.aspecte Actuale ale Raspunderii Comitentilor Pentru Faptele Prepusilor
CAPITOLUL I – RĂSPUNDEREA CIVILĂ – FORMĂ A RĂSPUNDERII SOCIALE
Secțiunea 1 – Noțiunea generală de răspundere juridică
Orice societate omenească își bazează existența pe organizare, pe o anumită ordine social-politică, adică pe unele norme de conduită generale, a căror respectare constituie pentru ea o chestiune vitală. Nerespectarea acestor norme atrage răspunderea celor care le-au încălcat.
Instituția răspunderii, considerată în mod tradițional instituția centrală a tuturor ramurilor dreptului, continuă să dețină această poziție și în zilele noastre.
Corolar al normei de conduită socială – morală, civică și cu deosebire al celei juridice – instituția răspunderii, care dă expresie dreptului în forma cea mai concentrată, reflectă stadiul de evoluție al întregii vieți sociale și indică, în cel mai înalt grad, măsura și influența răspunderii legale asupra nivelului conștiinței sociale, al atitudinii și al responsabilității oamenilor în multiplele lor raporturi sociale.
În societatea omenească nu-i este nimănui îngăduit să încalce sfera drepturilor altei persoane provocând acestuia vreun prejudiciu prin activitatea sau abținerea sa. Această normă elementară de conduită nu este circumscrisă exclusiv la raporturile juridice, ci este un foarte vechi precept cunoscut, ca o regulă generală de comportare, încă din cele mai îndepărtate vremuri, și la cele mai diferite comunități și orânduiri sociale.
Această regulă fundamentală de comportare este cunoscută în drept sub denumirea de principiul răspunderii, iar totalitatea normelor prin care se reglementează aplicarea în practică a acestui principiu formează instituția răspunderii.
În condițiile actuale, când sunt consemnate creșteri exponențiale ale faptelor de încălcare a legii, de la cele mai puțin periculoase, până la crima organizată și criminalitatea de înaltă violență, se vădește imperios necesară extinderea incriminării lor și înăsprirea sancțiunilor aplicate acestor categorii de fapte.
În aceste condiții, instituția răspunderii juridice, dobândește o importanță cu totul specială, pentru că sensul ei este acela de a garanta stabilitatea și ordinea.
Trebuie făcută distincție între responsabilitate în general ca și categorie filosofică și răspunderea juridică, ca instituție a dreptului. În prima perspectivă, răspunderea nu se identifică cu sancțiunea și constrângerea statală, ea derivând din demnitatea omului și își are originea în liberul său arbitru.
În orice direcție si-ar îndrepta atenția omul conștient întâlnește propria sa responsabilitate. De aceea, prin liberul său arbitru omul se distinge de tot ce viețuiește, iar prin responsabilitate, în general, și mai ales prin responsabilitatea juridică, în special își pune singur limitele peste care nu poate deveni pozitiv.
Responsabilitatea este o dimensiune a dreptului pentru că exprimă actul de angajare a individului care își asumă consecințele acțiunii sau inacțiunii sale, act care este judecat (apreciat) în funcție de gradul și conținutul procesului de transpunere conștientă în practică a normelor sociale.
Responsabilitatea juridică nu se confundă cu răspunderea juridică, pentru că, aceasta din urmă reprezintă un raport juridic impus din afara individului, pe când responsabilitatea reprezintă actul personal pe care individul îl face în raport cu propria conștiință, raportându-se la normele și valorile societății. Responsabilitatea exprimă faptul că omul, ca individ și comunitatea umană, sunt conștiente de existența normelor de drept în societate. Față de acest lucru, atât individul cât și comunitatea își asumă răspunderea pentru ca sistemul de drept să funcționeze potrivit regulilor de conduită.
În enunțul său general, noțiunea de răspundere juridică este înțeleasă ca o obligație de a suporta consecințele nerespectării normelor de conduită, dar în literatura noastră de specialitate se subliniază că nu trebuie să se facă confuzie între răspunderea juridică și sancțiunea juridică – noțiuni diferite – și că definirea răspunderii juridice se poate face numai pornindu-se, deopotrivă, de la faptul ilicit și sancțiunea juridică, astfel că „răspunderea juridică este complexul de drepturi și obligații conexe care, potrivit legii, se naște ca urmare a săvârșirii unei fapte ilicite și care constituie cadru de realizare a constrângerii de stat prin aplicarea sancțiunilor juridice în scopul asigurării stabilității raporturilor sociale și al îndrumării membrilor societății în spiritul respectării ordinii de drept”.
Răspunderea juridică este un raport juridic creat de norma legală între persoana care a încălcat dispoziția legii și stat, reprezentat de organele de aplicare a legii. Conținutul acestui raport juridic de tip special este alcătuit din dreptul statului de a aplica sancțiunile prevăzute de normele juridice persoanelor care au încălcat prevederile legale și obligația acestor persoane de a se supune sancțiunilor legale în scopul restabilirii ordinii.
Precizări:
răspunderea juridică este un raport juridic de constrângere;
răspunderea juridică reprezintă segmentul final, ultimul tronson al actului complex de înfăptuire a justiției, în care regăsim drepturi și obligații ce se nasc datorită săvârșirii unei fapte ilicite prin încălcarea dispozițiilor legii;
obiectul răspunderii juridice este sancțiunea care se aplică de organul specializat al statului;
răspunderea juridică este expresia specifică a responsabilității sociale, potrivit căreia fiecare individ trebuie să își asume și să suporte consecințele faptelor sale;
întotdeauna răspunderea juridică este legală, adică intervine numai în baza legii (nimeni nu își poate face singur dreptate);
declanșarea răspunderii juridice și stabilirea formei concrete a acesteia, reprezintă prerogativa unor organe speciale abilitate ale statului;
răspunderea juridică reprezintă reacția organizată, instituționalizată a autorității statale pe care o declanșează săvârșirea unei fapte socialmente periculoasă.
Ca instituție juridică, răspunderea civilă poate fi definită ca un ansamblu de reguli potrivit cărora o persoană trebuie să repare prejudiciul cauzat altei persoane prin fapta sa, comisivă sau omisivă.
Cu o semnificație mai generală, instituția răspunderii funcționează în afară de dreptul civil și în alte ramuri ale dreptului cum ar fi: dreptul penal, dreptul administrativ, dreptul muncii, dreptul constituțional, dreptul internațional, etc. Este firesc să fie așa, deoarece problema răspunderii se ridică oriunde întâlnim o activitate omenească, ca o sancțiune generală a tuturor normelor de conduită, inclusiv a tuturor normelor de drept.
Răspunderea juridică, formă principală – putem spune esențială, dacă avem în vedere eficiența acesteia – a răspunderii sociale este prezentă la rândul ei, în diferite ramuri de drept; raportându-se la anumite norme de conduită în societate, răspunderea juridică este organic legată de stat și drept.
Făcând parte dintr-un tot – răspunderea socială – răspunderea juridică este supusă unei influențe puternice din partea celorlalte forme ale răspunderii sociale.
Din caracterul de generalitate și multilateralitate al răspunderii sociale derivă caracterul de omniprezență al răspunderii în drept; dacă existența unei colectivități implică, în mod necesar, anumite norme de conduită și deci, totodată, o răspundere, este cu atât mai firesc ca normele juridice să fie însoțite de sancțiune, deci de răspundere, iar instituția răspunderii să fie plasată în centrul fiecărei ramuri de drept.
În realitate, răspunderea nu îmbracă numai forma juridică. Ea poate fi întâlnită și sub alte forme, ca de exemplu: răspunderea morală sau răspunderea politică, fiecare având caracteristici și conținuturi distincte. În ciuda unor trăsături comune pe care le au, răspunderea juridică se deosebește de răspunderea morală, așa cum cele două fenomene de suprastructură – dreptul și morala – se disting unul de altul.
Deosebirea fundamentală dintre normele morale și cele juridice constă în faptul că primele nu sunt stabilite prin acte care să emane de la un organ statal și nici nu sunt garantate prin forța coercitivă a statului; ele se formează în practica vieții sociale, iar garanția respectării lor constă în forța lor de convingere, în atitudinea opiniei publice și în măsurile de influențare socială.
Secțiunea 2 – Formele specifice ale răspunderii juridice
Rămânând în sfera juridicului, la rândul său răspunderea juridică poate fi de mai multe feluri: penală, civilă, administrativă, contravențională, disciplinară, etc. Cu alte cuvinte, sfera răspunderii juridice are un domeniu de cuprindere foarte întins și, în multe ipoteze, între aceste forme ale răspunderii pot exista interconexiuni și chiar suprapuneri. Spre exemplu, dacă o persoană săvârșește o faptă de natură penală prin care se produce și un prejudiciu material sau moral unei alte persoane, autorul va fi ținut să răspundă atât pentru faptele sale de natură penală, angajându-se răspunderea sa penală, cât și în temeiul încălcării normelor de drept civil, în ceea ce privește cauzarea unui prejudiciu, fiind astfel angajată și răspunderea sa delictuală civilă. Răspunderea civilă delictuală și cea penală nu se exclud una pe alta.
2.1. Răspunderea penală
Răspunderea penală este o formă a răspunderii juridice și reprezintă consecința nesocotirii dispoziției normei juridice penale.
De regulă, membrii societății se conformează de bunăvoie conduitei pretinse de normele dreptului penal. Există însă și un anumit număr de persoane care nu se conformează exigențelor legii penale și săvârșesc infracțiuni. În acest caz, realizarea ordinii de drept penal este posibilă numai prin constrângere, adică prin aplicarea sancțiunilor prevăzute de normele încălcate față de cei care au săvârșit faptele interzise prin normele incriminatoare.
Constrângerea juridică penală are loc, ca și constrângerea juridică în general, nu în mod direct, ci indirect, prin intermediul răspunderii juridice.
Răspunderea penală, ca formă a răspunderii juridice, are un temei săvârșirea unui fapt ilicit, și anume o infracțiune. Se impune deci ca fapta interzisă de legea penală să satisfacă toate cerințele legale pentru a constitui infracțiune.
Răspunderea penală este un raport juridic penal de constrângere născut ca urmare a săvârșirii unei infracțiuni. El se stabilește între stat și infractor. În cadrul acestui raport juridic, statul are dreptul să tragă la răspundere pe infractor, să-i aplice sancțiunea prevăzută de lege și să-l constrângă să o execute. Infractorul este obligat să răspundă pentru fapta sa și să se supună pedepsei aplicate.
În dreptul civil legiuitorul consideră a fi delict „orice faptă a omului” care a produs un prejudiciu altei persoane, având ca efect juridic repararea integrală a acestuia. Dimpotrivă, în dreptul penal sunt considerate delicte numai acele fapte antisociale denumite infracțiuni și care potrivit art. 17 Cod penal reprezintă „o faptă ilegală periculoasă, săvârșită cu vinovăție”.
Astfel, putem discuta despre existența unei infracțiuni numai atunci când legea penală califică o faptă determinată ca infracțiune, cu alte cuvinte incriminează anumite fapte ca infracțiuni, pentru care prevede și anumite pedepse, potrivit adagiului „nulla poena sine lege” (nici o pedeapsă care să nu fie prevăzută de lege) sau mai exact „nullum crimen sine lege” (nici o incriminare care să nu fie prevăzută de lege).
Atât delictul civil cât și delictul penal sunt fapte ilicite, indiferent dacă sunt strict incriminate sau nu. Aceste fapte au ca efect fie antrenarea răspunderii civile delictuale, fie a răspunderii penale, dar este de menționat că uneori infracțiunea constituie și delict civil (furtul, omorul), întrucât se înregistrează și prejudicii materiale și morale care se răsfrâng asupra victimei. În aceste situații cele două forme ale răspunderii juridice pot coexista, fără a se exclude una pe alta.
2.2.Răspunderea administrativă
Răspunderea administrativă cunoaște trei forme principale:
răspundnoaște trei forme principale:
răspunderea administrativ-disciplinară – intervine în situația producerii de abateri care nu au caracterul unei contravenții;
răspunderea administrativ-contravențională – intervine în situația când o persoană fizică sau persoană juridică săvârșește o contravenție. Regimul juridic al contravențiilor este reglementat de Legea nr. 180/2002.
Potrivit art. 1 din acest act normativ, legea contravențională apără valorile sociale, care nu sunt ocrotite prin legea penală. Legea definește contravenția ca fiind fapta săvârșită cu vinovăție, stabilită și sancționată prin lege, ordonanță sau hotărâre a guvernului, hotărâre a consiliului local al comunei, orașului, municipiului sau al sectorului Municipiului București, hotărâre a consiliului județean, hotărâre a Consiliului General al Municipiului București;
răspunderea administrativ-patrimonială – intervine în sarcina statului pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare săvârșite în procesele penale, pentru pagubele cauzate prin actele administrative emise sau prin resoluționarea în termenul legal a cererilor adresate autorităților publice.
2.3. Răspunderea patrimonială din dreptul muncii
Principala modificare de esență a noului cod al muncii, în raport cu cel anterior, o constituie împrejurarea că, pe planul răspunderii reparatorii, răspunderea materială a salariaților – astfel cum fusese configurată prin art. 102 și următoarele din Codul muncii anterior – a fost suprimată, iar în locul ei a fost reglementată, atât cu privire la despăgubirea salariatului, o răspunderea patrimonială întemeiată pe ansamblul „normelor și principiilor răspunderii civile contractuale” (art. 269 alin. 1 și art. 270 alin. 1 din Legea nr 53/2003 – Codul Muncii).
Sub aspectul naturii juridice, răspunderea patrimonială a angajatorilor și a salariaților reglementată de art. 269-270 din Codul Muncii reprezintă o varietate a răspunderii civile contractuale, cu particularități determinate de specificul raporturilor juridice de muncă, deoarece:
pe de o parte, ea preia „normele și principiile răspunderii civile contractuale”, care constituie temeiul său;
pe de altă parte însă, răspunderea patrimonială în discuție cuprinde și unele derogări de la dreptul comun al răspunderii civile contractuale clasice (configurată de Codul civil), derogări care constituie tot atâtea particularități, în raport cu aceasta din urmă, statornicite în considerarea „protecției sociale multilaterale a salariaților, fundamentată pe art. 38 alin. 2 din Constituția României.
Răspunderea patrimonială prevăzută de art. 269-270 Codul Muncii vizează numai daunele materiale, ambele norme referindu-se in terminis exclusiv la răspunderea pentru „prejudiciul material” (art. 269 alin. 1), respectiv, pentru „pagubele materiale” (art. 270 alin. 1). Așa fiind, și în concepția Legii nr 53/2003, nici angajatorul și nici salariatul păgubit nu pot pretinde despăgubiri pentru daunele morale suferite, fiind de principiu că asemenea daune se cuvin doar în cadrul răspunderii civile delictuale, întrucât art. 998-999 Codul Civil se referă generic la prejudiciu, fără a distinge între cel material și cel moral.
Dimpotrivă, în domeniul răspunderii civile contractuale despăgubirile pentru daunele morale suferite se cuvin numai cu titlu de excepție, fie dacă există o dispoziție legală ori o stipulație contractuală expresă, fie, chiar în lipsa acestora, în domeniile strict limitate ale contractelor de transport de persoane, în cel al contractelor privitoare la drepturile de proprietate intelectuală ori în contractele care cuprind obligații implicite de protecție a persoanelor fizice (cum sunt, de pildă, cele hoteliere, de organizare a spectacolelor și a jocurilor sportive).
Subliniem însă că, dacă în cazul răspunderii patrimoniale a angajatorului (art. 269 Codul Muncii) este admisibilă inserarea în contractul colectiv și/sau individual de muncă și a unei clauze referitoare la răspunderea morală a angajatorului, aceeași clauză ar fi nulă în măsura în care ar privi răspunderea patrimonială a salariatului față de angajator și pentru daune morale, avându-se în vedere art. 38 Codul Muncii coroborat cu art. 270 Codul Muncii (care limitează expres răspunderea patrimonială a salariatului exclusiv pentru „pagubele materiale”).
2.4. Răspunderea disciplinară din dreptul muncii
Ansamblul normelor legale care definesc abaterile disciplinare, stabilesc sancțiunile și reglementează condițiile de fond și procedurale pentru aplicarea lor constituie o formă de răspundere juridică specifică dreptului muncii – răspunderea disciplinară.
În esență, răspunderea disciplinară se caracterizează prin următoarele trăsături:
este de natură contractuală, pentru numai încheierea contractului individual de muncă are ca urmare statuarea ca obligație a salariatului a cerinței de a respecta toate regulile care configurează disciplina muncii;
are un caracter exclusiv personal; caracterul intuituu personae al contractului de muncă face de neconceput o răspundere disciplinară pentru fapta altuia sau o transmitere a acestei răspunderi asupra moștenitorilor salariatului (ca în cazul răspunderii de natură civilă);
exercită atât o funcție sancționatoare, cât și una preventivă și educativă (deoarece apără și restabilește ordinea interioară din unitate, atunci când a fost încălcată).
Abaterea disciplinară constituie condiția necesară și suficientă a declanșării răspunderii disciplinare a salariaților. Art. 263 Codul Muncii definește abaterea disciplinară astfel: „o faptă în legătură cu munca și care constă într-o acțiune sau inacțiune săvârșită cu vinovăție de către salariat prin care acesta a încălcat normele legale, regulamentul intern, contractul individual de muncă aplicabil, ordinele și dispozițiile legale ale conducătorilor ierarhici”.
Conform art. 264 alin. 1, din rândul sancțiunilor disciplinare a fost exclusă mustrarea, rămânând o singură sancțiune necumpănitor morală – avertismentul scris. S-a introdus însă o nouă sancțiune disciplinară și anume suspendarea contractului individual de muncă pe o perioadă ce nu poate depăși 10 zile lucrătoare (art. 264 alin. 1 lit. b). În acest fel, scara sancțiunilor disciplinare a cunoscut o anumită agravare pe care o apreciem, de altfel, ca oportună, aceste sancțiuni fiind:
avertismentul scris;
suspendarea contractului individual de muncă pentru o perioadă ce nu poate depăși 10 zile lucrătoare;
retrogradarea din funcție, cu acordarea salariului corespunzător funcției în care s-a dispus retrogradarea, pentru o durată ce nu poate depăși 60 de zile;
reducerea salariului de bază pe o durată de 1-3 luni cu 5-10%;
reducerea salariului de bază și/sau, după caz, și a indemnizațiilor de conducere pe o perioadă de 1-3 luni cu 5-10%;
desfacerea disciplinară a contractului individual de muncă.
Spre deosebire de legislația muncii anterioară, care reglementa expres reabilitarea disciplinară (art. 19 din Legea nr 1/1970), considerându-se că – exceptând sancțiunea desfacerii disciplinare a contractului individual de muncă – sancțiunea disciplinară „nu a fost luată”, dacă erau îndeplinite condițiile unei atare reabilitări, noul Cod al muncii nu cuprinde nici o statornicire sub acest aspect.
În opinia literaturii de specialitate, aceasta reprezintă o gravă și inadmisibilă lacună a noului Cod, fiind de neconceput ca reabilitarea să fie reglementată legal, în anumite condiții, pentru orice condamnare definitivă penală (art. 133 și următoarele din Codul Penal), și o atare instituție să nu fie reglementată, în nici un chip, în cazul sancțiunilor disciplinare.
De aceea, de lege ferenda, se impune completarea Codului Muncii, în sensul statornicirii condițiilor în care poate avea loc reabilitarea disciplinară.
2.5. Răspunderea de drept constituțional
Răspunderea de drept constituțional (răspunderea cu caracter politic) cunoaște două forme de răspundere:
a) răspunderea membrilor Guvernului, care reprezintă una din cele mai discutate probleme apărute după intrarea în vigoare a Constituției României. În art. 108 din Constituție se prevede că „Guvernul răspunde politic numai în fața Parlamentului pentru întreaga sa activitate. Fiecare membru al Guvernului răspunde politic solidar cu ceilalți membri pentru activitatea Guvernului și pentru actele acestuia”.
Alineatele 2 și 3, același articol prevăd că „numai Camera Deputaților, Senatul și Președintele României au dreptul să ceară urmărirea penală a membrilor Guvernului pentru faptele săvârșite în exercițiul funcției lor.
Cazurile de răspundere și pedepsele aplicabile membrilor Guvernului sunt reglementate printr-o lege privind responsabilitatea ministerială”.
Abia în anul 1999 a fost adoptată Legea nr 115/28 iunie 1999 privind responsabilitatea ministerială. Din redactarea legii distingem următoarele:
în primul rând, Guvernul, în întregul său, și fiecare dintre membrii acestuia răspund politic numai în fața Parlamentului. Răspunderea politică a Guvernului constă în demiterea sa, ca urmare a retragerii încrederii acordate de către Parlament, prin adoptarea unei moțiuni de cenzură, în condițiile cuprinse în dispozițiile normelor constituționale (art. 112 și 113);
în al doilea rând, legea prevede că membrii Guvernului pot răspunde și civil, contravențional, disciplinar sau penal;
în al treilea rând, legea distinge între situația în care membrii Guvernului răspund penal pentru faptele săvârșite în exercițiul funcției lor potrivit acestei legi speciale și situația în care aceștia răspund potrivit dreptului comun, pentru infracțiunile săvârșite în afara exercițiului funcției lor;
în al patrulea rând, legea reglementează, în capitolul III, art. 12-23, procedura de urmărire penală și de judecată a membrilor Guvernului pentru faptele săvârșite în exercițiul funcției lor.
b) răspunderea șefului de stat constituie o problemă complexă, ea fiind reglementată de Constituția României (art. 84). Președintele României se bucură de imunitate.
Pe plan politic se poate vorbi de imunitate complexă a Președintelui, în sensul că acesta nu răspunde, în principiu, pentru modul în care își exercită atribuțiile ce îi revin în funcția pe care o ocupă, inclusiv pentru opiniile pe care le exprimă în această calitate.
Răspunderea penală a Președintelui României intervine în situația în care șeful statului ar comite o crimă de înaltă trădare. În acest caz, punerea sub acuzare poate fi hotărâtă de Camera Deputaților și Senat, în ședință comună, cu votul a cel puțin două treimi din numărul deputaților și senatorilor. Competența de judecată aparține Înaltei Curți de Casație și Justiție.
CAPITOLUL II – FELURILE RĂSPUNDERII CIVILE DELICTUALE
Secțiunea 1 – Răspunderea civilă. Noțiune. Feluri
1.1. Noțiunea de răspundere civilă
Răspunderea civilă este o formă a răspunderii juridice care constă într-un raport de obligații în temeiul căruia o persoană este îndatorată să repare prejudiciul cauzat altuia prin fapta sa ori, în cazurile prevăzute de lege, prejudiciul pentru care este răspunzătoare.
Răspunderea civilă, prin principiile sale, prin condițiile pe care se întemeiază și prin funcțiile ei constituie dreptul comun în materie de răspundere patrimonială, contribuind la ocrotirea drepturilor subiective și intereselor legitime ale tuturor persoanelor fizice și juridice.
Instituția răspunderii civile are un caracter istoric și în ciuda folosirii aceleiași denumiri în cadrul diferitelor etape istorice, conținutul ei a variat de la o etapă istorică la alta, forma sub care se prezintă astăzi instituția răspunderii juridice civile fiind rezultatul unei evoluții, a unor transformări continue, marcate de schimbări calitative.
Astfel, de la faza primitivă a răzbunării private s-a ajuns, printr-o evoluție îndelungată, la concepția actuală, care se caracterizează printr-un sistem exprimat într-o regulă generală și nu printr-o enumerare de cazuri, așa cum a fost în vechime.
Până la forma sub care se înfățișează astăzi, ideea și respectiv, instituția răspunderii au cunoscut diferite faze de dezvoltare: de la răzbunarea privată la sistemul compozițiunii voluntare, apoi la sistemul compozițiunii legale, iar mai târziu – dispărând complet concepția răzbunării – la dreptul statului de a aplica sancțiunea; după caz, statul aplică sancțiuni corporale sau pecuniare și , la cererea victimei, acordă reparație pentru prejudiciul cauzat.
Această evoluție este cunoscută în dreptul roman (Legea celor XII Table), precum și în legislația ateniană.
În dreptul roman, evoluția a mers de la răspunderea colectivă, obiectivă, penală, la cea individuală, subiectivă, civilă. Solidaritatea de familie a fost înlăturată, intenția a fost avută în vedere mai mult decât cauzalitatea materială, iar reparația a fost disociată de sancționarea celui vinovat.
În sistemul codului nostru civil de la 1864, răspunderea civilă este net delimitată de răspunderea penală, constituind domenii distincte; scopul răspunderii civile constă în repararea integrală a prejudiciilor cauzate, nefiind vorba de enumerarea unor cazuri de speță, ci de un sistem general de răspundere.
Înrudită cu celelalte forme ale răspunderii juridice, prin scopurile urmărite și întrucâtva prin mijloacele folosite, răspunderea civilă se distinge atât de celelalte forme ale răspunderii juridice cât și de alte instituții ale dreptului civil.
În ceea ce privește răspunderea civilă, trebuie să arătăm că aceasta va fi angajată numai în condițiile în care printr-un act sau fapt – licit sau ilicit – au fost aduse atingeri drepturilor subiective civile patrimoniale sau morale ale persoanelor fizice sau juridice, aducându-se astfel un prejudiciu- răspunderea materializându-se, în principiu, într-o obligație de despăgubire, de reparare a prejudiciului cauzat, pentru a se restabili, cât este cu putință, situația avută anterior săvârșirii faptului juridic licit sau ilicit.
Așadar, izvorul răspunderii civile poate consta atât în acte juridice unilaterale, bilaterale sau multilaterale, în fapte juridice licite (gestiunea de afaceri, plata lucrului nedatorat și îmbogățirea fără just temei), cât și în fapte juridice ilicite sau delicte civile.
