Invinuit,inculpat. Criminologie

Capitolul I

Considerații generale

Noțiunea și importanța ascultării învinuitului sau inculpatului

Cadrul general al reglementării procesului penal

1.3 Considerații privind valoarea probantă a declarațiilor învinuitului sau inculpatului

1.4. Aspecte referitoare la psihologia învinuitului sau inculpatului

1.5. Elemente ce determină particularitățile psihice ale procesului formării și redării declarațiilor învinuitului sau inculpatului

1.6 Psihologia învinuitului sau inculpatului din perioada

de după săvârșirea infracțiunii

Capitolul II.

Procedee teoretice folosite în ascultarea învinuitului sau inculpatului

2.1. Unele probleme privind psihologia învinuitului sau inculpatului în momentul ascultării

2.2. Depistarea prezenței stării de emoție

2.3. Încercările de simulare sau disimulare

2.4. Considerații asupra caracteristicilor psihologice de personalitate a magistratului sau anchetatorului care efectuează ancheta penală

2.5. Problematica psihologică a relației anchetator-anchetat

2.6. Probleme psihologice privind calitățile personale ale anchetatorului

Capitolul III

Reguli și procedee tactice aplicate în ascultarea

învinuitului sau inculpatului

3.1. Pregătirea în vederea ascultării și studierea materialelor sau a datelor existente în cauză

3.2. Cunoașterea personalității învinuitului sau inculpatului

3.3. Organizarea modului de desfășurare și întocmirea planului de ascultare propriu-zise

3.4. Etapele ascultării învinuitului sau inculpatului

3.5. Alte activități pregătitoare

3.6. Unele procedee tactice folosite în ascultarea

învinuitului sau inculpatului

Capitolul IV

Particularitățile ascultării învinuitului sau inculpatului

4.1. Tactica ascultării în faza adresării de întrebări

4.2. Consemnarea declarațiilor învinuitului sau inculpatului în procesul verbal

4.3. Verificarea declarațiilor învinuitului sau inculpatului

4.4 Alte metode de înregistrare

4.5. Aspecte privind folosirea mijloacelor tehnico-științifice în depistarea comportamentului simulat

4.6. Mijloace tehnice de detectare a simulării

4.7. Aprecieri privind valoarea probantă a rezultatelor obținute cu tehnicile de detectare a comportamentului simulat

4.8. Din perspectivă psihologică și procesual penală

Bibliografie

=== lucrar5e ===

Capitolul I

Considerații generale

Noțiunea și importanța ascultării învinuitului sau inculpatului

Ascultarea învinuitului sau inculpatului este activitatea procesuală și de tactică criminalistică efectuată de către organul de urmărire penală, în scopul stabilirii unor date cu valoare probatorie necesare pentru aflarea adevărului în cauza care face obiectul cercetării penale. De aici derivă importanța deosebită a activității respective, deoarece în cadrul acesteia învinuitul sau inculpatul poate face mărturisiri complete ori parțiale cu privire la infracțiunea pe care a săvârșit-o și la circumstanțele legate de comiterea ei (participanți, metode de săvârșire și acoperire a faptei, bunuri sau valori sustrase, etc.). Acest lucru este evident, întrucât cunoscând cel mai bine împrejurările și modalitățile prin care s-a comis infracțiunea învinuitul sau inculpatul poate contribui la soluționarea cauzei. În același timp, el are posibilitatea să-și formuleze apărarea, solicitând, în acest sens, administrarea probelor, datelor ș.a., pe care le consideră necesare.

Învinuitul sau inculpatul nu este obligat să probeze nevinovăția sa. În cazul când există probe de vinovăție, acesta are dreptul să probeze lipsa lor de temeinicie; sarcina probării vinovăției învinuitului sau inculpatului incubă organului de urmărire penală iar până la stabilirea vinovăției operează principiul prezumției de nevinovăție. Pe de altă parte, pentru aflarea adevărului, organul de urmărire penală este obligat, potrivit legii, să aibă un rol activ pe parcursul desfășurării cercetărilor în sensul de a verifica probele și de a le corobora cu alte probe și mijloace de probă aflate în dosarul cauzei. El este obligat să adune probe atât în favoarea, cât și în defavoarea învinuitului sau inculpatului, chiar dacă acesta își recunoaște faptele.

Potrivit principiilor sistemului nostru probator, recunoașterea învinuitului sau inculpatului, făcută în cadrul procesului penal, poate servi la aflarea adevărului numai în măsura în care este coroborată cu fapte și împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor existente în cauză. De aceea, chiar atunci când recunoașterea învinuitului sau inculpatului este sinceră și completă, nu poate determina, singură tragerea la răspundere penală a acestuia, dacă nu se coroborează cu celelalte probe administrate.

Recunoașterea învinuitului sau inculpatului făcută în mod expres și liber cu referire directă la infracțiunea pe care a conceput-o și realizat-o cu condiția de a nu fi viciată de violențe, amenințări ori alte forme de constrângere , are însă un rol important în descoperirea unor mijloace de probă ce pot duce, în final la dovedirea activității infracționale a acestuia, indiferent dacă, ulterior revine sau nu asupra declarațiilor inițiale.

Cadrul general al reglementării procesului penal

Față de importanța și incidența lor asupra modului de desfășurare în condiții de legalitate, a interogatoriului, considerăm necesar să facem câteva referiri la regulile procedurale ce guvernează ascultarea învinuitului sau inculpatului.

Acestei precizări i se impune din cel puțin două motive :

Aplicarea regulilor tactice criminalistice de ascultare a învinuiților sau inculpaților nu poate fi făcută decât în conformitate cu prevederile legale.

Codul de procedură penală conține în secțiunea I, capitolul II, titlul III din partea generală, o serie de reguli cu evident caracter tactic, referitoare la modul de ascultare.

Potrivit rolului activ al organelor de urmărire penală și a instanțelor de judecată, acestea au obligația să strângă probele necesare aflării adevărului, probe ce pot fi atât în favoarea inculpatului cât și în defavoarea lui, acesta trebuind să fie ascultat în legătură cu învinuirea care i se aduce.

Învinuitul sau inculpatul are dreptul, nu obligația, să dea declarație (,,Nemo tenetur contra se”) și nici să-și dovedească nevinovăția, sarcina administrării probelor revenind organelor de urmărire penală și instanței de judecată. El are dreptul în măsura în care există asemenea probe, să probeze netemeinicia lor.

La stabilirea faptelor și împrejurărilor unei cauze, este de subliniat faptul că organul judiciar trebuie să acționeze nu spre vinovăția unei persoane, ci spre stabilirea adevărului. În practică, uneori, anchetatorul se mulțumește numai cu dovedirea vinovăției unei persoane, neglijând să indice împrejurările în care s-a săvârșit fapta, împrejurări care pot fi favorabile făptuitorului.

O regulă fundamentală, care se aplică și în ipoteza obținerii declarațiilor de învinuit sau inculpat, este cea care interzice întrebuințarea de violențe, de amenințări ori de alte mijloace de constrângere, precum și de promisiuni sau îndemnuri, în scopul de a obține probe. A acționa în sens contrar legii înseamnă a săvârși infracțiunea de cercetare abuzivă.

1.3 Considerații privind valoarea probantă a declarațiilor învinuitului sau inculpatului

Declarațiile învinuitului sau inculpatului, cunoscute sub denumirea de ,,mărturisire”, reprezintă un mijloc important de probă care servește, mai mult sau mai puțin direct, la aflarea adevărului în procesul judiciar.

