătătmarea integrității corporale sau sănătății, infracțiuni contra libertății persoanei, infracțiuni privitoare la viața sexuală,infracțiuni contra demnității, fiecare dintre acestea având clar delimitat un anumit grad de pericol social care aduce atingere siguranței și securității sociale.
Aceste infracțiuni ale codului penal aduc atingere directă unor valori funda-mentale ale individului și anume: viața, integritatea fizică și psihică, libertatea, sănătatea, viața sexuală și demnitatea sa .
Existența, evoluția și dezvoltarea individului in societate depinde în mod deosebit de relațiile de interdependentă pe care el le are cu aceasta, deoarece carateristică este viața în colectivitate, iar modul în care acesta interacționează cu semenii săi și societatea în ansamblul este hotărâtor, decisiv pentru el. De aici pornește și creionarea propriei sale personalități,a comportamentului său și atitudinea față de tot ceea ce îl înconjoară.
Toate infracțiunile cuprinse aici prezintă un grad ridicat de pericol social, determinat, pe de o parte, de importanța valorilor sociale ce constituie obiectul protecției penale și de urmări pe care le poate avea pentru comunitate săvârșirea acestor infracțiuni,iar pe de altă parte, de faptul că infracțiunile contra persoanei se realizează de regulă, prin utilizarea unor mijloace sau violențe și are o frecvență deseori ridicată în raport cu alte categori de infracțiuni.
Sub aspectul obiectului juridic special acesta este constituit din relațiile sociale referitoare la fiecare din atributele esențiale ale persoanei (viața,libertatea, demnitatea etc) reprezentând în același timp și drepturi absolute (drepturi personale nepatrimoniale – mai sunt numite) care sunt inseparabil și indisolubil legate de persoana omului, garantându-se și ocrotindu-se astfel personalitatea sa (omului), atât sub aspect fizic, material împotriva faptelor care aduc atingere existenței ființei umane ori integrității sale corporale (Art.174-omorul;Art.175-omorul calificat; Art. 176-omorul deosebit de grav ; Art. 177-Art184 – vatămarea corporală din culpă) cât și aspectul drepturilor persoanei de a se manifesta în mod liber în societate cu respectarea atribuțiilor sale libertatea de a acționa, inviolabilitatea sexuală, a secretului (Art.185-provocarea ilegală a avortului, Art. 189-lipsa de libertate în mod ilegal, Art.197-violul,Art.206-calomnia).
În timpul evoluției sale fiecare sistem de drept, a urmărit printre obiectivele sale principale și ocrotirea ,,patrimoniului” care reprezintă o parte a viții cotidi-ene a persoanei fizice și juridice,de care depinde satisfacerea cerințelor curente sau macro-sociale.
În domeniul dreptului penal, noțiunea de patrimoniu are un înțeles mai restrâns și se referă la bunurile primite nu ca o universalitate, ci în individualitatea lor susceptibilă de a fi apropiate de făptuitor prin mijloace fraduloase ori de a fi distruse, deteriorate, tăinuite, gestionate fraudulos.
Capitolul ,,Infracțiunii contra parimoniului” din Codul Penal împreună cu alte norme speciale ce cuprind dispoziții penale asigură o protecție corespunzătoare patrimoniului, indiferent dacă aceasta este public sau privat, printr-un sistem unic.
Un rol important în memținerea și asigurarea securității și siguranței sociale îl are prevederile din Codul Penal referitoare la ,,infracțiunile care aduc atingere unor relații privind conviețuirea socială”.
Aceste relații sociale privind conviețuirea socială sunt reglementate prin diferite norme de conduită, începând cu cele normale și terminând cu cele juridice, iar fiecare fascicul de relații formate în concordanță cu aceste norme constituie indiscutabil valori sociale, ocrotirea relațiilor sociale nefiind posibilă fară o apărare prin mijloace juridice a acestor valori sociale.
Aceste infracțiuni sunt variate și numeroase, acesta explicându-se obiectul reglementărilor, adică privind conviețuirea socială fiind de asemenea variate și numeroase; ele se pot referi la familie (Art.306 – rele tratamente aplicate minorului) sănătate publică (Art.309-contaminarea venerică și transmiterea sindromului imu-nodeficitar dobândit), respectiv și buna conviețuire între oameni, buna cuviință, relațiile dintre locatari, cele referitoare la liniștea publică etc. (Art.319 – profanarea de morminte).
Aceste valori sociale coexistând și funcționând în interdependență atingerea sau lezarea adusă uneia din acestea duce implicit la lezarea relațiilor de conviețuire socială în ansamblul lor, tulburându-se într-un fel sau altul buna și pașnica conviețuire socială. Într-o sferă mai largă noțiunea de conviețuire socială corespunde sensului de coexistență și formarea de relații de conviețuire socială a unor oameni împreună cu alți oameni; ca și în cazul infracțiunii contra persoanei și in acest sens și în cazul infracțiunii contra avutului privat și public se încalcă unele relații de conviețuire socială.
Sfera mai restrânsă a noțiunii amintite, presupune acele relații de convie-țuire socială care presupune contacte mai apropiate, frecvente între oameni și a căror încălcare implică o suferință morală, cum sunt relațiile de familie, relațiile de asistență a celor aflați în primejdie, relațiile între locatari, relațiile privind buna cuviință și respectul reciproc, la acestea făcând referire la acest capitol din Codul Penal.
În comparație cu celelalte infracțiuni, atingerea pe care acestea o aduc sigu-ranței și securității sociale este marcată prin impactul, problemele și urmările pe care le creează. Se poate vorbi de aceea de o latură ,,forte” a Codului Penal în ceea ce privește reglementarea ,,imfracțiunilor care aduc atingere unor relații privind conviețuirea socială menită să asigure și să instaureze securitatea și siguranța socială.
După cum am mai afirmat, nu se poate vorbi de securitate și siguranță socială fără a vorbi de siguranță și securitate națională. Astfel această siguranță și securitate națională nu se poate realiza la rândul său decât printr-o bună capacitate de apărare a României.
Legiuitorul a reglementat tocmai acele, infracțiuni menite să slăbească capacitatea de apărare a României” cum ar fi, infracțiunile săvârșite de militari (Art. 332 – dezertarea, Art. 335 – lovirea sau insulta superiorului), infracțiuni săvârșite de militari sau de civili (Art. 350 – jefuirea celor căzuți pr câmpul de luptă, infracțiuni săvârșite de civili (Art. 354 – neprezentarea la încorporare sau concentrare).
Aceste infracțiuni chiar dacă în aparență nu au legătură cu siguranța și secu-ritatea socială, ele își pot dovedi aplicabilitatea în situații speciale și pot contribui la instaurarea ordinei și a stării de normalitate impuse de actele normative ale statului.
Menținerea unui climat de pace și asigurarea securității colectivităților umane, buna înțelegere între state, constituie elemente necesare pentru realizarea securității și siguranței globale, având o însemnătate deosebită pentru toate popoarele lumii.
După distrugerile masive și crimele de război care au avut loc în timpul celui de-al doilea Război Mondial s-a impus ocrotirea acestor valori și prin intermediul dreptului penal.De asemenea în aceste circumstanțe au luat naștere și tribunalele internaționale pentru judecarea crimelor de război.
Dintre acestea Art. 357 – Cod Penal: aduce atingeri grave societății și securității sociale ,,genocidul -,,săvârșirea în scopul de a distruge în întreagime sau în parte o colectivitate sau un grup național ,etnic, rasial sau religios a vreuneia din următoarele fapte :
a ) uciderea membrilor colectivității sau a grupului;
vătămarea gravă a integrității fizice sau mintale a membrilor colectivității
sau grupului ;
c) supunerea colectivității sau grupului la condiții existență sau tratament de natură să ducă la distrugerea fizică;
d) luarea de măsuri tinzând la împidicarea nașterilor în sânul colectivităților sau grupului ;
e) transferarea forțată a copiilor aprținând unei colectivități sau unui grup în altă colectivitate sau în grup .
,,Genocidul este cea mai gravă formă de infracțiune cu repercursiuni puternice asupra securității și siguranței sociale ,existenței și dezvoltării armonioase a unei națiuni ,fiind reglementat la nivel internațional de ONU în anul 1948 în ,,Convenția pentru prevnirea și reprimarea crimei de genocid”.
În cadrul acestui sistem complex care este ,,societatea” se pleacă atât de la ,,întreg la parte, dar și de la parte la întreg” adică fiecare persoană , individ , tipic uman este indispensabil societății, iar valorile sale fie ele cât de puține trebuie apărate cu strășnicie ; toate astea deoarece reacția sa negativă poate produce o reacție în lanț, afectarea libertății sale, a demnității sau securității sale sociale determină teamă ,panică,produce haos în cazul în care fenomenul se extinde, starea de normalitate devine anormalitate, legile nu-i mai apără astfel așa cum trebuie pe cetățeni.
Legea nr.143/2000 privind combatera traficului și consumului ilicit de droguri: cunoscând o mare amploare și în România, țara noastră, după 1989, ,,drogurile” tind să depășească ca intensitate alte infracțiuni și tocmai de aceea a fost întrevăzută necesitatea creeri unei legislații care să controleze, să stopeze și chiar să eradicheze acest fenomen.
La fel ca în alte state care se confruntă de mai mult timp cu acest flagel, adevărat factor criminogeni în România s-a constatat că lupta împotriva drogurilor este foarte grea datorită rețelelor bine organizate și traficanților instruiți care se fac de nedescoperit uneori. Structura e piramidală, iar important este capul piramidei și nu ramificațiile acestuia, deoarece acesta controlează din umbră toate acțiunile și deține toate informații în legătură cu organizarea traficului de droguri. La momentul actual vorbim de criminalitate transfrontaliară, adică rețele și organizații criminale cu oameni în mai multe țări, fără a cunoaște granițe sau nefiind împiedicați de acesta.
Obiectul juridic generic al infracțiunilor prevăzute în Legea nr.143/2000 îl constituie ansamblul relațiilor sociale a căror normală formare și dezvoltare sunt condiționate de respectarea unor norme de conviețuire socială referitoare la sănătatea publică. Sănătatea publică reprezintă una din valorile sociale de o deosebită importanță în cadrul societății. În literatura de specialitate s-a arătat că sănătatea publică înseamnă pe de o parte, totalitatea condițiilor și măsurilor menite să asigure căt mai deplin sănătatea unui grup social organizat, comună, oraș etc., iar pe de altă parte starea pe care acel grup o are sub aspectul sănătății sale.
În legătură cu acesta obiectul juridic special face trimitere la relațiile sociale referitoare la viața persoanei, a individului, în speță îi sunt afectate siguranța și securitate socială.
Răspândirea rapidă pe aproape întreg globul s-a datorat profiturilor uriașe de bani care rezultă din vânzarea acestora și caracterului de ,,drog”, adică substanță care o dată ce ai intrat în contact cu ea, ești dependent de aceasta ,totul cu repercursiuni dezastruoase în rândul tinerilor.
Legea nr.61/27 septembrie 1991-pentru sancționarea faptelor de încălcare a unor norme de conviețuire socială, a ordinii și liniștii publice constituie de asemenea un important reper juridic în cadrul asigurării securității sociale.
Art.1 ,, Pentru asigurarea climatului de ordine și liniște publică necesar desfășurării normale a activității economice și social-culturale și promovarea unor relații cilivizate în viața cotidiană, cetățenii sunt obligați să aibă un comportament civic, moral și responsabil, în spiritul legilor țării și al normelor de conviețuire socială“. Și aici iată că principalele valori de societăți sunt amenințate, iar din cuprinsul articolului rezultă rolul de orientare și control pe care sistemul legislativ trebuie să-l aiă asupra socialului care trebuie să contribuie voluntar la asigurarea unui climat favorabil dezvoltării și prosperității umane, economico – culturale, politice și în totate ramurile de activitate. Legea face referire mai apoi la potențiale categorii de infracțiuni (portul ilegal de arme, lezarea sau împidicarea organelor de urmărire penală sau menținere a ordinii publice de a-și îndeplini misiunea) și contravenții (săvârșirea în public de gesturi obscene, alarmarea falsă a organelor competente sau a publicului ).
Prin multitudinea de situații și posibilități infracționale pe care le prevede legea 61/1991 este un bun ajutor al organelor specializate (Poliția ,Jandarmeria) în menținerea, asigurarea și restabilirea ordinii publice, asigurarea unui climat este de siguranță și securitate socială.
Legea nr.78/2000 – ,,pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție “instituie măsuri de prevenire, descoperire și sancționare a faptelor de corupție ,(abatere de la moralitate, cinste, de la datorie).
Faptele de corupție presupun, de regulă, obținera de folose patrimoniale de către cel care se lasă corupt, dar și de cel care corupe ,sau chiar de către altcineva ,de o terță persoană; dar nu întodeauna trebuie să fie în discuție foloase patrimoniale , cuantificate sau imediat cuantificabile ,pentru că pot fi înjoc și foloase de altă natură: politică, administrativă, de putere etc.mai importante uneori decât cele patrimoniale . Corupția in manifestările ei active sau pasive ,are uneori o componentă penală, are aproape întodeauna una de ilegalitate și are întodeauna una de imoralitate. Corupția exprimă în mod incontestabil eșecul, incapacitatea societății, incompetența autorității de stat.
b)Reglementări în dreptul internațional (Constituția Europeană)
Siguranța și securitatea socială s-a impus ca element fundamental al unor tratate și documente internaționale, multe dintre acestea au caracter internațional ,dar și mai multe cu caracter regional.
Declarația Universală și Drepturilor Omului a fost adoptată și proclamată de Adunarea Generală a ONU prin Rezoluția 217 A(III) din 10 decembrie 1948. România a semnat declarația la 14 decembrie 1955, când printr-o hotărâre a Adunării Generale a ONU a fost admisă în rândul statelor membre.
Art.1 ,,Toate ființele umane se nasc libere și egale în demnitate și în drepturi. Ele sunt înzestrate cu rațiune și conștiință și trebuie să se comporte unele față de celelalte în spiritul fraternității”
Art.3 ,,Toate ființele umane au dreptul la viață, libertate și la securitatea lor”
Art.4,,Nimeni nu va fi ținut în sclavie, nici în robie; sclavia și traficul cu sclavi sunt interzise sub toate formelele lor “
Art.5 ,,nimeni nu va fi supus la tortură,nici la pedepse sau tratamente crude ,inumane sau degradante”
Art.22 ,,orice persoană, în calitate de membru al societății are dreptul la securitate socială; ea este îndreptățită să obțină satisfacerea drepturilor economice, social și culturale indispensabile, pentru demnitatea și libera dezvoltare a personalității sale,prin efort național și cooperare internațională, ținânduse seama de organizarea și resursele fiecărei țări“.
Aceste articole nu fac altceva decât să întărescă rolul prioritar pe care drepturile și libertățile omului le au, fiecare dintre acestea fiind un element solid al securității și siguranței sociale.
Convenția pentru reprimarea traficului cu ființe umane și exploatării prostituției semenilor, a fost aprobată în 2 decembrie 1949, iar România a aderat la această Convenție la 10 decembrie 1954.
Art.1 ,,Părțile la prezenta Convenție decid pedepsirea oricărei persoane care, pentru a satisface pasiunile altuia:
Ademenește,atrage sau îndeamnă ,în vederea prostituării,o altă persoană,chiar cu consimțământul acestuia;
Exploatează prostituția unei alte persoane chiar cu consimțământul acesteia
Art.16 ,,Părțile la prezenta convenție sunt de acord să ia sau să încurajeze, prin intermediul serviciilor sociale, economice de învățământ, de igienă și alte servicii conexe, indiferent că sunt publice sau private, măsurile adecvate pentru prevenirea prostituției și ale infracțiunilor vizate în prezenta Convenție“.
Convenția asupra substanțelor psihotrope, deschisă spre semnare in februarie 1971, (,,medicament cu acțiune asupra psihicului”) stupefiant = (substanță medicamentoasă) care inhibă centrii nervoși, provocând o stare de inerție fizică și pshică și care,folosită mult timp, duce la obișnuință și la necesitatea unor doze crescânde. Părțile au încheiat această Convenție din grija pentru sănătatea fizică și morală a omenirii, pentru problema sănătății publice și problema socială ,rezultate din abuzul cu anumite substanțe psihotrope.
România aderă la Convenție prin Legea nr. 118/15 decembrie 1992. Prin această Convenție statele semnatare sunt hotărâte să prevină și să combată abuzul de aceste substanțe și comerțul ilicit cu ele.
Art.20 (1) ,,Părțile vor lua toate măsurile susceptibile să prevină abuzul de substanțe psihotrope și să asigure depistarea promptă precum și tratamentul, educația, perioada postcură, readaptarea și reintegrarea socială a persoanelor interesate, ele își vor coordona eforturile în acest scop.
Convenția contra traficului ilicit de stupefiante și substanțe psihotrope deschisă pentru semnare la 20 decembrie 1988 și la care România aderă prin Legea 118/15 decembrie 1992.
Se remarcă profunda preocupare a statelor semnatare față de amploarea și creșterea producției, cererea și traficul ilicit de stupefiante și de substanțe psihotrofe, care reprezintă o gravă amenințare pentru sănătatea și bunăstarea persoanelor și au efecte nefaste asupra principiilor economice, culturale și politice ale societății.
Art.21 (1) ,,obiectul prezentei Convenții îl reprezintă promovarea cooperării între ele să poată combate cu mai mare eficacitate diversele aspecte ale traficului ilicit cu stupefiante și substanțe psihotrofe, care a u o amploare internațională. În executarea obligațiilor lor în termenii Convenției, părțile iau măsurile necesare, inclusiv măsuri legislative și de reglementare, compatibile dispozițiilor fundamentale ale sistemelor respective legislative interne”.
Reglementări regionale /europene:
Convenția Europeană a Drepturilor Omului
1) Convenția pentru apărarea drepurilor omului și a libertăților fundamentale adoptată la Roma la 4 noiembrie 1950 intră în vigoare la 4 septembrie 1953. România a ratificat-o prin Legea 30/18 mai 1994, iar mai apoi este înlocuită cu Protocolul nr. 4 din 1 noiembrie 1998.
Statele semnatare își reafirmă atașamentul lor profund față de aceste libertăți fundamentale care constitue temelia însăi a justiției și a păcii în lume și căror menținere se bazează în mod esențial pe de o parte, pe un regim politic cu adevărat democratic , iar pe de altă parte, pe o concepție comună și un respect comun al drepturilor omului din care acestea decurg .
Art. 5(1) Dreptul la libertate și la siguranță : ,,Oricine are dreptul la libertate și la siguranță”.
Art.8 ,,Orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private și la familie ,a domiciliului său și a corespondenței sale”.
Art.10/Art.11 ,,orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare, la libertatea de asociere, inclusiv dreptul de a constitui cu alții sindicate și de a se afilia la sindicate pentru apărarea intereselor sale”
Protocolul nr.4 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale încheiat la Strasbourg la 16 aprilie 1983 – intră în vigoare la 2 mai 1868 iar România îl ratifică prin Legea 30/18 mai 1994 revizuită și adoptată prin Protocolul nr.11 din 1 noiembrie 1998 .
Protocolul nr.4 instituie alte drepturi și libertăți decăt cele care sunt înscrise prin Convenție luând măsuri de asemenea pentru garantarea colectivă a acestora .
Art.1,,Nimeni nu poate fi privat de libertatea sa pentru singurul motiv că nu este în măsură să execute o obligație contractuală “ .
Art.2 alin.1 ,,Oricine se găsește în legalitate pe teritoriul unui stat are dreptul să circule în mod liber și să-și aleagă în mod liber reședința sa“.
Protocolul nr .6 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale privind abolirea pedepsei cu moartea, intră în rigoare la 1 martie 1985 și ratificat de România prin Legea 30 pe 1994-Protocolul nr.11 – 1 noiembrie 1998.
Art.1,,Pedeapsa cu moartea este abolită. Nimeni nu poate fi condamnat la o asemenea pedeapsă și nici excutat“.
Convenția Europeană pentru prevenirea torturii și a pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante intrată în rigoare la 1 februarie 1989(în Conveția de la Strasbourg 26 noiembrie 1987).
Protocolul nr.2 la Convenția Europeană pentru prevenirea torturii și a pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante, adoptat la Strasbourg în 4 noiembrie 1993 –ratificat de România –Legea 30 pe 1994-Protocolul nr. 11 – 1 decembrie 1998.
Carta Socială Europeană adoptată la Strasbourg la 3 mai 1996 și ratificată de România prin Legea nr.74/3 mai 1999 .
Carta Socială Europeană – creație a statelor membre ale Consiliului Europei – a fost realizată pentru a realiza o uniune mai strânsă între membrii săi, prin protecția și promovarea idealurilor și principiilor care sunt patrimoniul lor comun și pentru favorizarea programului lor economic și social, în special prin apărarea și dezvoltarea drepturilor omului și libertăților sale fundamentale.
Se garantează astfel dreptul la muncă, dreptul la securitate și igienă în muncă, dreptul la salarizare echitabilă, dreptul copiilor și al tinerilor la protecție etc.
Art.30 ,, În scopul asigurării exercitării efective a dreptului la protecție împotriva sărăciei și excluderii sociale, părțile se angajează :
a) se iau măsuri în cadrul unei abordării globale și coordonate pentru promo-varea accesului efectiv în special la angajare, locuință, formare, învățământ, cultură, asistență socială și medicală a persoanelor care se găsesc sau care riscă să se gasească într-o situație de excludere socială sau de sărăcie și al familiei acestora;
b) dacă este necesar să se reexamineze aceste măsuri în vederea adoptării lor (34 CE/Protocolul 92).
Protocolul privind politica socială a fost modificat prin actul de aderare din 1994 și decizia Consiliului din 1 ianuarie 1995.
Acordul asupra politicii sociale încheiat între statele membre ale Comunității Europene cu excepția Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord .
Art.1 ,,Comunitatea și statele membre au ca obiective promovarea ocupării locurilor de muncă ,ameliorarea condițiilor de viață și de muncă, o protecție socială adecvată , dialogul social , dezvoltarea resurselor umane încât se permită un nivel ridicat și durabil de ocupare a forței de muncă și lupta împotriva marginalizării.
Recomandarea nr.20 /6 octombrie 2000 privind prevenirea comportamentelor criminale .
Consiliul Europei: ,, Comitetul de Miniștri recomandă statelor membre să promoveze strategii naționale psiho-sociale precoce ( timpurii ) în scopul de a preveni comportamentele criminale copiilor cu deficiențe de socializare .
Convenția pentru protecția drepturilor omului și a demnității finței umane față de aplicațiiunile biologiei și medicinei: Convenția asupra drepturilor omului și biomedicinei (iuluie 1996-februarie 1997)
Art.1 ,,Părțile la prezența Convenției protejează ființa umană în demnitatea și identitatea sa și garantează oricărei persoane, fără discriminare, respectul integrității sale și al altor drepturi și libertăți fundamentale ale sale față de aplicațiile biologiei și ale medicinei.
Convenția prevede măsuri de protecție a vieții intime și dreptului la informație în ceea ce privește sănătatea parsoanei, protecția persoanelor supuse cercetării științifice, protecția persoanelor care nu au capacitatea de a-și exprima con-simțământul cu privire la o cercetare , protecția persoanelor care nu au capacitatea de a-și exprima consimțământul cu privire la prelevarea de organe.
CAPITOLUL II
IMPACTUL CREAT DE PENALITATE ÎN CONTEXTUL
ASIGURĂRII SIGURANȚEI ȘI SECURITĂȚII SOCIALE
1. Impactul asupra individului –factor activ
În cadrul asigurării siguranței și securității sociale “individul” are un rol fundamental , el fiind punctul de plecare al unui întreg sistem social,dând naștere prin acțiunile sau inacțiunile sale la reacții din partea semenilor săi cu care vine în contact,modificând starea, natura, existența diferitelor relații pe care le are cu societatea în general și participând astfel la funcționarea unui întreg lanț politic, social, economic ,cultural,în care dacă ,,el” – o simplă verigă s-ar slăbi sau rupe va încetini,afecta activitatea întregului .
Legătura individ – societate în noile condiții socio-istorice la începutul secolului XXI este absolut necesară o cerință a propriei existențe sau mai curând a supraviețuirii societății omenești. Individul va realiza acest lucru numai dacă își va subordona propriile cerințe și interese personale societății, colectivității din care face parte, fără a produce conflicte care ar putea tulbura viața structurii sociale.
Acțiunea sau inacțiunea periculoasă la adresa societății va determina din partea acesteia o reacție de stopare a cauzelor negative care le-a produs și de asemenea măsuri care să o apere de aceste probleme. Societatea se poate asemăna cu un organism,o ființă care în decursul existenței sale este afectată de mai multe ori de diferite boli sau răni;acestea afectează anumite părți, zone ale corpului său, iar atenția întregului organism va fi direcționată pentru descoperirea acelor zone, regiuni afectate și canalizarea întregii energii pentru o vindecare rapidă, lipsită de riscuri.
În același mod va reacționa societatea la afectarea unei anumite structuri din ea sau dereglarea unui mecanism acțiune-reacțiune între individ și societate .
Comportamentul și atitudinea individului atrage o reacție corespunzătoare din partea societății,conform principiului impus : ,,nimeni nu este mai presus de lege”, dacă aceasta își respectă drepturile și obligațiile sale pe care le are în societate și impuse de norme juridice bine delimitate, atunci societatea nu va face altceva decât să-l orienteze, să-i canalizeze și să-i valorifice la maxim energiile pozitive; dacă însă acestea nu respectă aceste norme care-l privesc și pe care ar trebui să le aplice în activitatea sa atunci intervine sancțiunea – adică intervine forța de coerciție a statului prin măsuri de constrângere. Aceste măsuri de constrângere trebuie să vizeze atât sancțiunea propriu-zisă cât și posibilitatea ca aceasta să fie model pentru ceilalți și să aibă astfel caracter preventiv.
Individul, factor activ al societății, al asigurării acestui climat de siguranță și securitate socială este un conglomerat complex de idealuri, cerințe, sentimente, comportamente, atitudini,care sunt combinate într-un mod nou și deosebit pentru fiecare în parte,deoarece fiecare în felul nostru suntem unici;nu există niciunde doi indvizi identici cu aceleași trăsături fiziologice și psihice , morale sau comporta-mentale și nici nu vor fi vreodată. Natura și mediul în care trăim ne face să fim deosebiți unii de alții cu toate că,de exemplu,individul x are un frate geamăn y, dar ei sunt total diferiți prin gesturi, atitudini, percep diferit unele probleme, acționează astfel la anumiți stimuli din exterior. Astfel fiecare individ are o reacție diferită față de oricare altcineva și modifică în felul său relațiile pe care le are cu societatea: de acceptare – adică de respectare a prinncipiilor și normelor impuse de aceasta sau de neacceptare, ignorare sau încălcare și posibilitatea creării conflictului ruperii echilibrului într-un anumit punct al sistemului.
S-a stabilit că trebuie să existe permanent un echilibru între scopurile ce urmează a fi atinse și mijloacele disponibile la nivelul individului; astfel nevoile sale cotidiene trebuie satisfăcute cu necesitate datorită constituției fiziologice a omului; de exemplu: nevoia de a mânca – primordială pentru existența vieții – dacă nu este satisfăcută sau nu există mijloacele reale prin care aceasta poate fi satisfăcută , poate schimba comportamentul individului care va reacționa aproape instinctual, animalic pentru a-și satisface această nevoie, împingându-l spre infracționalitate – putând chiar ucide pentru aceasta.
