.aspecte de Teorie Si Practica Juridica In Materia Falsului Intelectual
CAPITOLUL I
NOȚIUNI PRELIMINARE
1.1. Aspecte generale ale infracțiunilor de fals
Infracțiunile de fals sunt acele fapte prevăzute de Codul penal, săvârșite cu vinovăție și care sunt de natură să aducă atingere încrederii publice acordată anumitor lucruri, semne sau înscrisuri cărora li se atribuie din punct de vedere juridic însușirea de a exprima adevărul. Toate aceste infracțiuni sunt cuprinse în Titlul VII al Părții speciale a Codului penal, sub denumirea “infracțiuni de fals”. Prin “fals” în sensul cel mai larg al acestei noțiuni se înțelege orice alterare a adevărului. Au fost incriminate acele fapte de alterare a adevărului care, aducând atingere unor valori sociale ocrotite de lege prezintă gradul de pericol social al unor infracțiuni.
Ceea ce este specific pentru infracțiunile de fals și le diferențiază de alte fapte de denaturare a adevărului, este împrejurarea că înșelarea încrederii publice se realizează prin produsul activității infracționale (înscrisuri, monede, sigilii, instrumente de autentificare sau marcat, timbre etc.). Aceste lucruri care constituie prin ele înseși proba adevărului se bucură obiectiv de încrederea generală, independent de persoana care a efectuat acea activitate. Altfel spus, în cazul infracțiunilor de fals, alterarea adevărului, deși se realizează printr-o activitate ilicită a persoanei, rezultatul acestei activități și anume înșelarea încrederii publice, se obține prin produsul activității făptuitorului și nu prin activitatea propriu-zisă a persoanei care a realizat produsul menționat. Spre exemplu, falsificarea de monede sau alte valori deși este consecința unei operațiuni de contrafacere sau alterare de către făptuitor, înșelarea încrederii publice se produce prin pătrunderea în circulație a unor monede sau valori false, fără putere circulatorie, iar nu efortul făcut concomitent cu obținerea monedei sau valorii respective de către făptuitor. Pe de altă parte în cadrul infracțiunilor de fals, ceea ce se incriminează este alterarea adevărului în cuprinsul unor entități care au menirea potrivit legii să facă dovada adevărului pe care îl exprimă sau îl atestă.
Obiectul juridic generic al infracțiunilor de fals îl constituie relațiile sociale referitoare la încrederea publică în autenticitatea entităților cu însușire probatorie, adică adevărul pe care acestea au destinația legală de a-l exprima sau atesta, legiuitorul urmărind astfel să ocrotească, prin mijloace specifice dreptului penal, încrederea publică de care trebuie să se bucure aceste entități. Încrederea este acordată in rem adică însuși lucrului căruia i se atribuie însușirea de a exprima adevărul, adevăr care a fost alterat prin fapta săvârșită. Valoarea probatorie pe care o poate avea entitățile menționate poate fi expresă cum ar actele de stare civilă, înscrisurile autentice, legalizate sau sub semnătură privată, diplome, probele scrise sau implicită cum sunt monezile, timbrele, titlurile de credit, CEC-urile.
Obiectul material al infracțiunilor de fals constă în oricare dintre bunurile cu însușire probatorie ocrotite de legea penală împotriva faptelor de alterare a adevărului (monedă metalică sau de hârtie, timbre, mărci, bilete de transport, instrumente de autentificare sau marcare, înscrisuri oficiale sau sub semnătură privată etc.)
Infracțiunile de fals material pot avea ca subiect activ orice persoană responsabilă care îndeplinește condițiile generale cerute de lege subiectului unei infracțiuni. La infracțiunea de fals intelectual subiectul activ nemijlocit trebuie să îndeplinească calitatea de funcționar în accepțiunea art. 147 Cod penal. În cazul infracțiunii de fals în înscrisuri oficiale, potrivit art. 288 alin.2 Cod penal, aceeași calitate constituie o circumstanță agravantă. Participația penală este posibilă în toate formele sale.
Subiect pasiv al acestor infracțiuni este Statul Român care este periclitat prin apariția sentimentului de neîncredere publică în anumite lucruri, obiecte, valori sau înscrisuri care au o funcție probatorie și care asigură ocrotirea și dezvoltarea relațiilor sociale. La unele infracțiuni întâlnim și subiect pasiv secundar (persoană juridică sau fizică) ale cărui interese sunt vătămate prin activitatea infracțională concretă săvârșită.
În analiza laturii obiective a infracțiunilor de fals trebuie avute în vedere trei aspecte și anume: elementul material, urmarea imediată, raportul de cauzalitate. Elementul material al infracțiunilor de fals constă într-o acțiune de alterare a adevărului care se poate realiza prin contrafacere sau alterare. Contrafacerea presupune confecționarea în mod artificial, în întregime a unei valori sau lucru din cele ce formează obiectul material al infracțiunilor de fals, creându-se aparența ca aceste imitații sunt adevărate. Alterarea se realizează prin modificarea conținutului obiectului supus falsificării. Urmarea imediată a acestor infracțiuni constă în crearea unei stări de pericol pentru valoarea socială ocrotită prin lege, adică pentru încrederea publică acordată anumitor valori, lucruri, semne, înscrisuri. Raportul de cauzalitate poate fi stabilit cu ușurință în cazul infracțiunilor de fals întrucât acestea fiind infracțiuni de pericol, urmarea imediată este rezultatul implicit al acțiunii.
Latura subiectivă presupune analiza formei de vinovăție, a mobilului și a scopului infracțiunilor de fals. În ceea ce privește forma de vinovăție, infracțiunile de fals se săvârșesc cu intenție directă sau indirectă. Mobilul infracțiunilor de fals nu este cerut de lege pentru existența vreuneia dintre aceste infracțiuni însă identificarea și probarea lui este importantă în vederea individualizării răspunderii penale și a luării unor măsuri de siguranță sau de prevenire (în cele mai multe situații acesta este dorința obținerii cu ușurință a unor ridicate profituri materiale). Determinarea scopului cu care se săvârșește infracțiunea va ajuta la stabilirea formei de vinovăție ca fiind intenția directă.
Privitor la formele infracțiunilor de fals facem precizarea că acestea pot parcurge toate etapele activității infracționale respectiv acte de pregătire, tentativă și infracțiune consumată. Actele pregătitoare sub formă deținerii de instrumente în vederea falsificării de valori se pedepsesc ca infracțiune de sine stătătoare, potrivit prevederilor art. 285 Cod penal. Tentativa se pedepsește la infracțiunile prevăzute de art. 282, 283, 286, 288, 289, 290 Cod penal. Infracțiunile de fals se consumă în momentul realizării acțiunii de denaturare a adevărului, de falsificare, punere în circulație, folosire a înscrisului falsificat în măsura în care această acțiune este de natură să producă consecințe juridice, fără a fi însă necesar ca aceste consecințe să se producă efectiv.
Infracțiunile de fals sunt incriminate sub modalități simple sau agravate.
În ceea ce privește sancțiunile prevăzute de legiuitor pentru infracțiunile de fals, pedeapsa principală diferă de la o infracțiune la alta, fiind pedeapsa închisorii prevăzută ca pedeapsă principală unică sau alternativ cu cea a amenzii. Doar în cazul infracțiunii de falsificare de monede sau alte valori se prevede și pedeapsa complimentară a interzicerii unor drepturi.
1.2. Istoricul reglementării juridice a infracțiunii de fals intelectual
Infracțiunile de fals sunt reglementate în toate legislațiile, cu nuanțările determinate de evoluția socială și economică a statelor, precum și
cu moduri de sancționare diferite in funcție de politica economică a fiecărui stat în parte.
Falsul în înscrisuri, mai ales atunci când înscrisul emana de la șeful statului, era sancționat foarte sever. Pravila lui Caragea, în vigoare în Muntenia în anul 1871, prevedea “tăierea mâinii” în cazul falsificării “iscăliturii sau pecetei domnești” sau “osînda la ocnă” pentru falsificarea înscrisurilor domnești. Condica criminală a lui Sandu Sturdza din Moldova, în anul 1826, pentru aceleași fapte, prevedea pedepse privative de libertate. Codul penal al lui Cuza redactat în anul 1864, având atât influențe ale legiuirilor românești, cât și influențe ale legislațiilor moderne ale timpului, dedică o întreagă secțiune falsificării de înscrisuri publice sau autentice, începând cu falsul săvârșit de un funcționar (art.123), falsificarea de atestate (art.139), falsificarea de certificate (art.235), precum și infracțiunea de servire de înscrisuri publice false (art.126) sau abuzul de semnătură în alb (art.128).
Codul penal al lui Carol al II-lea, intrat în vigoare la 1 ianuarie 1937, incrimina infracțiunile de fals în cadrul Titlului IX al Părții speciale, intitulat “Crime și delicte contra intereselor publice” preluate în mare parte astfel cum au fost reglementate în codul anterior.
Codul penal actual, intrat în vigoare la 1 ianuarie 1969, modificat ulterior în mai multe rânduri și anume prin Legea nr.6/1973 și prin Legea nr.140/1996, reglementează infracțiunea de fals intelectual în cadrul Titlului VII al Părții speciale, Capitolul III.
CAPITOLUL 2
INFRACȚIUNEA DE FALS INTELECTUAL ÎN ACTUALA REGLEMENTARE
Articolul 289 Cod penal care incriminează infracțiunea de fals intelectual apare astfel cum a fost modificat prin legea 140/1996. Anterior intrării în vigoare a acestei legi, textul legal care reglementa această infracțiune prezenta diferențe în ceea ce privește subiectul activ al infracțiunii în sensul că această infracțiune putea fi săvârșită de către un funcționar ori alt salariat aflat în exercițiul atribuțiilor de serviciu. În prezent, în urma modificărilor intervenite, legea prevede că infracțiunea de fals intelectual poate fi comisă de un funcționar în accepțiunea art. 147 Cod penal.
SECȚIUNEA I – CONȚINUTUL LEGAL
Infracțiunea de fals intelectual, potrivit art. 289 Cod penal, constă în falsificarea unui înscris oficial cu prilejul întocmirii acestuia, de către un funcționar aflat în exercițiul atribuțiilor de serviciu, prin atestarea unor fapte sau împrejurări necorespunzătoare adevărului, ori prin omisiunea cu știință de a insera unele date sau împrejurări. Conținutul unui înscris oficial poate fi denaturat chiar în momentul întocmirii acestuia de către un funcționar care se află în exercițiul atribuțiilor sale de serviciu și care este competent potrivit legii de a emite acel înscris. Spre deosebire de falsul material, falsificarea unui înscris oficial nu lasă urme materiale constatabile. Înscrisul oficial falsificat, este valabil din punct de vedere al condițiilor prevăzute de lege pentru valabilitatea unui act juridic și din punct de vedere al competenței celui care l-a emis, însă adevărul este alterat din punct de vedere al conținutului său, constând în fapte, date sau împrejurări pe care acest înscris trebuie să le probeze. Legiuitorul a apreciat că fapta de falsificare în modurile expuse mai sus, prezintă un grad de pericol social ridicat și în consecință a incriminat-o ca infracțiune.
SECȚIUNEA II – CONDIȚII PREEXISTENTE
2.2. Obiectul infracțiunii de fals intelectual
În doctrina dreptului penal român se consideră, de către majoritatea autorilor, că obiectul infracțiunii relațiile sociale ocrotite prin normele dreptului penal. Unii penaliști străini susțin că obiectul infracțiunii este constituit, pe lângă raporturile sociale, și din “ … norme juridice corespunzătoare”. Această părere creează însă confuzie între obiectul infracțiunii și norma juridică prin care este ocrotit acest obiect. Pentru ca acțiunea (inacțiunea) omului să fie considerată periculoasă pentru societate trebuie să vateme sau să se încerce vătămarea uneia din valorile ocrotite prin normele dreptului penal și arătate în art. 1 C. pen. , care prezintă o importanță deosebită fiind prevăzute chiar la începutul codului, constituind scopul legii penale. Or, norma juridică – inclusiv norma de drept penal – nu poate suferi nici o vătămare și nici relațiile sociale reglementate prin ea. În analiza obiectului infracțiunii trebuie avut în vedere atât obiectul juridic – format din 89 Cod penal care incriminează infracțiunea de fals intelectual apare astfel cum a fost modificat prin legea 140/1996. Anterior intrării în vigoare a acestei legi, textul legal care reglementa această infracțiune prezenta diferențe în ceea ce privește subiectul activ al infracțiunii în sensul că această infracțiune putea fi săvârșită de către un funcționar ori alt salariat aflat în exercițiul atribuțiilor de serviciu. În prezent, în urma modificărilor intervenite, legea prevede că infracțiunea de fals intelectual poate fi comisă de un funcționar în accepțiunea art. 147 Cod penal.
SECȚIUNEA I – CONȚINUTUL LEGAL
Infracțiunea de fals intelectual, potrivit art. 289 Cod penal, constă în falsificarea unui înscris oficial cu prilejul întocmirii acestuia, de către un funcționar aflat în exercițiul atribuțiilor de serviciu, prin atestarea unor fapte sau împrejurări necorespunzătoare adevărului, ori prin omisiunea cu știință de a insera unele date sau împrejurări. Conținutul unui înscris oficial poate fi denaturat chiar în momentul întocmirii acestuia de către un funcționar care se află în exercițiul atribuțiilor sale de serviciu și care este competent potrivit legii de a emite acel înscris. Spre deosebire de falsul material, falsificarea unui înscris oficial nu lasă urme materiale constatabile. Înscrisul oficial falsificat, este valabil din punct de vedere al condițiilor prevăzute de lege pentru valabilitatea unui act juridic și din punct de vedere al competenței celui care l-a emis, însă adevărul este alterat din punct de vedere al conținutului său, constând în fapte, date sau împrejurări pe care acest înscris trebuie să le probeze. Legiuitorul a apreciat că fapta de falsificare în modurile expuse mai sus, prezintă un grad de pericol social ridicat și în consecință a incriminat-o ca infracțiune.
SECȚIUNEA II – CONDIȚII PREEXISTENTE
2.2. Obiectul infracțiunii de fals intelectual
În doctrina dreptului penal român se consideră, de către majoritatea autorilor, că obiectul infracțiunii relațiile sociale ocrotite prin normele dreptului penal. Unii penaliști străini susțin că obiectul infracțiunii este constituit, pe lângă raporturile sociale, și din “ … norme juridice corespunzătoare”. Această părere creează însă confuzie între obiectul infracțiunii și norma juridică prin care este ocrotit acest obiect. Pentru ca acțiunea (inacțiunea) omului să fie considerată periculoasă pentru societate trebuie să vateme sau să se încerce vătămarea uneia din valorile ocrotite prin normele dreptului penal și arătate în art. 1 C. pen. , care prezintă o importanță deosebită fiind prevăzute chiar la începutul codului, constituind scopul legii penale. Or, norma juridică – inclusiv norma de drept penal – nu poate suferi nici o vătămare și nici relațiile sociale reglementate prin ea. În analiza obiectului infracțiunii trebuie avut în vedere atât obiectul juridic – format din valorile sociale prevăzute din partea specială a codului penal și în cele din legile speciale și care sunt lezate prin diverse acțiuni sau inacțiuni periculoase cât și obiectul material (fizic) care încorporează unele valori ocrotite prin legea penală și asupra căruia se îndreaptă acțiunea (inacțiunea ) prevăzută de această lege.
2.2.1.Obiectul juridic al infracțiunii de fals intelectual
Obiectul juridic generic al infracțiunii de fals intelectual este comun cu al tuturor celorlalte infracțiuni de fals, legiuitorul urmărind să ocrotească valoarea socială reprezentată de încrederea publică și ansamblul relațiilor sociale care se formează și dezvoltă în legătură cu această valoare socială.
Fiecare infracțiune de fals lezează valoarea mai sus menționată însă în același timp și numai un anumit aspect al acestei valori în acest fel fiecare infracțiune de fals are un obiectul juridic special. În cazul infracțiunii de fals intelectual obiectul juridic special constă în relațiile sociale a căror naștere, desfășurare și dezvoltare depind în mod nemijlocit de încrederea publică ce este acordată autenticității sau veridicității înscrisurilor oficiale, în adevărul pe care aceste înscrisuri trebuie exprime și activitățile realizate de funcționarii publici sau de alte categorii de funcționari pentru întocmirea acestora.
2.2.2. Obiectul material al infracțiunii de fals intelectual
Infracțiunile de fals în înscrisuri au, de regulă, și un obiect material constând în înscrisul asupra căruia se exercită nemijlocit activitatea incriminată. Prin “înscris” se înțelege, în cazul acestei categorii de infracțiuni, actul alcătuit în formă scrisă. Nu interesează felul scrierii și nici natura materialului pe care s-a scris. Este necesar însă ca înscrisul să aibă valoare probatorie, de natură să producă consecințe juridice, adică să aibă aptitudinea de a da naștere, de a modifica sau stinge un drept sau o obligație ori de a genera alte consecințe juridice Nu este necesar ca înscrisul să fie destinat a servi ca probă, adică să fi fost anume întocmit ca instrument probatoriu. De asemenea, nu interesează dacă înscrisul face dovada până la proba contrarie sau până la înscrierea în fals, la fel cum nu se cere ca înscrisul să facă dovada deplină despre faptul pe care este chemat să-l probeze. Dacă înscrisul este lipsit de orice valoare probatorie el nu poate constitui obiect material al unei infracțiuni de fals, deoarece un asemenea înscris nu are aptitudinea de a produce consecințe juridice.
În cazul falsului intelectual, alterarea adevărului în înscrisul oficial realizându-se cu prilejul întocmirii înscrisului, obiectul material al infracțiunii constă în însuși înscrisul oficial al cărui conținut este alterat în momentul când acesta este întocmit. Înscrisul oficial emană de la un organ competent și care din punct de vedere al condițiilor de formă și al materialității scrierii este un înscris valabil.
Noțiunea de ” înscris oficial” este definită în art. 150 alin.2 Cod penal. Potrivit acestui text de lege, “înscris oficial” este orice înscris care emană de la o unitate din cele la care se referă art. 145 Cod penal sau care aparține unei asemenea unități. În consecință conform legii penale, constituie înscrisuri oficiale două categorii de înscrisuri: cele care emană de la o unitate prevăzută în art. 145 Cod penal și cele care aparțin unei asemenea unități.
Din prima categorie fac parte înscrisurile care sunt întocmite, emise sau confirmate de o unitate din cele prevăzute în art. 145 Cod penal. Oricare dintre aceste înscrisuri trebuie să provină de la unitatea competentă a-l emite, trebuie să poarte ștampila sau sigiliul acelei unități, precum și semnătura celui care l-a emis. În cazul înscrisurilor care trebuie întocmite cu respectarea altor formalități prevăzute în mod imperativ de lege, de care depinde însăți valabilitatea lor, este necesar să fie îndeplinite și acele formalități. În practica judiciară s-au reținut ca exemple în acest sens cazul medicului care a eliberat un certificat de deces fără a fi examinat cadavrul și fără a fi constata personal cauzele morții, sau al funcționarului care întocmește procese-verbale fictive, facturi sau contracte de vânzare fictive.
În categoria unităților la care se referă art. 145 C. pen. se încadrează atât Comisia comunală pentru aplicarea Legii nr. 18/1991 cât și Primăria, într-o speță inculpații întocmind referatele falsificate în calitate de reprezentanți ai acestora și nu ca persoane particulare. Inculpații au menționat calitățile lor în cadrul referatelor, astfel că apare evident că ei au acționat în exercițiul atribuțiilor de serviciu cu ocazia întocmirii acestora. Instanța a apreciat că nu are nici o relevanță împrejurarea că referatele nu poartă antetul și sigiliul unității emitente.
Cât privește aptitudinea acestor acte de a produce consecințe juridice, trebuie observat că ele efectiv au și produs asemenea urmări, dându-li-se eficiență deplină de către autoritățile la care au fost depuse.
Prin urmare, faptele inculpaților realizează conținutul infracțiunii de fals în înscrisuri oficiale prevăzută în art. 289 C. pen.
Din cea de a doua categorie fac parte înscrisurile care sunt depuse și înregistrate la o unitate din cele prevăzute în art. 145 Cod penal, indiferent dacă emană de la o altă asemenea unitate sau de la un particular. Infracțiunea de fals intelectual nu se poate însă avea ca obiect material asemenea înscrisuri întrucât această infracțiune presupune falsificarea înscrisurilor oficiale cu prilejul întocmirii acestora de către funcționari.
În raport cu legea penală constituie înscris oficial atât înscrisul original cât și copiile legalizate sau certificate pentru conformitate cu originalul.
Modificările aduse de Legea nr.140/1996, vizând conținutul unor infracțiuni de fals și înțelesul unor termeni sau expresii folosite de Codul penal au constituit sursa unor controverse.
Un exemplu în acest sens este oferit chiar de prevederile art. 289 Cod penal corelate cu cele ale art. 145 și 147 alin.2 și art.150 alin. 2 Cod penal. Potrivit art. 289 Cod penal este incriminată falsificarea unui înscris oficial de către un funcționar cu ocazia exercitării atribuțiilor de serviciu. Analizând însă conținutul expresiilor de “înscris oficial” și de funcționar vom constata că între acestea nu există compatibilitate. Într-adevăr, prin art. 150 alin 2 Cod penal, înscrisul oficial este definit ca fiind înscrisul care emană de la o unitate din cele la care se referă art. 145 Cod penal sau care aparține unei asemenea unități, în timp de prin noțiunea de funcționar a fost desemnată, prin art. 147 arlin.2 Cod penal, persoana care exercită o însărcinare în serviciul unei alte persoane juridice decât cele prevăzute de art. 145 Cod penal. Deci un funcționar nu are cum să falsifice, cu ocazia îndeplinirii atribuțiilor de serviciu, un înscris oficial, întrucât astfel de înscrisuri emană numai de la unitățile prevăzute de art. 145 Cod penal, iar în cadrul acestor unități funcționează, după cum se știe, funcționarul public, noțiune definită de art. 147 alin.1, Cod penal. Aceeași situație se regăsește și în cazul reglementării infracțiunii de fals material în înscrisuri oficiale prevăzute de art. 288 alin 2 Cod penal. Legiuitorul ar fi trebuit să întrebuințeze în ambele situații expresia de funcționar public în loc de cea de aceea de funcționar, motiv care ne determină să facem o propunere de lege ferenda în acest sens.
2.3. Subiectul infracțiunii de fals intelectual
2.3.1. Subiectul activ al infracțiunii de fals intelectual
Subiect activ al infracțiunii în general, poate fi numai persoana fizică care a împlinit vârsta de 14 ani și care a săvârșit sau a participat cu vinovăție la comiterea unei fapte prevăzute de legea penală. Legea cere în cazul anumitor infracțiuni ca subiectul să îndeplinească condiții speciale prevăzute expres în norma de incriminarea. Aceste condiții pot fi legate de profesie (militari, funcționari, medic, organ judiciar) de cetățenie (cetățean român sau străin), de calitate și loc (apatrid care domiciliază la noi în țară). Deoarece se pretinde ca persoana infractorului să aibă o anumită calitate pentru a putea săvârși infracțiunile respective ca autor sau coautor, el este considerat subiect activ special în raport cu subiectul activ general. Calitatea de subiect activ special atrage uneori realizarea conținutului agravat al infracțiunii de bază.
Subiectul activ nemijlocit al infracțiunii de fals intelectual este calificat, în sensul că acesta nu poate fi decât o persoană care are calitatea de funcționar și săvârșește fapta în exercițiul atribuțiilor sale de serviciu. Noțiunea de funcționar trebuie interpretată, așa cum am arătat anterior, în sensul art. 147 Cod penal și anume că este persoana care exercită, permanent sau temporar, cu orice titlu, indiferent cum a fost investită, o însărcinare de orice natură, retribuită sau nu în serviciul unei unități dintre cele la care se referă art. 145 Cod penal (funcționar public).
Prin funcționar într-un sens mai larg se înțelege atât persoana care este funcționar public, cât și orice salariat care exercită o însărcinare în serviciul unei alte persoane juridice decât cele în care acționează funcționarul public.
În cazul anumitor funcționari sunt necesare formalități suplimentare pentru a se putea proceda la punerea în mișcare a acțiunii penale și trimiterea în judecată a acestora, formalități care nu trebuie confundate cu condițiile care trebuie să le îndeplinească subiectul activ special. Vom ilustra acest aspect cu un exemplu din practica judiciară.
Prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București a fost trimis în judecată, în stare de libertate, inculpatul S.D., notar public, pentru săvârșirea infracțiunii de fals intelectual, prevăzută și pedepsită de art. 289 Cod penal. În fapt s-a reținut că la 17.06.1996 inculpatul S.D., în calitate de notar, a autentificat sub nr. 2777, respectiv 2778, două contracte de garanție imobiliară, cu prilejul angajării numitului G.G. la SC T. Iași prin numita G.M. și fiul său G.G.. Aceștia au garantat cu cota-parte a fiecăruia din imobilul situat în Alexandria, acoperirea eventualelor prejudicii cauzate de acesta societății comerciale, în calitate de gestionar la magazinul T din orașul A. Aceste ipoteci au fost înscrise în registru de la Judecătoria A sub nr. 2925 și 2926 din 17.06.1996.
La 16.03.1997 s-a constatat că G.G. a provocat un prejudiciu în patrimoniul SC T Iași în valoare de 111.192.634 lei și pentru a-l acoperi a dat un anunț într-un cotidian local, prin care oferea spre vânzare imobilul respectiv.
După acest anunț, numitul G.G. a încercat să vândă imobilul respectiv numitei V.P, dar contractul nu s-s putut perfecta, deoarece cumpărătoarea a aflat că acest imobil era ipotecat. Ulterior, prin intermediul numitului R.N., G.G. l-a cunoscut pe numitul B.M., care după ce a vizionat imobilul compus din 8 camere și anexe gospodărești, s-a hotărât să-l cumpere, cu prețul de 30.000.000 de lei.