1.2. Felurile răspunderii civile
Cu alte cuvinte, răspunderea civilă poate fi la rândul său răspundere civilă contractuală, în care obligația se naște „ex contractuu” și răspundere civilă extracontractuală sau delictuală (în care obligația se naște „ex delicto”) fiecare dintre acestea având reglementări distincte în Codul Civil.
Răspunderea delictuală este obligația unei persoane de a repara prejudiciul cauzat altuia printr-o faptă ilicită extracontractuală, sau după caz, prejudiciul pentru care este chemat prin lege să răspundă.
Această răspundere alcătuiește dreptul comun al răspunderii civile. Ori de câte ori, în dreptul civil român, nu avem de a face cu o răspundere contractuală, vor fi aplicabile regulile privitoare la răspunderea civilă delictuală.
Răspunderea contractuală este îndatorirea ce revine debitorului unei obligații, născută dintr-un contract, de a repara prejudiciul cauzat creditorului datorită neexecutării prestațiilor la care s-a obligat.
În privința legăturii dintre cele două forme ale răspunderii civile trebuie să arătăm „ab initio” că răspunderea civilă contractuală este specială, întrucât ea va fi angajată numai atunci când între autorul prejudiciului și cel care a suferit prejudiciul a existat un raport juridic obligațional rezultat dintr-un contract încheiat „inter partes”, iar răspunderea civilă delictuală este generală, de drept comun, întrucât vizează repararea tuturor celorlalte prejudicii care au un izvor contractual.
Răspunderea civilă delictuală devine incidentă odată cu încălcarea drepturilor terților, care înregistrează un prejudiciu cu efect al comiterii unei fapte ilicite. Această răspundere delictuală are un domeniu de aplicație foart5e mare întrucât alături de răspunderea directă (pentru fapta săvârșită) reglementată de art. 998 și art. 999 Cod Civil, cuprinde și răspunderea indirectă (pentru fapta altuia) reglementată în art. 1000 alin. 1, 2, 3 și 4, 1001 Cod Civil.
Răspunderea civilă contractuală își găsește aplicabilitatea numai atunci când debitorul nu-și execută sau își execută necorespunzător obligațiile sale contractuale asumate față de creditor.
Prin urmare, răspunderea civilă contractuală are un caracter deosebit, derogatoriu față de răspunderea civilă delictuală.
Între cele două forme ale răspunderii civile există o serie de asemănări și deosebiri. Astfel, vom reține următoarele asemănări:
ambele reprezintă forme ale răspunderii civile;
ambele forme iau naștere prin încălcarea unor drepturi subiective civile;
ambele forme ale răspunderii cer sine qua non îndeplinirea cumulativă a celor cinci condiții: existența faptului ilicit, existența prejudiciului, a raportului de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu, vinovăția autorului și capacitatea delictuală sau contractuală a acestuia.
Alături de aceste asemănări, între cele două forme de răspundere civilă există și o serie de deosebiri, astfel:
răspunderea civilă delictuală ia naștere din încălcarea unei obligații generale legale de a nu aduce atingere drepturilor și intereselor altor persoane prin orice faptă a omului; dimpotrivă, răspunderea civilă contractuală ia naștere din încălcarea unei obligații rezultate dintr-un contract valabil încheiat anterior nașterii îndatoririi de reparare a prejudiciului, fiind vorba despre o obligație concretă și nu generală;
în privința capacității persoanei responsabile există, de asemenea, deosebiri. Astfel în domeniul contractual se cere existența capacității de exercitare depline la momentul încheierii contractului, care, de regulă, se dobândește la data împlinirii vârstei de 18 ani. Dimpotrivă, în materie delictuală toate persoanele care au discernământ au capacitate civilă delictuală. În această privință Decretul 31/1954 privind persoanele fizice și persoanele juridice statuează că minorul de 14 ani are discernământ. Prezumția legală însă, este relativă, în sensul că se poate proba și contrariul. Dimpotrivă, minorul care nu a împlinit încă 14 ani nu are discernământ. Și această prezumție este relativă, existând posibilitatea ca persoana interesată să probeze existența discernământului, chiar și la minorul aflat sub vârsta de 14 ani, de regulă, printr-o constatare medico-legală;
cu privire la domeniul de aplicabilitate al cauzei de neresponsabilitate, subliniem că aceasta este mai întinsă în materie contractuală decât în materie delictuală;
punerea în întârziere este necesară numai în cazul răspunderii contractuale (cu unele excepții), nu și în cazul răspunderii delictuale, când autorul faptei cauzatoare de prejudiciu este considerat de drept în întârziere pe data săvârșirii acesteia;
cele două instituții se deosebesc și în ceea ce privește caracterul solidar al răspunderii; coautorii unui delict civil sunt ținuți solidar, în vreme ce în materie contractuală solidaritatea nu există decât în măsura în care legea sau contractul o prevede în mod expres;
în ceea ce privește sarcina probei, creditorul care pretinde daune interese, trebuie, de regulă, să stabilească numai existența contractului, debitorul fiind prezumat în culpă pe considerentul că prejudiciul se produce prin simplul fapt al neexecutării obligațiilor contractuale; victima unui delict civil se află însă într-o situație mai dificilă, deoarece trebuie să facă dovada culpei autorului;
în cazul răspunderii contractuale se cere în mod obișnuit culpa levis in abstracto, în vreme ce pentru angajarea răspunderii delictuale este suficientă culpa foarte ușoară (culpa levissima).
1.3. Problema cumulului acestor două feluri de răspundere civilă
Una din problemele controversate în literatura de specialitate este problema așa-zisului cumul al responsabilității delictuale cu responsabilitatea contractuală.
Problema se pune în ipoteza în care între autorul prejudiciului și cel păgubit există un contract, a cărui neexecutare s-a concretizat în producerea prejudiciului. Întrebările care se pun sunt următoarele:
ar putea creditorul să opteze între acțiunea în responsabilitate contractuală și cea în responsabilitate delictuală, preferând pe aceasta din urmă, întrucât îi oferă avantajul unei reparații integrale, mai întinse decât în cazul răspunderii contractuale?
ar putea creditorul ca, după ce a folosit acțiunea în responsabilitate contractuală și a obținut repararea pe baza acestei acțiuni, să apeleze în subsidiar, în completare, la acțiunea în răspundere delictuală pentru a obține repararea integrală a prejudiciului?
În sfârșit, ar putea creditorul să combine cele două responsabilități, cumulând avantajele pe care le oferă fiecare din ele?
În legătură cu această problemă, în practica judecătorească de la noi din țară au fost reținute câteva principii, astfel:
nu este posibilă nici o combinare, în cadrul unei acțiuni mixte, a regulilor aplicabile răspunderii delictuale cu cele aplicabile răspunderii contractuale, după cum nu este posibil nici să se apeleze, în subsidiar – în completare – la acțiunea delictuală, după ce a fost utilizată acțiunea contractuală, pe baza căreia au fost obținute despăgubiri;
în cazul în care între părți a existat un contract, din a cărei neexecutare au rezultat prejudicii, nu este posibil să se apeleze la răspunderea delictuală, calea de ales fiind a răspunderii contractuale.
De la principiul neadmiterii opțiunii între cele două acțiuni – delictuală sau contractuală – cea mai importantă excepție admisă în practica judiciară este aceea că opțiunea este permisă, în cazul în care neexecutarea contractuală constituie, în același timp, și o infracțiune, prevăzută în legea penală. Exemplu: înșelăciunea în executarea unui contract (art. 215 alin. 3Cod Penal), abuzul de încredere prin refuzul de a restitui un bun primit în depozit (art. 213 Cod Penal).
În practica noastră judecătorească s-au întâlnit cazuri în care instanțele au admis posibilitatea acțiunii delictuale, deși între părți există un contract, a cărui executare nu constituie infracțiune; este vorba de o situație în care numai pe această cale se putea acoperi o pagubă adusă de un particular avutului obștesc.
În toate cazurile considerăm că, de îndată ce păgubitul a optat pentru una din cele două căi, el nu mai poate urma cealaltă cale, potrivit adagiului „electa una via non datur recursus ad alteram”.
1.4. Felurile răspunderii civile delictuale
Unul dintre principiile fundamentale ale răspunderii juridice este acela că fiecare este răspunzător pentru propriile sale fapte. Acest principiu este deopotrivă valabil și pentru răspunderea civilă delictuală.
Este însă de observat că anumite cerințe ale vieții sociale deduse, în primul rând, din necesitatea ocrotirii unor persoane împotriva prejudiciilor pe care le-ar suferi fără nici o vină din partea lor, au impus o anumită extindere a răspunderii civile delictuale, chiar dincolo de limitele faptei proprii.
Codul civil consacră, astfel, pe lângă răspunderea pentru fapta proprie (art. 998 și art. 999) și alte feluri de răspundere, și anume răspunderea pentru fapta altei persoane (art. 1000), precum și răspunderea pentru lucruri, edificii și animale (art. 1000 alin. 2, art. 1001 și art. 1002 Codul civil).
Astfel, răspunderea civilă delictuală este de mai multe feluri:
răspunderea pentru fapta proprie (art. 998-999 Cod civil);
răspunderea pentru fapta altei persoane, care este de trei feluri:
răspunderea părinților pentru faptele ilicite săvârșite de copiilor minori (art. 1000 alin. 2 Cod civil);
răspunderea institutorilor și meșteșugarilor pentru prejudiciile cauzate de elevii și ucenicii aflați în supravegherea lor (art. 1000 alin. 4 Cod civil);
răspunderea comitenților pentru prejudiciile cauzate de prepușii lor în funcțiile încredințate (art. 1000 alin. 3 Cod civil);
răspunderea pentru lucruri, edificii, animale, care este, și ea, de trei feluri:
răspunderea persoanei pentru prejudiciile cauzate de lucrurile aflate în paza sa juridică (art. 1000 alin. 1 Cod civil);
răspunderea pentru prejudiciile cauzate de animalele aflate în paza juridică a unei persoane (art. 1001 Cod civil);
răspunderea proprietarului unui edificiu pentru prejudiciile cauzate ca urmare a ruinei edificiului ori a unui viciu de construcție (art. 1002 Cod civil).
Pentru angajarea fiecărei forme de răspundere se cere îndeplinirea unor condiții generale (în cazul răspunderii directe) iar în cazul răspunderii indirecte se cere sine qua non pe lângă îndeplinirea condițiilor generale ale răspunderii civile delictuale și îndeplinirea anumitor condiții specifice fiecăreia dintre ele.
Secțiunea 2 – Răspunderea pentru fapta proprie (răspunderea civilă delictuală directă)
2.1. Temeiul legal al răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie
Temeiul legal al răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie îl constituie art. 998-999 Cod Civil. Art. 998 Cod Civil prevede că „orice faptă a omului, care cauzează altuia prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greșeală s-a ocazionat a-l repara”, iar art. 999 Cod Civil că „omul este responsabil nu numai de prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, dar și de acela ce a cauzat prin neglijența sau prin imprudența sa”.
Din generalitatea termenilor în care este concepută reglementarea răspunderii directe rezultă că în sistemul inițial al Codului nostru civil, în principiu, persoana nu răspunde decât pentru propria sa faptă, dacă legea nu dispune altfel. Răspunderea directă era, așadar, regula, iar răspunderea indirectă excepția, aceasta din urmă neputând să intervină decât în cazurile prevăzute de lege.
S-ar părea că interpretarea textelor care disciplinează cazurile de răspundere indirectă ar trebui să fie riguros restrictivă. Însă practica noastră judiciară, urmată de literatura de specialitate, folosind termeni generali în care este concepută dispoziția, inițial numai introductivă, cuprinsă în alin. 1 al art. 1000 Cod Civil, a lărgit considerabil răspunderea indirectă. O mare schimbare a intervenit astfel: în sistemul inițial al Codului civil din 1864 se dădea satisfacție cu precădere securității statice a circuitului civil. De regulă, nu se răspundea ex delicto decât pentru propria faptă, cu condiția ca ea să fie ilicită și săvârșită cu greșeală. Securitatea dinamică a cestui circuit era lăsată pe planul al doilea, prin aceea că terțul-victimă trebuia, de regulă, să dovedească intenția sau culpa făptașului – dovadă adesea deosebit de anevoioasă – pentru a putea obține repararea daunei. Nu era altfel decât în cazurile limitativ enumerate de răspundere indirectă. Pentru a veni în ajutorul victimei și a se asigura astfel într-o măsură apreciabilă și securitatea dinamică a circuitului civil, printr-o interpretare extensivă creatoare și îndrăzneață, practica și literatura au înălțat excepția la rangul de regulă concurentă, situată pe același plan cu regula răspunderii pentru fapta proprie.
2.2. Răspunderea delictuală a persoanelor fizice cu capacitate delictuală
Fapta proprie, dacă se dovedește că este ilicită și săvârșită cu greșeală, în cazul în care și celelalte cerințe pentru nașterea răspunderii delictuale sunt întrunite, angajează răspunderea „omului” pentru cauzarea de prejudicii (art. 998 Cod Civil). Este vorba de om considerat fie ca individ de sine stătător, fie privit în cadrul unui grup necunoscut de lege ca o persoană distinctă de aceea a persoanelor fizice care alcătuiesc grupul.
Așadar, răspunderea pentru fapta proprie poate reveni nu numai persoanelor fizice, dar și persoanelor juridice, chiar și statului, în acest din urmă caz, răspunderea putând fi angajată și prin act administrativ ilegal.
Art. 998 și 999 Cod Civil, integrându-se unul pe altul, întemeiază această răspundere nu numai pe intenție dar și pe imprudență ori neglijență.
Greșeala presupune, în primul rând, cunoașterea, fie chiar sumar și empiric, a legilor obiective care acționează în societate, pentru a putea avea astfel conștiința legăturii firești între fapta ce urmează a fi săvârșită și consecințele acesteia. În al doilea rând, omul trebuie să poată aprecia din punct de vedere moral și social, conduita sa eventuală cu ajutorul scării de valori admise în societatea în care trăiește, adică să poată avea conștiința caracterului antisocial și potrivnic moralei al faptei ce înțelege să săvârșească. În sfârșit, în aceste condiții, el trebuie să decidă în mod conștient săvârșirea faptei reprobabile, alegând prin acest act de voință, între bine și rău.
Numai în condițiile arătate o faptă ilicită, săvârșită cu greșeală poate fi pusă pe seama unei persoane fizice, adică îi poate fi imputată în sensul că acesta să fi avut conștiința și posibilitatea să aibă reprezentarea faptelor și efectelor acestor fapte. Cu alte cuvinte, autorul să fi avut capacitate civilă delictuală sau capacitate de discernământ (art. 25 alin. ultim din Decretul 32/54).
Capacitatea civilă delictuală nu se confundă cu capacitatea de exercițiu, care înseamnă posibilitatea persoanei de a-și exercita drepturile subiective și de a-și asuma obligații prin încheierea unor acte juridice civile. În ipoteza răspunderii civile delictuale deși persoana nu are capacitate de exercițiu, aceasta va răspunde delictual întrucât va putea avea capacitate civilă delictuală.
Astfel, minorul începând cu vârsta de 14 ani este prezumat legal ca are discernământul faptelor sale și, ca efect, răspunde delictual civil, deși el are o capacitate de exercițiu restrânsă. Această prezumție este una relativă, ceea ce permite proba contrară.
Dimpotrivă, minorul sub 14 ani este prezumat legal că nu are discernământ (nu are nici capacitate de exercițiu) deci, nu răspunde delictual civil. Și această prezumție legală este relativă (juris tantum), în sensul că se poate proba contrariul.
De la regula că persoanele care au împlinit 14 ani au capacitatea de a răspunde delictual civil există o excepție: persoanele puse sub interdicție judecătorească – alienații și debilii mintali – se prezumă că nu au discernământ și nu răspund (prezumție relativă).
2.3. Răspunderea civilă delictuală directă a persoanelor juridice
Una din manifestările calității de persoană juridică este răspunderea patrimonială pentru actele și faptele sale juridice, răspundere care ne apare ca o componentă a participării persoanei juridice, în nume propriu la circuitul civil.
Este cunoscut că ființa însăși a persoanei juridice se exprimă prin organele sale, care spre deosebire de reprezentanți sunt părți intrinseci acesteia. Când vorbim de organele persoanei juridice, nu avem în vedere două entități juridice de sine stătătoare: persoana juridică, pe de o parte, și organele acesteia, pe de altă parte. Ne aflăm în prezența unei singure entități – persoana juridică – ce se exprimă prin organele sale.
Tocmai această idee constituie fundamentul art. 35 din Decretul nr. 31/1954 în conformitate cu care „actele juridice făcute de organele persoanei juridice, în limitele puterilor care le-au fost conferite, sunt actele persoanei juridice însăși” (alin. 2), iar „faptele ilicite sau licite săvârșite de organele sale obligă însăși persoana juridică, dacă au fost îndeplinite cu prilejul exercitării funcției lor” (alin. 3).
Conchidem, pe baza acestei prevederi legale, că răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie a persoanei juridice va fi angajată ori de câte ori organele acesteia, cu prilejul exercitării funcțiilor ce le revin, vor fi săvârșit o faptă ilicită cauzatoare de prejudicii.
În legătură cu acest aspect trebuie făcute unele precizări:
dacă fapta nu a fost săvârșită de către organele persoanei juridice, ci de către un reprezentant al acesteia, cu prilejul exercitării atribuțiilor ce i-au fost încredințate, răspunderea civilă a persoanei juridice va fi angajată, însă nu ca o răspundere pentru fapta proprie, ci ca o răspundere pentru fapta altuia.
fapta ilicită trebuie să fi fost săvârșită de către organele persoanei juridice cu prilejul exercitării funcției lor; aceasta înseamnă că fapta trebuie să se afle într-o conexiune necesară cu funcția respectivă, chiar dacă au fost depășite limitele sale ale funcției;
principiul specialității capacității de folosință a persoanei juridice, precizat de art. 34, Decretul 31/1954 este un principiu care stabilește limitele de valabilitate a actelor juridice; încălcarea lui prin săvârșirea, de către organele persoanei juridice a unei fapte ilicite cauzatoare de prejudicii nu poate fi invocată drept cauză exoneratoare de răspundere;
întrucât ne aflăm în fața unei răspunderi pentru fapta proprie a persoanei juridice, faptă ce a fost săvârșită prin organele sale, urmează ca pentru angajarea răspunderii victima prejudiciului să facă proba elementelor răspunderii – prejudiciul, fapta ilicită, raport de cauzalitate, vinovăție – pornind de la fapta organelor persoanei juridice.
Această răspundere instituită în sarcina persoanei juridice nu înseamnă o exonerare de răspundere a organului de conducere, în sensul că acesta nu răspunde pentru faptele proprii (în temeiul dispoziției art. 998 și art. 999 Cod Civil) față de persoana juridică respectivă și față de terțele persoane (eventual) prejudiciate. Aceste efecte juridice rezultă și din dispozițiile art. 35 din alin. ultim din Decretul 31/1954.
Suntem în prezența unei răspunderi speciale (față de dreptul comun), care determină următoarele efecte:
dacă fapta ilicită întrunește condițiile existenței unei infracțiuni, va fi antrenată răspunderea penală a administratorului;
dacă fapta ilicită are caracterul unui delict civil (săvârșită cu intenție sau din culpă) repararea prejudiciului se va face prin intermediul răspunderii civile delictuale. În această ipoteză, victima prejudiciului va avea trei oportunități și anume:
fie se va îndrepta împotriva persoanei juridice unde este încadrat administratorul;
fie îl va acționa doar pe administrator;
fie îi va acționa pe amândoi, caz în care ei vor răspunde în solidar pentru repararea prejudiciului potrivit dispozițiilor art. 1003 Cod Civil;
comitentul (persoana juridică) care și-a plătit obligațiile față de victimă, cauzată de fapta ilicită a administratorului, va avea un drept de regres împotriva celui din urmă.
Cu toate acestea, Codul comercial și Legea nr 31/1990 insistă pe aplicarea principiului răspunderii personale a administratorului pentru prejudiciile cauzate prin fapta sa ilicită.
Administratorul este organul operativ principal și permanent al persoanei juridice, el fiind mandatat (în temeiul art. 36 Decretul 31/1954), de regulă, să încheie acte juridice curente prin care persoana juridică fie că se îmbogățește, fie că sărăcește, dacă actele de gestiune au caracter negativ.
Calitatea de mandatar determină în sarcina administratorului nașterea unei răspunderi civile fie delictuale, fie contractuale.
În viziunea Legii nr. 31/1990 au calitatea de mandatari următoarele persoane: directorii generali, directorii Consiliului de Administrație, directorii executivi, lichidatorii și cenzorii.
Secțiunea 3 – Răspunderea pentru fapta altuia (răspunderea civilă delictuală indirectă)
3.1. Considerații generale
Codul civil în vigoare consacră, alături de răspunderea delictuală directă, pentru fapta proprie (art. 998-999) și o răspundere indirectă pentru fapta altuia sau pentru fapta lucrurilor, animalele fiind asimilate, din acest punct de vedere, lucrurilor. Într-adevăr art. 1000 Cod Civil prin alin. 1 prevede „Suntem asemenea responsabili de prejudiciul cauzat prin fapta persoanelor pentru care suntem obligați a răspunde sau de lucrurile ce sunt în paza noastră”.
Dacă legea ne declară răspunzători pentru paguba pricinuită de persoanele pentru care suntem chemați a răspunde, sau pentru lucrurile ce sunt în paza noastră, se spune că aceasta se datorează împrejurării că fapta păgubitoare este privită de lege ca fiind urmarea unei greșeli ce am săvârșit în îndeplinirea îndatoririi de a supraveghea persoana ori de a păzi lucrul pentru care răspundem.
3.2. Necesitatea instituirii răspunderii civile delictuale indirecte
Instituirea tuturor cazurilor de răspundere civilă delictuală indirectă a fost determinată de aceeași nevoie, și anume protejarea intereselor victimei prejudiciului.
În decursul istoriei, experiența vieții sociale a relevat insuficiența principiului răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie în ordonarea desfășurării normale a relațiilor sociale. S-a impus deci, în dreptul civil, necesitatea reglementării alături de răspunderea pentru fapta proprie, a răspunderii pentru fapta altei persoane, urmărindu-se obiectivul ocrotirii intereselor persoanei prejudiciate.
Răspunderea civilă delictuală urmărește în toate cazurile, în primul rând satisfacerea intereselor directe ale persoanei al cărei patrimoniu a fost lezat printr-o faptă ilicită. Rolul general de asigurare a desfășurării normale a relațiilor sociale pe care îl are răspunderea civilă delictuală se realizează în concret prin protecția acordată intereselor victimei prejudiciate.
Sancționarea autorului faptei ilicite, sub aspect civil, prin obligarea lui la repararea prejudiciului cauzat victimei se poate dovedi insuficientă, dacă el este insolvabil total sau parțial. Într-adevăr, insolvabilitatea totală sau parțială a autorului direct al prejudiciului reprezintă o piedică în calea reparării integrale a prejudiciului cauzat victimei.
Pentru a proteja deci victima împotriva insolvabilității autorului prejudiciului, legislația civilă din țara noastră cât și aceea din alte țări au instituit, alături de răspunderea directă pentru fapta proprie, o răspundere civilă complementară, indirectă pentru fapta altei persoane.
În stabilirea acestei din urmă răspunderi s-au avut în vedere anumite relații existente între autorul prejudiciului și persoana desemnată de lege să răspundă pentru el. este vorba de relații cum sunt cele dintre părinți și copiii lor minori, cele dintre institutor și elevii aflați sub supravegherea sa, cele dintre meșteșugari și ucenici sau cele dintre comitenți și prepuși.
Răspunderea indirectă a celor chemați să răspundă pentru altul se adaugă, în toate cazurile, răspunderii autorului prejudiciului pentru fapta proprie, oferind astfel victimei o garanție a reparării prejudiciului ce a fost cauzat.
3.3. Cazurile de răspundere pentru fapta altuia
Sediul principal al răspunderii civile delictuale pentru fapta altei persoane îl constituie prevederile art. 1000 Cod Civil, care instituie trei cazuri de răspundere:
răspunderea părinților pentru prejudiciul cauzat de copiii lor minori, care locuiesc cu dânșii (art. 1000 alin. 2);
răspunderea institutorilor și artizanilor pentru prejudiciile cauzate de elevii și ucenicii aflați sub supravegherea lor (art. 1000 alin. 4);
răspunderea comitenților pentru prejudiciile cauzate de prepușii lor în funcțiile încredințate (art. 1000 alin. 3).
În toate cazurile de răspundere pentru fapta altuia prevăzute în art. 1000 Cod civil operează o prezumție care scutește victima de obligația probei.
Această prezumție este relativă în cazul părinților, al institutorilor și meșteșugarilor și absolută în cazul comitenților. Soluția rezultă din dispozițiile art. 1000 alin. 5 Cod Civil, potrivit cărora „părinții, institutorii și artizanii sunt apărați de răspundere, dacă probează că n-au putut împiedica fapta prejudiciabilă”.
În schimb comitenții nu au această posibilitate conferită de lege, tăcerea legii conducând la concluzia că, în acest caz, prezumția nu poate fi răsturnată, fiind deci, o prezumție absolută (juri set de jure).
În afara cazurilor prevăzute expres de Codul civil există o serie de cazuri prevăzute de legi speciale, cum este Legea nr. 22/1969 – privind activitatea gestionarilor – în care o persoană este ținută să răspundă pentru anumite prejudicii al căror autor direct este o altă persoană.
„Răspunderea acestor persoane este similară cu aceea a persoanei responsabile civilmente de tip clasic, specificate în art. 1000 Cod civil, în sensul că ea intervine în situații în care prejudiciul a fost cauzat nemijlocit de o altă persoană, având însă unele elemente specifice, și anume că, în timp ce în cazul răspunderii reglementate de Codul civil culpa este prezumată, în cazul persoanelor responsabile potrivit art. 28-30 Legea nr. 22/1969, culpa obligația de garanție asumată sau foloasele materiale trase din fapta infractorului trebuie să fie dovedite.