Timpul a demonstrat că orice transformare violentă va produce nu numai o tulburare a societății, dar și criminalitate ,crescând astfel infracționalitatea.
Individul este un factor activ deoarece este determinant pentru rata infracționalității el poate crește sau scădea intesitatea și dimensiunile acesteia prin propriul său comportament. Fiecare din noi moștenim de la strămoșii noștrii pe scara evoluției genetice anumite instincte negative,porniri animalice care prin educație și adaptare la mediu ar trebui foarte ușor controlate. Din păcate deficiențele de cultură și educație acumulate pe timpul vieții, modul de adaptare la stimulii exteriori ,la mediu,relațiile cu ceilalți indivizi și influența unora dintre ei duc la acutizarea unor asemenea instincte și reacții denaturate care produc tulburare în sistemul social.
Individul a trebuit să se dezvolt și să se autoperfecționeze pentru a putea exista,trecând de la o stare socială la alta, iar din punct de vedere al existenței și axiologiei sale este și va rămâne un produs social.
În acest fel, comparativ și concomitent cu evoluția umană, dreptul s-a adaptat permanent la nevoile societății și problemele cu care se confruntă. ,,Dreptul nu a fost și nu poate fi absolut, etern, fix, el evoluează în timp, de la o perioadă la alta ,fiind supus unor transformări succesive. De aceea, dreptul ca produs al vieții sociale și ca forță socială pentru menținerea echilibrului social, nu se poate sustrage transformărilor și evoluției sociale”.
Individul, cu toate că este generator de conflicte și societatea în ansamblul ei, resimt permanent ideea de securitate socială și aceasta nu poate fi dată decât de o atitudine fermă și obiectivele legii penale care are ca scop apărarea ordinii de stat și a ordinii sale drepte, deci previne și combate faptele antisociale apreciate ca infracțiuni.
Securitatea socială reprezintă acea componentă a securității naționale care este constituită dintr-un sistem de legi ,instituții și activități destinate asistării persoanelor afectate de anumite riscuri, la care este expusă în principiu întreaga populație și prin care se alocă resurse în aceste scopuri, cu titlu de drepturi prevăzute de lege și nu ca ajutor filantropic.
Un factor important care contribuie la asigurarea securității sociale este re-prezentat de legislație și modul în care este percepută și aplicată. Aceasta trebuie să țină seama de individ , să-i apere drepturile și interesele și de asemenea să constituie într-adevăr,un instrument de prevenire a infracționalității și totodată un mijloc de sancționare obiectivă a infracțiunilor.
Pentru înțelegerea reacțiilor factorului activ – individ în cadrul societății, cercetarea criminologică a făcut apel la ajutorul psihologiei care a lămurit unele probleme legate de complexitatea naturii umane, caracterul procesual al matu-rizării sociale, disponibilitățile mari de transformare și educare a omului, inclusiv al omului delincvent , discrepanțele și carențele de adaptare ale omului la transformările rapide și profunde ale societății. Eficientizarea studiilor sociologice, psihologice și mai ales criminologice, se impune datorită creșterii de la un an la altul, a faptelor sociale în care sunt implicați un număr tot mai mare de minori, adolescenți și tineri.
Prin intermediul procesului de socializare, orice societate transmite membrilor săi, modelul său normativ și cultural, facilitându-le integrarea socială, ,,învățarea culturii grupului din care fac parte și deprinderea cu rolurile sociale pe care trebuie să le îndeplinească“. Această socializare determină individul să manifeste puternice tendințe de adeziune la normele și valorile grupului. Această tendință a comportamentului de a fi în concordanță cu regulile prescrise și așteptările grupului, denumită ,,conformitate”, se deosebește de conformism care constă în acceptarea mecanică (fără motivații interioare) a normelor împotriva propriilor convingeri ale individului. Opusul stării de conformitate este nonconfomitatea sau mai precis ,,devianța” care se poate defini ca lipsa de adeziune la modelul normativ și axiologic al grupului, manifestate pritr-un comportament care încalcă prescripțiile normative și violează cerițele culturale , de la un grup la altul și de la o societate la alta, împiedică însă să se considere comportamentul deviant ca fiind universal.
În opinia lui Sorin M. Rădulescu, comportamentul deviant poate fi înțeles în două moduri :
– fie ca produsul incapacității funcționale a individului, datorită unor deviații fiziologice sau anormalități psihice;
-fie ca rezultat al unui comportament perfect normal dar incompatibil cu standardele de normalitate ale grupului.
Pentru a putea explica infracțiunile, cercetătorii au încercat să pătrundă în interiorul personalității umane, încă de la formarea acesteia la vârste fragede, când apare delincvența juvenilă și de asemenea individul a luat contact cu legea penală, punându-se problema resocializării individului și problemele pe care le implică, căutând germenii care stau la baza apariției infracțiunilor înainte și după comiterea lor.
Problema personalității umane constituie în prezent, obiectul a numeroase cercetări științifice în preocuparea de a descifra procesele psihice care explică conduita umană, inclusiv comportamentul minorului infractor. O categorie specială de infractori o reprezintă minorii, care reprezintă un factor de risc în plus pentru societate .
Ideea după care în centrul preocupărilor organelor judiciare trebuie să stea, nu minorul ca infractor, ci ca om, ca personalitate supusă transformării spre a identifica, pe baza unei asemenea analize, căile cele mai eficiente de influențare și recuperare a acestuia , este cu atât mai valoroasă cu cât delincvenții minori se află încă în faza de formare și ca atare sunt deosebit de receptivi și sensibili la acțiunilor factorilor din mediul social .Aceasta înseamnă că trebuie să ne preocupe mai mult ceea ce va deveni minorul, (viitorul lui ), decât ceea ce acesta a făcut (faptele comise).
Personalitatea est un fenomen bio-psiho-social și cultural care deține controlul într-o proporție foarte mare asupra individului, determinând modul lor de acțiune și comportamentul; se are în vedere atât dimensiunea psihologică a personalității care este prin excelență una de diferențiere, de interiorizare a individului social, de surprindere a trăsăturilor subiective, în corelație cu realitatea naturală și socială, cu obiectivitatea faptelor de cultură, cât și dimensiunea în care personalitatea apare ca relație socială, ca angajare concretă activă și integrată în amplul proces de transformare a societății.
Participarea activă a omului la viața socială, face ca și viața psihică să capete un aspect social, ceea ce relevă relația strânsă dintre subiect și obiect, dintre act și motiv, iar prin interacțiunea factorilor interni cu cei externi, se ajunge la un rezultat al dezvoltării depline și unitare a însușirilor persoanei și ca urmare la un comportament ,,tipic și unic” care pune în evidență personalitatea. Cu alte cuvinte: ,,structura psihologică a persoanei umane nu poate fi înțeleasă fără infrastructura biologică, pe care ea se clădește și fără suprastructura socială în care ea se integrează.
Astfel spus: ,,persoana nu poate fi modelată înăuntrul unicității sale, ci doar prin intermodelare, care reprezintă modalitatea cea mai adecvată pentru înțelegerea naturii sociale a ființei omenești, angajată printr-o triplă activitate modelantă: a naturii, a oamenilor, a sa însăși”. S-a observat de asemenea, că nu este posibil să se raporteze un delincvent la un alt delincvent – socotind că unul sau altul pentru alți minori – fără riscul de a nesocoti cerințele unei analize concrete raportate la particularitățile persoanei analizate la nivelul real de personalitate al delincventului, chiar în condiții egale de vârstă și mediu.
Minorul delincvent nu se poate situa deodată la nivelul minorului cu o viață normală; s-a spus chiar că ,, delincventul este într-o permanentă competiție cu un model pe care nu-l va putea realiza niciodată“. S-a susținut că ,,procesul de reeducare este cel mai dramatic proces al personalității umane”.
Personalitatea minorului delincvent constituie, așadar, rezultanta unor permanente și multiple raporturi de condiționare reciprocă și de interdependență atât între trăsăturile dfinitorii ale personalității minorului care a comis o infracțiune – aflată în plin proces de structurare sub presiunea factorilor individuali și sociali- și care-l fac să se manifeste specific, cât și între personalitatea lui ca sistem ( structură bio-psiho-socială și condițiile concrete de mediu în care minorul se formează și trăiește.
Problematica complexă și complicată pe care o reflectă procesul de revenire la o viață normală,în societate, a persoanelor care au executat o sancțiune de drept penal, mai ales privativă de libertate, decurge în mod firesc, prin scop și finalitate, din social obiectivă a implicării tuturor membrilor societății în dinamica transformărilor actuale cu care aceasta se confruntă, din rândul cărora foștii infractori nu pot fi excluși. În primul rând ne confruntăm cu fenomenul ,,stigmatizării” care apare în urma comiterii unei infracțiuni, dar mai ales în urma sancționării infractorului .Individul asfel etichetat devine inevitabil marginalizat. Reacția de respingere a societății determină aproape întotdeauna o contra-reacție, din partea acestuia manifestată în opoziția față de normele legale, făcând reintegrarea dificilă.
2. Impactul asupra macrosocialului :
Societatea actuală precum și cele care au existat de-a lungul timpului au fost structurate pe anumite clase sociale , anumite nivele care se deosebeau și erau delimitate de criterii și factori economici, sociali, politici, culturali, relgioși, etnici etc. și în acest fel vor fi toate tipurile de societăți care vor urma.
,,Macrosocialul” reprezintă în fapt macrostructura socială care nu este altceva decât totalitatea relațiilor și instituțiilor dintr-o societate. Relațiile care se stabilesc între oameni, indivizi ,diferă în funcție de nivelul pe care se află și de personalitatea fiecărui individ și rezultă astfel o multitudine de interconexiuni și interdependențe umane. Toate acestea deoarece omul a constatat în evoluția și dezvoltarea sa că el nu poate trăi izolat, fără a comunica cu ceilalți, fără a putea avea aceste relații și schimburi (culturale, sociale, economice) cu ceilalți, cu societatea benefice atât pentru aceștia, cât ți pentru el însuși.
Societatea în care trăim se confruntă din ce în ce mai mult cu dificultățile cotidiene, marile probleme legate de economia în tranziție, rata șomajului în continuă creștere, scăderea nivelului de trai care, în mare măsură, concură cu alți factori , la creșterea necontrolată a ratei criminalității.
Fiecare clasă a societății resimte astfel, impactul creat de penalitate în funcție de relațiile directe sau indirecte cu persoanele care au fost sancționate penal, suferind chiar sancțiuni private de libertate; membrii claselor cu un statut superior celorlalte sunt impasibil neinteresați în marea lor majoritate de viitorul lor deoarece nu vin în contact direct cu aceștia; cei cu care indivizii aceștia, unii recidiviști, alții la prima condamnare, vin în contact direct, angajatorii, familiile și apropiații fostului condamnat, resimt un sentiment de ajutor pentru ei și consideră că trebuie aplicate măsuri speciale pentru aceștia.
Instituțiile statului încearcă pe cât posibil să ajute la reintegrarea acestor oameni în cadrul societății, prin programe speciale și activități specifice care să-i favorizeze în obținerea unui statut social cel puțin egal cu cel dinaintea pedepsei.
Acești indivizi sunt adevărate răni pe trupul unei societăți bolnave și pentru restabilirea normalității este nevoie de complicarea întregii societăți, a familiei instituțiilor publice și bisericii într-un mod mult mai convingător decât au făcut-o până acum .
De asemenea societățile resimt diferit impactul penalității deoarece trăsăturile generale și specifice ale delictelor și crimelor sunt evaluate și în funcție de legislația penală , existând diferențe sensibile de la un sistem juridic la altul , diferențe ce țin de tradițiile istorice și culturale, de moravurile și obiceiurile fiecărei societăți.
Societatea resimte un dublu impact – unul cel al existenței criminalității (totalitatea infracțiunilor) al cărui pericol social diferă de la caz la caz, iar cel de-al doilea, constă în încercarea de reintegrare a celor care au săvârșit fapte penale și au suferit acțiuni penale și îndepărtarea lor de factorii criminogeni, capabili să-i influențeze în săvârșirea unor noi abateri.
Din punct de vedere strict juridic, un comportament delincvent este definit ca fiind un tip de conduită care încalcă legea, privită ca ansamblu de reguli normative edictate și aplicate de către autoritate statal-politică. Pornind de la caracteristicile comune ale acestei forme particulare de devianță manifestate în orice societate, o serie de autori disting următoarele trăsături dinstinctive ale delincvenței:
violarea unei anumite legi (penală, civilă, militară etc.) care prescrie acțiuni sau sancțiuni punitive împotriva celor care o încalcă;
manifestarea unui comportament contrar codurilor morale ale grupului, fie ele formale sau informale, implicite sau explicite;
săvârșirea unei acțiuni antisociale cu caracter nociv pentru indivizi sau grupuri sociale;
Așa cum arată o serie de criminologi juriști, sociologi, criteriile normativului penal nu sunt suficiente și nu sunt singurele în măsură să ofere repere precise pentru evaluarea și clarificarea delictelor și crimelor, cu atât mai mult cu cât,dat fiind caracterul lor formal și neutru, în raport cu indivizii particulari ignoră de cele mai multe ori, cauzele, factori și condițiile generatoare sau favorizatoare de acte antisociale. Chiar dacă, aparent, delictul apare ca un fenomen juridic, reglementat prin normele dreptului penal , el este primordial, un fenomen social, care se produce în societate având consecințe negative și distructive pentru securitatea indivizilor și grupurilor.
Evoluția și tendințele delictelor și crimelor, intensitatea și gravitatea acestora, ca și a efectelor negative asupra ordinii sociale, determină modificări corespunzătoare în planul normativului penal. Astfel într-o anumită perioadă de creștere a intensității cât și a gravității delictelor și crimelor se produce în mod corelativ, și accentarea noțiunilor penale și invers, într-o perioadă de diminuare sau reducere a infracțiunilor săvârșite, într-o societate se restrânge sfera incriminărilor și pedepselor.
Astfel societatea – macrosocialul trebuie să funcționeze ca un sistem adaptabil și flexibil din punct de vedere legislativ și al punerii în practică a legilor în funcție de problemele sociale și intensitatea cu care acestea funcționează .
Privită la o primă analiză , criminalitatea apare ca un fenomen juridic, reprezentând ansamblul încălcărilor și abaterilor cu caracter penal, ea este totodată, și un fenomen social care se produce și reproduce în cadrul societății, având o determinare socială și individuală și determinând consecințe antisociale ce se resimt la nivelul indivizilor , grupurilor și instituțiilor sociale , impunând adoptarea unor sancțiuni sociale organizate față de indivizii delincvenți.
Actul delincvent, ca atare, reprezintă expresia unui șir de acțiuni și conduite care contrastează puternic cu normele de conviețuire existente în cadrul familiei, instituțiilor, societății. Deși recunoașterea și sancționarea diferitelor delicte ( crime ) reprezintă o ,,universalitate culturală”, există diferențe sensibile, din punct de vedere cultural , în denumirea anumitor acte ca periculoase și în discernerea intensității și gravității acestora. Gradul până la care un comportament antisocial sau imoral devine periculos pentru ordinea socială, depinde în mare măsură, de caracterul coercitiv sau dimpotrivă, permisiv al normelor sociale.
De aceea, legea penală nu urmărește eliminarea totală a delictelor sau crimelor dintr-o societate, ci menținerea lor la un ,,nivel tolerabil“, orice depășire a acestui nivel putând fi interpretat ca un semn de tensiune în sistemul social respectiv și în același timp, ca un avertisment al unei posibile crize a principalelor instituții sociale.
Orice societate se confruntă cu fenomene de crimă și infracționalitate, întrucât noțiunea de delincvență este implicată în ideea de societate. Întrucât nu poate exista o societate ,,în care indivizii să nu se abată mai mult sau mai puțin de la tipul colectiv, este inevitabil ca pentru aceste abateri să fie unele care prezintă caracter criminal”.
Emile Durkheim considera crima ca un ,,fenomen normal“, cu condiția ca ea să nu depășească anumite limite care fac imposibilă funcționarea societății și conviețuirea indivizilor. Fiind legată de ,,condițiile fundamentale ale oricărei vieți sociale “ , delincvența include acele abateri și încălcări ale normelor de conduită care ,,ofensează unele sentimente colective“, necesitând adoptarea unor măsuri de apărare socială și de reprimare aconduitelor periculoase.
În aceste condiții observăm că societatea are la dispoziție fie o acțiune preventivă , una sancționatorie și una de adaptare, integratorie a persoanelor care au executat o pedeapsă penală.
Norma penală impusă de societate prin instituțiile sale legislative obligă individul și acest sistem macrosocial la o anumită conduită și de asemanea precizând și urmările încălcării acesteia. Tocmai aici intervin devianța și crima, care nu sunt altceva decât o ieșire din repertoriul rolurilor și statusurilor sociale, o stare de ,,alienare“ pe care societatea are însă capacitate de a o înlătura prin intermediul mijloacelor de control social care-i stau la dispoziție.
De aceea, devierea de la normele societății este chiar necesară și normală dacă societatea dorește să rămână flexibilă schimbării și adaptării. Acolo unde există devianță și crimă, sentimentele colective sunt suficient de flexibile și puternice ca să dobândească noi forme de manifestare și uneori, crima ajută la determinarea formei pe care o vor dobândi, reprezentând, într-o anumită măsură, un fel de ,anticipare” a morbidității , un pas spre ,,ceea ce va fi“. Totodată devianțele și crima sunt normale și în termenii consecințelor lor, întrucât orice act criminal activează o reacție de respingere din partea societății. În consecință actul deviant sau criminal generează consecințe neanticipate ale ,,conștiinței colective” în sensul întăririi consensului normativ și sancționator, contribuind, indirect la ,,unirea și întărirea cunoștințelor ridicate“.
Societatea trebuie să fie pregătită așadar în orice moment cu mijloacele necesare, fie că sunt ele de ordin științific, material, legislativ, educativ etc., pentru a face față permanentelor transformări pozitive sau negative care se desfășoară în cadrul evoluției sale și pentru a putea preveni eventualele crize sociale ce ar putea apărea.
3. Represiunea care intervine din partea statului de drept printr-o reacție socială adecvată
Statul a stabilit și a creeat anumite norme sociale și juridice care să prescrie pentru buna funcționalitate a societății, a sistemului socio – politic sau economico – cultural, indicând astfel ceea ce este drept sau nedrept, moral sau imoral, licit sau ilicit , legal sau ilegal etc., reprezentând astfel o prioritate a grupului, dar și un punct de referință pentru diferite situații sociale și stabilind în același timp zona de permisibilitate a acțiunii și comportamentului indivizilor.
Rolul statului și al dreptului este unul decisiv în cadrul proceselor de transformare prin care trece țara noastră , ca urmare a dezvoltării relațiilor de producție private în industrie, transporturi, finanțe și în agricultură, generalizându-se relații sociale noi .
Dreptul este de asemenea un instrument reglator și normativ indispensabil, care este reglat să reglementeze toate relațiile sociale într-o direcție și într-un spirit democratic.
Respectarea normelor de drept asigură anumite avantaje materiale și morale ale oamenilor: posibilitatea participării la conducerea statului, respectarea dreptului de proprietate și al muncii, apărarea persoanei, individului, în ceea ce privește viața, sănătatea și integritatea sa, apărarea patrimoniului (domeniul privat precum și domeniul public) și dezvoltarea conștiinței morale a omului.
Nu întotdeauna aceste norme sociale și juridice sunt respectate și nu de toți indivizii, aceștia încălcând ordinea de drept, drepturile statului sau ale cetățeanului. Majoritatea sunt încălcări mai ușoare al ordinii de drept al căror pericol social nu este unul deosebit de grav, cum ar fi de exemplu așa – numitele contravenții sau delictele civile, încălcările de ordin disciplinar care nu implică o regresiune accentuată și puternică din partea statului de drept, dar sunt și acestea sancționate administrativ (amenzi) sau disciplinar (retrogradări) sau civil (despăgubiri civice etc.) .
Există și încălcări mai grave al ordinii de drept care prezintă un pericol social mare. Astfel de încălcări tulbură în mod evident ordinea de drept fiindcă produc urmări sociale mai grave, deoarece pun în pericol diferitele relații sociale, reglementate prin norme de drept, diferitele valori sociale, cum sunt proprietatea, persoane și drepturile omului sau statutul etc. aceste încălcări grave devin astfel încălcări infracționale sau criminale.
Fapte ca omorul, vătămarea gravă a integrității corporale, trădarea de patrie, delapidarea, spionajul, calomnia, darea sau luarea de mită, neglijență gravă în serviciu, furtul din avutul public și privat și altele prezintă un pericol social grav, și i-au caracterul unor fapte infracționale sau criminale. Astfel de fapte grave, infracționale sau criminale nu pot fi combătute prin sancțiuni civile sau administrative, ci prin sancțiuni corespunzătoare gravității lor , anume prin sancțiuni penale, prin pedepse. Totalitatea încălcărilor infracționale sau criminale reprezintă infracționalitatea, fenomen social și juridic, deosebit de periculos, care trebuie combătut cu fermitate.
Un astfel de fenomen, bineînțeles, nu poate fi îngăduit. Tolerarea lui ar însemna, în fond, încurajarea și extinderea lui, ceea ce ar duce la urmări individuale și sociale și mai grave; din această cauză criminalitatea a fost dintotdeauna combătută și reprimată.
Mai întâi de toate organele specializate ale statului de drept , trebuie să descopere și să localizeze cauzele care au determinat crimnalitatea , care mai întâi de toate sunt de ordin material – economic și social, rezultând astfel că această combatere se va face prin mijloace materiale, economice și sociale. Pe lângă acestea este necesar să se folosească și mijloace de ordin preventiv, cum sunt mijloacele administrative (paza bunurilor , de exemplu),mijloace disciplinare, mijloace instructiv-educative și altele. Acestea împreună vor contribui la prevenirea infracțiunilor, la îndiguirea fenomenului și ele trebuie folosite încontinuu și simultan.
Totuși toate aceste măsuri și mijloace folosite de statul de drept pentru reprimarea criminalității, se dovedesc a fi insuficiente și lipsite de eficacitate și de aceea, este necesar să se aibă în vedere infracțiunile săvârșite și să se folosească și mijloace mai directe,mai prompte. Aceste mijloace se referă la autorii infracțiunilor, la infractori și sunt de natură regresivă, penală. Ele constau în aplicarea de pedepse infractorilor, în aplicarea constrângerii penale.
Se impune deci cu necesitate, existența pedepselor deoarece implicarea acestora ar face ca cel ce a săvârșit o infracțiune, să continue săvârșirea și altor infracțiuni, îndemnându-i și pe alții care nu au săvârșit infracțiuni să săvârșească asemenea încălcări ale ordinii de drept, ducând astfel, starea societății spre anormalitate, anarhie și haos.
În afară de pedepse când este vorba de infractorii minori și anormali, trebuie să se aplice măsuri de siguranță sau măsuri educative; se mai pot aplica în anumite cazuri și măsuri administrative sau social publice. Desigur, atunci când este vorba de infracțiuni grave împotriva vieții, libertății și sănătății omului, regresiunea penală trebuie aplicată cu toată rigoarea.
Pentru ca faptele socotite infracțiuni să fie bine delimitate și identificate, pentru ca acestea să cuprindă numai fapte cu adevărat periculoase pentru societate, este necesară reglementarea juridică, pentru ca pedepsele să fie bine alese și bine delimitate, pentru ca acestea să fie aplicate și folosite în mod just, este necesară de asemenea, intervenția legală care să indice toate aceste elemente și liniște. Este necesar de asemenea, ca cercul persoanelor supuse pedepselor, să fie bine fixat pentru ca pedepsele să lovească numai , pe cei vinovați, pe cei care au săvârșit infracțiuni, este iarăși necesar să iintervină normele de drept penal.
Reacția împotriva criminalității a fost îmbinată între reacția socială (a societății) și reacția judiciară, de drept (a statului), prima prin mijloace morale și materiale, iar cea de-a doua, prin metode proprii normelor juridice, culminând cu sancționarea celor vinovați ,,ceea ce frapează în ansamblul mijloacelor folosite pentru a combate criminalitatea este faptul că ele au fost puse în aplicare fără să existe o veritabilă preocupare de cunoaștere, pe baze științifice a izvoarelor acestui fenomen complex.
Cuvântul ,,represiune“ constă în reprimare prin violență a unei acțiuni de opoziție, de revoltă; acțiuni drastice, intreprinse în acest scop.
De-a lungul timpului, vreme îndelungată reacția socială, antifracțională , a avut un caracter strict regresiv, a fost identificat din activitate, când răzbunarea privată limitată restrânge riposta de la nivelul grupului , concentrând-o asupra făptuitorului fiind echivalentă prin răul provocat (legea talionului). Anterior, cutumele justiției private, considerau că ofensa adusă unui grup trebuie să se repercurteze asupra clanului din care face parte, responsabilitatea ripostei, aparținând întregului grup, responsabilitatea individuală pentru fapta comisă fiind colectivă.
Cesare Beccaria, unul din adepții modelului regresiv, reprezentantul Școlii Clanee, afirma în tratatul său: ,,Pentru ca o pedeapsă să nu constituie un act de violență împotriva cetățeanului, ea trebuie să fie esențialmente publică, promptă, necesară, cea mai slabă dintre pedepsele aplicabile în cicumstanțele date, proporțională cu delictul și stabilită prin lege“.
Un alt model de reacție împotriva criminalității este modelul primitiv care aparține doctrinei pozitiviste de la sfârșitul secolului al XIX –lea. Fondatorul acesteia a fost juristul și sociologul Enrico Ferri, care contestă modelul regresiv conceput de școala clasică. Enrico Ferri afirma că, infracțiunea este mai întâi un fenomen natural și social care trebuie prevenit , și apoi este o entitatea juridică; pedeapsa constituie un mijloc de apărare socială cu caracter curativ prin care se urmărește vindecarea infractorului. Tot acesta suuține necesitatea luării unor decizii de ordin social și economic, care să elimine, eventual să limiteze, rolul factorilor criminologici.
Doctrina apărării sociale reprezentată de: Fillipe Grammatica (Italia), Marc Ancel (Franța) și Thorsten Sellin (SUA) a apărut după cel de-al doilea război mondial și încearcă să îmbine cele două concepții (ale școlii clasice și școlii pozitiviste), conferind dreptului penal o nouă finalitate, respectiv: apărarea socială atât prin prevenire cât și prin regresiune.
Cel mai evoluat model de reacție socială împotriva criminalității, se pare că este modelul curativ al politicii penale, care s-a fundamentat pe rezultatele cercetării științifice în criminologie. Fundamentarea științifică a tendinței nonagresive, în politica penală a fost stimulată și de evoluția criminologiei în perioada interebelică, mai ales a criminologiei clinice, care situează persoana infractorului în centrul preocupărilor , urmărind tratamentul și resocializarea acestuia. Dintre efectele produse de acest model au fost: probațiunea (cu consecințe deosebite în cadrul sistemului anglo- saxon ); suspendarea pronunțării pedepsei, reforma sistemului penitenciar (a vizat umanizarea regimului de executare în mediu închis și realizarea unui tratament adecvat de resocializare a infractorului); ideea tratamentului post penal (vizează sprijinirea infractorului la ieșirea din penitenciar, astfel încât acesta să evite situațiile criminogene și să atenueze procesul de stigmatizare) .
Modelul curativ de politică penală constituie un succes important al criminologiei tradiționale , iar nereușitele care au apărut pe parcursul transpunerri lui în realitate nu se datorează lipsei fundamentului teoretic, ci condițiilor social – economice și culturale specifice fiecărei țări.