În acest sens, la data de 30.04.1997, vânzătorul G.G. s-a prezentat la Judecătoria A. – Biroul de publicitate imobiliară și a formulat cerere pentru eliberarea certificatului de sarcini privind imobilul menționat, cererea fiind înregistrată la nr.836 din 30.04.1997. După verificările de rigoare a fost completat și înregistrat sub nr.836/30.04.1997 certificatul de sarcini în care era menționată ipoteca instituită la 17.06.1996.
Vânzătorul G.G. nu a primit certificatul de sarcini cu mențiunea ipotecii și a promis că va reveni cu adresa de radiere a ipotecii, după care a scris pe versoul certificatului său de moștenitor nr.87/24.04.1997 numărul de înregistrare al certificatului de sarcini nr.836din 30.04.1997.
Urmare apariției unor neînțelegeri între vânzător și cumpărător, până la 10.06.1997 nu s-a mai efectuat nici un act în vederea perfectării contractului de vânzare-cumpărare.
În dimineața zilei de 10.06.1997, conform înțelegerii din ziua precedentă, cumpărătorul B.M. și vânzătorul G.G. s-au întâlnit și s-au deplasat la notarul public S.D., în biroul acestuia prezentându-se numai vânzătorul cu actele necesare redactării contractului, inclusiv datele de pe actul de identitate al cumpărătorului B.M.
Inculpatul S.D. a primit de la numitul G.G., actele necesare redactării și autentificării contractului și le-a predat numitei R.G., care a procedat la redactarea contractului, până la paragraful referitor al certificatul de sarcini, unde s-a oprit, întrucât a constatat lipsa înscrisului respectiv.
Inculpatul S.D. a fost informat de numita R.G. despre această împrejurare, iar aceasta I-a solicitat la rândul său vânzătorului să aducă de îndată un certificat de sarcini pentru imobilul ce se vindea.
După aproximativ două ore, vânzătorul G.G. s-a întors la biroul notarial, având asupra sa o hârtie cu mențiunea 836/1997 și a afirmat că acesta este numărul certificatului de sarcini ce urma să-I fie eliberat, solicitând să se continue redactarea contractului, precizând totodată, că nu au fost găsite sarcini asupra imobilului respectiv, însă nu poate fi eliberat din cauza aglomerației de la Judecătorie.
La sfârșitul programului de lucru vânzătorul s-a întors la biroul notarial și a menționat să nu a obținut certificatul solicitat, insistând să se menționeze în acutul de vânzare-cumpărare numărul de certificat prezentat de le, întrucât imobilul nu este grevat de sarcini și l-a asigurat pe inculpatul S.D. că cel mai târziu în dimineața zilei următoare îi va aduce certificatul de sarcini.
Inculpatul S.D. a fost de acord, în aceste condiții, și a redactat contractul de vânzare-cumpărare cu mențiunea că imobilul este liber de sarcini potrivit certificatului de sarcini nr. 836(1997 și după ce a stabilit identitatea părților pe baza buletinelor de identitate, le-a citit vânzătorului și cumpărătorului contractul de vânzare-cumpărare, autentificând înscrisul sun nr. 2382 din 10.06.1997.
Prețul imobilului a fost plătit în mai multe rate, suma totală fiind de 27.000.000 lei.
Această stare de fapt a fost dovedită în cauză cu adresele nr.48/N/1998 din 31.03.1998 respectiv nr. 1327/N/1998 ale Ministerului Justiției, privind avizarea cercetării trimiterii în judecată a inculpatului, cu declarația inculpatului S.D., cu a martorilor R.G., G:G., B.M.
În faza de cercetare judecătorească vânzătorul G.G. s-a constituit parte civilă în cauză cu suma egală cu salariul pe care la-r fi primit pe perioada detenției de 3 ani și 6 luni, care a fost condamnat prin sentința penală nr. 385 din 1 iulie 1998a Judecătoriei A, pentru infracțiunea de înșelăciune și obligat la plata sumei de 40.000.000 lei despăgubiri civile către partea civilă B.M, dispunându-se totodată și anularea contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.2382/10.06.1997 de Biroul notarului public S.D.
În ședința publică, instanța a audiat inculpatul S.D. și pe martorii G.G., B.M., R.G și M.L. propuși prin rechizitoriu, precum și pe martorul E.F. propus de inculpat.
Inculpatul S.D., prin declarația sa, a confirmat starea de fapt reținută în rechizitoriu, dar a negat că a comis fapta cu intenția proprie infracțiunii imputate. De asemenea, inculpatul a pretins că infracțiunea imputată nu I-ar putea fi reținută în sarcină deoarece nu avea calitatea de funcționar. Astfel, în raport de cele două susțineri, inculpatul a susținut soluția achitării.
O altă soluție propusă de inculpat a fost aceea de încetare a procesului penal în temeiul art. 11 pct.2 lit. b, coroborat cu art. 10 lit f C. pr. pen, pentru lipsa avizului de trimitere în judecată prevăzută de art. 31 din Legea nr.36/1995 privind notarii publici și activitatea notarială.
În sfârșit, printr-o apărare, inculpatul a solicitat că dacă se va trece peste primele trei apărări, să fie achitat în temeiul art. 11 pct. 2 lit a combinat cu art. 10 lit. b1 C. pr. pen. cu referire la art. 181 Cod penal, în concret fapta sa neîntrunind gradul de pericol social propriu unei infracțiuni.
Înlăturând toate apărările invocate de inculpat, personal și prin apărător, Curtea de Apel București – secția I penală, prin sentința nr.2 din 3 aprilie 2000 l-a condamnat pe inculpat la o pedeapsă de 6 luni închisoare, dispunând suspendarea condiționată a executării pedepsei și au fost respinse pretențiile civile ale lui G.G.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs inculpatul S.D., criticând-o ca neîntemeiată și nelegală, motivele de recurs fiind practic o reiterare a apărărilor făcute în fond. Analiza sumară a motivelor de recurs arată că prioritatea în verificarea temeiniciei trebuie acordată motivului legat de legala sau nelegala sesizare a instanței, în caz de nelegalitate a sesizării și încetarea procesului penal, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. b coroborat cu art. 10 lit. f C. pr. pen., fiind evident că devine inutilă examinarea celorlalte motive de recurs invocate.
Curtea ca instanță de control judiciar, examinând acest motiv prioritar, constată că într-adevăr, dispozițiile art. 31 din Legea nr.36/1995 prevăd că notarii publici nu pot fi cercetați, percheziționați, reținuți, arestați sau trimiși în judecată penală sau contravențională fără avizul Ministrului Justiției, pentru fapte săvârșite în legătură cu exercițiul activităților profesionale.
Conform art. 9 C. pr. pen. acțiunea penală are ca obiect tragerea la răspundere a persoanelor care au săvârșit infracțiuni, punându-se în mișcare prin actul de inculpare prevăzut de lege, iar conform art. 10 alin. 1 lit. f din același cod, acțiunea penală poate fi pusă în mișcare, iar când a fost pusă în mișcare nu mai poate fi exercitată dacă lipsește plângerea prealabilă, autorizarea sau sesizarea organului competent ori altă condiție prevăzută de lege, necesară pentru punerea în mișcare a acțiunii penale.
Textele de lege enunțate prefigurează avizul Ministerului Justiției, prev. de art. 31 din Legea 36/1995, ca o adevărată condiție prevăzută de lege pentru sesizarea instanței, cu trimiterea în judecată a inculpatului. Lipsa condiției duce la nulitatea trimiterii în judecată a sesizării instanței, cu judecarea inculpatului. Nulitatea prev. în art. 197 alin.2 C. pr. pen. nu poate fi înlăturată în nici un mod. Ea poate fi invocată în orice stare a procesului și se ia în considerare chiar din oficiu.
În speță, ministrul justiției, cu adresele menționate mai sus, a avizat în conformitate cu dispozițiile art. 31 Lg. 36/1995 cercetarea și, respectiv, trimiterea în judecată a notarului public S.D. sub aspectul săvârșirii infracțiunii de fals intelectual, infracțiune prev. și pedepsită de art. 289 C. pen.
Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, prin ordonanța nr. 1073/P/1997a dispus în temeiul prev. art. 249 1 C pr. pen. rap. la. Art.11 pct 1 lit. b C.pr. pen. constatând, totodată, că în baza dispozițiilor art.7 din Legea nr. 137/1997, fapt nu se mai sancționează, operând grațierea. În motivarea ordonanței s-a arătat că, deși din probele administrate se constată existența faptei de fals intelectual prev. de art. 289 C.pen., în egală măsură rezultă împrejurările, modul și mijloacele comiterii faptei, că această nu prezintă gradul de pericol social al unei infracțiuni de fals intelectual 289 C.pen. Prin ordonanța enunțată, de scoatere de sub urmărire penală a învinuitului pentru fapta comisă, pentru lipsa pericolului social propriu unei infracțiuni, s-a pus capăt procesului penal, epuizându-se efectele autorizației primite, de trimitere a învinuitului în judecată penală, fapta acestuia fiind chiar trecută din ilicitul penal în sfera ilicitului extrapenal, anume cel administrativ. În această situației, chiar dacă ordonanța de scoatere de sub urmărire penală nu are putere de lucru judecat, putându-se infirma și dispune redeschiderea urmăririi penale, încheind totuși un ciclu procesual, face infirma, pentru viitor, avizarea favorabilă a trimiterii în judecată, impunându-se concluzia că este necesară o nouă autorizare din partea ministrului justiției, care să se pronunța pe baza tuturor probelor aflate în dosarul cauzei, inclusiv a celor care au stat la baza aprecierii că fapta nu prezintă în concret gradul de pericol social al unei infracțiuni și că se impune sancționarea ei, în art. 91 C. pen., aplicând una din sancțiunile cu caracter administrativ.
În felul aceasta, procedându-se la punerea în mișcare a acțiunii penale și trimiterea în judecată a inculpatului S.D. doar cu informarea ministrului justiției, fără obținerea avizului scris în condițiile în care primele avize își consumaseră efectele juridice, s-au încălcat normele juridice imperative referitoare la sesizarea instanței, cu toate că erau îndeplinite condițiile legale speciale ale existenței subiectului activ, dar nu existau avizele cerute de legea specială.
În ceea ce privește participația penală, aceasta este posibilă în toate formele în cazul infracțiunii de fals intelectual. Pentru existența coautoratului este necesar, fiind vorba de o infracțiune proprie, ca făptuitorii să aibă calitatea specială cerută de lege autorului și anume aceea de funcționar și să săvârșească fapta cu aceeași formă de vinovăție (intenția) în exercitarea atribuțiilor de serviciu, cu mențiunea că întocmirea înscrisului trebuie să fie de competența mai multor persoane. Pro exempli gratia, falsificarea unui proces-verbal în momentul întocmirii acestuia de către comisia competentă a-l încheia. Instigator sau complice poate fi orice persoană, calitatea specială fiind cerută de lege numai autorului (coautorului).
Infracțiunea de fals intelectual poate fi săvârșită și sub forma participației improprii. Este vorba de acele situații în care există o cooperare materială a persoanelor la comiterea faptei, însă lipsește legătura subiectivă dintre ele. Într-un asemenea caz, unele persoane, cooperează fără intenție sau fără vinovăție la producerea urmărilor prevăzute de celelalte. Autorul faptei își păstrează această calitate chiar dacă din punct de vedere subiectiv nu răspunde penal ( art. 24 C. pen. ), iar cel care l-a determinat sau ajutat cu intenție rămâne instigator ori complice deoarece nu a executat nemijlocit acțiunea (inacțiunea) infracțională. Contribuția participanților, în ambele modalități, constă în determinare, înlesnire sau ajutare în orice mod cu intenție la săvârșirea infracțiunii. Este vorba deci de instigare și complicitate. Așadar, participația improprie se poate realiza în două modalități: modalitatea intenție și culpă cu neprevedere și modalitatea intenție și lipsă de vinovăție ( art. 31 C. pen. ).În cele ce urmează vom ilustra această formă de săvârșire a infracțiunii cu un exemplu din practica judiciară.
Astfel, practica judiciara a statuat că fapta administratorului unei societăți comerciale de a determina pe o funcționară subalternă, fără ca aceasta să cunoască adevărul, să înscrie, într-o adeverință fiscală, o cantitate mai mică de marfă decât cea vândută, precum și o valoare a acesteia inferioară celei reale, în scopul de a fi plătite de către cumpărător taxe vamale mai mici decât cele cuvenite, constituie infracțiunea de fals intelectual săvârșită în condițiile participației improprii prevăzută de art. 289 alin. 1, cu aplicarea art. 31 alin. 2 din Codul penal. Prin sentința penală nr. 191 din 4 septembrie 1997 a Tribunalului Iași, a fost condamnat inculpatul A.A. pentru infracțiunea de fals intelectual săvârșită în condițiile participației improprii prevăzută de art. 289, cu aplicarea art. 31 alin. 2 din Codul penal. S-a reținut că Gh. M., cetățean străin, a cumpărat la data de 2 septembrie 1993, de la S.C. AMESAN S.R.L. Iași, al cărei administrator era inculpatul, cantitatea de 120 kg de fire sintetice în valoare de 1.485.000 de lei. La solicitarea cetățeanului străin de a i se menționa în chitanța fiscală o valoare mai mică, pentru a plăti taxe vamale în cuantum mai redus, din dispoziția inculpatului o salariată a firmei respective a întocmit chitanța cerută pentru cantitatea de 61,25 de fire în valoare de 735.000 lei. La controlul făcut de organele de poliție în autoturismul cetățeanului străin a fost găsită cantitatea de 129 kg de fire sintetice. Apelul declarat de inculpat a fost respins prin decizia penală nr. 54 din 19 februarie 1998 a Curții de Apel Iași. Declarând recurs, inculpatul a cerut schimbarea încadrării juridice în instigare la infracțiunea de fals intelectual. Recursul nu este fondat. Din examinarea actelor dosarului rezultă în mod vădit că inculpatul a dat dispoziții unei subalterne să treacă în chitanța fiscală datele pe care aceasta le-a înscris fără să-și dea seama că, în realitate, cantitatea vândută era mult mai mare.
Ca urmare, fapta inculpatului de a determina, cu intenție, pe o salariată subalternă a lui, de a atesta, într-o chitanță fiscală, date necorespunzătoare adevărului, cu scopul de a fi plătite taxe vamale mai reduse de către persoana căreia I-a fost eliberată chitanța, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de fals intelectual săvârșită în condițiile participației improprii prevăzută de art.289 alin.1, cu aplicarea art. 31 alin. 2 din Codul penal. În consecință, recursul inculpatului a fost respins.
Spre deosebire de situația din speța mai sus menționată, tot în practica judiciară s-a întâlnit următoarea situație: inculpatul, director economic la o societate comercială a semnat o adeverință prin care se atesta în mod nereal că o anumită persoană este salariat al unei unități în subordine, confirmând astfel conținutul fals al acesteia. În acest caz există infracțiunea de fals intelectual, prev. în art. 289 C. Pen, chiar dacă acea adeverință nu a fost întocmită de către inculpat, ci de un alt angajat, încă inculpatul cunoștea neconcordanța conținutului ei cu realitatea (Curtea de Apel București, secția – a II-a penală, decizia nr. 178/1997).
2.3.2. Subiectul pasiv al infracțiunii de fals intelectual
În cazul infracțiunii de fals intelectual, putem vorbi de existența a două subiecte pasive împotriva cărora se îndreaptă acțiunea periculoasă și care sunt prejudiciate prin săvârșirea unei infracțiuni de fals intelectual. Subiect pasiv principal al infracțiunii este statul prejudiciat prin slăbirea încrederii în înscrisurile oficiale, precum și autoritatea publică, instituția publică, instituția sau persoana juridică de la care emană înscrisul
Subiect pasiv secundar al infracțiunii este persoana fizică sau juridică ale cărei interese au fost prejudiciate în urma săvârșirii de către subiectul activ a infracțiunii.
În analiza condițiilor preexistente trebuie să avem în vedere și împrejurări ca timpul și locul săvârșirii infracțiunii. Acestea sunt prezent cu ocazia comiterii unei infracțiuni concrete, deoarece existența ei nu poate fi concepută în afara locului și timpului. Legea nu cere condiții speciale de loc în ceea ce privește infracțiunea de fals intelectual. Referitor însă la timpul săvârșirii infracțiunii există o condiție de timp intrinsecă acțiunii incriminate, în sensul că falsul intelectual se comite cu prilejul întocmirii uni înscris oficial, deci concomitent cu redactarea sau completarea anumitor date ale unui înscris oficial. Orice operațiuni de alterare care s-ar efectua ulterior finalizării înscrisului vor constitui acte componente ale unei alte infracțiuni: fals material în înscrisuri oficiale.
SECȚIUNEA III – CONȚIUNUTUL CONSTITUTIV
3.1. Latura obiectivă a infracțiunii de fals intelectual.
Latura obiectivă a unei infracțiuni se realizează prin manifestarea exterioară a omului – acțiune sau inacțiune – care atinge, lezează valorile ocrotite prin legea penală, atingere care poate consta într-o anumită schimbare în realitatea obiectivă, denumită urmare infracțională. Latura obiectivă cuprinde deci pe lângă pe lână acțiune sau inacțiune și urmarea periculoasă precum și legătura cauzală dintre acestea. Rezultă deci că și în studiul laturii obiective a infracțiunii pe care o analizăm trebuie să tratăm toate aceste aspecte precum și cerințele esențiale prevăzute de lege în cazul special al infracțiunii de fals intelectual.
3.1.1. Elementul material
Fără activitate exterioară nu poate exista infracțiune. Numai o acțiune (inacțiune) poate atinge una din valorile în art. 1 C. penal, deci să producă urmări periculoase. Acțiunea constă în săvârșirea a ceea ce legea interzice, încălcându-se o normă prohibitivă. Aceasta este prevăzută în ipoteza normei de incriminare. În general, acțiunea diferă în funcție de obiectul infracțiunii spre care este îndreptată, deoarece un anumit obiect nu poate fi lezat sub diversele lui aspecte, prin orice acțiune. În concret însă, obiecte ale unor infracțiuni diferite pot fi lezate prin același fel de acțiune. Acțiunea se poate realiza fie prin forțele proprii ale făptuitorului ( cuvinte, scris , loviri, gesturi), fie cu ajutorul unor mijloace, instrumente neanimate (chimice, fizice) sau animate (animal).
Inacțiunea (omisiunea) constă în abținerea de a efectua o acțiune pe care legea pretinde să fie îndeplinită, încălcându-se astfel o normă onerativă. Ori de câte ori se încalcă o normă penală în condițiile art.17 Cod penal, se săvârșește sau se comite o infracțiune. Când însă prin lege se interzice o anumită acțiune periculoasă (printr-o normă prohibitivă ) se săvârșește o infracțiune comisivă. Majoritatea infracțiunilor sunt comisive. Când printr-o normă onerativă se pretinde membrilor societății să facă ceva și aceștia nu îndeplinesc obligația, se săvârșește o infracțiune omisivă. Trebuie făcută distincția, pe de o parte între infracțiunea comisivă și cea omisivă ca întreg și modalități de incriminare a unor fapte, și acțiunea și inacțiunea ca subelemente ale laturii obiective a infracțiunii, ca modalități de fapt ale laturii obiective prin care se realizează infracțiunea, pe de altă parte. Aceasta deoarece și unele infracțiuni comisive și omisive se pot săvârși sub aspectul laturii obiective atât prin acțiune, cât și prin omisiune.
Infracțiunea de fals intelectual este din punct de vedere obiectiv o infracțiune comisivă mixtă care poate fi săvârșită atât prin acțiune cât și prin inacțiune.
Elementul material în cazul special al infracțiunii de fals intelectual constă în falsificarea unui înscris oficial care poate fi realizată prin două modalități alternative. Una din aceste modalități constă în atestarea unor fapte sau împrejurări necorespunzătoare adevărului. Atestarea este acea consemnare, menționare care se efectuează cu prilejul întocmirii unui înscris oficial referitor la existența anumitor fapte sau împrejurări determinate. Atestarea este necorespunzătoare adevărului atunci când faptele sau împrejurările asupra cărora se face menționarea nu au existat ori s-au petrecut în cu totul alt fel decât s-a făcut consemnarea. În practica judiciară s-a decis că există fals intelectual săvârșit în această modalitate, de exemplu, dacă funcționarul trece în listele de inventar cantități de marfă mai mari decât în realitate, ori dacă întocmește procese-verbale fictive, ori o factură și un contract de vânzare fictive sau state de plată fictive ori dacă oficiantul PTTR confirmă, prin semnătura sa că mandatul poștal s-a eliberat adevăratului destinatar, deși banii au fost însușiți de el; sau dacă medicul a eliberat un certificat de deces, fără a fi examinat cadavrul și fără a fi constatat personal cauzele morții, ori dacă medicul atestă fals că a examinat bolnavul căruia i-a acordat concediu medical.
A doua modalitate de săvârșire a infracțiunii de fals intelectual constă în omisiunea, cu știință, de a insera unele date sau împrejurări. Făptuitorul omite în acest caz să înregistreze, să consemneze unele date sau împrejurări veridice, de care el a luat cunoștință și pe care avea obligația să le menționeze în cuprinsul înscrisului oficial, care era destinat să facă probă. Prin urmare, în cazul omisiunii făptuitorul nu alterează absolut cu forma înscrisului (scrierea sau subscrierea), aspectul său fizic (ca la infracțiunea de fals material când există o alterare materială, fizică, a înscrisului însuși) ci numai conținutul înscrisului care în final nu mai corespunde total sau parțial realității. Săvârșește infracțiunea de fals intelectual în această modalitate, spre exemplu, oficiantul poștal care omite să înregistreze în registrul de evidență mandatul poștal primit și a cărui valoare și-a însușit-o sau funcționarul care omite să completeze duplicatele și triplicatele chitanțelor eliberate unor persoane pentru sumele încasate, cu scopul de a-și însuși acele sume. În acest din urmă caz, fapta constituie fals intelectual, deoarece exemplarul eliberat plătitorului constituie împreună cu duplicatul și triplicatul un act indivizibil, în baza căruia gestiunea funcționarului se încarcă cu sumele respective, acesta fiind obligat a le justifica.
În cazul falsificării înscrisului oficial prin acțiune, este suficient ca înscrisul să cuprindă o singură atestare necorespunzătoare adevărului, iar în cazul săvârșirii faptei prin inacțiune, este suficient ca făptuitorul să fi omis inserarea unei singure fapte sau împrejurări. Dacă acțiunea sau inacțiunea se referă la mai multe fapte date sau împrejurări, infracțiunea nu-și pierde caracterul unitar.
3.1.2. Cerințe esențiale
Pentru existența infracțiunii decare ne ocupăm, fie că este săvârșită prin acțiune, fie prin omisiune, este necesar ca activitatea ilegală desfășurată de către făptuitor să îndeplinească anumite cerința esențiale. În primul rând, falsul intelectual, trebuie să se realizeze cu prilejul întocmirii înscrisului oficial. Cu privire la această situație, subliniem faptul că “întocmirea înscrisului” nu presupune numai realizarea lui în întregime, dar și completarea lui cu anumite înregistrări sau date în situația când, potrivit naturii sale și a unor cerințe obligatorii, este supus unei asemenea completări ulterioare. Pentru exemplificare indicăm fapta prin care se omite înregistrarea unor încasări în registrul de casă. În sens contrar, arătăm că fapta funcționarului care după ce – în exercitarea atribuțiilor de serviciu – a întocmit un înscris oficial și după ce actul a fost semnat și de alte persoane, modifică conținutul acestuia, prin adăugarea unor mențiuni necorespunzătoare realității, în speță, o mențiune în sensul în ședința respectivă s-a adoptat o anumită măsură care în realitate nu fusese luată, nu constituie infracțiunea de fals intelectual, prevăzută în art. 289 Cod penal, ci infracțiunea de fals material în înscrisuri oficiale, prevăzută în art. 288 Cod penal. Așadar, atunci când după întocmirea înscrisului și contraface scrierea sau subscrierea ori se alterează material actul sunt incidente prevederile art. 288 Cod penal care incriminează falsul material în înscrisuri oficiale.
În al doilea rând falsificarea trebuie comisă de un funcționar aflat în exercițiul atribuțiilor de serviciu. Nu există această infracțiune dacă funcționarul, deși consemnează î cuprinsul actului date nereale, nu se află în exercitarea atribuțiilor de serviciu, situație în care el urmează să răspundă petru un fals material în înscrisuri oficiale. Prin urmare, va răspunde pentru comiterea infracțiunii de fals material în înscrisuri oficiale (art. 288 Cod penal) și nu pentru fals intelectual, funcționarul, care cu toate că a comis fapta în timp ce-și îndeplinea îndatoririle de serviciu, el nu era competent, respectiv nu era îndreptățit să întocmească actul al cărei conținut l-a contrafăcut sau alertat. Într-o altă speță, inculpata a completat formularul în vederea obținerii unui împrumut CAR, cu date nereale când nu se mai afla în exercițiul atribuțiilor sale de serviciu, în acest caz ea urmând să răspundă pentru fals în înscrisuri sub semnătură privată și nu pentru infracțiunea de fals intelectual și nici pentru infracțiunea de uz de fals.
Incriminând falsul intelectual, legiuitorul nu a prevăzut în textul art. 289 Cod penal cerința ca falsificarea înscrisului oficial, în unul din modurile arătate, să fie de natură a produce consecințe juridice. Aceasta nu înseamnă însă că cerința de mai sus nu ar fi necesară. Includerea acestei condiții în conținutul infracțiunii ar fi fost însă de prisos, din moment ce înscrisul, din punctul de vedere al condițiilor de formă și al competenței celui care l-a emis este un înscris valabil, iar conținutul său nu corespunde realității.
