Organizarea de Stat Si Dreptul In Dacia Provincie Romana

CAPITOLUL 1 DEMERS INTRODUCTIV

Secțiunea I Dacia înainte de cucerirea romană

1. Formarea și caracteristicile normelor juridice la geto-daci.

2. Organizarea puterii de stat.

3. Dreptul penal și procedura de judecată.

4. Regimul persoanelor și familia.

5. Bunuri și obligații.

CAPITOLUL II ORGANIZAREA DE STAT ÎN DACIA ROMANĂ

Secțiunea I Organizarea politico-administrativă

1. Caracterul stăpânirii romane în Dacia.

2. Întinderea și organizarea administrativă.

3. Organizarea politică.

4. Organele centrale și locale.

Secțiunea a II-a Organizarea financiară și fiscală

Secțiunea a III-a Organizarea militară

CAPITOLUL 3 POPULAȚIA ȘI CLASELE SOCIALE

Secțiunea I Coloniștii și autohtonii

1. Coloniștii romani în Dacia.

2. Populația autohtonă.

Secțiunea a II-a Clasele și păturile sociale

CAPITOLUL IV VIAȚA ECONOMICĂ

Secțiunea I Agricultura.

Secțiunea a II-a Mineritul.

Secțiunea a III-a Producția de mărfuri și negustoria.

CAPITOLUL V DREPTUL ÎN DACIA ROMANĂ

Sectiunea I Izvoarele dreptului.

Secțiunea a II-a Instituții juridice.

1. Dreptul de proprietate.

2. Regimul persoanelor.

3. Obligații și contracte.

CAPITOLUL 1

DEMERS INTRODUCTIV

Secțiunea I

Dacia înainte de cucerirea romană

1. Formarea și caracteristicile normelor juridice la geto-daci.

În ordinea apariției lor, izvoarele dreptului din antichitate sunt – așa cum rezultă dealtfel și din studiile de drept comparat – cutuma și legea. Cutuma este o formă de manifestare a dreptului în societatea împărțită pe clase antagoniste, iar legea – o simplă înregistrare oficială a obiceiurilor juridice a însemnat cu timpul consfințirea unor reguli noi, impuse de dezvoltarea societății.

Cu privire la cutumele geto-dace, unii istorici antici pomenesc de practici ale geților în domeniul reglementării relațiilor externe; reglementarea unor astfel de relații, apărută în perioada democrației militare sub forma unor obiceiuri nejuridice și, deci, nesancționate, a căpătat probabil o sancțiune juridică în perioada de formare a statului geto-dac. Este vorba de soliile trimise de geto-daci la dușmani în vederea încheierii unor tratate de pace, când preoții geto-daci, având această însărcinare, își acompaniau – conform obiceiului – propunerile cu sunete melodioase de citeră.

Este neîndoios că dreptul cutumiar geto-dac a avut o largă sferă de aplicare în cadrul primului stat centralizat și independent întemeiat de regele Burebista, cutuma constituind câtva vreme principalul izvor de drept. Este de asemenea, foarte probabil ca obiceiurile geto-dace să fi rămas în vigoare, în unele domenii, și după cucerirea romană. Cel de-al doilea izvor al dreptului geto-dac a fost legea, emanație a puterii ce începe să se constituie în stat, indiferent de forma pe care o îmbrăca : scrisă sau nescrisă. Dacă sfera de aplicare a legii și instituțiile pe care le reglementa sunt mai mult deduse prin analogie, în schimb câteva informații păstrate în opera istoricului Iordanes presupun caracterul religios al acestor norme.

Coloratura religioasă a primelor norme și instituții juridice este un fapt cunoscut în istoria veche a multor popoare și se explică prin concentrarea în aceleași mâini a puterii religioase și statale, în vederea ocrotirii eficiente a intereselor clasei dominante în formare.

Factorul religios a jucat dealtfel un rol politic important în viața socială a geto-dacilor încă din perioada democrației militare. Eeformatorul Zalmoxe, zeificat apoi de geto-daci, luase parte la „conducerea treburilor obștești” , iar pe timpul domniei lui Burebista procesul de centralizare a primului stat dac independent a fost ușurat de tendințele unificatoare ale factorului religios, ai cărui reprezentanți erau interesați să-și consolideze poziția lor socială. Regii geților-spune Criton – „impun supușilor lor teama de zei și buna înțelegere și dobândesc lucruri mari”. Iar Strabo remarcă faptul că „spre a ține în ascultare poporul, el (Burebista) și-a luat ajutor pe Deceneu. Ca dovadă despre ascultarea ce i-o dădeau geții este și faptul că ei s-au lăsat înduplecați să taie vița de vie și să trăiască fără vin„.

Bucurându-se de o „putere aproape regească” și devenind, după cele spuse de Iordanes, un personaj politic de prim rang, Deceneu a dat poporului geto-dac legi scrise (conscriptos) potrivite cu noua structură a societății.

Impletirea puterii politice cu cea religioasă a constituit, ea și la alte popoare antice (de pildă instituția druizilor celți, a preoților germani și a pontifilor din vechea Bornă), o trăsătură caracteristică societății geto-dace și după moartea lui Burebista, ceea ce presupune o lărgire a procesului de legiferare în același sens și cu același conținut ca și mai înainte.

Pe de altă parte, statul geto-dac a păstrat – cum era și firesc -, în epoca lui Burebista și chiar în timpul domniei lui Decebal, resturi social-politice din comunitatea gentilică, deoarece, așa cum am văzut, în cadrul formațiunii social-economice existente relațiile sclavagiste nu au cunoscut – ca în lumea greco-romană – o perfectă cristalizare.

O confirmare a acestei stări de lucruri o găsim în poeziile lui Ovidius, exilat de Augustus la Tomis; poetul afirmă că, în disprețul legilor, autohtonii își fac singuri dreptate, folosind răzbunarea sângelui ca și în orânduirea gentilică.

2. Organizarea puterii de stat.

În perioada hallstattiană, triburile tracice ale geto-dacilor se aflau în etapa de destrămare a comunității gentilice, când democrația militară cunoaște un vădit progres față de cel obținut în perioada premergătoare, a bronzului.

În perioada ce începe în secolul al Vl-lea î.e.n. – ultima perioadă a destrămării comunității gentilice – geto-dacii trăiau organizați în triburi între care existau legături strânse, ce mergeau uneori până la înjghebarea unor uniuni politice. Existența unor asemenea uniuni ne este dovedită de autorii antici. Istoricul Trogus Pompeius scrie în „Istoria” sa că regele Ateas, căpetenia unor triburi scitice, întâmpină în anul 339 î.e.n. o puternică rezistență din partea unui rege al locuitorilor de pe malurile Dunării; după toate probabilitățile acesta era șeful unei uniuni tribale a geților dunăreni.

În jurul anului 300 î.e.n., istoricul grec Diodor din Sicilia vorbește de o uniune bine închegată de triburi aflate în faza democrației militare : este vorba de „regatul” lui Dromichete, de care ne-am ocupat mai înainte.

Faptele sunt relatate în legătură cu luptele pe care Lysimach, urmașul lui Alexandru Macedon, le-a dus cu geții din câmpia Dunării. Aceleași fapte sunt relatate de istoricul grec Aman și printr-un mod mai succint de către Pausanias.

Inscripțiile grecești din Histria amintesc de Zalmodegikos, căpetenie getică de pe malul stâng al Dunării și de Rhemaxos „rege” get, stâpânitor la nord de gurile Dunării, iar istoricul latin sus-menționat, Trogus Pompeius, pomenește în jurul anului 200 de „regele” Oroles, căpetenie geto-dacă din Transilvania, luptător împotriva Bastarnilor, și de creșterea puterii dacilor, la începutul secolului al II-lea e.n., sub „regele” Rubo-bostes, probabil urmașul lui Oroles în regiunile estice ale Transilvaniei. În fine, tot în secolul al II-lea e.n. istoricul Appian amintește de o „căpetenie” a geților, numită Ohoerilos, pe care regele macedonean Perseu îl cheamă în ajutor împotriva romanilor.

Toate aceste uniuni de triburi reprezentau organizații de caracter militar; în fruntea lor se găsea o căpetenie, un șef militar, un „rege”, care împărțea adesea puterea politică cu căpetenia religioasă. Unele teste amintesc de adunarea poporului, reprezentată de poporal sub arme, asemenea în unele privințe centuriilor create prin „reforma” legendarului rege roman Servius Tulius .

Profunde schimbări în viața economică geto-dacă aveau să ducă la diversificarea structurală a societății de la începutul secolului I î.e.n. Numărul populației crește considerabil, iar așezările omenești de tip urban pe care dacii le numeau dava și grecii simple orașe, se înmulțesc vertiginos. Cele mai multe din aceste așezări opidane sunt centre economice „producătoare de mărfuri”. Ele sunt în același timp „târguri”, adevărate fora rerum renalium, unde comerciantul autohton își schimbă mărfurile cu cele aduse de negustorul străin, în principal roman sau grec ; în același timp davele sunt și centre militare, politice și religioase.

Membrii societății se diferențiază tot mai accentuat în epoca lui Burebista : apar oameni bogați, o adevărată nobilime posesoare de mijloace de producție și dominantă din punct de vedere politic. Spre polul opus societății, se situează păturile sărace și exploatate. Deși libere, aceste categorii se găseau într-o situație de dependență față de aristocrația stăpânitoare, ceea ce va crea contradicția antagonică de bază, sclavia deținând un loc cu totul neînsemnat în producție. Începutul secolului I î.e.n. cunoaște, așadar, pe teritoriul Daciei o societate împărțită în clase sociale antagoniste, pentru care statul avea să însemneze un instrument care să asigure pozițiile privilegiate ale păturilor dominante, deoarece statul apare unde, când și în măsura în care contradicțiile de clasă nu pot fi obiectiv împăcate. Și invers : existența statului dovedește că contradicțiile de clasă sunt de neîmpăcat. Dacă proprietatea privată și nașterea claselor sociale antagoniste constituie premisele esențiale ale apariției statului, cel de-al doilea element al acestuia îl constituie puterea politică, organizată într-un mecanism format dintr-un grup special de oameni; menită să asigure dominația clasei stăpânitoare și să facă față nevoilor de apărare și pericolelor din afară, puterea politică, unică și suverană, se sprijină pe constrângere.

Despre statul dac al lui Burebista și despre elementele sale ne vorbește geograful grec Strabo, care, născut în anul 64-63 și mort în 21 î.e.n., poate fi considerat contemporanul regelui dac în „Geografia” sa, acesta amintește despre „marea stăpânire a regelui Burebista, care, desigur, se referă la statul „întemeiat” de acesta, mai exact, născut în epoca marelui rege.

Același autor, în aceleași loc, vorbește despre „autoritatea pe care și-a arogat-o Burebista asupra poporului său”, expresie ce se referă la puterea de stat pe care o exercita „cel dintâi și cel mai mare rege din Tracia”, după cum se exprimă inscripția ce cinstește pe Acornion.

Consolidarea puterii de stat a fost ajutată la geto-daci, ca și la alte popoare dealtfel, prin intermediul factorului religios. Religia geto-dacă, devenită comună celor mai multe triburi, fiind interesată în asigurarea unității de stat, luptă împotriva tendințelor separatiste ce mai puteau dăinui, sub forma unor credințe străvechi, în diverse regiuni ale țării. Devenită forță de coeziune, religia ajunge un instrument puternic în mina conducătorilor. Așa se explică rolul pe care marele preot Deceneu l-a jucat la curtea lui Burebista ; Iordanes afirmă că regele i-a încredințat calitatea de vicerege, iar Strabo și Suidas informează în termeni destul de clari despre rolul „educativ” al credințelor religioase în asigurarea unității politice a noului stat dac. Așa se explică de ce Criton, în „Getica” sa, afirma că regii geților, prin „amăgire și magie, au impus acestora buna înțelegere între ei și dobândesc lucruri mari”. Este, cu alte cuvinte, folosirea religiei în scopuri politice, așa cum dealtfel au făcut-o și romanii care credeau în zei mai mult din considerente politice, decât pur religioase.

Cit privește finalul: „săvârșesc lucruri mari”, acesta este foarte semnificativ, întrucât în adevăr rolul factorului ideologic în formarea statului sclavagist dac a avut, hotărît, o înrâurire considerabilă. Existența statului presupune un aparat menit să-i asigure îndeplinirea funcțiilor sale interne și externe.

La curtea regelui, organizată probabil după unele influențe elenistice, se afla viceregele (calitate pe care putea s-o dețină, așa cum am văzut marele preot), consilieri regali, comandanți militari, șefi de fortificații, soli ele preot Deceneu l-a jucat la curtea lui Burebista ; Iordanes afirmă că regele i-a încredințat calitatea de vicerege, iar Strabo și Suidas informează în termeni destul de clari despre rolul „educativ” al credințelor religioase în asigurarea unității politice a noului stat dac. Așa se explică de ce Criton, în „Getica” sa, afirma că regii geților, prin „amăgire și magie, au impus acestora buna înțelegere între ei și dobândesc lucruri mari”. Este, cu alte cuvinte, folosirea religiei în scopuri politice, așa cum dealtfel au făcut-o și romanii care credeau în zei mai mult din considerente politice, decât pur religioase.

Cit privește finalul: „săvârșesc lucruri mari”, acesta este foarte semnificativ, întrucât în adevăr rolul factorului ideologic în formarea statului sclavagist dac a avut, hotărît, o înrâurire considerabilă. Existența statului presupune un aparat menit să-i asigure îndeplinirea funcțiilor sale interne și externe.

La curtea regelui, organizată probabil după unele influențe elenistice, se afla viceregele (calitate pe care putea s-o dețină, așa cum am văzut marele preot), consilieri regali, comandanți militari, șefi de fortificații, soli pentru diverse misiuni etc.

Puterea judecătorească se pare că era încredințată preoților geto-daci, care o exercitau asemenea druizilor din Gallia. În această privință, Iordanes vorbind despre marele preot Comosicus, urmașul lui Deceneu, îl arată pe acesta ca fiind „cel mai mare judecător”.

Politica externă dusă de regele Burebisța se lovea însă de principalul său dușman, statul roman, singurul în stare să nimicească ce el făurise. Profitând de luptele civile de la Roma dintre Caesar și Pompeius ce izbucniseră în anul 48 î.e.n., Burebista dă dovadă de o orientare politică practică și realistă când trimite pe Acornion din Dionysopolis ca sol al său pentru a lua legătura cu Pompeius care ducea o politică de respectare a autonomiei ținuturilor clientelare, în opoziție cu politica de asimilare dusă de Caesar. Pompeius este învins, iar Caesar plănuiește un război contra dacilor; asasinarea marelui roman avea să pună capăt planului său. Rezultă din cele de mai sus că statul geto-dac a luat naștere în primele decade ale secolului I î.e.n., în timpul domniei lui Burebista, care începuse puțin înainte ca Sylla să-și fi luat la Roma titlul de dictator (62 î.e.n.).

Evident, statul dac mai păstra încă urme ale vechii comunități gen-tilice, așa cum toate noile orânduiri mai tolerează în sânul lor elemente din cele vechi și așa cum formarea statului sclavagist roman, a cărui constituție este „reforma” serviană, n-a însemnat o ruptură totală cu structurile gentilice care vor dăinui încă multă vreme în epoca republicană.

În pofida intereselor contrarii ale nobilimii și a conflictelor sociale – conflicte ce au dus și la asasinarea lui Burebista de către cei răsculați – statul dac reprezintă prima organizare politică superioară ce a apărut pe teritoriul României și una diu cele mai puternice jocuri politice și militare pe care le-a cunoscut Europa în antichitate.

3. Dreptul penal și procedura de judecată.

Cristalizarea normelor dreptului penal geto-dac are loc, asemenea celorlalte norme juridice, în perioada de înjghebare a statului centralizat și independent, menite fiind să sancționeze pe cei care s-ar împotrivi noii ordini politice instaurate. Dreptul penal geto-dac cuprindea – ca și celelalte drepturi antice – norme aspre, alături de cele care au continuat să se mențină și după formarea statului unele resturi gentilice ca, de pildă, răzbunarea sângelui.

Versurile lui Horațiu care amintește despre pedeapsa cu moartea a soției adultere și relatările lui Ovidiu cu privire la persistența unor elemente de justiție privată în societatea geto-dacă vin să întregească imaginea pe care o avem asupra sistemului represiv geto-dac. Printre infracțiunile mai greu pedepsite erau probabil și încălcarea interdicțiilor religioase, socotite sacrilegii, precum și consumul de vin, de carne etc. interzise de cler. De la Pomponius aflăm că duelul judiciar era folosit și în caz de recăsătorire a văduvelor, cei ce doreau să le ia de soție „chemând la luptă sufletul celui mort”.

Organizarea instanțelor judecătorești și procedura de judecată reliefează o trăsătură a sistemului judiciar geto-dac și anume împletirea activității de stat și implicit a celei judiciare cu cea religioasă. Așa cum am văzut, reformatorul Zalmoxe, mai târziu zeificat, participa la conducerea treburilor obștești încă în perioada democrației: militare, iar Deceneu, care primise, cum am văzut, o putere aproape regească de la Burebista, ajunge după moartea acestuia chiar rege. Comosicos era, de asemenea, vicerege și mare ponții, iar textele amintesc și de activitatea judecătorească „împărțind poporului dreptate la scaunul său de judecată.

Este neîndoios că, în calitatea lor de șefi ai statului, regii geto-daci erau șefi ai justiției, iar activitatea lor politică se împletea strâns cu cea religioasă, deoarece șeful statului sau era el însuși mare preot, sau era ajutat în activitatea sa de marele pontif.

4. Regimul persoanelor și familia.

Formarea primului stat dac unitar și independent a avut loc paralel cu aceea a claselor sociale antagoniste, ale căror începuturi trebuie căutate – așa cum am văzut – în perioada de descompunere a orânduirii gentilice și în special în faza Latene a epocii fierului.

Textele literare confirmă ceea ce rezultă din datele arheologice : alături de aristocrația militară, își fac apariția, în perioada de destrămare a orânduirii gentilice geto-dace, o categorie de producători direcți, supuși unui proces de aservire, proces similar cu cel de stratificare din societatea tracă sud-dunăreană. Posterior formării primului stat geto-dac, știrile cu privire la diferențierile sociale sunt numeroase. Dio Chrisostomul, Dio Cassius și Iordanes amintesc de existența unor clase sociale : nobilimea numită tarabostes sau pileați, oamenii de arme (comați, capillati)- o categorie de „clienți” ai lor și poporul de rând. Aceștia din urmă neposedând suficiente mijloace de producție se găseau adesea într-o stare de dependență și aservire față de păturile suprapuse, muncind în procesul de producție alături de sclavi, a căror existență în stadiu incipient e atestată așa cum am văzut de Strabo și Artemidor, ce pomenește de obiceiul geților de a-și tatua sclavii. În plus, săpăturile arheologice efectuate în munții Orăștiei dovedesc că ridicarea unor fortificații și castele întărite, ca acelea descoperite acolo, nu puteau fi executate fără munca forțată a celor aserviți și a oamenilor dependenți. Persoanele libere aveau un singur nume, alcătuit din două teme („nume plin)”, ca de pildă Rubo-bos-ta, Buro-bos-ta (cf. alb. burre-bese) etc, urmând regulile antroponimelor obișnuite la indoeuropeni, iar sufixul -ta având, probabil, funcția de articol hotărât, ca și în acele limbi, unde fenomenul se explică la fel printr-un substrat tracic; faptul acesta ne va ajuta la identificarea autohtonilor în diferitele izvoare scrise din perioada romană.

În măsura în care se dezvoltau diferențierile sociale și se întărea poziția economică a șefului de familie, monogamici se impunea, deoarece ea se naște „ca urmare a concentrării unor avuții mai mari într-o singură mână” și anume în mâna bărbatului, precum și din necesitatea de a transmite aceste avuții, prin moștenire copiilor săi.

Iată de ce textele ce se referă la organizarea familiei geto-dace din perioada de formare a statului amintesc direct, sau indirect, de poziția predominantă a bărbatului și de cea subordonată și inferioară a soției în cadrul familiei monogame cu pronunțate funcții naturale.

Monogamia geto-dacă triumfase așadar, cum era și firesc, în epoca de făurire a primului stat geto-dac unitar și independent și în perioada dezvoltării sale posterioare. Consecință a concentrării mijloacelor de producție în mâinile soțului, monogamia va însemna, odată cu consolidarea statului, definitiva supunere a soției față de omnipotența soțului. Este ceea ce rezultă din cuprinsul probelor mai sus analizate și din întreaga dezvoltare a societății geto-dace.

Din relatările lui Horațiu, rezultă că familia geto-dacă era patrilocală și patriarhală; soția locuia la bărbat, descendența se stabilea după tată, iar copiii rămâneau în familia acestuia și după moartea mamei, fiind îngrijiți de mama vitregă.

Cu privire la formele căsătoriei geto-dace, cumpărarea este menționată în mod indirect pentru această epocă într-un text din Pomponius Mela. Istoricul și geograful roman precizează că fetele trace – iar geții sunt o ramură a tracilor, spune același istoric – sunt fie scoase la licitație publică, fie vândute. Prețul varia după cinstea și frumusețea fetelor, spune „Pomponius Mela, căci în caz contrar bărbații erau cumpărați de fete.

În fine, textul lui Horațiu, pe care l-am menționat mai sus, ne lasă să bănuim însă că uneori la încheierea căsătoriei soția era înzestrată (dotata coniux) în vederea susținerii sarcinilor matrimoniale. Existența instituției dotei la geto-daci, în cadrul familiei monogame, ni se pare dovedită și de faptul că termenul românesc de „zestre” are o origine geto-dacă bine stabilită.

În ceea ce privește dreptul de moștenire la geto-daci, existența proprietății private si a familiei monogame presupune un sistem succesoral menit să asigure continuitatea exploatării patrimoniului familiei de către urmașii direcți, procreați în familia monogamă. O confirmare, prin analogie, a acestei aserțiuni o găsim în dreptul public geto-dac, unde succesiunea la tron urma ordinea rudeniei.

5. Bunuri și obligații.

În perioada de formare a statului, comunitatea sătească unea, așadar, într-o unitate dialectică contradictorie principiul proprietății private cu cel al proprietății obștești, lăsînd loc liber de dezvoltare celei dintâi, prin îngrădirea treptată a celei din urmă.

Dezvoltarea economică înfloritoare a societății geto-dace în perioada de formare a statului presupune existența unor norme corespunzătoare și în materia obligațiilor. Săpăturile arheologice au scos la iveală pe teritoriul patriei noastre resturi ale unei civilizații materiale deosebit de dezvoltate, în special, sunt remarcabile rezultatele cercetărilor arheologice din Munții Orăștiei, regiune ce a constituit un centru al puterii politice geto-dace. Săpăturile ne fac cunoscute, în afară de construcții și fortificații masive, hambare pentru depozitat cereale și ateliere de fabricat unelte și arme, a căror capacitate de înmagazinare și de producție întreceau cu mult nevoile consumului intern. Numeroase au fost produsele meșteșugărești provenite din import prin intermediul cetăților pontice sau pe calea iliro-macedoneană.