În același sens art. 24 alin. ultim Cod procedură penală prevede că: „persoana chemată în procesul penal să răspundă, potrivit legii civile, pentru pagubele provocate prin fapta inculpatului se numește parte responsabilă civilmente”.
Astfel, prin parte responsabilă civilmente trebuie să înțelegem nu numai cele trei categorii de persoane enumerate în art. 1000 Cod civil, ci și orice altă persoană care potrivit legii este ținută să răspundă pentru prejudiciul provocat de altul.
Rezultă așadar că din categoria juridică de „parte responsabilă civilmente” fac parte și următoarele persoane:
persoanele care îndeplinesc funcții de conducere, precum și orice alte persoane care dovedesc a fi culpabile de angajarea, trecerea sau menținerea în funcție a unui gestionar, fără a fi respectate condițiile legale de vârstă, studii și stagiu, precum și dispozițiile referitoare la antecedentele penale ale acestuia;
persoanele vinovate de nerespectarea acelor atribuții de serviciu care privesc încadrarea și urmărirea activității gestionarului și anume:
încadrarea sau trecerea într-o funcție de gestionar sau din subordinea gestionarului fără avizul prevăzut de lege;
neluarea măsurilor necesare pentru stabilirea și acoperirea pagubelor în gestiune;
nerespectarea oricărei alte îndatoriri de serviciu dacă fără încălcarea acesteia paguba s-ar fi putut evita.
persoanele privitor la care prin, hotărâre judecătorească, s-a constatat că au dobândit de la un gestionar bunuri sustrase de acesta din avutul obștesc, în afara îndatoririlor de serviciu ale gestionarului și cunoscând că acesta gestionează astfel de bunuri. El răspunde solidar cu gestionarul;
persoanele care au constituit o garanție pentru gestionar ținute să acopere prejudiciul cauzat de gestionarul pentru care au garantat în limitele garanției;
persoanele care au gospodărit cu infractorul ori au avut raporturi strânse cu acesta, în măsura în care se constată judecătorește că au tras foloase de pe urma infracțiunii. Persoanele în cauză răspund solidar, în limita folosului constatat prin hotărâre judecătorească.
Răspunderea civilă a persoanelor menționate este o răspundere pentru fapta altuia, cu toate consecințele ce decurg din această caracterizare, atât în raporturile cu unitatea păgubită, cât și între cel ținut a răspunde pentru altul și cel pentru care acesta este ținut a răspunde.
CAPITOLUL III – CONSIDERAȚII GENERALE ALE RĂSPUNDERII CIVILE DELICTUALE A COMITENTULUI PENTRU FAPTA PREPUSULUI
Secțiunea 1 – Sediul legal și caracterele generale definitorii ale răspunderii comitentului pentru fapta prepusului
1.1. Sediul legal
Prin alin. 3 art. 1000 Cod Civil declară răspunzători pe „stăpânii și comitenții, de prejudiciul cauzat de servitorii și prepușii lor în funcțiile ce li s-au încredințat”, fără însă a-i enumera în alin. 5 a art. 1000 printre cei care sunt primiți să se exonereze de răspunderile instituite de acest articol, dovedind că „n-au putut împiedica faptul prejudiciabil”.
De aici s-a tras concluzia că, odată ce greșeala prepusului a fost dovedită, comitenții nu se pot apăra de răspunderea instituită de art. 1000 alin. 3, nici chiar dovedind cazul fortuit sau de forță majoră care i-ar fi pus în imposibilitate să împiedice fapta prejudiciabilă.
Răspunderea stăpânilor și comitenților pentru prejudiciul cauzat de servitor și prepus constituie primul tip de răspundere obiectivă, alături de răspunderea pentru prejudiciile create de animale, ruina edificiului și de lucruri în general, unde nu se mai cere existența culpei persoanei responsabile de repararea prejudiciului, fiind suficient, sub diferite fundamentări, ca aceștia fie să aibă supravegherea persoanei sau a lucrului, fie paza juridică a bunului, pentru a antrena răspunderea civilă delictuală.
Tradiția dreptului civil român cu privire la răspunderea „stăpânilor” pentru fapta „slugilor” este împărțită. În Muntenia, stăpânul nu purta o asemenea răspundere, de vreme ce Codul Calimach, după modelul Codului civil general austriac, consfințea, în această materie, un fel de abandon noxal, iar în caz de fugă a slugii sau în anumite alte cazuri se prevedea răspunderea stăpânului pentru fapta păgubitoare a slugii.
Stăpânii și comitenții nu alcătuiesc două categorii de responsabili, ci numai una singură. Și stăpânii sunt comitenți, după cum și „servitorii” sunt prepuși. De aceea se va vorbi în continuare numai de comitenți și prepuși.
Prevederile legale privitoare la răspunderea comitenților au o foarte frecventă aplicare practică nu numai în fața instanțelor civile, dar și în fața instanțelor penale, în acest din urmă caz comitenții fiind chemați să răspundă, ca părți responsabile civilmente, pentru faptele cauzatoare de prejudicii, cu caracter infracțional, săvârșite de prepușii lor în funcțiile încredințate.
Această răspundere obiectivă indirectă (pentru fapta altuia) nu este altceva decât un privilegiu pentru victima prejudiciului, care are posibilitatea de a se îndrepta și împotriva comitentului (pe care îl prezumăm mai solvabil, fiind de regulă angajatorul), tocmai pentru a se stinge cât mai repede raportul juridic obligațional care s-a născut din faptul juridic ilicit, prin repararea cât mai grabnică și în natură (dacă se poate) a daunei pricinuite de prepus.
1.2. Caracterele generale definitorii ale răspunderii comitentului pentru fapta prepusului
Ca formă a răspunderii civile pentru fapta altuia, răspunderea comitentului pentru fapta prepusului prezintă trăsăturile generale care definesc răspunderea civilă pentru fapta altuia, în raport cu răspunderea civilă pentru fapta proprie.
Aceste trăsături generale privesc pe de o parte situațiile premisă ale răspunderii pentru faptele altei persoane, iar pe de altă parte configurarea raportului de cauzalitate ca și criteriu distinctiv între răspunderea pentru altul și răspunderea pentru fapta proprie.
a) Situațiile premisă ale răspunderii pentru fapta altei persoane
Pentru ca răspunderea civilă pentru fapta altei persoane să poată intra în funcțiune este necesar, în primul rând, să existe între cel chemat la răspundere și autorul faptei ilicite care a cauzat paguba anumite raporturi precizate în mod expres de legea civilă, raporturi din care derivă pentru primul unele îndatoriri, cum ar fi, după caz, îndatoriri de supraveghere, de educare, ori de exercitare a unor atribute ce decurg din autoritatea, îndrumarea și controlul ce trebuie să fie manifestate cu privire la activitatea celui de al doilea; să existe un raport de prepușenie.
Este apoi necesar, în principiu, să fie întrunite cerințele răspunderii pentru fapta proprie a celui care a cauzat prejudiciul și pentru fapta căruia urmează un altul să răspundă. Trebuie, deci, întrunite în persoana celui pentru care să răspunde următoarele elemente: prejudiciul, o faptă ilicită săvârșită cu vinovăție și raportul de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu.
Raportând observația de mai sus la răspunderea comitentului pentru fapta prepusului, opinăm că elementele răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie ce trebuie întrunite în persoana prepusului sunt fapta ilicită, prejudiciul și raportul de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu, cu excepția culpei (vinovăției).
b) Configurarea raportului de cauzalitate, criteriu distinctiv între răspunderea pentru altul și răspunderea pentru fapta proprie
Pentru ca o persoană să poată fi trasă la răspundere este imperios necesar ca între fapta sa și efectul nefavorabil încercat de o altă persoană să se stabilească existența obiectivă a raportului de cauzalitate.
Raportul de cauzalitate se configurează distinct în cadrul celor două feluri de răspundere, el constituindu-se astfel într-un criteriu de deosebire între ele.
Cercetarea evoluției concepțiilor despre raportul de cauzalitate, așa cum această noțiune s-a conturat în doctrina juridică și practica judiciară din țara noastră, ne permite să concluzionăm că în momentul de față s-a depășit simpla luare în considerare a cauzalității necesare, acceptându-se că în nexul cauzal se cuprinde, pe lângă fapta ce poate fi considerată drept cauza necesară a prejudiciului și acele condiții concrete care au permis cauzei să acționeze, care au înlesnit procesul cauzal, care au grăbit ori au favorizat acest proces.
Raportând concepția menționată la răspunderea pentru fapta proprie observăm că specific pentru raportul de cauzalitate în acest caz de răspundere civilă delictuală, este împrejurarea că toate faptele ce se cuprind în categoria cauzei și în general în nexul cauzal, sunt fapte concrete și directe de participare la producerea prejudiciului sau, altfel spus ele se află în relație nemijlocită cu prejudiciul.
Altfel se pune problema cauzalității în cazurile de răspundere pentru altul.
Activitatea celui chemat a răspunde pentru altul nu se leagă, sub aspect cauzal, în mod direct cu prejudiciul. Ne aflăm în toate cazurile în fața unui raport mediat; fapta celui chemat a răspunde este legată de prejudiciu, prin intermediul faptei cauzatoare de prejudiciu a autorului direct al prejudiciului. Numai fapta autorului prejudiciului se înscrie în nexul cauzal direct al producerii pagubei.
Această faptă concretă a autorului prejudiciului poate să ocupe în acest nex cauzal fie poziția de cauză necesară fie doar poziția de condiție cauzală. În toate cazurile ea exprimă însă o participare dovedită, directă și concretă la producerea prejudiciului.
Fapta celui ce răspunde pentru altul nu este niciodată o faptă de participare directă la producerea prejudiciului. Ea nu poate fi considerată stricto sensu nici ca o condiție cauzală, parte a nexului cauzal direct, de îndată ce și condițiile cauzale trebuie să reprezinte, ele însele, manifestări faptice concrete de participare directă la producerea prejudiciului.
Fapta celui ce răspunde pentru altul, de neîndeplinirea unor îndatoriri, ce îi reveneau, se află numai într-un raport indirect, prezumat de lege, cu prejudiciul.
Prezumția legală de cauzalitate în cazul răspunderii pentru fapta altei persoane are în vedere întotdeauna existența unor fapte, care nu exprimă o participare directă la producerea prejudiciului, ci simpla creare a unei situații, care se prezumă ca a permis desfășurarea unui raport direct de cauzalitate.
Neîndeplinirea de către cel care răspunde pentru altul a unor îndatoriri care îi reveneau, neîndeplinirea care cel mai adesea este și ea numai prezumată, nu este generatoare prin ea însăși de prejudiciu. Ea se leagă de prejudiciu numai indirect și anume prin intermediul faptei ilicite a autorului prejudiciului.
Alți autori consideră activitatea de îndrumare, supraveghere și control a comitentului este irelevantă sub aspectul antrenării răspunderii sale în baza art. 1000 alin. 3 Cod Civil. Ea nu se leagă sub aspect cauzal cu prejudiciul produs de prepus nici indirect, nici indirect. Dacă s-ar concepe o activitate a comitentului care se află sub aspect cauzal în legătură mediată cu prejudiciul produs de prepus, aceasta nu poate fi decât activitatea de încredințare a funcției prepusului. Această accepțiune a noțiunii de activitate o excede însă pe aceea avută în vedere anterior.
Același autor susține că în cazul răspunderii întemeiate pe art. 1000 alin. 3 Cod Civil există o legătură mediată între activitatea comitentului de încredințare a funcției prepusului și prejudiciul produs de acesta din urmă victimei, dar această legătură este exterioară raportului de cauzalitate.
Secțiunea 2 – Funcțiile răspunderii comitentului
Ca și răspunderea delictuală în general, și răspunderea reglementată de art. 1000 alin. 3 Cod civil îndeplinește o funcție reparatorie și o funcție educativ-preventivă.
Doctrina de specialitate consideră că funcția reparatorie este cea fundamentală, iar funcția preventiv-educativă este accesorie primei, întrucât nu ține tocmai de esența acestei răspunderi.
a) Funcția reparatorie rezultă din faptul că prin săvârșirea unui delict sau cvasi-delict autorul faptei este obligat să repare integral prejudiciul cauzat victimei, aplicându-se principiul „restitutio in integrum”.
Prin această funcție răspunderea civilă delictuală are și menirea de a apăra drepturile subiective civile, fie cele patrimoniale, fie numai morale, întrucât, spre exemplu, dacă autorul a sustras un bun corporal din patrimoniul victimei, prin repararea prejudiciului nu se realizează doar restituirea bunului respectiv (dacă mai există fizic), dar și apărarea dreptului său de proprietate. Dacă este vorba despre încălcarea demnității persoanei prin săvârșirea unui delict civil, prin repararea prejudiciului moral se va realiza, în general, și apărarea drepturilor subiective morale ale victimei.
Nu trebuie să absolutizăm însă funcția reparatorie a răspunderii civile delictuale. Privind această funcție din punctul de vedere al societății, vom observa că, cel mai adesea, prejudiciile aduse prin fapte ilicite sunt de neînlocuit, în natura lor specifică, iar în cazurile în care înlocuirea este posibilă, aceasta presupune o reînvestire de muncă socială deci, din punct de vedere social, presupune o nouă cheltuială de muncă, pentru reîntregirea valorilor deteriorate ori distruse.
Funcția reparatorie este, așadar, numai relativă, deoarece ea se realizează numai în raportul dintre subiectele între care se statornicește îndatorirea de reparare a prejudiciului cauzat; chiar și în aceste raporturi, oricât de intensă ar fi răspunderea, încă nu se poate afirma că valorile deteriorate sau distruse pot fi, întotdeauna recuperate, pe deplin, în materialitatea lor.
b) Funcția preventiv-educativă, deși este considerată o funcție accesorie funcției fundamentale de reparare, totuși ar trebui să fie primordială și pentru faptul că, după cum am văzut, repararea materială sau morală a prejudiciului nu se poate realiza în mod absolut, și deci ar fi mai ușor să prevenim decât să reparăm, ulterior săvârșirii faptei, ceea ce s-a dăunat.
Este o funcție accesorie întrucât nu ține seama de esența răspunderii civile delictuale, ci este efectul tuturor mijloacelor de apărare a intereselor publice și a drepturilor subiective în general, întrucât se implementează în conștiința persoanelor ideea că nici o faptă ilicită, până la urmă, nu rămâne nepedepsită, nesancționată din punct de vedere penal, contravențional, administrativ, civil, etc, după natura faptelor săvârșite.
Prin intermediul funcțiilor răspunderii reglementate de art. 1000 alin. 3 Cod Civil se urmărește atingerea a două scopuri specifice răspunderii civile pentru fapta altei persoane. Primul constă în crearea în beneficiul victimei prejudiciului a unei garanții suplimentare menite să-i asigure o posibilitate mai lesnicioasă a reparării prejudiciului, prin antrenarea răspunderii altei persoane, în plus față de răspunderea autorului prejudiciului. Al doilea constă în determinarea celui chemat să răspundă pentru altul, să depună toate strădaniile în direcția evitării comiterii de către cel pentru care răspunde, a unor fapte ilicite cauzatoare de prejudicii.
Subliniem aici că obligația de reparare a prejudiciilor ce au fost cauzate altora prin fapte ilicite, fără a distinge între răspunderea pentru fapta proprie și aceea pentru fapta altuia, rezultă implicit și din textele art. 41, art. 51 și art. 135 din Constituția României, texte din care se desprinde principiul ocrotirii proprietății publice și private (art. 41 și art. 135) cât și îndatorirea de a respecta Constituția și legile (art. 51). Ori, despre o apărare a proprietății, fără respectarea obligației legale de a nu cauza prejudicii și fără îndeplinirea obligației de reparare a prejudiciilor cauzate, nu poate fi vorba.
Putem concluziona că prin realizarea funcțiilor răspunderii comitentului pentru fapta prepusului se contribuie și la împlinirea unor imperative constituționale ce au ca efect final asigurarea ordinii și stabilității statului de drept.
Secțiunea 3 – Domeniul de aplicație al răspunderii comitentului pentru fapta prepusului
3.1. Noțiunile de „comitent” și „prepus”. Raportul de prepușenie
Pentru a stabili câmpul de aplicare a prevederilor art. 1000 alin. 3 Cod Civil este necesar să se stabilească înțelesul termenilor de „comitent” și „prepus”.
În textele codului civil nu există o definiție a noțiunilor de comitent și prepus; a revenit astfel practicii judecătorești și literaturii de specialitate sarcina de a preciza conținutul lor.
Pornindu-se de la ideea că legea se referă la o răspundere pentru faptele prepusului „în funcțiile încredințate”, în literatură și în practică există unanimitate de păreri în a se considera că ceea ce este definitoriu pentru calitățile de comitent și prepus este existența unui raport de subordonare care își are temeiul în împrejurarea că, pe baza acordului dintre ele, o persoană fizică sau juridică a încredințat unei persoane fizice o anumită însărcinare. Din această încredințare decurge posibilitatea pentru prima persoană – denumită comitent – de a da instrucțiuni, de a direcționa, îndruma și controla activitatea celeilalte persoane – denumită prepus – aceasta din urmă având obligația de a urma îndrumările și directivele primite.
Această subordonare, sau altfel spus, această dependență funcțională a prepusului față de comitent constituie nota caracteristică a raportului de prepușenie, care atrage aplicarea dispozițiilor art. 1000 alin. 3 Cod Civil bineînțeles dacă sunt îndeplinite condițiile generale și cele specifice ale răspunderii.
Comitenții sunt acele persoane care încredințează funcții altora în timp ce prepușii sunt persoanele care primesc funcțiile încredințate de comitenți.
Noțiunea de comitent trebuie să fie avută în vedere în înțelesul cel mai larg, cuprinzând atât persoanele fizice cât și persoanele juridice de drept privat sau de drept public. În acest sens s-a făcut precizarea că „statul, județele, comunele, instituțiile care depind de administrațiile publice, societățile comerciale și orice persoană juridică sunt răspunzătoare de daunele provocate prin actele funcționarilor și prepușilor lor în exercițiul funcțiunilor ce le sunt încredințate”.
Menționăm totodată că raportul de prepușenie poate să conțină unul sau mai multe elemente de extraneitate. În acest sens art. 107 din Legea nr. 105/1992 cu privire la raporturile de drept internațional privat, prevede că: „Legea statului unde are loc un fapt juridic stabilește dacă acesta constituie un act ilicit și îl cârmuiește îndeosebi în ce privește:
capacitatea delictuală;
condițiile și întinderea răspunderii;
cauzele de limitare sau de exonerare de răspundere și de împărțire a răspunderii între autor și victimă;
răspunderea comitentului pentru fapta prepusului;
natura daunelor care pot să dea loc la reparație;
modalitățile și întinderea reparației;
transmisibilitatea dreptului la reparație;
persoanele îndreptățite să obțină reparația pentru prejudiciul suferit.”
Referitor la noțiunea de prepus în literatura juridică s-a arătat că ea „are o accepție foarte largă, cuprinzând atât varietatea ocupațiilor intelectuale cât și a celor manuale pe care omul nu poate să le îndeplinească singur în activitatea sa.”
În legătură cu aceasta, alți autori susțin că ar fi de acord doar cu prima parte a susținerii (noțiunea de prepus cuprinde varietatea ocupațiilor intelectuale și manuale) însă aceeași autori nu sunt de acord cu faptul că acele ocupații pe care omul le-ar putea exercita singur nu ar putea să formeze și obiectul raportului de prepușenie. Se consideră că într-o economie de piață, există ocupații care pot fi realizate fie singur, adică individual, fie în cadrul unui raport de prepușenie. Astfel, un medic își poate exercita activitatea atât în cabinetul său particular, cât și, dacă apreciază că e mai convenabil, ca salariat al unei unități sanitare. Se mai adaugă faptul că, aceeași persoană poate să exercite una și aceeași ocupație atât în calitate de prepus, în cadrul unui raport de muncă, cât și în mod individual, după orele de program impuse de comitent, în cadrul unei activități particulare.
Raportul de prepușenie este definit ca un raport de subordonare dintre prepus și comitent în cadrul căruia comitentul a încredințat o funcție prepusului, funcție pe care acesta din urmă a acceptat să o primească.
Condiția raportului de subordonare este îndeplinită în toate cazurile în care o persoană (comitentul) are puterea, autoritatea (totodată și obligația) de a dirija, supraveghea și controla activitatea unei alte persoane (prepus), activitate desfășurată în cadrul funcțiilor încredințate.
În legătură cu raportul de subordonare, mai trebuie precizat că el trebuie să existe în momentul săvârșirii faptei cauzatoare de prejudicii de către prepus. Această situație nu trebuie înțeleasă restrictiv, în sensul că exact în acel moment comitentul trebuia să-i fi dat ordine și să fi supravegheat ori controlat activitatea prepusului, ceea ce trebuie luat în considerare nu este însă faptul concret de a fi dat, într-un anumit caz și moment, astfel de ordine și instrucțiuni, ci puterea de a le emite și difuza, de a îndruma activitatea prepusului, desigur relativ la funcțiile în care comitenții folosesc prepușii lor.
3.2. Temeiurile de naștere a raportului de prepușenie
3.2.1.Contractul de muncă
Cel mai adesea raportul de prepușenie se naște din contractul de muncă, din care se nasc raporturi juridice cărora le este specifică subordonarea, în procesul desfășurării activității, a persoanei încadrate în muncă față de unitatea la care este încadrată. Existența contractului de muncă face numai să prezume, până la proba contrarie, existența raportului de prepușenie.
Legislația tranziției la economia de piață din țara noastră impune observației o nouă realitate cu privire la subiectele de drept care pot avea calitatea de comitent izvorâtă din contractul de muncă. În categoria comitenților se vor încadra: regiile autonome (constituite potrivit Legii nr. 15/1990 privind reorganizarea unităților economice de stat ca regii autonome și societăți comerciale), societățile comerciale (reglementate de Legea nr. 15/1990 și Legea nr. 31/1990 cu privire la societățile comerciale), societățile agricole (constituite în temeiul Legii 36/1991 referitoare la societățile agricole și la alte forme de asociere în agricultură).
Dobândesc calitatea de comitent, alături de noile entități juridice amintite, și orice alte persoane fizice sau juridice ori de câte ori ele ocupă în contractul de muncă poziția juridică a celui care angajează.
Elementul esențial al raportului existent între prepus și comitent este raportul de subordonare de prepușenie care creează drepturi și obligații corelative între părți, de regulă, natura juridică a acestei relații ținând de dreptul muncii, fiind concretizat într-un contract individual de muncă.
Cu alte cuvinte între angajator și angajat trebuie să existe raporturi juridice de muncă. Raporturile juridice de muncă sunt acele relații sociale reglementate de normele juridice ce iau naștere între o persoană juridică (de regulă) și o persoană fizică, drept efect al prestării unei anumite munci în folosul primei părți care la rândul ei se obligă să plătească o remunerație și să creeze posibilități pentru desfășurarea acelor activități.
Aceste raporturi individuale de muncă se împart în două categorii: raporturi tipice și raporturi atipice. Raporturile tipice sunt acelea care rezultă din încheierea unui contract individual de muncă. Tot în această categorie se încadrează și raporturile juridice de muncă privind persoanele care îndeplinesc funcții cu caracter militar, membrii cooperativelor meșteșugărești și societățile agricole. În categoria formelor atipice se încadrează raporturile juridice rezultate din contractul de ucenicie la locul de muncă reglementat în art. 205-213 Codul Muncii.
Art. 14 Codul Muncii definește noțiunea de angajator ca fiind „persoana fizică sau juridică ce poate, potrivit legii, să angajeze forță de muncă pe bază de contract individual de muncă”.
În concepția legiuitorului prin angajator ca persoană juridică sau subiect colectiv de drept trebuie să înțelegem, în principiu, ministerele și alte organe de specialitate ale administrației publice centrale, autoritățile administrative autonome (Banca Națională a României, Societatea Română de Radiodifuziune, Societatea Română de Televiziune), regiile autonome, societățile comerciale, instituțiile bugetare.
Alți autori consideră că poate încheia un contract individual de muncă, în calitate de persoană juridică angajatoare, în afara celor arătate și:
societățile agricole, constituite în temeiul Legii nr. 36/1991;
unitatea sau societatea de asigurări;
asociațiile sau fundațiile constituite în temeiul OG nr. 26/2000;
orice altă persoană juridică publică sau privată, constituită potrivit Decretului nr. 31/1854 sau a unor legi speciale (partide politice, sindicate, patronate, culte religioase).
După cum am văzut, art. 14 Codul Muncii dă posibilitatea și persoanelor fizice de a avea calitatea de angajator, cu condiția respectării regulilor de drept comun privind capacitatea de a încheia un contract individual de muncă în calitate de angajator și anume la împlinirea vârstei de 18 ani.
Cel de-al doilea subiect al raportului juridic de muncă, în ipoteza raportului de prepușenie, este salariatul (angajatul) prepus, cu privire la care Codul civil în art. 1000 alin. 3 nu prevede condiții privind capacitatea juridică a persoanei care se încadrează în muncă.
Potrivit art. 10 Codul Muncii, prin salariat se înțelege acea „persoană fizică care se obligă să presteze muncă pentru și sub autoritatea unui angajator, persoană fizică sau juridică, în schimbul unei remunerații denumite salariu”.
Capacitatea persoanei fizice de a încheia valabil un contract individual de muncă se dobândește la împlinirea vârstei de 16 ani (art. 13 alin. 1 Codul Muncii și art. 10 Decretul 31/1954). „Persoana fizică poate încheia un contract de muncă în calitate de salariat și la împlinirea vârstei de 15 ani, cu acordul părinților sau al reprezentanților legali, pentru activități potrivite cu dezvoltarea fizică, aptitudinile și cunoștințele sale, dacă astfel nu-i sunt periclitate sănătatea, dezvoltarea și pregătirea profesională” (art. 13 alin. 2 Codul Muncii).