3.1.3. Urmarea imediată
Urmarea socialmente periculoasă a unei infracțiuni constă în schimbarea produsă în realitatea înconjurătoare (asupra valorilor ocrotite de legea penală) sau în pericolul producerii unei asemenea schimbări datorită acțiunii (inacțiunii) prevăzute de legea penală. Cu alte cuvinte, orice acțiune (inacțiune) prevăzută de legea penală este considerată, în abstract, că produce o anumită urmare periculoasă, pentru valoarea ocrotită. Urmarea nu trebuie identificată numai cu rezultatul, deoarece este numai o formă sub care aceasta se poate prezenta, ea putând fi și de pericol. Urmarea este pe de o parte directă, fiindcă lezează obiectul special sau nemijlocit, iar pe de altă parte indirectă, deoarece aduce atingere și obiectului juridic de grupă și celui general sau comun (ordinii de drept).
Urmările diferă în funcție de natura obiectului juridic împotriva căruia s-a îndreptat acțiunea sau inacțiunea infracțională. În acest sens, urmarea poate fi patrimonială, politică, politico-economică, organizatorică, morală. În numeroase cazuri urmările sunt prevăzute în conținutul legal al infracțiunii și pot fi constatate prin propriile noastre simțuri. În alte cazuri, urmările nu sun prevăzute expres în conținutul acesteia deoarece sunt subînțelese, prezumate de către legiuitor. Când urmarea este prevăzută în conținutul legal al infracțiunii, aceasta este “materială”, de “rezultat”, fiindcă s-a cauzat o vătămare efectivă în sens fizic, o daună provocată obiectului material. O asemenea infracțiune se consumă odată cu producerea rezultatului prevăzut de lege. Când în conținutul legal al infracțiunii nu se cere existența unui rezultat întrucât infracțiunea are numai obiect juridic, o asemenea infracțiune este denumită de “atitudine”, “ formală”, de “ pericol” și se consumă odată cu realizarea acțiunii sau inacțiunii incriminate.
Ținând seama de întinderea, respectiv de gravitatea urmărilor acestea pot fi de bază sau de agravare (calificare),care la rândul lor pot fi unice sau alternative, fără ca totuși infracțiunea să-și piardă caracterul unitar în forma sa de bază sau agravată.
Prin comiterea infracțiunii de fals intelectual se aduce atingere încrederii publice acordate înscrisurilor oficiale. Așadar, urmarea imediată constă în crearea unei stări de pericol pentru valoarea socială ocrotită de lege prin redactarea efectivă a unui înscris oficial fals. Urmarea socialmente periculoasă este realizată când înscrisul aparent real este perfectat, respectiv, semnat și întărit cu sigiliul sau ștampila cuvenită, întocmai ca un înscris autentic. În situația când actul nu este perfectat din cauze independente de voința făptuitorului ne aflăm în fața unei tentative.
3.1.4. Raportul de cauzalitate
În general, raportul de cauzalitate constă în relația existentă între două fenomene: cauză și efect. Cauza este fenomenul care determină nașterea altui fenomen, iar efectul – fenomenul determinat, rezultatul.
În dreptul penal raportul de cauzalitate se stabilește între acțiunea sau inacțiunea omului prevăzută de legea penală, care constituie cauza și urmarea periculoasă, ca efect al acestei acțiuni sau inacțiuni. Așadar, urmarea constă în schimbarea care se produce în realitatea obiectivă și are caracter periculos. Aceasta poate fi mecanică, fizică, biologică, socială ori să se manifeste în comportarea altor persoane. Și inacțiunea este cauză întrucât produce efecte prevăzute de legea penală. Astfel, în art. 18 Cod penal se prevede că și inacțiunea aduce atingere valorilor sociale prevăzute în art. 1 Cod penal. Acest lucru este firesc întrucât multe fapte periculoase pot fi comise prin abținere, când persoana are, în virtutea poziției sale sociale, a funcției sau caracterului muncii pe care o îndeplinește, obligația să efectueze anumite activități în interesul desfășurării normale a aparatului de stat, a producției, a nuor servicii, pentru protecția sănătății publice. Numai când există o asemenea îndatorire se comite fapta prin inacțiune, încălcându-se o normă onerativă.
Constatarea raportului de cauzalitate se impune numai la infracțiunile materiale, deoarece la acestea se prevede prin norma de incriminare existența unui rezultat, a unei daune pentru a se realiza conținutul lor în formă consumată. De asemenea, acest raport trebuie constatat și în cazul comiterii infracțiunii în participație pentru a se stabili contribuția fiecărui participant, legătura dintre acțiunile sau inacțiunile și rezultatul acestora. Raportul cauzal are un caracter obiectiv deoarece există în afară și independent de conștiința omului, însă nu înseamnă că el nu poate avea loc și între fenomene subiective.
Un fenomen cauză provoacă efectul doar în anumite condiții. Acestea constau într-un complex de fenomene care nu pot genera ele însele efectul, dar însoțesc cauza în timp și spațiu, asigurând producerea efectului, fiind legate de cauză în mod indirect. Cu alte cuvinte, acțiunea sau inacțiunea făptuitorului nu trebuie privită izolat, ci ca fiind capabilă să producă rezultatul sau efectul numai în prezența unor condiții cu care se află în conexiune.
Efectul, ca urmare a cauzei apare întotdeauna după aceasta. Așadar acțiunea sau inacțiunea precede în timp rezultatul periculos, însă nu orice succesiune între acțiune sau inacțiune și urmarea periculoasă exprimă o relație cauzală. Legătura între cauză și efect, în fiecare caz concret, apare ca având un caracter necesar. Există însă și raporturi întâmplătoare. Întâmplarea nu trebuie însă confundată cu cazul fortuit deoarece ea este obiectivă, petrecându-se în planul existenței, al realității, pe când cazul fortuit ține de prevedere, având loc în planul cunoașterii.
Raportul de cauzalitate poate fi simplu sau complex. Este simplu când efectul se datorează unei singure cauze, respectiv este complex când se împletesc diferite cauze între ele. Cauzele pot fi concomitente sau succesive, iar unele dintre ele pot slăbi sau chiar împiedica producerea efectului altora.
Între raportul cauzal și vinovăție există o legătură strânsă, deoarece numai acțiunile sau inacțiunile umane, precedate și însoțite de anumite stări de conștiință specifice și care au cauzat urmări prevăzute de legea penală, vor fi luate în considerare. Însă vinovăția nu se poate identifica cu raportul cauzal. În practică se va stabili mai întâi raportul de cauzalitate între acțiunea sau inacțiunea prevăzută de legea penală și urmare, după care se va examina dacă există vinovăție sau nu, iar în cazul în care aceasta lipsește, fapta nu este infracțiune întrucât raportul cauzal, deși existent obiectiv, nu are semnificație penală deoarece răspunderea penală este subiectivă. Așadar, atât legătura cauzală, cât și vinovăția sunt necesare pentru existența infracțiunii, care este singurul temei al răspunderii penale, însă numai împreună pot atrage această răspundere.
Și în cazul special al infracțiunii de fals intelectual trebuie să se constate existența legăturii de cauzalitate între starea de pericol și comiterea unei dintre activitățile (acțiune-inacțiune) prevăzute în textul incriminator – atestarea sau omisiunea. Legătura de cauzalitate apare de cele mai multe ori din însăți materialitatea și ca atare din constatarea existenței faptei comise Dacă un înscris oficial este falsificat grosolan, ușor de observat, nu există urmarea cerută de lege. În consecință, fapta va constitui în concepția unor autori o încercare de falsificare.
Într-o altă opinie pe care o împărtășim se susține nu există nici tentativă atunci când fapta nu se poate consuma datorită modului cum a fost concepută executarea ei. Defecțiunea există, deci chiar în momentul conceperii în plan psihic a modului de executare a acțiunii. Atunci când mijloacele folosite, prin natura și însușirile lor, considerate mijloace neidonee, nu pot produce rezultatul necesar consumării infracțiunii în nici o împrejurare indiferent cine le-ar folosi, infracțiunea nu poate fi considerată ca săvârșită nici măcar în forma tentativei. Este tocmai cazul falsificării grosolane a unui înscris oficial, falsificare detectabilă de orice persoană și care nu poate induce în eroare pe nimeni.
3.2. Latura subiectivă a infracțiunii da fals intelectual
Latura obiectivă trebuie analizată în strânsă legătură cu latura subiectivă întrucât pentru existența infracțiunii în general și a infracțiunii de fals intelectual în special nu se poate concepe o latură fără cealaltă, fiindcă ele formează o unitate. Prin urmare nu este suficient să se stabilească numai comiterea de către o persoană a acțiunii (inacțiunii) și urmarea periculoasă a acesteia ci trebuie să se constate și că acestea au fost precedate și însoțite de procese psihice specifice vinovăției, ca trăsătură a infracțiunii deoarece răspunderea penală presupune atât un temei obiectiv (reprezentat prin latura obiectivă) cât și unul subiectiv (latura subiectivă). Întotdeauna latura subiectivă se deduce din cea obiectivă.
Încercând o definiție, putem afirma că latura subiectivă constă dintr-un complex de stări de conștiință specifice care preced și însoțesc actele exterioare (acțiunea sau inacțiunea) și care sunt dirijate în vederea producerii anumitor urmări periculoase, sau chiar dacă nu sunt dirijate într-o asemenea direcție produc totuși astfel de urmări, datorită ușurinței sau neglijenței infractorului. Ea are ca subelement principal vinovăția iar ca subelemente secundare mobilul și scopul. Cât privește mobilul și scopul, în cele mai multe cazuri, constatarea lor nu este necesară pentru realizarea conținutului legal al infracțiunii, deși sunt prezente în cadrul laturii subiective a fiecărei infracțiuni concrete.
Pentru a exista vinovăție trebuie să se constate responsabilitatea (discernământul) făptuitorului. Așadar, numai o persoană responsabilă (cu discernământ) poate fi și vinovată. Formele vinovăției sunt cuprinse în art. 19 alin.1 Cod penal și sunt intenția și culpa. Vinovăția întotdeauna, indiferent de forma și gradul ei, precede și însoțește acțiunea (inacțiunea) incriminată de legea penală.
a). Fapta este săvârșită cu intenție când infractorul prevede urmarea acțiunii (inacțiunii) sale și urmărește (dorește) sau acceptă posibilitatea producerii lui prin săvârșirea acțiunii sau inacțiunii. Din definiția legală a intenției reiese că aceasta poate fi directă și indirectă (eventuală) în funcție de prevederea unor posibilități diferite în privința producerii urmării și a factorului volitiv.
Intenția este directă când infractorul prevede urmarea acțiunii (inacțiunii) sale și dorește (urmărește) producerea ei.
Intenția este indirectă (eventuală) când infractorul prevede pe lângă urmarea certă a acțiunii (inacțiunii) sale pe care o dorește (urmărește), posibilitatea producerii și a unei urmări eventuale, pa care deși nu o dorește, o acceptă. Are deci o atitudine de indiferență, de nepăsare fașă de producerea urmării eventuale. Această altă urmare nu trebuie să fie neapărat mai gravă decât aceea pe care a urmărit-o dar nu este nici exclusă. Modalitatea intenție indirectă se întâlnește la acele acțiuni (inacțiuni) care, datorită modului lor de executare sunt apte să producă în concret mai multe urmări. Urmarea certă și dorită poate să fie sau nu prevăzută de legea penală, însă urmarea eventuală prevăzută și acceptată de infractor trebuie să fie întotdeauna cuprinsă într-o lege.
Intenția ca formă a vinovăției, care exprimă în același timp și un grad mai accentuat de vinovăție față de culpă – se poate manifesta în anumite grade, însă numai intenția directă. Astfel, în funcție de timpul care se scurge de la nașterea ideii infracționale și până la luarea hotărârii (deciziei) de a săvârși acțiunea (inacțiunea), de starea sufletească și condițiile în care a fost luată respectiva hotărâre, precum și de timpul care trece până la începerea executării acțiunii (inacțiunii), în legea penală și în doctrină se vorbește de intenția premeditată și intenția repentină (spontană) în raport cu cea obișnuită, prezentă în cazul majorității infracțiunilor.
Intenția premeditată sau premeditarea reprezintă o circumstanță de agravare și constă într-o chibzuire relativ mai îndelungată decât cea obișnuită și într-o stare de relativ calm, cu privire la acțiune (inacțiune), timp, loc și mod de comitere precum și trecerea unui timp de la luarea hotărârii și până la punerea ei în executare pentru a exista cât mai multe șanse să se producă urmarea dorită. Cu toate că în numeroase cazuri intenția se exteriorizează prin acte materiale sau spirituale de pregătire, acestea nu țin de premeditare, ci sunt doar mijloace cu ajutorul cărora se probează existența ei, care rămâne un factor exclusiv psihic, intern.
Intenția repentină sau spontană se naște în stare de puternică tulburare sau emoție a infractorului determinată de o provocare din partea persoanei vătămate sau datorită tulburării pricinuite de procesul nașterii. Intenția repentină constituie o circumstanță atenuantă legală fiindcă hotărârea a fost luată de către infractor în împrejurări deosebite, stare de puternică tulburare sau emoție, care are influență asupra gradului de prevedere și de voință (stăpânire) a acestuia, pe care le diminuează, fără însă a le exclude.
b). Culpa constituie a doua formă a vinovăției, mai ușoară ca și gard de cât intenția. Infracțiunea este săvârșită din culpă când infractorul prevede posibilitatea producerii urmărilor acțiunii (inacțiunii) sale, pe care nu le acceptă, ori deși nu le prevede, trebuia și putea să le prevadă. Modalitățile culpei sunt – culpa cu prevedere (ușurința, temeritatea) care constă în prevederea de către infractor a posibilității producerii urmărilor periculoase ale acțiunii (inacțiunii) sale pe care nu le acceptă socotind fără temei că nu se vor produce și – culpa fără prevedere (neglijența) care există când infractorul nu prevede urmarea periculoasă a acțiunii (inacțiunii) sale, deși trebuia și putea să o prevadă.
Sub aspect subiectiv, infracțiunea de fals intelectual se săvârșește cu intenție directă sau indirectă, fiind o infracțiune intenționată. Așadar intenția există atât în cazul comiterii faptei prin acțiune cât și prin inacțiune. Cerința intenției, atunci când fapta se realizează prin inacțiune, rezultă din precizarea făcută în textul de lege că omisiunea de a insera unele date sau împrejurări trebuie săvârșită cu “știință”, deci numai cu intenție. Atât în cazul săvârșirii faptei prin inacțiune, intenția făptuitorului poate fi directă sau indirectă.
De subliniat este faptul că falsul intelectual nu se poate comite și din culpă. În acest sens, menționăm că alterarea adevărului în conținutul unui înscris din neglijența sau eroarea funcționarului poate atrage eventual, dacă sunt întrunite condițiile cerute de lege, infracțiunea de neglijență în serviciu sau o sancțiune de altă natură decât cea penală, de exemplu, o sancțiune civilă, contravențională ori disciplinară. Pentru exemplificare indicăm următoarea speță. Judecătoria Rădăuți, prin sentința penală nr. 705/1998 l-a condamnat pe inculpatul S.G. la 6 luni închisoare și. Respectiv, 3 luni închisoare, pedepse grațiate, pentru infracțiunile de fals intelectual și uz de fals, prevăzute și pedepsite de art. 289 și art. 291 Cod penal, reținându-se că, în calitate de primar al comunei Horodnic, a întocmit adresa nr. 965/23.mai 1995 către Judecătoria Rădăuți prin care se face cunoscut că terenurilor agricole (una în nume personal și alta în calitate de moștenitor al fratelui său) deși, în realitate, această persoană făcuse o singură cerere.
Tribunalul Suceava, prin decizia penală nr. 755/28.09.1998 a admis apelul inculpatului și a desființat sentința, pronunțând achitarea în temeiul art. 10 lit. d și art. 11 pct.2 lit. a Cod .procedură penală.
Împotriva deciziei a declarat recurs Parchetul de pe lângă Tribunalul Suceava, criticând-o pentru că instanța a comis o eroare gravă de fapt, motiv de casare prevăzut de art. 385/9 pct. 18 Cod procedură penală.
Investită cu judecarea recursului, Curtea de Apel Suceava l-a respins ca nefondat cu motivarea că în ceea ce privește infracțiunea de uz de fals îi lipsește latura obiectivă în raport cu persoana inculpatului care nu putea beneficia de consecințele juridice ale actului, înscrisul fiind întocmit în folosul altei persoane.
Infracțiunea de fals intelectual este o infracțiune de intenție și chiar dacă textul nu o prevede expres, falsificarea trebuie să fie de natură a produce consecințe juridice. În speță inculpatul a susținut că N.I a avut o cerere de reconstituire a dreptului de proprietate în calitate de moștenitor al fratelui său, cerere ce nu a fost găsită în arhivele Comisiei de Aplicare a Legii 18/1991. Inculpatul a fost însă convins că a văzut o cerere, fie că a bănuit doar gândindu-se la demersurile făcute ulterior de N.I la Comisia Județeană, relatările din adresă fiind reale, neexistând intenția de a denatura adevărul. Chiar false fiind, atestările din adresă nu erau de natură să producă consecințe juridice.
Nici Legea 18/1991și nici alte acte normative nu au stabilit termene de decădere pentru exercitarea dreptului moștenitorului de a cere reconstituirea dreptului de proprietate iar Legea nr.169/1997 chiar prelungit termenul până la 31.12.1998.
Față de toate aceste elemente, soluția de achitare pronunțată de instanțe de apel este corectă.
În altă speță – Curtea Supremă de Justiție, secția penală decizia nr. 1019/26.04.1996, – s-a reținut că este inadmisibil a se reține ca fiind săvârșite în concurs atât infracțiunea de fals intelectual cât și infracțiunea de abuz în serviciu. Potrivit art. 289 Cod penal, infracțiunea de fals intelectual se caracterizează – prin calitatea de funcționar al subiectului activ și prin comiterea faptei în exercitarea atribuțiilor de serviciu, astfel că nu poate fi reținută și infracțiunea de abuz în serviciu prevăzută de art. 248 Cod penal. Această afirmație rezultă cu mai multă claritate din prezentarea speței. Inculpatul, în calitatea de șef de tură la vama Naidăș, a falsificat trei chitanțe pentru a permite înscrierea în circulație, prin eludarea dispozițiilor H.G. nr.594(1991, a unui număr de trei autoturisme.
Instanța l-a condamnat pe inculpat pentru comiterea infracțiunii de fals intelectual, prevăzută de art. 289 Cod penal. Împotriva acestei hotărâri s-a declarat recurs în anulare, cu motivarea că faptele săvârșite de inculpat constituie și infracțiunea de abuz în serviciu, prevăzută de art. 248 alin.1. Cod penal. Recursul în anulare nu este fondat întrucât așa cum am arătat anterior datorită trăsăturilor specifice ale infracțiunii de fals, aceasta nu poate fi comisă în concurs cu infracțiunea de abuz în serviciu.
Într-o altă speță s-a reținut că fapta unui medic de circumscripție de a fi eliberat – fără a se fi deplasat la locul unde se afla cadavrul și fără a fi constatat cauzele morții – un certificat de deces, în care a menționat că persoana defunctă a încetat din viață datorită unei anumite boli (deși în realitate fusese ucisă de către o altă persoană), constituie infracțiunea de fals intelectual, chiar dacă medicul nu a cunoscut realitatea, fiind indus în eroare de autorul omorului. În speță există intenția infracțională, atâta vreme cât medicul a știut că atestă împrejurări neconforme cu realitatea și anume că a văzut cadavrul și a constata personal cauza morții.
Orice acțiune sau inacțiune conștientă are ca temei subiectiv un anumit mobil(motiv) iar prin producerea consecințelor acțiunii sau inacțiunii, urmarea, se urmărește un anumit scop. Mobilul și scopul, ca subelemente ale laturii subiective, preced și însoțesc atât luarea hotărârii cât și acțiunea sau inacțiunea.
Mobilul este factorul psihic care determină pe infractor să comită acțiunea sau inacțiunea. Acesta poate consta într–un sentiment de ură, gelozie, lăcomie, răzbunare, fanatism, milă. Așadar, dacă intenția e mereu aceeași, directă sau indirectă, mobilul este variabil, în funcție de infractor și de împrejurări.
Scopul constă din ceea ce vrea să realizeze pe plan subiectiv infractorul prin producerea urmării acțiunii sau inacțiunii sale periculoase. De exemplu, satisfacerea unor plăceri în cazul furtului, al moștenirii victimei în cazul omorului.
Uneori scopul, ca subelement al laturii subiective, este confundat cu urmarea infracțiunii, subelement al laturii obiective. Astfel se susține “ Consumarea infracțiunii nu este condiționată de realizarea scopului, fiind suficientă executarea acțiunii cu intenția calificată de a induce în eroare “.
Mobilul sau scopul urmărit de făptuitor nu prezintă importanță pentru existența infracțiunii, odată ce subiectul activ și-a dat seama că săvârșește fapta, denaturează adevărul pe care actul trebuia să-l exprime și a voit sau a acceptat acest rezultat.
Scopul este imediat când este cerut de conținutul legal al infracțiunii, dar poate exista și un scop îndepărtat ( satisfacerea unor plăceri, cumpărarea unor obiecte ). Asemenea infracțiuni se comit întotdeauna cu intenție directă.
Cu toate că atât mobilul, cât și scopul sunt prezente cu ocazia comiterii oricărei infracțiuni, acestea nu fac parte, de regulă, din conținutul legal al acesteia, în sensul că vinovăția penală a unei persoane se poate realiza independent de luarea în considerare a mobilului și a scopului. Însă, pentru stabilirea gradului de vinovăție în concret, se vor avea în vedere și unul și altul cu ocazia individualizării judiciare a răspunderii penale și a sancțiunii.
Mobilul și scopul, când fac parte din conținutul legal al infracțiunii, trebuie constatate pentru existența acesteia fie în forma simplă, fie în forma agravată.
Mobilul sau scopul urmărit de făptuitor, în cazul special al infracțiunii de fals intelectual, nu prezintă importanță pentru existența infracțiunii, o dată ce subiectul activ și-a dat seama că săvârșește fapta, denaturează adevărul pe care actul trebuia să-l exprime și a voit sau a acceptat acest rezultat.
SECȚIUNEA IV-FORME.MODALITĂȚI. SANCȚIUNI.
4.1.Formele infracțiunii de fals intelectual
Ca orice fenomen, infracțiunea intenționată se desfășoară în timp și spațiu din momentul nașterii ideii infracționale și până la producerea urmării prevăzute atât de lege cât și de infractor și în același timp voită sau acceptată de către acesta.
Legea penală incriminează, de regulă, infracțiunile consumate, adică acelea la care s-a produs urmarea necesară realizării conținutului ei de bază, a celui agravat sau atenuat. În unele cazuri însă, fapta rămâne doar în forma luării hotărârii, a pregătirii sau a executării ei, fără a se produce rezultatul, fie din motive independente de voința infractorului, fie datorită voinței acestuia. Cu privire la anumite infracțiuni, fapta este incriminată și când se realizează doar în una din aceste forme.
Fazele sunt acele etape prin care poate trece fapta intenționată și prevăzută de legea penală, în desfășurarea ei, în vederea producerii rezultatului. Întreaga activitate infracțională intenționată mai poartă numele “iter criminis“ sau “calea infracțională”.
Formele infracțiunii sunt: luarea hotărârii, pregătirea, executarea (tentativa) și forma consumată. Unele dintre acestea au relevanță juridică numai când infracțiunea nu s-a consumat, deoarece în forma consumată sunt absorbite toate formele anterioare.
Infracțiunea de fals intelectual, realizată prin acțiunea de atestare a unor fapte sau împrejurări necorespunzătoare adevărului, poate îmbrăca toate formele obișnuite ale actelor de pregătire, tentativă și consumare.
Orice activitate infracțională presupune o atitudine psihică a persoanei subiectului activ (latură subiectivă), care precede și însoțește acțiunea sau inacțiunea prevăzută de legea penală. La infracțiunile intenționate, această atitudine psihică constă din mai multe momente: nașterea ideii infracționale, deliberarea(lupta motivelor) și luarea hotărârii(rezoluția) de a săvârși acțiunea sau inacțiunea infracțională. Având în vedere că cel mai important moment este acela al luării hotărârii(rezoluția), întreaga formă internă este asimilată cu aceasta.
Luarea hotărârii precede întotdeauna celelalte forme ale infracțiunii cu un timp mai îndelungat(în caz de premeditare) sau mai scurt(în caz de intenție repentină și intenție formată în condiții obișnuite).
Având în vedere că, potrivit dispozițiilor legale, fapta prevăzută de legea penală prezintă pericol doar când are loc acțiunea sau inacțiunea (art. 18 C.pen.), simpla luare a hotărârii infracționale nu atrage răspunderea penală. Aceasta nici chiar atunci când hotărârea a fost împărtășită altei persoane-așa numita formă “oratorică”, dar numai când împărtășirea nu constituie infracțiune de sine stătătoare. Când hotărârea se manifestă printr-o latură externă periculoasă, sub forma unei acțiuni, deci nu rămâne doar în forul interior al persoanei, ea poate fi incriminată ca infracțiune.
Luarea hotărârii de a săvârși infracțiunea de fals intelectual nu atrage răspunderea penală.
Manifestarea exterioară a hotărârii infracționale se poate prezenta în forma actelor de pregătire (preparatorii), de executare și în forma consumată.
Actele de pregătire constă în procurarea de către autor, de coautor sau de către complice a unor mijloace materiale, date, informații cu privire la timpul, locul, modul și mijlocul cel mai potrivit pentru săvârșirea infracțiunii. Acestea pot fi de natură materială sau intelectuală. Astfel, se poate procura un instrument prin cumpărare, împrumutare sau chiar pe cale infracțională (prin furt, de exemplu), prin confecționare sau preparare, prin adaptarea unui mijloc sau instrument, se culeg informații cu privire la locul unde se află obiectul material asupra căruia se va îndrepta acțiunea infracțională, se iau unele măsuri în vederea îngreunării descoperirii infracțiunii sau a infractorului.