Dovada unui comerț din ce în ce mai activ în aceste regiuni o constituie circulația vie a denarului roman, republican sau imperial, monedă tiniversală în acea vreme, care înlătură din circulație vechea monedă de factură elenistică. Este neîndoios că în asemenea condiții economice propice tranzacțiilor comerciale să fi existat norme juridice corespunzătoare care să asigure încheierea și eficiența lor.

Jurământul era folosit în anumite ocazii, el legând pe cel care-l presta sub aspect civil și sacru, ca de pildă atunci când era vorba de a se porni la război și când „jurau că nu se vor întoarce la lăcașurile părintești decât după ce vor ucide pe dușmani”.

CAPITOLUL II

ORGANIZAREA DE STAT ÎN DACIA ROMANĂ

Secțiunea I

Organizarea politico-administrativă

1. Caracterul stăpânirii romane în Dacia.

Cucerirea Daciei de către romani, încheiată la 106 e.n., deschide o nouă epocă în istoria societății omenești de pe teritoriul țării noastre. Ca urmare a înfrângerii dacilor, romanii se înstăpânesc pe cea mai mare parte a ținuturilor locuite de aceștia. Statul dac este desființat, iar teritoriul lui este alipit imperiului, fiind organizat ca provincie romană. Prin actul cuceririi Daciei de către romani, dezvoltarea strălucită a culturii daco-getice, care în ultimele două secole luase un mare avânt și ajunsese la o amploare deosebită, societatea daco-getică atingând stadiul sclavagismului începător, este brusc întreruptă. Romanii introduc în Dacia sclavagismul dezvoltat, așa cum se alcătuise el în restul imperiului, cu toate formele de organizare economică și socială care îi sunt proprii. Cultura romană se impune pe tot cuprinsul provinciei. Timp de 165 de ani cât durează stăpânirea romană în Dacia (106-271), istoria provinciei întemeiată de Traian la nordul Dunării se desfășoară în cadrul imperiului roman, constituind un capitol din istoria acestuia. O dezvoltare independentă a culturii și societății geto-dacice continuă numai în regiunile periferice ale Daciei, rămase în afara cuceririi romane, în ținuturile dacilor liberi.

Stăpânirea romană în Dacia prezintă un dublu aspect. Ea s-a instaurat pe pământul Daciei prin violență, pe calea armelor, și s-a menținut tot timpul sprijinindu-se pe o armată numeroasă și pe un puternic sistem de apărare. Cu toate acestea, ea nu a avut un caracter distructiv. Dimpotrivă, epoca stăpânirii romane în Dacia a însemnat, fără îndoială, un progres din punct de vedere al evoluției generale a societății, față de epoca precedentă. Cultura materială și spirituală e ridicată la o treaptă superioară. Viața economică se desfășoară cu intensitate în toate domeniile. Se întemeiază orașe, se construiesc drumuri, se exploatează bogățiile subsolului și ale solului, meșteșugari iscusiți prelucrează materiile prime, transformându-le în produse de tot felul, care satisfac nevoile sporite ale populației. Peste tot se ridică clădiri din piatră și cărămidă, se fac lucrări edilitare, se cioplesc monumente de piatră, iar scrisul cunoaște o oarecare răspândire, după cum ne arată descoperirea a numeroase inscripții latinești. întreaga înfățișare a Daciei se schimbă. Urmele romane ne întâmpină până astăzi la tot pasul pe teritoriul fostei provincii, mărturii grăitoare ale unei civilizații înaintate.

Pornind de la acest aspect pozitiv, istoriografia burgheză, română și străină, mai veche sau mai nouă, lipsită de orientare justă în interpretarea fenomenelor sociale și a evoluției istorice, a apreciat unilateral și greșit caracterul stâpânirii romane în Dacia. Considerând stăpânirea romană în Dacia ca o adevărată binefacere pentru întreaga populație a provinciei, « un izvor de ordine și de propășire », cum se exprima de pildă A. D. Xenopol, și proslăvind în toate felurile rolul « civilizator » al romanilor, istoricii burghezi au trecut sub tăcere aspectul negativ al cuceririi Daciei de către romani. Negând lupta de clasă și chiar împotrivirea autohtonilor daci față de cuceritori, ei prezentau viața romană în Dacia ca desfășurându-se în deplină armonie socială, lipsită de frământări și de lupte. «Viața dacică până în adâncurile ei, fără zgomot și fără pompă, se face viață romană », spunea V. Pârvan. E un tablou diformat și idilic pe care istoriografia burgheză s-a înfățișat cu insistență despre viața romană în Dacia, tablou copiat după imaginea tot atât de falsă pe care istoricii burghezi din apus, până la cei mai de seamă, și-au făcut-o despre imperiul roman în general.

În realitate, cucerirea romană a adus în Dacia nu numai progresul economic, social și cultural, ci și întreg cortegiul de suferințe, împilări, jaf și exploatare nemiloasă, inerente societății bazate pe relațiile sclavagiste. Chiar unii dintre scriitorii antici au sesizat caracterul silnic și spoliator al statului roman. De pildă, Sallustius relatează că romanii erau numiți de către supuși jefuitorii popoarelor. Și în istoriografia noastră a existat la început o concepție cu vederi progresiste, care judeca critic caracterul stăpânirii romane în Dacia. Astfel, N. Bălcescu, după ce arată starea foarte înfloritoare la care provincia ajunsese sub romani, adaugă: « Dar, alături cu această mare civilizație materială, două rele mari care mistuiau împărăția: robia și proprietatea cea mare, trebuiră a produce și în noua colonie relele lor ». Iar mai departe continuă: «Ostenită de atâtea rele ce o rodeau într-însa, împărăția romană trebuie să cază. Unitatea falsă, la care supuseseră lumea, trebui să se sfarme ». La fel C. Bolliac spunea la 1869: « Misiunea noastră a românilor în arheologie este mai cu seamă să definim ce au fost dacii… În ce grad de civilizație ajunseră ei când i-au cotropit romanii și le-au luat țara ? ». Aceste prețioase indicații au fost uitate însă de istoricii noștri de mai târziu.

2. Întinderea și organizarea administrativă.

La sfârșitul celui de-al doilea război dacic întreg teritoriul care formase regatul lui Decebal era cucerit de către romani, după cum se mărturisește explicit într-o inscripție descoperită la Corint, în care se spune: «… secunda expedi tione, qua universa Dacia devicta est ». Deși războiul era terminat în vara anului 106, împăratul Traian a mai întârziat în Dacia până în primăvara anului următor, când se întoarce la Roma pentru a-și serba triumful. În timpul petrecut în Dacia după sfârșitul războaielor, el s-a ocupat probabil de organizarea teritoriilor cucerite. La 11 august 106, data unei diplome militare descoperită la Poro-lissum, emisă îndată după terminarea celui de-al doilea război dacic, provincia Dacia era constituită. Pe monede apare la început legenda DAC(ia) CAP(ta), înlocuită în emisiunile ulterioare cu DACIA AVGVST(i) PROVINCIA. Constituirea provinciei s-a făcut probabil printr-un act „Special, care nu ni s-a” păstrat însă.

Întinderea statului dac condus de Decebal nu ne este cunoscută. Ea pare să nu coincidă întocmai cu hotarele Daciei arătate de Ptolemeu, fiind probabil mai restrânsă. Ceea ce știm însă cu certitudine este că nu întreg teritoriul cucerit de Traian de la daci a fost înglobat în provincia Dacia. Descoperirile arheologice și mărturiile epigrafice, printre care o diplomă militară de curând descoperită în Bulgaria, datând din anul 140, dovedesc că întreg teritoriul Munteniei împreună cu sudul Moldovei, poate până la drumul roman care pornind de la Dinogetia trecea pe la Bărboși și Poiana-Piroboridava, urca pe Șiret și mai departe pe Oituz, spre a pătrunde în Transilvania prin pasul cu același nume, ca și o fâșie de teren din sud-estul Transilvaniei, au fost anexate după terminarea războaielor dacice la Moesia Inferior, din care au făcut un timp parte integrantă. Restul teritoriilor dacice cucerite de Traian, adică Oltenia de astăzi, Banatul și Transilvania centrală au constituit provincia Dacia. Situația creată acum a fost însă provizorie. În timp ce în Dacia stăpânirea romană s-a instaurat de la început temeinic, provincia fiind intens colonizată cu elemente romane sau romanizate și pusă în stare de apărare, teritoriile de la nordul Dunării aparținând Moesiei Inferioare au fost mai slab colonizate. Îndeosebi teritoriul Munteniei era stăpânit doar prin câteva corpuri de trupă, care staționau în castrele construite pe cursurile de apă care făceau legătura cu interiorul Transilvaniei, cum sunt cele de la Filipești și Pietroasa (r. Buzău), Mălăești și Drajna de Sus în bazinul Teleajenului, Târgșor (?) pe Prahova și Rucăr pe Dîmbovița, în fața pasului Bran. Trupele din aceste castre, ca și cele de pe Olt, atât cele din Transilvania, începând cu cele de la Brețcu, cât și cele de la sud de pasul Turnu-Roșu, făceau parte din armata Moesiei Inferioare. O schimbare importantă a fost efectuată la începutul domniei lui Hadrian, prilejuită se pare de mișcarea iazigilor din Câmpia Tisei, a roxolanilor de la est de Dacia și de răscoala dacilor din interior, evenimente cărora romanii cu greu le fac față, împăratul Hadrian fiind nevoit să vie în persoană, spre sfârșitul anului 117, în Dacia, unde guvernatorul provinciei, C. Iulius Quadratus Bassus, tocmai murise în timpul acestor lupte. Din biografia împăratului aflăm că Hadrian a căzut mai întâi la înțelegere cu roxolanii, mărindu-le subsidiile. Înainte de plecarea sa la Roma, în primăvara anului 118, el încredințează ducerea mai departe a luptelor împotriva iazigilor generalului O. Marcius Turbo, din ordinul cavalerilor, căruia, spre a avea o mai mare autoritate, i se acordă o comandă excepțională asupra Pannoniei Inferioare și Daciei, cu titlul unui praefectus Aegypti. Aceste evenimente de la începutul domniei lui Hadrian, au determinat o reorganizare a teritoriilor romane de la nordul Dunării. Mai întâi, teritoriul Munteniei și o parte din cel al Moldovei de sud, care aparținuseră Moesiei Inferior, a fost evacuat de către romani. Urmele de viață în castrele din Muntenia nu trec, după informațiile de până acum, peste primul an de domnie a lui Hadrian. Renunțarea de către romani la aceste teritorii explică ușurința cu care au fost potoliți roxolanii și o dată cu ei probabil dacii din câmpia munteană. Romanii se mulțumesc de acum înainte cu o supraveghere ușor de efectuat a acestor ținuturi, închise ca într-o pungă între Moesia Inferior și Dacia. În schimb fâșia de teren din sud-estul Transilvaniei, de la Angustia (Brețcu) până la Caput Stenarum (Boita), este anexată la Dacia, al cărei hotar îl formează. În continuare Oltul, de la pasul Turnu-Roșu până la vărsarea lui în Dunăre. Trupele de pe această lungă linie de apărare, de la Angustia, în fața pasului Oituz, până la Islaz, la confluența Oltului cu Dunărea, sunt și ele incluse în armata Daciei. Întrucât la această dată Dacia era împărțită în două părți, teritoriile amintite, împreună cu trupele care până aici ținuseră de Moesia Inferior, sunt înglobate Daciei Inferioare.

Renunțarea de către romani, la începutul domniei lui Hadrian, la teritoriile arătate mai sus explică, în sfârșit, știrea mult discutată și în diferite feluri interpretată, relatată de Eutropiu, după care Hadrian a avut intenția să părăsească Dacia cucerită de predecesorul său Traian, dar a fost oprit de la acest act la îndemnul amicilor săi, care motivau că prea mulți cetățeni romani ar fi fost lăsați astfel pradă barbarilor: qui (Hadrianus) Traiani gloriae invidens statim provincias tres reliquit, quas Traianus addiderat. .. idem de Dacia facere conatum amici deterruerunt ne mulți cives Romani barbaris traderentur. Se dovedește acum că afirmația scriitorului antic nu este nici o simplă născocire, nici o pură calomnie la adresa lui Hadrian, cu totul lipsită de temei. Versiunea despre intenția lui Hadrian de a abandona Dacia s-a născut tocmai pentru că pe timpul lui romanii au părăsit de fapt o parte din teritoriile Daciei cucerite de Traian, chiar dacă ele nu făceau parte din punct de vedere al organizării din provincia Dacia.

2.1 Hotarele Daciei Romane. Cu o singură modificare și aceasta temporară, noile hotare ale provinciei Dacia statornicite pe la 119, abstracție făcând de ulterioarele schimbări în ceea ce privește organizarea și conducerea ei, rămân neschimbate până la sfârșitul stăpânirii romane în nordul Dunării. Mai de aproape granițele Daciei romane nu ne sunt cunoscute din izvoarele antice. În mare ele cuprind Banatul, cea mai mare parte din Transilvania și Oltenia de astăzi, unde stăpânirea romană a lăsat peste tot urme sigure și numeroase. O singură indicație ni s-a păstrat la doi scriitori din sec. IV, Eutropiu și Rufius Festus, care spun că perimetrul Daciei măsura 1 000 000 de pași, adică 1000 de mile romane, ceea ce înseamnă vreo 1479 km. Circuitul se referă fără îndoială la Dacia de după începutul domniei lui Hadrian și corespunde cu limitele cunoscute în mare ale provinciei. Mai bine pot fi precizate însă hotarele Daciei urmărind situarea pe teren a castrelor, care cu oarecare aproximație, dat fiind că linia de graniță se afla totdeauna în fața lor la oarecare depărtare, delimitează de jur împrejur teritoriul provinciei.

Spre sud, în Oltenia și Banatul de azi, Dunărea despărțea Dacia de cele două Moesii. În Banat există două linii de castre, una în partea de răsărit de-a lungul drumului, cunoscut din Tabula Peutingeriana, de la Dierna (Orșova) la Tibiscum (Jupa, lângă Caransebeș), alta spre câmpia Banatului, la vest de munții Semenicului, de-a lungul celeilalte ramuri a drumului imperial, care plecând de la Lederata (Palanca) ajungea tot la Tibiscum. Acesta din urmă este drumul pe care a înaintat Traian în Dacia în cursul primului război dacic. Castrele de pe această linie vestică par să dateze încă din epoca lui Traian. În schimb cele de pe linia Dierna-Tibiscum au putut fi construite mai târziu. O altă linie de fortificații, mai puțin cercetată, există de-a lungul Mureșului, de la puternicul castru de la Micia (azi Vețel, la vest de Deva), până la vărsarea râului în Tisa. Pe aici ducea drumul care, urmând cursul Mureșului, străbătea mai departe țara iazigilor, făcând legătura cu Pannonia.

La vest de linia fortificată Lederata-Tibis-cum urmele romane sunt foarte puține. Probabil că partea de vest a Banatului, până la Tisa, care în antichitate, ca și în tot evul mediu de altfel, era un ținut mlăștinos, nu a fost colonizată de romani, ei mulțumindu-se cu supravegherea acestui teritoriu puțin populat prin trupele din castrele de pe linia Lederata-Tibiscum și prin micile garnizoane presărate de-a lungul Mureșului, de la Micia până în fața Seghedinului.

De la Micia spre nord, hotarul Daciei trecea peste culmile Munților Apuseni, fără să îl putem delimita mai de aproape. În orice caz, granița provinciei trecea pe la vest de regiunea auriferă de la Alburnus Maior, coborând apoi la castrul roman de la Bologa, în valea Crișului Repede. Mai departe granița provinciei urma culmea prelungă a munților Meseș, până la Porolissum (Moigrad, r. Zălau). De aici hotarul cotește spre NE, atingând la Tihău cursul Someșului, pe care îl urmează apoi, în susul apei, spre est, până la castrul de la Ilișua (r. Beclean). Mai departe granița provinciei se oprea la poalele munților vulcanici, urmând, pe direcția sud-est, linia munților Căliman, Gurghiu, Harghita și Baraolt, spre a atinge cursul Oltului la Olteni, la nord de Sf. Gheorghe, de unde teritoriul provinciei înaintează până la Brețcu, în fața pasului Oituz. Spre sud hotarul Daciei, de la Brețcu până la pasul Turnu-Roșu, se întinde până la poalele Carpaților, incluzând și câmpia Tg. Secuesc, ca și Țara Bîrsei. De la pasul Turnu-Roșu hotarul Daciei urma, după cum s-a mai spus, cursul Oltului, până la Islaz, la vărsarea lui în Dunăre.

Rezultă prin urmare că rămânea în afara Daciei romane o bună parte a ținuturilor locuite în antichitate de triburile dacice, singure sau amestecate cu populații de alt neam. Astfel, din provincia Dacia nu făceau parte Crișana, Țara Oașului și Maramureșul de astăzi, iar la est de Carpați întreaga Moldovă și Muntenia până la Olt, dacă facem abstracție de timpul scurt, de aproximativ un deceniu, cât acest din urmă teritoriu a aparținut Moesiei Inferior.

După reorganizarea de la începutul domniei lui Hadrian, granițele Daciei au suferit, cum s-a amintit mai sus, o singură modificare mai importantă, pe care o putem constata pe baza urmelor și a descoperirilor pe teren. Pe timpul lui Septimius Severus (193-211) după toate aparențele, hotarul Daciei a fost împins de pe linia Oltului cu vreo 10-50 km mai spre răsărit, în interiorul Munteniei. Noul hotar al provinciei este indicat pe teren de un limes, constând dintr-un val continuu de pământ, care pornind de la Flămânda pe Dunăre, la vest de Turnu-Măgurele, străbate Muntenia pe direcția sud-nord, până la Rucăr, în dreptul pasului Bran, prin care se făcea legătura cu castrul de la Rîșnov, în Țara Bârsei. Pe toată lungimea lui, limesul transalutan e întărit din loc în loc de castre și burgi. Această nouă graniță a provinciei nu a putut fi însă menținută mult timp. Cel mai târziu pe timpul domniei lui Filip Arabul, din cauza marii invazii a carpilor din anul 245, limesul transalutan a fost abandonat, iar hotarul provinciei a fost readus pe Olt. De altfel, limesul transalutan se pare că a fost conceput doar ca o întărire și apărare mai înaintată a hotarului de pe Olt, de-a lungul căruia cu timpul s-au întemeiat, în afară de castre, și numeroase așezări civile. În schimb în zona dintre Olt și limes transalutanus urmele romane sunt sporadice, iar așezări mai mari lipsesc cu totul.

În limitele geografice arătate mai sus, viața romană s-a desfășurat în continue frământări, mai ales după epoca Severilor, de când istoria Daciei romane intră în faza de declin, fiind tot mai zbuciumată, până ce situația devine haotică începând cu domnia lui Gallienus. În ultimele două decenii înainte de retragerea aureliană, unele din hotarele Daciei au fost probabil știrbite, stăpânirea romană menținându-se totuși până la 271 pe cea mai mare parte a teritoriului Daciei. Provincia Dacia, constituită de Traian încă din vara anului 106, a format la început o singura unitate admmistrativă, neîmpărțită. Fiind situată la granițele imperiului, ea făcea parte din categoria provinciilor imperiale, a căror conducere și administrare revenea împăratului. În fruntea provinciei se afla un trimis al împăratului, legatus Augusti pro praetore, cu atribuții militare, administrative și juridice pe care le exercita în numele împăratului. El este ales numai dintre membrii ordinului senatorial. Primul guvernator al Daciei a fost Decimus Terentius Scaurianus, care la 2 iulie 110 era încă în funcțiune, după cum se știe dintr-o a doua diplomă militară de la Porolissum, purtând această dată. Alți doi guvernatori, anume C. Avidius Nigrinus și C. Julius Quadratus Bassus, despre care am spus că a murit în Dacia în anul 117 și-a fost înmormântat cu mare pompă la Pergam. Toți acești trei guvernatori sunt de rang consular, adică foști consuli (viri consulares). Rangul lor mai înalt era necesar deoarece în acest timp staționau în Dacia mai multe legiuni. În 118-119 avem în Dacia comanda excepțională a lui Q. Marcius Turbo de rang ecvestru, creată datorită evenimentelor din interiorul și de la granițele provinciei, despre care am amintit. După lămurirea situației dificile în care s-a găsit Dacia, conducerea provinciei revine însă la sistemul obișnuit, acela al legaților imperiali, din ordinul senatorilor. Datorită reorganizării de către Hadrian a teritoriilor romane din nordul Dunării, s-au făcut schimbări și în ceea ce privește conducerea provinciei Dacia.

Mărturiile epigrafice ieșite la iveală în ultimul timp au arătat că prin 119, după reprimarea mișcării iazigilor, roxolanilor și dacilor, a avut loc mai. Întâi împărțirea în două părți a provinciei până aci unitară: în Dacia Superior, condusă de un legatus Augusti, din ordinul senatorial, și în Dacia Inferior, condusă – cel puțin așa se credea – dintru început de un procurator Augusti vice praesidis, din ordinul ecvestru. Prima atestare a acestei împărțiri în două e făcută de o diplomă militară de la Porolissum, datând din 28 iunie 120 , la care se adaugă acum și diploma de la Cășei, purtând cuvânt s-a afirmat că împărțirea Daciei în două provincii a fost urmarea evenimentelor din 117-119. O inscripție descoperită la Caesarea din Mauretania Africei (azi Cherchel), publicată și comentată mai recent, ne aduce însă surprinzătoarea informație că Dacia Inferioară, despărțită de Dacia Superioară din nevoi militare și politice, în anii 118-119, nu a fost dintru început organizată ca o provincie procuratorială, ci ca una guvernată de un praefectus. În inscripția de la Caesarea apare, într-adevăr, un personaj din ordinul cavalerilor, cu numele de Titus Flavius Priscus Gallonius Fronto Quintus Marcius Turbo, care, pe lângă alte funcțiuni, a fost și praefectus provinciae Daciae Inferioris (prefect al provinciei Dacia Inferioară). Cu toată asemănarea numelui, acest Titus Flavius Priscus nu e identic cu binecunoscutul general Quintus Marcius Turbo, care a reprimat răscoala roxolano-daco-iazigă la începutul domniei lui Hadrian și care a îndeplinit reorganizarea, prin bifurcare, a Daciei. El trebuie să fie un personaj ulterior organizatorului Turbo, nu prea îndepărtat în timp de acesta și, pe cât se pare, nici ca legătură personală. În orice caz, el e primul și până acum și unicul prefect cunoscut al Daciei Inferioare (nu al întregii Dacii, cum fusese, pe un timp limitat, omonimul său Q.. Marcius Turbo).

Când anume a îndeplinit T. Flavius Priscus funcția de prefect al Daciei Inferioare, nu știm, dar de sigur după 119 și înainte de anul 129. Pentru anul 129 ne este însă atestat un guvernator , Plautius Caesianus, care, după toate aparențele, nu mai era prefect, ci procurator, așa cum e acel T. Flavius Constans, din anul 138, purtând titlul de procurator Augusti. E de presupus că guvernarea Daciei Inferioare prin prefecți nici nu a durat multă vreme și a avut numai un caracter provizoriu.