Nu pot, așadar, încheia contracte individuale de muncă, și deci, nu pot avea calitatea de prepuși, minorii sub 15 ani și nici alienații și debilii mintali puși sub interdicție judecătorească (indiferent de vârstă), datorită lipsei capacității juridice și a discernământului necesar.
În cazul cetățenilor străini (persoanelor care nu au cetățenia română) și al apatrizilor, care se încadrează în muncă se aplică, de regulă, potrivit O.U.G. nr. 194/12.12.2002 regimul aplicabil cetățenilor proprii, dobândind astfel calitatea de prepuși.
De regulă, o persoană fizică încheie un singur contract individual de muncă. Reglementările legale în vigoare, în speță art. 35 Codul Muncii care a abrogat Legea nr 2/1991 privind cumulul de funcții, permite ca salariatul să încheie câte un asemenea contract, în mod concomitent, cu doi sau mai mulți angajatori: „Orice salariat are dreptul de a cumula mai multe funcții, în baza unor contracte individuale de muncă, beneficiind de salariul corespunzător pentru fiecare dintre acestea”.
În această situație persoanele care cumulează mai multe funcții au obligația să aleagă unde vor avea funcția de bază, care îi completează carnetul de muncă și îi achită toate celelalte drepturi pecuniare. Această unitate este cea care îi va reține salariatului contribuția pentru ajutorul de șomaj și pentru pensia alimentară.
Problema care se pune este, în contextul analizelor noastre, de a ști ce se întâmplă dacă un asemenea angajat care acumulează mai multe funcții comite un fapt ilicit cauzator de prejudicii unei terțe persoane.
Se consideră că într-o asemenea situație în primul rând trebuie să se determine în executarea căror funcții era atunci când a comis faptul ilicit cauzator de prejudicii. În raport de determinarea acestor funcții se va identifica și angajatorul care a trasat aceste activități ce urmau a fi prestate. Determinând angajatorul, se va determina și angajatul care va răspunde în temeiul art. 1000 alin. 3 Cod Civil pentru prejudiciul cauzat de prepusul său unei terțe persoane.
Uneori între contractul de muncă și raportul de prepușenie are loc o disociere, în sensul că nu întotdeauna raportul de la comitent la prepus există între subiectul care a încheiat contractul de muncă și cel încadrat pe baza acestui contract.
a) O primă astfel de ipoteză este aceea a detașării în muncă. Potrivit art. 45 Codul Muncii: „detașarea este actul prin care se dispune schimbarea temporară a locului de muncă din dispoziția angajatorului, la un alt angajator, în scopul executării unor lucruri în interesul acestuia”.
În acest caz pentru stabilirea raportului de prepușenie trebuie avută în vedere nu întreprinderea cu care cel detașat a încheiat contractul de muncă, ci trebuie să se determine întreprinderea la care s-a făcut detașarea și care a încredințat funcția prin îndeplinirea căreia a fost săvârșită fapta cauzatoare de prejudicii. Interesează așadar cine execută efectiv îndrumarea, supravegherea și controlul activității, cine direcționează efectiv activitatea prepusului.
În această ordine de gândire s-a considerat că și în cazul în care o întreprindere a închiriat alteia un utilaj însoțit de deservantul său, calitatea de comitent a deservantului se transferă, odată cu paza juridică a utilajului, la întreprinderea care, primind cu chirie utilajul, dispune asupra lucrărilor ce urmează a se executa și are datoria să exercite îndrumarea și supravegherea modului în care acestea se execută.
Practica judecătorească nu este de acord cu această soluție a doctrinei, edificatoare fiind în acest sens o decizie a Curții de Apel Ploiești de respingere a recursului formulat de Filiala RENEL, considerând că răspunderea solidară în calitate de comitent cu salariatul (conducătorul auto), revine RENEL-ului, deoarece contractul de închiriere încheiat de RENEL și S.C. ELCO S.A. nu a schimbat raportul de prepușenie inițial dintre RENEL și conducătorul auto, de vreme ce utilajul și deservantul au fost puși doar la dispoziția societății locatare, obligația de supraveghere a utilajului și a comportării deservantului, rămânând, potrivit protocolului încheiat, în sarcina RENEL-ului.
În concluzie „unitatea care a încheiat contractul de muncă cu autorul faptei ilicite nu răspunde în calitate de comitent, în cazul în care dovedește că fapta a fost săvârșită în momentul în care activitatea făptuitorului era îndrumată, supravegheată și controlată de o altă unitate”.
b) O a doua categorie de cazuri în care avem de-a face cu o disociere a raportului de prepușenie față de contractul de muncă decurge din natura specifică a executării unor profesii, din autonomia pe care o implică executarea profesiilor menționate. Avem în vedere situația medicului și a modalităților specifice de executare a profesiei sale, indiferent de faptul că acesta lucrează la spital ori într-o altă unitate sanitară.
Deși încadrat pe bază de contract de muncă, medicul asigură asistență de specialitate (medicală) nu pe baza unor îndrumări de specialitate date de conducerea unității sanitare, ci în mod independent, pe baza pregătirii sale în profesie.
Sub aspectul asistenței medicale acordate, medicul nu este, așadar, un prepus al organizației sanitare în care este încadrat, ci răspunde singur și personal pe temeiul art. 998-999 Cod Civil și în baza art. 6 din „Principiile de bază ale statutului medicului în România” aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 220/1992 care prevede că „răspunderea ce derivă din executarea actului medical este personală”.
Medicul acționează însă, ca prepus, în acele situații în care este pusă în discuție îndeplinirea ori neîndeplinirea unor îndatoriri de serviciu care sunt stabilite prin regulamente sanitare, independent de natura tratamentului prescris, cum ar fi, de exemplu, efectuarea vizitelor și contravizitelor, respectarea programului de gărzi, etc.
Sunt autori care-și exprimă rezerva cu privire la faptul că raportul de prepușenie dintre medic și unitatea sanitară reprezintă un caz de disociere a respectivului raport față de contractul de muncă.
Se consideră că în această situație nu ne aflăm în prezența unei disocieri, ci dimpotrivă, raportul de prepușenie izvorăște din contractul de muncă al medicului.
Dacă se acceptă ideea că raportul de prepușenie al medicului poate fi recunoscut doar în situația avută în vedere, nu de o disociere este vorba ci de o limitare a domeniului de activitate a medicului în care acesta poate fi îndrumat, supravegheat, direcționat și controlat de către comitent, care nu este altul decât unitatea sanitară ce ocupă poziția angajatorului în contractul de muncă încheiat cu medicul.
În sprijinul acestei opinii potrivit căreia unitatea sanitară, parte în contractul de muncă cu medicul, poate fi trasă la răspundere în calitate de comitent atunci când medicul a cauzat cu vinovăție un prejudiciu în activitatea sa de acordare a asistenței medicale, se are în vedere și o decizie a Tribunalului Suprem, Secția Civilă, prin care admițându-se recursul extraordinar, a fost modificată decizia unui tribunal județean, în sensul obligării în temeiul art. 1000 alin. 3 Cod Civil a spitalului, în solidar cu medicul de gardă vinovat de acordarea asistenței medicale necorespunzătoare ce a determinat invaliditatea permanentă a pacientului, la plata despăgubirilor civile către victima reclamantă.
În ceea ce privește infirmierii și infirmierele, se admite că aceștia au calitatea de prepuși ai unității sanitare, astfel încât prejudiciile pe care ei le cauzează, prin executarea necorespunzătoare ori neexecutarea îndatoririlor ce le revin, vor pune în mișcare, pe lângă propria lor răspundere întemeiată pe prevederile art. 998-999 Cod Civil și răspunderea unității sanitare, în calitate de comitent pe temeiul art. 1000 alin. 3 Cod Civil.
În ipoteza reorganizării persoanei juridice angajatoare, nu se vor ridica probleme deosebite privind determinarea comitentului, întrucât unitatea cesionară va prelua, în tot sau în parte, drepturile și obligațiile unității cedente, inclusiv drepturile și obligațiile rezultate din contractele individuale de muncă preexistente. În consecință, va avea calitatea de comitent unitatea cesionară a cărei răspundere va fi angajată în vederea reparării daunei pricinuite de prepusul care ab initio nu a avut raporturi de prepușenie cu ea ci cu unitatea cesionară – reorganizată.
3.2.2. Situația militarului în termen
Probleme deosebite se ridică în privința raporturilor juridice de muncă relative la persoanele care îndeplinesc funcții cu caracter militar. Se pune problema dacă între militarul de carieră și unitatea militară există raporturi de prepușenie în sensul cerut de dispozițiile art. 1000 alin. 3 Cod Civil.
Plecând de la ideea că militarul activ – de carieră – nu are încheiat cu „unitatea” unde își desfășoară activitatea un contract individual de muncă, prevederile art. 1000 alin. 3 Cod Civil par a prima analiză a nu fi aplicabile.
Totuși au existat situații în practica judiciară când instanțele de judecată au pronunțat soluții prin care este instituită răspunderea civilă delictuală a comitentului (unitatea militară) pentru fapta ilicită cauzatoare de prejudicii săvârșită de militarul de carieră.
De aici s-a ajuns ca în doctrină să se exprime două opinii divergente.
Într-o primă opinie, se neagă militarului care se află în executarea serviciului militar obligatoriu calitatea de prepus deoarece el nu îndeplinește serviciul în temeiul unui acord între părți și nici în interesul unității militare, ci în baza unei obligații legale ce revine fiecărui cetățean în virtutea prevederilor constituționale.
Într-o altă opinie se susține că raportul de prepușenie între militar și unitatea militară există, deoarece nu are relevanță modul cum se naște un raport de prepușenie ci important pentru angajarea răspunderii comitentului este ca el să direcționeze, să controleze și să supravegheze activitatea prepusului, condiție care este realizată în cazul militarului în termen.
În sprijinul acestei opinii se aduce și practica judiciară, și anume o speță, în care un militar în termen, în timpul executării serviciului de pază, a părăsit postul și, folosind arma din dotare, a rănit o persoană, instanța a apreciat ca fiind întemeiată obligarea în solidar cu inculpatul, a Ministerului Administrației și Internelor, în calitatea acestuia de parte responsabilă civilmente.
Se subliniază, în argumentarea acestei ultime opinii, că în nici o altă ramură de activitate unde intervine forța umană nu rezultă mai evident raportul de subordonare, de prepușenie, decât în perioada stagiului militar desfășurat în incinta sau în exteriorul unității militare, întrucât organizarea, conducerea, controlul și supravegherea pregătirii militare se realizează prin cadrele de comandă ale unității militare.
3.2.3 Calitatea de membru al organizației cooperatiste
Cooperația, ca sistem de organizare economică, chiar dacă în agricultură ea nu mai ființează, este reglementată prin Decretul-Lege nr. 66/1990 privind organizarea și funcționarea cooperației meșteșugărești (modificată prin Legea 34/1993) și prin Legea nr. 109/1996 privind organizarea și funcționarea cooperației de consum și credit.
Săvârșirea unei fapte ilicite cauzatoare de prejudicii de către un membru cooperator (care nu are calitatea de organ al cooperativei), în timpul executării atribuțiilor de serviciu, a creat o diversitate de opinii doctrinare.
Potrivit unei opinii, cooperativa are o răspundere directă, fapta ilicită păgubitoare a cooperatorului fiind considerată fapta cooperativei, chiar dacă făptuitorul nu avea calitatea de organ al acesteia.
Potrivit altei opinii, cooperativa este chemată să răspundă pentru fapta altuia, în baza art. 1000 alin. 3 Cod Civil, cooperatorul care a produs paguba prin fapta sa ilicită fiind considerat prepusul cooperativei.
Plenul Tribunalului Suprem, prin Decizia de îndrumare nr. 8 din 5 septembrie 1968 a tranșat disputa, consacrând triumful celei de-a doua opinii. Decizia subliniază că „răspunderea comitentului pe baza raportului de prepușenie nu presupune neapărat existența unui contract de muncă, ci poate interveni și în cazul altor raporturi juridice”. Ea mai relevă că „membrii cooperatori sunt … obligați să execute lucrările încredințate și dispozițiile date” de organele de conducere ale cooperativei, iar acestea „sunt obligate să îndrumeze și să supravegheze activitatea pe care membrii o desfășoară în cadrul cooperativei”.
Decizia de îndrumare nr. 8 din 05.09.1968 își păstrează actualitatea deoarece și în sistemul legislativ aflat în vigoare, în cooperația meșteșugărească, raporturile de muncă cooperatiste au ca temei contractul de asociere, și nu contractul de muncă reglementat de Codul Muncii, iar orice raport de muncă se caracterizează prin subordonarea celui care prestează muncă, trăsătură specifică și raportului de prepușenie.
3.2.4. Contractul de mandat
Deși în principiu din contractul de mandat nu se naște un raport de prepușenie, totuși, în mod excepțional, un asemenea raport poate fi grefat pe un astfel de contract. Astfel, din mandat se poate naște un raport de prepușenie, în măsura în care prin contract se stabilește o deplină subordonare a mandatarului față de mandant, deci mandatarul nu se bucură de inițiativă și autonomie în executarea însărcinării primite și acceptă să-și desfășoare activitatea sub directa autoritate, îndrumare, control și supraveghere a mandantului.
3.2.5. Contractul de antrepriză
În principiu, din contractul de antrepriză nu se naște un raport de prepușenie deoarece antreprenorul, care s-a angajat să execute o anumită lucrare, nu este subordonat beneficiarului lucrării, el bucurându-se de o deplină autoritate în îndeplinirea obligațiilor asumate. Așa fiind, este exclusă posibilitatea ca beneficiarul lucrării să fie chemat la răspundere civilă delictuală în temeiul art. 1000 alin. 3 Cod Civil. Se admite însă că, în măsura în care, în cazuri excepționale antreprenorul renunță la autonomia sa înțelegând să se subordoneze în activitatea sa autorității beneficiarului lucrării, contractul de antrepriză dă naștere unui raport de prepușenie.
3.2.6. Contractul locațiune
Ca principiu nu există un raport de prepușenie nici între locator și locatar, astfel încât locatorul nu poate fi ținut să răspundă pentru prejudiciile cauzate de chiriaș unei alte persoane, datorită faptului că, de exemplu, acel chiriaș nu a executat la timp relațiile locative care îi incumbau. Tot astfel, nu există un raport de prepușenie între chiriaș și subchiriaș, în raporturile cu proprietarul, astfel încât chiriașul pricipal nu răspunde pe temeiul art. 1000 alin. 3 Cod Civil, pentru prejudiciile aduse imobilului de către subchiriaș prin incendiere sau distrugere; în practica judiciară s-a reținut că răspunderea locatarului principal față de proprietarul imobilului va fi angajată, nu însă pe temeiul răspunderii delictuale pentru fapta altuia, ci pe temeiuri contractuale, cum sunt cele indicate în art. 1434 alin. 2 Cod Civil, conform căruia locatarul principal este răspunzător de „stricăciunile și pierderile cășunate de persoanele familiei sau de sublocatar”.
3.2.7. Există un raport comitent-prepus în cazul executării pedepsei la locul de muncă?
Codul penal, așa cum a fost modificat și completat, reglementează în art. 867-8611 executarea pedepsei la locul de muncă.
În literatura juridică de specialitate s-a pus problema dacă unitatea la care condamnatul execută pedeapsa, poate fi chemată să răspundă pentru o pagubă produsă de acesta ca urmare a săvârșirii unei infracțiuni sau a unei alte fapte ilicite în timpul executării pedepsei la locul de muncă. Problema a fost soluționată pozitiv, considerându-se că unitatea va răspunde ca parte responsabilă civilmente, în baza art. 1000 alin. 3 Cod Civil. În argumentarea soluției s-a arătat că hotărârea de condamnare este un act de natură juridică care creează un raport de subordonare, lucru care rezultă și din dispozițiile art. 864 Cod penal și din dispozițiile Legii nr. 23/1969 privind executarea pedepselor, care prevăd obligația condamnatului de a îndeplini în timpul prestării muncii toate îndatoririle ce revin personalului muncitor.
Izvorul raportului de prepușenie, în acest caz, este complex, cuprinzând acordul unității în care se va presta munca, sentința penală de condamnare și mandatul de executare a pedepsei.
În aceeași ordine de idei s-a pus și întrebarea dacă în cazul executării sancțiunii contravenționale în temeiul Legii nr. 82/1999 privind înlocuirea închisorii contravenționale cu sancțiunea obligării contravenientului la prestarea unei activități în folosul comunității (abrogată prin O.G. nr. 55/2002 privind regimul juridic al sancțiunilor prestării unei activități în folosul comunității și închisorii contravenționale), există ori nu un raport de prepușenie între persoana condamnată să execute o activitate în folosul comunității și primarul sau împuternicitul acestuia.
S-a ajuns la concluzia că există, în acest caz, un raport de subordonare, de prepușenie, care are un izvor complex: mandatul de executare, hotărârea judecătorească definitivă și consimțământul contravenientului, fără de care nu se poate emite hotărârea judecătorească.
Problema care se pune este de a ști cine va avea calitatea de comitent, „unitatea” sau primarul ori împuternicitul acestuia?
„Unitatea unde se execută sancțiunea contravențională nu poate avea calitatea de comitent întrucât nu are dreptul de supraveghere și control, atribute care sunt exercitate de primar, care are obligația să aducă la îndeplinire mandatul de executare (art. 17 alin. 2 O.G. 55/2002). Tot primarul este cel care stabilește conținutul activităților pe care le va executa contravenientul, condițiile în care se execută sancțiunea, dar și programul de lucru.
Art. 19 alin. 1 din O.G. nr. 55/2002 precizează că „supravegherea executării sancțiunii prestării unei activități în folosul comunității se asigură de către primarul localității sau de către primarii sectoarelor municipiului București, prin persoane împuternicite în acest sens, cu spijinul unității de poliție, în a căror rază teritorială se execută sancțiunea”.
Din aceste argumente rezultă că primarul și împuternicitul acestuia pot avea calitatea de comitent în condițiile art. 1000 alin. 3 Cod Civil, atunci când contravenientul a cauzat un prejudiciu prin fapta sa ilicită, în timp ce executa o sancțiune contravențională prin prestarea unei activități în folosul comunității.
3.2.8. Situația magistraților
Magistrații nu au un raport de prepușenie cu statul, deși au primit o delegație de suveranitate din partea acestuia, dar au incidentă dispozițiile art. 1000 alin. 3 Cod Civil, atunci când aceștia desfășoară acte de gestiune (lato sensu), spre exemplu, privind corpurile delicte încredințate. De asemenea, grefierii și executorii judecătorești se află în raporturi de subordonare atunci când comit sustrageri în exercitarea funcțiilor încredințate.
3.2.9. Problema raportului de prepușenie al avocatului salariat în interiorul profesiei
Problema enunțată în titlu se poate pune deoarece după apariția Legii nr. 51/1995, unii avocați își desfășoară activitatea ca avocați salarizați în interiorul profesiei, abandonând u-se concepția „colectivizării avocaturii” specifică legislației anterioare.
Ceea ce ne interesează pe noi în analizarea acestei probleme este de a ști dacă în aceste situații avocații salarizați în interiorul profesiei se află sau nu în raport de prepușenie față de cel care i-a angajat. În caz afirmativ se poate pune întrebarea cine este comitentul?
Această întrebare se poate pune deoarece în contractul de muncă al „avocatului salarizat în interiorul profesiei”, în calitate de angajator apare, după caz, cabinetul individual, cabinetele asociate sau societatea civilă profesională (cabinetul individual fiind reprezentat la încheiere contractului de muncă de către avocatul titular, iar cabinetele asociate ori societatea civilă profesională de către avocatul coordonator).
Doctrina și literatura de specialitate sunt de părere că acest raport de prepușenie există, iar comitentul este diferit în funcție de formele de exercitare a profesiei, astfel:
a) cazul „avocatului salarizat în interiorul profesiei” care a încheiat contractul de muncă cu cabinetul individual.
În acest caz trebuie să considerăm că avocatul salarizat a încheiat contractul de muncă cu titularul cabinetului individual deoarece, în pofida mențiunii din contract, acesta nu este reprezentantul cabinetului individual, în sensul pe care îl are raportul juridic de reprezentare. Angajatorul fiind deci avocatul titular al cabinetului, el este și comitent în raportul de prepușenie.
b) cazul „avocatul salarizat în interiorul profesiei” care a încheiat contractul de muncă cu cabinetele asociate.
În acest caz raportul de muncă prezintă particularitatea că în calitate de angajator apar mai multe persoane, acestea fiind avocații titulari ai cabinetelor asociate. Coordonatorul cabinetelor asociate nu este reprezentantul acestora, în sensul pe care noțiunea de reprezentare o are în drept, pentru că el nu prezintă î realitate, cabinetele asociate, acestea nefiind subiecte de drept. Se va considera că el a încheiat contractul în nume propriu și ca reprezentant al celuilalt sau celorlalți avocați titulari de cabinete care s-au asociat.
În cadrul raportului de prepușenie vom avea, deci, mai mulți comitenți, aceștia fiind titularii cabinetelor implicate în asociere. Comitenții sunt solidari nu numai cu prepusul pentru întregul prejudiciu cauzat de acesta, ci și între ei.
c) cazul „avocatul salarizat în interiorul profesiei” care s încheiat contractul de muncă cu societatea civilă profesională. Se disting aici două ipoteze:
– prima ipoteză este aceea în care societatea civilă profesională de avocați nu este persoană juridică. În această ipoteză, care este, de altfel, cea reglementată de Legea nr. 51/1995, chiar dacă în contractul de muncă figurează ca angajator societatea civilă, în realitate în poziția de angajatori trebuie să-i considerăm pe avocații societari.
– a doua ipoteză este aceea în care societatea civilă profesională de avocați a dobândit personalitate juridică.
În această ipoteză angajatorul avocatului salarizat în interiorul profesiei, fiind societatea civilă profesională care, prin recunoașterea personalității juridice a devenit subiect de drept, tot ea dobândește calitatea de comitent în cadrul raportului de prepușenie, urmând a răspunde solidar cu avocatul salarizat, pentru prejudiciile cauzate de către acesta terților prin faptele juridice ilicite.
3.2.10. Raportul de prepușenie al notarului stagiar
În art. 14 alin. 3 din Legea notarilor publici și a activității notariale (Legea nr. 36 din 12 mai 1995) se prevede că: „notarul public sau notarii publici asociați, titulari ai unui birou, pot angaja notari stagiari …”, iar în art. 20 al legii, care reglementează condițiile pentru a fi notar stagiar, la litera b) este menționată aceea de a fi „angajat într-un birou de notar public”.
Între notarul stagiar și angajatorul său existând un raport de subordonare, notarul stagiar are, desigur, calitatea de prepus al celui din urmă. În cadrul raportului de prepușenie astfel stabilit, calitatea de comitent revine, după caz, fie notarului public titular al biroului notarial, fie notarilor publici asociați, titulari ai unui birou notarial. Este așa deoarece biroul notarial nu are personalitate juridică, legea recunoscând personalitatea juridică doar Camerei Notarilor Publici (art. 26 alin. 1) și Uniunii Naționale a Notarilor Publici (art. 27).
3.2.11. Raportul juridic comitent-prepus în cazul săvârșirii infracțiunii de calomnie prin presă
În condițiile în care în urma evenimentelor din decembrie 1989 a avut loc înlăturarea cenzurii și a controlului presei, ispita libertății de exprimare i-a făcut pe unii ziariști să depășească limitele exercițiului corect al profesiunii pe care au îmbrățișat-o. Este motivul pentru care unii dintre ei au fost antrenați în procese de calomnie de către persoane care s-au simțit prejudiciate prin afirmațiile, în vădit dezacord cu realitatea, apărute în presă pe seama lor.
Calomnia prin presă este o variantă a infracțiunii de calomnie prevăzută în Codul Penal.
Analiza acestei infracțiuni a prilejuit doctrinei juridice și cercetarea chestiunii răspunderii civile delictuale ce ar putea deriva din comiterea ei. În acest context a fost analizat raportul comitent-prepus. S-au formulat, astfel, unele întrebări: „Cine anume este comitentul căruia îi revine răspunderea civilă alături de prepusul autor al calomniei prin presă?” și „Prin ce anume se caracterizează calitatea de prepus, în cazul special al calomniei prin presă?”.
Răspunsul la prima întrebare a fost găsit în conținutul art. 30 alin. 8 din Constituția României, conform căruia: „Răspunderea civilă pentru informația sau creația adusă la cunoștință publică revine editorului sau realizatorului, autorului, organizatorului manifestării artistice, proprietarului mijloacelor de multiplicare, al postului de radio sau de televiziune, în condițiile legii”.
Analiza textului a permis concluzia că toți cei menționați în cuprinsul lui, cu excepția autorului, sunt comitenți.
Conținutul textului reprodus nu permite însă să se determine când autorul are calitatea de prepus, adică determinarea cercului de persoane care, având calitatea de autor o au și pe aceea de prepus.
Observându-se că pentru noțiunea de comitent, textul art. 30 alin. 8 din Constituție folosește mai mulți termeni (editor, realizator, organizator al manifestării artistice, proprietar al mijloacelor de multiplicare, al postului de radio sau televiziune), iar pentru aceea de prepus doar un singur termen – pe acela de „autor” – s-a arătat că în materie de calomnie prin presă, autor este desigur ce căruia îi aparțin afirmațiile considerate calomnioase, care poate fi unul dintre ziariștii care fac parte din personalul angajat al ziarului, sau un colaborator extern, tot ziarist, care fără să facă parte din personalul ziarului publică producții proprii – articole, reportaje, cronici, etc. – în ziarul respectiv.
Într-o asemenea situație raportul de la comitent șa prepus este clar, neîndoielnic și răspunderea comitentului va funcționa.
În schimb, raportul comitent-prepus a fost negat în ipoteza unei emisiuni transmise în direct, în care participantul la o emisiune în direct face afirmații improvizate, cu caracter calomnios, considerându-se că proprietarul, realizatorul sau organizatorul nu trebuie să răspundă pentru fapta celui care dă glas unor afirmații calomnioase care nu puteau fi nici prevăzute, nici împiedicate.