Învinuitul sau inculpatul în calitate de subiect central și indispensabil finalizării activității procesuale, prin declarațiile sincere făcute, contribuie la justa soluționare a cauzei, organele judiciare având posibilitatea să stabilească cu exactitate (aproximativ) împrejurările în care s-a săvârșit fapta. Chiar și în eventualitatea unei mărturisiri nesincere aceasta își are o anumită utilitate, în sensul că permite cunoașterea atitudinii față de fapta comisă. Declarațiile învinuitului sau inculpatului sunt totodată o expresie a dreptului la apărare, mai ales că ele pot fi făcute în prezența avocatului.

Deși în practică se obișnuiește să li se acorde o anumită greutate în alcătuirea probatoriului, legea nu conferă declarației învinuitului sau inculpatului, o valoare probantă deosebită, stabilind că ele pot servi la aflarea adevărului numai în măsura în care sunt coroborate cu fapte și împrejurări, desprinse din ansamblul probelor existente în cauză (art. 69 și 202 C.pr.pen.).

Precizarea făcută de legiuitor este pe deplin justificată, practica judiciară demonstrând că nu trebuie să se acorde prea multă încredere declarațiilor învinuitului sau inculpatului, acestea putând fi denaturate voluntar sau involuntar.

Sunt frecvente împrejurările în care aceștia fie că refuză să recunoască infracțiunile comise, fie că recunosc fapte pe care nu le-au comis, datorită unor motivații diferite (teamă, existența unui interes material, dorința de a acoperi un complice, de a ascunde o faptă mai gravă).

Cele afirmate până la acest alineat justifică afirmația potrivit căreia mărturisirea are forță probantă condiționată trebuind a fi coroborată cu celelalte probe existente în cauză, precum și un caracter previzibil, prin faptul că poate fi acceptată parțial sau integral, după cum este confirmată sau infirmată de întregul probatoriu. Declarația poate fi retractabilă, învinuitul sau inculpatul retrăgându-și declarațiile anterioare.

Prin urmare, deși dacă declarațiilor învinuitului sau inculpatului nu li se acordă legal o forță probantă superioară altor mijloace de probă, ele își au valoarea lor particulară, întrucât servesc la conturarea conținutului constitutiv al infracțiunii, sau, cel puțin, la cunoașterea poziției subiectului activ față de fapta săvârșită.

1.4. Aspecte referitoare la psihologia învinuitului sau inculpatului

Din perspectivă procesual penală, învinuitul este persoana stabilită, deseori, dintr-un cerc de suspecți, față de care se efectuează cercetarea penală, cât timp nu a fost pusă în mișcare acțiunea penală contra sa.

O dată pusă în mișcare acțiunea penală, învinuitul capătă calitatea de inculpat. Fiind o persoană care a săvârșit o faptă penală, organele de urmărire penală sau instanța de judecată au obligația să stabilească împrejurările comiterii infracțiunii cât și gradul de vinovăție al făptuitorului.

Ancheta penală presupune un contact direct, nemijlocit între două părți, determinat de apariția unui raport juridic procesual penal specific, ca urmare a săvârșirii unei infracțiuni. Participanții subiecți ai acestui raport procesual penal sunt statul, reprezentat de organele competente să soluționeze cauza penală, și infractorul care va fi tras la răspundere penală pentru fapta săvârșită.

Față de obiectul sau stabilirea existenței sau inexistenței raportului juridic penal substanțial, raportul juridic procesual penal conduce la o confruntare între autoritatea legală chemată să stabilească adevărul și persoana celui care a încălcat legea, ce încearcă, pe diverse căi, să apere sau să evite tragerea la răspundere penală. În acest caz confruntarea se face pe plan psihologic. Cu toate că ne aflăm în fața unui raport juridic, prin excelență, de putere, în care subiectul dominant anchetatorul sau magistratul deține o poziție net avantajoasă față de poziția inferioară a învinuitului, procurorul sau judecătorul au de întâmpinat serioase dificultăți, au de clarificat multe împrejurări, o bună parte din ele pe calea luptei, a unui duel psihologic. A câștiga acest duel în favoarea adevărului înseamnă stăpânirea de către magistrat a unor cunoștințe de psihologie judiciară aflate la baza aplicării regulilor criminalistice specifice ascultării învinuiților sau inculpaților. Ar fi de neconceput să se realizeze scopul procesului penal fără o cunoaștere exactă a omului în calitatea sa de autor al unei fapte penale, a mecanismelor psihice pe care se bazează formarea declarației și în general, a poziției învinuitului sau inculpatului în fața organelor de urmărire penală sau a instanțelor de judecată, element nelipsit de importanță pentru conturarea laturii subiective a infracțiunii.

1.5. Elemente ce determină particularitățile psihice ale procesului formării și redării declarațiilor învinuitului sau inculpatului

Procesele psihice ale făptuitorului au un caracter mult mai complex în comparație cu procesele psihice specifice fazelor formării mărturiei. Complexitatea mecanismelor psihologice ale învinuitului sau inculpatului rezultă din specificitatea etapelor infracționale pe care acesta le traversează, mai mult sau mai puțin conștient. În general se apreciază că mecanismele psihologice ale făptuitorului trebuie raportate la trei etape :

a)În prima etapă se conturează latura subiectivă a infracțiunii prin mecanisme psihologice specifice conceperii activității infracționale (reprezentarea actului și tendința de săvârșire sau de nesăvârșire a faptei) și rezoluției infracționale.

b)În etapa a doua are loc desfășurarea activității infracționale, de regulă în trei faze succesive – faza actelor pregătitoare, – faza actelor de executare și – faza urmăririlor.

În momentul săvârșirii faptei au loc procese psihice puternice care dezorganizează forța inhibatorie a scoarței cerebrale și deci recepția senzorială. Dezorganizarea percepției intervine și datorită unui puternic factor de bruiaj, concentrarea atenției aproape în exclusivitate, asupra obiectului infracțiunii, deși infractorul ar vrea să nu-i scape nimic din ceea ce se întâmplă în jurul său. Precizăm că aici intervin și ceilalți factori de dezorganizare precum și experiența infracțională a individului.

c)În etapa a treia, post-infracțională, își fac apariția procese psihice determinate de teamă, de lupta dusă de făptuitor pentru evitarea răspunderii penale specifice încercărilor de simulare, de disimulare și în general minciunii.

Așadar în primele două etape, caracteristice majorității faptelor infracționale, cu preponderență celor intenționate, întâlnim o succesiune de stadii, de momente, intrapsihice reprezentarea și tendința de comitere a faptei, deliberarea și ezitarea, conturarea intenției, alegerea mijloacelor și a victimei, sesizarea momentului săvârșirii și executarea.

Pentru organul judiciar, în momentul ascultării învinuitului sau inculpatului, este deosebit de important să cunoască mecanismele proceselor psihice tipice cele de-a treia etape. Aceasta nu înseamnă că procesele psihice caracteristice primelor două etape trebuie să fie indiferente. Ele au o semnificație maximă cel puțin în conturarea laturii subiective a infracțiunii. Pentru a ajunge însă la acest moment este necesară, pe lângă alte activități procedurale, și audierea inculpatului, efectuată potrivit unor reguli aplicate în funcție de procesele traversate de acesta în momentul anchetei.

1.6 Psihologia învinuitului sau inculpatului din perioada

de după săvârșirea infracțiunii

După săvârșirea unui act ilicit se poate instala la majoritatea infracțiunilor, o stare de tensiune psihică, alta decât cea de tensiune preinfracțională, mai mult sau mai puțin evidentă, determinată de teama de a nu fi descoperiți și care motivează dominanta depresivă a individului. Procesele psihice caracteristice acestui moment generează neliniște, nesiguranță și un comportament nefiresc. Astfel se explică o serie de acțiuni întreprinse de făptuitori după săvârșirea infracțiunii, cum ar fi, de exemplu, plecarea precipitată de la locul faptei, distrugerea sau ascunderea unor mijloace materiale de protejare, dispariția de la domiciliu, încercarea de creare a unor alibiuri, prin deplasarea imediată într-un alt loc, în care încearcă să se facă remarcați.