Potrivit noii organizări a Daciei din 118-119, Dacia Superior este condusă tot de un legatus Augusti, dar de rang pretorian (vir praetorius), adică numit dintre foștii pretori.Rangul inferior al guvernatorului Daciei Superioare se explică prin reducerea efectivelor armatei staționate în provincie și în primul rând datorită faptului că după 119 a mai rămas în Dacia o singură legiune (XIII Gemina). Reședința legatului era la Apulum, el fiind în același timp și comandantul legiunii XIII Gemina, staționată în castrul din această localitate. Primul legat de rang pretorian al Daciei Superioare a fost Iulius Severus, după care au urmat mulți alții, numai în parte cunoscuți nouă. Legatul imperial era ajutat de un procurator, care se afla sub ordinele sale și avea numai atribuțiuni financiare, ocupându-se de încasarea impozitelor pentru fiscul imperial, plata soldei armatei și asigurarea cheltuielilor de administrație a provinciei. El face parte din tagma cavalerilor (ordo equestris).

Dacia Superior cuprindea teritoriul Banatului și al Transilvaniei, cu excepția zonei de la est și sud de Olt, de la Angustia până la Caput Stenarumj care ținea de Dacia Inferior.

Dacia Inferior avea un teritoriu mai redus, cuprinzând Oltenia de astăzi și fîșia de pământ de la sud de Oltul transilvan, cu toate trupele aflătoare pe această linie de frontieră a provinciei până la Angustia. În fruntea provinciei se afla, după cum s-a spus, un procurator presidial (cum iure gladii). El face parte tot din ordinul cavalerilor, dar pe lângă atribuțiile financiare, administrative și judecătorești este și comandantul trupelor din provincie, alcătuite însă numai din formațiuni auxiliare. De aceea numele lui figurează pe diplomele militare acordate soldaților la eliberarea lor din armată. El este un guvernator al provinciei sale cu drepturi depline, dar probabil comanda sa militară este totuși subordonată legatului Daciei Superioare. Astfel, deși alcătuită administrativ ca provincie aparte, se păstrează totuși oarecare legătură de unitate între cele două Dacii.

O nouă modificare în conducerea și organizarea administrativă a Daciei s-a produs pe timpul lui Antoninus Pius între 8 iulie și 27 septembrie 158, după cum s-a putut stabili pe baza unei alte diplome militare. La această dată Dacia este împărțită în trei provincii: Dacia Porolissensis, Dacia Apulensis și Dacia Malvensis. împrejurările în care s-a efectuat și cauzele care au determinat trifur-carea Daciei nu ne sunt prea bine cunoscute. Au fost fără îndoială motive de ordin intern, pentru o mai bună administrare a teritoriului și o mai sigură supraveghere a populației autohtone, prin ruperea legăturilor și izolarea ei în limitele mai restrânse ale celor trei provincii, deci, prin aceasta, prevenirea răscoalelor, dar și nevoi imperioase de ordin extern, determinate de amenințarea de la granițele de nord ale provinciei în preajma războaielor marcomanice, care vor începe nu peste mult timp. Pentru a face față acestei amenințări era nevoie de crearea unui nou front, de nord, împotriva dacilor liberi și a altor seminții, ca cele germanice, care locuiau în apropierea granițelor Daciei.

Provincia cea mai importantă este Dacia Apulensis, situată la centru. Guvernatorul ei rămâne mai departe un legat presidial de rang pretorian. El își are reședința tot la Apulum, unde staționa și singura legiune aflătoare în Dacia. Datorită rangului său și comandei legiunii XIII Gemina, legatul Daciei Apulensis are ascendență față de procuratorii celorlalte două provincii, care, din punct de vedere militar cel puțin, se află în subordinele sale.

Dacia Porolissensis era constituită din partea de nord a fostei provincii Dacia Superio. Ea era condusă de un procurator presidial, care avea și comanda trupelor auxiliare din provincie. Cunoastem numele a doi procuratori de acest rang, M. Macrinius Vindex și Sempronius Ingenuus, al căror nume figurează în diplomele militare emise pentru soldații din Dacia Porolissensis.

Cât privește Dacia Malvensis, localizarea ei este mult discutată, deoarece nici localitatea Malva, de la care și-a primit numele, nu a fost identificată până acum pe teren. Unii cred că Dacia Malvensis cuprindea Banatul, în timp ce alții, o localizează în Oltenia. Indicații sigure în această privință nu există până acum. Cert este doar că zona din Transilvania de sud-est, care înainte aparținuse Daciei Inferioare, ține acum de Dacia Apulensis. Dacia Malvensis era condusă, ca și mai înainte Dacia Inferior, de un procurator presidial, dar nu cunoaștem numele nici unuia dintre cei care au condus provincia în primul deceniu după trifur-carea Daciei.

O nouă modificare în conducerea și organizarea Daciei are loc prin anii 167–168, când guvernatorul Daciei Apulensis este din nou un legatus Augusti de rang consular. El este acum guvernatorul celor trei Dacii, de aceea se intitulează legatus Augusti pro praetore trium Daciarum sau consularis Daciarum trium. În subordinele lui se găsesc procuratorii celorlalte două provincii dacice. Deși constituite aparte, cele trei Dacii formează totuși o unitate strânsă, pusă sub jurisdicția civilă, juridică și militară a legatului consular. Primii legați de rang consular ai celor trei Dacii au fost M. Claudius Fronto și Sex. Calpurnius Agricola, dintre care primul a fost simultan și legat al Moesiei Superior. Situația nouă e creată prin aducerea în Dacia prin 167-168 a unei noi legiuni, a V-a Mace-donica, care își stabilește garnizoana la Potaissa. Guvernatorul celor trei Dacii este superior ca rang celor doi comandanți de legiune, care îi sunt subordonați. Reședința consularului este tot la Apulum.

În Dacia Apulensis funcționează, ca și înainte, un procurator financiar, care este auxiliarul consularului, pe care uneori îl și înlocuiește, purtând în acest caz titlul de procurator Augusti agens vice praesidis. Reședința procuratorului Daciei Apulensis, ca și înainte al Daciei Superior, este însă la Sarmizegetusa.

În fruntea Daciei Malvensis rămâne mai departe un procurator presidial. În schimb, după 167 procuratorul Daciei Porolissensis are numai atribuții fiscale. Legatul legiunii V Macedonica de la Potaissa comandă și trupele auxiliare ale provinciei, fără a fi totuși adevăratul guvernator al ei.

Conducerea și organizarea administrativă instituită în Dacia prin anii 167-168 nu se macoloniști aduși din diferite părți. Mai întâi, pentru întemeierea coloniei Sarmizegetusa un întins teritoriu a fost parcelat (centuriatio) în câte 100 de loturi (sortes) de câte două iugăre (bina iugera) sau mai mult și atribuit veteranilor din trupele care au participat la războaiele dacice. Prin această adsignatio (coloniaria sau publica) pământul a trecut din proprietatea statului în proprietatea deplină a coloniștilor, devenind ager privatus optimo iure. Ei sunt scutiți de impozitul funciar, colonia bucurându-se de ius Italicum. Grupuri de veterani și cetățeni romani au fost așezați de la început și în diferite alte părți ale provinciei unde li s-a dat pământ din ager publicus prin atribuire individuală (adsignatio viritim). Aceștia nu aveau drept deplin asupra pământului atribuit, ci numai dreptul de folosință (possessio). Alte pământuri au fost vândute altor grupuri de coloniști, cetățeni sau peregrini.

Statul își păstra și asupra acestor agri quaestorii dreptul de proprietate, dar în practică ele nu mai erau supuse asignării. Cei colonizați individual sau în grupuri izolate, ca și cei care cumpărau pământ din ager publicus, erau obligați să plătească fiscului imperial impozitul funciar (tributum), pământurile obținute de ei, într-o formă sau alta, alcătuind ager privatus vecti-galisque. Printre grupurile de coloniști așezați în Dacia pe timpul lui Traian sau al împăraților următori erau veniți mulți din Orient, în special din Asia Mică. Ei își păstrează gruparea lor aparte și mai târziu, fiind menționați în inscripții la Napoca, Germisara și Apulum sub numele de Qalatae, Asiani și Ponto-Bithyni. La Napoca sunt amintiți Qalatae consistentes municipio, ceea ce ar indica o colonizare oficială a lor, iar în celelalte inscripții sunt arătați ca organizați în colegii de caracter religios. În regiunea minelor de aur din Munții Apuseni au fost aduși încă de pe timpul lui Traian, dar și după aceea, grupuri de dalmați din semințiile Pirustae și Baridustae. Despre un conducător al unui grup de asemenea dalmatini, T. Aurelius Aper, aflăm că era princeps adsignato sic ex municipio Splono, ceea ce înseamnă probabil că a fost adus de un împărat și așezat colonist la Ampelum, cu toate drepturile ce i se cuveneau ca cetățean roman.

Împărțirea de pământ din ager publicus sau vânzarea lui a continuat și pe timpul urmașilor lui Traian. Astfel foarte de vreme s-au alcătuit în diferite locuri comunități de cetățeni romani (conventus civium Romanorum), în jurul cărora s-au strâns și alți coloniști de condiție peregrină. Ele au împânzit teritoriul provinciei, fiind mai numeroase de-a lungul drumurilor construite și în regiunile bogate ale Daciei.

Alte loturi din pământul provinciei au fost atribuite trupelor staționate în provincie. Deși neatestat încă epigrafic, prin analogie cu ceea ce se știe din alte părți, trebuie să presupunem că un asemenea territorium a avut încă de la început legiunea XIII Gemina de la Apulum. Întinderi mai mici sau mai mari de pământ vor fi fost afectate și trupelor auxiliare. Populația autohtonă din aceste teritorii era obligată la diferite prestații și munci față de trupele din castre. Ținuturile de la hotarele provinciei aflate sub control și jurisdicție militară poartă numele de regiones. Oregiones este atestată de două inscripții descoperite la Cășei, pe Someș, la vest de orașul Dej. Supravegherea regiunii era încredințată unui beneficiar al consularului provinciei: agens sub sig(nis) Samum cum reg (ione) Ans (amensium). Probabil tot așa erau organizate și supraveghiate și alte regiuni de la marginea provinciei, ca de pildă cea de la Cumidava (Rîșnov) în Țara Bârsei.

Anumite teritorii ale provinciei de interes special au fost trecute în patrimoniul împăratului (patrimonium Caesaris), care le arenda sau le exploata direct prin funcționarii săi, beneficiile realizate alimentând fie fiscul imperial (fiscus), fie casa personală a împăratului (ratio patrimonii). Din categoria domeniilor imperiale din Dacia făceau parte în primul rând, datorită importanței lor excepționale, minele de aur din Munții Apuseni, cu centrul de exploatare la Alburnus Maior (Roșia Montană). Administrația lor era încredințată unui procurator aurariarum, cu sediul la Ampelum, ajutat de un subprocurator aurariarum și de un numeros personal funcționăresc alcătuit din sclavi și liberți imperiali, liberti et familia cum se numesc într-o inscripție. Primul procurator cunoscut al minelor de aur din Dacia este M. Ulpius Hermias, libert al împăratului Traian, care a murit în funcție. Cenușa lui a fost dusă la Roma cu învoirea împăratului, cum ne informează epitaful său săpat în piatră la Ampelum. Liberți imperiali au mai putut fi și unii dintre procuratorii următori. Un singur procurator, cunoscut dintr-o inscripție recent scoasă la iveală, al cărui nume rău păstrat ar fi Aulus Senec. Vocontianus, vir egregius, datat în 215, pe timpul lui Caracalla, este din ordinul ecvestru. Tot libert imperial e în schimb singurul subprocurator cunoscut până acum, Avianus. Veniturile realizate din exploatarea minelor de aur intrau în vistieria împăratului, așa precum tot el dispunea și de cantitățile de aur ce se obțineau. În această privință împăratul romanilor este moștenitorul direct al regilor daci, care aveau se pare monopolul exploatării aurului. Ca și în alte părți, teritoriul minier era supravegheat de detașamentele militare ale legiunii XIII de la Apulum.

În patrimoniul imperial se aflau și minele de fier, pășunile și salinele din Dacia. Acestea toate erau arendate unor conductores (ferrariarum, pascui et salinarum), chiar și în sec. III, când în alte provincii, mai ales minele de fier, erau exploatate direct prin procuratori imperiali.

În Dacia salinele și pășunile erau arendate obișnuit împreună, aceluiași conductor. Acești conductores erau de obicei oameni bogați și cu vază, unii făcând parte din ordinul ecvestru și ocupând funcțiuni onorifice dintre cele mai înalte în orașele Daciei. E foarte probabil, cu toate că ne lipsește până acum atestarea epigrafică directă, că și principalele cariere de piatră se aflau în patrimoniul împăratului. Veniturile rezultate din arendarea acestor domenii imperiale alimentau fiscul imperial.

În sfârșit o bună parte din pământul Daciei a fost lăsat în folosință populației autohtone. Acesta era ager stipendiarius, alcătuit probabil din pămmturile cele mai rele și mai puțin productive, situate mai ales în estul provinciei și înalte ținuturi de margine care au atras mai puțin pe romani. În schimbul folosinței pământului ei trebuiau să plătească impozite grele, fiind totodată obligați la diferite prestații și corvezi, față de trupele din castre, față de serviciul public de poștă (cursus) și să lucreze în mine etc.

Statutul și felul de organizare care i-au fost date de la început provinciei justifică pe deplin numele de Dacia Augusti provincia, ce i se atribuie pe monedele emise pe timpul împăratului Traian, la scurt timp după cucerire.

Se înțelege însă că această organizare administrativă și teritorială, care a fixat la început cadrul general al administrației provinciei, a suferit ulterior modificări și s-a desăvârșit în cursul timpului, ca urmare a punerii în valoare a bogățiilor și resurselor provinciei, prin munca desfășurată în condiții grele, a populației exploatate. S-au întemeiat noi așezări, orașe și sate, iar populația a crescut necontenit, mai ales în vremurile mai liniștite ale sec. II, când, noi coloniști au venit dinafară și mulți veterani după ieșirea din rândurile armatei s-au stabilit în provincie.

3. Organizarea politică.

Știrile scriitorilor antici despre evenimentele istorice din Dacia romană și din ținuturile limitrofe sunt puține, sporadice și în general sumare. Numai arareori întâmplările din provincia de la periferia imperiului răzbat până la Roma. Un ecou și-au găsit în operele istoricilor antici numai acele evenimente care afectau într-un fel oarecare interesele imperiului ori erau în legătură mai directă cu persoana împăraților și a celor din jurul lor. Documentele epigrafice și descoperirile arheologice completează numai într-o oarecare măsură informațiile scriitorilor antici.

După terminarea războaielor de cucerire și constituirea oficială a provinciei, în cei câțiva ani care au urmat, primul guvernator al Daciei D. Terentius Scau-rianus, procedează la organizarea sistematică a teritoriului alipit imperiului. La începutul anului 112 e.n. pe monedele imperiale în locul tipului cu Dacia capta apare o altă reprezentare alegorică a provinciei, simbolizând bogățiile ei, însoțită de legenda DACIA AVGVST(i) PROVINCIA. Este tipul de provincia pacata, adică «pacificată».

Dacia romană, nouă provincie imperială, cuprindea – după informațiile lui Claudius Ptolemaios, vestitul geograf al lumii vechi – în hotarele sale Transilvania, Banatul, Oltenia, vestul Munteniei și o parte din Moldova. Este însă neîndoios că influența civilizației romane s-a simțit și asupra ținuturilor limitrofe hotarelor oficiale ale noii provincii imperiale romane, adică asupra Crișanei, părții nordice a Transilvaniei până la apa Tisei și asupra întregii Moldove (pi XI).

După cucerirea Daciei de către romani – care ca orice cucerire a avut și urmări tragice pentru poporul dac – pe baza împletirii strânse a celor două civilizații ce au conviețuit vreme îndelungată, viața economică, socială si culturală din aceste ținuturi a cunoscut un nou și puternic progres. Noii stăpânitori, urmărind să-și consolideze poziția lor aici, au colonizat această provincie cu elemente romane sau romanizate aduse din tot Imperiul roman (ex toto orbe Romano). Unii coloniști au venit din provinciile răsăritene, alții sunt originari din Illyricum și Moesia, din sudul Dunării, iar alții din părțile apusene ale Imperiului roman. Din Italia, au venit puțini, deoarece acolo lipsa de populație se făcea destul de mult resimțită.

Marea majoritate a populației a continuat și după cucerire s-o formeze geto-dacii, deși mulți au fost luați în sclavie sau au pierit în lupte; inscripțiile și datele arheologice atestă persistența elementului autohton în întreaga Dacie romană4.

Provincia Dacia era condusă, în timpul împăratului Traian, de un guvernator numit legatus Augusti propraetore. În anul 119 – în timpul domniei lui Hadrian – ea a fost împărțită, din punct de vedere administrativ, în două părți; Dacia Superior, cuprinzând partea dinspre miazănoapte, era condusă de un legatus Augusti propraetore din ordinul senatorial și Dacia Injerior, întinzându-se spre miază-zi, era guvernată la început de un praefectus și apoi de un procurator prezidial.

Este stabilit că guvernatorul Daciei de Sus a avut un rang mai înalt decât procuratorul din Dacia de Jos și a fost socotit ca adevăratul guvernator al provinciei Dacia, aceasta cu atât mai mult cu cât el îndeplinea și funcția de comandant al Legiunii a XIII-a Gemina.

Împărțirea Daciei în două părți, ca și întreaga organizare administrativă, s-au dovedit neîndestulătoare și, de aceea, tot împăratul Hadrian o împarte – înainte de 2 iulie 133, după cum rezultă dintr-o diplomă militară descoperită la Gherla – în trei părți: Dacia Superior, Dacia Injerior și Dacia Porolissensis. În anii 167-168, odată cu sau puțin după aducerea la Potaissa a Legiunii a V-a Macedoniea, în locul Daciei Superioare și al Daciei Inferioare se creează provinciile Dacia Apulensis și Dacia Malvensis. Dacia Porolissensis, cu capitala la Porolissum (azi Moigrad), cuprindea partea de miază-noapte a Transilvaniei, inclusiv Munții Apuseni, Dacia Apulensis, eu capitala la Apulum (Alba Iulia), restul Transilvaniei și Banatul, iar Dacia Malvensis, cu capitala la Malva (în sudul Olteniei), Oltenia și restul Munteniei.

Pe vremea lui Marcus Aurelius, din pricina atacurilor marcomanilor și a primejdiei dacilor din afara hotarelor se aduce în Dacia Legiunea a V-a Macedoniea. Fiindcă acum se aflau în provincie două legiuni, se ivea nevoia de a se asigura o unitate de comandament și aceasta a fost realizată – probabil în anul 169 e.n.- prin numirea unui guvernator suprem peste cele trei Dacii. Titlul său era de „legat al împăratului, cu rang de pretor, pentru cele trei Dacii (legatus Augusti propraetore trium paciarum)” și „consular al celor trei Dacii (consularis trium Daciarum)”. Într-o inscripție, i se dă denumirea de „conducător (dux)”.

La rândul lor cele trei subdiviziuni ale Daciei erau conduse de un procurator. Pentru Dacia Porolissensis si Dacia Apulensis, inscripțiile amintesc mai mulți asemenea procuratori care aveau și atribuții administrativ-financiare.

În Dacia Malvensis, inscripțiile pomenesc, pe lângă procurator, și de un „conducător (praeses)”; acest din urmă titlu a făcut pe unii istorici să conchidă că procuratorul Daciei Malvensis avea oarecare independență față de guvernatorul suprem.

Organizarea aceasta unitară ne face să credem că Dacia constituie o singură provincie, împărțită totuși, pentru o mai eficientă administrație, în trei subdiviziuni.

Guvernatorului provinciei îi erau acordate atribuții de ordin politic, judecătoresc, administrativ etc. El avea, după împărat, „cea mai mare competență (imperium maius)” (Ulpian, D, 1, 18, 4) asupra tuturor locuitorilor din provincie. Se îngrijea, de asemenea, de administrația și de reprimarea tulburărilor pentru ca provincia pe care o guverna să fie „potolită și liniștită (pacata atque quieta)” (Ulpian, D, 1, 18, 4). Guvernatorul avea si ins edicenăi (Gaius, I, 6) adică dreptul de a da edicte; într-o primă fază, le promulga sub forma edictelor provinciale, iar mai târziu le redacta în conformitate cu edictul tip al lui Salvius Iulianus, căruia însă îi putea aduce amendamente în temeiul dreptului provincial.

Competența sa jurisdiețională era identică cu aceea pe care o aveau consulii, pretorii, prefectul orașului și al pretorului în Eoma, putând totodată și să dispună măsurile corespunzătoare.

Alături de guvernatorul provinciei, un rol însemnat în organizarea centrală de stat avea „adunarea provincială (concilium prouinoiae)”, organ exponent al intereselor păturii dominante. Numele ei complet era „adunarea provincială a celor trei Dacii (concilium prouinciae Daciarum trium)”. Această adunare avea în grija sa cultul împăratului, fiind prezidată de preotul provinciei, numit „preot al altarului lui Augustus (sacerdos arae Augusti)” sau „cel care poartă coroana celor trei Dacii (coronatus Daciarum trium)”. Adunarea provincială mai avea și alte atribuții: ridica monumente sau statui în cinstea celor ce făcuseră binefaceri provinciei, aducea mulțumiri guvernatorului la ieșirea acestuia din slujbă pentru chipul cum administrase.

4. Organele centrale și locale.

4.1. Organele administratiei centrale. Guvernatorului provinciei îi erau acordate atribuții de ordin politic, judecătoresc, administrativ etc. El avea, după împărat, „cea mai mare competență (imperium maius)” (Ulpian, D, 1, 18, 4) asupra tuturor locuitorilor din provincie. Se îngrijea, de asemenea, de administrația și de reprimarea tulburărilor pentru ca provincia pe care o guverna să fie „potolită și liniștită (pacata atque quieta)”. Guvernatorul avea si ius edicendi, adică dreptul de a da edicte; într-o primă fază, le promulga sub forma edictelor provinciale, iar mai târziu le redacta în conformitate cu edictul tip al lui Salvius Iulianus, căruia însă îi putea aduce amendamente în temeiul dreptului provincial.

Competența sa jurisdicțională era identică cu aceea pe care o aveau consulii, pretorii, prefectul orașului și al pretorului în Roma, putând totodată și să dispună măsurile corespunzătoare.

Alături de guvernatorul provinciei, un rol însemnat în organizarea centrală de stat avea „adunarea provincială (concilium prouinoiae)”, organ exponent al intereselor păturii dominante. Numele ei complet era „adunarea provincială a celor trei Dacii (concilium prouinciae Daciarum trium)”. Această adunare avea în grija sa cultul împăratului, fiind prezidată de preotul provinciei, numit „preot al altarului lui Augustus (sacerdos arae Augusti)” sau „cel care poartă coroana celor trei Dacii (coronatus Daciarum trium)”. Adunarea provincială mai avea și alte atribuții: ridica monumente sau statui în cinstea celor ce făcuseră binefaceri provinciei, aducea mulțumiri guvernatorului la ieșirea acestuia din slujbă pentru chipul cum administrase.

4.2. Organele administratiei locale. În provincia Dacia, ca și în întreg Imperiul roman, au existat așezări orășenești – colonii, municipii – și așezări rurale.