În reacția regresivă a sa, statul de drept trebuie să țină cont de principiul umanismului , în ceea ce privește adoptarea unui nou sistem de pedepse care înlătură pedeapsa cu moartea, reglementări speciale referitoare la minori, în manifestarea în multiple instituții de individualizare și atenuare a răspunderii penale, înlocuirea acesteia cu răspunderea disciplinară sau administrativă acolo unde pericolul social e scăzut; de asemenea umanismul dreptului nostru penal, se manifestă din plin în concepția și reglementarea executării pedepsei și în special a închisorii.
CAPITOLUL III
ACTIVITĂȚI DE NATURĂ INFRACȚIONALĂ CARE POT PUNE ÎN
PERICOL SIGURANȚA ȘI SECURITATEA NAȚIONALĂ (SOCIALĂ)
1. Tipologii infracționale.
Studiul aprofundat al problemelor fenomenului criminalității au dus la des-coperirea și elaborarea unor tipologii ale infractorilor, fiecare criminolog remarcabil aducându-și contribuția sa la aceste clasificări care au ușurat și vor ușura desfășurarea cercetării criminologice.
Aceste clasificări sunt în fapt instrumente de lucru, mijloace care ajută la o anumită direcționare a activității de prevenire și combatere a comportamentelor criminale, precum și la individualizarea proceselor de reducere și reintegrare socială.
Sub aspect normativ-juridic avem mai multe clasificări dintre care mai importante sunt următoarele :
a) în funcție de gradul de conștiizare și control al comportamentelor criminale există:
-infractori normali;
-infractori anormali;
b) în funție de vârstă infractorului:
-infractori minori;
-infractori majori;
c) în funcție de repetabilitatea actelor criminale;
-infractori primari sau nerecidiviști;
-infractori recidiviști.
Îmbinarea cercetării criminologice cu cea psihologică a infractorilor a dus la determinarea unor multiple clasificări care permit încadrarea acestora în anumite tipare și oferă posibilitatea înțelegerii depline a fenomenului criminalității.
Criminolugul Levis Yablonski stabilește (în funție de faptul dacă antisociabilitatea reprezintă sau nu o coordonată fundamentală a personalității individului ) două tipuri de infractori:
a) infractori ocazionali sau situaționali care sunt socialmente adaptați și nu au de a face cu justiția decât printr-un concurs particular de împrejurări marea lor majoritate regăsindu-se social și nerecidivând;
b) infractori de carieră care se caracterizează prin antisociabilitate inadaptabilitate socială și de a-și organiza metodic actul infracțional; aceștia sunt nu de puține ori inteligenți, revăzători, activi. Din punct de vedere al temperamentului și caracterului sunt plini de inițiativă, calmi, hotărâți, iar în ceea ce privește afectivitatea sunt reci, insensibili emoțional, sunt permanent nesatisfăcuți și nu-și pot amâna satisfacțiile imediate. Criminalii de carieră sunt de obicei formați și socializați în direcția comiterii, într-un sistem de valori normale de cel utilizat de majoritatea populației.
Principala deosebire dintre infractorii de carieră și cei ocazionali este că prima caută și provoacă situațiile infracționale, pe când ocazionalul este de obicei produsul circumstanțelor.
Având în vedere modul în care personalitatea infractorului afectează comportamentului lui criminal, Levis Yablonski, diferențiază patru categorii de criminali:
A) Criminalii socializați sunt cei care prezintă tulburări emoționale mai mari decât orice persoană car nu a comis infracțiuni; ei devin criminali datorită contextului social în cadrul căruia învață reguli și valori deviante.
B) Criminalii nevrotici comit, în general, acte infracționale datorită convulsiilor nevrotice ;spre deosebire de psihotic, nevroticul nu vede lumea în mod distorsionat, ei fiind conștienți că există ceva rău în comportamentul și gândirea lor. Principalul simptom al nevrozei este anxietatea experimentală direct sau indirect prin manifestări ca: orbirea, surzirea, istovirea, frica inexplicabilă față de unele obiecte sau situații, în forma unor activității compulsive, precum comiterea unor infracțiuni de tipul cleptomaniei , piromaniei, furtul din magazine. Prin urmare criminalii nevrotici devin criminali datorită distorsiunilor ce există la nivelul personalității acestora ,precum și a perceperii deformate a lumii din jurul lor.
C) Criminalii psihotici sunt indivizi cu serioase probleme de personalitate care au o percepție complet distorsionată asupra realității sociale și lumii in jurul lor. Spre deosebire de criminalii socializați,psihotici nu-și planifică crimele, dar, datorită percepției greșite asupra realității, a gândurilor lor iluzorii și înșelătoare sunt determinați să comită crime .Înclinația acestora spre acte de violență ,inclusiv omorul îl determină să comită cele mai bizare și lipsite de sens fapte antisociale.
D) Criminalii sociopați sunt caracterizați ca având o personaltate egocentrică. Ei au o compasiune limitata față de alții sau nu au deloc și de aceea pot victimiza pe alții fără să simtă un minim de sentiment de anxietate sau de vinovăție.
Renumitul penalist și criminolog Ion Oancea fixzează o altă clasificare care se distinge prin originalitate și prin utilitate corelând în același timp adaptabilitatea socială cu capacitatea infacțională. Această clasificare ține seama de de demersurile esențiale pentru trecerea la la actul infracțional și de posibilele combinații ale acestora; adaptabilitatea socială reflectă gradul de integrare socială a individului, iar capacitatea infracțională denotă potențialul infracțional al personalității individului, referindu-se la nucleul central al personalității infractorului.
După felul cum se pot combina cele două dimensiuni, au fost elaborate 4 tipuri de infractori :
– tipul infractorului cu adaptabilitate socială ridicată și potențial infracțional crescut; acest tip este considerat a fi cel mai periculos prin aceea că indivizii din cadrul lui sunt aparent bine înzestrați, ocupă poziții sociale prestigioase , pozând în oameni cinstiți; sunt greu de depistat din cauza prestigiului de care se bucură în diferite structuri sociale și priceperii cu care se strecoară prin angrenajul relațiilor interpersonale;
– tipul infractorului cu adaptabilitate socială redusă și potențial infracțional ridicat: este mai puțin periculos decât tipul anterior, datorită faptului că indivizii din acest tip atrag atenția asupra lor și sunt permanent ținuți sub observație, supravegheați, este cazul recidiviștilor și a complicilor acestuia;
– tipul infractorului cu adaptabilitate socială redusă și potențial infracțional scăzut: este mai puțin periculos decât tipul anterior; acești indivizi fac parte din societate, dar trăiesc undeva la limita ei și, cu toate că prezintă un potențial infracțional scăzut, se apreciază că din rândul lor mulți ajung să încalce legea;
– tipul infractorului cu adaptabilitate socială ridicată și potențial infracțional scăzut prezintă cel mai mic pericol social, în general, aici se încadrează infractorii accidentali ; în ciuda potențialului infracțional scăzut, asemenea indivizi pot comite infracțiuni deosebit de grave,datorită reacțiilor emoțional explozive.
Aspectul cel mai important legat de încercarea de a surprinde caracteristicile tipice ale personalității criminale, vizeză dificultatea diferențierii nete între personalitatea infractorului și cea a noninfractorului, întrucât personalitatea individului uman , indiferent de statutul ei din punct de vedere juridic ( infractor sau noninfractor ) este mai mult sau mai puțin contradictoriu structurată, trăsăturile negative coexistând cu cele pozitive . Cele mai semnificative tipuri infracționale sunt următoarele :
Criminalul agresiv ( violent ): acest tip de criminal este unul foarte întâlnit în criminologie, despre care s-a scris mult, fiind autor de crime violente, brutale și cu consecințe individuale și sociale multiple (de exemplu: omoruri simple și calificate vătămări corporale simple sau grave etc.), aparțin acestei categorii și faptele de distrugeri de bunuri, cauzatoare de pagube materiale și morale grave (incendieri, inundări intenționate,etc.) se socotesc acte de violență și agresiunile și actele cu caracter moral, care, lovind în demnitatea omului, lovesc în moralul și conștiința profundă a omului (de exmplu calomnii grave, violențe morale continue, care împing victima spre sinucidere).
Criminalul agresiv este un tip, în mai multe privințe emotiv-activ, mintal, oarecum un om normal, cu tendințe agresive violente și autor de crime simple, comune , iar criminalul pervers este un tip care în mai multe privințe emotiv- activ cu tulburări caracteriale , cu tendințe perverse și autor de crime grave cum este omorul prin cruzime, omor al mai multor persoane odată.
Criminalul achizitiv: reprezintă tipul de infractor care își adună bunuri în scop personal , în scop de câștig, în scop de întreținere, îmbogățire etc.; acest tip de criminal este unul comun infractorilor în special purtând denumirea de tâlhar, hoț, șarlatan, falsificator, mituitor și altele .
Criminalul caracterial: Criminologia și psihologia definesc ,,caracterul“ prin acea structură a afectivității, care aparține tendințelor de natură afectivă,care dirijează reacțiile și activitatea individului în condițiile mediului“. Acest tip de criminal are un caracter psihologic în funcție de tendința afectivă dominantă; la acest caracter psihologic,social și moral se ajunge prin modelare după cerințele sociale.
Criminalul lipsit de frâne sexuale: – există mai multe tipuri de criminali din acest tip și sunt caracterizați prin anumite trăsături biologice și psihologice specifice ; acștia nu fac altceva decât să se abată de la regula generală coform căreia ,, exercitarea funcției sociale este firească, liberă și permisă, evident cu anumite limite care sunt încălcate de aceștia ( fapta săvârșită față de minore până la 14 ani; săvârșirea faptei față de persoane profitând de imposibilitatea de a se apăra , ori de a-și exprima voința etc. ) .
Criminalul profesional: este persoana refractară muncii în cadru legal , care săvârșește infracțiuni în mod sistematic, în scopul câștigării resurselor de trai. Acești criminal, sunt de două feluri: criminalul profesional pasiv sau parazit social și criminalul profesional activ, dinamic și organizat .
Criminalul ocazional: este indicat de reprezentanții școlii pozitiviste (Lombroze, Garofalo, Ferri), de reprezentanții Școlii sociologice (Lacassagne, Farde, Pop) și de criminologii contemporani (J. Pinatel, Seeling, Sutherland, Tullio, De Greffo etc. ). Criminalul ocazional este cel care comite fapte datorită unei împrejurări , situații, exterioare unei ocazii, însă nu trebuie deosebită, această idee, fiindcă nu toți cares e găsesc într-o împrejurare critică comit infracțiuni, că unii rezistă și se pot stăpâni. Pinatel spune despre el că este un ,,om adaptat social, cu o conduită conformistă, dar care comite o infracțiune ca urmare a unui concurs particular de circumstanțe “.
Criminalul debil mintal: are o gândire infantilă concretă, se descurcă greu în activitatea sa și are nevoie de sprijin; viața lui afectivă este restrânsă și limitată; este egocentric, vede totul prin prisma proprie, nu este conștient de sine, nu are control de sine, este credul și sugestibil , astfel încât nu se poate adapta ușor la viața socială.
Criminalul recidivist: comite în mod repetat crime ( infracțiuni ) formându-și o obișnuință care se consolidează prin, exercițiu repetat, ducând la o obișnuință infracțională serioasă .
Criminalul ideologic: este persoana care, având anumite idei și convingeri politice, științifice ori religioase, comite datorită acestor idei, fapte care aduc atingere legilor existente într-un stat, inclusiv legilor penale și i se aplică pedeapsa penală.
Criminalul alienat: se caracterizeză, în general , prin tulburări grave care cuprind întrega lor viață psihică, începând cu viața emotiv-activă, continuînd cu funcțiile de cunoaștere , memorie, gândire, etc. și terminând cu acțiunile, activitatea și condiția socială; acesta este stăpânit de temere ori mânie pronunțată, de emoții și de stări afective tulburi și nestăpânite de gândire haotică, stăpânit de idei fixe ori lipsă de gândire, de impulsuri și acțiuni străine de realitatea în care trăiește.
2. Categorii de infracțiuni.
Societatea contemporană, ca de altfel orice sistem de organizare umană care a existat sau va exista va trebui sa înglobeze cunostințe și lucruri strîns legate de viațã cotidianã, norme de conduită impuse de lege sau bunã cuviințã sau morală după cum spune Seneca: “Ceea ce nu legea oprește bună cuvințã”, legate implicit de nevoile și interesele oamenilor, de traiul lor în comun și de buna întelegere a cetãțenilor, pe care ar fi necesar sa le cunoască toată lumea.
În societate existã, dupa cum bine se stie numeroase reguli care disciplineaza viața în comun si diferitele activități care se desfasoara in jurul nostru. Încălcarea lor nu prezintă însă același grad de pericol sau cum ar spune Racine “de trepte, și-n cinste, și-n, păcat ”. Unele din ele reprezintă abateri de mică însemnãtate, cum ar fi cele disciplinare contraventionale, sau de la regulile de politețe ori de la un regulament sportiv etc. Despre infracțiuni nu se poate vorbi decît atunci cînd ne referim la cele mai grave încălcări, iar infractor nu devine decît o persoană care a săvîrșit o faptă cu adevarat periculoasă pentru societate.
Codul Penal Român prevede în art. 17 că ,,infracțiune este fapta care prezintă pericol social, săvîrșiă cu vinovăție prevazută de legea penală”. Astfel pentru a constitui infractiune o faptă trebuie să aibă și însușirea de a fi periculoasă pentru societate, adică de a aduce atingere vreuneia din valorile sociale fundamentale valori pe care legea penală le apără sub sancțiunea pedepsei. Va fi considerată ca prezentînd pericol social fapta care aduce atigere statului de drept, suveranității, independenței și unități statului ,relațiilor sociale privitoare la propietate publicã si privată ,persoana si drepturile acesteia precum și întregii ordini de drept.
Pentru a putea stabili dacă o faptă constituie un pericol social suficient pentru a afecta valorile sociale apărate de normele morale si juridice, legea va indica si criteriile ce trebuie avute în vedere la incriminarea faptei sau dacă este cazul stabilirea faptului ca aceasta faptă este vădit lipsită de importantă vor fi avute în vedere atît modul cît și mijloacele de săvârșire a faptei, scopul urmărit imprejurările în care fapta a fost comisă, urmările produse oricare s-ar fi putut produce precum și de persoane și conduită infractorului în ceea ce privește ”vinovăția” ca trăsătură esențială a infracțiunii se constată că pentru justa gradare a pedepsei, aceasta are un rol deosebit neputând în lipsa sa sã existe infracțiune.
Vinovăția poate exista în una sub cele două forme în care infractorul a acționat fie cu intenție (directă/indirectă) fie din culpă (cu usurintă sau din neglijență) putîndu-se stabili gradul și valoarea implicării acestui infractor în săvârșirea faptei ce prezintă pericol social. În condițiile societății moderne, când știința si tehnica cunosc o dezvoltare uriașă, când apar aproape zilnic noi și noi mijloace care pot constitui, dacă nu sunt folosite cu atenție si cu maximum de pricepere, o sursă de pericol pentru oameni și pentru bunurile materiale, se înregistrează în toate țările o crestere a infracțiunilor, pe care legea le pedepsește chiar dacă n-au fost comise intentionat, ci din culpă.
Infracțiunea este de asemenea o faptă prevăzută de legea penală; astfel această faptă oricât de grave consecințe ar provoca în viața de toate zilele, nu va constitui infracțiune decât dacă legea o caracterizează ca atare prin înscrirea ei printre faptele pedepsite de legea penală. Prin aceasta se cunoaște implicit că fapta respectivã prezintă pericol social , care n-ar putea fi combătut în alt mod decât prin aplicarea unei sancțiuni penale. Pe de altă parte, considerarea ca infracțiune (cu toate cunoștiintele legate de aceasta) numai a faptelor care au fost mai întâi, prevăzute de legea penală constituie o importantă garanție pentu cetățeni cã nu vor fi trași la răspundere pentru fapte care în trecut n-au fost incriminate.
Omul este suprema valoare socială, el este principala forță de producție a societăți, el pune în mișcare varietatea de mașini, agregate instalații proprii societății moderne, este creatorul bunurilor materiale, mintea sa îndrăzneață se avântă spre culmile cunoașterii, oamenii sunt făuritorii istoriei. Tot persoana umană este și deastinatarul bogățiilor create de societate, înfrumusețarea și imbogățirea vieții sale de fiecare zi fiind scopul societății de astăzi.
Valoarea acținilor umane, capacitatea sa creatoare n-au putut fi niciodată tăgăduite. Creațiile milenare ca piramidele, templele grecești, construcțiile romane, arta meșteșugarilor medievali, ca și minunatele realizări ale epocii moderne sunt mărturii grăitoare despre putera de creație a omului. Iată de ce legile tuturor timpurilor au ocrotit persoana umană, sancționând pe cei care atentau la viața și integritatea sa corporală.la libertatea sau demnitatea omului. Niciodată nu s-a putut renunța la ocrotirea persoanei umane această necesitate a izvorât din nevoia conservării vieții ca și recunoașterea superiorității ființei umane față de alte viețuitoare. Astfel infracțiuni precum“omorul” în toate formele sale, lovirea sau orice act de violență, lipsirea (în mod ilegal) de libertate, supunerea la muncă forțată, violarea de domiciliu, amenințarea, divulgarea secretului profesional, violarea secretului corespondenței, violul (și toate infracțiunile referitoare la viața sexuală persoanei) vor fi dintotdeauna o amenințare la adresa securității și siguranței sociale cu repercursiuni deosebite asupra siguranței și securității naționale, fiind incriminate și pedepsite de legea privată.
Aflându-se în legătură directă securitatea și siguranța națională cu securitatea și siguranța socială deosebit de periculoasă este sfera infracțiunilor care au loc între membrii societății, acolo unde aceste relații ar trebui să fie conforme numai cu morala și ordinea de drept. Astfel aceste infracțiuni apar în cadrul relațiilor de familie, în contextul ocrotirii sănătății publice în relațiile de ajutor față de persoanele aflate în neputință și suferință, dar cu o deosebită intensitate și urmări grave, având un impact devastator în cadrul relațiilor de conviețuire socială. Viața socială este complexă și multilaterală. Oamenii ca ființe sociale, nu pot trăi, nu pot să-și realizeze scopurile pe care și le propun decât intrând în relații unii cu alții, acceptând acele norme de conduită care să facă posibilă conviețuirea tuturor și progresul societății în ansamblul ei. Bunele relații de conviețuire între cetăteni contribuie la instaurarea acelui climat de liniște și înțelegere reciprocă absolut necesar activității de fiecare zi,în cazurile grave,legea penală este chemată să intervină pentru a impune respectarea regulilor de conviețuire socială.
Astfel sunt și infracțiunile următoare ”împiedicarea libertății cultelor” și “profanarea de morminte” legea acordând o atenție deosebită cultelor religioase recunoscute și aprobate de stat ținând seama de faptul că practicile religioase și perceptele acestor culte nu vin în contradicție cu legile țării, respectul datorat morților costituie o obligație care nu poate fi nesocotită. Cele mai frecvente motive de tulburare a relațiilor sociale se întâlnesc în locuințele persoanelor sau în preajma acestora în ceea ce constituie infracțiunea de “a tulbura în mod nedrept folosința locuinței “unei persoane sau de a împiedica normala folosire a locuinței.
O altă infracțiune privind ocrotirea relațiilor de conviețuire pașnică este “ultrajul contra bunurilor moravuri și tulburarea liniștii publice”. Persoanele care comit asemenea fapte încalcă grav bunele moravuri și liniștea publică, tulbură securitatea cetățenilor, își manifestă disprețul față de regulile de conviețuire socială, ceea ce impune luarea unor măsuri severe împotriva lor.
Un fapt grav care tulbură liniștea publică este și încăierarea care presupune un fapt deosebit de grav, care tulbură liniștea publică,creează un sentiment de nesiguranță între cetățeni, poate avea drept consecințe producerea de vătămări corporale și chiar moartea unuia sau a mai multor dintre persoanele care au participat la încăierare. Alte infracțiuni susceptibile să tulbure liniștea publică sunt “instigarea publică” și “răspândirea de materiale obscene“ fapte care nepedepsite ar însemna încurajarea fenomenului de infracționalitate, răspîndirea sa prejudicierea vieții cetățenilor și a bunurilor propietate de stat sau privată.
Încălcarea anumitor reguli de conviețuire socială e produsă și de infracțiunile precum ”cerșetoria” sau “vagabondajul”. Pericolul celor care vagabonează sau cerșesc izvorește nu numai din atitudinea lor parazitară, un exemplul negativ pe care-l oferă celorlalți membri ai societății ,dar și din faptul că refuzînd să exercite o muncă cinstită, ajung să comită tot felul de infracțiuni, furturi,escrocherii etc. pentru a se intreține. Implicații mult mai largi presupun infracțiunile de “prostituție” și ”proxenetism”, existența proxeneților constituie un mare pericol și nu se poate concepe o luptă eficace contra prostituției fără a reprima și activitatea celor care fără a reprima și activitatea celor care înlesnesc această activitate nocivă.
În societatea noastră, proxenetismul este la fel de odios ca și prostituția, fiind vorba de fapte care conduc la obținerea de venituri pe căi necinstite ,rezultând in exploatarea desfrâului a viciilor, din specularea slăbiciunilor unor persoane atrase pe panta imoralității ,astfel asemenea fapte sunt pedepsite cu severitate.
Ca un ajutor deosebit de important în prevenirea și combaterea criminalității vine crimonologia al cărui obiect de studiu îl constitue criminalitatea socială împotriva criminalității. Noțiunea de criminalitate cuprinde totalitatea actelor infracționale făptuite într-o perioadă de timp bine determinată într-o anumită zona a globului, de persoane fizice.
În ceea ce privește criminalitatea, analiza specifică științei criminologiei,după cum se exprimă Rodica M.Stănoiu ,opereză cu termeni de criminalitate reală este un concept cantitativ ce presupune totalitatea faptelor penale săvârșite pe un anumit teritoriu, într-o perioadă de timp determinată. Criminalitatea aparentă cuprinde totalitatea infracțiunilor semnalate justiției penale și înregistrate ca atare, iar cea legală reprezintă totalitatea faptelor penale pentru care s-au pronunțat hotărâri de condamnare ,rămâne definitivă. Diferența dintre criminalitatea și cea aparentă este denumită cifra neagră a criminalității și reprezintă faptele antisociale care din diferite motive rămân necunoscute organelor din sistemul justiției penale.
În cadrul criminalității de mare violență sistemele de drept din întreaga lume, și structurile specializate duc la o luptă înverșunată împotriva crimei organizate (în special traficului de droguri), datorită evoluției și tendințelor de extindere ale acesteia. Se pare că nici țara noastră n-a fost ocolită de acest flagel pe cât de periculos pe atât de greu de combătut și eliminat.
Analizarea extinderii și multiplicării crimei intrenaționale într-un număr important de state a făcut obiectul celei de-a V-a Conferințe a ONU privind ,,prevenirea criminaltății și tratamentului infracțional “adoptându-se în acest cadru de rezoluție specifică ,,Crima ca formă de afaceri “în care se subliniază scopul de obținere unor câștiguri substanțiale prin legături bine structurate și delimitate ierarhic în cadrul grupului infracțional , folosindu-se de atribuții și relații de serviciu ale participanților fiecare ocupând uneori funcții superioare în economie și societate .
Dintre cele mai bine organizate structuri criminale amintesc aici de ,,Mafie“- organizație secretă, constituită se pare în jurul anilor 1282, în timpul unei revolte cunoscute în istorie sub numele de ,,Viespile Siciliene“, îndreptate împotriva ocupanților francezi , după unele opinii; alții afirmă că originile Mafiei și Camorrei s-ar afla la începutul secolului al –XIX-lea.
Mafia este considerată drept cea mai periculoasă organizație criminală, nu numai datorită numărul mare de membrii (mai multe mii), ci mai ales ca urmare a structurii și capacității sale de a dezvolta strategii unitare, în ciuda articulației complexe a rețelei operaționale. Prin caracteristicile sale Mafia este singura organizație criminală italiană care oferă un model criminal valabil la nivel internațional, instalându-se și la nivel internațional, la Roma, Napoli , Milano, SUA, Canada , Franța, Germania.
Poliția bulgară deține informații privind existența unor grupuri infracționale de cetățeni străini, bine organizate și specializate în jocuri de noroc, prostituție, trafic de violență , droguri sau armament. În falsificarea de pașapoarte sunt implicați în special, țiganii autohtoni și cetățenii arabi din Kosovo sau Macedonia. O parte din posesorii de pașapoarte false, pătrund și în România prin punctele Vidin – Calafat sau Nepotin – Porțile de Fier. În România serviciile de informații și organele de combatere a crimei autorizate din cadrul Poliției Române și Jandarmeriei dețin informații și acționează pentru anihilarea unor organizații încă în formă incipientă care au luat amploare după 1989 și sunt finanțate din străinătate de alte structuri mafiote.
În aceste organizații criminale sunt implicați în special țiganii autohtoni precum și persoanele fără ocupație, care au fost ademenite de câștigurile fabuloase din prostitiție, trafic și consum de droguri, trafic de persoane, furturi de mașini din țară și străinătate și astfel racolate în acestea, ceea ce uimește organele ce apără statul de drept, este faptul că rețelele naționale ale acestora se întrepătrund și interacționează cu rețelele internaționale criminale.
Mafia rusă și mafia caucaziană sunt întâlnite frecvent în țările care au făcut parte din Uniunea Sovietică și activitatea lor este greu de stăpânit de către autorități, fiind implicate în răpiri, firme comerciale și magazine de lux care acoperă afaceri ilegale, spălarea banilor trafic de droguri, atentate.
O altă formă de criminalitate originală din Extremul Orient, dar cu o activitate susținută și în Europa Occidentală ,America de Nord o constituie ,,triadele “ chinezești și mafia japoneză care pun probleme serioase poliției , fiind implicate în tot felul de acțiuni ilegale: trafic de stupefiante, jocuri de noroc, prostituție, agresiuni, șantaje, trafic de persoane și monedă falsă.
În cadrul criminalității, ca formă de manifestare a acesteia, cea mai periculoasă infracțiune datorită tendinței de extindere și dezvotare o constituie traficul și consumul de droguri. Dezvoltarea veritabilei industrii a drogurilor este datorită obținerii și preparării relativ ușoară și de asemenea profiturile uriașe ce rezultă din vânzarea acestora. În SUA se desfac pe ,,piața neagră“ droguri în valoare de peste 100 de miliarde de dolari, iar în Europa între 50 și 80 de miliarde de dolari. Statele alocă sume uriașe pentru a-i clasifica sau a-i prinde și pedepsi pe consumatorii și dealeri (negustori ). Cu toate acestea nu sunt descoperite decât mici verigi din întrega rețea pe care o presupune o astfel de afacere, justiția ajungând astfel la un punct terminus cu strategia ei de înfricoșare. Nu numai în țările bogate drogurile au efecte sociale fatale, ci și în cele în curs de dezvoltare , unde structurile statale sunt atinse de corupție sau în zonele asiatice de producție a opiului , unde sute de mii de oameni au devenit dependenți de heroină.