Pregătirea infracțiunii, chiar dacă este posibilă, poate să lipsească cu ocazia comiterii unei infracțiuni, iar când există, ea poate diferi de la o infracțiune la alta. La unele infracțiuni însă actele de pregătire nu sunt posibile.
Actul pregătitor are loc, de regulă, înainte de începerea executării acțiunii, la un interval de timp mai lung sau mai scurt după luarea hotărârii infracționale sau în timpul executării acțiunii și constituie, sub aspectul raportului de cauzalitate, o condiție care favorizează manifestarea cauzei. Actul de pregătire, indiferent de natura sa, nu face parte din latura obiectivă și nici din cea subiectivă a infracțiunii. De cele mai multe ori, actul de pregătire se realizează în altă parte decât unde se execută acțiunea, dar se poate și în același loc.
În legislația noastră penală, actele de pregătire nu sunt incriminate, deoarece nu pun în pericol în mod nemijlocit valorile ocrotite de ea. De asemenea, neincriminarea lor constituie o încurajare pentru cel care le-a efectuat de a nu trece la executare, atunci când el și-a pregătit acțiunea. De altfel, în numeroase situații este greu de stabilit dacă un anumit act este de pregătire, până ce nu s-a început actul de executare (acțiune) al infracțiunii respective, care a fost pregătit.
Codurile penale ale unor țări le incriminează limitat, iar altele nelimitat.
În cazul infracțiunii de fals intelectual, actele de pregătire, deși posibile, cum ar fi situația creării unor aranjamente anterioare în vederea comiterii falsului, nu sunt incriminate în Codul penal. Unii autorii consideră, și noi susținem acest punct de vedere, că actele preparatorii efectuate de o altă persoană decât făptuitorul vor fi considerate acte de complicitate anterioară.
Tentativa, ca formă a infracțiunii intenționate, este definită de Codul penal, întrucât din momentul începerii cu intenție a acțiunii infracționale care prezintă pericol în sensul dispozițiilor art. 18 C. pen., are loc și răspunderea penală.
Tentativa constă în punerea în executare a hotărârii de a săvârșii infracțiunea, adică începerea acțiunii, ca subelement al laturii obiective, care să fie întreruptă ori să nu-și fi produs efectul prevăzut de lege, pe care l-a urmărit sau acceptat.
Tentativă există și când consumarea infracțiunii nu a fost posibilă deoarece mijlocul folosit a fost insuficient sau defectuos, ori fiindcă în timpul când actele de executare s-au comis a lipsit obiectul de la locul unde făptuitorul a crezut că se află (art. 20 C. pen.).
Când o faptă este incriminată în formă de tentativă ea constituie infracțiune (art. 144 C. pen.), fiindcă prezintă pericol, deși nu s-a produs urmarea prevăzută de lege pentru ca infracțiunea să se consume, deoarece și tentativa produce o urmare periculoasă. Această urmare se poate prezenta sub forma unei stări de pericol ori sub formă de rezultat, însă altul decât cel necesar consumării infracțiunii a cărei executare a început. De aceea normele care reglementează infracțiunea consumată se aplică și tentativei.
În timp, acțiunea are loc după luarea hotărârii infracționale sau după actele de pregătire, când există, și se termină înainte de producerea urmării cerută de lege, deci înainte de consumarea infracțiunii în formă tip, forma agravată sau atenuată. Așadar, actul de executare este același pentru formele de bază, agravate sau atenuate ale infracțiunii.
Pentru a se reține săvârșirea infracțiunii în formă de tentativă, este necesară îndeplinirea anumitor condiții. În primul rând, trebuie să existe intenția de a săvârșii acțiunea, deoarece tentativa constă în “punerea în executare a hotărârii…”(art. 20 C. pen.). Intenția poate fi directă sau indirectă, fiindcă latura subiectivă rămâne aceeași, chiar și atunci când fapta constituie doar o tentativă, neputându-se schimba în funcție de producerea sau neproducerea rezultatului prevăzut și dorit sau acceptat, care este ulterior luării hotărârii și face parte din latura obiectivă, cum nu se poate schimba nici dacă actul de executare s-a întrerupt. În practică, se va stabili, pe baza analizei tuturor probelor, ce urmări ale acțiunii a prevăzut și a dorit sau acceptat infractorul.
O a doua condiție este să existe un început de executare a acțiunii, constând din acte concrete îndreptate nemijlocit împotriva valorii ocrotite de legea penală, acte care fac parte din conținutul legal al infracțiunii. Când infracțiunea se comite în participație, este suficient pentru existența tentativei ca orice coautor să fi început actul de executare.
În al treilea rând, este necesar ca acțiunea, a cărei executare a început, să se întrerupă fie din motive independente de infractor, fie datorită inițiativei lui sau, cu toate că a fost dusă până la capăt, terminată, să nu se producă efectul.
În partea specială a Codului penal sau în legi speciale se prevede întotdeauna în mod expres infracțiunile a căror tentativă se pedepsește.
La unele infracțiuni, cum sunt infracțiunile omisive, infracțiunile de executare promptă, infracțiunile de obicei, infracțiunile săvârșite din culpă sau infracțiunile praeterintenționate, tentativa nu este posibilă, fie datorită elementului material, fie celui subiectiv.
Pentru a se determina delimitarea tentativei de actele preparatorii, în doctrină s-au conturat trei puncte de vedere, respectiv un punct de vedere subiectiv, unul obiectiv și unul formal. Potrivit punctului de vedere subiectiv, un act este de executare dacă fie singur, fie unit cu alta împrejurări pune în evidență latura subiectivă a infracțiunii, intenția. Punctul de vedere obiectiv consideră actul ca fiind de executare sau preparare în funcție de poziția acestuia în procesul realizării infracțiunii. Conform punctului de vedere formal, este act de executare acțiunea incriminată prin norma penală, “verbum regens”. Actul de executare intră în definiția legală ca element constitutiv sau ca o circumstanță agravantă legală.
În concret, când se face delimitarea între actul de preparare și cel de executare, se va ține seama de dispozițiile art. 20 C. pen. și de criteriul formal, pentru a se constata dacă actul respectiv face parte din acțiunea tipică prevăzută în vreo ipoteză a unei norme de incriminare sau nu.
În raport cu gradul de realizare a acțiunii și a cauzelor care fac să nu se producă urmarea prevăzută de legea penală și care este necesară pentru a considera infracțiunea consumată, tentativa are două forme: tentativă întreruptă (neterminată, imperfectă) și tentativa fără efect (terminată, perfectă, neizbutită).
Tentativă întreruptă (neterminată) există când executarea (acțiunea) a început dar nu este dusă până la capăt fie din motive independente de infractor, fie din inițiativa proprie a acestuia. Tentativă terminată (perfectă) există când a început executarea acțiunii prevăzută în conținutul legal al infracțiunii și ea a fost dusă până la capăt dar nu s-a produs urmarea prevăzută și dorită sau acceptată de infractor (art. 20, alin. 1 C. pen.). Există tentativă și în cazul în care consumarea infracțiunii nu a fost posibilă datorită Insuficienței sau defectuozității mijloacelor folosite, ori datorită împrejurării că în timpul în care s-au săvârșit actele de executare, obiectul lipsea de la locul unde făptuitorul credea că se află ( art. 20 alin. 2 C. pen.). Nu există tentativă în cazurile prevăzute în art. 20 alin. 3 C. pen., fiind vorba de acte de executare fără caracter penal. În aceste împrejurări, fapta nu se poate consuma datorită modului cum a fost concepută executarea ei.
În ceea ce privește sancționarea tentativei, în legislația noastră penală este reglementat sistemul incriminării limitate a tentativei, în sensul că ea se pedepsește numai când legea prevede expres aceasta. Dreptul penal român consacră, totodată, și sistemul diversificării pedepsei, deoarece tentativa se sancționează în limite mai reduse decât infracțiunea în formă consumată, ținând cont de faptul că nu s-a produs urmarea prevăzută de lege. Limitele pedepsei pentru tentativă sunt cuprinse între jumătatea minimului și jumătatea maximului aceleia prevăzute de lege pentru infracțiunea consumată. Sub aspectul formei, legea nu face nici o distincție cu privire la sancțiune, deoarece indiferent de forma ei se aplică aceeași pedeapsă legală.
Infractorul este apărat de pedeapsă dacă s-a desistat ori a împiedicat producerea rezultatului mai înainte de descoperirea faptei (art. 22 C. pen.).
Tentativa este posibilă în cazul special al infracțiunii de fals intelectual atunci când falsul se comite prin acțiune, fiind incriminată în acest caz. Un exemplu în acest sens ar fi situația în care o persoană înainte de perfectarea înscrisului de către funcționar, intervine și demască denaturarea.
Tentativa nu este posibilă în cazul comiterii falsului prin omisiune.
În general, infracțiunea se consumă când se realizează în întregime acțiunea sau inacțiunea în cazul infracțiunilor formale, ori când acțiunea sau inacțiunea a produs urmarea prevăzută în norma incriminatoare în cazul infracțiunilor de rezultat. Deci, conținutul legal al infracțiunii consumate se realizează în întregime și nu doar parțial ca în cazul tentativei.
Într-un caz, prima inculpată, constatând o lipsă în gestiune a cerut gestionarei unui alt magazin din structura aceleiași unități comerciale să o sprijine în ascunderea lipsei. Aceasta, a acceptat confirmând, contrar realității, transferul unor măsuri înscrise în mai multe avize de expediție din gestiunea inculpatei respective în gestiunea sa.
Prima inculpată a fost condamnată pentru înșelăciune (art. 215, alin. 2 raportat la art. 224, alin. 2, C. pen. atunci în vigoare). Este greșită încadrarea ca înșelăciune, fiindcă paguba nu s-a datorat inducerii în eroare. Paguba trebuie să fie posterioară acestei activități. În speță, paguba (lipsa din gestiune) s-a produs anterior întocmirii avizelor de expediție și confirmării, contrar realității, a transferului de mărfuri dintr-o gestiune în alta, prin aceste manevre urmărindu-se ascunderea ei. Fapta celei de-a doua gestionare trebuia încadrată ca favorizare și fals intelectual, prima gestionară săvârșind infracțiunile de delapidare, instigare la favorizare și fals intelectual în concurs real.
În cazul infracțiunii de fals intelectual, consumarea are loc în momentul în care se termină întocmirea înscrisului oficial fals, adică în momentul în care înscrisul este perfectat prin semnare și aplicarea ștampilei sau a sigiliului. În acest moment se produce și starea de pericol pentru încrederea publică pe care trebuie să o inspire orice înscris oficial. Nu interesează, sub aspectul consumării infracțiunii, dacă înscrisul fals a fost sau nu folosit. Falsul intelectual fiind o infracțiune de pericol, pentru existența sa în formă consumată, este suficient să se producă starea de pericol la care ne-am referit anterior.
4.2. Modalitățile infracțiunii de fals intelectual
Potrivit textului incriminator, infracțiunea analizată cunoaște două modalități normative: respectiv, atestarea unor fapte sau împrejurări necorespunzătoare adevărului și modalitatea omisiunii de a insera unele date sau împrejurări.
Comiterea falsului intelectual mai poate prezenta și o varietate de modalități faptice în raport cu felul înscrisului (de exemplu, act de stare civilă, act notarial, diplomă de studii, documente de gestiune, acte medicale, etc.)
4.3. Sancțiuni
Sancțiunile penale sunt măsuri de reeducare și de constrângere, prevăzute de legea penală (pedepse, măsuri educative și măsuri de siguranță) aplicate persoanelor care au săvârșit fapte incriminate de către aceasta, în scopul prevenirii săvârșirii de noi asemenea fapte precum și în scopul reeducării infractorilor. Comiterea infracțiunii atrage, ca regulă generală, aplicarea unei pedepse. În conformitate cu dispozițiile art. 52 Cod penal, pedeapsa este un mijloc de reeducare și o măsură de constrângere aplicată infractorului, în scopul prevenirii de noi infracțiuni. Pedeapsa este deci, în primul rând un mijloc de reeducare și îndreptare a celui condamnat pentru a se putea încadra în rândurile membrilor corecți ai societății. Pe de altă parte, pedeapsa este și o măsură de constrângere, coercitivă, folosită de stat împotriva acelora care nu au respectat dispozițiile din normele de incriminare și au comis infracțiunea. Ea constituie, deci, instrumentul realizării procesului educativ după ce s-a comis infracțiunea. Pedeapsa exprimă dezaprobarea membrilor societății față de cei care atentează la valorile apărate de legea penală. Pedeapsa are și un rol preventiv anteinfracțional care se realizează ca urmare a prevederii pedepsei de către norma penală, prin cunoașterea și aderarea membrilor societății la dispoziția normei respective și prin teama de pedeapsă (pentru cei care ar fi tentați să comită infracțiuni).
Felurile pedepselor sunt: detențiunea, închisoarea, amenda, indicate prin denumirea lor, care reflectă natura fiecăreia dintre ele. Între limitele generale (minimă și maximă) ale acestor sunt stabilite limite maxime și minime speciale legale pentru fiecare infracțiune în funcție de gradul de pericol social generic, care diferă de la o infracțiune la alta.
Orice infracțiune se sancționează cu o pedeapsă principală care poate fi aplicată singură. Pentru unele infracțiuni pot fi prevăzute două pedepse principale alternative, nu este însă cazul infracțiunii de fals intelectual care se sancționează cu pedeapsa închisorii de la 6 luni la 5 ani. Între limitele speciale ale pedepsei, instanța va aplica o pedeapsă concretă, în funcție de gradul răspunderii penale a infractorului. Aceste limite speciale nu vor putea fi depășite decât numai în condițiile prevăzute de lege. Instanța cunoscând infracțiunea în concret, personalitatea infractorului ( cu sau fără antecedente penale, comportament bun avut anterior săvârșirii faptei, atitudinea de sinceritate, manifestarea regretului în comiterea infracțiunii, orice alte date sau împrejurări care definesc personalitatea infractorului), aportul acestuia la comiterea infracțiunii și împrejurările în care a fost comisă, poate evalua pericolul concret, real al acesteia în funcție de care stabilește și aplică o sancțiune corespunzătoare.
Sancțiunile penale, pentru a-și atinge scopul și pentru a avea eficiență funcțiile lor, trebuie să fie corect individualizate, pentru a nu crea suferințe inutile condamnatului ori să-l încurajeze să comită noi infracțiuni. De aceea, instanța atunci când constată că fată de natura și gravitatea infracțiunii, a împrejurărilor cauzei și ținând seama de persoana infractorului este necesară aplicarea unei pedepse complementare, poate pronunța o asemenea pedeapsă cu condiția însă, ca pedeapsa aplicată să fie de cel puțin 2 ani.
Din condamnarea principală a detențiunii pe viață sau a închisorii pe timp mărginit (este și cazul infracțiunii pe care o tratăm în cadrul acestei lucrări) decurge și pedeapsa accesorie necesară pentru întregirea conținutului aflictiv și moralizator al pedepsei. Aceasta constă în interzicerea tuturor drepturilor prevăzute de art. 64 alin.1 Cod penal, producând efecte din momentul pronunțării hotărârii definitive de condamnare și până la executarea pedepsei sau până la împlinirea termenului de prescripție a executării acesteia.
De regulă, se întâmplă mai rar ca infracțiunea de fals intelectual să fie săvârșită către minori datorită condiției speciale către trebuie îndeplinită de către subiectul activ al acestei infracțiuni și anume să aibă calitatea de funcționar. Cu toate acestea, în cazul în care un minor care are conform Corului muncii dreptul de a munci și este și funcționar, comite o infracțiune de fals intelectual, ținând seama de faptul că minoritatea constituie o cauză specială de diferențiere a regimului sancționator și de faptul că legiuitorul a prevăzut pentru asemenea infractori și alte sancțiuni cu caracter penal, se va putea aplica prioritar o măsură educativă (mustrarea, libertatea supravegheată, internarea într-un centru de reeducare sau internarea într-un institut medical educativ). Doar în cazul în care se apreciază că o astfel de sancțiune ar fi ineficientă pentru reeducarea minorului, se va putea aplica o pedeapsă. În situația aplicării unei pedepse, limitele acesteia pentru infracțiunea de fals intelectual comisă se vor reduce la jumătate. Tratamentul sancționator mai blând în cazul minorilor este reflectat și de art. 109 alin. 3 Cod penal, care dispune că pedepsele complementare nu se aplică minorului precum și art. 38 Cod penal, care prevede că nu atrag starea de recidivă condamnările privitoare la infracțiunile comise în timpul minorității.
4.3.1. Anularea actului fals – propuneri de lege ferenda
Tot ca o sancțiune apare și anularea actului fals rezultat în urma activității infracționale desfășurate de către funcționarul aflat în exercițiul atribuțiilor de serviciu. Conform dispozițiilor art. 348 Cod procedură penală, instanța de judecată investită prin actul de sesizare cu judecarea cauzei se va pronunța și asupra reparării pagubei în cazurile prevăzute în art. 17 Cod procedură penală, restituirea lucrului, desființarea totală sau parțială a unui înscris și restabilirea situației anterioare săvârșirii infracțiunii. Rezultă deci că instanței de judecată îi revine competența de a restabili situația anterioară comiterii infracțiunii prin anularea actului fals.
Situația este clară și prevăzută de lege doar în situația în care inculpatul a fost trimis în judecată. Problemele privind anularea înscrisurilor falsificate apar în momentul în care procesul penal ia sfârșit ca urmare a unei soluții de netrimitere în judecată dispuse de procuror. Evident, avem în vedere cazurile în care, deși falsificarea înscrisurilor de către învinuit sau inculpat a fost dovedită, acțiunea penală nu poate fi exercitată deoarece fapta nu prezintă gradul de pericol social al unei infracțiuni (art. 10 lit. b/1), acesteia îți lipsește unul din elementele constitutive ale infracțiunii (art. 10 lit. d), există vreuna din cauzele care înlătură caracterul penal al faptei (art. 10 lit. e ), a intervenit amnistia sau prescripția ori decesul făptuitorului (art. 10 lit. d ) și anume cine are competența de a dispune anularea unui asemenea act: procurorul sau instanța. Analiza acestei probleme a ocazionat pronunțarea unor soluții și exprimarea unor opinii diferite.
Astfel, într-o cauză soluționată de Parchetul de pe lângă Judecătoria Focșani s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală a învinuiților în baza art. 10 lit. b/1 Cod procedură penală și art. 18/1 Cod penal și sesizarea instanței penale pentru anularea actelor false. Judecătoria Focșani, prin sentința penală nr. 2213 din 15 septembrie 1995, rămasă definitivă, a admis sesizarea procurorului și, în baza art. 348 Cod procedură penală, a dispus anularea unui bon de vânzare emis de S.C. Prod-Prest Milcovul Focșani.
Într-o primă opinie se susține că instanța penală nu era competentă să anuleze actul fals, ci trebuia sesizată instanța civilă, de către procuror sau de către partea civilă. Aceeași autori consideră că procurorul nu este competent să anuleze un înscris fals, chiar dacă a adoptat o soluție de neurmărire.
Într-o altă opiniese exprimă punctul de vedere că procurorul nu ar putea niciodată să anuleze un înscris, deoarece el nu realizează justiția și nici nu are calitatea să sesizeze instanța civilă în acest scop.
Au fost cazuri în care procurorul a omis să se pronunțe asupra cererii de anulare a unei facturi, deși a dispus scoaterea de sub urmărirea penală a învinuitului în baza art. 10 lit.b1 Cod procedură penală. În acest caz, partea vătămată a sesizat Judecătoria Dorohoi, care a admis cererea și a anulat factura, soluție menținută de Tribunalul Botoșani. Curtea de Apel Suceava a admis recursul declarat de societatea comercială al cărei administrator este învinuitul, a casat hotărârile și a respins cererea ca inadmisibilă.
Comentatorul speței a motivat că, potrivit art. 249 alin. 2 raportat la art. 245 lit. c Cod procedură penală, în cazul scoaterii de sub urmărire penală procurorul este obligat ca prin ordonanță să dispună și asupra restabilirii situației anterioare – în speță asupra actului fals.
În practica judiciară, una din soluțiile adoptate este aceea a anulării înscrisului falsificat prin rezoluția sau ordonanța procurorului prin care s-a dispus netrimiterea în judecată.
Parchetul de pe lângă Judecătoria Vatra Dornei a dispus scoaterea de sub urmărirea penală a învinuitului pentru infracțiunile prevăzute în art. 289 și art. 291 Cod penal în baza art.10 lit. b1 și art. 181 Cod penal și a anulat actele false întocmite de pădurar.
În această privință s-a susținut că, în măsura în care procurorul se edifică complet asupra caracterului fals al unui înscris, ar trebui să existe și o cale o cale procesuală pentru desființarea totală sau parțială, chiar de către procuror, deși procesul penal nu depășește faza urmăririi penale.În această opinie, apare greu de conceput ca un înscris constatat fals în faza de urmărire penală să nu poată fi desființat chiar în această fază spre a împiedica să producă efecte juridice în continuare. În lipsa unei dispoziții legale explicite, se pot interpreta extensiv prevederile din art. 249 raportat la art. 245 lit. c și art. 170 Cod procedură penală, admițând că măsura pe care o dispune procurorul de restabilire a situației anterioare săvârșirii infracțiunii include și posibilitatea desființării actului falsificat, această măsură fiind de asemenea, o modalitate de restabilire a situației anterioare.
Considerăm că această soluției este lipsită de temei legal atâta timp cât, potrivit art. 245 și art. 249 alin.2 din Codul de procedură penală, în cazul adoptării unor astfel de soluții, chestiunile complementare cu privire la care procurorul dispune sunt: revocarea măsurată preventive și a măsurilor asigurătorii luate în vederea executării pedepsei amenzii, confiscarea bunurilor care potrivit art. 118 din Codul penal sunt supuse confiscării speciale și restituirea celorlalte, măsurile asigurătorii privind reparațiile civile, restabilirea situației anterioare săvârșirii infracțiunii, cheltuielile judiciare, restituirea cauțiunii în cazurile prevăzute de lege și măsurile de siguranță provizorii, deci nu și desființarea totală sau parțială a uni înscris, enumerarea fiind limitativă. În plus, reglementând punerea în executare a dispozițiilor prin care un înscris a fost declarat fals, art. 445 din Codul de procedură penală face referire doar la hotărârea instanței, iar nu și la rezoluția ori ordonanța procurorului ca în cazul măsurilor de siguranță provizorii (art. 345), confiscării speciale (art. 439), amenzii judiciare (art. 442), cheltuielilor judiciare (art. 443) și restabilirii situației anterioare (art.444).
Apreciem că soluția corectă este aceea a sesizării instanței civile de către procuror sau de către părțile interesate cu o acțiune în constatarea nulității totale ori parțiale a înscrisului falsificat. Introducerea unei astfel de acțiuni este posibilă, în primul rând având în vedere dispozițiile art. 45 alin. 1 teza I din Codul de procedură civilă, potrivit căruia Ministerul Public poate introduce orice acțiune, în afară de cele strict personale. În ceea ce privește îndeplinirea de către procuror a condițiilor de exercitare a acțiunii civile (afirmarea unui drept, interesul, capacitatea și calitatea procesuală), mai exact justificarea de către procuror a unui interes în cauză, apreciem că, chiar și atunci când acțiunea nu este promovată de titularul dreptului, ci de alte persoane sau organe, cărora legea le recunoaște legitimarea procesuală activă, de admiterea acțiunii în vederea constării nulității actului fals profită și titularul dreptului iar printr-o astfel de acțiune se apără și un interes general. Concluzia se impune deoarece, fără a oferi o reglementare unitară a instituției, normele codului civil a oferit doctrinei juridice posibilitate de a distinge, în funcție de natura interesului ocrotit, două tipuri de nulitate: absolută și relativă, având un regim juridic diferit. Astfel, dacă nulitatea relativă poate fin invocată doar de către partea al cărui interes a fost nesocotit în cauză, nulitatea absolută poate fi invocată atât de către părți cât și de către orice altă persoană interesată, de către procuror și de către instanță, din oficiu. Deci în cazul falsificării unui înscris având drept consecință nulitatea absolută a acestuia, acțiunea în constatarea nulității poate fi exercitată și de către procuror.
O astfel de soluție este în acord și cu prevederile art. 30 alin.3 și art. 31 alin.1 lit. c. din Legea nr. 92/1992 modificată, potrivit cărora Ministerul Public își exercită atribuțiile pentru asigurarea respectării legii, iar între aceste atribuții se află și promovarea acțiunii civile în cazurile prevăzute de lege.
În concluzie, apreciem că, în cazurile în care adoptă o soluție de netrimitere în judecată în temeiul art.10 lit. b/1, d, e, sau g din Codul de procedură penală față de învinuitul sau inculpatul vinovat de falsificarea unui înscris, procurorul va sesiza instanța de judecată în vederea anulării acestuia, acțiunea neputând fi respinsă ca lipsită de interes.
Diversitatea soluțiilor din practica judiciară și a opiniilor exprimate în literatura juridică în loc să clarifice problema organului judiciar competent să anuleze actele false în cazul soluțiilor de neurmărire, le-a complicat și mai mult, cu consecințe inacceptabile. Dacă ne referim numai la soluția Curții de Apel Suceava, ne putem da seama de gravitatea situației, întrucât un act întocmit în fals îți produce efectele ilicite timp de peste patru ani fără ca organele judiciare să decidă anularea înscrisului pentru simplul motiv că disputa creată în mod nejustificat în acest domeniu nu a fost tranșată. O atare stare de incertitudine nu poate folosi decât infractorilor.