Deși coloniile romane se deosebeau, până în veacul al III-lea, de municipii, totuși în limbajul obișnuit și în cel juridic termenul de „municipiu” era termenul generic pentru a desemna orice oraș roman. Așa, de pildă, Ulpian afirmă : „Iar acum numim, în chip abuziv, drept locuitori de municipii (municipes ), pe cetățenii oricărui oraș”. În același sens, jurisconsulții romani vorbeau de magistrați municipali, jurisdicție municipală, demnitate municipală etc, fără a face deosebire între colonii și municipii.

În sens strict, coloniile se bucurau de toate drepturile poporului roman și aveau o situație mai bună decât a municipiilor. Scriitorul Aulus Gellius, în secolul al II-lea e.n., le numește „efigii și copii în mic ale poporului roman”. De obicei ele erau alcătuite din foștii ostași care se stabileau în provincii. La rândul lor, municipiile proveneau din orașele ce dobin-diseră drepturi în schimbul îndeplinirii anumitor sarcini impuse ca urmare a integrării lor în viața politică a statului cuceritor.

Unele colonii avea dreptul de cetățenie romană, iar altele numai ius Lații, adică se bucurau de un statut juridic intermediar între cel de cetățean roman și cel de peregrin. La fel și municipiile puteau fi municipii cu drept de cetățenie romană iar altele cu statut juridic latin.

Locuitorii așezărilor urbane erau împărțiți în cetățeni propriu-ziși ai orașului (municipes, colorii, ciues) și străini, adică rezidenți fără drept de cetățenie.

După poziția lor socială, locuitorii orașelor făceau parte fie din păturile sau ordinele privilegiate (ordo decurionum, augustalium etc.), fie din poporul de rând (populus, plebs).

În coloniile și municipiile din Dacia – asemenea capitalei imperiale, Boraa – exista un sfat orășenesc (ordo decurionum). Membrii sfatului orășenesc, decurionii, erau aleși, în limita locurilor vacante, de către magistrații municipali superiori, dintre persoanele ce exercitaseră anterior o magistratură în orașul respectiv. Alegerea se făcea ținându-se seama de rangul demnităților (cursus Tionortim) pe care-l ocupaseră foștii magistrați, precum și de alte considerente social-politice .

Potrivit legilor mvtnieipale, decurionii aveau, în principal, sarcini administrative : se îngrijeau de încasarea contribuțiilor impuse de autoritățile imperiale orașului și de perceperea la timp a impozitelor ordinare, supravegheau îndeplinirea lucrărilor edilitare, stabileau prestațiile ce urmau a fi făcute de cetățeni, controlau gestiunea financiară a orașului etc. La acestea se adăugau atribuții religioase (reglementarea zilelor de sărbătoare), diplomatice (trimitere de soli pe cheltuiala cetății), militare etc.

For suprem de conducere, sfatul orășenesc dădea hotărâri obligatorii (Lex Coloniae Genetiuae Iuliae, cap. CXXIX) pentru toate organele municipale de conducere; alături de magistrații orășenești el era exponentul politic al intereselor clasei stăpânitoare din orașul respectiv.

În colonii și muncipii, cetățenii erau împărțiți în curii sau triburi teritoriale.

Magistrații erau aleși pe timp de un an; în cazul demnităților devenite vacante în timpul anului, noii magistrați erau aleși pentru mai puțin de un an. Candidații propuși pentru a fi aleși trebuiau să îndeplinească mai multe condiții: de vârstă, de avere, de origine socială etc.

Cei mai de seamă magistrați orășenești erau așa-numiții duumuiri și quatuoruiri; de obicei, pe cei dinții îi întîlnim în colonii, iar pe ceilalți înmunicipii.

Acești magistrați aveau în primul rând atribuții judecătorești fapt pentru care se mai numeau și „cei ce împart dreptatea”. Competența lor judecatorească, ratione materiae, mergea până la o anumită sumă ce varia de la oraș la oraș. Părțile litigante puteau însă conveni să se judece înaintea magistraților orășenești și pentru o sumă mai mare, deoarece o asemenea competență nu era de ordine publică. Pe lângă jurisdicția contencioasă, magistrații municipali îndeplineau și una grațioasă: eliberări de sclavi, emancipări, numiri de tutori etc. Magistrații municipali, neavând imperium, puteau folosi ca mijloace de constrângere amenzile și luarea în gaj a unor bunuri din patrimoniul cetățenilor recalcitranți.

De asemenea, duumuirii și quatuoruirii prezidau alegerile municipale, organizau jocuri și serbări, adjudecau lucrările publice, arendau proprietățile comunale și aveau unele atribuții în gestiunea financiară a orașului. Tot în competența lor intra executarea garanțiilor și vânzarea lucrurilor pe care debitorii fiscului – deveniți insolvabili – le constituiseră acestuia drept gaj.

Ierarhia funcționărească din orașe era alcătuită din magistrați inferiori: aedili și quaestori. Cei dinții aveau în competența lor întreținerea în bunăstare a drumurilor și canalurilor, arendarea băilor publice etc. Ei supravegheau – alături de magistrații superiori – ca înhumarea celor morți să nu se facă în interiorul orașului, erau îndatorați să organizeze jocuri publice pentru cetățeni, exercitau poliția piețelor și aveau unele atribuții juris-dicționale a căror întindere nu o cunoaștem.

Questorii, având funcția de casieri comunali, alcătuiau treapta de jos a ierarhiei magistraturilor orășenești.

În subordinele magistraților orășenești se aflau diferiți slujbași: lictori, aprozi, scribi, arhivari, crainici etc.

Uneori, împăratul putea fi ales de către locuitorii orașelor în calitate de ăuumuir sau quatuoruir, în care caz el era reprezentat în respectivul oraș de un delegat ce se numea praefectus quinquennalis. Un asemenea prefect administra-în calitate de reprezentant al împăratului-treburile orașului, fără să aibă vreun coleg de magistratură.

În jurul orașului, se aflau diverse unități teritoriale ce depindeau administrativ de acestea. Așa sunt forurile – târguri cu magistrați proprii, aleși de locuitori – apoi satele fuici, pagi) și diversele așezări rurale întărite (castella).

Cele mai importante unități administrative ce depindeau de orașe erau ținuturile (territoria). Unele din ele se bucurau de oarecare autonomie, conducerea lor fiind încredințată unui sfat de „consilieri comunali (ordo curialiuin)”, delegați ai satelor din respectivul ținut. În fruntea sfatului, se găsea un conducător ales pe o perioadă de cinci ani (quinquennalis) ; el putea fi în același timp conducătorul unuia din satele ce făceau parte din ținutul respectiv. Inscripțiile pomenesc de mai multe asemenea ținuturi: ținutul Sucidava, un altul în Moldova și mai multe în Dobrogea de azi.

Alte ținuturi însă erau întru totul înglobate orașului de care depindeau, așa încât alcătuiau o prelungire teritorial-administrativă a acestuia. Așa este cazul ținuturilor dependente de Histria sau de Callatis.

Ultima subdiviziune teritorial-administrativă o constituiau satele, în care trăiau marea majoritate a populației locale. Numite mai rar pagi (în teritoriul Sarmisegetuzei) și mai des viei, satele erau. conduse de, obicei de doi conducători (magistrați), ajutați în problemele financiare de un quaestor. Câteodată, satul avea un singur conducător ce purta denumirea fie tot de magister, fie de magistratus, magistrans.. Conducătorii satelor erau fie aleși de săteni (uicani), fie numiți de autoritățile superioare; se pare că în aceasta din urmă ipoteză ei se numeau principes Iod.

Conducătorii de sate erau ajutați în treburile administrative de către un consiliu sătesc (ordo) ; satul mai avea adesea și o sală de audiențe și casă de sfat (auditorium).

Colegiile din Dacia erau asociații formate din mai multe persoane unite prin activitatea și profesiunea lor comune. Inscripțiile ne fac cunoscute următoarele colegii: de fierari (fabri), de corăbieri (nautae), de luntrași (utrioularii), de purtători de lectice (lecticarii) – ce duceau într-un fel de paturi mobile pe cei bogați prin oraș sau în călătorie -, de aurari (collegium aurarium), alcătuit din mici arendași ce exploatau minele de aur, de negustori (negotiatores), dendrophori (plutași) și centonarii (croitori).

Alte colegii uneau în rândurile lor pe coloniștii originari din același loc (Galatia, Asia etc.), apoi pe cei ce aveau aceeași religie sau pe veterani. La acestea, se adăugau colegiile religioase ce întruneau pături mai sărace ale populației în scopul de a le asigura un ajutor pentru cazurile de deces (collegia funeratieia).

Pentru a avea existență juridică, colegiile trebuiau să întrunească un număr minim de membri care să contribuie anual cu o cotizație bănească, la fondul social-comun. Colegiile erau administrate de un președinte (magister), de un ajutor al acestuia (commagister), de un consiliu de conducere (numit, ca și cel al orașelor, ordo decurionum) și de un număr de mici funcționari; președinții de colegii erau îndatorați să depună o sumă drept chezășie pentru gestiunea fondurilor ce le erau încredințate.

Unele colegii din Dacia erau împărțite în decurii, iar inscripțiile din alte provincii romane pomenesc de o împărțire pe centurii, ceea ce dovedește atribuțiile lor militare, col puțin în anumite situații mai grave. În aceeași ordine de idei se explică și existența unui purtător de drapel (uexillifer) printre funcționarii colegiilor.

Colegiile – asemenea orașelor – aveau adesea drept patron pe un om bogat care, la nevoie, le lua apărarea. Totodată posedau clădiri proprii ce le serveau drept temple și localuri de întrunire.

Secțiunea II

Organizarea financiară și fiscală

Organizarea financiară a Daciei era asemănătoare cu aceea a celorlalte provincii romane. Impozitele erau de două feluri: directe și indirecte. În prima categorie intrau impozitul funciar și capitația. Dările funciare (capitatio terrena, stipendium, iugatio) grevau toate terenurile particulare și acest fapt se explică prin ideea că asupra pământului din provincie cetățeanul proprietar avea numai un drept de folosință sau de posesiune, proprietatea deplină aparținând statului roman. Stabilirea cuantumului impozitului funciar se făcea în temeiul declarației proprietarului, care era obligat să precizeze valoarea economică a fondului și fertilitatea solului.

Îndată după cucerire, împăratul Traian a ordonat să se facă un recensământ general al provinciei în scopul stabilirii dărilor funciare potrivit normelor în vigoare. Cetățile care se bucurau de ius Italicum (Sarmizegetusa, Ap uium, Potaissa, Napoca si Dierna) nu plăteau impozitul funciar, deoarece terenurile lor erau, printr-o ficțiune, socotite ca făcând parte din teritoriul roman și, în consecință, neimpozabile.

Impozitul personal sau capitația (tributum capitis, capitatio plebeia) era plătită de toți locuitorii provinciei, indiferent dacă erau sau nu cetățeni. Negustorii, la rândul lor, plăteau un impozit special cunoscut sub numele de aurum negotiatiorium, pe care l-a introdus împăratul Alexandru Sever.

În cazul în care cei îndatorați la plata impozitelor directe refuzau sau nu puteau să le plătească, statul pășea la execuția silită asupra averii acestora.

Mai importante, sub aspectul veniturilor pe care le aduceau visteriei statului, erau impozitele indirecte. Din această categorie făceau parte impozitul pe moșteniri și cel pe eliberările de sclavi, primul reprezentând 5% din valoarea moștenirilor, iar cel de-al doilea 5% din valoarea sclavului eliberat; această dare se plătea chiar de sclavul eliberat35. Cu ocazia vânzărilor de sclavi se percepea un impozit de 4% din prețul sclavilor (quinta et uicessima uenalium mancipiorum), iar pentru celelalte feluri de vânzări 1% din costul produselor (centessima rerum uenalium).

Un venit important era asigurat de taxele vamale (portoria). După cum se știe, în interiorul Imperiului roman circulația mărfurilor și călătorilor mi era liberă. Imperiul roman nu se reducea la o parte a lumii, ci cuprindea aproape întreaga lume pe atunci cunoscută. Taxele vamale nu se percepeau la fruntariile propriu-zise ale imperiului (limes imperii) ; acesta era împărțit în mai multe circumscripții sau regiuni vamale (Italia, Sieilia, Spania, Gallia, Brvtannia, Illyricum etc), cuprinzând îndeobște mai multe provincii. Dacia făcea parte din circumscripția vamală a Illiriei (portorium Illyrici). Fiecare regiune vamală avea tariful ei special. Taxele vamale (por-toria) se încasau pentru produse și călători atât la trecerea frontierelor respectivei circumscripții, cât și ca taxe speciale pentru intrarea în orașe, pentru trecerea peste poduri, pentru folosirea principalelor căi de comunicație etc. Se pare că taxa vamală pentru mărfuri era de 2% și se percepea-la stațiunile de vamă fixate de autorități. Din datele epigrafice rezultă ca certe trei asemenea stațiuni : Dierna (Orșova), Pons Augusti (Marga), Micia (Vețel), iar ca stațiuni ipotetice se presupun : Drobeta, Sucidava, Porolissum, Ampelum, Apulum și, în Pannonia, Seghedin.

Din punct de vedere administrativ, vămile erau la început concesionate, dar posterior sistemul a fost înlocuit cu regia.

Tot în categoria veniturilor indirecte intră și monopolurile. Salinele erau concesionate unor mari arendași (conductores salinarum) care aveau în același timp și dreptul de exploatare a pășunilor. De aceea, în inscripții, calitatea de arendaș al pășunilor și salinelor apare ca formând o unitate de-sine-stătătoare (conductores pascui et salinarum) ; o asemenea concesiune implica adesea și dreptul de vânzare a sării.

Minele de fier erau concesionate – asemenea salinelor – arendașilor (conductores ferariarum) ; în schimb cele de aur formau proprietatea, împăratului, de exploatarea lor îngrijindu-se un procurator aurariarum, ajutat de un corp întreg de slujbași: contabili (tabularii), casieri (dispen-satores), arhivari (subsequentes librariorum), supraveghetori (uilici) etc.

Pentru problemele financiare, fiecare din cele trei Dacii aveau uh procurator al ei. Aceștia erau ajutați în îndeplinirea sarcinilor ce le reveneau de funcționari inferiori, cunoscuți din materialul cpigrafic ce a ajuns pină la noi : „cei ce strângeau succesiunile vacante (procuratores a caducis)”, strângâtori ai impozitului de 5% pe eliberările de sclavi (vicessimae liberii), cei însărcinați cu ținerea registrelor de dări, ajutoare de socotitori (aditores tabularii secretari ajutori în biroul finanțelor (aditores officii corniculariorumy), „socotitori fiscali (librarii a rationibus etc).

În fine, ca și în alte provincii, locuitorii din Dacia erau obligați să presteze o serie de munci și servicii.

Secțiunea III

Organizarea militară

În toată existența sa, și mai ales în epoca imperială, statul roman s-a bizuit pe o puternică armată, cu ajutorul căreia a fost asigurată, în interiorul țării, dominația stăpânilor de sclavi, iar în afară politica de expansiune. În epoca imperială, armata romană capătă treptat caracterul unei oștiri de profesie, soldații romani fiind tot mai mult cointeresați în războaie datorită beneficiilor ce le reveneau în urma lor.

În Dacia găsim, în perioada stăpânirii romane, două legiuni : Legiunea a XIII-a Gemina, care a staționat fără întrerupere la Apulum de la cucerire și până la retragerea administrației romane, și Legiunea a V-a Maeedonica, ce a fost adusă în Dacia în anii 167/68, fiecare cuprinzând circa șase mii de oșteni. Pe lângă aceste două legiuni, au mai staționat sau au activat temporal în Dacia și detașamente din alte legiuni: I Italica, IV Flavia, VII Claudia, XI Claudia, X Gemina și XXII. Prrmigenis, Comandantul unei legiuni era un legatus, iar după împăratul Gallienus un praefectus legionis. Legații erau numiți dintre membrii ordinului senatorial, iar prefecții dintre militarii de profesie.

Comandanții legiunilor erau ajutați de ofițeri (tribuni militum), care aveau ca principală sarcină pe aceea de a răspunde pentru disciplina militară și de capacitatea de acțiune a legiunii. Totodată, aveau dreptul de a pedepsi pe ostașii ce se făcuseră vinovați de diferite abateri.

Un rol important în viața militară a Daciei îl aveau „prefecții taberelor (praefecti castrorum)”, însărcinați cu serviciul de garnizoană. Așezarea, întreținerea și organizarea lagărelor intrau în atribuțiile lor; de aceea, erau aleși după o lungă și încercată ostășie dintre cei mai pricepuți soldați Pe lingă trupele de legionari, în Dacia se aflau și un mare număr de trupe auxiliare de călăreți (alae), conduse de praefecti și de pedestrași (cohortes), comandate de praepositi, de tribuni sau tot de praefecti.

Alături de trupele auxiliare regulate organizate după sistemul roman, împărații foloseau și trupe neregulate din regiunile mai puțin romanizate ale imperiului. Ele se numeau numeri, dacă erau alcătuite din „barbari” ce luptau după tradițiile și cu armele lor naționale și uexillationes, adică detașamente provizorii, având o organizare romană.

Inscripțiile amintesc și de unele trupe neregulate ce au fost recrutate dintre daci și folosite în Dacia sau în alte părți ale Imperiului roman Deoarece aceste oști jucau un rol important în ansamblul armatelor romane, scriitorul roman Hyginus din secolul II e.n. determină chiar locul pe care trupele auxiliare neregulate de geto-daci îl ocupau într-o tabără militară romană.

Mai importante sunt trupele (numeri) de burgari (burgarii) și veredari (ueredari). Ca ostași ai fruntariilor probabil că posedau și o proprietate funciară pe care o lucrau în calitate de coloni militari de graniță42. Se pare că sarcina lor principală era aceea de a opri infiltrările și atacurile pricinuite de triburile rămase în afara cuceririi romane.

Trupele aduse în provincia Dacia au jucat un mare rol în romanizarea acesteia. Deși de origine diferită, ostașii diferitelor unități militare se romanizaseră în timpul îndelungat cât slujiseră sub vulturul legiunilor și, stabilindu-se de obicei în provincia unde staționaseră unitățile din care făcuseră parte, au contribuit în mod efectiv la adîncirea procesului de unificare. Astfel, se poate spune că romanii au cucerit provinciile, cu aceleași legiuni, de două ori: cu spada luptătorilor și cu aportul pe care aceștia l-au adus ca cetățeni în noua lor patrie.

CAPITOLUL 3

POPULAȚIA ȘI CLASELE SOCIALE

Secțiunea I

Coloniștii și autohtonii

1. Coloniștii romani în Dacia.

A doua formă pe care a îmbrăcat-o colonizarea Daciei a fost atribuirea de pământ (adsignatio) din ager publicus unor grupuri de cetățeni romani sau chiar de peregrini în diferite localități ale provinciei, fără întemeiere de colonii sau orașe noi. Această formă de colonizare, mai puțin obișnuită, se pare că în Dacia a fost aplicată pe scară largă de către imperiul roman. Printre cei colonizați pe această cale, alături de cetățenii romani se aflau și necetățeni, care nu primeau nici acum dreptul de cetățenie, rămânând mai departe simpli peregrini sau incolae, așa precum nici localitățile în care ei s-au așezat nu deveneau eo ipso orașe de drept roman, municipii sau colonii. Printre localitățile atestate epigrafic ca existente încă din epoca lui Traian sunt Apulum, Ampelum, Potaissa, Napoca, Drobeta, Dierna. În acestea și în alte localități vechi dacice, neatestate” s-au constituit primele grupuri de coloniști veniți în Dacia îndată după cucerire. Ele alcătuiesc cele dintâi comunități de cetățeni romani (conventus civium Romanorum) din care se vor dezvolta mai târziu orașele, prin acordarea de către împărați, începând cu Hadrian, a dreptului de municipium mai întâi, apoi unora și a celui de colonia. Un alt grup de coloniști aduși în Dacia pe timpul împăratului Traian a fost alcătuit din semințiile dalmatine (ca Pirustae și Baridustae), folosiți ca lucrători specializați în exploatarea minelor de aur din centrul minier de la Alburnus Maior. Ei au fost așezați în această regiune minieră după sistemul de organizație dalmatină (în castella sau viei). La coloniștii aduși oficial în Dacia se adaugă funcționarii din administrația provinciei și a diferitelor exploatări a bogățiilor ei, apoi numeroasele trupe, împreună cu meșteșugarii și negustorii care le însoțeau peste tot. Nu mic trebuie să fi fost și numărul sclavilor folosiți în administrația provinciei.

În timpul lui Traian numărul coloniștilor aduși sau veniți în Dacia era destul de mare, după cum rezultă din motivul invocat, după același Eutropius, de amicii împăratului Hadrian, la începutul domniei acestuia, spre a-l determina să renunțe la gândul de a părăsi provincia din nordul Dunării cucerită de antecesorul său, anume că prea mulți cetățeni ar fi lăsați pradă barbarilor.

În afară de colonizarea oficială, a existat însă și una neoficială, efectuată din inițiativa particulară. Noua provincie deschidea perspective strălucite nu numai pentru fiscul imperial, ci și pentru cetățenii romani și pentru ceilalți locuitori liberi ai imperiului. Atrași de bogățiile proverbiale ale Daciei, oameni de diferite ocupații și aparținând tuturor categoriilor sociale, dar mai ales oameni dornici de îmbogățire, roiesc din toate părțile imperiului.

Afluxul de populație dinafară a continuat și pe timpul împăraților următori, în tot cursul secolului al Il-lea. Într-o măsură mai redusă, probabil că și colonizarea oficială a fost continuată, atât timp cât mai existau pământuri disponibile din ager publicus. Grupurile de orientali, de pildă, amintiți de inscripții la Napoca, Apulum și Germisara (vezi mai sus), par să fi fost aduși în Dacia pe timpul lui Hadrian.

Toți acești coloniști, veniți pe orice cale, alcătuiesc elementul viu și foarte activ prin care s-a înfăptuit, într-un răstimp relativ scurt, transformarea adâncă a înfățișării Daciei. Se întemeiază orașe și alte așezări înfloritoare, se ridică edificii publice, vile și case somptuoase, se fac lucrări edilitare de tot felul, se construiesc drumuri pavate cu piatră, se cultivă intens pământul și se scormonește subsolul pentru a scoate aurul, argintul, fierul, sarea și alte bogății. Se creează peste tot condiții noi de viață și, judecând după urmele materiale rămase, provincia pășește de la început pe drumul unei înfloritoare dezvoltări economice, de care beneficiază însă, în afară de fiscul imperial, clasa exploatatoare.

Originea coloniștilor este foarte diferită, atât prin compoziția lor etnică, cât și în ceea ce privește provinciile sau regiunile de unde veneau. Afirmația lui Eutropius că ei au fost aduși « ex toto orbe Romano » este confirmată de inscripții. S-a relevat mai de mult numărul relativ redus al italicilor. Chiar dintre aceștia, majoritatea celor cunoscuți din inscripții au stat numai temporar în Dacia, îndeplinind funcțiuni civile sau militare importante în conducerea, administrația sau în armata provinciei.