Unii dintre infractori încearcă să-și ascundă fapta prin simularea altor infracțiuni, de exemplu în cazul delapidării se simulează un furt sau un incendiu, în cazul omorului se înscenează o sinucidere sau un accident. Alți infractori, după ce constată că fapta a fost descoperită, încearcă să obțină date despre evoluția cercetărilor, revenind la fața locului și căutând să intre în contact cu persoanele ascultate.

Uneori pot fi întâlnite și situații mai frecvent la infractorii ocazionali în care declarațiile sunt contradictorii, vagi, deși, teoretic de la această categorie de făptuitori se așteaptă cele mai clare și precise relatări referitoare la fapta care a comis-o.

În aceste cazuri organul judiciar, nu trebuie să uite că aceiași factori obiectivi și subiectivi care influențează percepția unui martor, pot influența procesul de percepție al învinuitului sau inculpatului neputând fi omise unele din condițiile de memorare și de redare, diferite de la individ la individ mai ales în momente de anchetă penală.

Capitolul II.

Procedee teoretice folosite în ascultarea învinuitului sau inculpatului

2.1. Unele probleme privind psihologia învinuitului sau inculpatului în momentul ascultării

Mecanismele psihologice ale celui anchetat reprezintă câteva caracteristici care trebuie cunoscute, mai ales, pentru contracararea încercărilor de inducere în eroare a organului judiciar prin simulare, disimulare, minciună sau prin folosirea altor mijloace prin care acesta consideră că poate evita răspunderea penală. Acestor încercări le corespund anumite manifestări determinate de mecanisme psihologice, pe care organul de urmărire penală sau magistratul trebuie să le sesizeze și să le interpreteze.

În săvârșirea unei fapte penale (furt, tâlhărie, delapidare, omor) infractorul participă cu întreaga sa ființă, mobilizându-și pentru reușită întregul său potențial volitiv și cognitiv-afectiv. Punerea în act a hotărârilor de a comite fapta prevăzută de legea penală este precedată de o serie de procese de analiză și sinteză și de o luptă între motive deliberate și acte executorii, antrenând profund întreaga personalitate a individului. Acest lucru face ca faptul ilicit să nu rămână ca o achiziție întâmplătoare, periferică a conștiinței infractorului, ci să se integreze în ea sub forma unei structuri infracționale stabile, cu conținut și încărcătură afectiv-emoțională specifică, cu un rol motivațional bine diferențiat.

Din acest motiv se va încerca să se abordeze în mod gradat procesele psihice care caracterizează personalitatea infractorului în săvârșirea faptei penale, de la deliberarea și luarea hotărârii de a comite infracțiunea și până la comportamentul post-ilicit și tentativele de a se sustrage de la răspunderea penală.

a)Procesele psihologice care se produc până la luarea hotărârii de a comite o infracțiune (apariția trebuințelor și a mobilului, profilarea intenției ilicite).

Până la luarea hotărârii de a comite infracțiunea, procesele psihologice dominante ale personalității infractorului sunt caracterizate prin perceperea și prelucrarea informațiilor declanșatoare de trebuințe și motivații, ale căror polaritate se structurează după modelul unor sinteze aferent-evolutive servind deliberărilor asupra mobilului comportamentului ilicit. În calitate de verigă inițială a formării mobilului comportamental infracțional se situează trebuințele a căror orientare antisocială ilicită este de o importanță fundamentală, întrucât prin prisma acestora se percepe situația externă.

Din punct de vedere psihologic trebuințele se reflectă în conștiința omului ca mobil al comportamentului posibil și , în cazul unui concurs de împrejurări, pot determina luarea unor rezoluții pentru săvârșirea infracțiunii.

În acest stadiu se formează, totodată și premisele subiective ale săvârșirii faptei (stadiul embrionar al intenției ilicite) condiționate fiind în afara trebuințelor personale, de reprezentările, deprinderile, obiceiurile, scopurile, interesele, predispozițiile psihice care caracterizează persoana făptuitorului, precum și de împrejurările favorizante cu valențe declanșatoare.

b)Procesele psihologice care au loc din momentul luării hotărârii până la săvârșirea faptei.

Luarea hotărârii de a săvârși infracțiunea este rezultanța unor îndelungate și profunde procese psihice, interesând în special latura reflexiv afectivă și motivațională (într-o primă etapă). Această fază se caracterizează printr-un intens consum lăuntric, problematica psihologică fiind axată atât asupra coeficientului de risc cât și mai ales, asupra mizei puse în joc. Un rol deosebit în luarea hotărârii îl joacă funcția de proiecție-anticipare, care generează câmpul reflexiei asupra consecințelor în raport cu reușita-nereușita sentimentul satisfacției coexistând cu trăirea anoxiozității, nesiguranței și îndoielii. Aceste procese psihologice sunt caracterizate printr-un mare consum psihic, desfășurându-se la unii infractori într-un înalt grad de surescitare. Această primă fază este caracterizată prin aceea că intenția ilicită primară capătă contur precis, generând reechilibrarea sferei afectiv-motivaționale pe primul plan trecând, de această dată procesele reflexiv-volitive.

În acest sens (a doua fază) prioritare vor fi procesele de analiză și sinteză a datelor deținute de infractor asupra locului faptei și de structurarea într-o gamă de variante concrete de acțiune (comportament tranzitiv de alegere a variantei optime).

Această activitate se desfășoară mintal, sub forma unui plan de acțiune cuprinzând reprezentări despre mijloacele de realizare a scopului, timpul de săvârșire a infracțiunii antisociale și experiența din trecut a infractorului. Pentru a delibera în liniște, deseori, infractorul se izolează de anturaj și familie, fiind întâlnit, de regulă, singur, în locuri retrase în compania unui pahar de alcool și a unei țigări veșnic aprinse. Odată definitivă hotărârea de a comite infracțiunea, latura imaginativă, a comiterii acesteia sprijinită de acțiuni concrete cu caracter pregătitor. Astfel, dacă în faza deliberării comportamentul infractorului este de espectativă după luarea hotărârii acesta este caracterizat prin activism, realizarea actelor pregătitoare presupunând procurarea de instrumente și mijloace ajutătoare, contactarea de complici, culegerea de informații, supravegherea obiectivului, deplasarea în jurul lui, forme de tatonare, etc.

Rezultanta acestui comportament poate fi, după caz, fie fundamentarea în plan material a hotărârii de a comite fapta prin realizarea condițiilor optime reușitei ei, fie desistarea, amânarea, așteptarea unor condiții și împrejurări favorizante.

c)Procesele psihologice ce au loc pe parcursul săvârșirii infracțiunii (în faza tentativei și a consumării faptei) momentele de slabă concentrare psihologică ale infractorului – cele mai prielnice pentru a lăsa urme la locul săvârșirii infracțiunii sau a comite alte greșeli care să-l dovedească drept autor.

Trecerea în act a hotărârii de a comite fapta presupune din punct de vedere psihologic trăirea unor stări de tensiune emoțională deosebit de intense, actele și acțiunile concrete fiind tributare crizei de timp și neprevăzutului care generează trăirea unui acut sentiment de precipitare și teamă.