De aceea propunem, de lege ferenda, pentru a nu lăsa loc interpretării ca această situație să fie reglementată în mod expres de către legiuitor fie în sensul modificării art.245 lit. c Cod procedură penală, text în care să se menționeze anularea actelor false ca modalitate de restabilire a situației anterioare săvârșirii infracțiunii, fie atribuirea competenței instanței civile de anula și actele false rezultate în urma activității infracționale pentru care s-a pronunțat de către procuror o soluție de netrimitere în judecată, aspect care să fie prevăzut într-un articol distinct de lege. Până la o nouă modificare a legii suntem de părere așa cum am arătat mai sus, că singura competentă a anula actele false în situații de netrimitere în judecată este instanța civilă.
4.4. Aspecte procesuale
Din punct de vedere procesual, la toate infracțiunile de fals, deci inclusiv la infracțiunea de fals intelectual, acțiunea penală se pune în mișcare din oficiu. Acest mod de sesizare are un caracter intern, constând în posibilitatea (dreptul și obligația) organului de urmărire penală de a se autosesiza ori de cât ori a luat cunoștință, prin orice mijloc, fără vreo intervenție din afară, că s-a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală (art. 221 alin.1 parte finală Cod procedură penală). Organul de urmărire penală se poate sesiza din oficiu ca urmare a propriilor constatări, în baza obligației generale de a se sesiza din oficiu ori de câte ori află pe orice cale că s-a săvârșit o infracțiune, a unui zvon public, a sesizărilor din presă, de la radio-televiziune ori pe baza datelor rezultate din descoperirea altor infracțiuni sau a cercetării altor cauze, ca urmare a controalelor efectuate de către personalul specializat de care dispune, a constatării unor infracțiuni de către organele de constatare, potrivit legii. De asemenea încunoștințarea făcută de către o persoană în alte condiții decât cele cerute de lege pentru a fi considerată o plângere, (de pildă o plângere nesemnată) va pute fi luată în considerare ca o sesizare din oficiu. La fel se va proceda și în cazul unui anunț anonim.
Competența de a efectua urmărirea penală în cazul infracțiunii de fals intelectual aparține parchetului iar judecata în primă instanță aparține judecătoriei.
CAPITOLUL 3
ASEMĂNĂRI ȘI DEOSEBIRI ALE INFRACȚIUNII DE FALS INTELECTUAL CU ALTE INFRACȚIUNI
SECȚIUNEA I – ASEMĂNĂRI ȘI DEOSEBIRI CU ALTE INFRACȚIUNI PREVĂZUTE ÎN CODUL PENAL
Falsul material în înscrisuri oficiale
a). Asemănări.
Infracțiunea de fals intelectual se aseamănă cu infracțiunea de fals material în înscrisuri oficiale prin aceea că atât infracțiunea de fals material în înscrisuri oficiale, cât și infracțiunea de fals intelectual fac parte din cadrul acelor fapte de alterare a adevărului cu privire la înscrisuri, fapte incriminate de legiuitor în cel de-al treilea capitol al titlului consacrat din partea specială a Codului penal infracțiunilor de fals.
Potrivit art. 288 alin. 1 C. pen., falsul material în înscrisuri oficiale constă în “ falsificarea unui înscris oficial prin contrafacerea scrierii ori a subscrierii sau prin alterarea lui în orice mod, de natură să producă consecințe juridice”. Fapta este mai gravă dacă falsificarea înscrisului oficial a fost săvârșită de un funcționar în exercițiul atribuțiilor de serviciu, rezultă deci că infracțiunea analizată se aseamănă în mai mare măsură cu conținutul agravant al infracțiunii de fals material în înscrisuri oficiale.
Cele două infracțiuni de fals au ca obiect juridic comun relațiile sociale referitoare la încrederea publică în înscrisurile producătoare de consecințe juridice, în autenticitatea sau veridicitatea acestor înscrisuri, în adevărul pe care trebuie să-l exprime.
Obiectul material al ambelor infracțiuni constă în înscrisul oficial care este supus acțiunii de falsificare, înscris oficial a cărui accepțiune o găsim în cuprinsul art. 150 alin. 2 Cod penal.
Falsul intelectual și falsul material în înscrisuri oficiale săvârșit în forma agravată prevăzută de art. 288 alin. 2 Cod penal au ca subiect activ comun funcționarul aflat în exercitarea atribuțiilor de serviciu. Subiect pasiv al celor două infracțiuni de fals poate fi statul prejudiciat prin slăbirea încrederii în înscrisurile oficiale, autoritatea publică, instituția sau persoana juridică de la care emană înscrisul, iar ca subiect pasiv secundar putem întâlni persoana fizică sau juridică ale cărei interese au fost prejudiciate în urma executării falsului.
Ambele infracțiuni de fals, pentru a fi reținute, presupun îndeplinirea unei cerințe esențiale, respectiv ca înscrisul falsificat să facă parte din categoria înscrisurilor oficiale. Urmarea imediată în cazul săvârșirii oricăreia dintre cele două infracțiuni constă în crearea unei stări de pericol pentru valoarea socială ocrotită de lege, iar stabilirea raportului de cauzalitate între acțiune și rezultat este necesară.
Forma de vinovăție cu care se săvârșesc cele două infracțiuni este intenția sub ambele sale forme: directă sau indirectă. Mobilul și scopul săvârșirii nu au nici un fel de relevanță juridică.
Ambele infracțiuni pot fi susceptibile de acte pregătitoare, iar tentativa este posibilă în ambele cazuri, fiind sancționată de lege. Consumarea celor două infracțiuni are loc în momentul când acțiunea de falsificare a fost încheiată iar înscrisul oficial a fost întocmit.
b) Deosebiri
Deosebirea esențială în ce privește cele două infracțiuni se observă analizându-le latura obiectivă. Observăm că, în cazul infracțiunii de fals intelectual, latura obiectivă presupune atestarea unor fapte sau împrejurări necorespunzătoare adevărului sau omisiunea de a insera unele date sau împrejurări, deci fapta se poate comite prin acțiune sau prin omisiune, pe când în cazul infracțiunii de fals material în înscrisuri oficiale, fapta se poate comite numai prin acțiune, care se poate prezenta sub forma contrafacerii scrierii, contrafacerii subscrierii sau alterării.
Falsul intelectual se săvârșește numai cu ocazia întocmirii înscrisului, pe când infracțiunea de fals material în înscrisuri oficiale se poate săvârși și ulterior întocmirii înscrisului ce se urmărește a fi falsificat. În acest sens practica judiciară s-a decis că întocmirea în fals a unui act prin care se atestă, în afara exercițiului atribuțiilor de serviciu, o situație neadevărată constituie infracțiunea prevăzută în art. 288 alin. 1 C. pen. și nu cea prevăzută în art. 289 alin. 1 C. pen.
Pentru a ilustra mai bine în ce constă diferențierea între cele două infracțiuni, menționăm încă o situație întâlnită în practica judiciară. Astfel, întocmirea fișei individuale de instructaj pentru protecția muncii cu date nereale -deoarece instructajul nu s-a efectuat – constituie infracțiunea de fals intelectual. Dacă pe actul astfel întocmit făptuitorul a executat, în fals, semnătura persoanei pretins instruite, există – în concurs – și infracțiunea de fals material în înscrisuri oficiale.
Într-o altă speță, s-a reținut că fapta inculpatului, ospătar în restaurant, care, în exercițiul atribuțiilor sale de serviciu, a întocmit două note de plată (documente cu regim special, purtând și ștampila unității) în care a consemnat situație neconformă cu realitatea, în sensul că a majorat prețul produselor servite consumatorilor, întrunește elementele constitutive ale infracțiunilor de fals intelectual, prevăzută de art. 289 Cod penal și uz de fals, prevăzută de art. 291 Cod penal.
În fapt, inculpatul a încărcat cele două note de plată cu sume de 715 lei, voind astfel să obțină pentru sine avantaje materiale pe căi ilicite.
Prima instanță, în mod greșit l-a condamnat pe inculpat în baza art. 246 alin. 1 Cod penal, adică pentru infracțiunea de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor și art. 288 Cod penal, care incriminează infracțiunea de fals material în înscrisuri oficiale, cu aplicarea prevederilor art. 33 lit. a și art. 34 lit. a C. pen.
2. Falsul în înscrisuri sub semnătură privată
a) Asemănări
Infracțiunea care face obiectul analizei acestei lucrări se aseamănă cu infracțiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată prin aceea că ambele privesc falsificarea unui înscris apt de a produce consecințe juridice, fiind cuprinse ambele în Capitolul III al Titlului VII din Codul penal.
b). Deosebiri
Principala deosebire între cele două infracțiuni constă în obiectul material care în cazul infracțiunii prevăzute de art. 290 Cod penal constă într-un înscris sub semnătură privată așa cum o arată și denumirea acestei infracțiuni. În literatura de specialitate s-a arătat că prin “înscris sub semnătură privată” trebuie să înțelegem orice înscris care emană de la o persoană particulară, care conține o manifestare de voință ori constatarea unui act, fapt sau împrejurări cu semnificației juridică și care este susceptibil de a dovedi existența modificarea sau stingerea unui drept sau unei obligații. Așa cum am arătat cu ocazia analizei condițiilor preexistente în cazul infracțiunii de fals intelectual, obiectul material al acestei fapte penale este un înscris oficial.
Pentru a ilustra mai clar diferența dintre un înscris sub semnătură privată și un înscris oficial, supunem atenției următoarea speță aflată pe rolul instanțelor judecătorești din Arad (nepublicată). Prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Judecătoria Arad, inculpata S.N. a fost trimisă în judecată pentru săvârșirea faptelor prevăzute de articolele 290 alin. 1, 282 alin. 1 și 2151 din Codul penal, reținându-se, în fapt, pe lângă alte infracțiuni comise, că, deși nu avea dreptul, a semnat personal în fals trei ordine de vânzare valută, prin care a transferat suma de 7100 lire sterline în contul de lei al societății constituită parte civilă În mod corect, procurorul a stabilit această încadrare juridică, ținând seama de faptul că ordinele de vânzare de valută nu reprezintă înscrisuri oficiale, ci, potrivit Regulamentului B.N.R. nr. 8/1994, aceste ordine nu constituie titluri pentru efectuarea plăților fiind fără putere circulatorie în sine, societatea bancară fiind obligată să îndeplinească anumite operațiuni fără de care transferul de bani nu se poate realiza. Ordinele de vânzare de valută sunt, în fapt, niște formulare tipizate care trebuie completate de către intermediar la sediul firmei, în prezența clientului, astfel că ele au caracterul unor înscrisuri sub semnătură privată. Judecătoria Arad a condamnat-o pe inculpată pentru infracțiunile pentru care a fost trimisă în judecată, infracțiuni reținute în mod corect în rechizitoriu în sarcina sa.
O altă deosebire este dată de condiția specială pe care trebuie să o îndeplinească subiectul activ al infracțiunii de fals intelectual și anume calitatea de funcționar. Falsul în înscrisuri sub semnătură privată poate fi săvârșit de orice persoană care îndeplinește condițiile generale cerute de lege subiectului unei infracțiuni, deci nu se prevede o condiție specială cu privire la subiectul activ.
Spre deosebire de falsul intelectual care poate fi săvârșit fie printr-o acțiune, fie printr-o inacțiune, falsul în înscrisuri sub semnătură privată poate fi comis doar prin acțiune. În cazul infracțiunii prevăzute de art. 290 C. pen., infracțiunea nu se consumă în momentul finalizării întocmirii actului fals, ca și în cazul infracțiunii prevăzute de art. 289 C. pen., ci înscrisul falsificat trebuie să fie folosit de însuși autorul falsului sau să fie încredințat de acesta altei persoane spre folosire. Prin urmare, simpla falsificare a unui înscris sub semnătură privată nu constituie infracțiune, fapta dobândind acest caracter numai dacă acel înscris este folosit de cel care l-a falsificat sau dacă este încredințat de autorul falsului altei persoane pentru a fi folosit. În ipoteza încredințării înscrisului altei persoane, este necesar ca încredințarea să se fi făcut în scopul folosirii acelui înscris și nu în vreun alt scop.
Într-o speță nepublicată, care s-a aflat pe rolul instanțelor din Arad și Curtea de Apel Timișoara, în mod grșit inculpata S. N. a fost condamnată la pedeapsa rezultantă de 2 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunilor de delapidare, fals material în înscrisuri oficiale și uz de fals. Inculpata a fost trimisă în judecată prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Judecătoria Arad pentru săvârșirea infracțiunii de fals intelectual prevăzută de art. 289 Cod penal, uz de fals și gestiune frauduloasă. Pe parcursul judecării cauzei în primă instanță de către Judecătoria Arad în dosar 143872001, Parchetul nu a reușit a se decide asupra unui punct de vedere, solicitând în ședința de judecată din 01.03.2001 schimbarea încadrării juridice din infracțiunile pentru care a fost trimisă în judecată în infracțiunile de fals în înscrisuri sub semnătură privată astfel cum a solicitat și inculpata prin cererea de schimbare a încadrării juridice depusă la dosarul cauzei.
Prin sentința nr. 324/2001 pronunțată de Judecătoria Arad, inculpata S.N. a fost condamnată la pedeapsa de 7 luni închisoare pentru infracțiunile de fals în înscrisuri oficiale, uz de fals și gestiune frauduloasă. Cu ocazia declarării apelului, Parchetul arată că motivul apelului este schimbarea încadrării juridice din fals material în înscrisuri oficiale și uz de fals (așa cum a dispus prima instanță) în infracțiunea de fals intelectual și uz de fals, pentru ca în final, cu ocazia susținerii apelului să arate că, de fapt, prima instanță a procedat corect, motivul apelului fiind doar schimbarea încadrării juridice din infracțiunea de gestiune frauduloasă în delapidare. Prin decizia Tribunalului Arad, pronunțată în dosarul 2987/2001, instanța de apel a respins apelul inculpatei și, admițând apelul Parchetului, a dispus condamnarea acesteia la pedeapsa închisorii de 2 ani pentru infracțiunile de delapidare, fals material în înscrisuri oficiale și uz de fals. Hotărârea a fost menținută de către Curtea de Apel Timișoara.
Toate hotărârile pronunțate în această cauză sunt netemeinice și nelegale întrucât în speță, prin fapta săvârșită de inculpata S.N., nu sunt întrunite elementele constitutive nici ale infracțiunii de fals intelectual și nici ale infracțiunii de fals material în înscrisuri oficiale, ci ale infracțiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată pentru următoarele considerente. Pe de o parte, falsificarea privește înscrisuri sub semnătură privată și anume copiile chitanțelor care dovedesc efectuarea plăților către administrația financiară, și nu înscrisuri oficiale. Atât literatura, cât și practica de specialitate au statuat că în categoria înscrisurilor oficiale nu se include chitanțele cum sunt cele în speța analizată, care servesc ca dovadă a achitării obligațiilor financiar-fiscale a societăților. Pe de altă parte, trebuie avut în vedere și modul de falsificare a copiilor chitanțelor. Astfel, alterarea scrisului s-a efectuat prin adăugarea cu indigo a mai multor cifra pe copiile de vărsământ, rezultând o sumă mai mare decât cea reală achitată, alterare ce nu poate apărea în situația infracțiunii prevăzute de art. 289 Cod penal, caz în care falsificarea se realizează cu ocazia întocmirii actului, iar înscrisul nu poartă urme materiale de alterare. Nici infracțiunea prevăzută de art. 288 Cod penal nu poate exista câtă vreme falsificarea privește un înscris sub semnătură privată și nu un înscris oficial, cum prevede expres legea în situația comiterii infracțiunii de fals material în înscrisuri oficiale. Ca o concluzie, afirmăm că instanțele, analizând superficial asemănările și deosebirile dintre cele trei infracțiuni, au pronunțat soluții greșite, netemeinice și nelegale. Tocmai pentru a se evita asemenea soluții, apreciem necesară aprofundarea studiului comparativ al infracțiunilor de fals în înscrisuri, fapt ce ne-a determinat includerea acestei secțiuni în analiza infracțiunii de fals intelectual.
Uzul de fals
Asemănări
Uzul de fals constă, potrivit art. 291 C. pen., în folosirea unui înscris oficial ori sub semnătură privată, cunoscând că este fals, în vederea producerii unei consecințe juridice. Această infracțiune, cuprinsă tot în Capitolul III, Titlul VII din Codul penal privind falsurile în înscrisuri, are ca obiect juridic, asemeni infracțiunii de fals intelectual, relațiile sociale care se formează și se dezvoltă în legătură cu încrederea publică acordată înscrisurilor producătoare de consecințe juridice. Obiectul material al celor două infracțiuni este identic atunci când uzul de fals se săvârșește cu privire la un înscris oficial. Infracțiunea de uz de fals, asemenea infracțiunii de fals intelectual, este o infracțiune de pericol și poate parcurge toate etapele unei activități infracționale intenționate, începând cu actele pregătitoare, tentativa și încheind cu infracțiunea consumată.
Deosebiri.
Spre deosebire de infracțiunea de fals intelectual, uzul de fals este o infracțiune derivată și subsecventă, care nu este posibilă decât prin săvârșirea mai întâi a unei fapte de falsificare a înscrisului pe care făptuitorul îl folosește în vederea producerii unei consecințe juridice.
Subiectul infracțiunii de uz de fals nu este calificat, ca și în cazul infracțiunii prevăzute de art. 289 C. pen., orice persoană putând săvârși această infracțiune. În cazul în care înscrisul oficial falsificat cu prilejul întocmirii sale este folosit în vederea producerii de consecințe juridice de însăși persoana care a săvârșit infracțiunea de fals intelectual, cele două infracțiuni se rețin în sarcina făptuitorului în concurs real. Tentativa, în cazul săvârșirii infracțiunii de uz de fals, nu se pedepsește, în timp ce legea prevede expres pedepsirea tentativei în cazul infracțiunii de fals intelectual.
4. Falsul în declarații
Asemănări
Infracțiunea de fals în declarații, inclusă de legiuitor tot în cadrul infracțiunilor de fals în înscrisuri, are ca obiect juridic, asemeni infracțiunii de fals intelectual, relațiile sociale în legătură cu încrederea publică. Ambele infracțiuni au ca urmare imediată crearea unei stări de pericol pentru valoarea socială protejată de legea penală.
. b. Deosebiri
Elementul material al infracțiunii prevăzute în art. 292 C. pen. constă în acțiunea de a face o declarație necorespunzătoare adevărului în fața unui organ sau instituții de stat ori a unei alte unități dintre cele la care se referă art. 145 C. pen. care sunt competente, din punct de vedere legal, să ia act de declarația respectivă. Deci infracțiunea de fals în declarații se poate comite numai printr-o acțiune, pe când infracțiunea de fals intelectual poate fi comisă și prin omisiune, așa cum am arătat atunci când am tratat latura obiectivă a acestei infracțiuni. Spre deosebire de infracțiunea prevăzută de art. 289 C. pen., care, așa cum am arătat, poate fi comisă în concurs cu infracțiunea de uz de fals, infracțiunea de fals în declarații exclude uzul de fals.
Falsul în declarații poate fi săvârșit numai cu intenție directă, în timp ce falsul intelectual poate fi săvârșit, sub aspectul laturii subiective, atât cu intenție directă, cât și cu intenție indirectă.
Tentativa, deși posibilă în cazul infracțiunii prevăzută de art. 292 C.pen., nu este pedepsită de lege.
Falsul privind identitatea
Asemănări
Potrivit art. 293 alin. 1 C. pen., constituie infracțiunea de fals privind identitatea prezentarea sub o identitate falsă ori atribuirea unei asemenea identități altei persoane, pentru a induce sau menține în eroare un organ sau instituție de stat sau o altă unitate din cele prevăzute în art. 145 C. pen., în vederea producerii unei consecințe juridice, pentru sine sau pentru altul. Stabilirea identității unei persoane făcându-se, de regulă, pe baza unui înscris doveditor, legiuitorul, pentru a preveni săvârșirea faptei prevăzută în art. 293 alin. 1 C. pen., a incriminat sub aceeași denumire, în aliniatul 2 al textului, încredințarea unui înscris care servește pentru dovedirea stării civile ori pentru legitimare sau identificare spre a fi folosit pe nedrept. Și această infracțiune, asemeni infracțiunii de fals intelectual, a fost inclusă în categoria infracțiunilor de fals în înscrisuri, deoarece alterarea adevărului cu privire la identitatea persoanelor se săvârșește, de regulă, cu ajutorul înscrisurilor care servesc la dovedirea stării civile, la legitimare sau identificare. Obiectul juridic al acestei infracțiuni vizează aspecte ce țin tot de încrederea publică.
Deosebiri
Spre deosebire de infracțiunea de fals intelectual care are tot timpul un obiect material constând în înscrisul oficial falsificat, în prima sa formă (art. 293 alin. 1 C. pen.), infracțiunea de fals privind identitatea este lipsită , de regulă, de obiect material, deoarece identitatea constituie un atribut imaterial al persoanei. Totuși, dacă infracțiunea se săvârșește prin prezentarea unor înscrisuri false sau sunt folosite fără drept aceste înscrisuri, care constituie mijloace de săvârșire a faptei, acestea pot fi considerate obiect material al falsului privind identitatea. În cazul formei asimilate (art. 293 alin. 2 C. pen.), înscrisul încredințat pentru a fi folosit pe nedrept poate fi considerat și el obiect material al infracțiunii.
Infracțiunea de fals intelectual, astfel cum am arătat în cuprinsul prezentei lucrări, presupune îndeplinirea unei condiții speciale în ceea ce privește subiectul activ al acesteia, respectiv calitatea de funcționar pe care acesta trebuie să o aibă. Infracțiunea de fals privind identitatea poate fi săvârșită de orice persoană, legea necerând subiectului acestei infracțiuni vreo calitate specială.
Sub aspectul laturii obiective, fapta penală prevăzută de art. 293, atât în forma sa tipică, ca și în cea asimilată, se săvârșește cu intenție directă. Falsul intelectual poate fi săvârșit și cu intenție indirectă.
În cazul infracțiunii prevăzute de art. 289 C. pen., nu interesează scopul sau mobilul săvârșirii faptei. În forma sa asimilată, falsul privind identitatea include în latura sa subiectivă, în afara intenției directe, un scop special: încredințarea înscrisului care servește pentru dovedirea stării civile ori pentru legitimare sau identificare trebuie să se facă spre a fi folosit fără drept, adică spre a folosi la însușirea unei identități false.
Tentativa nu se pedepsește în cazul infracțiunii de fals privind identitatea, deși ea este posibilă. Legea prevede expres pedepsirea tentativei în cazul infracțiunii de fals intelectual.
6. Falsul prin folosirea emblemei Crucii Roșii
a). Asemănări
Falsul prin folosirea emblemei Crucii Roșii, presupunând o alterare a adevărului pe care emblema sau denumirea de “Crucea Roșie” trebuie să-l ateste a fost inclus de legiuitor în capitolul consacrat de titlul VII al părții speciale a Codului penal falsului în înscrisuri, capitol care cuprinde și infracțiunea de fals intelectual. În această privință s-au formulat și unele rezerve, arătându-se că nici emblema și nici denumirea de “Crucea Roșie” nu au o existență materială, iar atunci când sunt imprimate sau scrise pe anumite lucruri, acestea nu sunt neapărat înscrisuri.
b). Deosebiri
Elementul material al infracțiunii prevăzute de art. 294 din Codul penal se poate realiza în două modalități, fiecare constând într-o acțiune de folosire. Falsul intelectual poate fi săvârșit, așa cum am arătat anterior, și prin omisiune. O altă deosebire constă în cerința prevăzută de lege în ceea ce privește falsul prin folosirea emblemei Crucii Roșii ca fapta să producă pagube materiale.
Un alt aspect care deosebește cele două infracțiuni privește obiectul material al acestora. În cazul infracțiunii de fals intelectual, obiectul material este întotdeauna prezent și constă în înscrisul oficial falsificat. Emblema sau denumirea de Crucea Roși neavând o existență materială nu constituie obiectul material al infracțiunii. Întrucât ele își găsesc expresia materială în desenul sau scrierea imprimată sau aplicată pe diferite lucruri, acestea din urmă, atunci când au existență autonomă, pot fi considerate obiect material al infracțiunii.
În cazul infracțiunii prevăzute de art. 294 legea nu pretinde nici o condiție specială în ceea ce privește subiectul activ.
Înșelăciunea
Asemănări
Infracțiunea de înșelăciune are ca obiect juridic special relațiile sociale cu caracter patrimonial care implică încrederea și buna credință a celor ce intră în aceste relații. Așadar, asemeni infracțiunii de fals intelectual, valoarea socială ocrotită de legiuitor este încrederea publică.
Deosebiri
Infracțiunea de înșelăciune presupune inducerea în eroare a unei persoane prin prezentarea ca adevărată a unei fapte mincinoase sau ca mincinoasă a unei fapte adevărate, în scopul obținerii pentru sine sau pentru altul a unui folos material injust și dacă s-a pricinuit o pagubă. Așadar, înșelăciunea nu este o infracțiune de pericol ca și falsul intelectual, ci presupune producerea unei pagube materiale în patrimoniul părții vătămate.
Infracțiunea de înșelăciune poate fi săvârșită de orice persoană care îndeplinește condițiile generale pentru a deveni subiectul unei infracțiuni. Așadar, spre deosebire de infracțiunea prevăzută de art. 289 C. pen., legea nu prevede o condiție specială în ceea ce privește subiectul activ al infracțiunii.