Mai puțini sunt italicii care s-au stabilit statornic pe pământul Daciei, ca proprietari de pământ, de ateliere sau între prinderi economice, arendași ai salinelor și pășunilor etc. Cea mai mare parte a coloniștilor au venit în Dacia din provinciile vecine, din cele două Moesii, din Pannonia, apoi din Tracia și Dalmația. Alții vin însă din regiuni mai îndepărtate, ca Noricum, Raetia, cele două Germanii, Gallia, Africa, apoi din teritoriile grecești și din provinciile orientale ale Asiei Mici și din Egipt. Caracterul eterogen al populației din Dacia e sporit de trupele staționate în provincie, alcătuite inițial din seminții diferite din întreg imperiul și în bună parte completate și după așezarea lor în Dacia cu efective recrutate fie din regiunile de origine, fie din alte teritorii ale imperiului, dinafară Daciei. Mulți veterani ai trupelor din Dacia, legiuni sau formații auxiliare, se stabilesc pe pământul Daciei, îngro-șînd numărul populației provinciei.

Diversitatea etnică a populației se oglindește și în onomastica găsită în inscripții. Din statistica numelor de persoane cunoscute din inscripțiile din Dacia rezultă că din totalul de aproximativ 2600 de nume, marea majoritate, anume vreo 1920, adică 74%, sunt romane sau de tip italic. Alături de acestea, numele grecești sau de tip general elenic sunt abia vreo 343, adică circa 13%, cele ilirice vreo 110, adică circa 4%, numele traco-dacice vreo 58, adică peste 2%, cele orientale tot cam pe atâta, iar numele celtice vreo 50 la număr, reprezentând mai puțin de 2%. La acestea sunt de adăugat vreo 134 nume de persoane originare din Dacia, atestate în inscripțiile din imperiul roman, dintre care vreo 37 sunt dacice.

Se știe însă că nu toți purtătorii de nume romane sunt romani autentici sau italici, ci, în majoritate poate, elemente provinciale romanizate, originea peregrină a unora dintre ei putând fi dovedită prin numele neromane purtate de unii dintre membrii, mai ales ascendenții familiilor acestora. Mulțimea persoanelor purtând numele gentilice de Ulpius, Aelius și Aurelius indică cetățeni de dată recentă, care au primit cetățenia și o dată cu aceasta numele gentilic, de la împărații Traian, Hadrian și Antoninus Pius, M. Aurelius și Caracalla. Pe de altă parte, ca dovadă a tendinței generale de a adopta nume romane, mulți dintre cei care păstrează încă cognomina neromane și-au alcătuit numele după sistemul roman, luându-și prenume și nume gentilice romane (ex. Sextus Rufius Decibalus, dintr-o inscripție de la Roma sau Publius Aelius, oriental care ridică un templu la Sarmizegetusa. De împrumut sunt adeseori și numele grecești, ca Achilleus, Alexander, Anicetos, Antipater, Apollonios, Dedal, Diogenos, Theodoros, Timotheus și altele. Chiar dacul Diuppaneus își mai zice și Euprepes. Contrar părerii mai vechi, numărul orientalilor în inscripțiile din Dacia este relativ redus, cu toate că grupuri mai compacte de asemenea elemente sunt atestate epigrafic la Napoca, Apulum și Germisara. Ei vin în Dacia mai ales ca negustori și oameni de afaceri, dar și ca soldați în unitățile originare din Orient. În majoritate ei sunt semiți, veniți mai ales din Siria, dar și din alte provincii sau regiuni ale Asiei Mici sau din Africa, numai vreo câțiva sunt iranieni sau din Egipt. Ei sunt aceia care excelează prin ridicarea inscripțiilor de tot felul.

Indiferent de originea atât de pestriță a coloniștilor din Dacia, ei sunt cu toții purtătorii culturii materiale și spirituale romane. Pe toți îi unește limba comună pe care o vorbesc, anume limba latină, și felul de viață romană. Din cele aproape 3000 de inscripții din Dacia, abia vreo 35 sunt scrise în limba greacă, toate celelalte în limba latină. Ea nu este numai limba oficială folosită în Dacia, ci și limba de înțelegere pentru toți provincialii. Romanitatea în Dacia s-a impus cu vigoare de la început și s-a întărit tot mai mult cu trecerea timpului. Ea este mai puternică și mai vie în teritoriile urbane din Banat, partea de vest a Transilvaniei și Oltenia. Orașele, ca și trupele, au jucat un rol important în romanizarea Daciei. Mai lentă și mai puțin intensă a fost în schimb romanizarea în ținuturile din estul Daciei, lipsite de orașe, unde predomină viața rustică de caracter agricol și păstoresc.

Peste tot însă vestigiile arheologice și inscripțiile vădesc romanizarea provinciei și impunerea formelor de viață romană, atât în manifestările ei materializate, cât și în cele spirituale, fie că e vorba de credințele religioase, de artă sau de viață socială și de cea culturală. Administrația provinciei, organizarea internă a orașelor și a celorlalte comune, instituțiile provinciale și cele religioase, toate sunt de esență și factură romană, la fel ca și în celelalte provincii latine ale imperiului. Influența greacă și formele orientale care se manifestă în artă sau în credințele religioase nu modifică și nu alterează caracterul pregnant roman al vieții în Dacia. Unele din aceste influențe vin direct din Grecia și din Asia Mică, prin intermediul coloniștilor originari din aceste regiuni sau al soldaților, dar altele pătrunseseră în sec. II-III și la. Roma, în Italia și în provinciile apusene ale imperiului, de unde vin apoi și pe această cale ocolită în Dacia.

Succesul deplin al romanizării Daciei, în timpul relativ scurt, de abia 165 de ani, cât a durat stăpânirea romană în nordul Dunării, este în primul rând o consecință a colonizării masive a provinciei cu elemente romanizate aduse din tot imperiul, acțiune întreprinsă conștient și sprijinită apoi de împărații următori. După efortul uriaș și enormele sacrificii făcute pentru a cuceri și anexa Dacia, imperiul roman era interesat din motive de ordin strategic, politic și economic, la menținerea cât mai îndelungată și consolidarea cât mai bună a stăpânirii sale asupra teritoriului cucerit. Spre a corespunde cât mai bine scopului pentru care a fost creată și a-și putea îndeplini misiunea ce-i revenea în cadrul politicii imperiale și al apărării imperiului, noua provincie trebuia transformată cât mai degrabă într-o puternică și sigură fortăreață a elementelor credincioase exploatării sclavagiste înfipte în mijlocul «lumii barbare», ceea ce se putea realiza nu numai printr-o chibzuită conducere politică și bună organizare administrativă sau printr-un puternic sistem militar de apărare, ci și prin asigurarea unei baze sociale în interiorul provinciei. Prin aceasta, imperiul, ajuns la apogeul expansiunii și puterii sale, credea a-și putea consolida întreaga stăpânire și poziția sa la Dunărea de jos, punând la adăpost teritoriile de la sud de marele fluviu. Coloniștii și toți noii veniți s-au legat prin interese economice de pământul Daciei. Această legătură cu teritoriul Daciei se oglindește și în numeroasele monumente închinate nu numai de către particulari, ci și de persoanele oficiale din conducerea provinciei, divinităților abstracte simbolizând geniile protectoare ale acestui pământ: Dacia, Terra Daciae, Terra Mater, Qenius Daciarum, Daciae Tres, Dii deae Daciarum et Terra Mater.

2. Populația autohtonă.

Inscripțiile îi atestă, e adevărat, aproape numai pe coloniști, dar e știut că în epoca romană puțini erau cei în stare să ridice monumente și inscripții. Aceștia erau în primul rând coloniștii înstăriți, «orășeni iubitori de fast și eternizare epigrafică », cum i-a caracterizat un istoric al nostru. În schimb, populația exploatată, mai ales cea din lumea satelor, a rămas anonimă, fiind prea puțin documentată de inscripții și în general de izvoarele scrise. De aceea știrile privitoare la populația autohtonă sunt prea puține, în contrast cu numărul ei mare. Situația de populație supusă, menită a susține doar prin munca ei istovitoare întreg edificiul stăpânirii romane, nu i-a permis să se manifeste decât rareori în formele superioare de cultură introduse de noii stăpâni. Acei dintre autohtoni care se ridică la situații mai bune își iau nume romane. De aceea prezența populației autohtone în Dacia s-a făcut simțită mai greu și nu de la început în documentele epocii romane.

Foarte devreme și-a făcut loc în istoriografia burgheză părerea absurdă că populația autohtonă din Dacia ar fi fost fie exterminată total în timpul războaielor dacice, fie nimicită, sau făcută să dispară imediat după aceea, prin masacrarea supraviețuitorilor, ducerea în robie, înrolarea în armata romană a celor capabili să poarte armele, prin alungarea altora dincolo de granițele provinciei sau prin diferite alte mijloace.

Dacii nu ar mai fi participat deci în nici un fel la viața provinciei romane și la alcătuirea romanității din nordul Dunării. O asemenea părere a fost susținută mai întâi, pe la începutul secolului al XlX-lea, de istoricii școlii ardelene din Transilvania, în scopul de a demonstra nu numai originea romană a poporului român, ci și puritatea acestei descendențe. Ulterior teoria exterminării dacilor a fost reluată și repetată ca o axiomă de mai mulți istorici străini, care s-au folosit de acest argument ca de o premisă a negării oricărei continuități a daco-romanilor în nordul Dunării. Se înțelege că în această discuție patima și tendințele politice șovine au umbrit adeseori obiectivitatea științifică. Pe măsura îmbogățirii documentării privitoare la istoria Daciei sub romani, susținătorii acestei teorii au răstălmăcit cu tot mai evidentă rea-credință faptele și materialul documentar.

O asemenea opinie nu a putut fi însă acceptată de cei mai mulți dintre istoricii moderni, printre care se află cei mai buni cunoscători, din trecut sau de astăzi, ai istoriei regiunilor dunărene în antichitate, ca Th. Mommsen, J. Jung, L. Homo, C. Patsch, R. Paribeni, Fr. Altheim, I. Kruglicova și alții. într-adevăr, cu greu s-ar putea imagina cum un popor numeros, ajuns la un înalt nivel de dezvoltare economică, socială și culturală, cum era acela al dacilor în preajma cuceririi romane, ar fi putut să dispară până la unul în cursul a două războaie, oricât de aprige și de nimicitoare ar fi fost ele, sau după terminarea lor. De acord cu istoricii străini amintiți mai sus, aproape toți istoricii români din trecut de la A. D. Xenopol până la V. Pârvan și N. Iorga au respins teza exterminării dacilor. De-a dreptul lipsită de sens se prezintă această teorie în lumina concepției materialismului istoric. Era chiar în interesul romanilor cuceritori de a nu extermina sau alunga populația dacică, ci dimpotrivă de a o păstra și menține pe loc, pentru că ea reprezenta masa de producători de care aveau nevoie pentru a-i exploata pe ei și bogățiile teritoriului cucerit.

Reexaminând izvoarele documentare de tot felul, mult îmbogățite față de trecut, istoricii români mai noi au arătat falsitatea tezei privitoare la exterminarea dacilor, fundamentând părerea, astăzi unanim acceptată de istoricii care se ocupă cu antichitatea, că dacii, cu toate pierderile grele suferite în cursul războaielor cu romanii, nu au pierit ca popor, mulți dintre ei viețuind mai departe în epoca romană, și participând, în măsura pe care le-au permis-o condițiile social-economice noi create de cuceritori, la viața provinciei. Cercetările arheologice recente au adus noi dovezi peremptorii și fără echivoc privitoare la permanența dacilor în epoca romană. În noile condiții de viață impuse de învingători, masa dacilor de rând a fost pusă de la început într-o situație de netă inferioritate față de noii veniți. Deposedați în bună măsură de pământurile lor, dacii au trebuit să se retragă în ținuturile mai puțin fertile, mai ales din estul și de la periferia Daciei. Știrile despre traiul dacilor în limitele provinciei și ale epocii romane erau încă până de curând relativ reduse. Ele s-au înmulțit și îmbogățit însă în ultima vreme prin unele descoperiri de inscripții și mai ales datorită cercetărilor arheologice. Din ansamblul informațiilor documentare rezultă că vechile forme de organizare social-politică ale dacilor au fost desființate o dată cu cucerirea romană și înlocuite cu altele impuse de noii stăpâni. La aceste condiții noi create de romani a trebuit să se adapteze și populația autohtonă. Ea alcătuia o masă compactă aproape în toate regiunile provinciei, cu excepția poate a centrelor urbane și a teritoriilor acestora. Prin intermediul ei s-a păstrat vechea toponimie a Daciei, nu numai numirile de râuri și munți, ci și cele de localități. Așezările noi, din epoca romană, se dezvoltă în cea mai mare parte pe locul așezărilor mai vechi dacice, ale căror nume (Porolissum, Napoca, Potaissa, Apulum, Ampelum, Germisara, Tibiscum, Arcidava, Dierna, Drobeta, Sucidava, Cumidava etc.) le păstrează.

În epoca romană dacii trăiesc în cea mai mare parte în ținuturile rurale. Aici, deși preiau repede formele noi de cultură materială, ei își păstrează cu mai multă ușurință și o parte din elementele de cultură și tradițiile lor mai vechi. Descoperirile arheologice din ultimele decenii au îmbogățit în așa măsură documentarea noastră privitoare la daci în epoca romană, încât acum se conturează tot mai clar aportul lor la formarea culturii populare din Dacia romană. Astfel, se constată că în ceramica provincială romană persistă și se bucură de o largă răspândire și folosire unele forme de vase cunoscute din epoca precedentă și specifice culturii dacilor. Foarte răspândite sunt, de pildă, chiar în mediul urban chiupurile (dolia), de tipul celor binecunoscute din cetățile și așezările dacice, de culoare roșie sau cenușie și ornamentate cu fîșii de linii ondulate.

Pe diferite alte căi și dacii înstăriți de pe teritoriul provinciei vor fi ajuns la situații bune, câștigându-și cetățenia, romanizându-se și intrând în rândurile clasei stăpânitoare. Printre foarte numeroșii Aelii și Aurelii atestați în inscripțiile din Dacia, trebuie să se admită că mulți vor fi fost daci, care au primit cetățenia de la împăratul Hadrian, Antoninus Pius, Marcus Aurelius, Caracalla etc.

S-a remarcat și s-a repetat adeseori că dacii nu apar în inscripțiile din Dacia. Realitatea care rezultă din statisticile privitoare la onomastica din Dacia este că ei nu lipsesc totuși cu desăvârșire. S-au identificat, vreo 58 de nume tracice în inscripțiile din Dacia. E probabil că unii, poate chiar cei mai mulți dintre aceștia, să fi fost traci din sud”. întrucât însă onomastica dacilor nu poate fi deosebită întrutotul de aceea a tracilor în general, nu se poate tăgădui posibilitatea ca unele dintre aceste nume să fi aparținut autohtonilor daci. Este totuși adevărat, pe de altă parte, că numele tradiționale dacice, ca Decebalus, Diurpaneus sau Scorilo, lipsesc din inscripțiile din Dacia, în timp ce ele se întîl-nesc în afara provinciei, ca de pildă la Roma, în Britannia sau chiar în Moesia Inferior și Pannonia. E ușor de înțeles însă că în Dacia asemenea nume, putând trezi resentimente, nu erau păstrate de către dacii care se romanizau.

Romanizarea a cuprins o parte din populația autohtonă din Dacia încă din secolul al Il-lea e.n. În secolul următor, deosebirile dintre unii coloniști și autohtoni înstăriți s-au șters dacă nu cu totul, în cea mai mare măsură. Se accentuează contradicțiile de clasă, în timp ce deosebirile etnice slăbesc. În consecință, neîncrederea față de dacii înstăriți s-a atenuat mult sau a dispărut cu totul, ceea ce a permis ridicarea unora dintre ei la situația de pretendenți la tronul imperial (Regalianus și Galerius, poate și Maximin Daza sau Daia, nepotul de soră al celui din urmă). În secolul al III-lea o parte din populația dacică participă la apărarea provinciei, după cum dovedește prezența cohortei VI nova Cumidavensium la Râșnov așezată în teritoriul ei de recrutare precum și înrolările de daci care se efectuează se pare în acest timp mai ales în regiunile de la marginea provinciei.

Departe de a fi fost exterminați, dacii se romanizează în timpul stăpânirii romane în Dacia și contribuie nu numai la formarea unei culturi populare, care se va prelungi și după părăsirea provinciei de către imperiu, ci și la viața provinciei și la alcătuirea romanității de la nordul Dunării. Această romanitate nord-dunăreană, rezultată din asimilarea dacilor și a culturii lor, constituie elementul de bază în procesul formării poporului și a limbii române.

Secțiunea a II-a

Clasele și păturile sociale

Societatea din Dacia romană este împărțită în clase antagoniste. Clasele fundamentale sunt cele proprii orânduirii sclavagiste, adică stăpânii de sclavi și sclavii. Clasa stăpânilor de sclavi, alcătuind o minoritate privilegiată, este deținătoarea mijloacelor de producție. Sclavii și păturile exploatate ale populației libere formează principala forță de muncă în activitatea economică și productivă din Dacia. Relațiile de exploatare sclavagiste sunt predominante în principalele ramuri de producție și ele determină toate aspectele vieții economice, sociale, politice și culturale, punându-și pecetea pe toate realizările din această epocă în domeniul culturii materiale și spirituale. Exploatarea sclavilor îmbracă și în Dacia formele nemiloase și inumane cunoscute din restul imperiului și în general din lumea geto-romană. Sclavagismul introdus în Dacia de romani este de tip dezvoltat, purtând în sine germenii destrămării lui. Criza orânduirii sclavagiste începe curind după instaurarea stăpânirii romane în Dacia și efectele ei se vor resimți și în provincia din nordul Dunării.

Pe lângă aceste trăsături generale, sclavagismul în Dacia prezintă însă și unele caracteristici particulare, determinate în primul rând de condițiile în care s-a făcut cucerirea teritoriului și colonizarea lui masivă cu populație adusă dinafară, de situația grea în care a fost pusă populația autohtonă față de cuceritori și de poziția periferică, continuu expusă atacurilor dinafară, a provinciei. Unele din aceste particularități s-au impus din primele timpuri ale stăpânirii romane, altele au apărut în evoluția istorică ulterioară a provinciei, mai ales în sec. III e.n.

Clasa stăpânitoare în Dacia romană, pe care se sprijină din punct de vedere politic imperiul, e formată de la început din elemente sclavagiste ale coloniștilor romani, împreună cu autoritățile civile și militare ale provinciei. Puțini dintre dacii supuși au reușit, și numai cu timpul, să se strecoare în rândurile clasei stăpânitoare. Aceasta este principala și aproape singura beneficiară a nivelului de trai mai ridicat care rezultă din aplicarea generalizată a sistemului de exploatare sclavagistă. Cei care o constituie locuiesc mai ales în orașe, dar și în localități mai mici din mediul rural, unde posedă bogății funciare sau sunt interesați în exploatarea bogățiilor solului și subsolului, încasarea impozitelor sau a altor venituri.

Clasa exploatată este alcătuită din sclavi, care se găsesc în proprietatea stăpânilor, dar și din populația care, deși juridicește liberă, este în general săracă și lipsită cu totul sau în bună măsură de mijloace de producție. Sclavii sunt fie aduși dinafară de stăpânii lor, fie proveniți din rândurile populației autohtone, într-o proporție ce nu poate fi precizată din lipsă de informații mai bogate. Numele sclavilor atestați în inscripții nu ne pot servi în această privință, știut fiind că stăpânii dădeau sclavilor nume noi, am .zice convenționale, unele de factură latină (Felix, Fortunatus, Bellinus, Securus, Vitalis, Rufinus, Tenax, Carus, Bona, Candida etc), altele grecești (Callistos, Eutyches, Protas, Diogenes, Hermias, Onesimus, Myro, hidora, Passia etc), prea puține traco-dacice (Butes, Dades) sau de altă origine (Syrillo, Synda etc). În schimb masa populației libere dar exploatată în diferite feluri e alcătuită în cea mai mare parte din autohtonii daci, deposedați de pământ și de drepturile politice. Ei locuiesc fie în teritoriile rurale, fie în cele atribuite orașelor sau unităților militare. Mai puțini sunt, la început mai ales, oamenii liberi, care intră în alcătuirea păturilor mijlocii din Dacia, ocupând o situație intermediară și fluctuantă între stăpânii de sclavi și sclavi. Cu timpul însă rândurile acestei pături sociale se îngroașă prin elementele provenite din sclavii eliberați și din peregrinii care sărăcind își pierd situația inițială, avută la venirea lor în Dacia.

Din clasa stăpânitoare fac parte în primul rând cetățenii romani, care se bucură de drepturi depline, ceea ce înseamnă și avantaje economice și mari posibilități de îmbogățire. Alături de ei se află peregrinii, care, deși lipsiți de dreptul de cetățenie romană, sunt și ei posesori de pâmânt, de ateliere meșteșugărești, cămătari, interesați în diferite ocupații și întreprinderi de exploatare a bogățiilor provinciei. Cetățeni romani sunt în primul rând funcționarii de rang superior din conducerea și administrația provinciei, din aparatul fiscal, din întreprinderile economice, soldații și ofițerii din legiuni, comandanții trupelor auxiliare, apoi coloniștii care formează majoritatea locuitorilor liberi de la orașe, dintre care mulți sunt și proprietari de pământ, pe lângă alte îndeletniciri pe care le practică. Cetățenii romani alcătuiesc în Dacia, ca și în restul imperiului, categoria cea mai privilegiată și mai înstărită din rândul oamenilor liberi. La orașe, ei formează aristocrația care deține conducerea, ca magistrați (dregători) și membri ai consiliului municipal (ordo decurionum). Ei duc în general o viață de lux și se bucură de toate avantajele vieții orășenești. Numărul cetățenilor romani a crescut cu timpul, pe măsură ce în Dacia s-au întemeiat noi orașe, apoi datorită înrolărilor în armată, eliberărilor de sclavi, acordării de către împărați a dreptului de cetățenie persoanelor izolate sau unor grupuri mai mari de locuitori etc. Cu toate acestea, numărul cetățenilor romani a rămas în pronunțată minoritate față de restul populației din provincie, liberă sau înrobită, alcătuită din peregrini, incolae (locuitori), dediticii (probabil populație colonizată pe solul provinciei dinafară imperiului) și sclavi. Constitutio Antoniniana, din anul 212 e.n., acordînd dreptul de cetățenie celor mai multe categorii de oameni liberi din imperiu, dar nu tuturor după câte se pare, a șters în cea mai mare parte deosebirea de privilegii dintre cetățenii romani și ceilalți oameni liberi, care nu aveau acest drept până acum, impunând însă tuturor obligații fiscale mai mari.