3.2.12. Situația organizatorului sportiv
Răspunderea civilă delictuală a organizatorului sportiv poate fi angajată, în temeiul dispozițiilor art. 1000 alin. 3 Cod Civil în ipoteza inexistenței unui raport juridic contractual.
Legea nr. 69/2000 în art. 21 alin. 1 menționează structurile sportive existente în România. Astfel, cluburile sportive sunt unități cu personalitate juridică și statut propriu, care au menirea de a organiza și desfășura activități sportive de performanță. Asociațiile sportive sunt tot structuri sportive, dar fără personalitate juridică, care se pot constitui ca societăți civile particulare.
Probleme, în materia care face obiectul cercetării noastre, se ridică în ipoteza în care o persoană fizică, membru al asociației sportive, cauzează un prejudiciu altora, întrucât în ipoteza contractelor de societate civilă se respectă principiul egalității juridice a părților, deci, nu există raporturi de subordonare între asociația sportivă organizatoare și „prepus”.
În consecință, răspunderea asociației sportive organizatoare de competiții sportive se apreciază de la caz la caz, în raport de existența unui raport de prepușenie, care se fundamentează pe darea unor instrucțiuni, direcțiuni și îndrumări persoanei fizice.
Se susține, de asemenea, că federația sportivă națională, cu personalitate juridică, va răspunde, în calitate de comitent, în situația în care aceasta organizează în mod direct competiția sportivă. Dacă o astfel de competiție este organizată de către un club sau o asociație sportivă, care sunt afiliate federației, și organizează direct competiții sportive calitatea de comitent revine clubului, persoană juridică, respectiv asociaților societari ai asociației fără personalitate juridică.
3.2.13. Prepușenia ocazională
În doctrina de specialitate se mai discută și despre așa-zisa prepușenie ocazională care poate să existe indiferent de existența unui contract prealabil între comitent și prepus, ipoteză în care victima prejudiciului va avea sarcina de a proba existența acestor legături.
Sunt date ca exemple raporturile care se stabilesc în familie, între soți, între părinte și copil, între concubini, între școală și elevul căruia i s-a trasat o anumită sarcină.
În privința unor asemenea raporturi juridice de prepușenie alți autori au anumite rezerve, bazându-se pe unele argumente legale și doctrinare. Au fost invocate în acest sens două argumente legale. Astfel, art. 44 alin. 1 din Constituție precizează că: „Familia se întemeiază pe căsătoria liber consimțită între soți și pe egalitatea acestora și pe dreptul și îndatorirea părinților de a asigura creșterea, educația și instruirea copiilor”. De asemenea, art. 1 alin. 4 din Codul Familiei dezvoltă prevederile constituționale astfel: „În relațiile dintre soți, precum și în exercițiul drepturilor față de copii, bărbatul și femeia au drepturi egale”.
În consecință, se consideră că acolo unde relațiile între persoanele fizice sunt bazate pe principiul egalității lor juridice, nu se poate accepta existența unor relații de subordonare, de prepușenie.
Cu titlu de excepție, se acceptă aceste relații de prepușenie, dar numai dacă, se referă la raporturi existente între soți sau soții și copiii acestora, în ipoteza în care își desfășoară activitatea în asociații familiale, constituite în baza Legii nr. 507/2002 privind desfășurarea activității economice de către persoanele fizice.
În susținerea ideii de prepușenie ocazională și practica judiciară în materie își menține poziția în sensul aprecierii de la caz la caz a existenței relațiilor de subordonare existente între prepus și comitent. Astfel, într-o decizie de speță, instanța de judecată a apreciat că există raporturi de prepușenie între comitentul (proprietarul oilor) și prepusul (șef de stână), întrucât între cei doi s-a încheiat un contract consensual, pe durată determinată, fixându-se salariul și stabilindu-se drepturile și obligațiile reciproce, inclusiv de reparare a eventualelor pagube pricinuite altora, cu ocazia executării îndatoririlor trasate.
3.2.14. Raportul de prepușenie este o chestiune de drept sau de fapt?
Problema dacă raportul de prepușenie este o chestiune de drept sau de fapt este controversată în doctrina juridică.
Unii autori opinează că raportul de prepușenie este o chestiune de fapt.
Astfel, profesorul Francisk Deak a susținut că „raportul de subordonare este o chestiune de fapt” învederând că „existența lui poate fi constatată și în afara oricărui raport contractual”. Referindu-se la contractul de muncă, autorul susține că el „dă naștere unui raport de subordonare chiar dacă n-a fost constatat printr-un înscris ori a fost desfăcut (fie și cu efect retroactiv) și chiar dacă contractul este nul”. Dacă se constată, în toate aceste situații că, în fapt, raportul de subordonare a existat, răspunderea comitentului poate fi angajată. Opinia autorului este apoi exemplificată cu situația copilului minor sau major care îndeplinește anumite funcții încredințate de tatăl său, devenind prepusul acestuia din urmă, cât și situația soților care pot deveni, fiecare, prepusul celuilalt.
Se mai arată apoi deși o persoană îndeplinește benevol o anumită muncă, fără a fi retribuită, neavând calitatea de angajat, cum ar fi bibliotecarul voluntar, persoană care participă la o muncă în mod voluntar, ea poate fi prepus „dacă se constată că, în fapt, a existat raportul de subordonare față de persoana pentru care a îndeplinit munca încredințată”. Menționând că „raportul de subordonare este o chestiune de fapt, se consideră că poate rezulta și dintr-o situație ilicită, dându-se în acest sens exemplul șefului unei bande de hoți, care este comitent în raport cu oamenii săi, autorul conchizând prin faptul că „este mai indicat a se vorbi despre puterea, autoritatea iar nu despre <<dreptul >> comitentului de a dirija, supraveghea și controla activitatea prepusului”.
Alți autori, dimpotrivă, văd în raportul de prepușenie o chestiune de drept. Aceștia consideră că „puterea de a da directive prepusului, de a-l supraveghea și de a-l controla trebuie să existe în persoana comitentului la data săvârșirii faptei ilicite. Este, însă, fără importanță dacă, în fapt, acest drept a fost sau nu exercitat la acea dată”.
Examinarea celor două opinii și a argumentului lor îndeamnă literatura de specialitate să aprecieze că relația dintre ele nu este una de contradicție insolubilă, așa cum par să acrediteze promotorii lor. Cel puțin în parte, contrapunerea celor două teze se pare oarecum forțată, artificială, socotindu-se că fiecare dintre ele conține elemente valoroase ce pot fi conjugate, în folosul unei mai corecte înțelegeri a raportului juridic comitent-prepus.
Desigur, prepușenia este întotdeauna o chestiune de drept în sensul că legea leagă producerea unor efecte juridice de împrejurarea că, în cadrul raportului de subordonare, persoana căreia i s-a încredințat funcția cauzează printr-o faptă ilicită un prejudiciu unui terț; legea impune comitentului să răspundă pentru un asemenea prejudiciu.
Este însă la fel de adevărat că nu întotdeauna puterea, autoritatea comitentului echivalează cu un drept al acestuia de a dirija, supraveghea și controla activitatea prepusului. Despre un asemenea drept se poate vorbi doar atunci când puterea, autoritatea comitentului își află temeiul într-o situație juridică licită, altfel spus, atunci când izvorul suportului de prepușenie este expresia unei asemenea situații. Când raportul de prepușenie își află izvorul într-o situație juridică ilicită – ceea ce e pe deplin posibil, deoarece art. 1000 alin. 3 Cod Civil nu distinge – puterea, autoritatea comitentului există, fără a-i conferi acestuia dreptul de a dirija, supraveghea și controla pe prepus. Într-o asemenea situație acordul prepusului de a primi funcția încredințată nu conferă legitimitate puterii, autorității comitentului. El are doar valoarea de element probatoriu în sensul existenței subordonării. Împrejurarea că un angajator își exercită puterea, autoritatea față de angajat, în baza unui contract de muncă lovit de nulitate, nu permite să se susțină că el are dreptul de a-l dirija, supraveghea și controla. Dimpotrivă, el are obligația de a curma o situație contrară legii.
Împrejurarea că șeful unei bande de hoți își exercită o putere, o autoritate asupra membrilor bandei, nu conferă dreptul acestuia de a-i dirija, controla, supraveghea. A raționa altfel ar însemna recunoașterea dreptului de a contribui la protejarea, eficientizarea, perfecționarea unei activități infracționale.
Secțiunea 4 – Fundamentarea răspunderii comitenților pentru faptele ilicite ale prepușilor
În Codul civil nu există un text legal care să ne indice fundamentul răspunderii comitentului pentru fapta prepusului. Tocmai de aceea vom încerca să răspundem la întrebarea de ce răspunde comitentul pentru fapta prepusului său?
În practica judecătorească și în literatura de specialitate au fost exprimate diferite opinii cu privire la temeiurile răspunderii comitentului pentru fapta prepusului său.
4.1. Teoria prezumției legale de culpă
Conform acestei teorii, răspunderea comitentului se întemeiază pe culpa în alegere (culpa in eligendo) ori pe culpa în alegere unită cu culpa în supraveghere (culpa in vigilando).
În acest sens Tribunalul Municipiului București, printr-o decizie a sa a dispus că „răspunderea comitentului pentru fapta prepusului există și în cazul în care autovehiculul implicat în accident, pe care îl avea în primire prepusul în calitatea sa de angajat al comitentului, a fost folosit de către prepus și după terminarea programului de lucru, întrucât din cauza lipsei de supraveghere și a neatenției comitentului în alegerea prepusului, comitentul a creat premisele săvârșirii faptei prejudiciabile.
Această teorie a fost susținută în dreptul nostru cu deosebire în jurul anului 1960. Inițial s-a considerat că ar fi vorba despre o prezumție relativă de culpă, susceptibilă, deci, de a fi răsturnată prin proba contrară. Teoria a evoluat apoi spre ideea unei prezumții absolute de culpă în supraveghere, pornindu-se de la realitatea că, în condițiile sistemului de recrutare și încadrare a forței de muncă, nu se poate vorbi de o culpă în alegere din partea comitentului. Cel mai adesea comitentul este o societate comercială, iar încadrarea personalului se face, de regulă, prin concurs. Comitentului i s-ar putea reproșa insuficiența în supraveghere, îndrumare, control, manifestată în conducerea activității prepusului.
Teoria a fost sever criticată. S-a arătat că tocmai faptul pentru care este prezumat în culpă comitentul lipsește de cele mai multe ori, deoarece, în realitate, comitentul nu are posibilitatea practică de a-și supraveghea neîntrerupt prepușii. Pe de altă parte, dreptul de regres al comitentului împotriva prepusului pentru a-și recupera prejudiciul încercat plata despăgubirii către victimă nu-și poate găsi explicație, el neconciliindu-se cu prezumția irefragabilă de culpă ce apasă pe umerii comitentului. Culpa proprie a comitentului nu ar avea deci cum să justifice un drept de regres împotriva prepusului, recunoscut comitentului. Apoi, argumentele decisive ce se opun acestei teorii rezidă, pe de o parte, în faptul că prezumția irefragabilă de culpă a comitentului nu poate fi încadrată în categoria prezumțiilor absolute de culpă pe care le prevede art. 1202 din Codul Civil, iar pe de altă parte, chiar ideea unei prezumții de culpă este înlăturată prin faptul că se refuză proba contrară.
4.2. Teoria care consideră culpa prepusului ca fiind culpa comitentului
Pentru a se salva explicația răspunderii comitentului pe ideea culpei acestuia s-a susținut că, față de terți, culpa prepusului reprezintă chiar culpa comitentului.
Este, și aceasta, o teorie criticabilă deoarece culpa, fiind un element psihic, deci personal, nu poate trece de la o persoană la alta. Pe de altă parte, dacă prin absurd s-ar admite că acest lucru ar fi posibil, regresul comitentului împotriva prepusului nu și-ar mai afla vreo justificare, de vreme ce culpa prepusului ar dispărea prin absorbirea ei de către comitent.
4.3. Teoria reprezentării comitentului de către prepus
O altă fundamentare care și-a găsit un anumit ecou în practica judecătorească a fost aceea că prepusul acționează ca un adevărat mandatar al comitentului, și deci fapta sa ilicită este fapta comitentului însuși. Această fundamentare este susceptibilă de foarte importante rezerve.
Mai întâi, nu poate fi vorba de mandat și de reprezentare decât în cazul actelor juridice, și nu în cazul faptelor juridice, cum sunt faptele ilicite cauzatoare de prejudicii.
În al doilea rând, răspunderea comitentului este o răspundere pentru fapta altuia și nu o răspundere pentru fapta proprie; chiar dacă în fundamentarea acestei răspunderii se face referire la o prezumție de culpă în sarcina comitentului, aceasta se referă la faptul că el nu a înlăturat posibilitatea săvârșirii de către prepus, a faptei ilicite direct cauzatoare de prejudicii.
4.4. Teoria răspunderii comitentului fundamentată pe ideea de risc
Conform acestei teorii, ce a fost prima dată elaborată în dreptul german iar apoi, în dreptul francez, răspunderea comitentului are ca fundament ideea de risc, justificându-se prin împrejurarea că el, respectiv comitentul este cel care trage foloasele activității desfășurate de prepus, așa încât, în conformitate cu principiul „ubi emolumentum ibi omus”, trebuie să suporte și urmările nefavorabile ale activității prepusului său. Teoria este cunoscută sub denumirea de teoria riscului profit.
Încercarea fundamentării răspunderii comitentului pe ideea de risc cunoaște și o altă variantă, denumită teoria riscului de activitate. Conform acesteia, unde există autoritatea se află și riscul reparării prejudiciilor produse în cadrul activităților desfășurate de cei subordonați. Altfel spus, comitentul trebuie să suporte riscul activității prepușilor săi, deoarece prejudiciul a fost cauzat de extinderea prin prepuși a activității sale proprii.
Teoria riscului a fost socotită ca fiind criticabilă în ambele sale variante, aducându-i-se obiecțiunea că ea lasă fără explicație dreptul recunoscut unanim comitentului de a formula acțiune în regres împotriva prepusului cu scopul de a obține obligarea acestuia la restituirea integrală a despăgubirii achitate victimei.
În plus, teoria riscului de activitate, privită izolat, este neîndestulătoare, deoarece lasă fără răspuns și alte întrebări, cum este aceea a justificării faptului că un comitent răspunde pentru prepusul său chiar dacă acesta îi face un serviciu benevol, și chiar dacă este vorba de un comitent ocazional.
4.5. Teoria garanției
Teoria aceasta are meritul de a armoniza răspunderea comitentului cu posibilitatea acestuia de a promova, împotriva prepusului vinovat de producerea pagubei, acțiunea în regres.
Deși ideea garanției, ca fundament al răspunderii comitentului, s-a impus destul de târziu, devenind astăzi dominantă atât în literatura noastră de specialitate cât și în cea străină, fiind însușită și de practica judiciară, fără rezerve, ea a fost evocată și susținută izolat în literatura noastră juridică mai veche.
Potrivit acestei teorii, legea a instituit răspunderea comitentului în calitate de garant al intereselor victimelor prejudiciate, cu scopul ca ele să obțină o reparare integrală și promptă a prejudiciului și să fie ferite de pericolul insolvabilității eventuale a prepusului.
De obicei, prepusul trăiește din câștiguri din munci periodice, care, în principiu sunt, în parte, neurmăribile. Așadar, cel mai adesea, prepusul nu are mijloacele necesare pentru a asigura victimei o reparațiune integrală efectivă și actuală.
Este rațiunea pentru care, într-un interes general, Codul din 1864 prin art. 1000 alin. 3, face din comitent cauțiunea legală a celui care a suferit urmările negative ale activității profesionale ale acestuia, întrucât o asemenea activitate s-ar manifesta prin prepușii săi.
Este vorba, așadar, despre faptul că pentru fundamentarea răspunderii comitentului pe ideea de garanție s-a făcut apel la răspunderea contractuală din care s-a luat numai ideea de garanție, nu și instituția fidejusiunii (cauțiunii), comitentul fiind un codebitor solidar care nu poate invoca nici beneficiul discuțiunii și nici beneficiul diviziunii (dacă sunt mai multe).
În doctrina juridică s-au formulat două opinii cu privire la suportul ideii de garanție.
Astfel, conform tezei garanției subiective, ideea de garanție nu poate fi detașată de ideea de greșeală a comitentului, greșeală pe care garanția nu o înlocuiește, ci dimpotrivă, are loc o asociere a acestora, producându-se între ele o conjugare și o complinire. Se consideră că este așa deoarece, în cele mai multe cazuri, prezența unor lipsuri în exercitarea de către comitenți a atributelor de îndrumare, control și supraveghere explică săvârșirea de către prepuși a unor fapte ilicite producătoare de prejudicii.
Potrivit teoriei garanției obiective, ideea de garanție este desprinsă de ideea de culpă a comitentului, garanția justificându-se pe riscul de activitate sau profit. Conform unei versiuni a acestei teorii, se neagă orice legătură între garanție și vinovăție sau între garanție și riscul de activitate sau profit, susținându-se că în lipsa unui sistem de asigurare care să treacă riscurile asupra colectivității, este echitabil ca răspunderea comitentului să fie antrenată prin repartizarea pe umerii acestuia a sarcinii avansării despăgubirilor către victimă și a suportării eventualei insolvabilități a prepușilor, motivat de realitatea că tocmai comitentul este acela care dispune de mijloacele materiale necesare îndeplinirii unei asemenea sarcini.
4.6. Considerații privind fundamentarea răspunderii comitentului pe ideea de garanție asociată cu ideea de risc
În lucrările de specialitate se susține că „temeiurile dispoziției art. 1000 alin. 3 Cod Civil sunt multiple și complexe. Răspunderea derogatorie a comitentului este o formă tehnică care dă expresie unei obligații legale de garanție, întemeiată pe principiul riscului de activitate, iar nu pe acela al riscului-profit, obligație de garanție care poate lua naștere numai sub condiția ca o greșeală să poată fi imputată prepusului”.
Se observă că autorul fundamentează răspunderea comitentului pe un temei complex constând în ideea de garanție unită cu ideea riscului de activitate.
Justificarea opțiunii sale pentru acest temei complex, autorul o găsește în aceea că „nici teoria garanției, singură, nu ar putea să fundamenteze prevederile art. 1000 alin. 2, căci, de îndată ce am voi să vedem în comitent numai o cauțiune legală, s-ar pune întrebarea de ce tocmai comitentul a fost ales de legiuitor pentru a purta sarcina garanției, întrebare la care, numai teoria riscului de activitate ne permite să răspundem în chip mulțumitor”.
Și alți autori realizează îmbinarea în cadrul fundamentului răspunderii prevederilor art. 1000 alin. 3 Cod Civil a ideilor de garanție și de risc.
Astfel, aceștia, după ce învederează că ideea riscului este combătută de doctrină, care admite teza răspunderii fundamentate pe garanție cu argumentul judicios că după despăgubirea victimei comitentul dispune de acțiunea în regres împotriva prepusului, se întreabă dacă o garanție își poate găsi rațiunea de existență altfel decât în vederea unui risc, pentru a fi posibilă disocierea garanției de ideea riscului ca să poată funcționa ca fundamente deosebite ale răspunderii civile. Or, de vreme ce răspunderea comitentului pentru fapta prepusului este înfățișată sub aspectul unei garanții date eventualei victime a faptului ilicit prejudiciabil, este evident că ideea de garanție o implică pe aceea de risc, întrucât garanția funcționează pentru riscul posibil.
Este vorba despre riscul victimei, aceasta rezultând doar ținând seama de faptul că în opinia sa „ideea de garanție o implică pe aceea de risc”, iar garanția este „data eventualei victime a faptului ilicit prejudiciabil”.
CAPITOLUL IV – CONDIȚIILE ȘI EFECTELE RĂSPUNDERII COMITENTULUI PENTRU FAPTA PREPUSULUI
Secțiunea 1 – Condițiile generale ale răspunderii comitentului (de drept comun)
Pentru a putea fi antrenată răspunderea comitentului pentru fapta prepusului, în baza art. 1000 alin. 3 Cod Civil, se impune ca în persoana prepusului să se constate că sunt întrunite unele cerințe rezultate din prevederile art. 998 și 999 Cod Civil, referitoare la răspunderea pentru fapta proprie.
În cursul procesului pe care-l va porni, cu scopul angajării răspunderii reglementate de art. 1000 alin. 3 Cod Civil, victima păgubită va trebui să probeze că sunt întrunite următoarele condiții generale: a) existența prejudiciului; b) existența faptei ilicite a prepusului; c) existența raportului de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu; d) existența vinei (culpei) prepusului în comiterea faptei ilicite.
Cu excepția ultimului element – vina, culpa prepusului – în literatura de specialitate există unanimitate de păreri referitoare la necesitatea întrunirii acestor elemente, ca premise pentru angajarea răspunderii comitentului, bineînțeles, dacă vor fi prezente și condițiile speciale ale răspunderii.
În literatura de specialitate a fost exprimată opinia, neîmpărtășită de practica judecătorească și de marea majoritate a autorilor, că pentru angajarea răspunderii comitentului nu este necesar ca victima să facă dovada vinei, a culpei prepusului, fiind suficient să se dovedească numai prejudiciul, fapta ilicită și raportul de cauzalitate dintre această faptă și prejudiciu.
Astfel unii autori consideră că răspunderea comitentului nu este condiționată de culpa prepusului. Astfel, ipoteza în care prepusul nu ar avea discernământ în momentul săvârșirii faptei, problema culpei nici nu se poate pune. Totuși, nu ar fi just ca un astfel de cazuri comitentul să fie exonerat de răspundere (de exemplu, dacă paznicul sau pădurarul ar folosi arma într-un moment de tulburare a minții, cauzând moartea sau vătămând sănătatea unei persoane nevinovate). Se consideră că acesta este și motivul pentru care legiuirile mai moderne decât Codul Civil francez (care cuprind reglementări cu privire la răspunderea comitenților pentru fapta prepușilor, cum sunt art. 830 din Codul Civil german de la 1900 sau art. 80 din proiectul franco-italian al obligațiilor și contractelor) nu condiționează această răspundere de dovada culpei prepusului, ci se mulțumesc cu condiția obiectivă ca fapta lui să fie ilicită.
Această soluție, considerată justă, se încadrează și în textul legii, care nu prevede condiția culpei.
1.1. Prejudiciul
În literatura juridică s-au formulat mai multe definiții ale noțiunii de prejudiciu. Termenul este sinonim cu daună sau pagubă.
Înțelegem prin prejudiciu, daună sau pagubă, „efectele negative patrimoniale – iar într-o anumită concepție și morale – pe care le încearcă o persoană ca urmare fie a conduitei ilicite a unei alte persoane, fie a unei fapte omenești, a unui animal ori lucru, sau a unui eveniment care înlătură răspunderea delictuală a agentului”.
Prejudiciul, ca element esențial al răspunderii delictuale, constă în rezultatul, în efectul negativ suferit de o anumită persoană, ca urmare a faptei ilicite săvârșite de o altă persoană ori ca urmare a „faptei” unui animal sau lucru, pentru care este ținută să răspundă o anumită persoană.
Prejudiciul este „rezultatul încălcării unui drept subiectiv al persoanei, de exemplu, încălcarea unui drept real sau de creanță, a unui drept la întreținere potrivit Codului familiei. Prejudiciul poate fi și rezultatul încălcării unor simple interese ale victimei, care nu fac parte din conținutul unui drept subiectiv; de exemplu autorul faptei ilicite produce decesul unei persoane care în fapt, fără a avea obligația legală de întreținere, asigură întreținerea în fapt a unei alte persoane, beneficiarul întreținerii”.
Prejudiciul cauzat prin fapta ilicită poate avea fie o natură patrimonială, fie o natură morală.
Este prejudiciu patrimonial acela care poate fi apreciat în bani. Prejudiciul moral este acela care nu poate fi apreciat în bani. Astfel, prejudiciul constând în deteriorarea sau distrugerea unui bun, sau acela constând în pierderea totală sau parțială a capacității de muncă în urma unui accident, având drept consecință diminuarea salariului primit de victimă, anterior producerii accidentului, reprezintă prejudicii patrimoniale. Dimpotrivă, atingerea adusă onoarei și demnității unei persoane, suferința de ordin afectiv pentru pierderea unei persoane apropiate, suferința fizică provocată de accident reprezintă prejudicii morale sau nepatrimoniale.
Problema reparării prejudiciilor morale
Repararea prejudiciilor morale (daunelor morale) prin mijloace nepatrimoniale este admisă unanim. Legiuitorul nostru a instruit prin dispozițiile Decretului nr. 3/1954 (art. 54-55) un sistem de reparare a prejudiciilor morale prin mijloace de aceeași natură.
Astfel, dacă victima care a suferit o daună morală se adresează instanței ea poate să obțină:
încetarea săvârșirii în continuare a faptei prin care se aduce atingere drepturilor sale personale nepatrimoniale;
obligarea autorului faptei cauzatoare de prejudiciu să aducă la îndeplinire orice măsuri socotite necesare de către instanță pentru a se ajunge la restabilirea dreptului încălcat;
obligarea autorului faptei ilicite, în cazul neîndeplinirii, în termenul prevăzut, a măsurilor stabilite de instanță pentru restabilirea dreptului încălcat, la plata unei amenzi în folosul statului, pe fiecare zi de întârziere.
S-a pus problema dacă daunele morale sunt susceptibile de reparare prin obligarea autorului faptei prejudiciabile la plata de despăgubiri bănești, altfel spus dacă repararea acestor daune e posibilă pe cale patrimonială?