Sub Codul penal anterior, în literatura de specialitate, s-au purtat numeroase discuții cu privire la situația în care mijlocul fraudulos constituie prin el însuși o infracțiune și, îndeosebi, cu privire la înșelăciunea săvârșită prin fals. Punând capăt acestor discuții, legiuitorul a prevăzut în mod expres în alin. 2 partea a II-a a art. 215 din Codul penal în vigoare, că, dacă mijlocul fraudulos constituie prin el însuși o infracțiune, se aplică regulile privind concursul de infracțiuni. Așa fiind, dacă mijlocul folosit pentru inducerea în eroare a victimei constituie prin el însuși o infracțiune, făptuitorul răspunde atât pentru infracțiunea de înșelăciune în forma agravată prevăzută în alin. 2 al art. 215 C. pen. cât și după caz, pentru infracțiunea de uzurpare de calități oficiale, port nelegal de armă etc. Dacă mijlocul fraudulos folosit este un înscris oficial fals, falsificarea făcându-se chiar de către făptuitor, funcționar, în exercițiul atribuțiilor de serviciu, acesta va răspunde pentru fals intelectual, înșelăciune în formă agravată și uz de fals.
Delapidarea
Asemănări
Potrivit art. 215/1 din C. pen., infracțiunea de delapidare constă în însușirea, folosirea sau traficarea, de către un funcționar, în interesul său sau pentru altul, de bani, valori sau alte bunuri pe care le gestionează sau administrează. Așadar, atât delapidarea cât și infracțiunea de fals intelectual presupun întrunirea în subiectul activ a calității de funcționar.
Deosebiri
În ceea ce privește infracțiunea de delapidare, aceasta presupune că, pentru a fi subiect activ al acestei infracțiuni, funcționarul trebuie să aibă și calitatea de gestionar sau administrator al bunurilor delapidate.
Spre deosebire de infracțiunea prevăzută de art. 289 C. pen., care, așa cum am arătat atunci când am analizat-o, este o infracțiune de pericol, fapta prevăzută de art. 2155 C. pen. este o infracțiune de rezultat, care presupune producerea unei pagube, în acest sens ea fiind inclusă de legiuitor în capitolul dedicat infracțiunilor îndreptate împotriva patrimoniului.
Însușirea, folosirea sau traficarea unui bun de către cel care îl gestionează sau administrează se realizează, deseori, cu ajutorul falsului în înscrisuri. De asemenea, cu ajutorul falsului în înscrisuri, făptuitorul, încearcă, deseori, să ascundă fapta săvârșită. Sub Codul penal anterior, în legătură cu delapidarea săvârșită prin fals au avut loc numeroase discuții și controverse, până când s-a ajuns la împărtășirea punctului de vedere potrivit căruia în caz de săvârșire sau de ascundere prin fals a infracțiunii de delapidare există concurs real de infracțiuni. Codul penal în vigoare impune această soluție cu caracter de regulă generală, prevăzând în mod expres, în dispozițiile art. 33 lit. a, că există concurs chiar dacă una din infracțiuni a fost comisă pentru săvârșirea sau ascunderea altei infracțiuni. Așadar, dacă un funcționar care are calitatea de gestionar sau administrator al anumitor bunuri, falsifică un înscris oficial în exercițiul atribuțiilor de serviciu în vederea săvârșirii sau ascunderii unei infracțiuni de delapidare în legătură cu acele bunuri, în sarcina lui se vor reține infracțiunile de delapidare și fals intelectual în concurs real.
În cele ce urmează, vom prezenta o speță din practica judiciară care a ridicat probleme de aplicare a legii în ceea ce privește reținerea infracțiunilor de delapidare și fals intelectual.
Prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Judecătoria Mediaș, inculpata a fost trimisă în judecată pentru fals și uz de fals, constând în aceea că a rescris o serie de monetare și a trecut în registrul de gestiune monetarele cu valori mai mici; a mai fost trimisă în judecată și pentru faptul că și-a însușit suma de 40.976.141 lei în perioada 23 noiembrie 1996 – 4 iunie 1997 în calitate de gestionară la un magazin din Mediaș aparținând unei societăți comerciale cu capital privat.
Prin sentința penală nr. 181/1998 a Judecătoriei Mediaș, inculpata a fost condamnată pentru infracțiunea de fals intelectual, uz de fals și delapidare în formă continuată; s-a constatat că prejudiciul a fost acoperit și că pedepsele sunt grațiate conform Legii nr. 131/1997.
Împotriva acestei sentințe procurorul a declarat apel, susținând că instanța de fond a stabilit, cu privire la infracțiunea de delapidare, o stare de fapt contrară probelor de la dosar, numai pentru a aplica grațierea. În mod greșit au fost respinse pretențiile SC Bianca SA Blaj cu privire la beneficiul nerealizat în sumă de 3.406.106 lei.
Tribunalul Sibiu, prin decizia penală nr. 330/1998 a respins ca nefondat apelul, motivând că activitatea infracțională a inculpatei nu s-a extins în perioada 23.11.1995 – 4.06.1997, deoarece din probe rezultă că ultimul monetar rescris de inculpată avea data de 24.05.1997. Nu are nici o relevanță că inculpata a încercat să acopere o parte din lipsa din gestiune la data de 4.06.1997 în timpul controlului, neputându-se desprinde de aici concluzia că însușirea de sume de bani a avut loc până la acea dată.
Cât privește al doilea motiv de apel tribunalul motivează că este o simplă afirmație susținerea că partea civilă ar fi putut încasa dobânda bancară la suma delapidată, deoarece aceasta este doar o supoziție; tot atât de bine banii ar fi putut fi folosiți pentru plata unor furnizor sau pentru achitarea contravalorii unor mărfuri. De altfel, partea civilă nici nu a înțeles să facă apel pentru acest motiv, ceea ce confirmă temeinicia hotărârii pronunțate de instanța de fond care a apreciat ca nedovedită cererea formulată pentru eventualele dobânzi.
Problema de drept pe care o ridică speța de față constă în aceea dacă inculpata putea fi trasă la răspundere pentru comiterea infracțiunii de delapidare în formularea dată textului prin Legea nr. 140/1996, deoarece subiectul activ al acestei infracțiuni este funcționarul gestionar, și în același timp să răspundă și pentru infracțiunea de fals intelectual și uz de fals. Infracțiunea de delapidare poate fi săvârșită atât de funcționarul public, în sensul art. 147 alin. 1 combinat cu art. 145, cât și de funcționarul nepublic, adică de orice salariat care exercită o însărcinare în serviciul unei persoane juridice de drept privat.
Aparent s-ar putea susține că și infracțiunea de fals intelectual ar putea fi comisă de orice salariat, chiar și de cel aflat în serviciul unei persoane juridice de drept privat, deoarece textul când se referă la subiectul activ al infracțiunii, folosește denumirea de funcționar aflat în exercițiul atribuțiilor de serviciu, întocmai ca atunci când se referă la subiectul activ al infracțiunii de delapidare. Dar aceasta este numai o aparență, deoarece în conținutul art. 289 C. pen. legiuitorul se referă la funcționarul care falsifică un înscris oficial. Pentru a stabili dacă actele ( monetarul și registrul de evidență a monetarelor ) falsificate în speță de inculpată au caracter de înscris oficial, trebuie să analizăm prevederile art. 150 alin. 2 C. pen. care dau definiția noțiunii de înscris oficial. Constituie un asemenea înscris numai acela care emană de la sau aparține unei unități la care se referă art. 145 C. pen. Acest text are în vedere, așadar, numai o persoană juridică de drept public; numai o asemenea persoană juridică poate să emită un înscris oficial ori să-I aparțină un atare înscris.
Societățile comerciale cu capital privat nu pot emite înscrisuri oficiale deoarece nu corespund cerințelor art. 150 alin. 2 și art. 145 C. pen.; actele contabile ale acestor persoane juridice sunt înscrisuri sub semnătură privată; falsificarea acestor înscrisuri ar putea atrage răspunderea penală potrivit art. 290 C. pen., dar numai dacă se comit prin contrafacerea înscrierii ori a subscrierii sau prin alterarea lui în orice mod de natură să producă consecințe juridice. O asemenea alterare a actului privește însă forma actului și nu conținutul acestuia; legea noastră penală nu incriminează falsul intelectual al înscrisurilor sub semnătură privată, ci numai falsul material al unor asemenea înscrisuri.
Dacă în speță inculpata nu a falsificat un înscris oficial și nici un act sub semnătură privată, este limpede că ea nu poate fi trasă la răspundere nici pentru infracțiunea de uz de fals deoarece lipsește obiectul material al infracțiunii, respectiv actul falsificat.
În realitate, fapta inculpatei trebuia încadrată în prevederile art. 40 ale Legii 82/1991 (legea contabilității) care incriminează efectuarea cu știință, de înregistrări inexacte, precum și omisiunea, cu știință, a înregistrărilor în contabilitate având drept consecință denaturarea veniturilor, cheltuielilor, rezultatelor financiare și elementelor patrimoniale care se reflectă în bilanțul contabil. Această normă face trimiterea în ce privește încadrarea juridică și sancțiunea la fals intelectual prevăzut în art. 289 având însă un caracter autonom; ea se întregește cu norma împrumutată menționată numai sub aspectele arătate.
Într-adevăr, fapta inculpatei de a rescrie monetarul și de a înregistra sume mai mici în evidențele contabile întrunește elementele constitutive ale infracțiunii menționate, astfel că, organele judiciare trebuiau să schimbe încadrarea juridică a faptelor în această infracțiune.
SECȚIUNEA II – ASEMĂNĂRI ȘI DEOSEBIRI CU INFRACȚIUNI PREVĂZUTE ÎN LEGI SPECIALE – LG. 82/1991 CU MODIFICĂRILE ULTERIOARE, LG. 87/1994
Pentru o completă analiză a infracțiunii ce formează obiectul acestei lucrări și pentru o deplină înțelegere a trăsăturilor specifice a acestei infracțiuni trebuie să avem în vedere și comparația cu alte infracțiuni cu care s-ar putea confunda. O astfel de infracțiune (care prezintă o serie de asemănări cu falsul intelectual) cuprinsă într-o lege specială este infracțiunea prevăzută de art. 40 din Legea 82/1991 modificată.
Conform art. 40 din Legea nr. 82/1991, efectuarea cu știință de înregistrări inexacte, precum și omisiunea cu știință a înregistrărilor în contabilitate având drept consecință denaturarea veniturilor, cheltuielilor, rezultatelor financiare și a elementelor patrimoniale ce se reflectă în bilanțul contabil constituie infracțiunea de fals intelectual și se pedepsește conform legii.
Din redactarea acestui text de lege rezultă că nu orice alterare a evidențelor contabile (prin înregistrări cu știință inexacte sau omisiunea cu știință a înregistrărilor) constituie infracțiune, ci numai acelea ce au drept consecință denaturarea veniturilor, cheltuielilor, rezultatelor financiare și elementelor patrimoniale și numai dacă sunt dintre acelea ce se reflectă în bilanțul contabil.
Potrivit art. 1 din Legea nr. 82/1991 contabilitatea se organizează și conduce la regiile autonome, societățile comerciale, instituțiile publice, unitățile cooperatiste, asociațiile și celelalte persoane juridice, precum și persoanele fizice care au calitatea de comerciant, deci fapta incriminată în art. 40 se putea comite de reprezentanții, salariații cu atribuții în domeniul ținerii evidențelor contabile din cadrul regiilor autonome, societăților comerciale pe acțiuni, societăților comerciale cu răspundere limitată, asociațiilor cooperatiste, asociațiilor familiale și de orice persoană fizică care are calitatea de comerciant.
Conform art. 2 din lege, contabilitatea trebuie să asigure înregistrarea cronologică și sistematică, prelucrarea, publicarea și păstrarea informațiilor cu privire la situația patrimonială, iar potrivit art. 4, ministerul finanțelor emite planul de conturi general, modelele registrelor și bilanțurilor contabile, formularelor comune privind activitatea financiară și contabilă, precum și normele metodologice privind întocmirea și utilizarea acestora.
Potrivit art. 20, principalele registre ce se folosesc în contabilitate sunt registrul-jurnal, registrul-inventar și cartea mare.
Potrivit art. 27 din Legea nr. 82/1991, bilanțul contabil se întocmește, de regulă, anual, iar potrivit Regulamentului de aplicare a Legii contabilității aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 704/1993, bilanțul contabil nu se întocmește de asociațiile familiale și persoanele fizice, așa încât sfera virtualilor subiecți activi ai infracțiunii prevăzute de art. 40 din Lg. 82/1991 se reduce la salariații, respectiv administratorii regiilor autonome, societăților comerciale pe acțiuni, societăților comerciale cu răspunde re limitată, instituțiilor publice, organizațiilor cooperatiste, asociațiilor și celorlalte și celorlalte persoane juridice ce au obligația de a întocmi bilanț contabil, fiind excluși din start administratorii asociațiilor familiale și persoanele fizice.
Curtea Supremă de Justiție, a acceptat, dar numai tangențial, ideea că și reprezentanții asociațiilor familiale ar putea fi subiecți activi ai infracțiunii de fals intelectual prevăzute de art. 40 din Legea 82/1991.
Instanța supremă ar trebui să revizuiască și să tranșeze problema subiecților activi ai infracțiunii prevăzute de art. 40 din Legea 82/1991, în ceea ce privește persoanele fizice și reprezentanții asociațiilor familiale, cu precizarea că termenul de administrator al asociației familiale nu-și găsește justificare în raport de terminologia juridică folosită în legislația ce reglementează organizarea și funcționarea asociațiilor familiale.
În raport de aceste reglementări, vom analiza succint doar două din consecințele cerinței ca înregistrările inexacte sau omisiune înregistrării să privească acele venituri, cheltuieli, rezultate financiare și elemente patrimoniale ce se reflectă în bilanțul contabil.
a). La data adoptării Legii nr.82/1991, incriminarea din art. 40 era în concordanță cu legislația penală în vigoare la acea dată, dar mai ales cu dispozițiile art. 289 din Codul penal ce reglementează falsul intelectual la care art. 40 din Lg. 82/1991 face trimitere.
S-ar putea invoca, și nu fără motive, că art. 40 din Lg. 82/1991 este o infracțiune de sine stătătoare, în conținutul căreia se face trimitere la un text din Codul penal, numai în ce privește pedeapsa, însă concluzia ar fi pripită, pentru că, cu ocazia redactării textului, din art. 40 din Legea 82/1991 legiuitorul nu s-a mulțumit, ca în multe ocazii asemănătoare, să facă trimitere doar la pedeapsa prevăzută pentru infracțiunea de fals intelectual, ci s-a exprimat în sensul că acțiunile și inacțiunile descrise în acest text (art. 40) constituie infracțiune de fals intelectual și în consecință, faptele descrise în art. 40 trebuie să îndeplinească toate condițiile cerute de acest text precum și cele din textul art. 289 Cod penal.
Conform art. 147 alin. 1 Cod penal., în redactarea în vigoare în 1991, prin “funcționar” se înțelege orice salariat care exercită, permanent sau temporar, cu orice titlu, indiferent dacă și cum a fost învestit, o însărcinare în serviciul unui organ sau instituții de stat ori unei regii autonome sau societăți comerciale de stat, iar conform alin. 2 erau asimilate funcționarilor persoanele care îndeplineau o însărcinare în serviciul unei organizații din cele prevăzute în alin. 1, indiferent dacă primeau sau nu o retribuție.
Potrivit art. 148 alin. 1, în redactarea în vigoare în 1991, prin “alți salariați” se înțelegeau salariații care exercitau în condițiile art. 147 alin. 1 o însărcinare în serviciul uneia dintre celelalte organizații prevăzute în art. 145, iar potrivit alin. 2, erau asimilate cu “alți salariați” persoanele care îndeplineau o însărcinare în serviciul unei organizații din cele prevăzute în alin. 1 indiferent dacă primeau sau nu o retribuție.
Potrivit art. 145 Cod penal., la care făcea trimitere art. 148 Cod penal., prin “obștesc” se înțelegea tot ce interesa organizațiile de stat, organizațiile obștești sau orice organizație care desfășura o activitate utilă din punct de vedere social și care funcționa potrivit legii, iar potrivit art. 150 alin. 2 prin “înscris oficial” se înțelegea orice înscris care emana de la o organizație din cele prevăzute în art. 145 sau care aparține unei asemenea organizații.
În raport de aceste reglementări din partea generală a Codului penal, putem afirma că încriminarea din art. 40, în 1991, adică la data adoptării Legii nr. 82, era în deplin acord cu textul art. 289 Cod penal., de așa manieră încât puteam reține că și fapta administratorului sau salariatului unei societăți comerciale cu răspundere limitată, de a face înregistrări inexacte sau de a omite cu știință înregistrarea în contabilitate constituie infracțiunea prevăzută de art. 40 din Legea nr.82/1991 și trebuia sancționată conform falsului intelectual incriminat în art. 289 Cod penal, deoarece administratorul sau salariatul societății comerciale cu răspundere limitată îndeplineau toate condițiile cerute de art. 148 și art. 145 Cod. penal, ca “alt salariat” al unic organizații ce desfășura o activitate utilă din punct de vedere social și care funcționa potrivit legii, iar înscrisurile întocmite de acestea, inclusiv documentele contabile, aveau caracterul de “înscris oficial” în sensul art. 150 alin.2 Cod penal.
Modificările aduse Codului penal prin Legea nr. 140/1996 au interesat în mod serios și dispozițiile art. 145, 147, 148, 150 și 289, de asemenea manieră încât, societățile comerciale cu răspundere limitată nu mai intră în categoria autorităților publice, instituțiilor sau persoanelor juridice de interes public vizate de art. 145. S-a exprimat astfel opinia potrivit căreia înscrisul întocmit de administratorul sau salariatul unei astfel de societăți nu mai este “înscris oficial” în sensul art. 150 alin.2 și în consecință, falsificarea lui nu mai poate constitui infracțiunea de fals intelectual, prevăzută de art. 289 Cod penal, ci infracțiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată, prevăzută de art. 290 Cod penal.
În literatura de specialitate a fost criticată această opinie. În acest sens vă supunem atenției o speță soluționată de Tribunalul Sibiu care a generat discuții asupra posibilității instanței de judecată de a dispune schimbarea încadrării juridice din infracțiunea de fals intelectual prevăzută în art. 40 din Legea nr. 82/1991 în infracțiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată prevăzută în art. 290 C. pen. în cazul în care înscrisurile falsificate și neevidențiate în contabilitate nu sunt înscrisuri oficiale. De asemenea, dacă în acest caz se poate aplica pedeapsa prevăzută în art. 290 C. pen., deși se reține că s-a comis infracțiunea prevăzută în art. 40 din Legea nr. 82/1991 care face trimitere la pedeapsa prevăzută în art. 289 C. pen.
Prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Judecătoria Mediaș, inculpatul I.P. a fost trimis în judecată pentru comiterea infracțiunilor de fals intelectual prevăzută de art. 40 din Legea nr. 82/1991 raportat la art. 289 C. pen. și evaziune fiscală prevăzută de art. 13 din Legea nr. 87/1994, fapte aflate în concurs real.
În fapt, s-a reținut că inculpatul I.P. a fost asociat unic la S.C. MEDIBON Mediaș, societate care producea și comercializa bomboane și produse zaharoase.
În perioada iulie-august 1996, inculpatul a înregistrat în contabilitatea societății două facturi nereale, în sensul că numele furnizorului era fictiv, iar achizițiile menționate în facturi nu au avut loc; aceasta a avut drept consecință denaturarea rezultatelor financiare și a elementelor patrimoniale care s-au reflectat în bilanțul contabil din anul 1996. De asemenea, în cursul anului 1997, inculpatul nu a înregistrat în contabilitate un număr de 18 facturi de producție din anul 1997, precum și 6 facturiere în scopul de a nu plăti taxele datorate statului.
Prin activitatea infracțională descrisă, inculpatul s-a sustras de la plata taxelor și impozitelor datorate statului în valoare de 6.068.107 lei.
Judecătoria Mediaș l-a condamnat pe inculpat la 7 luni închisoare în baza art. 40 din Legea nr. 82/1991 raportat la art. 289 C. pen. și la 1 an și 2 luni închisoare în baza art. 13 din Legea nr. 87/1994, urmând ca, în urma contopirii conform art. 33 lit. a și art. 34 lit. b C. pen., acesta să execute pedeapsa cea mai grea de 1 an și 2 luni închisoare.
În urma apelării sentinței, Tribunalul Sibiu a rejudecat cauza și, prin decizia nr. 42/2001 a dispus, în baza art. 334, schimbarea încadrării juridice în art. 40 din Legea nr. 82/1991 raportat la art. 290 C. pen., și a aplicat inculpatului pedeapsa prevăzută în art. 290 C. pen.
În motivarea deciziei s-a arătat că, actele care emană de la alte societăți decât cele prevăzute în art. 145 C. pen. (instituții publice) nu sunt înscrisuri oficiale și deci nu se poate reține art. 289 C. pen., și că legea contabilității –deși în vigoare din 1991- nu mai este de actualitate atâta timp cât noțiunea de “înscris oficial” s-a modificat ulterior prin Legea nr. 140/1996 privind modificarea Codului penal.
Soluția Tribunalului Sibiu este criticabilă pentru motivul expus în cele ce urmează.
Prin art. 40 din Legea nr. 82/1991 a fost incriminată fapta de a efectua cu știință înregistrări inexacte, precum și de a omite cu știință înregistrările în contabilitate și care are drept consecință denaturarea veniturilor, a cheltuielilor, a rezultatelor financiare și a elementelor patrimoniale ce se reflectă în bilanțul contabil. Din textul menționat rezultă că această faptă este asemănătoare cu cea de fals intelectual. În literatura de specialitate s-a semnalat însă că infracțiunea de fals intelectual prin înregistrări inexacte sau omisiunea înregistrării în contabilitate este o infracțiune distinctă de cea prevăzută în art. 289 C. pen., existând diferențe privind condițiile de incriminare, cum ar fi obiectul material ( în cazul art. 40 din Legea nr. 82/1991 fiind documentele contabile oficiale și nu orice act oficial ca în cazul art. 289 C. pen.), elementul material ( la art. 40 din Legea nr. 82/1991 fiind vorba exclusiv de “operațiuni patrimoniale ce trebuie operate în contabilitate” și nu de orice “fapte sau împrejurări” ca la art. 289 C. pen. ), urmarea infracțiunii ( în cazul art. 40 din Legea nr. 82/1991 fiind vorba de un bilanț contabil fals și nu orice act fals, cum este cazul art. 289 C. pen. ), subiectul activ principal ( în cazul art. 40 din Legea nr. 82/1991 fiind orice persoană fizică împuternicită, sub orice formă, să țină contabilitatea societății și nu un “funcționar ori orice salariat aflat în exercițiul atribuțiilor de serviciu” cum este în cazul art. 289 C. pen. raportat la art. 147 alin. 2 C. pen. ).
Așadar, în speța pusă în discuție, în opinia instanței de judecată, împrejurarea că documentele contabile fictive înregistrate de inculpat nu sunt “înscrisuri oficiale” în sensul cerut de art. 150, atrage aplicarea prevederilor art. 40 din Legea nr. 82/1991 raportat la art. 290 C. pen. și nu aplicarea prevederilor art. 40 din Legea nr. 82/1991 raportat la art. 289 C. pen.
În opinia prezentată, acest punct de vedere este discutabil întrucât în primul rând art. 40 din Legea nr. 82/1991 conține o incriminare de sine-stătătoare, fiind incriminată într-o faptă printr-o lege specială, descrierea elementelor constitutive ale acesteia fiind completă. Trimiterea pe care o face legiuitorul la infracțiunea de fals intelectual din Codul penal este numai pentru a putea aplica limitele de pedeapsă prevăzute în art. 289 C. pen. (închisoare de la 6 luni la 5 ani) limite ce sunt corelate cu gradul de pericol social și pe care legiuitorul nu le mai repetă în cuprinsul art. 40 din Legea nr. 82/1991.
Când a dispus schimbarea încadrării juridice, instanța a avut în vedere numai împrejurarea că documentele falsificate înregistrate în contabilitate de inculpat nu sunt înscrisuri oficiale, fără a analiza și celelalte elemente constitutive ale infracțiunii, fără a observa că sunt întrunite condițiile de existență ale infracțiunii prevăzute în art. 40 din Legea nr. 82/1991 și fără a considera că infracțiunea prevăzută în art. 40 din Legea nr. 82/1991 este o faptă incriminată printr-o lege specială pe care legiuitorul a denumit-o “fals intelectual”. De asemenea, legiuitorul a asimilat această infracțiune cu cea prevăzută în art. 289 C. pen. numai în ceea ce privește pedeapsa aplicabilă, așa încât instanța a aplicat o pedeapsă în alte limite decât cele prevăzute expres în art. 40 din Legea nr. 82/1991, raportându-se la pedeapsa prevăzută în art. 290 C. pen.
Referitor la motivarea instanței de judecată, că Legea contabilității nu mai este de actualitate, în opinia noastră norma de incriminare din legea specială ( Legea nr. 82/1991 ) ca normă de trimitere a absorbit norma de incriminare din legea generală ( Codul penal ) în formularea și cu sancțiunea prevăzută la 27 decembrie 1991 – când Legea nr. 82 a intrat în vigoare ( norma împrumutată ) așa încât modificările ulterioare aduse legii penale cu implicații asupra normei din legea specială nu afectează în nici un fel dispozițiile din art. 40 din Legea nr. 82/1991.
Noi ne raliem acestei din urmă opinii expuse prin intermediul speței prezentate mai sus și susținem că soluția corectă ar fi fost condamnarea inculpatului I.P. în baza dispozițiilor art. 40 din Legea nr. 82/1991 raportat la art. 289 C. pen.
Într-o altă speță, aflată încă pe rolul Judecătoriei Arad spre soluționare, apreciem că Parchetul a încadrat în mod corect faptele inculpatului în prevederile legii speciale ( Legea nr. 82/1991 ), raportat la dispozițiile Codului penal.