Dintre cetățenii romani atestați epigrafic în Dacia, puțini sunt aceia care fac parte din ordinul senatorial, pătura cea mai privilegiată a clasei stăpânitoare și conducătoare din imperiu. Ei sunt alcătuiți din guvernatorii provinciei (legați Augusti pro praetore), comandanții de legiuni (legați Augusti legionis) și tribuni latidavii (ofițeri superiori în legiuni). Ei sunt numai în trecere în Dacia, unde nu rămân decât timpul cât își exercită funcțiunea civilă sau comanda militară Toți sunt de origine plebeiană, nici unul nu este din vreo familie patriciană. După ei urmează, în ordinea importanței sociale, membrii ordinului ecvestru. De rang ecvestru erau în Dacia procuratorii provinciali (procuratores Augusti), procuratorii minelor de aur (procuratores aurariarum), începând de la Hadrian, procuratorii portoriului (ai vămilor), după Marcus Aurelius, tribuni legionis angusticlavii, comandanții trupelor auxiliare (tribuni, praefecti) și praefecti legionis începând cu domnia lui Gallienus. Și aceștia stăteau numai temporar în Dacia. Din ordinul ecvestru au făcut parte însă și provinciali din Dacia. Ei sunt oamenii cei mai bogați și după îndeplinirea carierei militare (a militiis) ocupă cele mai înalte magistraturi și onoruri municipale în orașele Daciei, demnitatea de preoți ai altarului împăratului (sacerdotes arae Augusti) sau aceea de coronatus trium Daciarum. Cavaleri romani (equites Romani) erau și unii arendași ai pășunilor și ai salinelor (conductores pascui et salinarum), dintre care unul, P. Aelius Strenuus, s-a bucurat de cele mai mari onoruri din partea orașelor Daciei (Sarmizegetusa, Apulum, Drobeta), fiind și sacerdos arae Augusti și patronus collegiorum fabrum, centonariorum et nautarum. Se înțelege că toți aceștia erau și mari proprietari de sclavi. În familia lui P. Aelius Antipater de la Apulum sunt atestați epigrafic nu mai puțin de patru sclavi actores (admi-nistratori de moșii sau intendenți în alte întreprinderi economice) și un libert. Existența în slujba unei singure familii de bogați proprietari a atâtor sclavi administratori, cu rol de supraveghere, presupune fără îndoială că ea avea în stăpânirea sa un număr corespunzător de mare de sclavi lucrători, folosiți pe moșiile de la țară sau în diferite întreprinderi economice pe care putea să le aibă chiar la Apulum, în oraș. Cu toate că după normele juridice sclavii nu puteau încheia căsătorii legale și deci nu puteau avea familie recunoscută, ei se înmulțeau prin legături nelegitime (contubernium), sclavii privilegiați, din familia privată sau publică, sunt menționați în inscripțiile din Dacia ca având familie. În cinci cazuri ei au soții tot sclave, dar în alte șapte cazuri soțiile lor sunt de condiție liberă, peregrine sau liberte. Alteori existența familiei la sclavi rezultă din menționarea copiilor, a fraților, surorilor etc, sau din formula pro salute sua suorumue.

Nu cunoaștem mai de aproape condițiile de viață ale sclavilor de rând din Dacia. Ele erau însă, în general, cele știute din lumea greco-romană. Sclavii de rând erau folosiți la muncile cele mai grele în principalele ramuri de producție.

E greul desigur a aprecia măcar aproximativ numărul sclavilor existenți și folosiți ca brațe de muncă în Dacia romană. Lipsește pentru aceasta o bază de calcul mai sigură. Cert este că ei sunt prezenți în ramurile de bază ale producției, pe care o susțin prin munca lor istovitoare. Relațiile sclavagiste și-au găsit o largă aplicare în Dacia sub romani, la fel ca și în celelalte provincii dunărene. E tot așa de sigur însă că folosirea relativ redusă, în comparație cu alte regiuni ale imperiului, a sclavilor în Dacia a lăsat loc într-o măsură apreciabilă și muncii oamenilor liberi, în toate domeniile. În agricultură predominau numeric micii producători, mai ales în regiunile din estul Daciei, locuite în cea mai mare parte de autohtoni. Munca plătită a lucrătorilor liberi se folosea .și în exploatările miniere, așa precum mici producători și lucrători liberi se găseau și la orașe. Micii producători și lucrătorii plătiți au reprezentat și în Dacia, ca în toată lumea antică, un important factor în producție, alături de munca forțată a sclavilor.

La sfârșitul secolului al Il-lea și începutul secolului al IlI-lea e.n. se produc în Dacia însemnate transformări în stratificarea societății. În agricultură, în primul rând, se constată o concentrare a proprietății funciare în mîinile unor proprietari mai mari. Probabil că și în alte ramuri de activitate se ajunge la o concentrare a bogățiilor, indicată de pildă de apariția unor familii de mari bogătași, cum era aceea a lui P. Aelius Antipater la Apulum. Ca urmare are loc deposedarea unei părți a micilor producători agricoli care devin lucrători liberi. La orașe, mai ales în cele mai populate, prin sărăcirea micilor proprietari și producători se formează destul de devreme o plebe urbană lipsită de mijloace de existență. Ea trebuie să fie hrănită de către oraș prin distribuții de cereale, după cum rezultă dintr-o inscripție de la Sarmizegetusa, din anul 142, în care se spune că Q. Aurelius Tertius a donat 80 000 de sesterți « ad annonam » .

Pe de altă parte, izvoarele sclaviei erau secătuite, o dată cu trecerea în apărare a imperiului. Eliberările de sclavi tot mai frecvente pe măsură ce sclavajul se dovedea a nu mai fi rentabil, au împuținat și ele numărul acestora. E probabil, astfel, că în secolul al IlI-lea numărul sclavilor a scăzut în Dacia. Deși nu avem dovezi directe, e totuși foarte probabil că în agricultură oamenii liberi înlocuiesc treptat, în calitate de coloni, pe sclavi.

CAPITOLUL IV

VIAȚA ECONOMICĂ

Secțiunea I

Agricultura

Deși în antichitate Dacia era cunoscută mai intâi ca o provincie bogată în aur și în alte minerale, economia ei de bază a constituit-o însă agricultura și păstoritul. Avem puține documente arheologice rămase în legătură cu această principală ramură de producție.

Progresul tehnicii agricole, producția de cereale, creșterea vitelor și pomicultura, precum și dezvoltarea unor alte relații agrare de tip sclavagist, au fost determinate în Dacia de noua orânduire a formei de exploatare, introdusă o dată cu cucerirea provinciei. Dezvoltarea ulterioară a formelor de proprietate funciară a avut o influență determinantă. Tot pământul Daciei fiind considerat ca pradă a poporului roman (ager publicus), s-a măsurat și s-a cadastrat în vederea unei noi repartiții și exploatări (centuriatio). Veteranii și cetățenii romani au putut obține loturi din cel mai bun teren agricol, iar o parte din pământ s-a arendat peregrinilor și chiar unor băștinași. Armatei i s-au repartizat de asemenea, importante teritorii muncite de către băștinași, obligați a preda cereale și alte produse garnizoanei de care depindeau. Importante regiuni agricole, miniere și de pășunat au fost transformate în domenii imperiale și exploatate prin arendare. O parte a pământului din regiunile mărginașe și din ținuturi puțin productive (ager stipendiarius) s-a lăsat pe seama dacilor, împovărați cu diferite obligații fiscale, corvezi etc. Astfel, marea parte a populației locale și-a pierdut propriul său pământ, pe care îl va munci pentru cuceritori, în situația unor țărani dependenți (un fel de coloni) sau chiar ca sclavi agricoli. Cu excepția domeniilor imperiale, Dacia cunoaște, la început, numai proprietatea funciară mică și mijlocie, dar mai târziu, se va forma și marea proprietate particulară.

Pe lângă proprietatea funciară individuală a țăranilor băștinași, destul de dezvoltată în secolele II-III e.n., deși nu avem documente directe, s-a emis ipoteza existenței de obști sătești, în sânul cărora existau condiții obligatorii de folosire în comun a pământului arabil și a pășunilor. Dintr-un anumit punct de vedere, organizația în obște convenea stăpânirii romane, pentru operații privind strângerea dărilor, prestații și recrutarea de soldați. Nu trebuie să pierdem însă din vedere faptul, că aceste obști, situate în ținuturi retrase, puteau constitui adesea focare de răscoale ale populației autohtone. La destrămarea obștilor și a legăturilor tribale au contribuit, alături de intensificarea circulației bănești și interesele de securitate ale stăpânirii romane. Mulți dintre veterani erau împroprietăriți ca possessores în teritoriile acestor obști și astfel contribuiau la dizolvarea lor.

Tendința celor mai mulți dintre veterani și coloniști era aceea de a se stabili în teritoriile orașelor cu drept italic, unde beneficiau de importante avantaje fiscale. În aceste teritorii se va dezvolta, în primul rând, proprietatea mică și mijlocie pe care acești posesori funciari o lucrau cu cîțiva sclavi sau cu munca plătită, liberă și ieftină, furnizată de țăranii daci ce se ruinau. Dezvoltarea relațiilor de marfă-bani, precum și înrădăcinarea instituțiilor social-politice romane, au produs o însemnată diferențiere în sânul țărănimii băștinașe. Aceste transformări sprijineau formarea marii proprietăți funciare pe seama ruinării micii proprietăți țărănești. Diferite isvoare literare și arheologice privitoare la Dacia preromană arată aci o dezvoltată cultură a cerealelor. Cu transformarea ei în provincie romană, Dacia devine de la început un grânar al imperiului pentru alimentarea trupelor din provinciile răsăritene. Nu este exclus, ca cerealele de aci, în vremuri de criză, să fi fost trimise până la Roma. S-a arătat mai sus că, « papirusul Hunt » menționează despre contribuția în cereale (annona) impusă populației dacice, încă din perioada războaielor lui Traian cu Decebal. Regiunile de câmpie ale Banatului și Olteniei furnizau cele mai multe cereale statului. Se foloseau de predilecție unelte agricole din fier, metal ce se distruge ușor în pământ, ceea ce face ca să avem azi puține atare obiecte. S-au descoperit totuși vârfuri de pluguri triunghiulare din fier (Hobița, Lechința, Răcari etc), sape, casmale, greble, coase ș.a., care în marea lor majoritate nu sunt încă studiate. Populația din regiunile sărace mai folosea încă și unelte agricole confecționate din lemn.

Din domeniul culturii plantelor posedăm știri importante despre cultura viței de vie. Pe teritoriul Daciei romane s-au descoperit numeroase monumente săpate în piatră (inscripții și basoreliefuri) cu reprezentări ale zeilor protectori ai viticulturii, ca Bacchus, Liber și Libera. Testamentul unui necunoscut gravat pe o piatră din Sucidava amintește de două iugera de vie și o casă, lăsate cu drept de uzufruct îngrijtorului care-i va păzi mormântul. Știri literare, diferite tablouri de pe columna traiană și frecvența cultului lui Silvanus Silvester arată că pădurile de felurite esențe ocupau o mare suprafață din teritoriul Daciei. Deși ne lipsesc știri directe, este probabil că lemnul de calitate se transporta cu plutele în porturile dunărene, de unde putea fi încărcat pe corăbii, spre a fi exportat spre ținuturile Mediteranei lipsite de păduri.

Creșterea vitelor constituia o veche îndeletnicire a populației locale, ocupație documentată și în diferite tablouri ale columnei lui Traian. Existența unor întinse pascua ca făcând parte din patrimoniul imperial, exploatate prin arendare, aduc de asemenea dovada acestei îndeletniciri dezvoltate în vremea stăpânirii romane. Rasa cailor iazigi, mult căutați pentru trupele de cavalerie romană, este cunoscută și. În Dacia romană.

Secțiunea a II-a

Mineritul

Minele de aur din Dacia formau una din bogățiile de seamă ale provinciei în beneficiul fiscului imperial.

Înainte de cucerirea romană, ele aparținuseră regelui dac, ca după 106 e.n., să treacă în patrimoniul împăratului roman. Exploatarea lor se intensifică sub stăpânirea romană prin introducerea unor sisteme de extracție mai perfecționate și mai dezvoltate, prin folosirea muncii sclavilor și a lucrătorilor specializați.

Dacă autorii antici nu pomenesc de loc despre minele de aur ale provinciei, avem, în schimb, numeroase documente arheologice privitoare la această activitate, compuse din galerii părăsite, instrumente de minerit și texte epigrafice. Cunoaștem două importante districte aurifere situate în Munții Apuseni și ai Banatului, care produceau anual câteva mii kg aur. Regiunea cea mai bogată, cu mai multe centre importante de exploatare, se găsea în Munții Apuseni (Abrud, Zlatna, Brad, Băița, Roșia Montană (Alburnus Maior), Baia de Arieș, Săcărîmb etc). In Banat s-au identificat mine de aur romane la Sasca Montana și Moldova, în afară de acestea, pe văile și râurile din ținuturile aurifere, funcționau spălătorii de aur care culegeau metalul prețios din nisip și pietriș (Arieșul, Mureșul și diferiți afluenți ai acestora). Centrul administrației exploatării aurifere din Munții Apuseni a fost Ampelum, iar Alburnus Maior devenise un fel de « oraș al minerilor ».

Extragerea aurului din minele dacice a folosit trei metode de lucru. Metoda cea mai primitivă și ușoară consta în a strânge nisipul aurifer din râurile sau pîraiele locale, a-l pisa, măcina și spăla mai apoi cu curent de apă, spre a separa firișoarele de aur. A doua metodă de exploatare practica săparea sub cerul liber și în stâncă auriferă a unor gropi în formă de puț (putei), cu un diametru la gură de 1-1,30 m. Hruba se adâncea și lărgea treptat, folosindu-se scări de coborâre săpate în piatră. Când spațiul și aerisirea permiteau, roca auriferă era adesea încălzită puternic, apoi stropită cu apă și oțet, care o făcea să crape mai ușor. Bolovanii extrași din aceste puțuri se sfarîmau de asemenea în bucăți de mărimea bobului de mazăre, apoi se măcinau și spălau. A treia metodă de extracție o formau galeriile (cuniculi), câteodată supraetajate și ramificate, săpate cu târnăcopul și pironul, pe firul filonului aurifer. Ele se tăiau înguste (maximum 60 cm) și scunde (1-1,30 m) spre a se economisi timp și forță de muncă. Cu atare galerii întunecoase, umede și strâmte, romanii au putut pătrunde până la 300 m adîncime, fără însă să poată atinge filoanele puternice de aur, care se găsesc între 300-500 m adîncime. Roca extrasă suferea apoi aceleași operații pentru separarea firișoarelor de aur.

Măcinatul pietrișului aurifer, sfărâmat cu ciocanul de fier, constituia o muncă grea. Pietrișul aurifer se reducea în formă de făină sub pietrele din rocă dură ale unor mori de măcinat, puse în mișcare cu apa din niște mari rezervoare ale căror urme s-au păstrat până azi. Pulberea de piatră se freca întrvun jgheab de scânduri prin care trecea un curent de apă și îndepărta făina de piatră, iar aurul, mai greu, cădea la fund, de unde se culegea cu ajutorul unor bureți. Puținele instrumente romane de minerit păstrate azi în muzeele din Transilvania (ciocane, târnăcoape, pene de fier , strecurători, roți de scos apa din minele inundate etc.) sunt primitive și grosolane.

Organizarea exploatării minelor de aur cădea în sarcina unui procurator aurariarum, libert în timpul lui Traian, iar de la Hadrian înainte numit dintre cavaleri. Procuratorul minelor de aur dispunea de o întreagă armată de funcționari recrutați din liberți și sclavi publici, care-l ajutau la organizarea și supravegherea întregului proces de exploatare. Inscripțiile ne vorbesc de acest personal de administrație a minelor, cum sunt suhprocurator aurariarum (adjunctul procuratorului), tabularii (contabilii), adiutores tabularii (ajutoarele acestora) disperisatores (casierii), librarii (agenți ai fiscului), scribae (registratori) ș.a.m.d. Prin acești funcționari mărunți se încheiau contractele de arendă cu leguli, se încasau impozitele și cotele de aur datorate statului, se făcea controlul pe teren și altele. Ca oameni ai împăratului, ei erau puternici și venali și constituiau un fel de «corp» numit în inscripții: liberti et familia aurariurum.

Dacia a fost bogată și în cariere de piatră a căror exploatare se intensifică de către romani, pentru satisfacerea cerințelor lor de construcții locale, urbanistice și defensive, și probabil, în parte, pentru export în unele regiuni învecinate, în cea mai mare parte, urmele carierelor romane au dispărut prin exploatările moderne. Mai însemnate au fost, în Transilvania, cele de la Bucova (marmură), Deva, Călan, Cheile Turzii, Ighiu, Gilău, Creaca, Măgura și Rusca Montană (marmură în Banat). Cele de la Bucova au alimentat cu piese arhitectonice (coloane, căpițele, arhitrave etc.) construcțiile din capitala. Daciei. La Călan (Aquae) s-a descoperit o inscripție cu numele unui pietrar (lapidarius), Diogenes. La Micia este cunoscut pietrarul M. Cocceius Lucius, iar în teritoriul Sarmize-getusei apare un Titus Iulius, tot lapidarius. Se pare că acești trei pietrari nu erau dintre lucrătorii ce munceau la extracția blocurilor din cariere, ci ei prelucrau acest material pentru a-l transforma în monumente sculpturale, inscripții sau piese arhitecturale. În unele cariere de piatră (Cheile Turzii, Creaca lângă Porolissum) s-au descoperit mari nișe săpate în stâncă pentru păstrat uneltele, sau figuri umane sculptate, probabil chipuri ale zeilor protectori ai acestor munci grele (Silvanus și Hercules Saxanus).

Dacia Inferioară nu a avut cariere de piatră de calitate. Singură Drobeta avea la îndemână calcarul din carierele vecine de la Gura Văii, pe când Sucidava, Romula și alte centre din câmpia Olteniei se aprovizionau cu blocuri și monumente de piatră aduse de peste Dunăre, mai ales din carierele de calcar de pe valea râului Isker. În carieră lucrau de obicei sclavii, condamnații și oamenii săraci, folosind târnăcoape, dălți, ciocane și pene de lemn pentru izolarea și despicarea blocurilor. E probabil că principalele cariere de piatră ale Daciei constituiau și ele un domeniu al împăratului. Cunoaștem o inscripție din vremea lui Caracalla, sau Elagabal, din care rezultă că soldații staționau în zona unor cariere de piatră, mai degrabă spre a păzi pe cei condamnați la această muncă, decât pentru a lucra ei înșiși în carieră.

Secțiunea a III -a

Producția de mărfuri și negustoria

Producția de mărfuri cunoaște o dezvoltare largă în Dacia, ea fiind legată de specificul bogățiilor naturale ale provinciei, care produceau mari cantități de cereale, aur, sare, lână, fier, miere, lemn, textile, piei etc. care în mare parte luau calea exportului. Există apoi o producție destinată numai trebuințelor locale (ceramică, cărămidă etc). În general, deși dispunea de însemnate materii prime, provincia nu a ajuns la o producție de mărfuri fine, fabricate în alte regiuni ale imperiului (bijuterii, țesături, terra sigillata, obiecte de bronz etc.) de unde erau apoi importate în Dacia. Este drept că unele ateliere din Dacia au încercat a imita dintre aceste mărfuri de import, dar n-au reușit a le da factura specifică și finețea locului lor de obârșie.

Producția ceramică se dezvoltă cantitativ și calitativ în forme cu totul superioare față de olăria dacică. Constatăm în primul rând, încă din primele timpuri ale stăpânirii romane, un oarecare import de vase de lux, numite terra sigillata, care se distingeau prin ornamentele în relief de pe pereții lor și prin glazura de culoare roșie, cu aspect de luciu metalic, în exterior. Dacia a importat atare vase din atelierele ceramice ale Galliei (Lezoux, Banassac etc), din cele ce activau în dreapta Rhinului (Rheinzabern, Hedderheim, Westendorf etc) și în parte din Pannonia. Producătorii acestor vase de lux, exportate pe valea Dunării până în Dacia, își ștampilau marfa și aceasta ne ajută la identificarea locului de producție.

Stăpânirea romană aduce în Dacia răspândirea producției de ceramică roșie provincială. Existau, atât la oraș cât și la sat, ateliere ceramice unde se produceau în număr mare vase pentru piață, alături de lămpi de lut, figurine de pământ, albioare din lut pentru pisat grâul, tuburi de teracotă și altele. Cuptoare ale acestor ateliere locale s-au descoperit la Apulum, Cristești, Napoca și Sucidava. Unii proprietari de ateliere își scriau numele pe vase, cum fac: Marcus Martinus (Orlea), Apollinaris Ea (?) (Romula), CI. Domitius Evarestus și Val. Lucius Rufus (la Ilișua), Rufus (Napoca) și alții. La Cristești s-a putut observa de asemenea că vasele romane prezintă diferite forme și ornamente derivate din ceramica locală dinaintea cuceririi romane. Majoritatea vaselor romane din Dacia sunt de dimensiuni mici, de culoare roșie, gălbuie sau cenușie deschis și sunt bine arse. Începând cu prima jumătate a secolului III e.n. pasta lor trece la o culoare neagră și va înlocui treptat pe cea roșie, în centrele romane de pe malul stâng al Dunării, care se găseau încă sub stăpânirea imperiului, în secolele III-VI.

Olarii turnau de asemenea un mare număr de opaițe (lucerna) necesare luminatului în case. În domeniul acestei producții s-a petrecut același fenomen ca și cu vasele de terra sigillata. Lămpile fine ale unor mari producători din provinciile apusene ale imperiului roman, ajungând în Dacia pe calea comerțului, au fost de asemenea copiate cu firmă cu tot de către olarii locali (Atimetus, Cassius, Fortis, Ianuarius etc). Numeroasele tipare din lut pentru turnat asemenea opaițe, descoperite în Dacia aduc dovada și a unei producții locale de lămpi, încărcate cu modeste ornamente, ca rozete, figuri de animale, vrejul de viță și altele.

Din cuptoarele olarilor mai ieșeau pentru trebuințele casnice locale, diferite greutăți din lut, fusaiole, tuburi din teracotă.și în special figurine din lut. Aceste ultime copiau, în general pe cele din bronz și serveau ca obiecte de cult sau de împodobit casele celor săraci.

Prin armată și coloniști se răspândește în Dacia folosirea cărămizii și a țiglei romane, pe care, ca și în cazul ceramicii roșii, le găsim larg întrebuințate și la sate. S-au turnat cărămizi ce atingeau prin dimensiunile lor, aproape un metru pătrat, executate în lut de culoare roșie, foarte bine arse. În vecinătatea marilor orașe existau cuptoare de cărămizi ale unor proprietari particulari, care produceau în cantități mari țigle și cărămizi, cerute pentru marile construcții urbane (Sarmizegetusa, Romula etc). Se pare că unele orașe dispuneau de asemenea de cuptoare proprii pentru pregătit țigle și cărămida (Drobeta, Dierna). Producția aceasta a cunoscut o largă dezvoltare, mai ales în regiunile lipsite de piatră bună pentru zidărie. Trupele și unii cărămidari particulari obișnuiau a ștampila cu numele lor aceste produse, constituind astfel, pentru noi, prețioase indicațiii istorice. Cuptorul și ștampilele unui atare cărămidar, Manius Servius Donatus, au fost identificate la Sarmizegetusa.