Drogurile pot fi :
a) naturale (opium, cocaină, canabisul), sintetice (heroina , LSD-ul) și sintetice (amfetaminele ), în funcție de modul de obținere .
b) după modul de acțiune asupra sistemului nervos central (SNV):
– stimulente ale SNC (cocaina , amfetaminele)
– depresive ale SNV(morfina , opiumul)
– perturbatoare ale SNV (canadisul , SD-ul , messalină);
c) după efectul acțiunii lor aspra unui consumator :
– stupefiante (morfina , cocaina , T.H.C.-ul)
– halucinogene(L.S.D.-ul)
Drogurile în marea lor majoritate sunt produse și preparate în America Latină unde acționează adevărate ,,carteluri“ de droguri și lupta împotriva lor este foarte dificilă datorită susținerii de rețele majore din alte state și datorită profiturilor mati obținute cu care au cumpărat arme și oamenii dispuși să-și piardă viața pentru ale apăra.
După 1980 și România a devenit o piață stabilă a traficanților de droguri. Această piață are deja componente la vedere grupuri de cetățeni străini, (arabi, turci, chinezi, greci etc.) stabiliți în marile centre urbane în calitate de oameni de afaceri, studenți refugiați din unele zone de conflicte, care consumă în mod obișnuit droguri.
Acestor grupuri li se alătură cetățeni români cu o dinamică deosebită a deplasărilor în străinătate, care sunt amatori de droguri. Piața traficanților și consumatorilor de droguri se intersectează cu piața traficanților de prostituate, incluzând pe acestea drept consumatoare și care au făcut stagii îndelungate pe piețele din Turcia, Grecia, Cipru, Ungaria, Italia, Austria, Germania etc.
Existența și dezvoltarea acestei piețe a consumatorilor de droguri va constitui un important factor generator de violență, de confrunare între grupuri ce promovează un comportament deviant cu accente mistice toate cu repercursiuni negative asupra securității și siguranței sociale și naționale.
Infracțiunile ce privesc regimul stupefiantelor și al substanțelor toxice, se încadrează în grupul complex al infracțiunilor care aduc atingere unor relații privind conviețuirea socială. Astfel aceste infracțiuni sunt fapte de natură penală îndreptate împotriva sănătății publice și constituie un subgrup aparte bine conturat.
Este și normal să fie așa, atâta vreme cât sănătatea publică este o valoare socială, deosebit de importantă nu numai pentru relațiile de conviețuire dintre membrii unei colectivități , ci în general, pentru toate relațiile sociale. Din punct de vedere social, societatea publică înseamnă atât ansamblul măsurilor și condițiilor ce au ca scop asigurarea unei sănătăți corespunzătoare unui grup social , organizat, cât și starea acelui grup, raportat la sănătatea sa, după criteriile unanime recunoscute și acceptate. Prin urmare este în interesul sănătții publice ca operațiile cu produsele ori substanțele stupefiante sau toxice să fie potrivit normelor legale stabilite, iar componentul cetățenilor, în această privință, să fie în conformitate cu prevederile reglementărilor juridice în materie.
Schimbările profunde în societatea românească după 1989 au avut ca efect și creșterea considerabilă a traficului și consumului de droguri pe teritotiul național, România pierzându-și vechiul statut de ,,țară de tranziție “. De asemenea autoritățile române au fost surprinse nepregătite din punct de vedere legislativ și organizatoric, din punctul de vedere legislativ și organizatoric – de creșterea fără precedent a acestui flagel. Aderarea la convențiile internaționale amintite, precum și raportarea la situația concretă au condus la modificarea prevederilor ce incriminau traficul de stupefiante , atât sub aspectul cuantumului pedepselor aplicate, cât și sub aspectul sancționării severe a traficului organizat.
O altă problemă criminogenă cu care se confruntă societatea contemporană este ,,terorismul” formă a criminalității de mare violență, fenomen complex și plurideterminant. Acesta presupune folosirea deliberată și sistematică a unor mijloace de natură să provoace teroarea , de exemplu asasinatele, atentatele și răpirile. Teroarea este folosită nu numai pentru a slăbi, distruge moralul adversarului, dar și pentru a submina ordinea socială, pentru a atinge anumite obiective, cu caracter politic, victimele teroarei nu sunt numai anumiți indivizi, ci însăși societatea, teroriștii bazându-se foarte mult pe efectele produse, impactul asupra societății în ansamblu.
Unii specialiști consideră terorismul ca fiind forma cea mai organizată de teroare, alții susțin că acesta se referă la o activitate socială organizată – teroarea fiind doar o stare psihică. Actul de terorism are ca scop similar descurajarea generală, victima primară este mai puțin importantă, în comparație cu efectul general scontat asupra unei colectivități sau grup căruia îi este adresat, de fapt; terorismul, deși produce victime individuale, este o crimă la adresa unei întregi comunități sociale. Terorismul are un caracter coercitiv, menit să influențeze prin manipulare voința victimelor sale directe și a publicului țintă. Teroarea este un fenomen psihologic natural, iar terorismul reprezintă exploatarea conștientă a acesteia.
Terorismul consideră că existența justiției nu poate fi înlăturată prin nici o altă metodă decât prin violență, de aceea a fost definit și tactica ultimei soluții. Multe organizații teroriste își justifică astfel acțiunea neapelând la țeluri politice ci la ,,instanțe superioare“ la ,,adevăruri supreme”, Jihad, ,,revoluții cataclismice“ sau ,,mondiale“ etc. de exmplu atentatele sinucigașe practicate de grupările Shiite din Liban, de integraliștii palestinieni, de grupările Sichi sau tamile, intră în contradicție cu prevederile Islamului care proscriu suicidul. Deși nici o religie nu justifică practic terorismului , terorismul religios este o realitate.
Tipuri de manifestare a terorismului :
George Levasseur distingea următoarele categorii de manifestare a terorismului :
A) terorismul ordinar sau banditismul – fenomen ce acoperă actele de violență ce urmăresc obținerea unor avantaje sau foloase materiale, acte comise individual sau în bandă și care nu au obiecte politice;
B) terorismul politic: – care acoperă în special, gama asasinatelor organizate și sistematice cu finalitate politică evidentă ;
C) terorismul de stat: – recuperarea din partea unui stat la acte de natură teroristă în luptă cu unele mișcări ori persoane considerate subversive; aici se înscriu: exercitarea sistemică a actelor de coerciție bazate pe utilizarea pe scară largă a forței printr-un larg evantai de mijloace violente, menținerea unor grupuri sociale, etnice sau religioase , în condițiile de inferioritate prin oprimare și regresiune, politica de segregare rasială și de apartheid.
D) terorismul internațional: existent la două nivele diferite și anume:
a) individual, în cazul acetlor de terorism intern (individual sau de grup) la care intervine fenomenul de extremitate referitor la autori, victima sau locul de executare a actului și a locului de producere a efectelor sale;
b) statal, când actele respective sunt îndreptate împotriva unui stat ;
Terorismul internațional poate fi și el de două feluri : -terorism de drept comun sau banditismul internațional ( când vizează foloase materiale ) sau politic (această clasificare a apărut în urmă cu câteva decenii ) .
Brian Crozier, fost director pe Europa al Institutului American pentru studierea Conflictelor, consideră că terorismul este de două feluri diversionist și coercitiv .
– terorismul diversionist, – urmărește publicitatea, dobândirea unui prestigiu, discreditarea , demoralizarea autorităților , provocare acestora să ia măsuri de represiune excesive care ar duce la înstrăinarea populației , ar accelera cheltuielile de înarmare , și ar genera , în cele din urmă un val de nemulțumiri în rândul opiniei publice .
– terorismul coercitiv, – vizează demoralizarea populației civile, slăbirea încrederii sale în autoritățile mandatate cu apărarea status-quo-ului, instaurarea unui sentiment de teamă.
Sistemul de convingeri al subiecților actului terorist poate să provină din surse cum ar fi cadrul politic și social în care se formează și trăiesc aceștia. Asemenea matrice cuprinde factori culturali variabili cum ar fi istoria, tradițiile, cultura, religia ce sunt transmiși membrilor grupali prin anumite tipare de socializare specifice.
Fără precedent, până în prezent a fost atacul terorist din 11 septembrie 2001, în care mii de cetățeni americani au murit în atentatele ce au lovit aproape instantaneu puncte reprezentative și vitale aflate pe teritoriul SUA. Aceste atacuri au venit să sublinieze încă o dată că acest fenomen criminogen este încă prea puțin cunoscut și de altfel incontrolabil prin diversitatea formelor de manifestare. Aceste evenimente au tras un semnal de alarmă la adresa întregii umanități asupra amenițării teroriste și a faptului că trebuie luate măsuri radicale de luptă mondială împotriva acestui fenomen.
Odată intrați în conflict deschis cu societatea, teroriștii acceptă clandestineitatea, marginalizarea și autoizolarea plină de tensiune și nesiguranță, fapt care potențează adoptarea unui set rigid de convingeri neconforme cu realitatea socială dată. Ripostele societății sau statului amenințat inhibă flexibilitatea și deschiderea mentală a teroriștilor față de posibilitatea compromisului sau schimbării opiniilor .
Teroriștii își proiectează imaginea actelor lor cu ajutorul simbolisticii militare , încercând să acrediteze ideea unui război între două tabere – ei și restul lumii . Pentru ei victimele atentatelor , chiar și cele întâmplătore sunt reprezentanți ai ,,dușmanului “ ; în cazurile rare în care ei admit existența unor victime nevinovate – cazul atentatelor oarbe – răspunzător este guvernul, care a refuzat să le satisfacă cererile sau le-a ignorat amenințările. Refuzarea responsabilității pentru actele de violență este la fel de caracteristică terorismului ca și tendința de a considera orice acțiune un succes – particularitate definitorie a terorismului.
O altă caracteristică a actelor teroriste este unda de șoc și impactul pe care trebuie să le producă ,,atentatele“ , urmărindu-se în special transmiterea rapidă și fermă a mesajului lor – teroarea și frica – cu ajutorul în special a mijloacelor mass-media, urmărindu-se astfel zone de importanță și popularitate deosebite, perrsoanei cheie în stat, alegerea unor momente de maximă aglomerație ,provocarea de cât mai multe victime .
În cazul terorismului acțiunea capătă relevanță în condițiile în care ,,ținta“ vizată acționează conform previziunilor teroriste, fie pierzând sprijinul politic al publicului , fie pierzându-și capacitatea politică pentru care a fost atacată. Țintele vizate pot avea reacții care să le slăbească autoritatea politică, potențând involuntar terorismul (intimidarea generală a publicului care inițial este o țintă primară) .
Reacția violentă datorată fie regimului politic , fie indulgenței față de terorism este un comportament obișnuit, devenind unul din potențialele de germinare și emergență a terorismului . Riposta violentă poate presupune pierderea sprijinului politic și legitimității morale, care sunt primordiale în ,,contractul social“ dintre putere și populație.
Ținta incapabilă să răspundă la teroare este amenințată să-și piardă credibilitatea și totodată, încrederea în sine pentru a lupta contra terorismului. Pentru viitorii extremiști, teroriștii contemporani vor reprezenta un model de comportament, terorismul urmând a fi și în continuare o cale de atragere a atenției asupra unor dispute sau nemulțumiri și un mod de presiune asupra guvernelor. Factorul economic va favoriza în continuare apelul la terorism , obținerea de profituri în urma amenințărilor și a teroarei.
În viitorul previzibil vor apărea noi forme de terorism – ex. Cazul ,,terorismului gulerelor albe” nu va mai presupune acțiuni violente, ci atacuri “soft“ contra programelor informatice, rețelelor digitale ale băncilor, transporturilor, comunicațiilor, sistemelor de procesare informatice din industrie etc., aceste acțiuni vor putea paraliza paliere întregi ale societății. Terorismul va costa din ce în ce mai mult, costurile necesare revenirii sale înzecindu-se, multe state vor renunța la atribuțiile sale antiteroriste în favoara unor corporații specializate cu caracter transnațional.
O altă problemă delicată de natură infracțională, care i-a o amploare incontrolabilă, o constituie traficul de persoane – care reprezintă un fenomen deosebit de grav la adresa drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, un factor de risc crescut la adresa siguranței și securității sociale și naționale.
Pe fondul tulburărilor politico-sociale și a legislației necorespunzătoare și neconcordantă în rândul statelor , rețele de tip mafiot au făcut o afacere profitabilă din traficul de persoane care a depășit nivelul local sau regional căpătând valențe internaționale . Dacă până acum câțiva ani acest trafic privea numai prostituția , se observă că acest ,, trafic de persoane “ și-a lărgit sfera de cuprindere și asupra copiilor sau celor cu probleme sociale care sunt obligați la cerșetorie , asupra persoanelor care-și vând pe o piață neagră organe sănătoase, pentru vindecarea altor persoane, sau sunt răpite și ucise în acest scop.
3. Cauzalitate specifică
A ) Cauzele fenomenului social al criminalității ( macrocriminologia ) :
1. Factorii criminogeni :
Pentru a putea releva corelațiile existente între o condiție sau o diversitate de condiții și criminalitate , descoperirea intercondiționărilor reciproce trebuie făcută o analiză individuală a factorilor criminogeni, aceștia contribuind la înțelegerea fenomenului social a criminalității și repercursiunilor sale asupra securității și siguranței sociale .
Jean Pinatel clasifică factorii criminogeni, în factori geografici, economici, culturali și politici. Din perspectiva celor afirmate în ceea ce privește analiza factorilor care determină criminalitatea ca fenomen social, aceștia se pot clasifica în factori economici, demografici, culturali și politici.
1.1. Factori economici :
Situația economică a unui stat, a unei zone mai restrânse poate determina anumite comportamente umane, inclusiv comportamentul infracțional .
Factorii economici ce pot fi considerați cu conținut criminogen sunt industrializarea, șomajul, nivelul de trai și crizele economice.
Industrializarea este cea care oferă locuri de muncă, posibilități de instruire și specializare și însăși creșterea nivelului de trai al oamenilor. Fenomenul de industrializare produce unele efecte secundare cum ar fi :
– creșterea masivă a mobilității orizontale a unei întregi populații rurale, care se deplasează spre zonele industrializate. Înlocuirea mediului social rural cu cel urban, în care individul a devenit un necunoscut , este de natură să producă efecte negative asupra acestei categorii de oameni, provocând modificări în structura lor de personalitate;
– industrializarea produce o specializare cu efecte de înstrăinare ;
– industrializarea afectează grav echilibrul ecologic producând efecte care accentuează starea de stres a muncitorilor și a celorlalți.
Șomajul exercită o influență prin scăderea nivelului de trai dar și prin instabilitatea emoțională pe care o determină, îl pune pe individ să nu-și mai poată realiza, prin mijloace legale, aspirațiile sale. Șomajul are implicații și asupra structurii familiale . Autoritatea tatălui scade , rolul său de ,,cap” al familiei fiind alterat.
Nivelul de trai – sărăcia nu are doar o dimensiune economică obiectivă, ci și o dimensiune spirituală. Dimensiunea obiectivă se raportează la un nivel de trai mediu într-o societate dată. Dimensiunea subiectivă se referă la percepția individuală, la evaluarea personală pe care individul o face statutului lui economic. Altfel același salariu poate fi considerat foarte bun de unele persoane în timp ce altele îl pot considera insuficient pentru un trai decent.
Alături de sărăcie, care îi poate determina pe unii indivizi să comită infracțiuni, se adaugă și dorința spre îmbogățire care și ea poate împinge spre delincvență.
Crizele economice. Scăderea nivelului de trai al păturilor sociale defavorizate se accentuează în timpul crizelor economice care afectează atât producția cât și nivelul salariilor și rata șomajului. În lipsa unei protecții sociale persoanele afectate pot fi foarte vulnerabile în ceea ce privește predilecția spre infracționalitate .
2. Factorii demografici :
Statistic s-a constatat că exploziile în rata natalității, structura demografică a sexelor, mobilitatea geografică și socială a populației reprezintă factori criminogeni importanți. Relația existentă între rata natalității și a criminalității, este de natură indirectă, la amplificarea delincvenței juvenile contribuind o multitudine de alți factori între care putem evidenția structura familială, carențele instructiv – educative, rolul negativ al mass-media etc.
Mobilitatea socială și urbanizarea :
Mobilitatea geografică este determinată de urbanizare și are astfel consecințe criminogene certe. Mobilitatea conduce la dezorganizarea instituțiilor sociale existente și la crearea altora noi. Creștera rapidă a mediului urban care nu permite amenajarea cartierelor; mediul tehnic urban, manifestat în forme multiple, cu structuri modificate permanent; rapiditatea transformărilor social–culturale; toate acestea supun personalitatea umană la perturbații evidente.
Scăderea controlului social atât informal cât și formal determină creșterea delincvenței .
1.3. Factorii socio-culturali :
În sens larg, cultura reprezintă totalitatea valorilor materiale și spirituale create de societatea omenească de- a lungul istoriei . În criminologie interesează în mod deosebit acei factori culturali care au un rol dominant în socializarea pozitivă sau negativă a indivizilor, și care îi conduc la săvârșirea faptelor antisociale .
Securitatea se referă în primul rând la soarta colectivităților umane și abia în al- doilea rând la securitatea pesonală a ființelor umane individuale .
Securitatea colectivităților umane este efectată de factori din 5 sectoare principale: militar, politic, economic, social și de mediu.
Securitatea socială se ocupă de capacitatea de susținere, în limitele unor condiții de evoluție acceptabile, a demețelor tradiționale de limbă, cultură, identitate și obiceiuri culturale și religioase.
O varietate enormă de amenințări, pericole și îndoieli, pândește pe fiecare și deși cei mai bogați se pot distanța de unele dintre ele (foamete, boli curabile) evitabile, pericol fizic , violență criminală , exploatare economică și altele asemenea ), ei împart altele în mod egal cu săracii (boli incurabile, dezastre naturale, războaie naturale, războaie nucleare ) și creează unele noi pentru ei însiși tocmai datorită avantajelor lor (prăbușirea unor avioane, accidente de sport, răpiri, boli datorate unor consumuri excesive). Securitatea nu poate fi totală pentru nici un individ : puțini ar privi dincolo de o perioadă foarte scurtă, la platitudinea și previzibilul vieții în care acestea ar fi posibile.
Majoritatea amenințărilor la adresa indivizilor apar din faptul că oamenii se găsesc prinși într-un mediu urban care generează presiuni sociale , economice și politice inevitabile. Amenințările sociale se produc într-o largă varietate de forme, dar există 4 tipuri de bază, evidente: amenințările fizice (durere, rănire, moarte), amenințările economice ( răpire sau distrugere a proprietății; împiedicarea accesului la muncă sau la resurse ), amenințările drepturilor (încarcerarea, negarea libertăților civile normale) și amenințările poziției statului (desființare, umilire politică). Aceste tipuri de amenințări nu se exclud reciproc, astfel încât aplicarea unuia ( rănirea ) poate produce efecte asupra altuia (pierderea locului de muncă).
Orice societate acordă factorului vârstă o importanță fundamentală. În societățile tradiționale, caracerizate printr-o mortalitate ridicată și printr-o speranță redusă de viață, vârsta constituie un obiect de venerație și de respect, bătrânețea fiind considerată un adevărat izvor de cunoaștere , experiență și înțelepciune. Demograful francez Roland Pressat crede că acest fapt se datorează, între altele, potențialului ridicat de supraviețuire a unor vârstnici , capacității și abilității lor de a evita, până la o etate înaintată , riscurile și pericolele morții , deosebit de frecvente și ridicate în societățile preindustriale .
În prezent, datorită progreselor înregistrate în domeniul sănătății, al asistenței sociale și în alte sectoare ale societății , aceste riscuri sau diminuat în mod vizibil , determinând reducerea nivelului și mortalității și sporirea șanselor de supraviețuire a populației , implicit a celei vărstnice.
Beneficiind de contribuția proceselor de modernizare (industializare, urbanizare, progres tehnic, reducerea dependenței față de mediul natural, creșterea nivelului calității vieții etc.) scăderea mortalității și creșterea duratei medii de viață, împreună cu alte evenimente demografice (scăderea natalității, și a fertilității), au avut drept consecință apariția fenomenului cunoscut sub denumirea de îmbătrânire demografică a populației. Aceasta nu reprezintă numai o tendință demografică cu caracter static, constând în creșterea ponderii populației vârstnice în ansamblul ei, dar și un fenomen social cu consecințe deosebit de importante în viața socială. Dintre aceste consecințe se pot menționa următoarele ca fiind mai importante:
– dezechilibre marcate între populația activă, și cea inctivă,cu o frecvență ridicată a celei din urmă;
– scăderea nivelului producției muncii , implicit a ritmului de creștere economică;
– diminuarea tendințelor de mobilitate socială, în sensul unei încetiniri a procesului de reînnoire a resurselor profesionale și de promovare a tinerilor în ierarhia socială;
– devalorizare cunoștințelor, amplificarea inerției și ritmul scăderii nivelului creativității;
– scăderea numărului de căsătorie acompaniată de scăderea fertilității și natalității;
– creștera costurilor asistenței medicale și dependența sporită a vârstnicilor față de societate.
Fenomenul de îmbătrînire demografică și creșterea speranței de viață au generat o scimbare profundă în raporturile dintre anumite grupuri de vârstă ca și transformarea ridicolă a atitudinii tinerilor față de vârstnici. Ca expresie a acestei divergențe, ,,conflictul între generații “ nu înseamnă o simplă opoziție într tineri și vârstnici, ci o confruntare între valori , norme și experiențe fundamentale. Mecanismele evoluției unei populații în timp , sunt legate deci , atât de vârstă ca variantă demografică principală, cât și de evenimentele cu caracter social și cultural care marchează trecerea individului de la o etapă la alta și pozițiile sale succesive în ierarhia socială.
Un grup social, apreciază sociologul polonez V. Szczepanski, este ,,un sistem închis, detașat de restul realității sociale, net separat de alte colectivități și totodată inclus în mod funcțional în acest întreg “ care este societatea .
Un asemenea sistem posedă propria sa autonomie socială și culturală , propriile sale simboluri și valori. Dacă statusul reprezintă un ansmblu de comportamente la care cineva se poate aștepta în mod legim din partea altora, rolul reprezintă ansamblul comportamental pe care alții le așteaptă în mod legitim de la acea persoană .
Vârsta nu este numai o etapă biologică de viață, dar și un important status social, care fixează poziția indivizilor în societate la un anumit moment al dezvoltării lui biologice și psihice , și care diferențiază atitudinile și așteptările colectivității , acțiunilor diverselor instituții sociale, față de cei care îl posedă .Un asemena status nu are însă un caracter definitiv și tranzitoriu, în măsura în care orice vârstă reprezintă o existență temporală, o scurtă etapă în timp , marcată inevitabil de modificări biologice, schimbări cu caracter psihic, evenimente sociale și culturale, tranziție de la o anumită poziție socială la alta.
Într-un sens foarte larg ,,devianța“ semnifică devierea ( abaterea ) de la un anumit set de norme sociale . Aceste norme sunt de fapt, prescripții ale acțiunii sau repere ideale de comportament ,,ghid” ideal de conduită, un reper în funcție de care oamenii își ajustează conduitele sau acțiunile. Concretizate în forma obiceiurilor, convențiilor, regulilor, obligațiilor sau interdicțiilor, normele sociale îndeplinesc următoareale funcții mai importante :
garantează predictibilitatea relativă a acțiunilor umane , în așa fel încât acestea trebuie ( acest imperativ este esența fiecărei norme ) să producă un anumit efect scontat sau anticipat de toți membrii unui anumit grup social );
dirijează sociabilitatea umană într-un sens dezirabil, în concordanță cu interesul social sau al societății în ansamblul ei;
c) raționalizează acțiunea umană de o așa manieră încât, pentru realizarea anumitor scopuri acestea trebuie obligatoriu să respecte indicații normative specifice;
d) oferă temeiuri pentru legitimitatea, consistența, eficiența, și corectitudinea acțiunii.
Pentru Emile Durkheim fondatorul sociologiei franceze, normele sociale asigură organizarea rațională a vieții sociale, determinând-o să funcționeze ca un gen de ,,conștiință colectivă“ care exercită asupra indivizilor presiuni coercitive și imperative, stimulându-le solidaritatea morală .
La rândul lui Max Weber, unul dintre reprezentanții de frunte ai sociologiei germane , considera că normele sociale ca ansambluri de reguli care pun în dependență comportamentul indivizilor de acțiunea socială.
Sociologia devianței s-a născut din efortul sociologilor de a înțelege cauzele pentru care indivizii sunt, adeseori, tentați să încalce această ordine socială. Într-un anumit sens, devianța semnifică, valoarea ordinii sociale, orice alt act sau comportament care se opune ori se abate de la exigențele normative impusă de această ordine.
Devianța are însă un caracter relativ, pentru că ceea ce dintr-o anumită perspectivă normativă apare ca fiind ,,deviant“, dintr-o altă perspectivă este perfect normal, legitim sau rațional .Din perspectiva deviantului însuși , ceea ce face el sau adoptă drept conduită este absolut normal și licit. Deoarece învățarea conținutului normelor sociale are loc prin intermediul procesului de socializare, majoritatea indivizilor devianți au fost socializați într-o ,,subcultură deviantă“, care exercită, ea însăși, presiuni asupra indivizilor pentru ai face să se conformeze. Cu alte cuvinte, devianța, poate ea însăși, în mod paradoxal, implică conformism. Un infractor specializat într-o anumită activiatate criminală, de exemplu, învață tehnicile infracțiunii prin intermediul subculturii (criminale) care l-a socializat.
Nici un individ nu este un ,,robot “ sau o mașină care se supune necondiționat unor ,,comenzi “normative, fiecare dintre membrii oricărei societăți confruntându-se , în diferite momente ale vieții lor , cu tendințe de agresivitate, iraționalitate, cu fantezii și dorințe deviante. A fi contra normei, este, de altfel, o tendință funciară a speciei umane pentru care ,, fructul oprit este mai dulce“ .
Rolul normelor, sublinia Durkheim, norme a căror legitimitate este dată de ,,conștința colectivă”a societății, constă în stimularea sollidarității morale și asigurarea generalității coomportamentelor.
Teoria ,,structurii sociale“ a facilitat multe dintre analizele intreprinse de sociologi și antropologi aupra relației dintre normal și patologic , în măsura în care a evidențiat faptul că anormalitatea nu numai că alterează funcționalitatea organismului, dar ea interzice totodată persoanei, să-și îndeplinească rolurile și să exercite statusurile pentru care a fost socializată, împiedicând continuitatea și funcționalitatea întregului organism social.
1.3.1.Familia :
Conform definiției lui Cl. Levi–Strauss, familia este un grup care își are originea în căsătorie, fiind alcătuit din soț-soție și copiii născuți din unirea lor pe care îi unesc drepturi și obligații morale, juridice, economice, religioase și sociale.
Astăzi familia tinde tot mai mult să se reducă la un cuplu orientat unidirecțional spre viitor, chiar dacă acest viitor are multe incertitudini. Simbolismul casei strămoșești este loc sacru unde se reânnoiesc și întăresc legăturile de rudenie.
Opiniile asupra familiei sunt însoțite de numeroase paradoxuri și contradicții. O parte din studiile pe această temă, precum și presa televiziunea repeta obsesiv : ,,dispariția familiei“, ,,familia în bucăți“, ,,familie asistată“, ,,familia destrămată“, accentuând asocierea între familie și criză. Familia de azi s-a restrâns la cuplu conjugal. Din punct de vedere economic ea a încetat să devină o comunitate de producție, fiind doar una de consum. De menționat că nici funcția de asistență pe care o realiza altădată : îngrijirea bătrânilor, a rudelor bolnave, astăzi familia nu o mai îndeplinește, fiind alarmantă situatia in care România, se pare, nu este pregătită să suporte o astfel de schimbare a raporturilor sociale interfamiliale.