Astfel prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Judecătoria Arad, învinuitul S.M. a fost trimis în judecată sub aspectul săvârșirii infracțiunilor prevăzute și pedepsite de art. 13 din Legea nr. 87/1994 și art. 40 din Legea nr. 82/1991 raportat la art. 289 C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. 2 C. pen., precum și art. 25 C. pen. raportat la art. 289 C. pen. și art. 25 C. pen. raportat la art. 291 C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. 2 C. pen., față de aceste fapte fiind aplicabile și prevederile art. 33 lit. a C. pen.
În fapt, s-a reținut că învinuitul S.M. este asociat unic și administrator la SC Office Tech SRL Arad, contabilitatea primară fiind ținută de învinuita L.G.A.
La data de 29.05.2001 Direcția Controlului Fiscal din cadrul Ministerului Finanțelor Publice a efectuat un control la SC Office Tech SRL Arad ocazie cu care s-a constata că în cursul anului 2000 nu au fost înregistrate în contabilitate la valoarea lor reală un număr de 3 facturi, determinând neplata către bugetul de stat a unui TVA în sumă de 235.569.165 lei și un impozit pe profit în sumă de 311.170.361 lei, situație care s-a reflectat și în bilanțul contabil de la sfârșitul anului 2000.
Învinuitul S.M. a determinat-o pe învinuita L.G.A. – contabila societății comerciale – să completeze două dintre aceste facturi care erau doar semnate și ștampilate de SC UKA TRADING SRL precum și un număr de 7 chitanțe în alb reprezentând contravaloarea unei alte facturi și de asemenea o altă factură emisă de SC Adisan Club SRL București, cu date neconforme realității, dorind în acest fel să modifice datele care se reflectă în contabilitate. Ulterior învinuita L.G.A. a înregistrat în contabilitate aceste documente, deși a cunoscut faptul că ele nu reflectă realitatea.
În ceea ce o privește pe învinuita L.G.A., cercetată sub aspectul săvârșirii infracțiunilor prevăzute de art. 289 C. pen. și art. 291 C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. 2 și art. 33 lit. a C. pen., s-a apreciat că în cauză sunt aplicabile prevederile art. 181 C. pen. întrucât raportat la modul de comitere al faptelor acestea nu prezintă gradul de pericol social al unor infracțiuni. Învinuita se află la prima abatere de acest gen, nefiind cunoscută cu antecedente penale, iar în cursul cercetărilor a avut o atitudine sinceră, recunoscând și regretând fapta comisă. Așadar, soluția Parchetului în ceea ce o privește pe această învinuită a fost de scoatere de sub urmărire penală, în baza art. 11 pct. 1 lit. b și art. 10 lit. b/1 din Cod procedură. penală., cu aplicarea dispozițiilor art. 91 din Cod penal.
În sarcina învinuitului S.M. se reține comiterea infracțiunilor prevăzute și pedepsite de art. 13 din Legea nr. 87/1994 și art. 40 din Legea nr. 81/1991 raportat la art. 289 Cod penal. –cu aplicarea art. 41 alin. 2 C. pen., precum și art. 25 Cod penal. raportat la art. 289 Cod penal. și art. 25 C. pen. raportat la art. 291 Cod penal. –cu aplicarea art. 41 alin. 2 Cod penal. Față de aceste fapte sunt aplicabile prevederile art. 33 lit. a Cod penal.
Învinuitul S.M. se face vinovat de comiterea infracțiunii de evaziune fiscală deoarece a determinat înregistrarea la valoarea nereală a unor facturi la SC Office Tech SRL, fapt care s-a reflectat și asupra bilanțului contabil pe anul 2000. Totodată, învinuitul S.M. se face vinovat și de instigare la comiterea de către învinuita L.G.A. a infracțiunilor de fals intelectual și uz de fals în formă continuată deoarece, cu intenție și în baza aceleiași rezoluțiuni infracționale a determinat-o pe aceasta să falsifice un număr de 3 facturi fiscale și 7 chitanțe fiscale cu prilejul întocmirii acestora, documente care ulterior au fost folosite de către învinuita L.G.A. la întocmirea documentației contabile a firmei.
Modificările aduse prin Legea 140/1996 au restrâns deci sfera subiecților activi ai infracțiunii prevăzute de art. 289 Cod penal, eliminându-i pe administratorii și salariații societăților comerciale cu răspundere limitată din această sferă.
Deci, dacă pentru motivele arătate mai sus, de la 14 noiembrie 1996, administratorii și salariații societăților comerciale cu răspundere limitată nu mai pot fi subiecți activi ai infracțiunii de fals intelectual și nu pot fi sancționați cu pedeapsa prevăzută în art. 289 Cod penal, cum poate fi denumită și sancționată fapta acestora de a face înregistrări inexacte sau de a omite să facă înregistrarea în contabilitate a veniturilor, cheltuielilor, rezultatelor financiare și elementelor patrimoniale ce se reflectă în bilanțul contabil, pentru că o asemenea faptă nu mai poate fi numită fals intelectual și nu mai poate fi sancționată conform art. 289 Cod penal, pentru că norma la care face trimitere art. 40 din Legea nr. 82/1991 și anume, art. 289 Cod penal nu mai poate fi aplicată acestor subiecți, cărora le este aplicabilă o altă normă și anume, cea prevăzută de art. 290 Cod penal, ce conține alte pedepse.
Problema care se pune este cum îi putem spune fals intelectual, dacă nu este fals intelectual?
Nu vedem rezolvarea problemei decât prin intervenția legiuitorului care să pună de acord textele la care am făcut referire, fie să modifice art. 40 din Legea 82/1991 dându-i individualitatea ce impune, atât în ceea ce privește denumirea infracțiunii, cât și pedeapsa și să nu mai facă trimitere la o altă infracțiune.
Poate că formularea cea mai fericită, care ar corespunde tuturor exigențelor, a articolului 40 din Legea nr. 82/1991, ar fi înlocuirea raportării la falsul intelectual (“constituie infracțiunea de fals intelectual și se pedepsește conform legii”), cu raportarea al infracțiunea de fals (“constituie infracțiunea de fals și se pedepsește conform legii”) ceea ce înseamnă că raportarea se va face la falsul intelectual, prevăzută de art. 289 Cod penal în cazul în care subiectul activ face parte din regiile autonome, societățile comerciale pe acțiuni, instituțiile publice, sau la falsul în înscrisuri sub semnătură privată atunci când subiectul activ face parte dintr-o societate comercială cu răspundere limitată.
b) O a doua problemă este cea referitoare la momentul consumării infracțiunii prevăzute de art. 40 din Legea 82/1991: când s-a făcut înregistrarea inexactă, respectiv când s-a omis înregistrarea în evidențele contabile, sau când s-a întocmit bilanțul contabil?
Unii autori s-au exprimat în sensul că, deși este vorba de falsificarea unor documente contabile, dar nu s-a produs urmarea materială cerută de art. 40 din Legea 82 (denaturarea veniturilor, cheltuielilor, rezultatelor financiare și elementelor patrimoniale ce se reflectă în bilanțul contabil), ori fapta a rămas în faza de tentativă, nu se va putea reține infracțiunea special, dar, se va pute reține infracțiunea de drept comun, în formă consumată sau tentativă, după caz, în măsura în care sunt întrunite cerințele art. 289 alin.1 sau alin.2 Cod penal, știut fiind că, tentativa la art. 40 din Legea 82/1991 nu se pedepsește.
Deși nu o spun în mod expres, rezultă în mod clar opinia acestor autori că infracțiunea prevăzută de art. 40 din legea amintită se consumă în momentul întocmirii bilanțului contabil, adică atunci când s-a reluat și s-a reînscris și în bilanțul contabil înregistrarea inexactă sau omisiune înregistrării din evidențele contabile, înregistrări sau omisiuni ce au avut drept consecință diminuarea veniturilor, cheltuielilor, rezultatelor financiare și elementelor patrimoniale.
Privită prin această opinie, fapta de înregistrare inexactă cu știință sau de omisiune a înregistrării în contabilitate a unor venituri, cheltuieli, rezultate financiare sau elemente patrimoniale ale unei societăți comerciale cu răspundere limitată, până la întocmirea bilanțului contabil, nu constituie infracțiunea prevăzută de art. 40 din Legea 82/1991, pentru că înregistrările inexacte sau omisiunile nu s-au reflectat încă în bilanțul contabil, care urmează să se întocmească ulterior și numai la termenele stabilite, dar nu va constitui, nici tentativă la această infracțiune – art. 40 din Legea 82/1991, pentru că în conținutul acestui text nu se prevede că tentativa se pedepsește și după părerea noastră, nici infracțiunea de fals intelectual, prevăzută de art. 289 Cod penal, pentru simplul motiv că evidența contabilă, documentul în care s-a făcut înregistrarea inexactă sau din care s-a omis înregistrarea nu este un înscris oficial ( pentru motivele care au fost expuse la primul punct). Ea poate constitui cel mult infracțiunea prevăzută de art. 290 Cod penal, dacă sunt îndeplinite toate cerințele acestui text.
Alți autori, pe care i-a preocupat incriminarea din art. 40 din Legea nr. 82/1991, nu au abordat problema momentului consumării acestei infracțiuni, iar practica judiciară, nu s-a pronunțat însă cu privire la ea.
Opinia exprimată de primii autori, cum că infracțiunea prevăzută de art. 40 din Legea 82/1991 se consumă în momentul întocmirii bilanțului contabil, indiferent de momentul când s-a făcut înregistrarea inexactă sau s-a omis înregistrarea în documentul contabil întocmit anterior bilanțului, este discutabilă.
Potrivit alin. 1 al art. 6 din Legea nr. 82/1991, înregistrările contabile se fac cronologic și sistematic, potrivit planurilor de conturi și normelor emise în condițiile prevederilor art.4, iar potrivit alin. 2, orice operațiune patrimonială se consemnează în momentul efectuării ei într-un înscris care să stea la baza înregistrărilor în contabilitate, deci ni se pare logic ca acțiunile și inacțiunile (înregistrări inexacte și omisiuni de înregistrare în contabilitate) să se comită pe tot parcursul anului calendaristic, iar consumare lor ca infracțiune să aibă loc o singură dată și în același moment: al întocmirii bilanțului contabil, ce marchează sfârșitul anului bugetar, adică atunci când înregistrarea inexactă sau omisiunea din evidențele au fost preluate și se reflectă în bilanțul contabil. Dar dacă, operațiunea privind veniturile, cheltuielile sau elementele patrimoniale a fost corect înregistrată în contabilitate, dar nu a fost cu știință corect preluată în bilanțul contabil? De ce s-a mai incriminat înregistrarea inexactă sau neînregistrarea în contabilitate, care, după opinia autorilor citați, tot nu poate atrage sancțiuni penale, când se putea cu aceeași finalitate să se incrimineze doar înregistrarea fictivă sau omisiunea înregistrării în bilanțul contabil?
Apreciem că nu aceasta a constituit finalitatea ce l-a preocupat pe legiuitor pentru a incrimina în mod special într-o lege nepenală, niște fapte care erau deja incriminate în mod general în art. 289 Cod penal.
Afirmația nu este gratuită pentru că acțiunile (înregistrări inexacte) și inacțiunile (omisiuni de a înregistra) ce constituie latura obiectivă a infracțiunii prevăzute de art. 40 din Legea 82/1991 se înscriu în noțiunea generală de “falsificare” ce constituie latura obiectivă a infracțiunii de fals intelectual, prevăzută de art. 289 Cod penal.
Astfel, prin înregistrări inexacte se înțelege înscrierea în documentele contabile a unor date nereale, neconforme cu realitatea, referitoare la existența lor, sau cu privire la cantitatea, valoarea sau data efectuării lor, iar prin omisiunea înregistrării se înțelege neînregistrarea unor asemenea operațiuni.
Prin falsificare se înțelege, așa cum am mai arătat în cuprinsul acestei lucrări, operația prin care se realizează acțiunea de alterare a adevărului și ea – falsificarea – presupune, ca și falsul existența unui adevăr și a unor lucruri, entități, care servesc pentru dovedirea lui și asupra cărora se efectuează acțiunea de alterare a adevărului. Falsificarea se poate realiza prin orice mijloace susceptibile de a produce o alterare a adevărului (plăsmuire, contrafacere, alterare, denaturare, etc.)
Este evident că primele două formulări (înregistrări inexacte și omisiunea înregistrării) fac parte din sfera cu mult mai largă a noțiunii de falsificare, raportul fiind de la gen la specie.
Bilanțul contabil nu este singurul document contabil și nu credem că numai pe acesta a dorit să-l protejeze legiuitorul iar pe celelalte documente contabile nu.
Dacă a voit ca infracțiunea din art. 40 din Legea 40/1991 să se consume numai în momentul când înregistrările inexacte sau omisiunile anterioare bilanțului s-au reflectat, au fost preluate în bilanțul contabil, legiuitorul ar fi trebuit să nu folosească formularea “înregistrări inexacte , precum și omisiunea cu știință a înregistrărilor în contabilitate” ci să folosească exprimarea “ înregistrării inexacte, precum și omisiunea cu știință a înregistrărilor în bilanțul contabil”, știut fiind faptul că bilanțul contabil este doar unul dintre documentele contabile.
Noi credem că, infracțiunea din art. 40 a Legii nr.82/1991 se consumă în momentul în care s-a efectuat înregistrarea inexactă, sau s-a omis înregistrarea în contabilitate, dar că fapta constituie infracțiune numai dacă înregistrarea inexactă sau omisiunea înregistrării este de natură să denatureze veniturile, cheltuielile, rezultatele financiare și elementele patrimoniale ce se reflectă în bilanțul contabil, iar dacă înregistrarea inexactă sau omisiunea este preluată și în bilanțul contabil sunt aplicabile și dispozițiile art. 41 alin.2 Cod penal.
Literatura și practica judiciară a mai fost confruntată cu o problemă asemănătoare atunci când a trebuit să răspundă la întrebarea dacă “formularea de natură să producă consecințe juridice” din art. 288 alin. 1 Cod penal, condiționează consumarea infracțiunii de producerea vreunei consecințe juridice.
Literatura și practica judiciară au fost consecvente în a fi stabilit că infracțiunea de fals intelectual este o infracțiune de pericol și nu de rezultat, că este suficient ca falsificare să fie de natură a produce consecințe juridice, nu neapărat să și fi produs vreo consecință juridică, dar dacă o asemenea consecință s-a și produs și ea constituie prin ea însăși o altă infracțiune distinctă, sunt aplicabile regulile de la concursul de infracțiuni.
Revenind la falsul în contabilitate, tindem să credem că problema acestei infracțiuni se rezolvă în același mod ca la falsul intelectual, prevăzute de art. 289 Cod penal, infracțiunea se consumă în momentul efectuării înregistrării inexacte sau a omisiunii înregistrării în contabilitate, dar numai că nu orice înregistrare inexactă sau orice omisiune de înregistrare în contabilitate constituie infracțiune, ci numai acelea care sunt apte să producă o anume consecință juridică: să denatureze veniturile, cheltuielile, rezultatele financiare și elementele patrimoniale, dar nu oricare, ci numai din acelea ce se reflectă în bilanțul contabil, adică cele care interesează bilanțul contabil, dar nu este necesar să se aștepte ca să se întocmească acest bilanț. Dacă cumva denaturarea reflectată în bilanțul contabil care deja a fost întocmit privește venituri, cheltuieli, operațiuni ce au dus la sustragerea de la plata unor obligații fiscale către stat, ne aflăm în prezența unui concurs al infracțiunii de fals în contabilitate, prevăzută de art. 40 din Legea nr. 82/1991, cu infracțiunea de evaziune fiscală, prevăzută de art. 13 din Legea nr. 87/1994.
Concluzionând, deși se aseamănă în multe privințe, cele două infracțiuni sunt fapte distincte incriminate de lege, existând diferențe privind condițiile de incriminare cum ar fi obiectul material, elementul material, urmarea infracțiunii, subiectul activ principal. În ceea ce privește obiectul material, în cazul infracțiunii incriminate în art. 40 din legea nr.82/1991, acesta constă în documente contabile oficiale și nu orice act oficial ca în cazul infracțiunii prevăzute de art. 289 C. pen. Diferența dintre elementul material al infracțiunii din art. 40 al legii amintite și cel al falsului intelectual din art. 289 C. pen. rezultă din faptul că în primul caz este vorba exclusiv de “operațiuni patrimoniale care trebuie operate în contabilitate” iar în al doilea caz de “orice fapte sau împrejurări”. Urmarea infracțiunii în situația art. 40 din Legea 82/1991 constă într-un bilanț contabil fals, iar în situația art. 289 C.pen. constă în orice act fals. Subiectul activ principal este diferit în cazul celor două infracțiuni întrucât fapta prevăzută în legea specială poate fi săvârșită de orice persoană fizică împuternicită, sub orice formă, să țină contabilitatea societății, pe când fapta prevăzută în Codul penal poate fi săvârșită de un funcționar sau orice alt salariat aflat în exercițiul atribuțiilor de serviciu, potrivit art. 289 raportat la art. 147 alin.2 Cod penal.
CAPITOLUL IV
ASPECTE CRIMINOLOGICE
Secțiunea I – Noțiuni generale
Înainte de a trece la analiza aspectelor criminologice ale infracțiunii de fals intelectual, este necesar să ne oprim pe scurt asupra noțiunii de criminologie.
Criminalitatea sau infracționalitatea ca fenomen social a apărut odată cu apariția omului și a organizării în forme de comunitate socială. Anterior acestui fapt istoric nu se poate vorbi de existența criminalității deoarece “acolo unde nu există morale și norme există crime”. Din punct de vedere științific, despre cercetarea acestui fenomen social negativ nu se poate vorbi decât odată cu apariția criminologiei științifice. Astfel, criminologia este știința cu caracter preponderent social care studiază criminalitatea sub aspectul stării, structurii și dinamicii sale și sub acela la cauzelor și condițiilor obiective și subiective care o generează sau favorizează, care studiază de asemenea, personalitatea infractorului și a victimei infracțiunii, elaborând și sintetizând căile și mijloacele de prevenire și combatere a acestui fenomen, în scopul stabilirii și menținerii acesteia în limite rezonabile ale apărării și prezervării intereselor și valorilor generale, unanim acceptate ale individului, societății și statului. Așadar criminologia este știința fenomenului infracționalității în ansamblul său și nu doar a unei părți a acesteia.
Secțiunea II. – Cauze și condiții care generează comiterea infracțiunii de fals intelectual
Aspectele fenomenologice pe care le studiază criminologia pot fi generale –care se referă la fenomenul criminalității în ansamblu, subsumând toate manifestările antisociale ce sunt circumscrise noțiunii de criminalitate indiferent de genurile de infracțiuni și individuale –care se referă la diverse categorii, tipuri, specii de infracțiuni, motiv pentru care analizăm în special aspectele criminologice ale infracțiunii de fals intelectual.
Sub aspect fenomenologic, interesează structura cantitativă a infracțiunii, numărul și felul infracțiunilor, cauzele și condițiile care generează sau favorizează săvârșirea infracțiunii, prevăzută și pedepsită de art. 289 C. pen., dinamica acestora, rolul necesității și al întâmplării în cadrul activității de săvârșire al infracțiunilor precum și fapte care nu sunt infracțiuni, dar care preced, determină sau însoțesc fenomenul criminalității.
În cercetarea contemporană a criminalității ca fenomen atenția se deplasează de la personalitatea criminalului la actele sale sub aspect etiologic, se cercetează circumstanțele care fac posibilă comiterea infracțiunii de fals intelectual, iar în cadrul acestora cele caracterizate de oportunitate.
În principiu sunt necesare trei condiții pentru ca infracțiunea prevăzută 289 Cod penal să poată fi comisă.
– Existența unei valori ocrotită de legea penală care să-l intereseze pe delicvent. În cazul infracțiunii de fals intelectual valoarea socială ocrotită este cea referitoare la încrederea publică în valabilitatea și autenticitatea înscrisurilor oficiale și în activitatea desfășurată de funcționarii publici sau de alte categorii de funcționari pentru întocmirea acestor înscrisuri. Valoarea ocrotită trebuie să fie suficient de interesantă pentru infractor, altfel acesta nu se va hotărî să-i aducă atingere. Datorită diversității înscrisurilor oficiale precum și importanței efectelor pe care acestea le pot produce, întotdeauna vor exista delicvenți interesați să aducă atingere acestor valori.
– O altă condiție este aceea a lipsei unui sistem de ocrotire socială apt să prevină infracțiunea de fals intelectual sau să apere valoarea vizată respectiv încrederea publică în înscrisurile oficiale. În cazul în care există un astfel de sistem, criminalul se va abține de la asumarea anumitor riscuri, în acest sens apreciem ca deosebit de utilă în lupta împotriva criminalității, în ceea ce privește infracțiunea de fals intelectual, modificarea articolului 289 Cod penal în sensul sporirii limitelor de pedeapsă prevăzute de lege pentru această infracțiune. Această măsură este menită să descurajeze delicvenții dornici să săvârșească această infracțiune.
– existența unui delicvent potențial (individ capabil să comită infracțiunea de fals intelectual). Dacă individul, care se găsește în fața oportunității, nu găsește valoarea suficient de interesantă, sau apreciind mijloacele de comitere, raportat la riscuri, nu se simte în stare să aducă atingere valorii se va abține de la criminalitate. Legea penală impune o condiție specială în ceea ce privește subiectul activ al infracțiunii de fals intelectual, astfel că acesta poate fi doar un funcționar aflat în exercițiul atribuțiilor de serviciu. În această situație, această a treia condiție poate fi îndeplinită mai greu față de cazul infracțiunilor în care legea nu prevede condiții speciale în ceea ce privește subiectul activ.
Datorită caracterului social deosebit de complex al fenomenului infracțional în general și al infracțiunii de fals intelectual în special, precum și a obiectivelor generale ale investigației criminologice se impune determinarea cantitativă și calitativă a criminalității.
Aspectul calitativ al criminalității este dat de acele particularități, care fac infracționalitatea dintr-un anumit timp sau spațiu determinat să fie ceea ce este și să se deosebească de criminalitatea din orice altă unitate spațio-temporală.
Aspectul cantitativ al criminalității este dat de o serie de indicatori: numărul infracțiunilor, numărul infractorilor, gravitatea infracțiunilor și extinderea în timp și spațiu a acestor elemente.
Determinarea spațio-cantitativă a criminalității este exprimată prin noțiunile de criminalitate reală, criminalitate descoperită și criminalitate judecată.
Prin criminalitate reală se înțelege totalitate infracțiunilor comise în mod obiectiv, dar care au rămas necunoscute ori neobservate și neînregistrate de autoritățile competente într-o țară dată și într-o perioadă dată. Tocmai fiindcă este vorba de infracțiuni care au fost săvârșite în mod obiectiv, această criminalitate se numește reală sau săvârșită. Această criminalitate se deosebește de criminalitatea sesizată sau aparentă, fiindcă aici faptele s-au comis și sunt cunoscute și înregistrate dar ele nu constituie infracțiuni, crime, ori s-a pretins că s-au comis și în realitate nu s-au comis. Criminalitatea constituie aspectul cel mai grav al delicvenței sociale. Ea se divide în criminalitate descoperită – care cuprinde totalitatea infracțiunilor care au ajuns la cunoștința organelor de stat competente să le ” trateze “ din punct de vedere legal și criminalitate nedescoperită denumită și “cifră neagră” sau “criminalitate latentă” – care cuprinde acele infracțiuni, care din diferite motive, nu au ajuns la cunoștința organelor de stat abilitate să le înregistreze și să le trateze ca atare.
Criminalitatea aparentă cuprinde totalitatea infracțiunilor săvârșite sau pretins săvârșite care sunt crime sau apar ca și crime și care au ajuns la cunoștința sau au fost înregistrate la organele de urmărire penală. Dar fiindcă unele fapte sunt numai aparent infracțiuni sau aparent supuse răspunderii penale, aceste organe nu le trimit la instanțe de judecată; de aici și denumirea de criminalitate aparentă. Această formă de criminalitate de regulă, este înregistrată la organele de poliție, procuratură ori la instanța de judecată – în caz de plângere de directă – și este cunoscută.
Criminalitatea legală reprezintă totalitatea faptelor penale pentru care s-au pronunțat hotărâri penale de condamnare rămase definitive. Deci, în această categorie de criminalitate intră numai acea parte care îndeplinește cel puțin două condiții: a fost examinată de instanța de judecată și aceasta a pronunțat o hotărâre penală definitivă. Conform unei statistici, proporția infracțiunilor de fals cuprinse în Codul penal reprezintă 12% din totalul infracțiunilor comise, cu mențiunea că această raportare are în vedere doar infracțiunile din Codul penal.
Datorită faptului că infracțiunea de fals intelectual se judecă în urma sesizării din oficiu a organelor de urmărire penală, cifra neagră a criminalității este mai scăzută decât în cazul infracțiunilor care se urmăresc și se judecă la plângerea prealabilă a persoanei vătămate. În cazul acestor din urmă infracțiuni, termenul de introducere a plângerii prealabile este de două luni, iar victima rămâne de multe ori pasivă, nesesizând organele judiciare abilitate datorită necunoașterii, incapacității sau lipsei dorinței de a acționa.
Scopul imediat al cercetării științifice în criminologie îl reprezintă identificarea, analizarea și explicarea cauzelor criminalității pentru a se crea premisele necesare atingerii scopului generale al acesteia, acela de a contribui la fundamentarea unei politici penale eficiente în măsură să determine prevenirea și combaterea fenomenului infracțional.