Conștientizarea și interiorizarea la parametrii reali ale săvârșirii faptei se realizează în procesul perceperii și acțiunii nemijlocite cu obiectele și fenomenele înconjurătoare, sedimentarea semnificațiilor acestora depinzând de experiența infracțională adoptativă a făptuitorului. Psihologic obiectele, ființele sau fenomenele percepute de infractor în timpul comiterii faptei (instrumente de spargere, arme, victimă, martori, context spațio-temporal al desfășurării faptei, etc.), în funcție de proprietățile lor fizico-chimice (intensitate, formă, mărime, culoare, dispoziție spațială, rezistență a victimei, etc.), determină trăiri și reacții emoționale tributare atât imperfecțiunii simțurilor cât și surescitării nervoase în care acestea se derulează.

Teama de a nu fi descoperit, necesitatea de a găsi noi soluții unor situații de fapt neprevăzute, trăirea reală a riscului bulversează structurile emoționale și precipită acțiunile făptuitorului, lipsa de control asupra comportării obișnuite, caracteristice unei gândiri și activități normale, generând o serie întreagă de scăpări ale acestuia (pierde obiecte personale în câmpul faptei, uită obiecte corp delict sau uită să șteargă anumite categorii de urme, renunță în cursul activității la portul mănușilor, se accidentează, etc.) care pot fi exploatate ulterior în scopul identificării autorului și soluționării cauzei.

d)Procesele psihologice care se produc după săvârșirea infracțiunii în intenția sustragerii de la răspunderea penală.

Elementul caracteristic psihologiei infractorului după săvârșirea faptei este tendința sa de a se apăra, de a se sustrage identificării, învinuirii și sancțiunii.

Comportamentul făptuitorului în această fază este, în genere reflexiv-acțional, întreaga lui activitate psihică fiind dominată cu autoritate de trecerea în revistă a celor petrecute. Practica a demonstrat în această direcție un registru vast de strategii de contracarare a activităților de identificare și tragere la răspundere penală a autorilor. În acest sens, o serie de infractori (în general cei care și-au pregătit din timp și amănunțit infracțiunea) își creează alibiuri care să convingă că era imposibil ca ei să fi săvârși fapta. Strategia utilizată este de regulă aceea de a se îndepărta, în timp util de la locul infracțiunii și de a apărea cât mai curând în alt loc, unde, prin acțiuni demne de a atrage atenția, caută să fie văzuți pentru a-și crea probe bazându-se pe împrejurarea că după o anumită perioadă, organului de urmărire îi va fi greu să stabilească cu exactitate succesiunea în timp a celor două evenimente, infracțiunea comisă și prezența bănuitului în alt loc, precum și să aprecieze corect posibilitatea ca infractorul să fi avut timpul necesar să fie prezent în două locuri. În urmărirea scopului lor, infractorii nu ezită în a întrebuința orice mijloc care i-ar putea ajuta : minciuna, perfidia. O atenție deosebită trebuie acordată proceselor psihice care caracterizează mustrările de conștiință întâlnite pentru o anumită categorie de infractori.

2.2. Depistarea prezenței stării de emoție

Dezacordul dintre cele afirmate și cele petrecute în realitate, dintre adevăr și minciună, reprezintă o problemă majoră a tacticii de anchetă. Este firesc ca majoritatea persoanelor invitate în fața organelor de anchetă să prezinte o anumită stare de emoție, mai mult sau mai puțin intensă, potrivit structurii lor psihice și, îndeosebi posturii procesuale în care se află învinuitul, inculpatul, martorul sau partea vătămată. Tensiunea psihică a învinuitului sau inculpatului este, de regulă, mult mai mare decât a celorlalte persoane. În practică se știe că un anumit gen de infractori de tipul recidiviștilor sau al ,,profesioniștilor” adică cei familiarizați cu ancheta prezintă o stare emoțională aparent mai redusă, pentru magistrații neavizați sau fără experiență aceștia fiind mai greu de depistat.

Datorită cauzelor diverse care fac mai dificil de sesizat emoția tipică dezacordului dintre afirmațiile sincere și nesincere, specialiștii consideră că prezența emoțiilor poate fi stabilită, dar niciodată total. Pentru evitarea acestui neajuns este important de știut că stărilor emoționale de tensiune psihică le sunt specifice o serie de manifestări viscerale și somatice, mai importante fiind :

a)Accelerarea și dereglarea ritmului respirației, paralel cu dereglarea emisiei vocale (răgușirea), scăderea salivației (senzația de uscare a buzelor și a gurii).

b)Creșterea presiunii sanguine și accelerarea bătăilor inimii, însoțită de fenomenul vasodilatației (congestionare) și vasoconstrictorii (paloare)

c)Contractarea mușchilor scheletici, manifestată prin crispare sau prin blocarea funcțiilor motorii (aspectul de ,,înlemnit de frică”).

d)Schimbarea mimicii și pantomimicii, pe un fond de agitație, transpusă frecvent în mișcări și gesturi într-o conduită ce nu corespunde comportamentului normal al individului. Orice fenomen sufletesc își are corespondent într-o anumită stare psihică.

e)Modificarea timpului de reacție sau de latență, caracterizat prin întârzierea răspunsului la întrebări care conțin cuvinte critice, afectogene, întârzieri ce pot ajunge la circa patru secunde față de timpul în care se răspunde la întrebările necritice. Timpul de reacție se apreciază în momentul aplicării stimulului (întrebarea) până la cel al declanșării răspunsului.

În esență, pe un fond general de tensiune psihică, specifică anchetei, își fac apariția la cel ascultat, manifestări având un grad înalt de intensitate ceea ce reprezintă un indiciu de simulare, disimulare sau minciună. Toate aceste modificări pot fi stabilite cu o anumită aproximație de către organul judiciar care efectuează ascultarea. Un magistrat cu bogată experiență practică, bun cunoscător al psihologiei învinuitului sau inculpatului, poate sesiza cu destulă exactitate momentele de dificultate de creștere a tensiunii psihice la persoane nesincere.

2.3. Încercările de simulare sau disimulare

Prin aceasta se conturează a doua grupă importantă de probleme psihologice, alături de emoțiile tipice momentului ascultării. Pe lângă observarea directă a acestor încercări, detectarea comportamentului simulat este posibilă prin folosirea unor tehnici speciale de tipul poligrafului.

Dintre modurile de contrafacere ori de disimulare, transpuse și sub formă verbală respectiv de minciună, învinuiții sau inculpații apelează mai frecvent următoarele :

refuzul de a vorbi sau a recunoaște faptele care li se impută

invocarea imposibilității de a-și aduce aminte

prezentarea de alibiuri, fie create premeditat, fie inventate în momentul ascultării

recunoașterea unor fapte minore în scopul disimulării celor importante

motivarea faptului că săvârșirea infracțiunii este consecința provocării sau a unui moment de rătăcire

încercări de sinucidere sau de automutilare

De cele mai multe ori, în fața organelor de urmărire penală, dar mai ales a instanțelor inculpații își retrag declarațiile date anterior motivând că au fost obținute cu presiuni sau intimidare. Manifestările pot fi uneori realmente sincere sau în totalitate justificate, din această cauză declarațiile învinuitului sau inculpatului trebuie să fie verificate bine, ele urmând să servească la aflarea adevărului numai în măsura în care sunt coroborate cu datele desprinse din ansamblul problemelor existente în cauză.

2.4. Considerații asupra caracteristicilor psihologice de personalitate a magistratului sau anchetatorului care efectuează ancheta penală

La anchetarea învinuitului sau inculpatului, ca de altfel activitate de realizare a actului de justiție un rol important îl are personalitatea magistratului, a celorlalți juriști sau organe de cercetare, chemați să afle adevărul, să pronunțe o soluție temeinică și legală într-o anumită cauză.