Evoluția doctrinei și a jurisprudenței noastre cu privire la posibilitatea reparării prejudiciului moral prin obligarea autorului faptei ilicite la despăgubiri bănești cunoaște mai multe etape:
perioada cuprinsă între 1 decembrie 1865, când a intrat în vigoare Codul civil român, și 29 decembrie 1952, când a apărut Decizia de îndrumare nr. VII a Plenului Tribunalului Suprem (privind imposibilitatea de a se acorda despăgubiri materiale pentru acoperirea prejudiciilor morale), perioadă în care s-a admis principiul reparării bănești a daunei morale;
perioada cuprinsă între data apariției Deciziei de îndrumare nr. VII/1952 și Revoluția din decembrie 1989, perioadă în care nu s-a admis repararea bănească a prejudiciului moral;
perioada ce a urmat evenimentelor din decembrie 1989 și în care practica judiciară a revenit la principiul reparării bănești a daunelor morale.
Repararea bănească a daunelor morale a fost consacrată și legislativ în dreptul nostru, după evenimentele din decembrie 1989.
Astfel, Legea nr. 29/1990 privind contenciosul administrativ prevede că în caz de admitere a cererii de anulare a actului atacat, instanța urmează să hotărască și asupra daunelor morale (art. 11 alin. 2). Totodată, prin Legea nr. 11/1990 privind combaterea concurenței neloiale, se consacră, de asemenea, în mod expres posibilitatea reparării daunelor morale (art. 9 alin. 1).
În prezent repararea bănească a daunelor morale este acceptată atât în literatura de specialitate cât și în practica noastră judiciară.
„Daunele morale pot fi acordate numai persoanei vătămate direct prin infracțiune, celei care a fost supusă suferințelor fizice sau traumei psihice, nu și soțului victimei decedate sau altei persoane, care a suferit efectiv din cauza morții acesteia, dar nu i s-au cauzat vătămări fizice din care au decurs situații traumatizante psihic”.
În ceea ce privește stabilirea și criteriile de evaluare a daunelor morale într-o decizie a Înaltei Curți de Casație și Justiție se arată că „pentru stabilirea daunelor morale este necesar să se administreze probe corespunzătoare, care să contureze atât dimensiunea suferințelor fizice și întinderea prejudiciilor morale la care a fost supusă victima, cât și echivalentul lor valoric.”
Astfel, instanța de judecată a acordat daune morale părinților victimei, pentru suferințele psihice cauzate în urma atingerii sentimentelor de afecțiune produse prin moartea fiului lor.
De asemenea, printr-o altă hotărâre judecătorească, instanța a acordat despăgubiri morale pentru suferințele suportate de minor, care au condus la „transformarea ireversibilă a aspectului fizic”, prin aceea că fiului reclamantului, care a fost lovit de pârât cu ușa liftului, i-a fost rupt un dinte și deteriorat altul.
Condițiile necesare pentru a obține repararea prejudiciului
Pentru a se putea obține repararea prejudiciului, acesta trebuie să întrunească următoarele condiții: a) să fie cert; b) să nu fi fost reparat încă.
a) Este cert prejudiciul care este sigur atât în privința existenței sale, cât și în privința posibilității de a fi evaluat.
Întotdeauna are caracter cert prejudiciul actual, adică acela care este deja produs la data când repararea lui se pretinde. Are caracter cert și prejudiciul viitor, care deși nu s-a produs, prezintă siguranța că se va produce în viitor și este susceptibil de a fi evaluat. Nu poate avea caracter cert un prejudiciu moral viitor.
Cheltuielile efectuate pentru îngrijirea sănătății unei persoane vătămate în integritatea sa corporală prin comiterea unei fapte ilicite reprezintă un prejudiciu actual. Un exemplu de prejudiciu viitor, la care practica noastră judiciară face frecvent referire, este acela constând în diminuarea veniturilor unei persoane ca urmare a scăderii ori pierderii capacității sale de muncă.
Nu se pot acorda despăgubiri în cazul prejudiciului eventual deoarece acesta este lipsit de certitudine. Este eventual prejudiciul reclamat de părintele victimei, care, la data decesului acestuia, nu îndeplinea condițiile necesare primirii unei pensii de întreținere.
Simpla împrejurare invocată de părinte că în viitor ar fi posibil să se afle, din cauza vârstei în incapacitatea de a muncii, cu dreptul de a pretinde pensia de întreținere, reprezintă o eventualitate, care nu poate justifica acordarea actuală a despăgubirilor.
b) Condiția ca prejudiciul să nu fi fost reparat încă este firească, deoarece în caz contrar s-ar ajunge ca victima să obțină venituri în plus față de paguba pe care ea a suferit-o .
De regulă, cel care trebuie să acopere prejudiciile cauzate este cel care a săvârșit fapta ilicită.
Există, însă, situații în care altcineva decât autorul prejudiciului a plătit despăgubiri ori a făcut anumite prestații, prin care s-a acoperit, total sau în parte, prejudiciul cauzat. Asemenea situații pot apărea, de exemplu, în următoarele cazuri:
victima prejudiciului primește pensie de la Asigurările Sociale;
victima prejudiciului primește despăgubiri de la societatea de asigurare;
victima prejudiciului primește despăgubiri de la o terță persoană, care nu are obligația de a plăti aceste despăgubiri.
Principiile reparării prejudiciului
A. Principiul reparării integrale a prejudiciului cauzat.
Fiind vorba despre o reparare integrală, potrivit art. 998, 1073 și 1084 Cod Civil, obligația de reparare se va referi atât la acoperirea prejudiciului efectiv suferit de victimă (damnum emergens) dar și la profitul, câștigul nerealizat de victimă (lucrum cessans).
B. Principiul reparării prompte a prejudiciului
A repara cât mai prompt prejudiciul creat victimei înseamnă a elimina cât mai repede cu putință dezechilibrul creat între daună și despăgubire.
Practica judiciară stabilește că evaluarea prejudiciului se face la data pronunțării hotărârii judecătorești. La stabilirea cuantumului daunelor, trebuie să se țină seama de coeficientul de inflație la data pronunțării sentinței, în raport cu data când au fost cauzate pagubele.
Practica judecătorească stabilește, de asemenea, că „despăgubirile civile pentru prejudiciile izvorâte din fapte ilicite stabilite prin hotărâre judecătorească definitivă, pot fi majorate dacă prejudiciul existent la data pronunțării hotărârii s-a agravat ca urmare a aceluiași fapt prejudiciabil”.
Într-o decizie a Curții de Apel București se arată că „despăgubirea acordată trebuie să acopere integral paguba suferită. Prin urmare, singurul criteriu pentru determinarea cuantumului despăgubirii este acela al întinderii prejudiciului, iar nu acela la situației materiale a victimei ori a autorului prejudiciului.”
C. Principiul reparării în natură a prejudiciului. Repararea prin echivalent
Potrivit dispozițiilor art. 14 alin. 3 lit. a din Codul de Procedură Penală repararea pagubei se face în temeiul dreptului comun (dispozițiilor legii civile) astfel: în natură, prin restabilirea situației anterioare săvârșirii infracțiunii, prin desființarea totală sau parțială a unui înscris și prin orice mijloc de apărare.
De asemenea, dispozițiile de la lit. b mai precizează că în ipoteza în care repararea în natură nu mai poate avea loc, atunci se va recurge la plata unor despăgubiri bănești, adică repararea se va face prin echivalent. Aceste două metode pot fi folosite și concomitent.
1.2. Fapta ilicită
La originea prejudiciului ce urmează a fi reparat prin antrenarea răspunderii civile delictuale în baza art. 1000 alin. 3 Cod Civil se află fapta prepusului. Această faptă – deși nici textele art. 998 și art. 999 Cod Civil care reglementează răspunderea pentru fapta proprie, și nici textul art. 1000 alin. 3 Cod Civil nu precizează – trebuie să fie ilicită, concluzie desprinsă din interpretarea:
textului art. 35 din Decretul 31/1954, în care, reglementându-se răspunderea civilă delictuală a persoanei juridice se folosește expresia faptei ilicite;
textului art. 25 din Decretul 32/1954, în care, în ultimul aliniat se prevede că minorii sub 14 ani nu răspund pentru fapta lor ilicită decât dacă probează că au lucrat cu discernământ.
Ca element al răspunderii civile delictuale, fapta ilicită este definită ca fiind orice faptă prin care, încălcându-se normele dreptului obiectiv, sunt cauzate prejudicii dreptului subiectiv aparținând unei persoane, sau au fost prejudiciate anumite interese legitime ale acestora.
O faptă are caracter ilicit atunci când prin săvârșirea ei sunt încălcate norme juridice sau norme de conviețuire socială, în măsura în care acestea din urmă reprezintă o continuare a prevederilor legale, conturând însăși conținutul, limitele și modul de exercitare a drepturilor subiective pe care legea le recunoaște.
Fapta ilicită prezintă ca trăsături distinctive următoarele:
este o manifestare umană exteriorizată, prezentând astfel caracter obiectiv sau existență materială;
este mijlocul prin care se obiectivează o atitudine subiectivă, psihică ce dă expresie voinței omului care a ales o anumită conduită;
este contrară ordinii sociale și reprobată de societate. Reprobarea socială este, din punct de vedere subiectiv, legată de greșeală (culpă, vinovăție), iar din punct de vedere obiectiv se exprimă juridic în caracterul ilicit al faptei.
Faptele ilicite se pot realiza sub forma acțiunilor (fapte comisive) fie sub forma inacțiunilor (fapte omisive).
Sunt săvârșite sub forma acțiunilor, spre exemplu, faptele ilicite constând în: deteriorarea, distrugerea, sustragerea unor bunuri, vătămarea corporală, insulta, calomnia, etc.
Sub forma inacțiunilor se săvârșesc fapte ilicite cum ar fi: neaplicarea tratamentului medical, omisiunea luării măsurilor necesare pentru semnalarea unor pericole, neluarea măsurilor de protecție a muncii.
Cauze care înlătură caracterul ilicit al faptei
În dreptul civil român există anumite împrejurări care apără de răspundere civilă delictuală sau, altfel spus, înlătură caracterul ilicit al faptei păgubitoare. Ca efect, deși prejudiciul a fost cauzat printr-o anumită faptă a omului, acesta nu va fi tras la răspundere civilă delictuală, întrucât caracterul ilicit al faptei sale s-a înlăturat de o anumită împrejurare practică.
Caracterul ilicit al faptei este înlăturat în următoarele împrejurări:
legitima apărare;
starea de necesitate;
ordinul superiorului ori permisiunea legii;
exercițiul normal al unui drept subiectiv „neminem laedit qui suo jure utitur” (nu lezează pe nimeni acela care uzează de dreptul său);
consimțământul victimei (clauză de răspundere) „volente non fit in juria” (nu i se face nedreptate celui care o acceptă);
forța majoră;
cazul fortuit;
fapta unui terț;
fapta victimei.
1.3. Raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciul cauzat
Răspunderea civilă delictuală poate fi antrenată numai dacă între fapta ilicită comisă și prejudiciul înregistrat există o legătură cauzală directă, ceea ce rezultă în mod explicit și din dispozițiile art. 998 și art. 999 Cod Civil.
Astfel, art. 998 dispune că: „Orice faptă a omului, care cauzează altuia prejudiciu, obligă pe acela din a cărei greșeală s-a ocazionat, a-l repara”, iar art. 999, la rândul său dispune că „omul este responsabil nu numai de prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, dar și de acela ce a cauzat prin neglijența sau imprudența sa”.
Ne vom afla în situația lipsei raportului de cauzalitate atunci când, spre exemplu, victima unei infracțiuni de omor, anterior evenimentului s-a împrumutat cu o sumă de bani care s-a restituit parțial. Nu există nici un raport de cauzalitate între fapta de ucidere și restituirea integrală a sumei împrumutate și, în consecință, inculpatul nu poate fi obligat la plata sumei încă nerestituită de victimă.
Această condiție esențială care angajează răspunderea civilă delictuală reprezintă o chestiune de fapt care urmează a fi rezolvată pe baza probelor administrate de către instanța de judecată.
Fiind o chestiune de fapt, proba se poate face prin orice mijloc de probă, inclusiv prin martori și prezumții. Sarcina probei va incumba celui care afirmă în fața instanței de judecată („actori incumbut probatio”).
Dacă reclamantul – victimă a prejudiciului va reuși să probeze existența raportului cauzal direct dintre fapta ilicită a pârâtului și prejudiciul suferit, atunci instanța va pronunța o hotărâre judecătorească prin care ultimul va fi obligat a repara efectul negativ creat asupra persoanei sau patrimoniului primului.
La rândul lui pârâtul – autor al faptei ilicite va putea proba inexistența legăturii cauzale directe între fapta sa și răul suferit de reclamant sau va putea dovedi că a existat o cauză străină, neimputabilă lui, care a generat acea pagubă, fiind astfel exonerat de răspundere.
Legătura cauzală dintre faptă și prejudiciul trebuie să fie directă, sigură și necesară ca orice legătură dintre cauză și efect.
Rolul instanțelor judecătorești, de multe ori, este major, întrucât adesea este greu de determinat ce cauză a determinat efectul negativ înregistrat, existând multiple cauze care se pot întrepătrunde. Astfel, de măiestria și de profesionalismul completului de judecată va depinde determinarea cauzei morții unei victime a unui accident de circulație, care a fost internată într-o clinică de urgență cu vătămări corporale ușoare, fiind tratat de medicul de gardă cu sedative pentru calmarea durerilor, iar până a doua zi a încetat din viață. Problema juridică ridicată va fi de a determina care dintre cauzele existente (fapta șoferului sau neglijența medicului de gardă în punerea diagnosticului și aplicarea tratamentului) a constituit cauza directă a morții victimei.
Criterii formulate pentru determinarea raportului de cauzalitate
Pentru circumscrierea faptelor ori împrejurărilor care ar putea fi reținute în sfera cauzei ce a determinat prejudiciul, literatura de specialitate și practica judiciară au propus mai multe criterii sau sisteme.
A. Sistemul echivalenței condițiilor sau a condiției sine-qua-non
Sistemul acesta a fost elaborat sub influența gândirii filosofului pozitivist englez John Stuart Mill. El este susținut de majoritatea autorilor din Franța și însușit de practica judiciară din această țară, promovând următorul raționament: dacă faptul cauzal nu poate fi precis determinat atunci toate faptele anterioare producerii prejudiciului, și în absența cărora acesta nu ar fi survenit au aceeași valoare cauzală, altfel spus, sunt considerate echivalente. Este, deci, considerată cauza prejudiciului fiecare condiție care îl precede și în lipsa căreia acesta, ipotetic, nu s-ar mai produce. Deoarece, conform acestor teorii, în lipsa oricăreia dintre condițiile echivalente rezultatul nu s-ar putea produce, ea a mai fost denumită teoria condiției sine-qua-non.
Avantajul sistemului rezidă în aceea că se realizează o izolare a condițiilor necesare de cele care sunt indiferente sub aspect cauzal pentru producerea rezultatului păgubitor.
B. Sistemul cauzei proxime
Acest sistem își are fundamentul în gândirea filosofului iluminist englez Francisc Bacon. Conform acestei teorii se consideră cauză a prejudiciului – dintre toate faptele care au precedat producerea lui – doar ultima, aceea care-i este imediat anterioară. Se atribuie, deci, semnificație cauzală doar ultimei condiții, calificată drept causa proxima.
Sistemul este criticabil prin faptul că se strânge sfera condițiilor cu valoare cauzală la aceea care se situează, sub aspect temporal în „anterioritatea cea mai apropiată de momentul producerii rezultatului”.
Dacă teoria ar fi acceptată, în ipoteza unei agresiuni, pentru decesul victimei ar urma să răspundă doar medicul care nu i-a aplicat tratamentul chirurgical adecvat în timp ce făptuitorul ar scăpa de răspundere.
C. Sistemul cauzei adecvate
Acest sistem este dominant în dreptul privat german. Conform acestei teorii, în operațiunea de determinare a raportului de cauzalitate trebuie să fie reținute numai acele împrejurări anterioare efectului ce întrunesc calitatea de condiții sine-qua-non, care-i sunt adecvate, în sensul că-i sunt tipice. Prin condiții tipice se înțeleg acele împrejurări care în mod obișnuit sunt susceptibile să genereze efectul respectiv. Pentru aflarea cauzei vor fi înlăturate acele fapte care au determinat doar în mod accidental producerea pagubei.
Sistemul cauzei adecvate este criticabil pe de o parte pentru că face o confuzie între cauzalitatea și imputabilitatea faptei, iar pe de altă parte pentru că nu ține seama de realitatea că nu orice legătură de cauzalitate are o expresie tipică sau adecvată.
D. Sistemul eficacității
Se consideră în cadrul acestui sistem că dintre condițiile necesare care au precedat rezultatul, trebuie reținută drept cauză aceea care a avut o eficiență precumpănitoare față de celelalte, în producerea lui.
În privința criteriului eficacității unii adepți ai sistemului susțin că trebuie socotită drept cauză acea condiție care a acționat cu cea mai mare intensitate în producerea rezultatului (criteriul cantitativ) iar alții susțin că trebuie considerată cauză condiția cea mai importantă din punct de vedere calitativ, adică cea care a schimbat cursul normal al evenimentului (criteriul calitativ).
Acest sistem prezintă neajunsul de a restrânge nexul cauzal, considerând că există o singură cauză, și anume fenomenul care s-a manifestat cel mai eficace în producerea efectului.
E. Sistemul cauzalității necesare
Potrivit acestui sistem cauza este definită ca fiind acel fenomen care precede efectul și îl provoacă în mod necesar.
Criteriul propus de autorii acestui sistem pentru a se stabili relația cauzală, din multitudinea de fenomene (fapte) care preced rezultatul, este acela al legăturii necesare dintre fapta ilicită și acest rezultat (prejudiciul).
Raportul de cauzalitate se consideră a avea un caracter necesar atunci când se dovedește pe bază de experiență că un anumit efect se produce întotdeauna ca urmare a unuia și aceluiași fenomen care îl precede.
Teoria cauzalității necesare a fost criticată pentru că exclude din sfera cauzei, condițiile care au avut o contribuție importantă la producerea rezultatului, lăsând astfel, sub aspectul răspunderii civile, nesancționate fapte ilicite care au jucat rolul de condiții fără de care, singură, cauza, nu ar fi putut să determine acel rezultat.
F. Sistemul indivizibilității cauzei cu condițiile
Sistemul acesta atribuie valoare cauzală și condițiilor care au contribuit în mod esențial la producerea efectului, alături de fenomenul – cauză într-o unitate indivizibilă, așa cum de altfel ele se și prezintă în realitate.
Un criteriu important pentru stabilirea condițiilor cu rol cauzal în constituie, desigur, prevederile exprese ale legii, cum sunt prevederile Codului penal, care statornicesc răspunderea, inclusiv răspunderea civilă, pentru prejudiciile cauzate, împreună cu autorul, a instigatorului, a complicelui, a favorizatorului și a tăinuitorului.
Aceste prevederi legale au valoare de principiu, ele reprezintă în fond, o aplicație corectă, în domeniul răspunderii, a ceea ce înseamnă cauzalitatea.
Practica noastră judiciară tinde să generalizeze acest sistem, deși în unele decizii e speță soluțiile se sprijină pe motivări care evocă fie sistemul cauzei necesare, fie sistemul echivalenței condițiilor.
1.4. Culpa prepusului
După cum s-a arătat deja, sunt autori care consideră că pentru angajarea răspunderii comitentului nu este necesară dovedirea vinovăției prepusului, fiind suficientă probarea de către victimă a săvârșirii de către prepus a unei fapte ilicite cauzatoare de prejudiciu.
Dacă însă victima cheamă în judecată doar pe prepus, sau dacă îi cheamă în judecată concomitent, în cadrul aceluiași proces atât pe prepus cât și pe comitent, culpa (vinovăția) prepusului trebuie dovedită, căci altfel răspunderea prepusului nu va putea fi angajată.
Codul civil nu definește vinovăția (culpa), de aceea dreptul civil și-a însușit definiția vinovăției din Codul penal.
Astfel, vinovăția reprezintă atitudinea psihică pe care autorul a avut-o la momentul săvârșirii faptei ilicite, sau, mai exact, la momentul imediat anterior săvârșirii acesteia, față de faptă și de urmările acesteia.
În analiza vinovăției se au în vedere două elemente: un element de conștiință (intelectiv) și un element de voință (volitiv).
Prin elementul intelectiv se desemnează atitudinea psihică a autorului faptei ilicite față de acțiunea sau de inacțiunea sa și ea constă în prevederea urmărilor probabile ale faptei. Elementul acesta presupune un anumit nivel de cunoaștere a semnificației sociale a faptei și a eventualelor ei consecințe.
Prin elementul volitiv înțelegem actul psihic de deliberare și decizie cu privire la condiția autorului faptei ilicite. Acest element desemnează chiar voința de a săvârși fapta. El presupune existența libertății de voință, adică a libertății de a delibera și de a decide în cunoștință de cauză. Fapta se realizează sub impulsul voinței.
Formele și gravitatea vinovăției
Codul civil se referă în art. 998 la greșeală, iar în art. 999 la neglijență și imprudență, fără însă să definească formele vinovăției, care, de altfel, nu sunt definite nici în alte reglementări de natură civilă. În schimb formele vinovăției sunt reglementate în art. 19 din Codul penal la care și dreptul civil face apel în analiza elementului culpă (vinovăție).
Astfel, art. 19 Cod Penal prevede că vinovăția comportă două forme: intenția și culpa.
La rândul său, intenția este de două feluri:
intenție directă, când autorul faptei prevede rezultatul faptei și urmărește producerea lui prin săvârșirea acelei fapte;
intenție indirectă, când autorul prevede rezultatul faptei și, deși nu-l urmărește, acceptă posibilitatea producerii lui.
Culpa este, și ea, de două feluri:
imprudența, când autorul faptei prevede rezultatul faptei sale, dar nu-l acceptă, socotind fără temei că el nu se va produce;
neglijența, când autorul nu prevede rezultatul faptei sale deși trebuia și putea să-l prevadă.
În termenii dreptului civil intenția directă și intenția indirectă reprezintă elemente care luate în considerare împreună cunosc denumirea de culpă intențională, la care face referire art. 998 Cod Civil, când folosește expresia de greșeală, iar imprudența și neglijența reprezintă forme ale culpei neintenționale, ele fiind menționate în art. 999 Cod Civil.
Ideea de vinovăție este evocată în următoarele reguli care cârmuiesc răspunderea civilă delictuală:
Răspunderea civilă delictuală este, în principiu, antrenată chiar și pentru cea mai ușoară culpă.
Obligația de reparare a prejudiciului este integrală indiferent de gravitatea culpei.
În pofida acestor reguli care ar sugera lipsa de semnificație a gradului de vinovăție în domeniul răspunderii civile delictuale, atât în literatura de specialitate cât și în practica judecătorească se acceptă că în unele situații gravitatea vinovăției prezintă interes. Este așa în cazul prejudiciilor cauzate prin faptele concurente ale autorului și victimei, când primul va răspunde numai în raport cu gradul său de vinovăție, precum și în cazul prejudiciului cauzat de mai mulți autori care, în raporturile dintre ei, vor suporta prejudiciul proporțional cu gravitatea culpei fiecăruia.
Astfel, într-o decizie de speță se arată că în cazul prejudiciilor cauzate unei persoane printr-un accident de circulație la producerea căruia a concurat și fapta culpabilă a acestuia, faptul autorului de a fi condus autoturismul în stare de ebrietate – pentru care a fost condamnat penal – învederează o culpă mai mare a acestuia decât a victimei care a traversat strada neregulamentar.
Criteriul stabilirii vinovăției
Deoarece intenția – directă sau indirectă – se definește prin elemente intrinseci, având configurația unui element pur subiectiv, ea nu necesită pentru stabilire apelul la un criteriu exterior.
Este însă nevoie să se recurgă la un asemenea criteriu în cazul imprudenței și al neglijenței, forme de vinovăție ce cunosc intervenirea anumitor deficiențe în alcătuirea factorului intelectiv.
Deoarece individului, ca membru al societății, i se pretinde să fie prudent și diligent, este necesară găsirea criteriului de apreciere care să permită delimitarea prudenței de imprudență și a diligenței de neglijență.
Discuțiile în literatura de specialitate au oscilat între două poziții fundamentale, între care s-au situat și unele poziții intermediare:
poziția adoptării unui criteriu subiectiv, concret, de apreciere, pornind de la capacitatea efectivă a fiecărui subiect în parte de a înțelege și a aprecia, pe deplin, semnificația faptelor sale, în proiectarea lor socială;
poziția adoptării unui criteriu obiectiv, a raportării comportamentului concret al autorului la comportarea model a unei persoane abstracte, luate ca termen de comparație.
O a treia orientare împrumută unele elemente din fiecare din cele două orientări prezentate și adoptă o poziție intermediară. Conform acesteia, în aprecierea culpei trebuie să se țină seama de un criteriu obiectiv care exprimă cerința de a se face referire la omul normal, abstract (bonus pater familias). Acesta ar fi tipul omului avizat, prudent, care dacă s-ar afla în împrejurări similare celor în care s-a aflat autorul faptei ilicite, ar fi manifestat grijă față de interesele societății și ale semenilor săi. Însă în completarea criteriului obiectiv trebuie să se țină seama de o serie de aspecte concrete ca: gravele infirmități fizice, felul activității în cursul căreia a intervenit fapta păgubitoare, împrejurările de timp și loc în care s-a acționat. Nu trebuie însă avute în vedere circumstanțele interne subiective, psihice și fizice ale autorului (trăsăturile de caracter, temperamentale).
Criteriul acesta, calificat drept minimal, este dinamic (deoarece exigența sa sporește concomitent cu schimbările materiale și spirituale, cu dezvoltarea științelor, cu dezvoltarea conștiinței sociale etc) și variabil (deoarece în aplicarea lui nu pot fi ignorate condițiile externe ale conduitei care sunt acele condiții specifice de loc, timp, în care a acționat făptuitorul).
Secțiunea 2 – Condițiile speciale (specifice) ale răspunderii comitentului
Alături de condițiile generale ale răspunderii pentru fapta proprie a prepusului, răspunderea comitentului cere sine-qua-non și îndeplinirea a două condiții speciale:
existența unui raport de prepușenie;
faptele ilicite ale prepușilor să fi fost săvârșite „în funcțiile ce li s-au încredințat”.