O producție specific locală o aveau la Romula atelierele de gravat geme, de la care, în afară de piese întregi, ne-au rămas și multe deșeuri de atelier. Gravorii de aci foloseau jaspisul, cornalina, onyxul, cristalul de stâncă etc, pietre semiprețioase ce se găseau în cea mai mare parte pe teritoriul Daciei. În majoritate ei săpau pietre cu scene în adânc (intaglii), cumpărate de către mulți oameni liberi din provincie, pentru a le folosi ca sigilii, prinse la inele. Pietrele gravate se întrebuințau de asemenea în mare număr, pentru împodobirea hainelor, bijuteriilor, diferitelor obiecte de lux și altele.

Activitatea negustorilor în Dacia este documentată numai de câteva texte, epigrafice. În prima jumătate a sec. III e.n., negustorii din Dacia Apulensis (negotiatores provinciae Apulensis) erau strânși într-un fel de colegiu și aveau chiar un apărător al intereselor lor (defensor) domiciliat în capitală Daciei. La Sarmizegetusa, inscripțiile ne fac cunoscuți patru negustori, dintre care doi erau și membri ai colegiului de fabri, iar alți doi sunt de neam sirian (Suri negotiatores). Dintre cei cinci negustori cunoscuți la Apulum, doi sunt tot sirieni, alți doi de origină orientală și altul celt, orginar din Augusta Treverorum. În rândul negustorilor putem înscrie și pe doi greci din Ampelum, care, la 28 martie 167 e.n. constituie o societate bancară (societas danistaria), condusă direct de către un sclav al lor, în scopul de a da bani cu dobîndă legulilor-aurari. Se mai cunosc un negustor la Potaissa (oriental după nume) și alți doi la Drobeta (unul oriental, altul celt). Constatăm din mențiunile de mai sus, că majoritatea negustorilor cunoscuți în Dacia sunt de origine orientală, locul întâi deținându-l cei sirieni, după care urmează cei veniți din Gallia (Treveri). Este deci o situație similară cu aceea cunoscută în alte provincii ale imperiului din sec. II-III e. n. Aceasta nu exclude însă și existența unor negustori locali, ieșiți dintre veterani și coloniști. Negustorii sirieni se organizează în asociații, în Dacia, încă de pe timpul lui Traian și în mare număr erau din Palmyra. Pentru provinciile balcanice ale imperiului, centrul lor de activitate era în Tracia, la Augusta Traiana, unde apar doi negustori palmyrieni din Dacia și, după-unii cercetători, ei exportau la nord de Dunăre însemnate cantități de vinuri superioare.

Se constată însă și o activitate a negustorilor din Dacia în afara granițelor acestei provincii. Ei apar la Salona, Nedinum, pe coasta dalmată și în Mitilene. La Aquilea se cunoaște un negustor originar din Colonia (pe Rhin), dar care pentru multele afaceri comerciale ce le făcea cu Dacia, se intitulează negotiato Daciscus.

Prin acești negustori, Dacia exporta mărfuri socotite ca materii prime și de volum mare, cum au fost: sarea, cerealele, lemnul, vitele, pieile, ceara, mierea, lâna, peștele sărat etc. Provincia nu dispunea de însemnate ateliere locale pentru a prelucra o parte din aceste mărfuri, încât ea apare ca o regiune mai mult de export a unor materii brute. cât privește importul ei, el se limita la o categorie de obiecte de lux, cumpărate de oamenii bogați și de soldați. între aceste articole se pot cita: uleiurile, vinurile, terra sigillata, vase de sticlă, obiecte de bronz, bijuterii, stofe fine și altele.

Condițiile vieții materiale din Dacia sunt specifice societății sclavagiste în faza ei de descompunere. Cu toată bogăția provinciei, repartizarea inegală a bunurilor materiale a creat însemnate diferențieri sociale în sânul oamenilor liberi. Există o restrânsă pătură formată din plutocrația orașelor (negustori, proprietari de ateliere etc.) din funcționărimea de stat, marii proprietari funciari și soldați, care, în calitatea lor de elemente ale exploatării, au o bună situație materială, pe când masa țărănimii și sărăcimea orașelor trăiește din greu. Proasta stare economică a țărănimii are ca reflex frecventele răscoale.

Foarte prost remunerată era și munca liberă pe ogoare sau mine. Minerul Memmius al lui Asclepius, pentru o muncă extrem de grea, primea de la patronul său 0,40 denari pe zi, într-o vreme când un miel costa 3,60 denari.

Bogățiile solului și subsolului Daciei au făcut din această provincie una dintre cele mai bogate regiuni ale imperiului, cu toate că ea a intrat târziu în stăpânirea romană și a fost mereu frământată de mișcări sociale interne și atacuri barbare dinafară. Tocmai aceste bogății explică tenacitatea romanilor de a o păstra, în momente destul de grave pentru siguranța provinciei, cum au fost acelea din vremea lui Hadrian, Marcus Aurelius și Gallienus.

CAPITOLUL V

DREPTUL ÎN DACIA ROMANĂ

Sectiunea I

Izvoarele dreptului

Odată cu instaurarea stăpânirii romane în Dacia, alături de dreptul local nescris, s-a introdus și dreptul roman scris. Potrivit concepției romane, cutuma locală putea fi aplicată în măsura, în care nu venea în contradicție cu principiile generale ale dreptului roman. Datorită acestui fapt, la început, cele două rânduieli, juridice, dacă și romană, s-au aplicat paralel, pentru ca apoi, în cadrul unui proces de întrepătrundere și de influențare reciprocă, să ia naștere un sistem de drept nou, dacoromân, în cadrul căruia, conceptele și instituțiile juridice au dobândit,noi funcții și noi finalități.

În primele decenii ale ocupației romane, când delimitarea dintre difeiitele categorii de oameni liberi, cetățeni, latini și peregrini (inclusiv autohtonii) era foarte dară, normele de drept aveau un caracter statuar, în sensul că fiecărei categorii de persoane îi corespundeau anumite norme juridice. Astfel, în relațiile dintre cetățenii romani se aplicau normele de drept civil. Dreptul civil, numit și drept quiritar, era dreptul cetățenilor romani, extrem de rigid și de formalist și profund exclusivist. Datorită formelor solemne și a simbolurilor de care era înconjurat, dreptul civil nu era accesibil latinilor sau peregrinilor.

În virtutea lui ius civile,cetățenii se bucurau de plenitudinea drepturilor politice și civile. În primul rând, ei se bucurau de ius commercii sau commercium, dreptul de a încheia acte juridice potrivit dreptului civil roman. Ius connubii sau connubium era dreptul de a încheia o căsătorie valabilă după legile romane iar Ius militiae dreptul cetățeanului de a face parte din legiuni. Ius suffragii era dreptul de a alege, iar ius honorum dreptul de a candida la o magistratură în colonii.

Latinii locuiau în municipii, în pagi și viei sau chiar în colonii, dar aveau un regim juridic inferior față de cel al cetățenilor, bucurându-se, de regulă, numai de ius commercii. Ei erau incluși în categoria latinilor fictivi, deoarece aveau condiția juridică a latinilor coloniar i (locuitori ai Italiei), dar nu erau rude de sânge cu romanii, așa încât nu erau latini și în sens etnic. În principiu, latinii puteau încheia și si acte juridice de drept civil, desigur, în măsura în care se bucurau de ius commercii.

Peregrinii formau majoritatea populației din provincie deoarece în această categorie intrau toți locuitorii liberi ai Daciei Romane (autohtonii), inclusiv străinii care nu erau cetățeni sau latini. Locuitorii cetăților distrase de către romani (Sarmizegetusa) făceau parte din categoria peregrinilor dediticii și aveau o condiție juridică inferioară în sensul că nu puteau obține cetățenia romană și nu aveau dreptul să se ducă la Roma. Ceilalți autohtoni liberi făceau parte din categoria peregrinilor obișnuiți. Aceștia din urină puteau încheia, între ei, acte juridice potrivit cutunei locale. În același timp ei aveau acces, în relațiile dintre ei, precum și in relațiile, cu latinii sau cu cetățenii, la normele de drept al ginților (ius gentium).

lus gen tium este o diviziune a dreptului roman, destinată să se aplice în relațiile dintre peregrini, precum și în relațiile dintre peregrini, latini și cetățeni85. Această diviziune a dreptului roman este mult mai evoluată față de dreptul civil, întrucât nu presupune forme solemne și gesturi, rituale, ci se întemeiază, în principal, pe libera manifestare a voinței persoanelor. Fizionomia evoluată a dreptului ginților, în centrul căreia se află elementul spiritual al voinței umane, își are originea în dezvoltarea accelerată a producției și Schimbului de mărfuri și s-a constituit o replică la dreptul civil, rigid și formalist.

În același timp, în relațiile dintre romani si peregrinii daci puteau utiliza dispozițiile dreptului cutumiar local.

Cu timpul, în procesul conviețuirii dacilor cu romanii, în cadrul unei vieți economice unitare, cele trei rânduieli juridice (dreptul civil, dreptul ginților și dreptul local) s-au apropiat până la contopire, dând naștere, în condițiile specifice ale Daciei, unui sistem de drept nou.

Secțiunea II

Instituții juridice

1. Dreptul de proprietate.

Proprietatea a constituit în Dacia romană, ca pretutindeni dealtfel în Imperiul roman, instituția de bază. Eegimul proprietății cetățenilor romani ce rezidau în Dacia era acela prevăzut de legile romane, cu o singură excepție : ei nu puteau avea în materie imobiliară o adevărată proprietate romană (dominium ex iure Quiritium)”, afară numai dacă pământul coloniei romane respective nu primise, printr-o ficțiune, calitatea de „sol roman (ius Italiciim)”, ca și cum ar fi fost situat în Italia. Asupra fondurilor provinciale, cetățenii romani nu aveau decât o „posesiune sau uzufruct (possessio vel usufructus)”. Adevăratul proprietar al acestor fonduri era fie statul roman dacă era vorba de provincii senatoriale, fie împăratul dacă provincia era imperială, cum era cazul Daciei. În primul caz, fondurile erau numite praedia stipendiaria, iar în cel de-al doilea praedia tributaria. În ambele situații, posesorul lor trebuia să plătească un impozit funciar ce avea, pe lingă importanța sa economică, rolul de a recunoaște, sub aspect juridic, dreptul de proprietate superioară a poporului sau împăratului roman asupra fondului respectiv.

O asemenea proprietate – în fond doar o posesiune sau uzufruct, după expresia lui Gaius – este denumită de autorii moderni „proprietate provincială”. Pentru apărarea ei, proprietarii aveau la îndemână o acțiune reală, acordată prin edict de către guvernatorii de provincii; de asemenea, proprietarii aveau dreptul de liberă dispoziție asupra fondurilor și de a le înstrăina, folosindu-se de tradițiune. Imobilele provinciale puteau, mai ușor decât cele italice, să fie supuse exproprierii pentru cauză de utilitate publică; de asemenea, puteau fi ocupate de terțe persoane, dacă rămâneau nelucrate sau dacă erau părăsite.

Fondurile provinciale fiind socotite bunuri nec manoipi erau înstrăinate prin remitere, adică prin tradițiune. Bunurile mancipi însă (sclavi, animale de tracțiune etc.) se înstrăinau prin mancipațiune sau in iure cessio, aceasta din urmă, în provincii, având loc înaintea guvernatorului.

Peregrinii din Dacia, ca dealtfel din tot Imperiul roman, nu puteau avea o proprietate romană (dominium ex iure Quiritium), decât dacă li se acordaseră un ius commercii. Cu toate acestea, la Roma pretorul peregrin și în provincii guvernatorii ocroteau proprietatea de fapt a peregrinilor, pe care o considerau ca pe un fel de dominium ce ținea de dreptul ginților.

Pretorii peregrini și guvernatorii acordau proprietarilor peregrini acțiuni ce prezentau mari asemănări cu cele ce sancționau proprietatea cviritară, întemeindu-se pe ficțiunea că aceștia ar fi fost cetățeni romani.

Ca mijloace de ăobînăire a proprietății, peregrinii foloseau ocupațiunea și, mai ales, tradițiunea (traditio). Aceasta din urmă, instituție de drept a ginților, putea fi utilizată între peregrini, ca și în raporturile dintre aceștia și cetățenii romani, fie pentru mobile, fie pentru imobile.

Imperfecțiunea apărării proprietății peregrine apărea totuși când aceasta era dobîndită a non domino, adică de la o persoană ce nu avea calitatea de proprietar. În asemenea situații, cetățeanul roman era perfect apărat prin intermediul uzucapiunii, adică printr-o posesiune prelungită în anumite condiții. Pentru a înlătura această lacună, împărații romani Sever și Caracalla au instituit, printr-un rescript din anul 199 e.n., așa-zisa praescriptio longi temporis sau longae possessionis, cu ajutorul căreia cei ce posedaseră zece ani între prezenți sau douăzeci de ani între absenți un fond provincial puteau respinge cu succes acțiunea de revendicare a proprietarului.

Fiind un mijloc de apărare, prescripția nu putea fi invocată decât atâta vreme cât peregrinul se afla în posesiunea respectivului lucru. De îndată ce pierdea posesiunea, prescripția nu-i putea servi la nimic. De aceea, în asemenea situații se îngăduia peregrinului – care ar fi putut să invoce praescriptio longi temporis dacă ar fi rămas în posesiune – o acțiune în revendicare utilis, acțiune pe care o găsim menționată în Codul lui Iustinian și despre care aflăm, tot aici, mențiunea că „ar fi existat de mai multă vreme”

Cât privește constituirea servitutilor asupra fondurilor provinciale, aceasta se făcea prin pacte și stipulații (pactis et stipulationibus), adică printr-un act de voință menit să constituie servitutea (pactio), la care se adăuga o stipulație prin care constituentul promitea dobînditorului – probabil sub sancțiune – că-i va îngădui să-și exercite servitutea. Dreptul astfel creat era un drept real, sancționat de guvernatorul de provincie prin edictul său.

Peregrinii din Dacia aveau, însă, și o proprietate reglementată de vechiul lor drept, adică de dreptul geto-dac, în măsura în care dispo-zițiunile acestuia din urmă iuseseră recunoscute de Roma biruitoare.

În privința dreptului succesoral, trebuie să deosebim între moștenirea testamentară și cea legală. Peregrinii neavând, potrivit legii romane, capacitatea testamentară (factio iestamenti ), nu puteau – potrivit legilor Romei – să-și întocmească un testament sau să fie instituiți moștenitori sau gratificați ca legatari. De la această prohibiție generală se cunoaște o singură excepție : ostașii romani – care întotdeauna s-au bucurat de numeroase privilegii în domeniul dreptului succesoral – puteau să-și instituie ca moștenitori persoane peregrine sau latine.

Este însă de la sine înțeles că dreptul geto-dac trebuia să cuprindă unele norme speciale pentru întocmirea testamentelor de către autohtonii Daciei. Posibilitatea ca dreptul geto-dac să fi cunoscut un testament oral este plauzibilă, deoarece în dreptul românesc medieval – ca dealtfel și la alte popoare – testamentul cu „limbă de moarte” era foarte frecvent. Neîndoios este, de asemenea, că moștenirea legală a geto-dacilor era reglementată după vechi obiceiuri autohtone.

Cât privește succesiunile cetățenilor romani din Dacia, acestea erau reglementate de legea romană, cu observația că rolul care în domeniul moștenirilor revenea în diverse ocazii pretorilor sau consulilor, în provincii îl jucau guvernatorii.

2. Regimul persoanelor.

Locuitorii liberi din Dacia romană erau împărțiți, înainte de promulgarea edictului lui Caracalla, în trei categorii: cetățeni romani, latini și peregrini.

Cetățenii romani locuiau, în marea lor majoritate, în orașe, colonii sau municipii (coloniae, municipiu duium Romanorum ). Ei se bucurau, cu o singură excepție, de aceleași drepturi ca și cetățenii rezidenți în Roma sau Italia, fiind înscriși – spre a se sublinia drepturile și obligațiile lor politice – într-unul din triburile rustice sau urbane ale Capitalei. Cetățenii romani se deosebeau de coloniștii cetățeni romani ce locuiau în Dacia prin faptul că aceștia din urmă nu puteau avea în materie imobiliară o adevărată proprietate romană, afară de cazul când pământul coloniei respective căpătase ius italicum, adică după ce primise, printr-o ficțiune juridică, calitatea de sol roman. Orașele din Dacia care se bucurau de ius Italicum erau : Sarmizegetusa, Apulum, Potaissa, Napoca și Dierna.

Latinii ocupau o poziție intermediară între cetățeni și peregrini; ei alcătuiau populația urbană care, având poziția juridică a latinilor coloniari (latini coloniăriij, beneficiau de dreptul latin (ius Lații): se bucurau de aceleași drepturi patrimoniale ca și romanii (ius comercii), dar nu și de ius conubii, adică de a se căsători în conformitate cu dispozițiile legii romane. De asemenea, nu le erau concediate toate drepturile politice.

Deci, toți latinii coloniari aveau același statut juridic și, în consecință, aceleași drepturi, mai ales în materie politică. Unii aveau mai multe prerogative (Latimn mahts), alții mai puține (Latium minus). În cazul în care municipiile latine (oppida Latina) erau ridicate la rangul de colonii romane, locuitorii lor deveneau cetățeni romani printr-o naturalizare colectivă. Li se putea însă ocroti calitatea de cetățean roman și printr-un act individual de naturalizare. Naturalizarea în bloc dădea naștere la o adevărată emulație între municipiile latine care, în dorința de a fi înălțate la rangul de colonie, depuneau un zel sporit în îndeplinirea sarcinilor impuse de noua stăpânire romană.

Marea masă a populației libere alcătuia categoria peregrinilor. Situația lor era reglementată prin legea de organizare a provinciei (lex prunciae) și prin edictele guvernatorilor. În general, se deosebeau două feluri de peregrini: peregrini obișnuiți și peregrini dediticii. Cei dintâi erau străinii a căror cetăți n-au fost desființate din punct de vedere politic; ei puteau să-și exercite drepturile lor politice în cetate, fiind supuși cit privește capacitatea lor juridică dreptului lor național. Ei puteau dobândi cetățenia romană prin binefacerea legii, ca o răsplată a unor servicii aduse statului roman sau printr-o naturalizare acordată fie în mod individual, fie în mod colectiv. Deși nu aveau prerogativele cetățenilor romani, peregrinii puteau, datorită dezvoltării comerțului și relațiilor economice din imperiu, să intre în raporturi juridice cu aceștia. În asemenea cazuri, se aplica un sistem juridic comun atât romanilor, cât și peregrinilor, cunoscut sub numele de ius gentium. Peregrinii erau desemnați – spre deosebire de romani, care purtau un praenomen, nomen și cognomen – numai cu un cognomen, urmat de numele tatălui la genitiv : Lupus Carentis, Maxi-mus Batonis, Bellicus Alexandri, Igenus Callisti etc.

Peregrinii dediticii erau acei peregrini ale căror cetăți au fost, după cucerire, desființate din punct de vedere juridic și administrativ. Aceasta avea loc mai ales în cazul în care peregrinii, rezistând cu înverșunare cuceritorilor, au capitulat fără condiții.

Peregrinii dedițicii nu aveau drepturi politice și nu se puteau folosi de vechiul lor drept decât în limitele fixate de cuceritorii romani. Bucurându-se de o libertate precară – pessima o numește jivrisconsultul Gaius (I, 26) care a trăit în secolul al II-lea e.n. – ei nu puteau deveni cetățeni romani.

În Dacia, ca și în alte provincii, atât cetățenii romani cât și peregrinii puteau avea sclavi, deoarece „sclavia era o instituție ce ținea de dreptul popoarelor”, după cum afirmă jurisconsultul Florentinus. În cazul în care sclavii se aflau în proprietatea cetățenilor romani, situația lor era reglementată de dreptul roman, iar dacă se găseau în aceea a peregrinilor li se aplicau normele juridice locale întregite cu unele reguli ale dreptului roman.

Jurisconsultul Gaius afirmă că la toate popoarele stăpânii au un drept de viață și de moarte asupra sclavilor lor, și tot ce dobândesc sclavii, dobândesc pentru stăpânii lor.

Inscripțiile din Dacia romană ne amintesc adesea de eliberările de sclavi care aveau loc în această provincie.

O parte din cei dezrobiți provin din categoria sclavilor publici, dintre care cei mai mulți aparținuseră familiei imperiale. Îmbogățindu-se datorită slujbelor pe care le ocupaseră și câștigându-și prin daruri sprijinul procuratorului financiar al Daciei sau chiar al guvernatorului provinciei, ei reușeau să obțină de la împărat, probabil printr-un ordin scris sau verbal, libertatea. Cei mai mulți dintre dezrobiți păstrau și după eliberare numele lor de sclavi și nu luau, decât foarte rar, cele trei nume (tria nomina) caracteristice cetățenilor romani; de aceea, putem opina că ei deveneau prin dezrobire, în marea lor majoritate, peregrini.

O altă parte din liberți proveneati din sclavii dezrobiți de către proprietarii particulari. Cei mai mulți erau eliberați pe cale testamentară, testamente și prin diverse mijloace inter vivos, cum ar fi procedeul prin vindicta, adică printr-o declarație făcută înaintea guvernatorilor de provincii sau prin diverse pacte neformale, ca de pildă, printr-o scrisoare (per epistulam) sau printr-o declarație orală (inter amicos). Eliberarea prin cens nu era cunoscută în Dacia deoarece asemenea dezrobiri, căzute în desuetudine încă de la începutul epocii imperiale, se puteau face numai la Roma. Motivul eliberării sclavilor ce aparținuseră persoanelor private pare a fi – după inscripții – mai mult de ordin afectiv: legături intime cu sclavele, dezrobirea acestora pentru a putea fi luate în căsătorie.

Cei dezrobiți de persoane particulare poartă fie tria nomina (prae-nomen și nomen gentilicium, luate de la fostul stăpân, iar cognomenul era fostul său nume de sclav), fie numai două nume (dintre care unul întotdeauna gentiliciul stăpânului), fie unul singur, acela pe care-l purtaseră în calitate de sclavi. De aici două concluzii: cei ce purtau trei nume deveniseră cetățeni romani probabil printr-o dezrobire prin vindicta, cei care aveau două nume sau unul singur erau numai peregrini, deoarece fuseseră dezrobiți printr-o simplă declarație a stăpânilor. O astfel de declarație aducea celui dezrobit, potrivit legii Iunia, numai calitatea de peregrin.

Intre oamenii liberi și sclavi se găseau în provincii, ca și la Eoma, o categorie de locuitori care, deși liberi în drept, se aflau într-o situație de fapt asemănătoare cu sclavia. E vorba de coloni. Date documentare care să-i pomenească expres nu avem. Cu toate acestea, documentele ne vorbesc – așa cum am văzut în altă parte – despre existența unor trupe de graniță – burgarii si veredarii – care aveau în stăpânire proprietăți funciare și le lucrau, probabil, în calitate de coloni militari.

Un document însă mult mai important din Dobrogea romană (Moe-sia Inferior) datând din epoca lui Antoninus Pius (138-161 e.n.), vorbește despre reclamația unor țărani din satul „Laicos Pyrgos” din apropiere, prin care ei se plâng lui I. Statilius Iulius Severus, guvernatorul Moesiei Inferioare, în anul 159 e.n., din cauza greutăților mari ale slujbelor și corvezilor la care erau îndatorați.