Abordând problema personalității, în contextul tacticii interogatoriului trebuie să se acorde atenție nu numai calităților ca atare ale magistratului, ci și mai ales importanței procesului de autocunoaștere și adaptare a trăsăturilor de personalitate a comportamentului anchetatorului la fiecare situație concretă.

Din numeroasele calități care se cer persoanei chemate la înfăptuirea justiției, o semnificație aparte o au :

a)Capacitatea de stabilire a contactului psihologic cu persoana ascultată

b)Creativitatea în gândire în sensul evitării șabloanelor, nici o faptă sau persoană nefiind identică cu alta

c)Capacitatea de prelucrare cu obiectivitate a datelor, informațiilor obținute în timpul urmăririi penale

d)Evitarea exagerărilor în interpretarea declarațiilor sau a poziției adoptate de persoana ascultată în calitate de învinuit

e)Controlarea sentimentelor de simpatie sau antipatie față de cel ascultat în calitate de învinuit sau inculpat

Cu privire la aceste cerințe sunt necesare câteva precizări. Printre factorii de calitate este importantă capacitatea de evitare a așa-numitei ,,deformare profesională” care poate duce la exagerări în interpretarea declarațiilor sau atitudinilor unor persoane de bună credință ce se manifestă aparent suspect datorită tensiunii psihice. Un alt aspect neglijat uneori, în practică este cel al controlării sentimentelor de simpatie sau antipatie față de învinuit sau inculpat, există astfel infractorii ,,simpatici” de tipul escrocilor, dar și persoane ursuze, un aspect de infractor înrăit, care trezesc sentimente de milă, cu incidență evidentă asupra obiectivității în care trebuie efectuată ascultarea. Nu trebuie uitat nici faptul că cel interogat îl studiază pe anchetator cu o motivație poate mai puternică decât aceea cu care este studiat învinuitul de anchetator. Spre exemplu, anchetatorul competent, perseverent, ferm, face parte din categoria celor socotiți ,,periculoși” de către infractor. Acești infractori de calitate reprezintă premiza esențială în aflarea adevărului, în soluționarea legală a unei cauze, printr-o activitate desfășurată în limitele și în conformitate cu legea.

2.5. Problematica psihologică a relației anchetator-anchetat

Relația interpersonală anchetator-anchetat pune în evidență în primul rând, trăirea emoțională creată de contactul cu o autoritate. Atitudinea oficială, politicoasă dar rezervată, profesională prin ținută și vocabular a anchetatorului, care solicită lămuriri, chestionează, pune în vedere, precizează, etc., creează un fond emoțional difuz pentru învinuit sau inculpat. Datorită acestui fapt, majoritatea cercetărilor se desfășoară într-o anumită tensiune emotivă sau nervoasă, cel interogat de multe ori, apreciind hiperbolizat gesturi, expresii, fapte, etc. ale anchetatorului. Din motive diferite (între care : lipsa obișnuinței de a avea de a face cu autoritățile, tradițiile deformate referitoare la caracterul represiv ori optica relelor tratamente folosite de organele de urmărire, etc.), învinuitul (inculpatul) manifestă teamă.

În afara contactelor inițiale, anchetatorul apreciază comportamentul expresiv și, în mod special mimica învinuitului ca pe o realitate evidentă, ca pe o totalitate de trăsături și caracteristici dinamico-funcționale care evidențiază stări, sentimente și dispoziții sufletești etc. a căror interpretare corectă este o necesitate absolută. În acest sens, anchetatorul trebuie să fie atent asupra componentei voluntare a comportamentului expresiv, înțelegând prin aceasta procesele funcționale dinamice mai mult sau mai puțin deformate emoțional, deghizate, simultane în scopul de a masca adevăratele stări sufletești resimțite în timpul ascultării. Învinuitul poate simula stăpânirea de sine, calmul, nedumerirea, unele stări de suferință (boală, leșin) atitudinea de revoltă ori de protest, toate cu scopul de a impresiona, de a intimida pe anchetator.

Lipsa de naturalețe și de convingere a acestor simulări este evidentă în fața unei conduite ferme, ofensive a anchetatorului, înlăturarea lor fiind de regulă consecința exploatării calificate a unor momente psihologice abil create pe parcursul ascultării. Cu privire la problematica interpretării corecte a tabloului psihocomportamental, ea își fundamentează temeiurile în psihologia persoanei, psihologia medicală, etc., dar a cere acestor discipline punerea în formule interpretative precise a gesturilor, a mimicii, a conduitei de relație și expresie a unei persoane într-o împrejurare anume este mult prea pretențios. Trecerea de la știință la arta anchetei judiciare se face în expresie concretă prin personalitatea anchetatorului, observator și anchetator (investigator) fin, a cărui intuiție profesională este izvorul interpretării. Revenind la acest aspect trebuie să se discearnă între motivele care provoacă starea emoțională. Ele sunt, ca primă posibilitate, legate de labilitatea psihocomportamentală a învinuitului, de trecutul său infracțional, de starea prezentă, de probleme personale pur și simplu (inclusiv starea de sănătate psihomedicală) sau, ca o a doua posibilitate, izvorând exclusiv în raport cu problematica critică a cauzei pentru care acesta este cercetat.

De regulă, procedând la discuții introductive, colaterale, legate de situația familială, profesională, antecedente, stare de sănătate, probleme de perspectivă, etc., se obține o anumită deconectare a învinuitului o încălzire a relației interpersonale, absolut necesară trecerii către chestionarea cu privire la învinuirea care i se aduce. În cazul persoanelor sincere dar labile emoțional (sferă în care, de regulă intră și minorii, femeile, bătrânii, convalescenții), fără experiență în raport cu situațiile de acest gen, este necesară ca o condiție a reușitei, crearea unui climat de siguranță și încredere reciprocă a unui dialog deschis, degajat în care ele să-și înțeleagă statutul în fața autorităților și obligațiile ce le revin. Nerealizarea acestui climat poate duce (mai ales atunci când se utilizează procedeul frontal al ascultării), o dată cu atacarea problemei critice, la inhibări emoționale artificiale cu întregul lor cortegiu de manifestări mimico-gesticulare și neuro-vegetative.

Labilul emoțional (chiar fără a fi vinovat) va reacționa și-și va argumenta spusele împovărat de disconfortul inhibant al temerii naturale ce o resimte față de implicațiile conjuncturale referitoare la învinuire la care se adaugă blocajul afectiv față de interlocutorul însuși. Gesturile de nervozitate, ticurile, ridicarea tonului, etc. pe lângă faptul că denotă lipsa de profesionalism a anchetatorului pot provoca o adevărată degringoladă în gândurile și stările sufletești ale învinuitului emotiv.

Există în acest punct al contactului interpersonal pericolul de a se interpreta greșit așa-zisul ,,psihologic” creat și în tendința de a-l exploata diferit prin : chestionare directă, implicare, precizări cu caracter acuzatorial, prezentare de probe, etc., se poate complica și mai mult tabloul psiho-comportamental al emotivului, el putând ajunge în ultimă instanță, chiar la recunoașterea unor fapte pe care nu le-a săvârșit.