Existența acestor condiții speciale va trebui probată numai în anumite situații de către victima prejudiciului. Astfel, dacă victima daunei pricinuite cheamă la răspundere doar pe prepus, are îndatorirea de a proba doar existența condițiilor generale, temeiul acțiunii fiind dispozițiile art. 998-999 Cod Civil. Dacă, însă, victima se va îndrepta doar împotriva comitentului, în temeiul art. 1000 alin. 3 Cod Civil, va trebui să probeze și existența celor două condiții speciale. Situație va fi identică și atunci când el se va îndrepta concomitent, atât împotriva comitentului cât și împotriva prepusului.
2.1. Condiția existenței unui raport de prepușenie
Raportul de prepușenie (pe care l-am analizat pe larg în cadrul domeniului de aplicare al răspunderii comitentului) reprezintă acel raport se subordonare a prepusului față de comitent.
Fără existența raportului de prepușenie nu este de conceput posibilitatea antrenării răspunderii prevăzute de art. 1000 alin. 3 Cod Civil.
Ceea ce trebuie să mai precizăm în legătură cu acest raport de prepușenie este faptul că pentru angajarea răspunderii comitentului se cere ca acest raport să existe la momentul comiterii faptei ilicite. Deci, dacă la data săvârșirii faptei ilicite o persoană a pierdut definitiv calitatea de comitent, ori chiar și numai temporar – în acest din urmă caz, deoarece vremelnic atributele de subordonare, conducere, îndrumare, supraveghere și control au fost cedate altei persoane – răspunderea ei, în baza art. 1000 alin. 3 Cod Civil nu va mai fi angajată.
Astfel, practica judiciară a considerat că acțiunile inculpaților angajați ai Ministerului Administrației și Internelor, de a pătrunde fără mandat de percheziție în locuința părții civile și de a însuși de aici o importantă sumă de bani și alte valori, deși abuzive, au avut loc în exercitarea atribuțiilor de serviciu și de aceea, pe plan civil, atrage răspunderea comitentului în baza art. 1000 alin. 3 Cod Civil.
Desigur că atunci când a avut loc un transfer vremelnic al atributelor specifice raportului de prepușenie asupra altei persoane, aceasta va răspunde în calitate de comitent, dacă în perioada acestui transfer, prepusul a săvârșit o faptă ilicită cauzatoare de prejudicii.
În situați în care la data pornirii de către victimă a acțiunii pentru plata despăgubirilor, încetase calitatea de prepus a autorului faptei ilicite, răspunderea comitentului nu va fi cu nimic influențată, el rămânând răspunzător cu condiția ca a data săvârșirii faptei raportul de prepușenie să fi existat.
2.2. Condiția săvârșirii faptei în funcțiile încredințate
Dacă prima condiție specială nu rezultă în mod explicit din dispozițiile art. 1000 alin. 3 Cod Civil, cea de-a doua este expres instituită de legiuitor în textul de mai sus menționat: „prejudiciile trebuie să fi fost cauzate de către prepuși în funcțiile ce li s-au încredințat”.
Condiția este îndeplinită dacă există o legătură cauzală între exercitarea funcției încredințate de comitent și producerea efectului dăunător în persoana victimei sau îndreptată împotriva bunurilor acesteia.
În doctrina de specialitate au existat interpretări extensive, dar și restrictive cu privire la determinarea limitelor funcției încredințate, în așa manieră încât, uneori, se caută înlăturarea totală a răspunderii comitentului, iar alteori se caută admiterea acestei răspunderi fără nici o limitare.
Potrivit interpretării restrictive răspunderea comitentului este angajată numai dacă săvârșirea faptei ilicite s-a circumscris limitelor funcției încredințate prepusului, iar potrivit interpretării extensive răspunderea comitentului poate fi atrasă și în acele cazuri în care prepusul a abuzat de funcția încredințată, i-a depășit limitele, funcția oferindu-i doar prilejul, ocazia care a făcut posibilă comiterea faptei ilicite ce a produs prejudiciul.
Fostul Tribunal Suprem, prin Decizia de îndrumare nr. 10 din 1968 a consacrat interpretarea extensivă, dând instanțelor următoarele îndrumări:
„Conducătorul de autovehicul, angajat al unei unități obștești care folosește autovehiculul unității în mod abuziv – fără autorizație necesară, în interes personal etc – săvârșește infracțiunea de abuz în serviciu, dacă fapta sa întrunește și celelalte elemente constitutive ale acestei infracțiuni.
În situația în care același angajat, cu prilejul folosirii abuzive a autovehiculului, provoacă și un accident de circulație, prin care produce din culpă o pagubă avutului obștesc sau personal ori o tulburare bunului mers al unității, el săvârșește și infracțiunea de neglijență în serviciu, dacă sunt întrunite și celelalte elemente constitutive ale acestei infracțiuni. Infracțiunile menționate sunt în concurs real.
Dacă prin accidentul de circulație s-a produs o pagubă unui terț, unitatea al cărui angajat este conducătorul de autovehicul va răspunde în baza art. 1000 alin. 3 Cod Civil”.
Există autori care, deși agreează interpretarea extensivă, atrag însă atenția că nu sunt de dorit exagerări în această direcție, interpretarea extensivă trebuind să fie realizată între limitele normale și raționale.
Astfel, în definirea condiției pe care o analizăm s-au subliniat următoarele:
răspunderea comitentului este exclusă atunci când prepusul a săvârșit o faptă ilicită ce nu are nici un fel de legătură cu exercițiul funcției încredințate, exemplificându-se în acest sens fapta ilicită comisă de prepus în timpul concediului de odihnă ori aceea comisă în timp ce venea la serviciu ori în drum spre casă, înapoindu-se de la serviciu, ori în calitate de locatar chiar dacă prepusul locuia într-un imobil pus la dispoziție de către comitent.
când prepusul acționează în cadrul normal al funcțiilor încredințate, dar prin nedibăcie, neglijență sau imprudență a cauzat un prejudiciu, răspunderea comitentului trebuie angajată.
răspunderea comitentului va fi atrasă și atunci când prepusul a lucrat pentru comitent, în limitele scopului în care i-au fost conferite funcțiile, chiar fără a avea instrucțiunile comitentului ori chiar împotriva acestor instrucțiuni.
Tendința de a admite aproape fără limită răspunderea comitentului a determinat reacția doctrinei care s-a străduit să o curme prin găsirea unor limite raționale în cadrul cărora să ne înscrie interpretarea extensivă.
Astfel, s-a considerat necesar ca între exercitarea funcției și săvârșirea faptei ilicite – chiar prin abuz de funcție – să existe o legătură de cauzalitate sau cel puțin o conexiune necesară, dar s-a observat, totodată, că definiția dată acestor criterii este atât de largă și atât de apropiată de limitele maxime ale teoriei condiționării (condiției sine-qua-non) încât practic, prin aplicarea lor, se ajunge la o extindere excesivă a răspunderii comitentului pentru fapta prepusului.
S-a arătat astfel în literatura de specialitate că răspunderea comitentului trebuie să funcționeze în toate cazurile în care, săvârșirea faptei ilicite nu ar fi fost cu putință dacă nu s-ar fi încredințat prepusului funcția respectivă fiind deci fără însemnătate împrejurarea că faptele păgubitoare nu corespund exercițiului normal al funcției, ci constituie un exercițiu abuziv al ei.
S-a arătat, de asemenea, că la extinderea răspunderii comitentului a contribuit printre altele și împrejurarea că în unele situații, în cazul unor fapte cauzatoare de prejudicii săvârșite de prepuși se interferează două temeiuri ale răspunderii și anume, răspunderea comitentului prevăzută la art. 1000 alin. 3 cu răspunderea celui ce are paza juridică a bunului pentru prejudiciul cauzat de acestea, prevăzută de art. 1000 alin. 1 Cod Civil.
Din unirea celor două temeiuri și confundarea lor, în practica judiciară, cu deosebire în cauzele penale, și în literatura de specialitate, s-a ajuns ca răspunderea comitentului să absoarbă răspunderea pentru lucruri, consacrându-se soluția ca pentru fapta evident abuzivă a șoferului să se instituie o răspundere a comitentului, întemeiată pe art. 1000 alin. 3 Cod Civil.
Astfel într-o decizie a Tribunalului Suprem s-a reținut răspunderea comitentului pentru fapta abuzivă a prepusului-șofer, care, în stare de ebrietate, folosind în mod abuziv basculanta întreprinderii, a condus cu viteză excesivă și a accidentat mortal două persoane. Instanța a arătat printre altele că „este lipsit de relevanță faptul că inculpatul a luat basculanta fără aprobare, deoarece acest act poate constitui pentru inculpat o abatere disciplinară sau chiar o infracțiune de abuz în serviciu, însă aceasta nu este opozabilă părții vătămate, și nu este de natură să înlăture răspunderea civilă a unității pentru fapta prepusului său săvârșită în exercitarea funcției încredințate”.
Soluțiile preconizate pentru a stăvili excesele interpretării extensive a acestei condiții sunt „înscrise în unele principii afirmate deja în literatura de specialitate și în practică, dar care ar trebui aplicate cu mai multă consecvență”, aceste principii fiind următoarele:
Comitentul să răspundă pentru tot ceea ce prepusul săvârșește în cadrul normal al funcției, când a lucrat pentru comitent, în limitele scopului în vederea căruia i-au fost conferite funcțiile.
Comitentul să răspundă și pentru tot ceea ce depășește funcția, deci chiar pentru exercițiul abuziv, dar cu condiția ca între acest exercițiu abuziv și funcție să existe, dacă nu o legătură de cauzalitate, cel puțin o corelație necesară – nu o simplă corelație ocazională – iar fapta ilicită să fi fost săvârșită în interesul comitentului sau, să existe cel puțin aparența că ea a fost săvârșită în interesul comitentului.
Practica judecătorească a stabilit și ea unele limite de determinare a acestei condiții:
comitentul răspunde în ipoteza în care prepusul a săvârșit fapta ilicită în executarea funcțiilor încredințate;
comitentul răspunde dacă prepusul a acționat în interesul comitentului;
comitentul nu răspunde dacă a făcut toate diligențele pentru a preveni fapta ilicită.
comitentul nu răspunde dacă victima prejudiciului a cunoscut faptul că prepusul acționează în nume propriu.
comitentul nu răspunde atunci când activitatea prepusului nu mai trebuia supravegheată de el.
comitentul nu răspunde dacă faptele prepusului nu au legătură cu funcțiile încredințate, deși au fost săvârșite în timpul exercitării acestora.
Astfel, într-o decizie a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a stabilit că, în cazul în care în cursul unei altercații a locul de muncă, inculpatul salariat la o regie autonomă, și-a ucis un coleg prin aplicarea unei lovituri de cuțit în abdomen, cererea părții civile – soția defunctului ca la plata despăgubirilor să fie obligată și regia autonomă în calitate de comitent, este neîntemeiată deoarece fapta săvârșită de inculpat nu are nici o legătură cu funcția încredințată.
Toate aceste principii desprinse din practica judecătorească solicită instanțelor judecătorești o analiză de la speță la speță a tuturor condițiilor răspunderii, fiind vorba despre chestiuni de fapt, care urmează a fi rezolvate pe baza probelor administrate.
Astfel instanța de judecată a decis că: „fapta săvârșită de un salariat cu ocazia unui transport în interesul unității la care este angajat îndeplinește această cerință, chiar dacă acesta nu a respectat traseul stabilit în foaia de parcurs”, având ca efect antrenarea răspunderii comitentului (unității) pentru repararea prejudiciului cauzat de prepusul său.
Prezentăm în continuare câteva soluții din jurisprudență care fac referire la această condiție specială.
Astfel, prin hotărârea instanței a fost antrenată răspunderea, în calitate de comitent, a Inspectoratului Silvic a Municipiului București pentru fapta prepusului său, pădurar, care, în realizarea atribuțiilor de serviciu, în timp ce efectua paza, a aplicat victimei, surprinsă în timp ce tăia lemne din pădure, mai multe lovituri ce i-au cauzat moartea.
Printr-o altă hotărâre judecătorească, o societate comercială a fost obligată să răspundă în calitate de comitent pentru fapta prepusului său, șofer, deoarece acesta după terminarea săptămânii de lucru a parcat abuziv autocamionul la domiciliul său, iar a doua zi, într-o duminică, în timp ce efectua cu acest autocamion o deplasare în interes personal, fiind în stare de ebrietate, a pătruns pe contrasens, tamponând un autoturism care circula regulamentar, provocând moartea unei persoane și rănirea gravă a altor două, instanța motivând că răspunderea comitentului pentru prepusul său operează în toată perioada cuprinsă între data angajării și data încetării contractului de muncă.
Printr-o altă hotărâre, instanța supremă a confirmat sentința unui tribunal care a obligat la despăgubiri, în calitate de comitent, o societate comercială, pentru fapta prepusului său, care l-a omorât pe șeful de echipă în urma unei stări conflictuale generată de împrejurarea că acesta din urmă i-a cerut, cu ocazia unor lucrări de izolare antiacidă la un rezervor, să prepare o găleată cu material izolator, iar prepusul a refuzat. S-a motivat că incidentul care a dus la agresarea victimei a avut loc în timpul serviciului, la locul de muncă și a fost în legătură cu executarea unei dispoziții la lucru dată pe linie ierarhică.
Secțiunea 3 – Efectele răspunderii comitentului în raporturile cu victima prejudiciului
Prin noțiunea de efecte ale săvârșirii faptei ilicite de către prepus înțelegem consecințele pe care fapta ilicită cauzatoare de prejudiciu a prepusului le determină, respectiv drepturile și obligațiile ce revin subiectelor implicate în mecanismul răspunderii reglementate de art. 1000 alin. 3 Cod Civil (comitent, prepus, victimă), în cadrul raporturilor ce se nasc între ei ca urmare a comiterii de către prepus a faptei care a provocat prejudiciul.
Raporturile juridice de drept material ce se nasc în urma săvârșirii faptei ilicite de către prepus se numesc raporturi de despăgubire și ele sunt următoarele: un raport de despăgubire dintre comitent și victimă; un raport de despăgubire dintre prepus și victimă; un raport de despăgubire dintre comitentul solvens și prepus; un raport de despăgubire dintre prepusul solvens și comitent.
Instituirea prin art. 1000 alin. 3 Cod Civil a răspunderii comitentului pentru fapta prepusului oferă posibilitatea victimei de a se adresa, la alegerea sa, pentru întreaga despăgubire, fie comitentului singur, fie comitentului și prepusului deodată ori succesiv, fie numai prepusului.
A. Pe temeiuri diferite și cu fundamentări diferite față de victima prejudiciului există o răspundere solidară a comitentului împreună cu prepusul, solidaritate dedusă din art. 1003 Cod Civil, potrivit căruia „când delictul sau cvasidelictul este imputabil mai multor persoane, aceste persoane sunt ținute solidar pentru despăgubire.
Întemeierea solidarității pe art. 1003 Cod Civil este admisă de unii autori, dar este negată de alții; practica judecătorească pare a admite această întemeiere.
Autorii care neagă invocarea art. 1003 Cod Civil, ca temei al solidarității dintre comitent și prepus, propus să vorbească nu de o solidaritate, ci de o obligație în solidium, aceasta desemnând diferitele cazuri când, fără solidaritate legală sau convențională, se recunoaște că fiecare dintre mai mulți debitori, chiar dacă până la urmă trebuie să contribuie pentru cote diferite, poate fi urmărit de către creditor pentru același întreg, dacă un principiu care decurge din natura proprie a unor asemenea obligații reclama această soluție.
Doctrina și literatura de specialitate socotesc că ideea de garanție, care fundamentează răspunderea comitentului, nu exclude total ideea vinei acestuia și deci nu exclude total ideea imputabilității, față de el, a faptei prepusului. Se costată că și practica noastră judecătorească promovând ideea de garanție, nu desprinde această idee de împrejurarea că, în virtutea raportului de prepușenie, comitentul exercită supravegherea, îndrumarea și controlul activității prepusului și nici de împrejurarea că în această exercitare au putut exista anumite carențe imputabile comitentului. Existând această imputabilitate sau mai exact și această imputabilitate condițiile art. 1003 Cod Civil pentru instituirea solidarității sunt întrunite.
B. Nu există o ordine în care victima să cheme la răspundere pe comitent sau pe prepus. Totuși, întrucât răspunderea comitentului este condiționată de întrunirea în persoana prepusului a condițiilor răspunderii pentru fapta proprie, comitentul el însuși, are interesul ca să cheme în garanție, alături de el, pe prepus, chiar dacă victima prejudiciului nu l-a acționat în judecată și pe acesta din urmă.
Această chemare în judecată va avea un dublu avantaj:
se va putea stabili în mod temeinic, în cadrul unui singur proces, toate elementele răspunderii;
această stabilire va fi opozabilă și prepusului, ceea ce va ușura acțiunea în regres a comitentului, dacă acesta va achita despăgubirile către victimă.
C. În legătură cu solidaritatea comitent-prepus, în practica judecătorească s-a pus problema modului în care se va aplica această solidaritate în ipoteza în care prepușii unor comitenți diferiți au săvârșit împreună o faptă ilicită prin care au cauzat prejudicii unei terțe persoane. Este fără îndoială că prepușii vor răspunde solidar, pentru întregul prejudiciu față de victimă. În schimb, se ridică probleme referitor la solidaritatea comitenților cu prepușii lor, adică victima prejudiciului va putea să obțină, de la oricare comitent plata integrală a daunelor produse de prepușii lor? Două soluții sunt posibile: a) victima ar avea posibilitatea să se adreseze oricăruia dintre comitenți pentru întregul prejudiciu. Cu alte cuvinte, „dacă sunt mai mulți comitenți ei răspund solidar pentru integralitatea prejudiciului, iar nu fiecare pentru partea propriului prepus, căci și prepușii lor – pentru care ei răspund – sunt obligați solidar la integralitatea prejudiciului produs”.
b) o altă soluție consideră că dacă fiecare dintre comitenți este garantul propriului prepus, atunci, pentru fiecare comitent în parte, se instituie solidaritatea cu propriul său prepus, în limitele părții de prejudiciu cauzate de acest prepus.
Drept urmare, față de victimă numai prepușii sunt solidar răspunzători pentru întregul prejudiciu, în vreme ce fiecare comitent este solidar cu propriul său prepus doar în limitele părții de prejudiciu pe care a produs-o acest prepus.
În practica judecătorească, într-o situație în care prepușii unor comitenți diferiți au cauzat un prejudiciu unui terț, s-a indicat instanței de trimitere ca, la rejudecarea cauzei, „să pună în discuția părților introducerea în cauză a celor două unități comitente, ca părți responsabile civilmente, în ceea ce privește paguba cauzată terțului în măsura culpei prepusului”.
D. O altă problemă care s-a pus în practica judiciară a fost aceea în care mai mulți prepuși, subordonați unor comitenți diferiți, au săvârșit o faptă ilicită prin care s-a cauzat un prejudiciu unuia dintre acești comitenți.
În situații de acest gen Tribunalul Suprem a decis în mod constant că “față de comitentul victimă a prejudiciului ceilalți comitenți vor răspunde solidar numai cu propriul său prepus, în limita părții de prejudiciu aferentă acestui prepus. În ceea ce privește prepușii, indiferent de subordonarea lor, aceștia vor fi ținuți solidar față de victima prejudiciului, pentru întreg prejudiciul”.
E. În ceea ce privește cauzele de exonerare de răspundere, comitentul poate invoca numai acele împrejurări care erau de natură să înlăture însăși răspunderea pentru fapta proprie a prepusului. Înlăturându-se această răspundere, devin inaplicabile prevederile art. 1000 alin. 3 Cod Civil.
Comitentul nu are o altă posibilitate de a înlătura aplicabilitatea acestei prevederi, întrucât art. 1000 alin. 5, referindu-se la exonerarea de răspundere pentru fapta altuia, prevede posibilitatea numai pentru părinți, institutor și meșteșugar, nu însă și pentru comitent, de a proba că „n-au putut împiedica faptul prejudiciabil”, de a înlătura, cu alte cuvinte, prezumțiile de răspundere consacrate prin art. 1000 Cod Civil.
De la această regulă există însă o excepție; este vorba despre art. 9 alin. 2 din Legea nr. 11/1991 privind combaterea concurenței neloiale, care prevede că fapta de concurență neloială săvârșită de un salariat în cursul atribuțiilor sale de serviciu atrage răspunderea comerciantului în solidar cu salariatul pentru pagubele pricinuite, afară de cazul în care comerciantul va putea dovedi că, potrivit uzanțelor, nu era în măsură să prevină comiterea faptelor.
Această dispoziție legală, neluând într-un caz particular principiul răspunderii comitentului, consacră – cu titlu singular în actuala legislație și spre deosebire de reglementarea din codul civil – posibilitatea de exonerare de răspundere a comitentului-comerciant în condițiile arătate, asemănătoare cu cele din textul art. 1000 alin. 5 Cod Civil, referitor la părinți și institutori.
Secțiunea 4 – Efectele răspunderii comitentului în raporturile cu prepusul. Regresul comitentului
Pentru determinarea consecințelor ce decurg, între comitent și prepus, din efectuarea de către comitent a plății despăgubirilor, trebuie avute în vedere următoarele premise:
răspunderea comitentului este o răspundere pentru fapta altuia, și nu pentru propria sa faptă, și aceasta chiar dacă reținem ca fundament al răspunderii comitentului o prezumție de vină;
răspunderea menționată, inclusiv solidaritatea dintre comitent și prepus sunt prevăzute în folosul victimei, constituind măsuri de garantare a intereselor acesteia. Plătind despăgubirile, comitentul nu face altceva decât să avanseze în locul prepusului, despăgubirile pe care acesta din urmă le datorează victimei;
în cele din urmă, ceea ce prevalează este răspunderea pentru fapta proprie și deci este drept și echitabil ca, în final, făptuitorul singur să suporte repararea prejudiciului pe care l-a cauzat prin fapta sa.
Din toate aceste premise decurge în mod necesar, dreptul comitentului, care a plătit despăgubirile, de a se regresa împotriva prepusului pentru recuperarea sumelor plătite.
Referitor la dreptul de regres al comitentului, în practica judecătorească și în literatura de specialitate au fost concretizate câteva principii.
4.1. Natura juridică a acțiunii
În ceea ce privește natura juridică a acțiunii în regres a comitentului împotriva prepusului, în practica noastră judecătorească s-a decis că ne aflăm în fața unei acțiuni civile, de drept comun, cu toate consecințele care decurg din aceasta cât privește condițiile de fond și întinderea răspunderii, procedura jurisdicțională și căile de urmărire silită a recuperării sumelor pe care comitentul le-a plătit victimei ca despăgubire.
Principiul argument al acestei soluții îl constituie faptul că victima prejudiciului are dreptul să acționeze pentru despăgubiri, printr-o acțiune civilă, atât pe comitent cât și pe prepus, la alegerea sa, pe amândoi, concomitent ori succesiv, sau numai pe unul dintre ei. Comitentul care, ca garant al prepusului, plătește despăgubirile pentru prepusul vinovat, preia prin subrogare (în temeiul art. 1108 pct. 3 Cod Civil – subrogarea se face de drept în folosul celui obligat pentru alții), drepturile și acțiunile victimei, în măsura în care a efectuat plata despăgubirilor. Cum în patrimoniul victimei există o acțiune civilă împotriva prepusului, această acțiune este preluată de către comitent.
Temeiul juridic al acțiunii comitentului împotriva prepusului îl constituie art. 998-999 Cod Civil, adică același temei pe care îl avea și acțiunea victimei împotriva prepusului.
4.2. Întinderea dreptului de regres al comitentului
Comitentului are dreptul să recupereze de la prepusul său integral despăgubirile efective plătite. Împrejurarea că față de victimă comitentul a răspuns solidar cu prepusul său nu este de natură să ducă la o divizare a acțiunii de regres a comitentului, în raporturile cu acest prepus, potrivit regulilor privind recursul contra codebitorilor solidari, instituite prin art. 1052 și 1053 Cod Civil.
În conformitate cu art. 1052 Cod Civil, „obligația solidară, în privința creditorului, se împarte de drept între debitori; fiecare din ei nu este dator unul către altul decât numai pentru partea sa”. Potrivit art. 1053 Cod Civil, „codebitorul solidar care a plătit debitul în totalitate nu poate repeti de la ceilalți decât numai de la fiecare partea sa”.
Aceste prevederi legale nu sunt aplicabile, întrucât poziția comitentului nu este poziția unui codebitor solidar, pur și simplu. Solidaritatea comitentului apare numai în raporturile cu victima și decurge nu dintr-o răspundere împreună cu prepușii, ci dintr-o răspundere pentru prepuși.
Comitentul ca garant al prepusului față de victimă se găsește, așadar, într-o poziție similară fidejusorului sau mai exact, în poziția prevăzută de art. 1055 Cod Civil a unui codebitor solidar care plătește o datorie făcută în interesul exclusiv al unui alt debitor solidar – în cazul nostru o datorie exclusivă a prepusului, născută din propria faptă cauzatoare de prejudicii a acestuia.
Așa fiind, regresul codebitorului solidar care a plătit nu se mai divide, întrucât potrivit art. 1055 Cod Civil „dacă datoria solidară era făcută numai în interesul unuia dintre debitorii solidari, acesta în față cu ceilalți codebitori răspunde pentru toată datoria, căci în raport cu el, ei nu sunt priviți decât ca fidejusori”.
4.3. Apărările pe care le poate formula prepusul
Împotriva regresului comitentului prepusul nu se poate apăra invocând prezumția de răspundere instituită prin art. 1000 alin. 3 Cod Civil; el se poate apăra numai dovedind fapta proprie a comitentului, faptă care ar fi determinat total sau în parte producerea prejudiciului.