Dar existența colonatului, constatat documentar în diverse părți ale Imperiului roman, nu putea lipsi nici în Dacia unde, datorită începutului de declin al sistemului sclavagist, proprietățile mai mari urmau a fi lucrate, pentru creșterea rentabilității lor, de către țăranii săraci din împrejurimi.

Poziția juridică a colonilor nu putea fi alta decât aceea din restul Imperiului roman; căsătoria lor era valabilă, deoarece erau priviți ca oameni liberi, dar stăpânii aveau asupra lor un drept de coerciție ce se va accentua până când vor obține dreptul de a-i urmări, printr-o acțiune reală, și de a-i aduce pe domeniile de unde fugiseră.

3. Obligații și contracte.

În privința obligațiilor, problema aplicării dreptului roman în Dacia este ilustrată de mai multe documente de o importanță deosebită pentru istoria dreptului. Este vorba de așa-zisele tăblițe cerate Descoperite în minele de aur de lingă Alburnus Maior (azi Eoșia Montană), în Pirustorum – unde fuseseră ascunse de teama atacurilor marcomanilor, aproximativ în anul 167 (e.n.). Ele sunt alcătuite, fiecare, din trei mici tăblițe de brad, legate împreună. Fața primei tăblițe și dosul celei de-a treia n-au nimic scris pe ele. Celelalte patru fețe sunt însă puțin scobite, iar în scobitură este pusă ceară pe care au fost scrise, cu un vârf ascuțit, diferite contracte.

Textul documentelor era scris de două ori pe tăblițele cerate. Primul text (scriptura interior) începea pe pagina a doua și se termina pe cea de-a treia. Pagina a patra era împărțită în două prin sigiliile martorilor și uneori ale garanților și părților. În partea stingă a sigiliilor, se repeta textul (scriptura exterior) și continua pe pagina a cincea, iar în partea dreaptă a lor erau înscrise numele martorilor și uneori ale garanților și părților. Un fir prins de sigilii fixa primele două tăblițe ca să nu poată fi desfăcute, așa încât cel ce voia să afle cuprinsul actului citea textul de pe paginile patru și cinci. Numai în caz de litigiu, se rupeau sigiliile si firul spre a se putea citi textul de pe paginile doi și trei, care singure făceau credință. Uneori o copie după aceste acte era depusă în arhivele publice.

În total, au fost descoperite douăzeci și cinci asemenea tăblițe;din acestea, patrusprezece au un text inteligibil total sau parțial, iar unsprezece un text ce nu poate fi utilizat.

Din cele patrusprezece tăblițe, una, referitoare la un colegiu funerar, am analizat-o deja; în continuare, vom cerceta douăsprezece din ele, deoarece cea de-a treisprezecea conține un registru fragmentar privind veniturile unei societăți și cheltuielile acesteia făcute cu ocazia organizării unui banchet. Din aceste tăblițe, patru se referă la contractele de vânzare-cumpărare.

Primul datează din 17 martie 139 și privește o sclavă de aproximativ șase ani, pe nume Passia, pe care Maximus al lui Bato o cumpără pentru 205 denari prin mancipatiune de la Dasius al lui Verzo. Pentru o eventuală evicțiune și vicii ascunse, vânzătorul se obligă printr-o stipulație (fide promissio) față de cumpărător că-i va restitui prețul dublu.

Al doilea contract, din 16 mai 142 are ca obiect al vânzării un tânăr sclav pe nume Apalaustus. Dasius Breucus îl cumpără prin manci-pațiune pentru 600 de denari de la Bellicus al lui Alexandru. Vânzătorul declară că sclavul este lipsit de vicii ascunse; pentru acestea și pentru o eventuală evictiune, el promite, printr-o stipulație (fide promissio) o sumă îndoită față de paguba ce ar putea fi pricinuită. Drept chezaș al obligațiilor vânzătorului, intervine Libius Longus.

Al treilea contract din 6 mai 159, reprezintă vânzarea, tot prin mancipațiune, a unei jumătăți de casă. Andveia a lui Bato o cumpără pentru 300 de denari de la Vaturius Valens, acesta din urmă obligân-du-se printr-o stipulație fide promissio) că în caz de evicțiune să despăgubească pe cumpărător cu o sumă „echivalentă cu paguba pricinuită (tantam pecuniam)”.

În fine, ultimul contract de vânzare-cumpărare datează din 4 octombrie 160, Claudius Iulianus cumpără prin mancipațiune pe sclava Theodate de la Claudius Pliiletus pentru suma de 420 denari. Vânzătorul se obligă, tot printr-o stipulație, să despăgubească pe cumpărător atât pentru eventualele vicii ascunse, cit și pentru evicțiune cu o sumă „echivalentă cu paguba pricinuită (tantam pecuniam)”. Ca un garant al obligațiilor vânzătorului (id fide sua esse iussit), apare Alexandru al lui Antipater. Interesant este faptul că acesta semnează în grecește, alături de martori, cu titlul de secundus auctor.

Rezultă din cele de mai sus că părțile contractante erau fie romani, fie peregrini, iar vânzările erau însoțite de o mancipațiune. Actul de mancipațiune ce însoțea vânzarea – încheiată cu toate formele, inclusiv prezența a cel puțin cinci martori – nu era însă valabil potrivit legilor romane, deoarece peregrinii nu puteau utiliza acest procedeu de transferare a proprietății specifice cetățenilor romani.

Atunci de ce totuși aceștia o utilizau? Probabil dintr-un spirit de imitație, cu atit mai mult cu cit cei ce redactau, după tipic, actele respective, copiau și completau formularele ce circulau în practică. Acest fapt mai arată că, în epoca când au fost redactate tăblițele cerate, vânzarea lucrurilor mancipi trebuia să fie însoțită de mancipațiune dacă se încheia între cetățeni romani. Spre a dovedi spiritul de imitație al peregrinilor pentru formele romane este suficient să amintim că în contractul ce avea ca obiect vânzarea unei jumătăți de casă, deși un asemenea imobil reprezenta juridicește un fond peregrin, pentru care înstrăinarea prin mancipațiune nu era valabilă nici chiar pentru romani, părțile – dintre care una este peregrină – o folosesc ca și cum un asemenea act ar fi conform legilor romane.

Peregrinii își dădeau totuși seama că aceste mancipațiuni nu erau valabile și de aceea, pentru garanția de evicțiune – care in mod normal era asigurată prin adio auclorilatis ce decurgea din însuși actul de mancipațiune-, recurgeau la ajutorul stipulației. De data aceasta însă ei folosesc forma de stipulație îngăduită peregrinilor, adică fidepromisiunea (fide promissio).

Prin aceeași fidepromisiune, vânzătorii se obligau să garanteze evicțiunea eventuală a cumpărătorilor și în același timp eventualele vicii ascunse ale lucrului ce forma obiectul contractului. Suma prevăzută pentru evicțiune și vicii era diferită: dublul prețului plătit de cumpărător, o sumă îndoită sau echivalentă cu paguba pricinuită fie prin evicțiunea totală sau parțială a lucrului, fie prin descoperirea unor vicii ascunse. Probabil că se avea în vedere valoarea lucrului în momentul intentării acțiunii.

Uneori obligațiile vânzătorurui sunt chezășuite de un garant personal prin fiăeiussio care, precum se știe, era accesibilă și peregrinilor.

În celelalte privințe, conținutul tăblițelor cerate era acela al dreptului roman clasic; clauza relativă la garanția de vicii era aproape identică cu aceea prevăzută în edictul edililor curuli, vânzătorul fiind obligat să transfere posesiunea liniștită a lucrului etc.

Cât privește tripticele în sine, ele serveau doar ca acte probatorii ale contractelor intervenite între părți (instrumenta), având valoarea unor probationes. Contractele de locațiune apar în trei tăblițe.

Primul datează din ziua de 23 octombrie 163. L. Ulpius Valerius își închiriază munca sa, pentru o sumă pe care nu o putem preciza din cauza lacunei documentare, lui Socratio al lui Șoca, din ziua închirierii contractului până la finele lunii următoare.

Cel de-al doilea contract, ce datează din 20 mai 164, este mai complet. Memmius al lui Asclepius își închiriază munca sa ca lucrător în minele de aur arendașului (conductor) Aurelius Adiutor, din ziua încheierii contractului și până la idele lunii noiembrie, pentru șaptezeci de denari și hrană. Se obligă să presteze o muncă corespunzătoare, iar când ar pleca sau ar înceta munca se îndatorează să plătească pentru fiecare zi câte cinci sesterți. Dacă nu-și va putea îndeplini lucrul din pricina unui caz fortuit sau forță majoră (de pildă, inundarea minei), plata lucrătorului – contrar normelor dreptului comun – „se va scădea în mod proporțional cu zilele nelucrate (pro rata computare debit)''.

În cazul în care arendașul de mine (conductor) nu ar plăti lucrătorului suma stipulată, va fi obligat să-i dea pentru fiecare zi de întârziere o sumă tot de cinci sesterți, afară de unele rezerve făcute în favoarea arendașului, care însă nu pot fi mulțumitor înțelese din redactarea textului.

Cel de-al treilea contract, care din cauza lacunelor din text nu poate fi datat, are un cuprins similar celorlalte, cu un singur adaos : lucrătorul primește un avans de 25 de denari, care va fi scăzut din suma totală ce i se va cuveni.

În concluzie, tripticele cuprinzând contractele de închiriere conțin normele juridice romane în materie. Părțile contractante sunt romani și peregrini, deoarece contractele consensuale erau contracte iuris gentium și, în consecință, accesibile și peregrinilor. Obiectul închirierii fiind în toate cazurile forța de muncă, tustrele contractele sunt locationes ope-rarum. Interesant de subliniat este faptul că expresia tehnică din con tracte folosită pentru determinarea închirierii forței de muncă este se locasse et locauit operas suas și care se poate traduce prin „lucrătorul și-a închiriat persoana sa fizică și munca sa”; după cât se pare, prima parte a expresiei (se locasse) era folosită pentru a preciza că arendașul (conductor)avea un drept de constrângere personală asupra lucrătorului.

Lucrătorul „trebuia să presteze o muncă sănătoasă” și să fie priceput în meserie. După câte se pare, acesta lucra cu uneltele proprii; dacă folosea pe cele ale arendașului de mine, era răspunzător și pentru unele cazuri fortuite (furt, deteriorarea lucrului etc). Într-un cuvânt îi era impusă o răspundere specială, cunoscută sub numele de custodia.

Lucrătorul era obligat să înceapă munca chiar în ziua încheierii contractului (ex hac die) și punerea lui în întirziere se putea face fără nici o inlerpellatio. Dacă fără voia arendașului – precizează unul din contracte – lucrătorul ar părăsi locul de muncă sau ar înceta să presteze lucrul convenit, el va trebui să plătească o amendă convențională de cinci sesterți pe zi, iar dacă arendașul (conductor) nu va plăti lucrătorului suma datorată, atunci va fi obligat – cu unele atenuări greu de deslușit din pricina textului – la aceeași amendă convențională, pentru fiecare zi de întârziere.

În fine, din același contract rezultă că, înfrângind normele supletive ale dreptului roman în vigoare, arendașii de mine din Dacia impuneau riscul cazului de forță majoră pe seama lucrătorului: „Dacă mina va fi inundată de ape (si fluor impenderit)”, se va scădea proporțional din suma cuvenită acestuia, dovedindu-se astfel în ce condiții erau obligați să-și vindă forța de muncă cei ce lucrau în provinciile romane. Acest lucru rezultă și din aceea că lucrătorul Memmnius al lui Asclepius primea de la patronul său doar 0,40 denari pe zi, pe când un miel costa 3,60 denari.

Cit privește tripticele ce constată existența contractelor încheiate, ele sunt, după părerea noastră, simple acte doveditoare (instrumenta), jucând rolul unor chirografe (chirographa) probatorii. Actele erau redactate pe cheltuiala lucrătorului, fiind păstrate de arendaș (conductor).

O altă tăbliță cerată cuprinde un contract de societate. Cassius Fron-tinus încheie cu lulius Alexander, la data de 28 martie 167, respectivul contract pentru perioada 23 decembrie 166 – 12 aprilie 167. Cu alte cuvinte, contractul exista deja în momentul când se întocmește actul scris între părți. Faptul, deși neobișnuit, nu este însă contrar normelor juridice, deoarece cele două părți – probabil ambele romane – încheiaseră la data de 23 decembrie contractul de societate care, fiind consensual, nu avea nevoie de oici un act scris ; posterior însă, la 28 martie anul următor, ele redactează și un act scris pentru motivele pe care le vom vedea mai jos.

Societatea pe care părțile o încheie este o societas danistaria, menită să ofere celor interesați împrumuturi cu dobândă. E vorba, așadar, de doi cămătari care pur în comun un capital pe care apoi vor să-l exploateze, dându-l cu dobândă.

lulius Alexander pune la fondul comun 500 de denari „în bani lichizi sau fructe (num-meratos siue in fructo)”, iar Cassius Frontinus 2 denari. Cel de-al doilea nu a depus banii personal, ci prin Cassius Palumbus, probabil libertul său (e greu de precizat ce raporturi de afaceri erau între sus-menționatul patron și libert), care, la rându-i, va preda suma printr-un sclav administrator (seruus actor) pe nume Secundus.

Cât privește depunerile în fructe pe care le face Iulius Alexander, este probabil ca acestea să constea în cantități mici de grâne pe care oamenii nevoiași din partea locului le solicitau, mai ales în prag de iarnă (contractul ia ființă la finele lunii decembrie), împinși de nevoile lor de consum.

Cu toată această diferență de aport, contractul prevede că atât cîștigurile, cât și pierderile se vor împărți „în mod egal între părți (aequis portionibus)”, fapt ce a făcut pe unii cercetători să opineze că totuși cele două prestații ar fi fost egale.

În contract se prevede, totodată, că „partea ce va fi dovedită că a acționat prin doi” va urma să plătească o amendă convențională de 20 de denari la un denar, iar dacă era vorba de o sumă mai mică de un denar, amenda era numai de zece ori mai mare.

Contractul precizează, de asemenea, că la lichidarea societății beneficiile urmează să se împartă după ce în prealabil vor fi scăzute datoriile și capitalurile pe care părțile le-au subscris.

La sfârșit contractul prevedea că diversele clauze pe care le conține au fost întărite printr-o „stipulație cerută de Cassius Frontinus și promisă de Iulius Alexander (stipulatus est Cas-sius Fronlinus, spopondit Iulius Alexander)” și că actul a fost încheiat „în două exemplare” din care cel de-al doilea, care lipsește, conținea probabil o stipulație inversă făcută între aceleași părți. Formele pur romane pe care cele două părți le utilizează pentru stipulație ne îndreptățesc să credem că cei doi contractanți erau cetățeni romani.

Este interesant de menționat faptul că acest contract de societate, ca orice contract consensual, obliga prin însuși consimțământul părților la îndeplinirea clauzelor prevăzute și, în consecință, nu mai era nevoie de o stipulație. Pare-se însă că înainte de lichidare (căci actul este încheiat” așa cum am văzut, cu puțină vreme înainte de lichidarea societății), părțile au vrut să precizeze mai concret și mai sigur răspunderea ce le revenea cu ocazia încetării contractului.

Redactarea contractului arată că, în privința fondului, avem de a face cu un contract de societate unius negotiationis, dar lasă unele probleme nesoluționate : de pildă, care era cuantumul dobânzilor și dacă împrumuturile se acordau pe gaj sau nu. Din cuprinsul altor tăblițe, rezultă că în Dacia dobânzile erau ridicate, atingându-se cifra de 12% pe an (de altfel limita dobânzii maxime), ceea ce ne face să credem că și în cazul nostru se practica aceeași dobândă.

Împrumuturile asigurate prin gaj erau, după toate probabilitățile încheiate potrivit unei practici generalizate în epoca imperială.

În fine, contractul prevede că cei doi asociați au o datorie comună de 50 de denari față de un oarecare Lossa și pe care urmează s-o achite ambii asociați. Fără legătură cu celelalte clauze contractuale, prezenta mențiune nu-și dezvăluie explicit sensul său real.

Sub aspect material, tripticul analizat este un instrumentum ce joacă un rol probator, ca toate celelalte testationes de acest gen.

A noua tăbliță cerată cuprinde un contract de depozit. Un peregrinr după nume Lupus al lui Carens, declară că a primit în depozit de la Iulius al lui Alexander, la fel peregrin, suma de 50 de denari. Din punct de vedere juridic, depozitul din sus-menționata tăbliță cerată este un depozit neregulat, deoarece depozitarul nu restituia în speță lucrul pe care l-a primit, întrucât obiectul depozitat era o sumă de bani pe care urma s-o restituie în gen. În fapt, e vorba de un fel de depozit de bancă, deoarece cămătarul depozitar, care joacă rolul de bancher, poate folosi banii, fiind însă obligat să-i restituie imediat la cererea deponentului „fără discuție” Această operație comercială, multă vreme în vigoare în provinciile grecești ale Imperiului, n-a fost recunoscută la început în dreptul roman. Juriștii Paul și Ulpian vedeau în această operație nu un depozit, ci un mutuum. Cu toate acestea, opinia contrară a prevalat, iar termenul de commenă are, în loc de depunere, pe care-l folosește și documentul nostru, începe să fie tot mai utilizat pentru această varietate de depozit.

Din punct de vedere material, înscrisul analizat este un instrumentum cu valoare probatorie, iar după modul de redactare un Mrographum, adică un act prin care depozitarul își recunoaște obligația asumată privind restituirea.

Alte două tăblițe cerate cuprindeau contracte de împrumut, cautiones crediti.

Prima datează din 20 iunie 162. Anduenna al lui Bato împrumută lui Iulius Alexander 140 denari cu o dobândă de 1% pe lună (12% pe an), iar acesta se obligă să restituie capitalul și dobînzile la cerere. Cel de-al doilea contract poartă data de 20 octombrie 162. Creditor este lulius Alexander, iar debitor Alexandru al lui Carricus. Capitalul împrumutat este de 60 denari, iar dobînda de 1% pe lună (12% pe an).

Cea de-a treia tăbliță cerată, redactată în grecește, cuprinde probabil tot o cautio crediti, însă fiind incompletă nu poate fi cercetată în detaliu. Debitorul se obligă, dacă nu achită la scadență, să plătească drept penalități de întârziere, peste capital, 25 de denari. Este vorba, așadar, de daune moratorii fixate de părți prin comun acord. După unii autori, actul ar cuprinde un pact de constituit (de pecunia constituia); ceea ce a mai rămas din act nu justifică însă această opinie.

Rezultă, din cele de mai sus, că tripticele analizate cuprind două stipulații menite să garanteze restituirea unor împrumuturi de bani; părțile contractante sunt romani și peregrini. După nume, lulius Alexander este roman, deși încă din secolul I e.n. mulți peregrini foloseau cel de-al doilea nume al lor drept cognomen roman pentru ca astfel să fie socotiți romani sau peregrini care dobândiseră pe cale legală cetățenia romană.

Așadar, părțile nu recurg pentru încheierea contractului de împrumut la un mutuum – devenit încă de la finele Republicii un contract iuris gentium – ci Ia o stipulație ce putea fi și ea folosită de peregrini, cu obligația de a se întrebuința anumiți termeni ca: Dabis? – Dabo; Promittis? Promitto; etc. Acest din urmă termen este prezent și în tăblițele noastre. Dacă părțile au folosit stipulațiunea, faptul se explică prin aceea că – împrumutul fiind un contract gratuit – urma, pentru a produce dobânzi, să fie însoțit de stipulație. În vederea întăririi convenției sau pentru că așa se obișnuia în practica provincială, părțile toarnă în tiparul stipulațiunii atât împrumutul, cât și convenția producătoare de dobânzi. Cu alte cuvinte, în contractele de mai sus stipulația se încheia pentru a da valoare juridică atât împrumutului, cât și convenției de dobânzi. Este o stipulațiune sortis et usurarum în același timp.

Într-unul din contracte, intervine un chezaș: romanul Titius Primitius garantează printr-o fideiussio că debitorul își va achita datoria stipulată împreună cu dobânda. În același contract, se mai prevăd două lucruri: că plata se va face creditorului lulius Alexander, sau eventualului său împuternicit de fapt- probabil unui asociat al său în operațiile lucrative pe care lulius Alexander Ie exercită în Dacia și că banii au fost numărați efectiv de creditor debitorului, ceea ce urmărea să împiedice pe acesta din urmă să se prevaleze de excepția non numeratae pecuniae, șicanând pe creditor că nu i-ar fi înmânat banii.

Cele două tăblițe au, după cum rezultă din felul redactării lor, valoare de instrumenta, deci joacă un rol probatoriu: cea dintâi este o simplă tes-tatio, cea de-a doua un Mrographium ce cuprinde declarația debitorului, consemnată la persoana a doua de către redactorul actului.

Aceste acte dovedesc că stipulațiile au fost pronunțate de părți, servind – așa cum am arătat – pentru a materializa dovada contractelor verbale ce au fost încheiate și care, potrivit spuselor juristului Paul obligă non figura litterarum sea oratione, quam exprimunt Utterae.

Tăblițele cerate sunt scrise cu litere romane cursive, destul de greu de descifrat, și redactate într-o limbă latină cu multe elemente vulgare (sub aspect fonetic și sintactic). Cât privește întocmirea lor materială, ele urmează, în mare, practicile încetățenite în lumea romană; tăblițele cerate descoperite la Pompei în Italia confirmă acest fapt.

În ce privește conținutul juridic al acestora, ele dovedesc că dreptul roman clasic nu se aplică în Dacia, asemenea altor provincii, în toată puritatea lui, ci într-o formă uneori simplificată pentru nevoile practicii cotidiene; spiritul de promovare a tot ce e roman era în provincii mereu prezent, dar mereu trunchiat de nevoile și cerințele vieții sociale provinciale („drept vulgar”). Teama de a nu compromite certitudinea juridică a actelor încheiate obliga adesea părțile să ia unele măsuri de siguranță. De aici, câteodată, caracterul oscilatoriu al valorii juridice, după criteriile dreptului clasic roman, al unor stipulații din triptice.

Cât privește alte instituții din domeniul obligațiilor, câteva texte amintesc de linele reguli de drept al ginților, aplicabile în egală măsură romanilor și peregrinilor daci. Dintre acestea, amintim pe cele referitoare la îmbogățirea fără cauză, stingerea obligațiilor prin acceptilatio, convenția de precar și de împrumut.

Bibliografie

A.D. Xenopol, Istoria romanilor din Dacia Traiana, Vol.1 Ed. Enciclopedică, București, 1985;

C. Voicu, Ion T. Amuza, Bogdan Stancu, Istoria statului si dreptului romanesc, Ed. Sylvi, București 2001;

Em. Cernea, Istoria statului si dreptului romanesc, Bucuresti, 1982;

G. Fotino, Pagini din istoria statului si dreptului romanesc, Bucuresti, 1972;

I. Cetarchi, Istoria dreptului romanesc, Ed. Academiei, București, 1980;

I.I. Russu, Daco-getii în Imperiul Roman” Ed. Academiei, București 1980;

M. Macrea, Viața în Dacia Romană, Ed. Știintifica, Bucuresti, 1969;

P. Constantinescu, Em. Condurachi si colectivul „Istoria Romanilor”, Vol 1.;

V. Hanga, Istoria statului si dreptului romanesc, vol.1, 1958.