Remarcant este că funcția pe care o pastrează, totuși (dar chiar și aceasta este împarțită cu alte instituții), în pondere destul de mare este aceea de socializare și educare a copiiior. ,,Astfel, una din cele mai importante funcții ale familiei constă în educarea și formarea tinerilor in vederea integrarii lor optime în viața și activitatea socială".
După cum am observat, familia, celula de bază a societății, cum a mai fost numită, are o serie de valențe, rolul de socializare imprimând copilului un anumit standard valoric, precum și atitudini de aderare ori de lipsa de cooperare fața de anumite valori sociale. “Familia asigură copilului siguranța indispensabilă atingerii maturității intelectuale, sociale și culturale, precum și o identitate proprie in bază căreia va fi acceptat ca partener social”.
În ultimul timp, însă, un asemenea punct de vedere a fost depășit, considerându-se ca, de fapt, în cazul familiilor dezorganizate nu structura familiei ca atare se face vinovată de apariția conduitelor deviante, ci marile ei lipsuri: "carența familiei constând în incapacitatea ei psihologică, pedagogică și morală".
"Ce este de fapt familia dezorganizată? Este familia care iși, pierde integritatea ca urmare a separării părinților datorită unor motive precum: desfacerea căsătoriei prin divorț, decesul unuia din părinți”.
Studiile asupra delincvenței juvenile au aratat că, în mare masură, atmosfera din familiile dezorganizate, lipsa autoritătți părintești, a controlului, precum și a afecțiunii acestora, ca urmare a divortului, i-au determinat pe copii la adoptarea unor acte antisociale. Astfel, divorțul care duce la, dezorganizarea familiei poate contura serioase tulburări afective și tulburări comportamentale ce conduc la neadaptarea socială. Numeroase date de anchetă efectuată pe copii delincventi demonstreaza faptul că în mare măsură, comportamentul deviant este determinat de dezorganizarea vieții famliiale ca o consecința a divoțului.
Din multiplele cercetări efectuate, efectul principal al relațiilor interpersonale conflictuale din cadrul familiei asupra personalității copiilor îl constituie devalorizarea modului parental și, totodată, pierderea posibilității de identificare cu acest model. Mai mult, modelul parental, în asemenea situații, poate fi respins activ de către copii, devenind ,,model negativ" care, treptat, poate conduce la stimularea și dezvoltarea agresivității și comportamentului antisocial.
Desigur, nu de puține ori, copiii care resimt puternic influețele climatului conflictual familial, fug de acasă și caută să găsească diferite grupuri de apartenentă care, la rândul lor, pot fi orientate antisocial. Situatia este mult mai dramatică în cazul în care, în cadrul familiei sunt cazuri de alcoolism, imoralitate și promiscuitate. Astfel, după unii cercetători, alcoolismul în familiile din care provin delincvenții se manifestă într-o proporție de aproape trei ori mai mare decât in celelalte familii.
Familiile caracterizate printr-un potențial conflictogen ridicat și puternic carențial din punct de vedere psihoafectiv și psihomoral afectează în cea mai mare masura procesul de maturizare psihologică și psihosocială a personalității copiilor. Fuga de acasă a copiilor asociată cu lipsa de supraveghere parentală, îi determină să adere la unele medii și grupuri extrafamiliale cu un mare potențial delincvențial.
1.3.2. Eșecuri privind integrarea școlară
Chiar dacă nu în totalitate, un mod de validare a strategiilor educaționale utilizate în cadrul familiei îl constituie adaptarea și integrarea școlară. Nivelul de adaptare și integrare școlara, la rândul lui, poate fi analizat în funcție de doi indicatori mai importanți:
a) randamentul școlar (note, medii, rezultate, procedee, etc.);
b) gradul de satisfacție resimțit de elev (motivație, interest, atitudini pozitive, atractie preferință în raport cu viața și activitatea școlară).
Desigur există mari diferențe interindividuale în ceea ce privește adaptarea și integrarea școlară. Practic, aceasta poate fi concepută ca un continuum, ce are la o extremitate, nivelul maxim de integrare (randament școlar crescut și grad înalt de satisfacție) și la cealaltă extremitate, inadaptarea școlara (randament școlar foarte slab și lipsa nivelului de satisfacție). Copiii inadaptati școlar intră in categoria "copiilor problemă care adopta o conduită deviantă în raport cu cerintele vieții și activității școlare.
,,Acești copii se caracterizează de obicei prin:
– insubordonare în raport eu regulile și normele școlare;
– lipsa de interes față de cerintele și obligațiile școlare;
– absenteismul, chiulul de la ore; .
– repetenția;
– conduita agresivă in raport cu colegii și cadrele didactice"
Cercetările efectuate confirmă faptul că există o corelație între conduita delincventă și nivelul pregătirii școlare în sensul că delincvenții minori, de regulă, prezintă un nivel de pregatire școlara foarte scazută.
1.3.3. Impactul activităților din timpul liber
Majoritatea minorilor infractori prezinta serioase deficiente de socializare familiar; colara concretizate prin fuga de acasă, abandon școlar, hoinareală (vagabondajul), consumul de alcool, anturaje negative care, accentuate cu labilitatea psihică, morală și afectivă, se structurează în comportamente specifice delincvenților. In cadrul acestui proces timpul liber reprezintă un factor important ce poate face diferența în formarea caracterului și personalității între cele normale și cele delincvente.
Pentru copiii și tinerii din România o mare parte a timpului liber îl constituie: vacanțele școlare,sărbatorile, sâmbăta și duminica, dar și timpul liber zilnic. Jocul este activitatea fundamentală a copilului pană la intrarea în școală. Interesul pentru joc satisface și impregnează distanta intre realitate și posibilitate cu activități și conduite, trăiri intense și un fel de fericire a acestora.
Interesele culturale (fată de produsele culturii) se dezvoltă și, sub influența mijloacelor mass-media, prin carțile cu povești, povestiri, teatru. Odată cu introducerea televiziunii prin cablu, singura modalitate de a petrece timpul liber de catre mulți copii o constituie programele TV, în special desene animate. Un alt centru de interes mult mai benefic decât televizorul î1 constituie calculatorul. Puțini, însă, beneficiază de calculator personal. Timpul liber este petrecut din ce în ce mai putin în cadrul familiei. De asemenea, au fost identificate noi potential periculoase forme de petrecere a timpului tiber, cum ar fi asocierea în grupuri de bande care se angajează deliberat în comiterea de infracțiuni. Cercetatorii afirmă ca aceste fapte trebuie văzute ca formă de infracțiune între tineri, altfel spus, ca o formă de a petrece timpul liber împreună.
1.3.4. Impactul mijloacelor de informare in masă
Mijloacele de informare în masă moderne permit nu numai influențarea unui mare număr de indivizi, ci și difuzarea unor știri proaspete din cele mai diferite domenii și arii geografice. Această rapiditate este un extraordinar mijloc de seducție, iar celor care s-au obișnuit cu ea le vine adesea greu în absența ei. Totodată, rapiditatea plătește, tribut superficialitatii în materie de control a surselor și ușurintei în aprecierile facute asupra evenimentelor. În plus, ea produce creșterea considerabilă a numărului de informații, fie și numai pentru a satisface cererile, unui public devenit exigent, antrenând astfel riscul suprainformării. Publicul pare că a devenit sensibil la placerea simultană pe care i-o produce un anumit ritual al informării și caracterul surprinzător al știrii care i se transmite. Veridicitatea și. importanța faptelor trec (în afara unor excepții) pe plan secundar, în timp ce o anumită dramatizare a subiectului, oricare ar fi acesta, focalizează imediat atentia:
a) Radioul,care a fost unul din primele suporturi de masă pentru informare, a înregistrat o creștere considerabilă în importanță odată cu apariția receptoarelor portative, performante și ușoare .
b) Televiziunea este de departe, cel mai popular mijloc de informare în masă, deși se pare că este apreciată mai mult ca sursa de distracții și de cultură decat ca vector informațional. Principala sa deficiență constă în volumul și greutatea relativ mare a mijloacelor de înregistrare. Imaginile nu sunt decât puncte de vedere parțiale ale evenimentelor, care, adesea nu pot fi "prinse" decât cu condiția ca evenimentul respectiv sa fi fost prevăzut.
c) Presa scrisă pare, totuși, să fi păstrat serioase avantaje. Diversitatea reprezintă atuul principal al presei scrise și, să nu uităm, foarte des ilustrate. Cotidienele, publicațiile săptamanale, lunare sau trimestriale, chiar și atunci când tratează subiecte asemanatoare o fac în moduri diferite. Mai multe decât concurentul lor audiovizual, publicațiile au o posibilitate de retragere și, deci, de critică mai serioasă, mai bine argumentată. În același ziar sunt întalnite modalități diferite de prezentare: scurte informații de actualitate, reportaje aprofundate, cronici mai mult sau mai putin specializate, editoriale, comemarii, articole de popularizare, care sunt oferite împreună cititorului, lasându-i posibililatea-de a alege ceea ce-l interesează.
Printre aceste suporturi nu vom cita decat cartea, manifestul, afișul, filmul, casetele de toate tipurile, insignele, ajugând chiar pană la felul de a se îmbraca sau tunde. Printre căile cele mai folosite să reținem romanul mai mult sau mai putin istoric, eseul sau pamfletul, banda desenată, cântecul, toate formele de teatru, varieteul, desenul, pictura, caricatura, intemetul etc.
Studiile efectuate au relevat influenta, deseori negativă, exercitată de mijloacele de informare în masă. Criminologii occidentali au menționat pe primele locuri violența în mass-media și, în special, video-violență.
Cercetările s-au concentrat asupra acestui aspect, rezultând că violența pe micul sau marele ecran furnizează modelele de comportament negativ. Este demn de remarcat că aceste filme sunt comerciale, făcute pentru a se obține căât mai mulți bani din vânzarea lor și, in consecința, abordează, fară nici o reținere acele teme cu efecte în planul instinctului, al inconștientului uman. Influența este mai puternică asupra spectatorului tânăr. Totodată, se observă creșterea nivelului agresiv în rândul celor ce urmaresc asemenea filme sau emisiuni desensibilizarea acestora cu privire la gravele prejudicii pe care le produce violența. Programele "violente" determină o "dezinhibare" a privitorului și î1 scot din real, determinâdu-l să savârșească, pe calea imitației, fapte violente, spontane și neplanificate.
In totalitatea lor, mijloacele mass-media pot reprezenta un factor determinant în evoluția delincvenței juvenile, fiind formatoare de concepții, idei și modele sociale, contribuind la realizarea unci culturi de masă.,,Consumul de masă al culturii în condițiile tehnicilor modeme de comunicare, generează anurnite efecte psihice pozitive și negative care au fost cercetate de o serie de psihologi (Schaumm, Lazarsfeld)"*.
Cercetările psihosociologice au relevat faptul că receptarea mesajelor mas-media se realizează și interpretează în funcție de propriile nevoi, atitudini și imagini despre lume, astfel că aceste mesaje vor produce efecte doar asupra celor care au înclinații spre actul delictual, deci trebuie avuți în vedere și ceilalți factori implicați.
Toxicomania :
În cadrul conceptului de ,,toxicomanie” devine foarte important locul pe care îl ocupă ,,consumul de droguri“ prin prisma impactului pe care acesta îl are asupra societății și urmările dezastruoase care îi sunt caracteristice .
În urma studiilor de specialitate și a unor sondaje efectuate în rândul anumitor categorii de persoane , între care și consumatorii , a reieșit faptul că cale mai frecvente cauze exogene ce determină consumul de droguri sunt următoarele:
– anturajul sau grupul de prieteni mai ,,dubioși”;
– climatul social nefavorabil;
– nivelul educațional și cultural redus;
– lipsa informațiilor sau existența informațiilor false despre droguri;
– imitarea modelelor din filme .
Registrul infractional cunoaște, pe zi ce trece, o diversificare tot mai largă."Delincventa mai mult decât orice alt fenomen se dezvoltă și patrunde în zone și medii de mare subtilitate umană, în principal în mediul adolescentilor și tinerilor.
În ultima perioadă, alături de celelalte infracțiuni iși anunța tot mai insistent prezența, pe spațiul național, un nou flagel, extrem de ,,perfid și periculos"- consumul de droguri.
Cei vizati direct sunt, în primul rând, tinerii care, pe fondul unor particularitati ale vârstei, teribilism, curiozitate, discernământ atenuat, tendinta de a imita, anumite probleme sociale inerente, cât și o anumită fragilitate psihică-cedează tentației de a consuma droguri, după care devin dependenți. Când realizează dimensiunea dezastrului fizic și psihic pe care și l-au, autoadministrat, de foarte multe ori este prea tarziu pentru a se reface și a reveni la normal.
1. Anturajul sau grupul de prieteni ,,dubioși” :
Anturajul este format din persoanele cu care o altă persoană are legături în mai multe planuri cum ar fi: serviciu, în timpul liber, la școală. Grupul de prieteni ,,dubioși” este alcătuit din câteva persoane între care există relații de prietenie, dar care au o moralitate îndoielnică.
Anturajul are un rol determinant pentru trecerea unei persoane , în special tânăr , la consumarea de substanțe halucinogene, alcool, țigări etc., mai ales în situația în care la nivelul acelui grup acestea sunt lucruri obișnuite. Grupul, întotdeauna, va forța pe noul venit , într-un fel sau altul , să adopte aceeași atitudine care există în majoritatea mambrilor în speță, consumul de droguri. Noul venit nu are prea multe variante la dispoziție, dacă ține neaparat să facă parte din acel grup. Alternativele acestui individ pot fi deci, fie să cedeze presiunilor grupului, adoptând comporatamentul acestuia și deci să devină narcoman, poate să nu fie consumator, dar să fie primit în grup datorită anumitor calități ale sale, prin care să ofere avantaje membrilor grupului, o persoană echilibrată și conștientă de pericolele la care s-ar expune, va refuza să adere la un astfel de grup.
În prezent cele mai numeroase grupuri care determină consumul de droguri, sunt acele ,,găști de cartier “ alcătuite din ,, băieții de cartier” care datorită faptului că nu au unde să muncească sau să-și petreacă timpul în mod util, trec la comiterea de mai multe fapte antisociale între care și traficul și consumul ilicit de droguri.
Aceste ,,găști de cartier“ beneficiază de publicitate prin intermediul anumitor trupe de hip-hop, un gen muzical format la acest nivel al societății, alcătuite din membrii sau foștii membrii ai unor astfel de grupuri . Aceste trupe se bucură de popularitate în rândul tinerilor și de aceea ei sunt tentați să facă parte dintre ,,băieții de cartier“. Pentru a face parte din aceste ,,găști de cartier”, tânărul trebuie să se identifice cu grupul, să facă tot ceea ce face el, pentru a nu fi privit în mod negativ de către ceilalți membri.
Astfel o persoană care face parte din astfel de grupuri, care are astfel de anturaje îndoielnice, în majoritatea cazurilor mai devreme sau mai târziu, va deveni un consumator de droguri, și implicit o victimă a acestora.
2. Climatul social nefavorbil :
Unele persoane, în special cele care nu au un caracter puternic sau un psihic tare, la un contact cu anumite evenimente cum ar fi: divorțul părinților, moartea unuia dintre ei, găsesc oportun să devină toxicomani, în speță se consumă droguri pentru a uita de suferințele provocate de acel șoc. Aceste persoane nu fac altceva decât să păcălească realitatea cu riscul distrugerii vieții lor. Pentru a face față unor astfel de probleme, persoana trebuie să lupte să găsească soluția optimă pentru depășirea cu succes a crizei și nu să se păcălească singure fugind de înfruntarea situației prin consumul de substanțe halucinogene.
Unii toxicomani afirmă că societatea nu îți oferă prea multe alternative pentru a reliza ceva în viță și astfel intervine frustrarea , sentimentul de nemulțumire de sine și în acest moment apare traficul de droguri care oferă posibilitatea primei întâlniri cu paradisul ilozoriu , întâlnire care te face să uiți de frustrare , de nemulțumire și pe care vrei să o repeți la nesfârșit.
3. Nivelul educațional și cultural redus :
O persoană care nu poartă cunoștință despre societate, despre oameni, despre droguri și în final despre el, poate ajunge să consume droguri pentru a experimenta acest lucru și a-și face o idee. După ce va consuma pentru prima dată va constata că este un lucru plăcut și va continua consumul devenind un veritabil toxicoman.
Educația contează foarte mult pentru a preveni transformarea unui copil într-un toxicoman. Dacă acestui copil i se inoculează încă de mic, idei despe ideile negative ale consumului de droguri, există o șansă mai mică ca el să devină toxicoman mai târziu, față de un copil necunoscător sau mai rău atunci când se trece la administrarea chiar de către părinți la copil a unor droguri în diverse scopuri.
4. Lipsa informațiilor sau existența informațiilor false despre droguri :
O persoană poate deveni toxicomană dacă nu știe nici măcar noțiunile de bază referitoare la droguri , în special privind efectul acestora și provocarea de dependență. Dacă persoana nu cunoaște aceste lucruri, atunci cu siguranță va încerca drogul și va constata cu entuziasm că efectele sunt foarte plăcute cel puțin la început, după care va dori să mențină cât mai mult starea de extaz și va continua cu consumul devenind dependent.
Informațiile cu privire la efectele nocive ale consumului trebuie transmise cât mai repede posibil și în cât mai multe zone, de preferat în toate zonele locuite, astfel încât oamenii , încă de copii să conștientizeze pericolul la care se pot expune sau îi pot expune și pe alții. Chiar și în zilele noastre există păreri cum că anumite droguri, cum ar fi marijuana nu au efecte nocive, păreri care au fost catalogate drept informații false în urma unor cercetări aprofundate care au demonstrat că el puțin toate substanțele psihotrope interzise de lege au efecte mai mult sau mai puțin devastatoare care vor apărea mai devreme sau mai târziu.
5. Imitarea modelelor din filme :
Unele filme occidentale au ca subiect viața unor celebrități eroi, care la un moment dat au recurs la droguri din diferite motive. Adolescenții cunoscând aceste lucruri și admirând foarte mult aceste personaje vor trece la imitarea comportamentului acestora , inclusiv consumarea de substanțe psihotrofe pentru a experimenta senzațiile pe care le-au simțit idolii lor.
Pe linia cauzelor abuzului și traficului de stupefiante, în anumite perioade, se înscrie și întârzierea cu care numeroase state ale lumii au elaborat acte normative conținând prevederi clare referitoare la măsurile de ordin punitiv , medical sau educațional, ce trebuie adoptate împotriva consumatorilor sau a contrabandiștilor de droguri. Am putea spune că în mod paradoxal, legislațiile naționale nu au ținut pasul cu evoluția, în general pozitivă a elaborării acordurilor internaționale în materie de droguri.
Un alt factor favorizant al consumului de stupefiante și substanțe psihotrope , chiar dacă nu în mod direct, îl reprezintă unele imperfecțiuni ale acordurilor internaționale în materie, neajunsurile în cooperarea dintre state și ONU, obținerea unor guverne de a adera la tratatele multilaterale deja existente, chiar în condițiile în care acestea mai prezintă neajunsuri. În prezent sunt în vigoare numeroase acorduri internaționale în materie de stupefiante și substanțe psihotrope.
Alcoolismul
Este o tulburare cronică a comportamentului manifestată prin preocuparea continua pentru a1cool și pentru uzul său în detrimentul sănătății fizice și mentale.
Alcoolismul intervine în viața de familie perturbând legăturile și relațiile stabilite prin căsătorie, afectând coabitarea și comunicarea în relațiile interpersonale. Cei mai importanți factori psiho-familiali care sunt incriminați în motivarea consumului abuziv de băuturi alcoolice: neântelegeri între partenerii conjugali, pierderi de bunuri, lipsuri materiale, decese, divorțuri, despățiri, situații psihotraumatizante.
Pe de altă parte, alcoolismul, prin crearea unor relații interfamiliale neconfortabile și pline de tensiune influentează în mod negativ persoanele apropiate alcoolicilor (soție, copii). Copiii proveniți din mediul familial alcoolic pot prezenta tulburări de comportament, inițial la nivel familial, extinzându-se mai apoi și în stera socială. Familia alcoolică nu face față decât parțial și deficitar funcțiilor ei de bază.
Alcoolismul participă deseori la geneza actelor imputabile și a infracțiunilor de toate categoriile, cu pierderi materiale și de vieți omenești. Intoxicația alcoolică acută sau cronică, prin diminuarea pană la abolirea simțului uman și social, cu creșterea iritabilitații și exacerbarea impulsivității instinctuale devine sursa de conflicte și agresiuni prin scăderea criticii față de propriul comportament, realizând un comportament patologic.
Un rol important în instalarea și menținerea consumului cronic și abuziv de băuturi alcoolice î1 deține structura de personalitate, personalitătile cu o adaptabilitate optimă la ansamblul influențelor stresante ale mediulul intern sau extern utilizează alcoolul în cantitate mică (moderată) comparativ cu personalitați inadaptate vieții socio- familiale și care utilizează abuziv alcoolul ca modalitate de relaxare a stărilor de recădere psihică, a anxietății, a devierii morale și a diverselor stări conflictuale.
În evoluiția fenomenului infracțional se observă o creștere a, ponderii delincvenței juvenile, iar alcoolismul a fost identificat și menționat din ce în ce mai des ca fiind un factor important în influențarea negativă a comportamentului minorilor și tinerilor. Să observat că cei ce provin din familii alcoolice sunt predispuși la consumul de băuturi, din aceasta categorie având mai apoi o atitudine antisocială devenind chiar autori ale unor astfel de fapte.
Referitor la problema traficului și consumului, ilicit de droguri, vom rezerva un spațiu mai amplu acesteia pentru că reprezintă un fenomen relativ nou pe teritoriul Romaniei și care ia amploare în fiecare an.
Flagelul drogurilor este unul dintre fenomenele cele mai eomplexe, mai profunde și mai tragice ale lumii contemporane. An de an, miliarde de dolari sunt deturnați spre scopuri antisociale, umflă buzunarele unor traficanti și bande de criminali care sfidează autoritatile și legile. An de an milioane de oameni cad prada drogurilor și o propoție mereu mai mare dintre ei sunt cu desavârșire pierduți pentru societate. An de an se înmultesc apelurile, întrunirile, conferintele care își propun sa găsească cele mai adecvate metode pentru a pune capăt aberației drogurilor. Pe masură ce se agravează situația devine și mai cumoscută sub toate aspectele ei.
Referindu-ne la zona României, reținem că datorită poziției sale geografice și a conflictelor militare din fosta Iugoslavie, a devenit un segment important al "Rutei Balcaniee" de traficare a drogurilor, cu precădere pe varianta nordică a acesteia, respectiv Iran, Turcia, Bulgaria, Romănia, Ungaria, Slovacia, Cehia, Germania, Olanda și chiar mai departe. Acest fapt prezintă un pericol pentru societatea românească, care a devenit de cațiva ani consumatoare, piața de desfacere pe teritoriul Romaniei devenind profitabilă datorită puterii de cumpărare a unor persoane ,,de bani gata". Pentru prevenirea eficientă a consumului și traficului de droguri și implicit pentru protejarea minorilor de efectele stupefiantelor este necesară cunoașterea principalelor tipuri de substanțe de această natură prezente în traficul intern.
Heroina: este un drog care creayă o dependentă foarte puternică, provine din morfină. Afectează centrul cerebral al, plăcerii și capacitatea creierului de a percepe durerea.
Cocaina: este un drog obținut din frunzele de coca. Stimuleaza foarte puternic creierul și creează cea mai puternică dependentă.
Marijuana: obtinută din frunzele și florile plantei de cânepa; în stradă este vândut, ca un amestec de frunze marunțite.
L.S.D.: drog halucinogen care se obține din acid lisergic,care, la rândul sau, se prepară dintr-o ciupercă dezvoltată pe spicele de secară. Se vinde sub forma de tablete colorate, lichid,timbre.
Factorii politici
Două situații specifice și anume: razboiul și revoluția determină influența factorilor politici în criminogeneză.
Războiul
Indiferent de natura conflictului (fie politică, etnicpă sau religioasă); în timpul războiului civil se creează centrii antagonici de putere, sistemul legislativ fiind ignorat se instaurează haosul, anarhia socială și economica, violența înregitrând cotele cele mai inalte. În acest context, infractorii găsesc condiții prielnice de acțiune.
Ca formă a luptei pentru putere, în împrejurările mentionate își face apariție terorismului cu implicațiile sale devastatoare.
Revoluția reprezintă acea stare de criză politică de mare amploare, care se finalizează pe cale conflictuală, urmărindu-se înlăturarea de la putere a unui grup conducător, cucerirea puterii politice și schimbarea orânduirii sociale.
Momentul de criză, creat prin intermediul revoluției are repercusiuni grave asupra întregului sistem legislativ, care, nemaifiind respectat, împiedică organele de control social să-și mai poată exercita atribuțiile, care, uneori, pot fi ușor eliminate.
Perioada din timpul revoluției, cât și cea de tranziție, conferă criminalității valențe explozive. Eforturile sunt complexe pentru a se reveni la limitele normale de stabilitate deoarece acestea presupun modificari de structură, atât de nivelul politicului, cât și al economicului și socialului. Nu lipsite de importantă răman acele eforturi substanțiale care vizează readaptarea structurilor de personalitate ale indivizilor.
CAUZELE CRIMEI CA ACT INDIVIDUAL (MICROCRIMINOLOGIA)
Definirea noțiunilor de infractiune si infractor. Accepțiunea în criminologie
InfractoruI nu este altceva decât individul obișnuit care poate, în anumite împrejurari , să comită infractiuni. Infractorul poate fi și un om bolnav, situație în care trebuie analizat in alte circumstanțe.
Fiecare individ are o personalitate proprie care se exprimă prin specificul bio-psiho-social. Din ansamblul cercetărilor nu se poate retine că infractorul are trasături specifice sau că se distinge net de ceilalți oameni.
Varsta infractorului
Din punct de vedere criminologic, vârsta este un element obiectiv important, care exprimă ansamblul manifestarilor unui individ la un moment dat, maturitatea acțiunilor acestuia, particularizarea genurilor infracțiunilor în functie de vârstă. În mod normal individul parcurge la anumite vârste diferite etape în pregătirea sa școlara, socială, familială.
Este firesc ca vârsta sa fie extrem de importantă pentru o cercetare criminologică, deoarece și infracțiunile pot fi grupate în funcție de aceasta. Fiecarei vârste îi sunt
specifice anumite fapte. În general, adolescența și tinerețea sunt caracterizate în multe situații ca fiind perioade ale vieții caror le sunt specifice acțiunile periculoase, acțiuni bazate pe foța fizică sau pe risc. Perioada maturității presupune deja o altă orientare față de infracțiune, aici aparând factori care încearcă să elimine riscurile, dând o mai mare importanță rațiunii, calculelor analizei.
Chestiunea delicată este însă aceea a infractorilor minori. Nenumărații factori existenți în mass-media, în dezorganizarea vieții de familie, în anturaj, au creat un anumit gen de brutalitate, de spirit de aventură care s-a difuzat, așa cum spunea Gabriel Trade, prin imitație. Imitarea anumitor personaje din cinematografie, în special, a dus la o lipsă de sensibilitate cu totul opusă fată de sentimentele pe care în mod firesc ar trebui să le aibă un copil. Toate acestea s-au materializat într-o largă paletă de infracțiuni de la cele mai ușoare pană la cele mai grave, de cele mai multe ori neexistând nici o motivație pentru comiterea lor.