Din acest motiv trebuie primită cu multă precauție orice relatare a învinuitului și, în special, tot ceea ce afirmă și-i este defavorabil. Așa stând lucrurile, dacă labilului emoțional (în situația învinuitului care nu a săvârșit fapta) i s-a creat un climat introductiv de încredere (realizabil prin abordarea unor problematici colaterale, față de care organul de urmărire să manifeste interes, să dea un sfat, să aibă o intervenție, să strecoare o glumă, să știe să asculte cu răbdare, etc.) i se poate aduce în față problematica critică fără nici un risc. Mai mult aceasta prilejuiește, de regulă, un comportament în care se descifrează ușor indiciile naturaleței și dezinvolturii în argumentare și justificări, sinceritatea, surprinderii, etc. învinuitul manifestând, mai de grabă curiozitate față de învinuire decât teamă, exprimându-și păreri, răspunzând prompt la întrebări și punând la rândul său o serie de întrebări.

Astfel stau lucrurile în situația în care în persoana învinuitului se află chiar autorul faptei.

Cât privește învinuitul care nu a săvârșit fapta ce nu i se impută acestuia se dăruiește lesne tematicii abordate, participând cu naturalețe la dezbaterea ei. Odată fiindu-i lămurite statutul și rolul în cadrul ascultării, el va alunga din plan psihic toată problematica care-i provocase temeri, iar cu privire la învinuire va argumenta natural, dezinvolt, participativ, dezinhibat, neavând, cu alte cuvinte nimic care să-l implice și să-i inspire teamă. Rezultatele deosebit de interesante în diferențierea celor două conduite opuse se pot obține prin interpretarea manifestărilor comportamentale și a reactivității de expresie a învinuiților față de întrebările directe în raport cu aspectele critice. Astfel adresându-i-se întrebări de genul :

Dacă susțineți că nu ați săvârșit fapta , atunci pe cine bănuiți ?

Ce credeți va fi descoperit autorul acestei fapte ?

Ce credeți că ar merita autorul pentru această faptă ? etc.

învinuitul care nu a săvârșit fapta va fi caracterizat printr-o participare autentică. De regulă, persoana sinceră este deosebit de spontană își spune părerea deschis chiar dacă, spre exemplu, nu bănuiește o persoană anume, oferă totuși variante care se vor plauzibile, au forță, sunt argumentate. De obicei acesta își exprimă convingerea că autorul nu poate scăpa de rigorile legii, că oricât de târziu adevărul tot va ieși la lumină. În privința pedepsei își exprimă de regulă, indignarea și ura față de făptuitor, cerând sancțiuni foarte mari sau suplicii. Toate acestea pe fondul unei atitudini sincere, apropiate, deschise, care oferă indicii suficiente pentru un comportament natural, degajat, dincolo de implicațiile cauzei. În fața acelorași întrebări învinuitul care a comis infracțiunea este ezitant, stânjenit, ,,deosebit de încurcat”. Explicația psihologică constă în efectul paralizant, inhibatoriu în stupoarea creată de întrebări de genul : ,,Ce credeți va fi identificat autorul omorului”… pusă tocmai într-o împrejurare deloc plăcută pentru acesta, vizând tragerea la răspundere penală pentru înfăptuirea justiției.

Suspiciunea în raport cu sărăcia datelor pe care le deține referitor la : ce știe organul de cercetare, cât știe, cum știe, de la cine știe, etc. împovărează la maxim conduita învinuitului. Neparticipativ, ostil, rămânând în espectativă, de regulă, nu are puterea de a bănui pe cineva, vine cu justificări și temeri de genul ,,nu pot să dau vina pe nimeni” ori ,,s-ar putea să greșesc” nepropunând soluții sau, chiar dacă o face devenind stângaci, neplauzibil, artificial. De asemenea, referitor la identificarea făptuitorului răspunsurile sale sunt de obicei : ,,eu știu ce să zic ?”, ,,depinde”, iar în privința pedepsei cele mai frecvente răspunsuri sunt ,,ce-o vrea legea”, sau ,,nu mă pricep”. Dar ceea ce trebuie interpretat este nu atât răspunsul în sine, care poate să difere de la o persoană la alta, ci, mai ales, efectele de-a dreptul paralizante ale acestor întrebări în conștiința învinuitului ce ascunde adevărul. Neputând fi mascate, dar nici provocate de om în scop voit, manifestările psihofiziologice amintirile vor acompania ca un veritabil cortegiu starea de disconfort psihic pe care o trăiește învinuitul.

Cu privire la această complexă problematică trebuie subliniat însă faptul că a socoti asemenea manifestări drept probe certe de vinovăție înseamnă a face o greșeală tot atât de mare ca și atunci când s-ar afirma că siguranța de sine ori promptitudinea și certitudinea răspunsurilor date sunt probe certe ale nevinovăției. Ceea ce trebuie reținut este faptul că expresiile emoționale coroborate cu probe verificate pot sublinia, adică pot confirma sau infirma cu un argument în plus o teză valabilă constituind indicii orientative asupra tentativelor comportamentului simulat.

2.6. Probleme psihologice privind calitățile personale ale anchetatorului

Contactul îndelungat cu învinuiții ori inculpații, în situații și împrejurări complexe, în cauze cu un înalt grad de dificultate, își pune amprenta formativă în educarea (în condițiile unui fond nativ existent) la anchetatori a unor calități speciale ca : perspicacitatea, spiritul de observație, insistența, subtilitatea declarațiilor și sintezelor, rapiditatea sesizării unor relații și forța argumentării logice, a căror rezultantă formează intuiția profesională, așa-zisul fler. Un anchetator bun este o persoană căreia să-i placă să lucreze cu oamenii, pentru că, altfel, nu va reuși niciodată să câștige încrederea și respectul celui ascultat, nu va putea poseda niciodată forța de persuasiune, ca o condiție absolut necesară unei interogări eficiente. Anchetatorul trebuie să posede capacitatea de a se exprima clar și de a discuta în mod inteligent, atribut al unei gândiri suple, mobile și al unui înalt grad de profesionalism. El trebuie să evite folosirea expresiilor cu caracter de jargon față de oamenii cu nivel de cultură ridicat, precum și folosirea unui vocabular și a unei pronunții de licențiat universitar față de persoanele cu un grad redus de cultură și educație.

Un anchetator bun nu trebuie să recurgă niciodată la promisiuni sau amenințări pe care nu le poate pune în fapt și-i depășesc competența, toate cele cuvenite între anchetator și anchetat trebuind să fie respectate cu strictețe și să se desfășoare într-un cadru strict legal. Stăpânirea de sine, răbdarea și știința de a asculta reprimând tendințele de a întrerupe ori manifestările de nervozitate, plictiseală, nerăbdare, sunt calități obligatorii desfășurării unei ascultări eficiente în cursul căreia se sesizează inadvertențe, contraziceri se surprind corelații și conexiuni în condițiile unei memorii active de tip prelucrativ a datelor vorbitorului.

Ferm, exigent dar nu dur, simpatic fără a face concesii, anchetatorul trebuie să fie un ,,actor înnăscut”. El trebuie să poată simula furia, nerăbdarea, simpatia, fără a-și pierde vreodată sângele rece. După ce a descoperit în mare trăsăturile personalității învinuitului (inculpatului) și a ales cea mai bună metodă de atac, anchetatorul trebuie să fie capabil să-și joace rolul.

În acest sens, inutil adoptă o atitudine fermă, simulând o conduită forte, dacă privirea rămâne blândă și dacă vocea păstrează inflexiuni conciliante. De asemenea, zadarnic se încearcă o tactică amicală, de apropiere, simulând o conduită persuasivă, dacă nu se corectează asprimea vocii și scânteierea amenințătoare a ochilor.