Printre cauzele și condițiile mai frecvente care generează sau favorizează comiterea infracțiunii de fals intelectual menționăm:
1. Factorii economici – respectiv baza economică care determină suprastructura socială, politică, culturală, instituțională. Între acești factori sunt de reținut :
perioada de tranziție prelungită pe care România o parcurge din 1989, al cărei scop și finalitate nu sunt foarte bine conturate. Această perioadă este caracterizată prin încercări de restructurare a infrastructurii, schimbarea formei de proprietate, privatizarea care a avut drept consecință trecerea din proprietatea Statului în proprietate privată a majorității întreprinderilor, apariția societăților comerciale private, lichidarea unor structuri fără ca de multe ori să fie înlocuite cu altele, toate acestea reflectându-se negativ în nivelul de trai al cetățeanului și în genere suprastructura socială și instituțională, favorizând infracționalitatea în general și infracțiunea pe care o analizăm în special.
În acest context, ca de altfel anterior anului de grație1989 favorizarea economiei subterane și a pieței negre sustrase de la rigorile legii în vederea obținerii de foloase materiale devine un modus vivendi așadar cea mai importantă cauză ce favorizează săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 289 C. pen. o constituie criza economică care are drept consecință înrăutățirea stării materiale a populației. Scăderea nivelului de trai al păturilor sociale se accentuează în timpul crizelor economice care afectează nivelul salariilor, producția și rata șomajului. În lipsa unei protecții sociale corespunzătoare, persoanele afectate pot fi considerate la limita riscului comiterii faptelor antisociale inclusiv infracțiunea de fals intelectual.
Pentru prima oară în criminologie, Edwin H. Sutherland a examinat nu numai criminalitatea oamenilor “de jos”, ci și criminalitatea oamenilor “de sus”, a mediilor politice, a oamenilor de afaceri, a claselor mijlocii și superioare. El a elaborat teoria “criminalității gulerelor albe”, adică a oamenilor conducători în economie, în servicii de stat, a unei calase privilegiate cu puteri în economie și stat, a oamenilor “cu relații” în societate, a celor ce poartă “gulere albe”. Este vorba de delicte de abuz de încredere, de abuz în serviciu, în paguba persoanelor fără putere, în starea de inferioritate, categorie în care se includ și infracțiunile de fals intelectual.
2. Factorii politici situația politică din România a fost determinată în principal de revoluția din decembrie 1989 și schimbarea regimului politic. Toate modificările din plan politic își găsesc corespondent în situația economică la care ne-am referit anterior. Prin schimbarea regimului politic și trecerea la economia de piață s-a modificat și forma de proprietate, proprietatea privată luând locul proprietății socialiste, fapt ce a dat naștere creșterea persoanelor cu potențial infracțional în săvârșirea infracțiunii de fals intelectual. Mărindu-se numărul societăților comerciale a crescut și numărul persoanelor care au calitatea de funcționar, calitate cerută de lege pentru săvârșirea infracțiunii analizate.
3. Factorii sociali- culturali . Cultura reprezintă totalitatea valorilor materiale și spirituale create de societatea omenească în decursul istoriei. În criminologie interesează în mod deosebit acei factori culturali care au un rol predominant în socializarea pozitivă sa negativă a indivizilor și care finalmente îi conduce la comiterea faptelor antisociale.
În această categorie de factori care determină și favorizează săvârșirea infracțiuni de fals intelectual se numără:
– familia – are o influență formativă asupra individului, fiind considerată pe drept cuvânt prima școală a omenirii. Familia reprezintă astfel principala instanță de socializare al cărei rol funcțional în structura socială și în sistemul instituțiilor sociale permite realizarea a două funcții principale: școlarizarea primară a copiilor pentru a deveni membri ai societății și stabilizarea personalității adulților.
În cadrul unor procese de interacțiune specifice între care imitația, învățarea și identificarea sunt cele mai importante, copilul ajunge să simtă și să se manifeste ca și cum caracteristicile unei alte persoane sau grup de oameni i-ar aparține și lui, structurându-și astfel trăsăturile de personalitate în funcție de un model de referință. Conduita antisocială apare îndeosebi în acele familii lipsite de preocuparea de a asigura o socializare corectă a copiilor, ori care în mod intenționat asigură acestora modele de socializare negative. Conduita infracțională apare în familiile dezorganizate în care copii sunt prost întreținuți din punct de vedere material și igienic și în care apare manifestă lipsa de supraveghere și carențe în educație. Cultivarea acestui dezinteres ori a unei atitudini incorecte, nesincere, cu privire la actul de sesizarea a organelor judiciare în legătură cu săvârșirea unei infracțiuni coroborată cu promovarea unor sentimente de vendetă va conduce inevitabil la formarea personalității individului în acest sens.
– școala – deține un rol deosebit de important în formarea personalității individului. Ea este menită să dezvolte aptitudinile, să transmită cunoștințele profesionale, să formeze și să consolideze atitudinile pozitiv pregătind pentru viață tânăra generație. În nici un caz nu poate fi neglijată corelația dintre infracționalitate și modul de instruire și educație. În cazul special al infracțiunii de fals intelectual, persoanele care comit aceste fapte au de regulă un grad ridicat de pregătire profesională (calitatea de funcționar presupunând cel puțin studii medii). Dat fiind faptul că infracțiunea de fals intelectual presupune denaturarea adevărului în cuprinsul unui înscris oficial cu prilejul întocmirii acestuia de către funcționar, acest gen de infracțiuni sunt mai greu de descoperit.
Indivizii cu volum redus de cunoștințe, cu tare educaționale pronunțate, fără o reprezentare exactă asupra valorilor și normelor sociale, nu discern binele de rău, licitul de ilicit, nu realizează și “nu văd” consecințele actelor lor în opera de înfăptuire a justiției. Aceasta constituie o cale sigură spre infracționalitate.
– vârsta infractorului – reprezintă una din trăsăturile individuale ale personalității infractorului care ne poate indica nivelul de dezvoltare bio-psiho-socială a acestuia. Astfel vârsta ne indică nivelul dezvoltării aptitudinilor sale fizice (forța fizică ), nivelul dezvoltării psihice ( de pildă nivelul de dezvoltare a intelectul, voinței sau afectivității) precum și poziția socială (nivelul de școlarizare, ocupațiile posibile, starea civilă, experiența de viată) care ne pot oferi indicații privitoare la explicarea comportamentelor deviante. În criminologie, din punct de vedere al vârstei se face distincție între copilărie, adolescență, vârsta adultă și vârsta înaintată.
Cele mai multe infracțiuni sunt comise de către persoanele aflate la vârsta adolescenței și a tinereții. Numărul infracțiunilor se reduce de regulă pe măsură ce persoanele ajung la vârsta maturității, a realizării depline pe plan bio-psihic, familial și social și mai mult, odată cu intrarea bătrâneții, ani caracterizați prin unele procese firești de involuție.
Așa cum am arătat cu ocazia analizării subiectului activ special al infracțiunii de fals intelectual, calitatea de funcționar cerută de lege presupune că această infracțiune poate fi săvârșită numai de persoane angajate în muncă. De regulă, infracțiunea analizată se săvârșește de către persoanele aflate în perioada adultă. Este greu de imaginat săvârșirea infracțiunii de către minori întrucât aceștia chiar dacă sunt încadrați în muncă de la vârsta de 16 ani (sau 14 ani cu acordul părinților) nu îndeplinesc celelalte condiții pentru a deține calitatea de funcționar (și ne referim la studii, experiență). Pe de altă parte, nici persoanele în vârstă nu constituie o categorie importantă a persoanelor care comit asemenea infracțiuni întrucât de regulă la vârsta de 57 pentru femei și 62 pentru bărbați legea prevede pensionarea, moment în care se pierde calitatea de funcționar.
– profesia – prin ea însăți, nu reprezintă decât o modalitate de a evita criminalitatea prin realizarea unor venituri oneste. Cercetările întreprinse asupra cauzelor infracțiunilor au relevat faptul că majoritatea profesiilor oferă condiții pentru săvârșirea de infracțiuni. Statisticile reflectă o rată deosebit de variată a delicvenței profesionale.
Infracțiunea de fals intelectual poate fi comisă numai de indivizi care prin specificul profesiei au abilitatea de a întocmi înscrisuri oficiale.
– alți factori socio-culturali care pot determina și favoriza săvârșirea infracțiunii de fals intelectual pot fi considerați: nivelul de cultură, anturajul, apartenența la o anumită etnie sau religie.
4. Factorii psihologici. Studierea și clasificarea actului infracțional presupune pe lângă aspectele arătate mai sus și relevarea altora ce țin de personalitatea infractorului în situația concretă în care comite fapta anitsocială și de mecanismele psihologice care permit procesul complex al trecerii la act.
Personalitatea este un concept operațional de ordin descriptiv care înfățișează rezultatul unui proces de adaptare a ființei umane la lume, cu scopul de conservare și dezvoltare. Ea este consecința procesului interacționist prin care infrastructura biologică a fost grefată cu principalii vectori sociali, un rezultat al interacțiunii dialectice dintre ansamblul caracteristicilor organizării interne a individului (factori endogeni) și ansamblul factorilor mediului social (factori exogeni).
Între acești factori “in concreto” se numără aptitudinile, temperamentul, caracterul, comportamentul, sexul.
Dispozițiile individuale native care constituie premisa formării personalității sunt influențate decisiv de condițiile sociale, economice, culturale și politice în care se dezvoltă ființa umană.
Sexul – reprezintă ansamblul trăsăturilor morfologice, psihice și sociale prin care indivizii umani se diferențiază în bărbați și femei. Diferențele dintre sexe se explică prin factori de natură biologică care sunt înnăscuți cât și prin factori de natură socio-culturală. Din acest punct de vedere, bărbații se deosebesc de femei din punct de vedere anatomo- morfologic, fiziologic, psihic și social precum și prin manifestările comportamentale. Cauzele generale ale comportamentului criminal și condițiile ce pot favoriza acest comportament atât în cazul femeilor cât și în cazul bărbaților sunt aceleași. Cu toate acestea, infracționalitatea în rândul femeilor se caracterizează prin unele particularități de ordin cantitativ și calitativ. Astfel, în cadrul infracționalăității delicvența feminină prezintă ponderea cea mai redusă raportat la cea masculină. De asemenea, ea relevă o anumită specificitate privind felul infracțiunilor și modus operandi. Cauzele inferiorității criminalității feminine sunt multiple. De pildă femeia, având o constituție fizică mai puțin robustă precum și o fire timidă și impresionabilă, are mai puțină dispoziție și capacitate pentru infracțiunile a căror săvârșire reclamă o forță și energie fizică. Nu este cazul infracțiunii de fals intelectual care poate fi săvârșită în egală măsură atât de bărbați cât și de femei, comiterea unei asemenea infracțiuni nu presupune folosirea forței fizice.
Un loc aparte între acești factori îl ocupă particularitățile și deficiențele de natură psihică ale individului, respectiv, starea de sănătate mintală (și psihică) sau antonimul acestora boala psihică (element definitoriu al personalității), în această categorie incluzându-se: nevrozele, psihopatiile și psihozele. De asemenea poate apărea ca element inedit și definitoriu pentru săvârșirea infracțiunii de fals intelectual, procesomania respectiv provocarea și declanșarea prin plângeri și denunțuri a unor procese penale interminabile.
Secțiunea III – Căi și mijloace de prevenire și combatere specifice infracțiunii de fals intelectual
Istoria preocupărilor provocate de săvârșirea faptelor antisociale își are originea în negura timpurilor antice.Acest început nu a fost marcat nici de teorii asupra crimei și nici de studiul răufăcătorului, ci de una dintre cele mai puternice sentimente ancestrale: teama determinată de instinctul de conservare.
Remarcabil este faptul că actualmente problemele criminalității și justiției penale preocupă cele mai înalte foruri mondiale, inclusiv ONU, care a constituit în cadrul Consiliului social și economic, o secție pentru justiție penală și combaterea criminalității.
Criminologia elaborează modele de profilaxie și combatere a criminalității în vederea diminuării treptate până la eradicarea fenomenului criminal. În conformitate cu Recomandările de politică penală ale Congresului de la Havana, Anexa A, tendința represivă ar trebui să se manifeste numai în cazul terorismului, al crimei organizate, infracțiunilor contra mediului înconjurător și împotriva activităților corupte ale funcționarilor publici. Rezultă deci că infracțiunea de fals intelectual, care se include în categoriile enunțate, este o infracțiune cu un grad ridicat de pericol social, situație în care accentul trebuie pus pe represiune în combaterea criminalități. Această luptă cu criminalitatea săvârșită este o luptă post delictum, de obicei promptă, imediată și inevitabilă.. Ea este dusă mai întâi de victimă și apoi de organele statului special însărcinate cu această luptă care se duce împotriva făptuitorului, autorul crimei. Dar, această luptă, pentru a nu lua forma răzbunării oarbe și comiterii altor crime, este reglementată prin lege sub forma unor legi speciale, legi penale și coduri penale. Această luptă exprimă o politică penală represivă, politică necesară, însă reglementată prin legi penale. Această tendință în care accentul se pune pe represiune în cazul infracțiunilor care intră în categoriile mai sus amintite, este în concordanță cu scopul general al criminologiei, respectiv fundamentarea unei politici penale eficiente, în măsură să producă efectele dorite. Mijloacele de represiune se folosesc după comiterea crimei 8 post delictum) când trebuie să se ia măsuri imediate și eficiente ( descoperirea, reținerea, judecarea, condamnarea autorilor). Aceste măsuri sunt măsuri represive, sancționatoare și reglementate juridic. În această privință, criminologia modernă cercetează un câmp mare de probleme, de la cercetarea penală și trimiterea în judecată, până la executarea pedepsei. Este adevărat că, în lupta contra crimei, prin metodele și mijloacele represive, prin aplicarea de sancțiuni penale, represiunea joacă rolul principal, dar este necesar să fie așa. Numai asemenea mijloace devin eficiente și mai cu seamă că aceste mijloace de luptă sunt cuprinse în legi și deci obligatorii. Această armă –represiunea- este imediată, sigură și eficace, dar mijloacele represive trebuie să fie bine și just aplicate, încât să corespundă unor cerințe morale, juridice și umane. Represiunea trebuie să fie un act de justiție, de dreptate.
Cu toate acestea nu este de neglijat nici lupta ante delictum, care se realizează prin mijloace preventive și constă în luarea unor măsuri care să ducă la împiedicarea comiterii de crime. Există și un adaos aplicabil în prevenirea crimei, și anume “Mai ușor este să oprești decât să vindeci”. În cazul prevenirii unor infracțiuni aceasta este o măsură de preferat, deoarece dacă s-ar comite crima, consecințele acesteia ar fi greu de înlăturat. Prevenirea se îndreaptă împotriva tuturor comportamentelor deviante, care prin acumularea și adâncirea unor procese specifice pot conduce la săvârșirea de fapte antisociale. În special pentru prevenirea infracțiunii de fals intelectual este necesară:
– Studierea cauzelor și condițiilor care determină și favorizează comiterea acestei infracțiuni, anticipând schimbările sale cantitative și calitative pe termen lung și mediu. Acest deziderat de realizează prin profilaxia infracțiunii, adică prin aplicarea unui ansamblu de măsuri cu caracter social , cultural, economic, politic, administrativ și juridic destinate să preîntâmpine comiterea infracțiunii prin identificarea și înlăturarea cauzelor acestui fenomen antisocial. Activitățile de prevenire pot fi efectuate de către stat ori de către organele și organizațiile publice prin măsuri de creștere a nivelului de trai material și spiritual, îmbunătățirea condițiilor de locuit, asigurarea și stabilitatea locurilor de muncă, paza bunurilor.
– Eliminarea unor elemente ambigue din legislație și uniformizarea practicii judiciare pentru a se diminua numărul soluțiilor contradictorii și stările conflictuale.
– Prevenirea prin popularizarea legilor și a normelor de conduită socială.
– Educație etică și juridică în familie, la școală, la locul de muncă, activitățile cultural-educative.
– Prevenirea prin mijloace mass-media, respectiv organizarea unor emisiuni radio și TV, pe teme juridice, având ca obiect infracțiunea analizată, cu participarea unor specialiști în materie, analizarea unor cazuri concrete aplicate (valabil și pentru presa scrisă).
– Aplicarea corectă și operativă a dispozițiilor legale prin aplicarea unor sancțiuni penale corespunzătoare gradului de pericol social și persoanei infractorului.
Perfecționarea sistemului sancționator prin sporirea limitei maxime a pedepsei prevăzute de lege pentru comiterea acestei infracțiuni (pentru infracțiunea de fals intelectual apreciem că limitele pedepsei între 6 luni și 5 ani nu sunt de natură a realiza prevenția generală în mod eficient, motiv pentru care propunem ca de lege ferenda să se sporească limitele de pedeapsă pentru această infracțiune). În consecință, societatea trebuie să reacționeze prin fixarea unor pedepse juste și severe, care să determine reducerea disponibilității indivizilor în comiterea unor asemenea fapte penale.
SECȚIUNEA IV –Justificarea analizării aspectelor criminologice în cadrul acestei lucrări
Am consacrat acestei teme un capitol separat datorită legăturii indispensabile ce există între dreptul penal și criminologie. În timp ce dreptul penal studiază conținutul abstract al normei penale pentru a-i asigura concordanța față de relațiile sociale care trebuie apărate, criminologia abordează criminalitatea în complexitatea sa, precum și modalitățile prin care acest fenomen poate fi prevenit. O analiză plastică a raportului dintre criminologie și dreptul penal este făcută de criminologul M. Killias, care arată că acest raport se aseamănă foarte mult cu acela care există între dreptul comercial față de științele economice. Pentru a atinge anumite scopuri, statul folosește anumite pârghii economice, concretizate adesea sub forma unor reguli de drept economic, fiscal sau comercial. Așa cum dreptul comercial nu este în măsură să propună altă cale decât cea juridică pentru atingerea acelor obiective, tot la fel dreptul penal este limitat la modalitățile juridice pentru prevenirea și combaterea criminalității. Ținându-se seama de caracterul complex al fenomenului criminal, cercetarea lui științifică implică o cercetare pluridisciplinară.
Rezultă deci, că pentru o bună prevenție a fenomenului infracțional cele două științe trebuie să se întrepătrundă, să interacționeze, având în vedere faptul că scopul criminologiei este mult mai larg întrucât are în vedere diminuarea treptată până la dispariția criminalității. Trebuie să remarcăm că deși criminalitatea nu are ca obiect de studiu norme juridice asemenea dreptului penal, utilizează aceste norme în vederea realizării finalității sale printr-o metodologie specifică, o dată în plus necesitatea realizării aspectelor criminologice ale infracțiunii de fals intelectual în cadrul acestei lucrări.
BIBLIOGRAFIE
1. Basarab Matei – Drept penal, partea generală, editura Lumina-Lex, 1997
2. Beleiu Gheorghe – Drept civil român, Casa de editură și presă Șansa SRL, 1995
3. Ciobanu Viorel Mihai – Tratat teoretic și practic de procedură civilă, vol. I, editura Național, București, 1996
4. Crișu Ștefan, Crișu Elena Denisa – Cod penal adnotat cu practică judiciară 1990-2000, editura Argessis, 2001
5. Codul penal român, editura Argessis, 2002
6. Codul de procedură penală, – editura Argessis, 2002
7. Codul muncii, editura Argessis, 2002
8. Constituția României
9.Codul penal Bulgar
10.Codul penal ungar
11.Codul penal RSFR
12.Codul penal Ceh
13.Dongoroz Vintilă, Kahane S., Oancea Ioan, Bulai C., Iliescu N., Stănoiu R. – Explicații teoretice și practice ale Codului penal român, partea specială, editura Academiei Române, Insitutul de cercetări juridice, București, 1969
14.Dongoroz Vintilă – Drept penal, 1939
15.Diaconescu Gheorghe – Infracțiuni în legi speciale și în legi extrapenale, editura All, București
16.Ferri E. – Principii de drept criminal, editura Revista politică penală, București, 1940 (în traducerea lui Petru Ionescu Muscel)
17.Ionescu N., Ciuncan D. – Sesizarea organelor judiciare penale
18.Killias M. – Precis de criminologie, editura Stoempfli, Berna, 1991
19.Kirberg Oloff – Basic problems of criminology – Copenhaga 1935.
20.Loghin O., Toader T. – Drept penal român, partea specială, Casa de editură și presă Șansa SRL, București, 1994
21.Mateuț Gheorghiță – Procedură penală, partea specială, vol.I, editura Lumina Lex, București, 1997
22.Mateuț Gheorghiță – Criminologie, note de curs, Arad, 1993
23. Nistoreanu Gheorghe, Boroi A., Molnar I., Dobrinoiu V., Pascu I., Lazăr V. – Drept penal, partea specială, ediție revăzută și adăugită cu dispozițiilre Legii 140/1996 pentru modificarea și completarea Codului penal, editura Europa Nova, 1999
24.Nistoreanu Gheorghe, Pascu I., Dobrinoiu V., Molnar I., Boroi A., Lazăr V. – Drept penal, curs selectiv, editura Europa Nova, București, 2001
25. Nistoreanu Gh., Păun C. – Criminologie, Editura didactică și pedagogică, București, 1995
26.Negrier Durmont L. – Criminologie, editura Litec, Paris, 1992
27. Oancea I. – Regimul juridic al infracțiunilor mijloc și al infracțiunilor scop în dreptul penal al RPR, cu privire specială la infracțiunile contra avutului obștesc. Studii juridice, editura Academiei, București, 1960
28. Oancea I. – Probleme de criminologie, editura All, București, 1994
29. Stoica O. A. – Drept penal, partea specială, Editura didactică și pedagogică, București, 1967
30. Sutherland Edwin H – Pricipies of criminology – 1934
31. Sima Constantin – Codul penal adnotat cu practică judiciară 1969 – 2000, editura Lumina Lex 2000.
32.Ungreanu A., Ciopraga A. – Dispoziții penale din legi speciale române, vol. III, editura Lumina Lex București, 1996
33. Ursa Victor – Criminologie – curs- Universitatea Creștină Dimitrie Cantemir – Facultatea de drept – Cluj Napoca 1994.
34. T. Vasiliu, G. Pavel, G. Antoniu – Codul penal comentat și adnotat, Partea specială vol.II,editura Științifică și Enciclopedică, București 1975.
Reviste:
35. Revista Studii și Cretetări Juridice 1931 – cu notă de G. Antoniu – Conceptul de prevenire a infracțiunii.
36. Revista Justiția Nouă nr. 2 /1962 – cu notă de N. Ilie – Săvârșirea infracțiunii de înșelăciune prin întrebuințarea de acte false.
37. Revista Justiția Nouă nr. 5 /1962 – cu notă de O. Stoica – Considerații privitoare la problema falsului în acte ca mijloc de săvârșire sau de înlesnire a săvârșirii unei infracțiuni.
– și cu notă de Gh. Elian cu privire la încadrearea juridică a infracțiunii de înșelăciune săvârșită prin fals.
38.Revista Română de Drept nr. 6/1970 – cu notă de I. Fătu – Probleme de drept penal și de procedură penală din practica Tribunalului Județean Suceava.
39. Revista Română de Drept nr. 12/1973 cu notă de V. Papadopol – Probleme generale privind falsul în înscrsuri.
40. Revista Română de Drept nr.12/1974 – cu notă de G. Antoniu – Trăsăturile disticntive ale intenției directe
41. Revista Română de Drept nr.5/1976
42. Revista Română de Drept nr.6/1976
43. Revista Română de Drept nr.7/1977
44. Revista Română de Drept nr.5/1981
45. Revista Pro Lege nr. 1/1993 – cu notă de I. Griga – Unele considerații în legătură cu infracțiunile de concurență.
45. Revista Dreptul nr.12/1996
46. Revista Dreptul nr.3/1997- cu notă de Radu Lupașcu – Este competentă instanța penală să dispună asupra desființării unui înscris în cazul aplicării dispozițiilor art. 18/1 C. pen de către procuror în cursul urmăririi penale?
47. Revista de Drept Penal nr.2/1997 – cu notă de Dorin Ciuncan – Desființarea totală sau parțială a unui înscris.
48. Revista de Drept Penal nr 4/1998
49. Revista Dreptul nr. 7/1998 – cu notă de Gigel Potrivitul – Observații în legătură cu infracțiunile de falsuri în înscrsuri.
Revista de Drept Penal nr.1/1999 – cu B. Diamant și V. Luncean – în legătură cu infracțiunea de fals intelectual.
Revista Dreptul nr 9/1999 – cu notă de Alexandra Mihaela Șinc – Anularea înscrsurilor falsificate în cazul soluțiilor de netrimitere în judecată dată de procuor în temeiul art. 10 lit. b/1, d, e,g, C. pr. pen.
Revista Pro Lege nr. 3/2000
Pandectele Române nr. 4/2001
Revista de Drept Penal nr.4/2001 – cu notă de Laura Codruța Lascu – Legea contabilității. Fals intelectual.
Revista Dreptul nr.6/2001 – cu notă de Ghe. Josan – Probleme de drept penal și procesual penal.
Revista de Drept Penal nr.1/2002 – cu notă de V. Păvâleanu – Anularea înscrsului fals.
Culegeri de practică judiciară:
Practică judiciară penală sub redacția G. Antoniu, C. Bulai, vol.V editura Academiei, București 1998
Repertorului alfabetic de practică judiciară în materie penală pe anii 1969-1975., editura Științifică, București 1977.
Soluții nepubicate:
59. Curtea Supremă de Justiție – secția penală, decizia penală nr. 1009/1998, pronunțată în dosar nr. 393/1998.
Parchetul de pe lângă Judecătoria Vatra Dornei – ordonanța nr.4172/P/2000.
Parchetul de pe lângă Judecătoria Arad – dosar nr. 3187/P/2001
Judecătoria Arad – sentința penală nr. 2472/2002, pronunțată în dosar nr. 10821/2001.
Curtea de Apel Timișoara – secția penală, decizia penală nr. 489/2002, pronunțată în dosar nr. 7045/P/2001.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: .aspecte de Teorie Si Practica Juridica In Materia Falsului Intelectual (ID: 125050)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.