Trebuie subliniat că infractiunea este privită atât ca fenomen social cât și ca realmete juridic; orice infracțiune este o faptă social datorită materialității și rezonanței sale sociale și faptului că exprima o anumită poziție a făptuitorului fata de ordinea socială, constituind în esența un act de conduită socială; ca fenomen juridic infracțiunea este o faptă, constând într-o acțiune sau o misiune, imputabilă autorului sau și sanctionată cu o pedeapsă. Caracteristic infracțiunii, ca fenomen juridic este, pe ,de o parte incriminarea acțiunii socialmente periculoase și, pe de altă parte, prevederea legală a unei pedepse pentru savarșirea ei.
Codul penal nu dă o definiție a infractorului. Noțiunea de infractor are o sferă largă de cuprindere, însă în mod curent desemnează persoana care a savarșit o infractiune.
În Codul penal, alături de termenul de infractor mai întalnim și pe acela de făptuitor. Sfera acestor termeni nu coincide, făptuitorul având un sens mai larg, desemnând orice persoană care a savarșit o faptă prevazută de legea penală, indiferent dacă răspunde penal sau nu. Deoarece făptuitorul nu răspunde întotdeauna penal, subiect de drept al răspunderii penale poate deveni numai cel ce răspunde penal.
Din punct de vedere juridic, infractorul (criminalul) este acea persoană care a comis o infracțiune cu vinovăție sau la care a participat ca autor, complice sau instigator.
Calitatea de infractor impune cunoașterea aprofundată a mecanisme lor și factorilor care influentează conduita criminală.
Infractorul trebuie cunoscut și analizat în profunzime, acordându-se atenție structurii sale psihologice, factorilor ce determină conduita acestuia, atât în, ceea ce privește explicarea manifestărilor sale negative, cât și pentru alegerea celor mai eficiente mijloace de corectare. Deși aprecierea gravitatii faptelor și calificarea acestora drept infracțiuni revine politicii coercitive a statului, totuși cercetarea infracțiunii presupune și studierea infractorului, a factorilor endogeni și exogeni care acționează asupra comportării sale. Meritul criminologiei constă in aducerea în prim plan a infractorului, a personalității sale, ca prin studii și investigații aprofundate să se stabilească cele mai potrivite mijloace de prevenire a infracțiunilor.
.
Personalitatea infractorului.
Noțiunea de personalitate
Teoriile care au avut drept temă centrală personalitatea au cunoscut o diversitate remarcabilă datorită abordarilor extrem de variate a diverșilor autori.
a) Teoriile genetice : în raport cu acestea, personalitatea este un produs al dezvoltării istorice și maturizării, constând în ) organizarea internă a persoanei caracterizată prin complexitate , libertatea structurilor și cicluri functionale.
Un reprezentant al acestui curent, P.Janet vede în personalitate o construcție ce angajează o ierarhie de nivelului și de planuri de trăire, un edificiu funcțional de "conduite" interne și sociale, ce se suprapune acțiunii elementelorși prin intermediul careia se distirige și identifica personajul.
b) Teoria psihanalitică a genezei și funcțiunii Eului. Dupa Freud, organizarea, psihica se efectueaza din adancime la suprafata, prin aceasta delimitându-se trei instanțe psihice: Sinele, Eul și Supraeul. Sinele reprezintă matricea personalității, fiind conceput ca o instanță a organismului, conținând tendințele sexual-libidinale și cele agresive.
c) Teoria personalității în psihologia, analitică a lui Jung, conform căreia, personalitatea constituie un tot de energie, partial închis, relativ stabilizat, suferind continuu influențe și modificări din exterior, având în autoactualizare scopul dezvoltarii.
d) Teoria personalitații în psihohogia individuală a lui Alfred Adler. După acesta, Eul, eminamente creator, acționând asupra lumii; transformă omul într-o personalitate subiectivă, personală, dinamică și unic stilizată.
e) Teorii sociale neofreudiste. H.S.Sulivan admite că personalitatea este un model "de durată relativă a situațiilor periodice interpersonale care caracterzează viața umană, depinzând de trei procese principale: cel al dinamismelor ei, cel al personificării (imaginea pe care individul și-o face despre el și despre alții), de procesele cognitive.
f) Personologia dinamică anglo-saxonă. H.A.Murray identifica personalitatea ca o formă integratoare și organizatoare, angajată atât pe plan intern (rezolvarea problemelor), cât și extern (interacțiunea cu persoane și lucruri).
g) În psihologia umanistă a lui Allport, personalitatea este văzută ca o organizare dinamică în sânul individului a acelor sisteme psihologice care determină adaptarea sa specifică la ambianță.
Teorii cu punctul de greutate pus pe comportament
– Behaviorismul concepe personalitatea ca rezultat al condiționării și invățarii, o serie de reacții iridividuale fața de stimulii specifici. Dupa Watson, personalitatea este o suma de activităti comportamentale de-a lungul unei perioade de timp, un produs al sistemelor noastre de deprinderi.
– Concepția factorială, încercând o clasificare cu sens a modurilor de comportament, vede în această o serie e variabile sau factori specifici. Eysenck, spre exemplu, studiază comportamentul prin intermediul trăsăturilor și al tipurilor, considerand ; personalitatea ca ,,o predicție a ceea ce o persoană va face într-o situatție dată". Guilford definește personalitatea ca, un edificiu cu trei niveluri: hexitc sau înnăscut, nivelul trasăturilor primate și nivelul tipului de personalitate.
Portrete temperameritale
ColericuI – este puternic neechilibrat, instabil și extrovertit. Având un sistem nervos puternic, prezintă o mare capacitate de muncă, dar fiind neechilibrat, el este inegal in desfășurarea manifestarilor sale.
Astfel, colericul nu cunoaște linia de mijloc, căci este fie eruptiv, năvalnic, nestăpânit, fie dezarmat. El trece de la inițiativă de o cutezanță uluitoare la abandon, de la desfășurarea neobișnuita de forte, la stagnare totală. Faptul că inhibiția nu reușește să dirijeze continuu fluxul excitativ face ca temperamentul coleric să facă investiții de energie neeconomicoase, lucru care explică de ce periodic, oricât de mare ar fi energia sistemului nervos, apare epuizarea. El nu are un ritm uniform de activitate.
Este propriu colericului să apară când ca un om care nu se teme de nimic, când ca un om bântuit de frică. Colericul este un om mereu neliniștit și agitat. Persoanele echilibrate nu-l suporta cu multă ușurinta. Conduita lui este adeseori imprevizibilă tocmai pentruca ideiile lui sunt exagerate, când într-un sens când în altul. Colericul este mereu nerăbdator, el nu poate aștepta făra o încordare lăuntrica, decât să aștepte preferă să întreprindă acțiuni care presupun un mare consum energetie.
Colericul acționează foarte bine numai sub impulsul unor scopuri de mare însemnatate pentru el și este înclinat spre exagerarea acțiunilor pe care le intreprinde. Nu este deloc capabil să desfășoare acțiuni care presupun răbdare, rezolvări de detaliu, uniformitate. Dacă activitatea are o semnificatie pentru el, o poate finaliza cu rezultate foarte bune.
Colericul este omul marilor inițiative, este un foarte bun organizator de colectivități umane, un organizator energic, calculat. În relațiile cu oamenii colericul este inegal și relația depinde în mare măsură de starea afectivă în care se afla.
Se supune greu normelor, regulilor, în general, este un indisciplinat, dar poate fi disciplinat dacă este facut răspunzător de disciplina altora.
Fiind un extrovertit, este comunicativ și, ca și sangvinul, este orientat spre prezent și viitor. În relațiile de prietenie este foarte statornic, deși conduita nu o dovedește întotdeauna.
Sangvinul este puternic, echilibrat, mobil, extrovert și stabil. Are o mare capacitate de muncă și, fiind echivalent, are un ritm egal de activitate. Își dozează foarte bine, economicos chiar, energia de care dispune, alternând perioadele de activitate cu cele de refacere.
Sangvinul se caracterizează prin vioiciune, rapiditate în mișcari și vorbire, efervescență emoțională. Este temperamentul bunei dispoziții,al adaptabilității prompte și economicoase.
Dincolo de vioiciune și exuberanță, se descoperă calmul și stăpânirea de sine. Nu este înclinat să se avânte în actiuni și se angajează în acțiuni energice numai daca este solicitat. N-are spirit de inițiativă, dar și-l poate forma prin educație. Formează ușor prietenii, dar tot așa de ușor renunță la ele. Nu se afirmă ca un ambițios, dar nici nu este pasiv sau indiferent. Poate să aștepte făra încordare exagerată. Situațiile noi nu-l găsesc dezarmat și se, adaptează repede la ele. Gradul mărit de adaptabilitate poate constitui nu numai un avantaj, ci și un dezavantaj, mai ales în relațiile cu oamenii. Atenția și interesele lui fiind să se disperseze. De aici, tendința lui de a rezolva rapid și superficial o sarcină.
Flegmaticul este puternic, echilibrat, inert, stabil și introvertit. Are putere de muncă, dar, fiind inert, are un ritm foarte lent. Este neobișnuit de calm și are reacții lente care denotă aparent indiferență. Când se angajează într-o activitate este foarte meticulos. Nu ocolește detaliile și nu abandonează activitatea pană nu ajunge la un rezultat satisfăcător.
Deși cheltuiește de două-trei ori mat mult timp decât colericul sau sangvinul în desfășurarea unei activități el lucrează cu nădejde, temeinic și ajunge la performanțe exceptionale. Se adaptează greu la situații noi, trece greu de la un soi de activitate la altul și nu renuntă ușor la obișnuințele și deprinderile sale care sunt foarte puternice.
În relațiile eu oamenii leagă greu prietenii, dar este foarte statornic. Este foarte răbdător își iese foarte rar din fire, dar atunci când o face, tinde să prelungească mult furia și nemulțumirea.
În general, este foarte realist, cumpătat, practic și are simtul măsurii. Este foarte interiorizat și, aparent, nu este afectat de problemele grupului; în realitate, însă, problemele grupului au un ecou puternic in forul său intern.
MelancoIicul este un tip nervos, slab, introvertit și instabil. Termenul clasic de melancolic dat de Hipocrate nu mai satisface astăzi literatura de specialitate, ci temperament slab și aceasta pentru că melancolia este un simptom, o stare de spirit care presupune astenie, pesimist.
În limbajul curent, prin a fi melancolic se întelege a fi trist și pesimist ori aceasta stare de spirit nu este întotdeauna un efect al temperamentului. Pesimismul, tristețea sau deprinderea pot proveni datorită diverselor cauze sociale, culturale și se pot imprima pe orice temperament. Tot așa, temperamentul slab poate evita stare a de spirit melancolică în anumite condiții care să îi , determine o orientate optimistă.
Este adevarat, însă, că temperamentul slab, deci mai puțin rezistent nervos este supus mai des stărilor melancolice, mai ales atunci când apare suprasolicitări, obstacole ce nu pot fi depășite decât printr-o considerabilă mobilizare de energie. De altfel, numai în aceste situații critice slabiciunea acestui temperament devine evidență. În rest, reprezentanții temperamentului slab ni se recomandă ca fiind mai degrabă mobili și echilibrați.
În condiții nealarmante de lueru și un temperament slab acționează normal, dovedind chiar răbdare, spirit de analiză detaliată și conștiinciozitate.
Temperamentul slab are tendința de a-și elabora un sistem de autoexigența ridicat, exagerat chiar. Atunci când are de soluționat o sarcină, este foarte exigent cu sine, dorește sa obținaă performanțe, performanțe ce nu pot fi obtinute de nici un altfel de tip temperamental. Dacă în aceste situații, în mod repetat, apare eșecul, atunci el devine pesimist. Este foarte sensibil, înc1inat spre sentimentalism și interiorizare, nu suportă raporturile mai dure dintre oameni, iar influențele mediului social au un ecou foarte putemic în sfera vieții sale spirituale.
Bolile psihice ale infractorului
Omul este alcătuit din trup și suflet care se întrepătrund și se intercondiționează. În viața sa normală psihicul este coordonatorul vieții persoanei umane. Rezultă că orice atingeri (tulburare sau boală) ale acestuia pot avea grave consecințe asupra manifestarilor exterioare. Apare atunci evident ca[trebuie definită sănătatea, prin care suntem atât de particular și imperativ legați de existența.
Vechea definiție – echilibrul între organism și factorii de mediu – este ambiguă. S-a relevat în acest sens că definirea unei noțiuni nu are sens să fie făcută prin alte trei concepte la fel de abstracte. După E.Pamfil și D.Odogescu, "cota de normalitate din fieare individ se numește sănătate". S-a observat că spiritul este mult mai vulnerabil decât corpul și ca bolile mintale (ale spiritului) sunt mai numeroase decât bolile trupești. Bolile psihice ale infractorului pot afecta responsabilitatea acestuia și de aceea se impune trecerea lor in revistă cu indicarea celor care înlatura răspunderea penală.
Nevrozele
Nevrozele reprezintă tulburări psihopatologice de intensitate medie, însă cu o durată semnificativă (luni, ani). Ele se manifesta prin intense suferințe subiective, inhibiții variate și tendinta la dependență. Simptomele sunt: anxietate, fobie, obsesie; depresie, astenii. În geneza lor își fac loc a serie de cumulări ale factorilor psihosoeiali specifici: eșecuri, fustrăriri; confliete intrapsihice, stres interpersonal continuu, lipsa de satisfacții. Mai contribuie și alți factori: epuizarea biopsihică recentă (câteodată cu slăbirea sistemului nervos vegetativ), cic1urile vieții și crizele acestora, cumularea de traume.
De regulă, nevroza este progresivă în raport cu instalarea, ceea ce o condiționează nefiind sesizabil decât parțial atât pentru bolnav, cât și pentru pacient. Formele de nevroză sunt: neurastenia (corespunde nevrozei fobico-obsesive, în prezent descrise ca două entități separate: nevroza fobică și cea obsesivă), isteria.
Nevrozele, când sunt la originea unor tulburări de comportament se consideră că bolnavul este în cvasitotalitatea cazurilor responsabil.
Psihopatiile
Psihopatia este o boală a personalității care se manifestă prin tulburări de afectivitate, comportament sau caracter. Psihopatiile sunt situate întree nevroze și psihoze, în evoluția cărora se există pe langă suferința la manifestări de inadaptabilitate socială. Anormalitatea psihopatului este determinată de comportamentul sau anormal și antisocial, el nerespectând normele sociale și etice impuse de societate. Dacă acela care este afectat de o nevroză iși traiește suferința datorită conflictelor interioare, psihopatul o aruncă asupra altora,făcându-i pe aceștia să sufere.
Din diversitatea de simptome care caracterizează psihopatia, putem să ne oprim asupra a patru esențiale:
– inadaptabilitatea la norme și la constrângerile societății printr-o instabilitate funciara și incapacitatea suportării lor;
– reactivitatea impulsivă, dezordonată și imprevizibila;
– incapacitatea de a valorifica experientele anterioare triste,existând astfel tendința repetării actului antisocial;
– existența unei stări de disconfort somato-psihic care se vrea depășită prin comportamente sociopate: drogare, care duce la toxicomanie, sau căutarea unor senzații inedite și violente.
Săvarșind faptele cu discernământ, psihopatul nu poate fi exonerat de răspunderea penală. Formele de psihopații: astenică, cicloidă, paranoidă, isterică, schizoidă etc.
Psihozele
Psihoza constituie o boală psihică ale carei manifestări sunt grave tulburări ale afectivității, gândirii sau comportamentului, de care cel în cauza nu este conștient.
Psihozele endogene cum mai sunt denumite apar fără ca să aibă un suport actual evident. Cu toate acestea, nu poate fi exclus determinismul, care nu poate fi încadrat în schema tipică, liniar carteziană, a cauzalității. Ipotezele care au considerat factorii genetici responsabili nu pot fi înlaturate, aceștia jucând un rol, însaă corelația factori genetici-boală nu a fost clarificată pana astăzi.
Predispozitia pentru psihoză este întiparită profund în structura persoanei. Persoana devine vulnerabilă în urma unui proces în care se cumuleaza progresiv, în timpul ontogenezei diverși factori, de la cei genetici pană la influențele subliminare.
Forme: psihozele schizofrene, psihozele delirante (psihoza paranoidă , parafrenii , paranoia ) psihozele afective periodice.
Din cauza gravelor tulburări (de cunoaștere, de conștiință), indivizii afectați de psihoze nu pot întelege și nici aprecia starea în care se gasesc, nu pot stabili relații cu mediul, iar comportamentul lor este aproape în totalitate destructurat.
CAPITOLUL IV
CONTRACARAREA ACTIVITĂȚILOR INFRACȚIONALE CE
PUN ÎN PERICOL SIGURANȚA ȘI SECURITATEA SOCIALĂ
1. Activitățile specifice
În cadrul statului de drept există instituții,acte normative, organe specializate în contracararea activităților de natură infracțională. În fapt ,,contracararea“ reprezintă un întreg lanț care are la bază prevenirea, acțiunea propriu-zisă în cazul în care prevenirea nu și-a atins efectul scontat și limitarea urmărilor infracțiunilor și de asemenea sancționarea infractorului fie că este reprezentată de amendă sau închisoare, urmând ca mai apoi să fie realizată acea resocializare a acestora, reimplicarea acestor indivizi în viața cotidiană.
Cum spunea Cesare Beccaria, este mai bine să previi infracțiunile decât să le pedepsești; Acesta este scopul principal al oricărei legislației bune, care este arta de a conduce oamenii la maximum de fericire și la maximum de nefericire posibilă , analizând toate probabilitățile de lucruri bune și rele pe care le presupune viața.
În sprijinul contracarării activităților infracționale au venit de asemenea criminologia și criminalitatea , fiecare dintre acestea contribuind la dezvoltarea studiilor științifice și activităților practice de natură să stopeze infracționalitatea, cu aportul deosebit al mai multor cercetători în ambele domenii . Astfel criminologia este definită ca fiind ,,știința care studiază fenomenul social al criminalității în scopul prevenirii și combaterii acestuia “, iar criminalitatea, după cum afirmă unii teoreticieni: este ,,știința despre mijloacele tehnice și tactice ce urmăresc descoperirea, strângerea și studierea probelor juridice utilizate în procesul penal, în scopul stabilirii și descoperirii infracțiunilor și a celor vinovați , precum și despre măsurile de preântâmpinare a infracțiunilor“.
Este importantă de asemenea legătura care se creează între criminologie și dreptul procesual penal ca știință, ultima investigând conținutul social- politic al normelor procesual penale, iar prima, oferind celeilalte o imagine reală, detaliată, complexă, asupra realității fenomenului criminalității care de fapt “constituie un fenomen socio – uman și asupra căruia se poate acționa și prin alte metode decât cele ale tragerii la răspundere și sancționării penale a celor vinovați. De asemenea, trebuie făcută precizarea că principiile și normele care stau la baza activităților judiciare de urmărire, judecată și sancționare a celor care au comis fapte de natură penală, interesează în mod cert criminologia, iar analiza reacției sociale asupra fenomenului criminalității, constituie una din preocupările principale asupra căreia cercetarea criminologică își îndreaptă atenția.
Fundamentul luptei împotriva infracționalității îl constituie însă ,,dreptul penal“ care este ,,vârful de lance“ care acționează direct asupra fenomenului criminalității. Conexiunile sale cu știința criminologică sunt puternic reliefate și de faptul că ambele științe au drept cadru de referință criminlitatea, ca pe o realitate unică socio – umană , economică, dar și biologică, psihologică, psihiatrică etc. și juridico – penală. De asemenea, ele slujesc aceluiași scop, și anume, cel al înfăptuirii unei politici de prevenire și combatere a fenomenului infracțional, chiar dacă cele două discipline abordează fenomenul criminalității în momente și etape diferite.
Jean Pinatel, consideră că dreptul penal studiază conținutul abstract al normei penale, pe câtă vreme criminologia vine și studiază infracțiunea ca fenomen natural și social, ideea de bază fiind de a vedea în ,,crimă“ nu entitatea juridică elaborată de dreptul penal, ci fenomenul penal și social pe care îl exprimă. Ideea în sine tinde a fi dominată de o altă cocepție, fiindcă în prezent , în știința dreptului penal se afirmă conceptul potrivit căruia, în definirea noțiunii de infracțiune, nu se poate face abstracție de componenta umană și socială a faptei ilicite.
Ca știință, dreptul penal abordează criminalitatea prin referire la sistemului normelor dreptului penal, ca drept al apărării normelor sociale, care i-au naștere în cadrul societății.
Dreptul penal este format dintr-o totalitate de norme juridice care au conținut normativ și care reglementează o anumită sferă de relații socială , iar prin intermediul lor sunt studiate circumstanțele obiective și subiective care determină apărarea penală a unor relații sociale și valori, explicând totodată, modul și mijloacele de reacție față de acele fapte care devin periculoase în urma comiterii lor , cât și studierii dreptului penal din punct de vedere al eficienței pe care acesta o are în realizarea scopului propus și implicit, a politicii penale.
Pentru înțelegerea și posibilitatea combaterii fenomenului infracțional este necesară explicarea fenomenelor care se desfășoară și care sunt generate de factori diferiți la nivelul psihicului fiecărui individ. Astfel cercetarea personalității și comportamentului fiecărei individ este de o importanță deosebită în stoparea unor viitori și potențiali infractori.
Mediul fizic și cel social nu acționează nemijlocit asupra individului , ci numai prin filtrul particularităților sale individuale, ale căror rădăcini se află în mai mică măsură în elementele înnăscute ale personalității (ale unor însușiri de temperament) și în cea mai largă măsură în caracterul său format (învățat), în cursul experienței sale de viață (pozitive sau negative).
Un om de știință A. H. Maslow a analizat potențialii factori care sunt în legătură cu infracționalitatea și i-a poziționat pe aceștia sub forma unei piramide. La baza piramidei lui Maslow figurează trebuințele fiziologice, urmează apoi pe verticală necesitatea de a te simți în siguranță, securitatea , pe urmă necesitatea de a avea releții sociale, de a te identifica cu grupul , apoi necesitatea de a câștiga stima și respectul celorlalți, și, în fine, necesitatea individului de a se realiza ca persoană. Este foarte greu ca în cazul unor acțiuni concrete tipice sau deviante să putem constata existența unor motive unice sau izolate de altele, acestea fiind în interdependență unele cu celelalte, având fiecare un caracter indirect de implicare și relaționare.
Indiferent de gradul de pericol social și urmările produse orice infracțiune trebuie sancționată și trebuie acționat pentru a nu se mai repeta prin orice mijloace avute la dispoziție. Dacă nu va fi stopat la timp comportamentul criminal va genera, însă, o reacție socială negativă a altor oameni care vor atesta imaginea noncriminală.
Rolul prioritar revine organelor de înfăptuire a justiției care prin activitățile specifice au posibilitatea limitării și chiar stopării fenomenului infracțional. Reacția promptă a statului față de încălcarea comisă trebuie să se materializeze în restabilirea grabnică a ordinii de drept și tragerea imediată la răspundere și sancționarea făptuitorului. În acest caz intervenția unor organisme specializate ale statului se impune pentru soluționarea conflictului apărut între stat și infractor.
Astfel, Legea nr. 92/1992 privind organizarea judecătorească, arată că instanțele judecătorești înfăptuiesc justiție în scopul apărării și realizării drepturi-lor și libertăților fundamentale ale cetățenilor, precum și celelalte drepturi și interese legitime deduse judecății.
Principala activitate a organelor judecătorești e reprezentată de ,,procesul penal care apare ca fiind acea activitate reglementată de lege, desfășurată de organele competente , cu participarea părților și a altor persoane, în scopul constatării la timp și în mod complet a faptelor ce constituie infracțiuni , astfel că orice persoană care a săvârșit o infracțiune să fie pedepsită potrivit vinovăției sale și nici o persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală ”.
Codul de Procedură Penală la art. 1. enunță scopul general al procesului penal și anume:,,Procesul penal trebuie să contribuie la apărarea ordinii de drept, la apărarea persoanei, a drepturilor și libertăților acesteia, la prevenirea infracțiunilor precum și la educarea cetățenilor în spiritul respectării legilor “.
Procesul penal în structura sa tipică cuprinde trei faze și anume: urmărirea penală, judecata și punerea în executare a hotărârilor penale. Art. 2./Cod Procedură Penală precizează că ,, procesul penal se desfășoară atât în cursul judecății , potrivit dispozițiilor prevăzute de lege “.
Urmărirea penală :
Urmărirea penală are ca obiect identificarea autorului unei infracțiuni, prinderea acestuia, descoperirea, ridicarea și administrarea probelor în vederea trimiterii în judecată, stabilirea răspunderii acestuia pentru a se constata dacă este sau nu cazul să dispună trimiterea în judecată.
Urmărirea penală este efectuată de către procurori, de organele de cercetare ale poliției și de organele de cercetare penală speciale. Procurorul are competența de a efectua personal orice act de urmărire penală și de a coordona întreaga activitate de urmărire penală . De asemenea, procurorul, în exercitarea acestor atribuții pot conduce și controla activitatea de cercetare penală a poliției și altor organe de cercetare specială.
Conform art. 219 / Cod Procedură Penală ,,procurorul poate să dea dispoziții cu privire la efectuarea oricărui act de urmărire penală. În cazul organelor de cercetare ale poliției judiciare , organele ierarhic superioare ale acestora nu pot să le dea îndrumări sau dispoziții privind cercetarea penală , procurorul fiind singurul competent în acest sens “ .
Urmărirea penală se efectuează, în mod obligatoriu, de către procuror în cazul infracțiunilor cu un pericol social mai ridicat și care sunt nominalizate expres de legiuitor. Actele prin care este marcat momentul de început al urmării penale sunt : procesul verbal sau rezoluția prin care se dispune trimiterea în judecată și rezoluția sau ordonanța prin care se încetează urmărirea penală și scoate de sub urmărire penală sau se clasează cauza.
Judecata este cea de a doua fază a procesului penal în care își desfășoară activitatea instanțele judecătorești care continuă ceea ce au realizat în prima fază organele de urmărire penală. Activitatea la instanță se desfășoară în condiții de publicitate (de regulă), de contradictorialitate și de oralitate, astfel încât hotărârea instanței trebuie să exprime adevărul cu privire la fapte săvârșite și gradul de vinovăție al făptuitorului, sintetizate în sancțiunea penală aplicată acestuia la terminarea judecății cauzei.
Momentul de început al fazei de judecată este marcat prin rechizitoriu când s-a efectuat urmărirea penală în cauză sau plângere prealabilă introdusă la instanță când nu se efectuează urmărirea penală. Momentul final al judecății se realizează prin pronunțarea unei hotărâri judecătorești definitive.
Punerea în executare a hotărârilor penale, urmărește aplicarea concretă a sancțiunii prevăzute în hotărârea judecătorească și realizarea scopului procesului penal. În această fază își desfășoară activitatea instanța de judecată ( instanța de executare ) procurorul, unele organe ale Ministerului și Administrației și Internelor și alte organe abilitate (comandantul locului de deținere sau după caz comandantul unității militare , economice etc).
Momentul de început al acestei faze este acela al eliberării mandatului de executare de către instanță și trimiterea acestuia la organul competent să-l ducă la îndeplinire (organ de poliție de exemplu). Dacă pedeapsa este închisoarea momen-tul final îl reprezintă întocmirea procesului verbal de constatare a începerii executării închisorii, iar dacă pedeapsa este amenda, momentul final îl constituie depunerea la instanța de executare a recipisei de achitare a amenzii penale.