Cunoștințele tehnice de psihologie și contactul îndelungat cu munca de urmărire penală formează cadrul în care anchetatorul ajunge să posede capacitatea de a intui trăsăturile caracteristice și psihocomportamentale ale învinuitului (inculpatului) pentru a ști ce întrebări, când și cum trebuie să le adreseze. În acest sens practica demonstrează că, uneori amenințările sau tonul tăios îndârjesc unele persoane, făcându-le refractare la colaborare. Dimpotrivă, deseori, o atitudine de apropiere și simpatie face să se depășească limitele tăcerii și să se învingă rezistența altor categorii de învinuiți. La toate acestea se adaugă atitudini absolut particulare adoptate în raport cu categoriile de învinuiți : vanitoși, orgolioși, sensibili la flatare și la aprecieri care-și fac din statutul de infractori un renume.

Oricum, a începe ascultarea fără a fi cunoscut în profunzime persoana celui cu care urmează confruntarea este ca și aruncarea în valuri fără cunoașterea înotului.

La toate acestea se adaugă o serie de calități profesionale între care : obișnuința de a privi interlocutorii în ochi pe tot parcursul ascultării, sondându-le și interpretându-le corect comportamentul expresiv în raport cu întrebările semnificative; deprinderea de a asigura anchetei liniștea și intimitatea necesară (cel mult doi anchetatori care lucrează împreună de mult timp); deprinderea anchetatorului de a nu-și permite gesturi de nervozitate, ticuri, ridicarea tonului, ori alte accese de slăbiciune; deprinderea de a intra în anchetă cu încrederea în capacitatea personală, calm, echilibrat, precum și tăria morală de a mai insista încă puțin din momentul în care s-a ajuns la concluzia că totul este zadarnic.

Capitolul III

Reguli și procedee tactice aplicate în ascultarea

învinuitului sau inculpatului

Importanța ce se acordă în practica ascultării învinuitului sau inculpatului face necesară aplicarea de reguli tactice specifice începând din momentul ascultării și terminând cu fixarea rezultatelor acesteia.

3.1. Pregătirea în vederea ascultării și studierea materialelor sau a datelor existente în cauză

a)Pregătirea în vederea ascultării

Obținerea unor declarații complete și sincere de la învinuit sau inculpat depinde în mare măsură de modul în care organul de urmărire penală realizează pregătirea pentru efectuarea ascultării, această pregătire fiind o activitate obligatorie și complexă. Ea presupune stabilirea problemelor ce urmează a fi lămurite cu ocazia ascultării, a tacticii de ascultare, a materialului probator care va fi folosit în timpul ascultării, ținându-se cont de particularitățile fiecărei infracțiuni în parte, de împrejurările comiterii, de personalitatea și psihologia învinuitului sau inculpatului etc.

O primă grupă de informații despre personalitatea făptuitorului se obține prin cercetarea la locul faptei. Astfel, date despre însușirile spirituale ale făptuitorului se desprind din întregul ansamblu al locului faptei, varietatea de urme create în perimetrul acesteia, mijloacele utilizate la săvârșirea infracțiunii, modul de distrugere a anumitor urme, preferințe pentru unele obiecte sau valori, precum si din declarațiile mrtorilor oculari și ale victimelor, făcute chiar cu prilejul cercetării la fața locului.

Altă grupă de informații despre personalitatea făptuitorului se referă la comportarea lui anterioară săvârșirii infracțiunii. În acest scop este necesar să se procedeze la culegerea de date despre pregătirea lui școlară și profesională, pasiunile, preocupările extraprofesionale, viciile, situația familială, bolile de care suferă, raporturile în care se află cu vecinii, cum se comportă în familie, atitudinea față de muncă, modul în care își petrece timpul liber, dacă a mai săvârșit fapte antisociale, de ce natură, când anume, în care împrejurări și ce fel de sancțiuni i s-au aplicat. Asemenea date despre făptuitor se pot obține de la colegii de muncă și de școală, vecinii, prietenii și membrii săi de familie, de la spitalele și medicii curanți în legătură cu bolile de care a suferit sau chiar suferă și influența bolilor respective asupra capacității de rațiune ți voință.

Lipsa de pregătire ori pregătirea superficială a ascultării poate avea consecințe nefavorabile, concretizate în declarații de slabă calitate, incomplete, repetarea ascultării, tergiversarea urmăririi, nelămurirea problemelor cauzei sub toate aspectele și în ultimă analiză o finalitate judiciară necorespunzătoare.

Pregătirea în vederea ascultării învinuitului sau inculpatului trebuie să se desfășoare în mai multe direcții.

b)Studierea materialelor cauzei

Experiența pozitivă a organelor de urmărire penală demonstrează faptul că ascultarea învinuitului sau inculpatului nu poate fi realizată în condiții de exigență științifică, fără cunoaștere temeinică, prin studiu aprofundat, a materialelor probatorii administrate în cauza ce face obiectul cercetării, până la data efectuării activității respective. Pe baza studiului acestor materiale, se stabilesc persoanele care urmează a fi ascultate în calitate de învinuiți ori inculpați, fapte ce li se rețin în sarcină, participanții, calitatea și contribuția lor la săvârșirea infracțiunii, problemele ce trebuie să fie lămurite prin ascultare. Cu ocazia studiului, organul de urmărire penală trebuie să rețină datele, probele ce vor fi folosite în timpul ascultării și să stabilească momentul, ordinea și modul în care vor fi folosite. Studierea materialelor cauzei trebuie făcută cu obiectivitate, ținându-se seama atât de probele în acuzare cât și cele ce îl apără pe învinuit sau inculpat, precum și de circumstanțele atenuante ori, după caz, de cele care-i agravează răspunderea. Pe lângă cunoașterea materialelor cauzei, trebuie studiate și alte materiale, respectiv din literatura juridică de specialitate și din alte domenii de activitate.

Literatura juridică oferă posibilitatea de documentare cu privire la aspecte teoretice, dar, mai ales, la cele legate de practica organelor judiciare în materie. Pe de altă parte, având de cercetat spre exemplu o infracțiune săvârșită într-un sector de activitate productivă, organul de urmărire penală trebuie să se documenteze si cu privire la actele normative și reglementările interne referitoare la organizarea și desfășurarea procesului de producție, la atribuțiile de serviciu ale persoanelor în cauză, la relațiile dintre furnizori și beneficiari, la circuitul actelor financiar-contabile, etc.

Cunoașterea temeinică a întregului material al cauzei conferă organului de urmărire penală o poziție superioară în timpul cercetării contribuind la elucidarea temeinică a tuturor problemelor cauzei. Trebuie avut în vedere și faptul că, atunci când problemele pentru care este ascultat învinuitul sau inculpatul au legătură cu alte dosare, studiul se va extinde și asupra acestora. Este indicat ca, odată cu studierea materialelor la care s-au făcut referiri, problemele ce trebuie clarificate cu învinuitul sau inculpatul să fie notate, acestea ajutând în mare măsură la întocmirea planului de ascultare.

3.2. Cunoașterea personalității învinuitului sau inculpatului

Pe lângă cunoașterea concretă a faptelor comise de învinuit sau inculpat, organul de urmărire penală trebuie să manifeste o preocupare deosebită pentru cunoașterea personalității și trăsăturilor psihice specifice acestuia. Aflarea adevărului într-o cauză penală este posibilă numai atunci când cel ce efectuează urmărirea are cunoștințe în domeniul psihologiei judiciare care să-i înlesnească înțelegerea psihologiei persoanei ce o ascultă.

Cunoașterea personalității învinuitului are incidență directă imediată asupra stabilirii tacticii de ascultare, servind la conturarea ulterioară a laturii subiective a infracțiunii.