Art. 1000 alin. 3, consacrând răspunderea comitentului pentru fapta prepusului instituie o garanție exclusiv în folosul victimei, cât privește acoperirea prejudiciului. Chiar dacă admitem în fundamentarea acestei răspunderi o prezumție de vină a comitentului în supravegherea, îndrumarea și controlul activității prepusului, această prezumție este prevăzută în interesul victimei. Așadar, prepusul nu se poate exonera de răspundere în raporturile cu comitentul, invocând prevederile art. 1000 alin. 3 Cod Civil.
În jurisprudența franceză s-a admis, totuși, de către Curtea de Casație-Camera Comercială, relativ recent, că răspunderea comitentului constituie o garanție în favoarea prepusului care a acționat în cadrul funcțiilor încredințate.
Pentru a se exonera total sau parțial, de răspunderea sa proprie, prepusul trebuie să facă dovada directă, pe temeiul art. 998-999 Cod Civil, a faptei proprii a comitentului, care ar fi concurat la săvârșirea, de către el, a faptei ilicite cauzatoare de prejudicii; astfel, de exemplu, el ar putea face dovada că activitatea ilicită pe care a desfășurat-o a fost determinată, total sau parțial, de ordinele ori instrucțiunile primite de la comitent.
Așa cum s-a arătat într-o decizie a Tribunalului Suprem, atunci când obligarea unității la plata despăgubirilor se justifică atât în baza răspunderii pentru fapta dăunătoare a prepusului (art. 1000 alin. 3 Cod Civil) cât și în baza propriei culpe în producerea daunei (art. 998 Cod Civil), subrogarea ei în drepturile părții prejudiciabile se produce față de prepus numai pentru suma corespunzătoare contribuției avute prin activitatea lui culpabilă la producerea daunei.
În această situație, unitatea având o culpă proprie care a concurat cu aceea a prepusului, va trebui ca între ei să se împartă răspunderea în raport de contribuția fiecăruia la producerea daunei. Unitatea care va răspunde pentru diferență va putea să se îndrepte eventual împotriva altor prepuși ai ei, vinovați că prin activitatea lor au determinat reținerea răspunderii sale pentru pagubă.
4.4. Cazuri de regres
4.4.1. Un comitent și un singur prepus
Acțiunea în regres este introdusă în acest caz de către comitentul care a dezdăunat victima, împotriva prepusului. Pentru a obține câștig de cauză, reclamantul-comitent va trebui să dovedească vinovăția pârâtului-prepus în cauzarea prejudiciului.
Acțiunea în regres va fi respinsă dacă prepusul ar dovedi că prejudiciul s-a datorat în totalitate culpei proprii a comitentului. Ea va fi respinsă și atunci când prepusul ar dovedi că prejudiciul a fost produs datorită unei cauze străine, cum ar fi, spre exemplu, cazul fortuit sau forță majoră.
Acțiunea va fi admisă în parte atunci când prepusul ar dovedi că prejudiciul s-a produs nu din culpa sa exclusivă ci și prin contribuția culpabilă proprie a comitentului.
Acțiunea va fi admisă în întregime dacă prepusul nu reușește să facă dovada unei culpe proprii a comitentului și nici dovada că prejudiciul s-a datorat unei cauze străine, iar comitentul dovedește vinovăția prepusului în cauzarea prejudiciului.
4.4.2. Un comitent și mai mulți prepuși ai aceluiași comitent
Dacă sunt mai mulți prepuși ai aceluiași comitent, care au cauzat împreună prejudiciul, în regresul comitentului se menține răspunderea solidară a prepușilor.
Soluția are o aplicare constantă în practica judecătorească.
În literatura de specialitate a fost exprimat și punctul de vedere conform căruia, dacă sunt mai mulți prepuși, care au cauzat împreună prejudiciul, regresul comitentului plătitor împotriva acestora ar trebui să fie divizat după gravitatea culpei ori întinderea participării fiecărui prepus în parte. Argumentul principal al acestui punct de vedere îl constituie prevederile art. 1052 și art. 1053 Cod Civil, care în materia solidarității instituie regula divizibilității urmăririi între codebitorii solidari, atunci când un codebitor solidar a plătit întreaga datorie.
Practica judecătorească, opinând în sensul că întreprinderea „poate cere ca oricare dintre angajații vinovați de producerea pagubei să fie obligat să-i restituie întreaga sumă plătită drept despăgubiri, față de ea angajații rămânând obligați solidar, a avut în vedere următoarele considerente:
comitentul, fiind chemat solidar cu prepușii, răspunde în locul și pentru prepușii vinovați, și nu alături de ei;
comitentul are rolul să asigure, adică să garanteze părții păgubite repararea daunei;
deși ținut să repare integral prejudiciul, el nu se află în aceeași situație cu cei vinovați de cauzarea pagubei, care trebuie să suporte, în cele din urmă, consecințele faptei lor;
așa fiind, comitentul nu ar avea în raporturile cu prepușii poziția unui codebitor solidar și deci nu îi sunt aplicabile prevederile art. 1052 și 1053 Cod Civil;
după plata despăgubirilor, comitentul se subrogă, integral, în drepturile victimei, prepușii rămânând solidar obligați, așa cum erau și față de victima prejudiciului.
Se consideră că aceste argumente sunt justificate, însă ele ar trebui să fie completate ori chiar, într-o anumită măsură, modificate. Astfel, se consideră a fi prea eliptică afirmația conform căreia „întreprinderea nu are în raporturile cu prepușii poziția unui codebitor solidar”. În realitate, comitentul are poziția unui codebitor solidar, care însă apare în această poziție datorită faptului că, prin lege, în sarcina sa este stabilită o obligație de garanție.
Având această poziție de garant, sunt aplicabile, cel puțin prin analogie, prevederile art. 1055 Cod Civil precum și prevederile art. 1671 Cod Civil.
În cazul analizat, mai mulți prepuși au comis împreună o faptă ilicită cauzatoare de prejudicii, care a dat naștere unei obligații solidare, a lor, de reparare a prejudiciului (art. 998-999 Cod Civil și art. 1003 Cod Civil). Pentru a garanta această obligație, care este exclusiv a prepușilor, se instituie, în raporturile cu victima, solidaritatea comitentului cu acești prepuși; este însă o solidaritate la baza căreia se află nu o răspundere a comitentului pentru fapta proprie – chiar dacă nu se exclude ideea unei prezumții de culpă în supraveghere, prezumție care însă nu poate fi invocată de către prepuși – ci ideea unei garanții oferite victimei pentru acoperirea prejudiciului.
Adevărații debitori solidari, adevărații responsabili sunt prepușii. Comitentul deși obligat solidar cu aceștia, este totuși un garant al lor, care urmează a fi privit ca un adevărat fidejusor, deci poziția prevăzută de art. 1055 Cod Civil.
Dacă aceasta este adevărata poziție a comitentului, nu se poate face abstracție de prevederile art. 1671 Cod Civil, care, în privința efectelor fidejusiunii, dispune că atunci „când sunt mai mulți debitori principali solidari pentru una și aceeași datorie, fidejusorul ce a garantat pentru ei toți are regres în contra fiecăruia din ei pentru repetițiunea sumei totale ce a plătit”. Întrucât unde există aceleași rațiuni trebuie dată aceeași soluție, se pare că prevederile articolului menționat justifică, pe deplin, păstrarea solidarității prepușilor în raporturile cu garantul lor, care este comitentul.
În literatura de specialitate au fost exprimate și alte opinii, în sensul aprobării soluției la care s-a oprit practica judecătorească privind dreptul comitentului de a urmări pe oricine dintre prepușii săi pentru întreg, argumentându-se însă această soluție nu pe ideea solidarității, ci pe ideea existenței unei obligații in solidium a prepușilor.
4.4.3. Mai mulți prepuși ai unor comitenți diferiți au prejudiciat un terț
În această privință există o diversitate de opinii, adesea contradictorii, atât în literatura de specialitate, cât și în practica judecătorească.
Premisa acestei diversități de opinii o constituie lipsa de unitate a literaturii și practicii în privința poziției pe care o au comitenții în raporturile cu victima, în ipoteza menționată.
Cu privire la poziția comitenților în raporturile cu victima, s-au exprimat două opinii:
potrivit unei opinii, în ipoteza dată, solidaritatea tuturor prepușilor față de victimă atrage și solidaritatea comitenților, pentru întreaga despăgubire;
potrivit altei opinii, numai prepușii, indiferent de subordonare, sunt solidari pentru întreg față de victimă, în vreme ce fiecare comitent în parte este solidar cu propriul sau, după caz, cu proprii săi prepuși, numai în limita părții de prejudiciu care este imputabilă acestor prepuși.
Deoarece în practica supremei noastre instanțe a triumfat cea de-a doua opinie, vom prezenta în continuare soluțiile care s-au degajat din diverse situații.
A. O primă situație este aceea în care fiecare dintre comitenți a plătit despăgubiri victimei, în limita părții de despăgubire aferente propriilor prepuși. În această situație, fiecare dintre comitenți se va putea întoarce împotriva propriului sau, după caz, propriilor săi prepuși, pentru recuperarea sumelor plătite. Dacă sunt mai mulți prepuși ai aceluiași comitent, aceștia vor fi ținuți solidar la restituirea față de comitentul respectiv.
B. A doua situație este aceea în care numai unul dintre comitenți a plătit victimei despăgubiri, însă tot în limita părții de despăgubire aferente participării propriilor săi prepuși. Se consideră că și în această situație comitentul se va putea întoarce numai împotriva propriului sau, după caz, propriilor săi prepuși, care vor fi ținuți solidar.
Cu alte cuvinte, după cum s-a spus într-o decizie a Tribunalului Suprem, „cum între comitentul respectiv și angajații unei alte unități, coautori ai prejudiciului, nu există nici un raport de prepușenie, de care este legat în mod necesar rolul său de garant, este limpede de ce acest comitent, în cazul în care a plătit victimei numai despăgubirea corespunzătoare culpei prepusului său, nu este îndreptățit să ceară de la acei coautori restituirea sumei plătite”.
Desigur că victima prejudiciului va putea să urmărească restul nerecuperat din despăgubire fie de la celălalt comitent, fie de la oricare dintre prepuși, indiferent de subordonarea acestora; aceasta întrucât, față de victimă, absolut toți prepușii, fără deosebire, sunt ținuți solidar pentru întreaga despăgubire.
C. O a treia situație, mai complexă, este aceea în care unul dintre comitenți a plătit mai mult decât partea sa din despăgubire aferentă propriilor prepuși. În această situație se ridică mai multe întrebări:
a) va putea acest comitent (comitentul solvens) să urmărească pe celălalt sau, după caz, pe ceilalți comitenți, pentru partea aferentă propriilor prepuși ai acestora din urmă?
b) pentru cât va putea să urmărească pe proprii prepuși?
c) va putea să urmărească, și anume pentru cât, pe prepușii celuilalt comitent (celorlalți comitenți)?
La aceste întrebări practica judecătorească, urmată de o parte a literaturii de specialitate, a dat următoarele răspunsuri:
a) comitentul plătitor poate să urmărească pe celălalt comitent (pe ceilalți comitenți) pentru ceea ce a plătit peste partea aferentă prepușilor săi; în acest cadru, el poate pretinde să i se restituie de către celălalt comitent (ceilalți comitenți) partea corespunzătoare participării prepușilor care le sunt subordonați.
Această soluție, nu este acceptată de o parte dintre autori, care neagă dreptul comitentului plătitor de a se întoarce împotriva celorlalți comitenți.
Principalul argument al acestor autori este acela că plătitorul nu se poate subroga în drepturile victimei spre a urmări pe ceilalți comitenți, deoarece garanția instituită în sarcina comitenților prin art. 1000 alin. 3 Cod Civil, nu funcționează decât în raporturile cu victima prejudiciului, nu și între comitenți.
Așadar, conform acestei opinii, dacă unul dintre comitenți a plătit mai mult decât partea sa ori a plătit integral despăgubirea, în această măsură obligația de garanție a celorlalți comitenți încetează definitiv. Singura posibilitate de regres a comitentului plătitor ar fi, în aceste cazuri, împotriva prepușilor – a propriilor prepuși și a prepușilor celorlalți comitenți. Un regres împotriva celorlalți comitenți ar fi posibil, în mod excepțional, cu condiția de a se face dovada directă, pe baza art. 998-999 Cod Civil, a unei culpe a acestora în alegerea și în supravegherea propriilor prepuși.
Soluția preconizată a fost considerată excesivă, în special prin aceea că face ca riscul insolvabilității prepușilor, inclusiv a unor prepuși cu care nu se află în nici un raport, să fie suportat exclusiv de comitentul plătitor. O asemenea soluție, injustă prin consecințele sale face ca în gestiunea proprie a unei întreprinderi să se reflecte o serie de consecințe nefavorabile, care nu-i sunt în nici o măsură imputabile.
b) referitor la cuantumul despăgubirilor pe care comitentul plătitor îl poate recupera de la proprii săi prepuși, în ipoteza în care a plătit mai mult decât partea sa, în practica judecătorească și în literatura de specialitate s-a arătat că regresul comitentului este integral, pentru toate sumele plătite, nu numai pentru partea aferentă prepușilor respectivi.
Într-o decizie a Tribunalului Suprem s-a arătat că, cu excepția cazului când el însuși este vinovat, comitentul poate solicita de la prepusul său întreaga sumă plătită cu titlu de despăgubiri. Comitentul are un asemenea drept și împotriva persoanelor care nu sunt prepușii săi, dar care au pricinuit, împreună cu aceștia, prejudiciul. În acest din urmă caz însă, acțiunea în regres nu poate avea drept obiect întreaga despăgubire plătită, ci numai suma care corespunde din paguba pe care a pricinuit-o.
C. În ceea ce privește regresul pe care comitentul ce a plătit mai mult decât partea sa îl are împotriva prepusului (prepușilor) altui comitent (altor comitenți), se admite în mod unanim, în practică și în literatura de specialitate, că acest regres va avea ca obiect numai suma care corespunde părții din pagubă pe care aceștia au pricinuit-o.
Se mai pune aici și o altă întrebare, și anume dacă va beneficia comitentul plătitor de solidaritatea prepușilor celuilalt comitent, dacă aceștia sunt mai mulți?
S-a considerat, în această situație, că plătind victimei, în locul acestor prepuși, comitentul plătitor a făcut beneficiul pe care trebuie să-l facă însuși comitentul prepușilor respectivi. Așa fiind, comitentul plătitor trebuie să dobândească, să se substituie, în ceea ce privește regresul, în toate drepturile pe care acel comitent le-ar fi avut dacă plătea el însuși partea prepușilor săi. Or, unul din aceste drepturi este menținerea solidarității prepușilor în raporturile cu comitentul.
Aceasta înseamnă că dacă au fost mai mulți prepuși ai altui comitent, în limitele totalului părților lor respective ei vor fi ținuți solidar față de comitentul-plătitor, așa cum solidar ar fi ținuți și în ipoteza în care însuși propriul lor comitent ar fi fost acela care ar fi plătit către victimă partea aferentă din paguba totală.
4.5. Raportul de despăgubire dintre prepusul solvens și comitent
Raportul analizat are ca și conținut dreptul prepusului care a dezdăunat victima de a pretinde de la comitentul parțial vinovat de producerea pagubei, plata cotei sale de despăgubiri, aferente contribuției sale la producerea acelei pagube, cât și obligarea comitentului de a achita prepusului partea de despăgubire pe care acesta din urmă a achitat-o victimei peste cota sa de contribuție la cauzarea prejudiciului.
Și în acest caz, raportul respectiv nu se naște nemijlocit prin comiterea faptei ilicite, și nici la data producerii pagubei, ci de la data la care prepusul a dezdăunat victima.
Ipoteza ce se are în vedere este, deci, aceea în care în procesul pornit de victimă împotriva comitentului și a prepusului, aceștia au fost obligați în solidar la repararea prejudiciului reținându-se însă pe seama comitentului o contribuție proprie la producerea pagubei, iar victima, fie că a fost dezdăunată benevol de către prepus, fie că și-a recuperat prejudiciul prin executarea silită a prepusului.
Prepusul are, în ipoteza prezentată, o acțiune în regres împotriva comitentului parțial vinovat de producerea pagubei, prin care își va recupera partea de despăgubire aferentă contribuției comitentului și pe care a suportat-o peste cota lui de contribuție.
CAPITOLUL V – PROPUNERI DE LEGE FERENDA PRIVIND VIITOAREA REGLEMENTARE A RĂSPUNDERII COMITENTULUI PENTRU FAPTA PREPUSULUI
5.1.Necesitatea reglementării
În condițiile vieții moderne, în care activitatea persoanelor fizice se exercită adesea în cadrul unor funcții ce le sunt încredințate de anumite entități învestite cu personalitate juridică, se impune o sporită exigență în urmărirea modului în care aceste funcții sunt realizate. Pe linia acestei exigențe se înscrie, printre altele, și necesitatea unei reglementări adecvate a răspunderii pentru eventualele prejudicii rezultate din exercitarea deficientă a funcțiilor încredințate.
Aceasta constituie o garanție pentru victima prejudiciului, că va fi despăgubită pentru pagubele pe care le-a avut de suferit și, în același timp, o premisă a întăririi simțului de răspundere asupra modului în care se desfășoară activitatea, atât a entităților constituite, în întregul lor, cât și a celor cărora entitățile menționate le-au încredințat anumite funcții.
Practica noastră judiciară a ajuns, în decursul multor ani, să contureze anumite principii a căror consacrare legislativă ar putea constitui coordonate importante ale viitoarei reglementări a materiei răspunderii comitentului pentru fapta prepușilor săi.
5.2.Propuneri privind definirea raportului comitent-prepus
Viitoarea reglementare ar trebui să înlăture actuala lacună a Codului civil, care nu definește raportul comitent-prepus, ceea ce a făcut ca practica judecătorească și literatura de specialitate să încerce, nu fără anumite opinii divergente, o astfel de definire.
Actualele criterii ale practicii și literaturii, cum sunt criteriul subordonării prepusului față de comitent, din care decurge activitatea comitentului, puterea de directivă, îndrumare și control, stabilite cu acordul prepusului, unite cu criteriul interesului comitentului pentru care acționează prepusul, ar putea fi reținute în cuprinsul unei definiții generale date raportului dintre comitent și prepus.
În toate ipotezele, răspunderea comitentului ar urma să fie concepută, în continuare, ca o răspundere civilă pentru fapta altuia, cu toate consecințele ce decurg de aici în ceea ce privește fundamentarea răspunderii comitentului și dreptul său de regres împotriva prepusului.
5.3.Propuneri privind fundamentarea răspunderii
Față de tendința generală pe care necesitățile sociale au impus-o, ar fi indicat ca viitoarea reglementare să aleagă dintre fundamentările care au fost propuse, pe aceea care pornește de la ideea garanției obiective a riscului de activitate. O asemenea fundamentare ar evita discuțiile, adesea fără finalitate, referitoare la existența ori inexistența unei culpe din partea comitentului în supravegherea activității prepusului; în condițiile deosebit de complexe ale activității marilor întreprinderi, care, cu toată exigența depusă, nu este posibil să se exercite o supraveghere concretă, directă și eficientă a fiecărui fapt individual îndeplinit de fiecare dintre prepușii cărora le-au fost încredințate anumite atribuții.
Interesele victimei nu ar fi astfel prejudiciate, deoarece ea va avea posibilitatea să se despăgubească, fie direct de la prepus, fie de la garantul său care este comitentul, acesta din urmă fiind chemat să asigure acoperirea prejudiciilor rezultate din anumite fapte ilicite ce au putut să fie săvârșite de către cei pe care îi are în subordine.
În același timp, poziția de garant al comitentului și nu aceea de codebitor solidar va oferi acestuia posibilitatea de regres împotriva prepușilor, care trebuie să răspundă în cele din urmă de faptele lor ilicite: garanția față de victimă privind acoperirea prejudiciilor, nu constituie o cauză de exonerare de răspundere a prepusului, ci numai o măsură echitabilă de ocrotire a victimei prejudiciului.
5.4.Propuneri privind condițiile răspunderii
Ar fi indicat ca viitoarea reglementare să cuprindă o definire precisă a condițiilor în care se angajează răspunderea comitentului pentru fapta prepusului, adică întrunirea în persoana prepusului a tuturor condițiilor cerute pentru angajarea propriei răspunderi, inclusiv a condiției vinovăției acestuia, care a format obiectul unei anumite controverse în literatura de specialitate.
În ceea ce privește condiția ca fapta ilicită să fi fost săvârșită „în funcțiile încredințate”, o anumită circumscriere a acestei condiții este necesară, pentru ipotezele în care prepusul a depășit limitele funcției sale. Dacă este just ca responsabilitatea comitentului să fie angajată chiar în ipotezele unei asemenea depășiri, nu este mai puțin adevărat că o precizare a corelației dintre fapta ilicită și funcția încredințată este necesară.
5.5.Propuneri privind regresul comitentului
Calitatea comitentului de garant în raporturile cu victima, pentru fapta ilicită a prepusului, îl îndreptățește pe comitentul plătitor al daunelor să se regreseze față de prepus în limita sumelor plătite.
Menținerea unei exigențe sporite față de răspunderea personală a prepusului pentru fapta sa ilicită cauzatoare de prejudicii justifică consacrarea expresă pe cale legislativă, a soluțiilor actuale consacrate în practica judecătorească și anume: caracterul civil al acțiunii în regres, rezultat al subrogării comitentului în drepturile victimei prejudiciului și menținerea, față de comitenta solidarității prepușilor, atunci când mai mulți prepuși ai aceluiași comitent au săvârșit împreună fapta ilicită cauzatoare de prejudicii.
Pornind de la premisa, de asemenea conturată în practica judiciară, că în cazul în care prepușii unor comitenți diferiți au săvârșit împreună fapta ilicită, nu se instituie o solidaritate între comitenți, ci numai o solidaritate între prepuși, fiecare comitent răspunzând pentru propriul său prepus în limita părții de contribuție a acestuia la producerea prejudiciului, ar fi de dorit o viitoare reglementare care să creeze premisa regresului pe care îl are comitentul plătitor al daunelor împotriva prepușilor pentru care a plătit.
BIBLIOGRAFIE
I. Doctrină și jurisprudență
I. M. Anghel, Fr. Deak, M. F. Popa – Răspunderea civilă, Editura Științifică, București, 1970;
V. Barbu – Dreptul muncii, Editura Național, București, 2003;
I. Dogaru – Drept civil. Idei producătoare de efecte juridice, Editura All Beck, București, 2002;
M. Eliescu – Răspunderea delictuală, Editura Academiei, București, 2000;
I.P. Filipescu – Drept civil. Teoria generală a obligațiilor, Editura Actami, București, 1997;
D.C. Florescu – Drept civil. Teoria generală a obligațiilor. Tratat vol. I, Editura Universității „Titu Maiorescu”, București, 2002;
A. Ionașcu, M. Mureșan, M. Costea, V. Ursu, G. Chivu, M. Bonciu – Contribuția practicii judecătorești la dezvoltarea principiilor dreptului civil român, vol II, Editura Academiei, București, 1978;
E. Lipcanu – Răspunderea comitentului pentru fapta prepusului, Editura Lumina Lex, București, 1999;
Ghe. Nistoreanu, Al. Boroi – Drept penal. Partea generală, Editura All Beck, București, 2002;
N. Pușcaș – Drept civil. Teoria generală a obligațiilor, Editura Europolis, Constanța, 2003;
C. Stătescu, C. Bârsan – Drept civil. Teoria generală a obligațiilor, ediția a III-a, Editura All Beck, București, 2000;
I. T. Ștefănescu – Dreptul muncii, ediția a II-a revizuită și adăugită, Editura Lumina Lex, București, 2002;
I. T. Ștefănescu, Ș. Beligrădeanu – Codul Muncii. Prezentare de ansamblu. Analiza textelor esențiale. Textul integral, Editura Lumina Lex, București, 2003;
C. Turianu, D. Pavel – Calomnia prin presă, Editura Casa de Editură și Presă „Șansa” SRL, București, 1996;
C. Voicu – Teoria generală a dreptului, Editura Lumina Lex, București, 2002;
Buletinul jurisprudenței. Culegere de practică judiciară – semestrul I, 1998, Editura Lumina Lex, București, 1999;
Culegere de practică judiciară, 1994-1998, Editura All Beck, București, 1999;
Culegere de practică judiciară a Tribunalului Municipiului București, Editura All Beck, București, 1998;
Culegere de practică judiciară în materie civilă pe 2000, Editura Rosetti, București, 2002;
Repertoriu. Jurisprudența și doctrina română 1989-1994, Editura Argessis, Curtea de Argeș, 1995.
Revista „Dreptul” nr. 12/1996;
Revista „Dreptul” nr. 8/1997
II. Legislație
Constituția României;
Codul civil;
Codul penal;
Legea nr 53/2003 – Codul Muncii
Legea nr 115/1999 privind responsabilitatea ministerială
Legea nr 31/1990 privind societățile comerciale;
Legea nr 15/1990 privind reorganizarea unităților economice de stat ca regii autonome și societăți comerciale;
Legea nr 69/2000 – legea educației fizice și a sportului;
Legea nr 11/1991 privind combaterea concurenței neloiale;
Legea nr 109/1996 – organizarea și funcționarea cooperației de consum și credit;
Legea nr 36/1991 privind societățile agricole și alte forme de asociere în agricultură;
Legea nr 23/1969 privind executarea pedepselor;
Legea nr 51/1995 privind exercitarea profesiei de avocat;
Legea nr 36/1995 a notarilor publici și a activității notariale;
Decretul-lege nr. 66/1990 privind organizarea și funcționarea organizației meșteșugărești;
Decretul 31/1954 – privind persoanele fizice și persoanele juridice;
Ordonanța Guvernului nr. 26/2000 privind asociațiile și fundațiile
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: .aspecte Actuale ale Raspunderii Comitentilor Pentru Faptele Prepusilor (ID: 125031)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.