Activitățile specifice reacției împotriva infracțiunilor trebuie să fie, prompte și eficiente pentru menținerea gradului de siguranță și securitate socială la un nivel acceptabil care să permită dezvoltarea și evoluția societății.
2. Organele abilitate de lege
În lupta cu criminalitatea, statul de drept a avut și are întotdeauna nevoie de organe specializate și competente care să aibă posibilitatea prin mijloacele și activitățile pe care le desfășoară să combată infracțiunile și să limiteze factorii criminogeni.
Constituția și actele normative (specifice instituțiilor și organelor care sunt abilitate de lege pentru a acționa împotriva infracțiunilor) prevăd existența acestor organe și instituții, arătând principalele atribuții prin care ele își înfăptuiesc rolul în exercitarea autorității statale și în îndeplinirea unor prestații cu caracter de seviciu public și în binele societății.
Instituția publică este astfel,organizația creeată prin lege sau acte normative emise în baza și pentru executarea legii care are drept scop îndeplinirea unei atribuții de interes public. Instituția publică trebuie privită totodată și ca un ansamblu de clemențe organizate prin voința legii, pentru realizarea sarcinilor care îi sunt conferite . doctrina relevă următoarea idee: ,, instituția publică privită ca organizație , presupune existența următoarelor clemențe : elementul uman care formează personalul instituției, mijloacele materiale și financiare , competența și personalitaea juridică a acestei “ .
Ca atare, toate activitățile de interes public prin care se exercită autoritatea statului sau se realizează serviciile publice de interes național sau local se înfăptuiesc de oameni care sunt încadrați în anumite funcții în instituția respectivă cu mijloacele materiale cu care sunt înzestrate acele organe și organizații și cu ajutorul competenței și personalității juridice conferite de lege.
Statul român se confruntă de o bună perioadă de timp corespunzătoare perioadei de tranziție postdecembristă, cu un nou flagel, și anume ,,corupția”, care tind să atingă dimensiuni amețitoare. Astfel au fost elaborate proiecte de legi care vizează tocmai aceste instituții și organe ale statului cu grad mare de risc în ceea ce privește infracțiunile de corupție. În cadrul acestora s-au prevăzut modalități de prevenire a actelor de corupție , cu mențiunea că persoanele acestor instituții au obligația să dea dovadă de o înaltă ținută morală în întreaga activitate ce o desfășoară, de corectitudine în îndeplinirea atribuțiilor de serviciu.
Pentru îngustarea sferei de săvârșire a unor asemenea fapte în legi sunt prevăzute și activitățile interzise prin lege, persoanelor ce îndeplinesc o funcție în stat ce indică exercițiul autorității publice sau o altă funcție publică sau a persoanelor care ocupă funcții de conducere într-o unitate economică sau cu capital majoritar de stat.
În cadrul acestor legi speciale sunt grupate faptele de corupție cu caracter contravențional dar și manifestările antisociale, care prezintă pericol social deosebit de grav , precum și infracținile de corupție ce se săvârșesc mai frecvent în această perioadă de tranziție. Sunt făcute astfel, trimiteri la textele din Codul Penal care reglementează infracțiunile de luare de mită, dare de mită, trafic de influență și primire de foloase necuvenite, care în esența lor sunt fapte tipice de corupție.
Corupția începe cu ascunderea sau deformarea realității, pentru a obține anumite rezultate la care nu se poate ajunge promovând adevărul și continuă cu introducerea sistemului clienților, de plasare în posturi și promovare a rudelor, prietenilor inclusiv amicilor poliției. Ea este urmată de darea și primirea de foloase patrimoniale sau de altă natură pentru obținerea unor drepturi cuvenite, pentru ca într-un stadiu superior să se recurgă la darea și la primirea unor foloase patrimoniale sau de altă natură pentru obținerea unor drepturi ori avantaje necuvenite. Din acest moment putem afirma că fenomenul corupției se generalizează și iau naștere rețele de tip mafiot.
Corupția în manifestările active sau pasive, are deseori o componentă penală, are aproape întotdeauna una de ilegalitate și are întotdeauna una de imoralitate. Corupția exprimă în mod incontestabil, eșecul sau incapacitatea autorităților de stat, al societății în ansamblul ei. În zilele noastre corupția nu este un fenomen singular, separat sau izolat de fenomenele anomice, deviante și delincvente care se manifestă în societatea românească, ci el este în corelație și interdependență cu acestea. Mai concret, corupția este în corelație și interdependență cu o serie de mecanisme distructive și de dereglare politică, normală, normativă și culturală ce se manifestă la nivelul întregii societăți, al tuturor autorităților statului.
Conformându-se semnului juridico – penal, organele sistemului justiției penale reduc în mod restrictiv sfera infracțiunilor de corupție doar la acte și fapte comise de funcționarii publici în timpul serviciului sau în legătură cu serviciul. Acest punct de vedere este, de altfel, conform cu poziția adoptată de instituțiile internaționale în această materie. Astfel cu prilejul sesiunii plenare din 14 decembrie 1992, Adunarea Generală a ONU a adoptat Rezoluția 45 / 107 ,,Cooperarea internațională pentru justiția penală și prevenirea criminalității în contextul dezvoltării“, în care în Anexa A8, se face referire la corupția funcționarilor publici, care poate anihila orice tip de programe guvernamentale.
Ministerul Justiției cuprinde instanțele judecătorești și sistemul penitenciar. Rolul instanțelor judecătorești este de a stabili vinovăția sau nevinovăția inculpatului , prin exercitare asupra acestuia a acțiunii penale de căttre acestea , iar în cazul în care este găsit vinovat I se va aplica sancțiunea prevăzută de lege. Justiția se realizează conform Constituției prin Înalta Curte de Justiție și Casație și instanțele judecătorești stabilite prin lege (tribunale, judecătorii, curți de apel, etc.).
Sistemul penitenciar cuprinde totalitatea instituțiilor în care cei care au fost condamnați la pedeapsa închisorii își execută pedeapsa. Acest sistem penitenciar beneficiază de personal pregătit atât din punct de vedere științific cât și psihologic, pentru a se putea obține reintegrarea viitorilor ,,eliberați“ în mediul social, după 1989, reforma sistemului penitenciar vizează punerea unui accent deosebit pe respectarea drepturilor și personalității deținutului, și se urmărește transformarea penitenciarelor în adevărate minicolectivități culturale unde fiecare deținut poate să aibă acces la informație, își poate exercita dreptul la credință, poate să participe la activități culturale.
Din punct de vedere criminologic sistemul penitenciar este vital în contracararea infracționalității deoarece acesta poate participa cu succes la modelarea unor personalități și comportamente antisociale care să fie sociale și în sprijinul societății .
Ministerul Public reprezintă în activitatea judiciară, interesele generale ale societății și apără ordinea de drept , precum și drepturile și libertățile cetățenilor .
Ministerul Public își exercită atribuțiile prin procurori constituiți în parchete pe lângă fiecare instanță judecătorească, sub autoritatea Ministerului Justiției.
Din atribuțiile Ministerului Public amintesc :
– efectuează urmărirea penală în cazurile și condițiile prevăzute de lege;
– sesizează instanțele judecătorești pentru judecarea cauzelor penale;
– participarea în condițiile legii, la ședințele de judecată;
-apărarea drepturilor, intereselor minorilor și ale persoanelor puse sub interdicție;
– studierea cauzelor care generează sau favorizează criminalitatea , elaborarea și prezentarea propunerilor în vederea eliminării acestora, precum și pentru perfecționarea legislației penale și altele.
Ministerul Administrației și Internelor acționează în prezent la diminuarea ratei infracționalității și la contracararea activităților criminale prin două mari componente și structuri și anume: Poliția și Jandarmeria.
Organele Poliției și Jandarmeriei constituie un ansamblu de elemente ale forței publice sau altfel spus, piese ale puterii executive ce își desfășoară activitatea cu scopul aducerii la îndeplinire a dreptului de coerciție și control statului asupra societății. Toate aceste organe componente (ale celor două structuri) sunt structurate pe organe centrale pe criteriul teritorial și al funcționalității pe diferite domenii de activitate . În acest fel se asigură unitatea de acțiune, dar și cooperarea, conlucrarea corespunzătoare între aceste elemente și organe.
În acest sens larg, forțele de ordine publică sunt prezentate în literatura de specialitate ca incluzând toate autoritățile publice și instituțiile care au componenete și atribuții în materie de ordine publică, în virtutea cărora pot să someze pe oricine să respecte anumite reguli de conduită, cu alte cuvinte au dreptul de a chema la ordine. În sens restrâns și de cele mai multe ori la nivelul limbajului comun prin forțele de ordine publică se înțelege numai instituția Ministerului Administrației și Internelor , și anume : Poliția și Jandarmeria.
Poliția este organizată și funcționează conform noului ,,Statut al Polițistului“ , care imprimă forțelor polițienești caracter civil, constituind componenta demilitarizată a Ministerului Administrației și Internelor.
Într-un stat de drept modern, poliția – în calitate de organ specializat al puterii executive , trebuie să asigure ordinea și liniștea publică, să apere societatea de orice fel de convulsii, care pot surveni în viața socială, să neutralizeze și să pedepsească pe toți cei care nesocotesc legile statului, încălcându-le în mod premeditat, prejudiciind astfel buna derulare a vieții cotidiene .
În perioada de tranziție spre societatea de drept, polițistului și jandarmului I se atribuie capacitatea de a fi redescoperit rolul și locul lor ca actori sociali , din perioada antebelică , fondând pe această bază o concepție nouă, activă, asupra rolului pe care aceștia îl au n colectivitate.
Sarcina lor nu este de a cerceta, a marca faptele antisociale, de a se constitui în arbitrul unor stări conflictuale, ci de a cunoaște și influența modul în care anumite categoriii sociale ( minorii lipsiți de supraveghere , tineriii ori persoanele de vârsta a – III – a ) dobândesc capacitatea unor acțiuni colective, sub semnul autorității de stat , ei – polițistul și jandarmul – devenind actori principali din sfera asigurării ordinii și liniștii publice, a respectului și aplicării întocmai a legii. Pe lângă acțiunile practice de aplicare a legii, menirea polițistului și jandarmului este și aceea de ai face pe oameni , pe actorii sociali, mai conștienți de realitățile , tendințele , capcanele și precaritățile lumii în care trăiesc, de posibilitățile și și limitele acțiunii sociale îndreptate spre ai sprijini în adoptarea la cerințele tradiției spre o societate în care să primeze domnia legii – statul de drept.
Poliția are numeroase atribuții cu implicații profunde în viața socială: acționează pentru descoperirea și cercetarea infracțiunilor precum și a celor vinovați de acestea întocmind actele necesare judecății de regulă; asigură desfășurarea circulației în bune condiții și controlul său asigură identificarea persoanelor prin rețeaua de evidență informatizată și eliberarea cărților de identitate etc.
Jandarmeria este organul specializat al statului, în domeniul ordinii publice care își desfășoară activitatea conform Legii 116/1998 – privind organizarea și funcționarea Jandarmeriei Române.
Inspirându-se tot mai mult din structura și modul de organizare și funcționare a jandarmeriilor occidentale, acest organ al statului tinde să câștige tot mai mult teren în fața Poliției, dovedindu-și în foarte multe cazuri capacitatea crescută acțională și operațională.
În prezent Jandarmeria acționează pentru asigurarea, menținerea și restabilirea ordinii publice în mediul urban, dar și rural (unde se extinde prin posturi și secții de jandarmi) participând la toate manifestațiile culturale și sportive , adunări publice , mitinguri , incidente spontane, greve , acolo unde faptele antisociale au depășit nivelul normalității și tind să amenințe grav securitatea și siguranța socială cu repercursiuni grave pe plan național.
O altă atribuție deosebită a Jandarmeriei o constituie paza și apărarea obiectivelor militare sau de importanță deosebită ( ambasade, reședințe oficiale etc.), iar în ultimul timp, chiar al conductelor petroliere datorită nivelului crescut al infracționalității.
Posibilitățile deosebite ale Jandarmeriei au fost recunoscute nu numai în țară, ci și peste hotare acolo unde această structură militarizată, de altfel unica a Ministerului Administrației și Internelor și a dovedit capacitatea de rezolvare și control a unor probleme grave apărute în Kosovo, legate de ordinea publică și pe care alte instituții similare nu reușiseră să le dirijeze spre normalitate .
Jandarmeria Română acționează în prezent în parcuri , în imediata apropiere a instituțiilor de învățământ, în zone cu grad crescut de infracționalitate privind competența în aplicarea contravențiilor prin Legea 68 / 1991 și de asemenea pntru întocmirea actelor premergătoare umăririi penale .
Acțiunile desfășurate în comun de către poliție și jandarmerie au fost și sunt veritabile succese datorită marilor posibilități de acțiune și operaționale , contribuind în foarte mare măsură la contracararea fenomenului Infracțional .
Poliția și Jandarmeria în sens larg ca instituții de apărare a ordinii de drept în stat, au menirea de a fi slujitoarele fidele ale fiecărui cetățean, a societății în ansamblu și a poporului în întregul lui.
De aceea este necesar a fi reconsiderată menirea civică și socială a acestor instituții, menire care trebuie să să se afirme ca un veritabil factor de stabilitate și echilibru, de protecție a comunității, de garanții a drepturilor și libertăților cetățenești.
3.Prevenirea generală și specială
Pentru cel care a comis o infracțiune, cauzând un rău unui alt om, cum trebuie sa fie pedeapsa? Care este rolul acesteia? Pedeapsa este menită sa trezească conștiința criminalului și să prevină comitea de noi crime. Funcția de prevenire a pedepsei (specială sau generală) depinde nu de asprimea și duritatea acesteia, ci de certitudinea și inevitabilitatea pedepsei. Neaplicarea pedepsei, întârzierea aplicării și executării pedepsei, determină pierderea autorității și eficacității pedepsei.
Așa cum sublinia C. Beccaria în lucrarea sa "Dei delitti et delle pene", pedeapsa nu se poate justifica prin asprime, prin intimidare și explicatiune ci prin utilitatea ei. Pedeapsa se aplică nu pentru a ispași un rău făcut – crima – ci pentru a împiedica alte rele, alte crime în viitor.
Mijloacele de luptă împotriva criminalității sunt atât de natură juridică cât și nejuridică. În opinia lui Marc Ancel, politica penală cuprinde atât sancțuni penale cât și măsuri de îndreptare a criminalului, măsuri de prevenire socială și individuală.
Astfel, menirea politicii penale este să apere societatea împotriva crimei, să aplice pedepse, dar să și apere pe victima. În aceeași măsură trebuie să ajute la reintegrarea socială a celui care a terminat de executat pedeapsa.
Criminologia modernă oferă un spațiu cuprinzător cercetării căilor și mijloacelor de luptă împotriva criminalității.
În opinia unor autori reprezentativi (Seelig, Pinatel, Sutherland etc.) lupta impotriva criminalității trebuie realizată pe două căi, și anume: o cale preventivă, de împiedicare a comiterii de crime (antedelictum) și o cale represivă, de pedepsire a celor care comit crime (postdelictum). De asemenea, în lupta impotiva criminalității un loc important îl ocupă activitatea poliției, sens în care se remarcă acele aspecte ce vizează prevenirea criminalitații prin controlul și supravegherea ca atribut al poliției ca organ al ordinii publice.
Conceptul de prevenire
Prin conceptul de prevenire se întelege luarea unor măsuri care, să conducă la împiedicarea comiterii de crime.
În opinia lui Traian Pop există două forme de prevenire a criminalității: prima formă se referă la prevenirea apariției sau existenței unor cauze sociale ori individuale, care pot conduce la crimă (de exemplu sărăcia, criza economică și lipsa instrucției, carențele educative, conflictele între oameni, criza individuală).
Măsurile recomandate a se lua în asemenea situații sunt măsurile sociale ori individuale prin care în mod direct se însănătoșește situația socială, iar indirect înlăturâdu-se acele cauze care pot genera săvârșirea de infracțiuni.
Despre cea de a doua formă de prevenire a criminalitatii T. Pop sublinia că aceasta se referă la prevenirea directă a crimei (în situația existenței unui grup de recidiviști care promit mereu crime, împotriva acestora pot interveni organele de poliție care supraveghează acest grup și îl împidică sa comită crime).
Prevenirea generală.
Aceasta, formă de prevenire cuprinde pricipalele domenii ale vieții sociale (domeniul economic, administrativ, cultural), datorita existentei nenumăratelor aspecte specifice acestor domenii de activitate, aspecte ce pot genera cauze inedite de săvârșire a infractiunilor. Acestea complexitate a situațiiIor crirninogene i-a determinat pe E. Ferri să susțină că folosirea numai a pedepselor nu este suficientă în lupta împotriva criminalitații, deoarece este necesară și lupta cu cauzele sociale ale acestuia, cu mijloace care să determine îmbunătățirea condițiilor econornice, ameliorarea mediuIui,creșterea rolului educativ, perfecționarea administratiei.
Lupta împotriva crimei presupune o activitate elaborată, susținută știinfific; deoarece fenomenul infracțional atât de complex nu poate fi contracarat, anihilat; decât prin asemenea demersuri. Astfel combaterea criminalității presupune o operă de profilaxie criminală, care sa se materializeze într-o activitate de declinare, reducerea cauzelor majore de factură criminogenă, folosindu-se mijIoace diferentiate în funcție de natura cauzelor care au determinat savărșirea de infracțiuni.
Sunt cunoscute ca eficiente atât mijloacele preventive cât și cele extrajuridice, care vizează criminalitatea potențială. Prevenirea criminalității prin combaterea cauzelor acesteia este impetuos necesară în condițiile societății modeme, dar nu este totdeauna suficientă datorită câtorva considerente.
Prevenirea specială
Este acea formă de prevenire care vizează împiedicarea directă a comiterii de infracțiuni. În cazul prevenirii speciale a infractiunilor este vorba de fapte concrete, de infracțiuni pe cale a se comite și care pot fi impiedicate și prevenite.
În acest context Poliția are un rol important în prevenirea specială prin atribuțiile speciale pe care le exercită.
În opinia lui Seelig măsurile care împiedică anumite infractiuni să fie comise sunt:
a) protejarea instituțiilor, localurilor cu valori deosebite (bănci, magazine) cu: încuietori dificil de desfăcut, grilaje, dispozitive de alarmă.
b) protejarea autovehiculelor prin instalații de alarmă.
c) înarmarea cetățenilor cu pistoale speciale în efectuarea transporturilor de valori.
d) avertizarea cetățenilor despre locurile pretabile săvârșirii de infractiuni (cartiere , mijioace de transport în comun frecventate de hoți de buzunare).
De asemenea prevenirea criminalității se mai poate realiza eficient prin întarirea respectului față de lege, față de morala și față de organele judiciare.
Infractorii își pot "înfrâna" opțiunea pentru comiterea de ,infracțiuni, fie datorită valorilor morale cu care sunt înzestrați, fie datorită temerii față de pedeapsa aplicată pentru asemenea acte infractionale.
Prevenirea specifică și indirectă a criminalității se realizează în mare măsură de organele de poliție, prin exercutarea activităților sale specifice, de pază și supraveghere a locurilor publice, piețelor, arterelor de circulație rutieră , pe căi ferate,fluviale,a trecerilor vamale.
Prevenirea latură fundamentală a activităților desfășurate de
jandarmii din structurile judiciar și contravenții
I.Activitatea de pevenire cuprinde totalitatea măsurilor de jandarmi pentru împiedicarea săvârșirea de fapte antisociale, pentru diminuarea continuă a numărului celor care pot fi angrenați la încălcarea legilor și normelor de conviețuire socială și pentru pregătirea antifuncțională a populației, toate acesteea contribuind la consolidarea climatului de siguranță civică.
Este lesne de înțeles că din punct de vedre al muncii, activitatea de prevenire cuprinde trei componente esențiale și anume:
1. Împiedicarea săvărșirii de fapte antisociale. Această componenrtă vizează îndeosebi intervenția jandarmilor față de unele persoane care se află in situații preinfracționale pentru a le determina să renunțe la săvârșirea de infracțiune sau alte fapte antisociale.
2.Diminuarea continuă a numărului celor ce vor fi angrenați în încălcarea legilor și normelor de conviețuire sociale, componentă care se referă în special la măsurile preventive cu efect general în rândul cetățenilor, întreprinse de jandarmi.
3.Pregătirea antiinfracțională a populației desfășurată atât pentru cunoașterea și respectarea legilor de către cetățeni, cât și pentru a-i feri de a ajunge victime ale infractorilor.
Pentru îndeplinirea conținutului acțiunii preventive, jandarmii iau toate măsurile ce se impun și folosesc toate mijloacele și procedeele, rezultate din practica și experiența pozitivă, condiția de bază fiind ca acestea să se încadreze în litera și spiritul legii.
Practica a demonstrat că, că cheia succesului pe linie de judiciar și contravenții constă în acțiunea de prevenire. A preveni este benefic, din toate punctele de vedere, decât a restabili ordinea încălcată, este mult mai util pentru societate șă preântâmpine fapte și consecințe grave,unele dintre ele ireparabile. Tocmai de aceea trebuie să reprezinte latura fundamentală, cu cea mai mare pondere în activitatea jandarmilor fiind cea mai nobilă parte a muncii operative.
Principalele activităti pentru realizare prevenirii
Activitatea de prevenire este axată pe următoarele direcții principale:
1.Depistarea operativă a persoanelor pretabil esă comită infracțiuni sau a celor care comit infracțiuni. Această direcție conține două segmente inseparabile.
Acțiunea prin excelență preventivă și acțiunea de combatere a faptelor antisociale care presupun :
– identificarea ,atenționarea și supravegherea persoanelor care ,datorită unor fapte și împrejurări concrete ,sunt predispuse la comiterea de fapte antisociale și determinarea acestora,prin toate măsurile ,de a se abține de la fapte ,integrându-se într-o activitate și conduită comparabilă cu legile și normativele de conviețuire socială;
– descoperirea și prinderea cu operativitate ,pe baza datelor ce se dețin ,a persoanelor care au trecut la săvârșirea de fapte antiinfracționale, așa încât să se asigure nu numai tragerea la răspundere penală ci și întreruperea acțiunii ilicite începute evitarea producerii de pagube mai mari și eliminarea de pericol.
2.Împiedicarea minorilor și tinerilor de a săvârșii infracțiuni sau fapte antisociale
Jandarmeria, alături de toți factorii poartă o mare răspundere pentru apărarea unor minori tineri, care datorită unor condiții concrete, sunt predispuși să apuce pe căi greșite săvârșind abateri și rareori infracțiuni ,unele dintre ele foarte grave.
Premiza principală a unei acțiuni eficiente în acestă direcție o reprezintă cunoașterea minorilor și tinerilor cu comportament deviat,a micromediului acestora (familii dezorganizate, anturaje nocive ) a situațiilor în care unii minori sunt încadrați într-o formă de învățământ sau întrerupt frecvent și nejustificat cursurile ș.a..
Pe baza cunoașterii acestor realități jandarmii, în colaborare cu familia și școala pot stabili și întreprinde măsurile de influențare corespunzătoare (discuții individuale, ședințe cu părinții la școală luarea unor măsuri de asistență socială etc.)
În același timp, printre alte specifice de muncă (ex: acțiuni punctuale în localurile și locurile publice de agrement frecventate de tineri care duc viață dezorganizată ,,acțiuni de destrămare și neutralizare a unor grupuri de tineri cu manifestări antisociale ,depistarea unor susceptibili de a deveni victime ale infractorilor), lucrătorii din Jandarmerie pot interveni eficient pentru a înlătura situațiile de derivă în care ajung unii tineri.
3. Combaterea parazitismului social
Lipsa unei ocupații utile societății în cazul unei persoane apte de muncă constituie unul din factorii care favorizează în mare parte comiterea de infrațiuni șialte fapte antisociale. Aceasta este motivul pentru care combaterea parazitismului social, în special în rândul minorilor ,se înscrie în acțiunea prevenită desfășurată de jandarmi structurilor de judiciar și contravenții. Depistarea, supravegherea și îndrumarea cătr activități utile a persoanelor fară ocupație și acelor predispuse în desfășurarea activității ilegale de comerț ,trafic și contrabandă sunt câteva din principalele activității ale structurilor de jandarmi pentru prevenirea și combatera parazitismului social.
4.Împiedicarea infractorilor primari de a deveni recidiviști este o direcție a activității de prevenire față de persoanele care au comis pentru prima dată infractiuni . Această preocupare evidențiază și ea profundul umanism al activității desfășurate de jandarmi, întrucât se urmărește ca acei care au greșit să se îndrepte, în așa fel încât să nu mai comită noi infracțiuni. Astfel ,se iau măsuri de influențare și educare a infractorilor, primari , veghind ca aceștia să se reîncadreze în muncă și societate.
5.Combaterea faptelor de tulburare a o ordinii și liniștii publice
Menținerea ordinii publice implică în mod necesar o intervenție fermă ,în toate cazurile,în care se produc acte de dezordine,împotriva celor care au manifestări turbulente, periclitând prin acesta viața și integritatea persoanelor ,avutul public ori constituie ca o componentă a nivelului de civilizație face parte ceea ce numim calitatea vieții cetățenilor, ne dăm seama de importanța deosebită a datoriei jandarmilor de a acționa fără șovăire pentru asigurarea ordinii și combaterea tuturor actelor prin care aceasta este afectată.
6. Participarea la pregătirea juridică a populației pentru cunoașterea și respectarea legii.
Munca de prevenire și mai ales de popularizare a legilor a pus într-o lumină nouă acel dicton latin ,,NEMO CONSETUR IGNORE LEGEM”, în sensul că și pe mai de parte nimeni nu poate să se apere de răspundere invocând necunoașterea legi (În traducere ,,nimeni nu poate fi considerat neștiutor de lege”, principiul conform căruia nerecunoașterea legii nu poate fi invocată drept în cazul încălcării ei).
Acestă activitate trebuie să se desfășoare sistematic, permanent și diversificat, avându-se atenție, în primul rând obiectivele, locurile și mediile sociale unde comit frecvent abateri sau încălcări ale legii și ale normativelor de conviețuire socială precum și locurile unde se concentreză ori unde își desfășoară activitatea un număr mare de minori și tineri.
În principal această activitate realizează prin:
– înființarea în localitățile unde funcționează secții și posturi de jandarmi, a unor gazete de stradă care să redea cazuri pozitive de cetățeni ce respectă regulile de conviețuire socială și aspecte ale încălcării acestora de către unele persoane, în scopul creării opiniei de masă pentru prevenirea și combaterea încălcării legii.
– realizarea unui dialog cu publicul la diverse festivității organizate de unitățile de jandarmi (depunerea jurământului, ziua armei), pentru a explica rațiunea intervenției jandarmilor în anumite împrejurări .
7. Participarea la pregătirea antiinfracțională a populației .
Această direcție vizează activitatea susținută pe care trebuie să o desfășoare jandarmii pentru instruirea și acordarea de consultații cetățenilor în vederea autoapărării lor și a contracarării activității infractorilor.
În acest scop prin colaborarea cu instituțiile ce desfășoară activități de informare în masă (presă, radio, TV) ,pe bază de exemple trebuie să se evidențieze cetățenilor necesitatea:
– vigilenței și răspunderii față de avutul public și personal;
– de a-și asigura paza și securitatea bunurilor pe care le gestionează sau cele personale .prin instalarea unor mijloace de alarmare ( la autoturisme ,locuințe) ;
– manifestări de prudență și discernământ față de persoanele necunoscute cu care vin în contact ;
– de a nu se lăsa tentate de aparențe relativ avantajoase dar ilegale (ex.:cumpărarea de obiecte dobândite prin săvârșirea de infracțiuni sau contravenții, promisiuni false, etc.) și multe alte aspecte menite să-i înarmeze pe cetățeni cu modalități concrete de autoapărare contra violențelor, accidentelor, înșelăciunilor.
Mijloacele de represiune a infractiunilor.
Cea mai importantă luptă eu criminalitatea, săvârșită este lupta post-delictum, care trebuie sa fie promptă, imediată și inevitabilă. Această luptă este dusă atât de victimă și de familia acestuia cât și de organele abilitate ale statului.
Ca expresie a politicii penale represive aceasta luptă se bazează pe un întreg ansamblu de reglementări penale.
Imediat după comiterea infracțiunilor, ca mijloace de represiune post -delictum se evidențiază acele măsuri imediate, necesare (cum ar fi descoperirea, reținerea, judecarea, condamnarea celor vinovați).
Datorită caracterului sancționator; a faptului că acestea sunt strict reglementate de lege, măsurile pentru a deveni efectiv eficiente, ca mijloace represive, trebuie să fie bine și just aplicate, să nu contravină normelor morale, juridice și umane.
Împotriva răului comis prin infracțiune, represiunea trebuie considerată ca un act de justiție, de dreptate. Urmare a acestor considerente, legea penală consacră existența corelației dintre infracțiune și pedeapsa prin intermediul dispozițiilor juridice exprese despre crime și pedepse ca , pedeapsa să fie eficientă, să influenteze și să corijeze pe infractor, trebuie să îndeplinească anumite cerințe, astfel:
– pedeapsa să aibă un caracter de constrângere, de corijare și reeducare;
– pedeapsa pentru a fi eficientă trebuie să corespundă unor cerințe referitoare la natura lor și a unor principii strict reglementate de lege (respectarea principiului legalității, individualizării, personalității).
Respectarea acestor cerințe și principii privind pedepsele în dreptul penal român poate conduce la înlăptuirea justitiei și dreptății, conferindu-se astfel pedepselor calitatea de veritabile mijloace de combatere și apărare a valorilor sociale împotriva
criminalitații.
Un model al tipurilor de activități de prevenire și combatere a criminalității este inclus în educația permanentă care se realizează atât prin forme instituționalizate, cât și neinstituționalizate, astfel:
– prevenirea prin educația din familie (mediul familial constituie un factor cu influențe putemice);
– prevenirea prin educație în sistemul învațământului ( prin programele analitice a disciplinelor de învățământ);
– prevenirea prin educatie în procesul nemijlocit al muncii și prin controlul activităților economico-sociale;
– prevenirea prin activitatea cultural-educativă (prin acțiunile organizate de organizațiile religioase, publice de cunoaștere și popularizare a legislației)
– prevenirea prin mass-media(prin radio-televiziune,presă;cărți)
– prevenirea prin activitățile desfășurate de autoritățile ;legislative și ale administratiei; .
– prevenirea și combaterea prin descoperirea infracțiunilor, identificarea infractorilor, tragerea la răspundere penală și aplicarea unei pedepse sau a unei măsuri educative ori a unei măsuri de siguranță atât prin organizarea executării sancțiunilor penale.
CRIMINOLOGIA CLINICĂ
Consideratii generale.
Concepția clinică în criminologie este de tradiție mai veche fiind o expresie a orientării biologice și psihologice. Ea s-a dezvoltat și răspândit tot mai mult, reprezentând în criminologie una din cele mai răspândite tendințe. Această orientare se bazează pe lucrările lui E De Grei, Di Tulio, E. E. Gluck, Gegnard, Mayn și Pinatel.
În dezvoltarea criminologiei clinice s-a evidențial experiența accesului clinic, folosit în practică în cadrul clinicilor și care au ca înclinație medicală cu implicații în domeniul diagnosticului, prognozei și tratamentului respectiv, clinicianul se bazează pe "încrederea față de realizările terapeutice" fiind împotriva aplicării procedeelor tehnice.
În prezent asistăm la încercari de accentuare a orientării clinice în practica, prin orientarea asupra cercetării știintifice și aplicării procedee1or experimentale, cum ar fi studierea cazurilor elocvente în scopul formulării de ipoteze și soluționarea reglementărilor.
Bazele criminologiei clinice
Baza inițială a criminologiei clinice este reprezentată de personalitatea infractorului. Această criminologie încearcă să explice comportamentul infracțional prin caracteristicile personalității infractorului. Fiecare infractor reprezintă un caz, deosebit, special care trebuie studiat prin prisma clinică bazânduse pe experiența clinică spunea Di Tulio. Studiind infractorul, criminologia clinică își propune ca scop "starea de pericol" legată de personalitatea lui care apare sub forma cronică sau potentială folosind accesul interdisciplinar. In acest sens starea periculoasă a personalității este legată de inclinația pentru comiterea acțiunii penale, de înclinația "trecerii la act".
Din perspectiva criminologiei clinice personalitatea reprezintă unitatea și exprimarea diverșilor proprietăți individuale care, se află întotdeauna în acțiune și interactiune. Personalitatea, reprezintă o unitate structurală dinamică a acestor proprietatț, Pinatel explică faptul că trăsăturile diferențiale ale personalitații incluse în nucleul central, explică capacitațile penale și condiția "trecerii la act", cu toate că ele acționează întotdeauna în mod diferențial și stabilit în direcția comiterii infracțiunii.
Criminologia clinică încearcă printr-o metodologie corespunzătoare să aplice în clinică față de cel pedepsit un sistem special "de cercetare psihologică, medicală și socială", explicând complexul obținut pe cale clinică, datorită carui fapt ea poartă numele de clinica socială sau criminologică. Pe baza acestei, observări clinice și a diagnosticului se determină măsurile terapeutice de acționare asupra infractorilor (tratamentul criminologic al infractorilor) care prezintă posibilitatea readaptării lor la societatea în care trebuie să-și continue viața și activitatea.
După părerea lui Pinatel, se crează posibilitatea unei cercetări reale operative, care sa lege cercetarea știintifica de actiunea socială, în timp ce criminologia, se eliberează de o serie de cercetări suplimentare și de pragmatism care apare ca rezultat al dorintei de a desfășura o, acțiune rapidă antipenală în condițiile contemporane de creștere a infractiunii.
Aplicarea criminologiei clinice nu se limitează la actionare și resocializare , în faza de penitenciar, ea se răsfrange și asupra stadiului judiciar al procesului penal, se mentionează in hotărârile primului Congres International de Criminologie Clinică (Roma 1958), tema a fost susținută și la Congresul Criminologilor francezi de la (Lyon 1960). Reprezentanții criminologiei clinice consideră că centrele de observare, ținând seama de larga lor transformare ca rezultat al dezvoltării sa îndep1inească funcția de observare și acționare.
În baza acestei concepții se solicită tratamentul bolnavilor mintali, crearea unor instituții specializate în afara limitelor administrației penitenciare. Aceste persoane țin de domeniul psihiatriei și pentru ele sunt necesare măsuri speciale de tratament. În afara de aceasta se precizează că aceste persoane nu sunt recomandate pentru studierea obiectului din punet de vedere al teoriei personalitații infracționale.
Prin tot ce-și propune criminologia clinică clarifică structura și caracteristica infractorului, studiul factorilor de comportare legată de personalitatea lui, ceea ce este deosebit de important pentru luarea uner anumite măsuri terapeutice față de infractori. În practica penitenciară, studierea personalității celor pedepsiți reprezintă o condiție necesară pentru c1asificarea lor, și pentru tratamentul individual. Personalul terapeutic nu poate lucra necunoscănd date medicale, psihologice și psihosociale ale ale celui pedepsit cu toate că, este cunoscut faptul că psihologia nu poate explica în toate privințele comportamenlui infracțional.
CAPITOLUL V
MĂSURI DE POLITICĂ PENALĂ DESTINATE ASIGURĂRII
PROTECȚIEI MAXIME A SIGURANȚEI ȘI SECURITĂȚII SOCIALE
Pe plan intern
Fenomenul ,,criminalității” este în continuă expansiune în România și se manifestă în multitudinea formelor sale de la violență și furt organizat, la traficul de carne vie, de la falsurile de documente și bancnote, la criminalitatea ecologică, de la furtul, traficul și falsul de valori culturale la droguri. Sfera infracțională s-a dezvoltat ca urmare a descoperirii unui ,,teren” propice caracterizat prin dezorganizare macroeconomică, politică și socială instabilitate și ineficiență legislativă și carențelor culturale și educaționale ale unor categorii sociale defavorizate. Asfel România – țară de tranzit pentru crima organizată, incluzând aici traficul de droguri, arme, valori culturale etc., dintre estul și vestul Europei a devenit se pare locul perfect de ascundere a unor infractori periculoși și a unor rețele mafiote bine organizate care profită de avantajele descoperite.
Statul român, statul de drept și societatea românească au fost puse în fața unor evenimente și fapte antisociale de natură surprinzătoare și rareori întâlnite: drogurile, criminalitatea informatică, traficul de (ființe umane) ,,carne vie“. În această situație, statul de drept și societatea s-au văzut nevoite să ia oserie de măsuri și să desfășoare anumite activități de politică penală destinate asigurării protecției maxime a siguranței și securității sociale , a siguranței și securității naționale în fond .
S-a acționat și se acționează pe plan legislativ, în materia reorganizării și lărgirii atribuțiilor anumitor instituții și organe ale statului, pentru dezvoltarea sistemului economic,cultural ,educațional, cultural și informațional și de asemenea pentru creearea unor organisme și organe specializate pe lupta anticriminalitate.
În lupta contra criminalității nu se pot obține rezultate remarcabile, decât printr-o colaborare pe principii corecte și în spiritul legii pe plan intern, între poliție, parchet și justiție , iar în plan internațional, printr-o cooperare viabilă în cadrul unor organizații și organisme interne, fie în baza unor convenții bilaterale .
Perioada de tranziție după 1989 a fost una critică pentru țara noastră și înclin să cred că este fondată în ultimii ani; s-a observat tot mai mult necesitatea aderării României la Uniunea Europeană ca punct vital al definirii poziției societății românești în plan internațional. Latura cea mai sensibilă a aderării României la U.E. este însă armonizarea întregii legislații a viitoarei țări membre – fapt care impune o serie de modificări în plan politic, social, cultural , economic, foarte greu de rzolvat datorită niveelului de dezvoltare la care se găsește România și ,,mentalităților” – concepțiilor învechite , depășite care există la nivelul societății românești și care frânează acest proces de dezvoltare și evoluție în plan european .
Totuși prin activitățile și măsurile care se iau la nivelul statului român se încearcă permanent depășirea acestor dificultăți și armonizarea legislației române cu cea europeană și de asemenea prin acestea se pregătește societatea pentru aderarea la U.E.
O etapă definitorie în acest sens o reprezintă Referendumul Național privind revizuirea Constituției României din 19 octombrie 2003 , atunci când au fost adoptate prin vot național anumite modificări ale Constituției României, dintre care mai semnificative ar fi :
Art.1 se modifică și se completează astfel :
Aliniatul 3. Se modifică și va avea următorul cuprins : ,, România este stat de drept,democratic și social , în care demnitatea omului , drepturile și libertățile cetățenilor,libera dezvoltare a persomalității umane , dreptatea și pluralismul politic reprezintă valori supreme,în spiritul tradițiilor democratice ale poporului român și idealurilor Revoluției din decembrie 1989 , și sunt garantate “ .
Art. 33-1. ,,Dreptul la mediu sănătos “ .
,,Statul recunoaște dreptul oricărei persoane la un mediu înconjurător sănătos și echilibrat ecologic “ .
,,Statul asigură cadrul legislativ pentru exercitarea acestui drept “ .
,,Persoanele fizice și juridice au îndatorirea de a proteja și ameliora mediul înconjurător “ .
Aliniatul 1. și 2. ale art. 38 se modifică și vor avea următorul cuprins :
1.,,Dreptul la muncă nu poate fi îngrădit . Alegerea profesiei , a meseriei sau a ocupației , precum și a locului de muncă este liberă “ .
2.,,Salariații au dreptul la măsuri de protecție socială.Acestea privesc securitatea
și sănătatea salariaților, regimul de muncă al femeilor și tinerilor , instituirea unui salariu mediu brut pe țară , repausul săptămânal , concediu de odihnă, plătit, prestarea muncii în condiții deosebite sau special, formarea profesională, precum și alte situații specifice, stabilite prin lege “ .
Alin. 2. Al art. 41. va avea următorul cuprins : Proprietatea privată este garantată și ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular . Cetățenii străini și apatrizii pot dobândi dreptul de proprietate privată asupra terenurilor , numai în
condițiile rezultate din aderarea României la U.E. și din alte tratate internațio-
nale la care România este parte , pe bază de reciprocitate , în condițiile rezultate
din aderarea României la U.E. și din alte tratate internaționale la care România este parte, pe bază de reciprocitate, în condițiile prevăzute prin lege organică , precum și prin moștenire legală “.
Codul Penal a suferit unele modificări :
Art. 18 . – 1 . are următorul cuprins :
,, Fapta care nu prezintă pericolul social al unei infracțiuni nu constituie infrac-țiune fapta prevăzută de legea penală , dacă prin atingerea minimă adusă uneia din valorile apărate de lege și prin conținutul ei concret , fiind lipsită în mod vădit de importanță , nu prezintă gradul de pericol social al unei infracțiuni …” .
Art. 44 . “…2. Se prezumă că este în legitimă apărare și acela care săvârșește fapta pentru a respinge pătrunderea fără drept a unei persoane prin violență , viclenie , efracție sau prin alte mijloace , într-o locuință , încăpere , dependință sau loc împrejmuit ținând de acesta” .
De asemenea modificări însemnate s-au produs în ceea ce privește regimul sancționator, cuantumul pedepselor fiind mărit în special la infracțiunile la care s-au înregistrat creșteri ale numărului de fapte: lipsire de libertate, violul, furtul, tâlhăria etc.
Modificările Codului de Procedură Penală vizează organele judecătorești , competența și atribuțiile acestora , precum și activitățile de procedură penală.
Exemplific câteva din modificările aduse :
Art. 214. ,, ofițerii și subofițerii din cadrul Jandarmeriei Române pentru infracțiunile constante pe timpul executării misiunilor specifice “ …sunt obligate să procedeze la luarea de declarații de la făptuitor și de la martorii care au fost de față la săvârșirea unei infracțiuni și să întocmească proces – verbal despre împre-jurările concrete ale săvârșirii acesteia.
Aceste modificări legislative au rolul de a apropia tot mai mult actele normative și legile de bază ale statului de drept român de legislația europeană implicând de asemenea asigurarea unor măsuri de politică penală care să asigure siguranța și securitatea socială.
Statul de drept prezintă o preocupare permanentă, prin factorii săi instituționalizați și neinstituționalizați cu atribuții de socializare și control social, pentru prevenirea și tratamentul criminalității, eliminarea și discriminarea cauzelor și condițiilor generatoare de delincvență,iar pe de altă parte resocializarea și recuperarea morală și socială a persoanelor aflate în conflict cu legea penală. Ele se realizează printr-un ansamblu de măsuri juridice , menită să prevină și să combată multiplicarea și proliferarea actelor criminale în diferite medii sociale prin realizarea protecției și apărării sociale a indivizilor , grupurilor și instituțiilor față de anumite acte delincvente, restabilirea ordinii sociale și normative perturbate prin delicte , repararea prejudiciilor, recompensarea victimelor și sancțioarea cât și pedepsirea criminalilor.
Pentru acest motiv, prevenirea și tratamentul crimei și criminalității presupune atât elaborarea unor politici penale eficiente de combatere și neutralizare a diferitelor delicte, crime din societate, cât și aplicarea unor programe și soluții sociale, economice și culturale de sprijinire a indivizilor defavorizați social sau care să diminueze, pe cât posibil , diferențele de inegalitate , status și putere dintre indivizi și grupuri sociale .
2. Pe plan internațional (extern) :
Măsurile de politică penală care vizează asigurarea protecției maxime a siguranței și securității sociale maxime la nivel internaționale trebuie să vizeze elaborarea unor sisteme legislative pe ramuri de activitate cât mai mult posibil uniforme și asigurarea unei cooperări și conlucrări eficiente între state pentru apărarea criminalității.
Majoritatea legislațiilor penale și a sistemelor de sancționare și tratament penitenciar urmăresc, prioritar, controlul și neutralizarea criminalității, protecție și apărarea socială și juridică a indivizilor, grupurile și instituțiilor sociale, ca și pedepsirea și resocializarea indivizilor cu comportamente criminale . Așadar , acolo unde factorul ,,preventiv“ nu a acționat și a fost depășit, intervine ,,factorul sancționator“ care implică mai apoi condiția de redare a societății individului pedepsit, dar care să se poată adapta cu ușurință cerințelor sociale ale grupului din care face parte și societății.
Conceptul de ,,politică penală” așa cum apare reflectat în diferite coduri penale și de procedură penală, este destul de controversat în opiniile unor specialiști și practicieni ai dreptului, el reprezentând fie ansamblul de mijloace și procedee de presiune și regresiune penală , utilizate pentru sancționarea și pedepsirea delincvenților , fie modalitățile și formele prin care se asigură apărarea și protecția indivizilor față de actele antisociale ce se produc în societate, fie transformarea și reformularea dreptului penal prin ,,umanizarea“ instituțiilor sale, astfel încât , sancțiunea să nu aibă ca ,,finalitate“ ,,descurajarea“, ci recuperarea socială a indivizilor delincvenți.
S-au creeat astfel organizații și organisme chiar la nivelul ONU cu preocupări pe linia prevenirii și combaterii criminalității internaționale.
Au fost elaborate chiar și documente internaționale privind combaterea criminalității : Acordul de la Bangkok , 27.XI.1931; Convenția de la Haga – 1912;
Convenția Internațională a Opiului – Geneva – 19. 02.1925 (problema drogurilor) .
Carta ONU a fost desemnată de statele fondatoare într-o epocă în care întreaga omenire era zguduită de ororile provocatre de război, de urmele de teroare lăsate de acesta în viața popoarelor. Chemarea adresată națiunillor prin Cartă, este o chemare la rațiune, la apărarea vieții omului zilelor noastre, același om care cu spiritul său creeator a reușit să contribuie la evoluția vieții sociale până la parametrii atinși în prezent. Societatea a evoluat odată cu oamenii,spiritul novator punându-și amprenta în toate domenile vieții politice,economice și sociale. Stadiul în care s-au dezvoltat statele lumii, relațile dintre ele, profundele transfomări care s-au produs în lume, cer în mod obiectiv, perfecționarea activității ONU, reconsiderarea unor prevederi ale Cartei în pas cu vremea, impicit cu prevenirea și combaterea criminalității.
Secretariatul General al ONU în conformitate cu prevederile 12, 20, 75 , 79, din Carta ONU și ale Statutului Curții Internaționale de Justiție, are un mare rol în organizarea și realizării activității ONU în materia criminalității internaționale. Unul din organul principal Consiliul Economic și Social al ONU are în atribuții și este împuternicit să înființeze comitete și consilii pentru problemele economice, sociale, pentru promovarea drepturilor omului, precum și alte organe necesare pentru realizarea acestor atribuții. Comisia dezvoltării sociale este un organ subsidiar ECOSOC și aceasta rezolvă o serie de probleme care intră în sfera de activitate a instituțiilor specializate , având menirea de a furniza Consiliului Economic și Social rapoarte, studii, date , recomandări și propuneri. Una din direcțiile sale de activitate o reprezintă lupta împotriva infracționalismului mondial în care acționează legislația penală a statelor. Comisia de preocupări privind combaterea comerțului cu femei și copii, a proxenetismului, prostituției, răspândirea de publicații pornografice. În vasta problematică pe care o abordează, are preocupări pe linia combaterii sclaviei, pirateriei, a falsificării banilor publici.
Activitatea acestei comisii a cunoscut în cursul anilor, o puternică dezvoltare a vieții sociale, de gama tot mai întinsă de probleme pe care aceasta a oferit-o. Comisia Drepturilor Omului este un organism subsidiar ECOSOC și desfășoară activități care se referă de regulă la problemele criminalității și prin care se lezează drepturile omului . Această instituție acționează conform raportului că ,, recunoașerea demnității,a drepturilor legale și inalienabile ale tuturor membrilor familiei umane , se bazează pe libertate“ și că drepturile economice, sociale, culturale, civile, sunt factori determinanți, a căror respectare poate contribui în mod decisiv la suprimarea condițiilor care favorizează comportamentul criminal. Tot un sprijin în lupta cu fenomenul infracțional sunt și : Programul Națiunilor Unite pentru dezvoltare care constă în orientarea unor activități menite să reducă pe plan mondial efectele criminalității , prin ajutorarea serviciilor de formare și cercetare în materie de prevenire a crimelor; Comitetul special pentru reprimarea terorismului internațional și Comitetul pentru prevenirea crimei și lupta împotriva delincvenței ambele cu organe și activități proprii în domeniile respective .De asemenea un rol hotărâtor l-au avut Congresele Națiunilor Unite pentru prevenirea crimei și lupta contra delincvenței și Institutele Națiunilor Unite pentru prevenirea crimei care au sprijinit atât teoretic cât și practic la limitarea fenomenului infracțional.
Organismele europene cu preocupările în combaterea criminalității internaționale s-au remarcat de asemenea programele și activitățile desfășurate în acest sens. Astfel Grupul TREVI viza schimbul de experiență și informația în menținerea ordinii publice, viza lupta contra criminalității organizate și schimbul de informații privitoare la modalitățile de acțiune în scopul definirii unor noi tactici și stategii internaționale. TREVI 1992 este ultimul născut în familia TREVI și a fost creeat în urma deschiderii frontierelor în scopul rezolvării problemelor de siguranță socială și a cetățenilor țărilor semnatare .
Acordul SCHENGEN constituia în primul rând un instrument economic vizând libera circulație a produselor , a bunurilor , a capitalurilor și serviciilor; o altă parte viza măsuri compensatorii destinate deficitului de securitate care va însoți desființarea frontierelor interne. Clubul de la BERNA – avea ca preocupare principală, găsirea căilor și mijloacelor pentru combaterea terorismului internațional, considerat ca una din infracțiunile cele mai grave. Clubul celor cinci sau Clubul de la Viena – are ca obiect al întrunirilor terorismul și mijloacele de luptă împotriva acestei infracțiuni. Grupul QUANTICO și-a propus inițial să dezbată problema terorismului croat, apoi sfera s-a lărgit cu problematica terorismului armean și mai apoi cel șiit.
Nu poate trece peste acest subiect fără a aminti de Organizația Internațională de poliție criminală – INTERPOL care are ca scop principal ,,promovarea și asigurarea ajutorului reciproc maximal între toate organele de poliție criminală în cadrul legilor în diferite state;pregătirea,creearea și organizarea tuturor instituțiilor susceptibile să asigure o luptă eficace împotriva criminalității de drept comun; efectuarea de urmărire și verificări în releu din țară în țară; prinderea și verificări în releu din țară în țară; prinderea și deferirea justiției naționale a infractorilor căutați de un anumit stat.
Poliția Europeană de Combatere a Drogurilor și pentru Schimbul de Informații (EUROPOL) – care luptă împotriva traficului și consumul de droguri, crima organizată , cu accent asupra infracțiuni,ori cu pericol social ridicat, fraudelor din domeniul informativ și al documentelor, furturilor de autovehicule și altor obiecte de valoare, a faptelor de natură să afecteze mediul înconjurător, cât și cele referitoare la traficul de organe și ființe vii.
O serie de state au elaborat legislații severe pentru trficul ilicit de droguri, terorism, furtul de valori culturale și alte infracțiuni internaționale care cresc în intensitate. Progresele importante s-au realizat în plan internațional în materie de trafic ilicit de droguri, piraterie albiană, sclavie, comerț cu carne vie și altele.
Există încă multe posibilități neexplorate ce pot fi reglementate atât prin normele de drept intern ale statelor suverane, cât și prin instituirea unor norme internaționale menite să îngrădească activitatea elementelor infractoare care așa cum am văzut devine din ce în ce mai îngrijorătoare.
România, având la bază o politică externă menită să contribuie la realizare tuturor dezideratelor majore pe care le are viața internațională, a incriminat în norme de drept principalele infracțiuni interanționale și își aduce aportul prețios la acțiunea comunității pentru prevenirea și reprimarea acestui flagel.
BIBLIOGRAFIE:
Constituția României;
Codul Penal al României;
Codul Penal pe înțelesul tuturor, Ed. Societății Tempus, București 1995 – G. Antoniu, Șt. Daneș, Marin Popa;
Cercetarea penală, Editura și tipografia Icar, București 2002 – V. Bercheșan;
Criminologie – tratat de teorie și politică criminologică, Ed. Lumina Lex, București 2002 – Tudor Amza;
Corupția în dreptul penal român, Ed. București 1995 – V. Dobrinoiu;
Comunitatea, poliția și tranziția, Ed. Național 1996 – Pavel Abraham;
Criminologie, Universitatea București 1984 – A. Dincu;
Criminologie, Ed. Didactică și Pedagogică, București 1994 – Gh. Nistoreanu, C. Păun;
Criminologie, Ed. Stema, Bacău 2002 – Dr. Ungureanu Ștefania Georgeta;
Criminalitatea și organizațiile internaționale, Ed. Romcartexim, București 1997 – I. Suceavă, F. Coman;
Criminologie, Ed. Sylvi, București 2001 – I. Eugen Sandu, F. Sandu, Gh. Ioniță;
Criminalitatea și cauzele ei în România: studiu social și de moravuri, Ed. Tipografia Curții Regale, București 1905 – Gr. I. Dianu;
Cunoașterea crimei organizate, Ed. Pygmalion, Ploiești 2001 – Damian Miclea;
Coordonarea sistemelor de securitate socială 2002;
Convenția Europeană a Drepturilor Omului și implicațiile ei asupra dreptului penal român, Ed. Lumina Lex, București 1998;
Drept Procesual Penal, Ed. All Beck, București 2001 – Al. Boroi, Șt. Georgeta Ungureanu, Nicu Jidovu, I. Măgureanu;
Elemente de criminologie, Ed. Fundației Chemarea, Iași 1992 – N. Giurgiu;
Integrarea socială post-penală a infractorilor între realitate și perspectivă: studii de criminologie și penologie, Ed. Fundație România de Mâine, București 1999 – O. Brezeanu;
Legea nr. 143/2000 privind combaterea traficului și consumului ilicit de droguri;
Legislație privind apărarea, ordinea publică și siguranța națională, Ed. All Beck 2001;
Manual de criminologie, Ed. All Beck, București 1999 – V. Cioclei;
Probleme de psihologie judiciară, Ed. Științifică 1973 – T. Bogdan;
Probleme de criminologie – I. Oancea, Ed. All Beck, București 1998;
Tranziția și criminalitatea, Ed. Oscar Print, 1994 – R. M. Stănoiu, O. Brezeanu, T. Dianu;
Sociologia crimei și criminalității, Casa de editură și presă Șansa, București 1996 – S. M. Rădulescu, D. Banciu;
Profilaxia delincvenței și reintegrarea socială, Ed. Științifică și Enciclopedică, bucurești 1981 – V. Preda;
Planul de securitate socială, Ed. Independența Economică, București 1945 – M. A. Lupu;
Popoarele, statele și teama, Ed. Cartier 1991 – B. Buzan;
Sociologia devianței, Ed. Victor 1998 – S. M. Rădulescu.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Siguranta Si Securitatea Sociala Prin Masuri de Politica Penala (ID: 125058)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.