Dintre principalele elemente de natură să conducă la definirea personalității unui individ, de menționat sunt :

a)trăsăturile psihice ale personalității

caracterul, trăsătura psihică ce definește manifestările de conduită cu semnificație morală pozitivă (sinceritate, corectitudine, conștiinciozitate, demnitate, sociabilitate, etc.) sau negativă (nesinceritate, egoism, cruzime, îngâmfare, etc.)

temperamentul, trăsătură ce determină diferențierea psihică a individului în funcție de capacitatea energetică și dinamică a comportamentului, ca de exemplu, tipul coleric (puternic, neechilibrat, excitabil), sangvinic (puternic, echilibrat, mobil), melancolic (slab)

aptitudinile, unele având un sens general (inteligență, precizie, memorie, spiritul de observație, imaginația, etc.) iar altele au un sens mai special ajungând până la talent (pentru muzică, poezie, sport, etc.)

b)factorii care au influențat sau condiționat evoluția somato-psihică (vorbire, mers) și socială a învinuitului sau inculpatului cum ar fi :

mediul familial și intelectual în care a evoluat și s-a format

cercul de prieteni, în general sistemul și natura relațiilor sociale în care a fost și este antrenat, deci al mediului ales

Prin urmare se impune cunoașterea inteligenței, slăbiciunilor, pasiunilor sau viciilor, gradul de pregătire intelectuală, comportamentul în familie și societate, toate privind pe învinuit sau inculpat.

Vor fi avute în vedere antecedentele penale, raporturile cu alți participanți la săvârșirea infracțiunii sau cu victima. Aceste date pot fi obținute din studierea materialelor cauzei, din informațiile culese la locul de muncă, de la domiciliu, din declarațiile martorilor, din studierea cazierului judiciar, precum și din discuțiile preliminare purtate cu învinuitul sau inculpatul.

3.3. Organizarea modului de desfășurare și întocmirea planului de ascultare propriu-zise

Modul de interogare se circumscrie planului general de urmărire penală care conține versiunile, problemele de clarificat și metodele tactice folosite, ordinea de efectuare a diverselor activități procedurale.

Din punct de vedere tactic, organizarea ascultării presupune :

stabilirea cu precizie a problemelor ce urmează a fi clarificate

pregătirea materialului probator ce urmează a fi folosit

determinarea ordinii în care se va face ascultarea

Dacă în cauză există mai mulți inculpați sau învinuiți la început vor fi ascultați cei care dețin mai multe date sau cei care fac declarații sincere.

Pentru obținerea a cât mai multe date, deseori se impune mai întâi ascultarea martorilor, cu prioritate a celor oculari.

Stabilirea modalității de citare, data, ora și locul în care aceștia urmează a fi prezenți în vederea audierii

Întocmirea planului de ascultare.

Rezultatul pregătirii efectuate în vederea ascultării învinuitului sau inculpatului se concretizează într-un plan de ascultare. La întocmirea planului trebuie să fie avute în vedere următoarele :

natura activității ilicite pe care a desfășurat-o sau la care a participat

problemele ce urmează a fi lămurite cu învinuitul sau inculpatul

materialul probator care va fi folosit în timpul ascultării

forța probatorie a materialului existent – probe directe, indirecte, mijloace materiale de probă

momentul indicat pentru folosirea materialului probator

datele cunoscute despre personalitatea și psihologia celui ascultat

Fiecare cauză are particularitățile sale, condiționate de natura infracțiunii, de metodele și mijloacele folosite la săvârșirea ei, de urmările acesteia, de împrejurările care au însoțit-o sau au precedat-o, de numărul și contribuția fiecărui participant. Lămurirea problemelor concrete ale fiecărei cauze nu se poate face decât dacă organul de urmărire penală ține seama de particularitățile care o individualizează.

Întocmirea planului de ascultare se impune în fiecare cauză și cu atât mai mult în cauzele complexe sau cu grad ridicat de dificultate. Omiterea ori tratarea cu superficialitate a acestei activități are repercusiuni negative asupra soluționării cauzei.

Din punct de vedere tactic, formularea întrebărilor trebuie făcută cu multă atenție. Organul de urmărire penală trebuie să știe cum să întrebe, ce să întrebe și când să întrebe și când să adreseze o anumită întrebare. Prin întrebările adresate învinuitului sau inculpatului se urmărește :

obținerea de date complete asupra faptelor ce i se rețin în sarcină

cunoașterea și verificarea probelor, argumentelor pe care le prezintă în apărarea sa

dovedirea prezenței sale nesincere, atunci când declarațiile date se contrazic cu faptele stabilite și dovedite

descoperirea tuturor infracțiunilor comise de cel în cauză precum și participanților la săvârșirea lor

În principiu întrebările care se adresează învinuitului sau inculpatului pot fi clasificate în trei mari categorii :

1.întrebări temă;

2.întrebări problemă;

3.întrebări detaliu

1.Întrebările temă, sunt foarte generale și oferă posibilitatea învinuitului sau inculpatului să declare tot ce are de arătat în legătură cu faptele pentru care este învinuit.

2.Întrebările problemă, prin caracterul lor mai puțin general, au menirea să contribuie la lămurirea unor aspecte în activitatea ilicită desfășurată. Folosirea acestor întrebări asigură caracterul sistematic al ascultării pentru lămurirea tuturor problemelor ce se cer a fi clarificate cu ajutorul învinuitului sau inculpatului.

3. Întrebările detaliu sunt foarte concrete și prin folosirea lor se urmărește obținerea unor amănunte de natură să asigure verificarea declarațiilor învinuitului sau inculpatului. Din categoria întrebărilor detaliu fac parte întrebările : de completare, de referință, (de precizare) și de verificare. Indiferent de natura întrebărilor ce vor fi folosite, acestea trebuie să fie clare, scurte, precise, să nu oblige la răspunsuri prin ,,da” sau ,,nu” și să fie formulate la nivelul de înțelegere a persoanei ascultate.

Este interzisă folosirea întrebărilor sugestive, de natură a indica într-o măsură mai mică sau mai mare, răspunsul așteptat de la învinuit sau inculpat. În planul de ascultare, organul de urmărire penală nu poate formula dinainte toate întrebările deoarece nu pot fi prevăzute toate variantele de răspuns ale învinuitului sau inculpatului. De aici, necesitatea formulării și a unor întrebări de rezervă care urmează a fi adresate în timpul ascultării, în raport cu apariția unor situații neprevăzute, cu reacțiile învinuitului sau inculpatului , cu argumentele prezentate de către acesta.

Din punct de vedere tactic, întrebarea trebuie să realizeze surprinderea inculpatului, să nu poată fi prevăzută și să nu aibă un răspuns dinainte pregătit. Întrebările de rezervă au menirea de a contracara manevrele învinuitului sau inculpatului, când acesta a reușit să găsească o cale de ieșire.

Pentru fiecare învinuit sau inculpat se întocmește plan de ascultare separat. Este indicat, ca în cazul unei ascultări, să fie clarificat un singur obiectiv, când lămurirea tuturor aspectelor ce interesează cauza impune ascultarea învinuitului sau inculpatului în mai multe ședințe de ascultare, de fiecare dată trebuie să fie întocmit un plan care să vizeze problemele ce urmează a fi clarificate în cadrul ascultării respective. Tot în cuprinsul planului de ascultare trebuie să fie prevăzute mijloacele de probă care există pentru dovedirea împrejurărilor ce urmează a fi clarificate precum și modul și momentul în care acestea vor fi folosite în timpul ascultării.

3.4. Etapele ascultării învinuitului sau inculpatului

Așa cum rezultă din prevederile legale, ascultarea învinuitului sau inculpatului parcurge următoarele etape :

Verificarea identității învinuitului sau inculpatului

Ascultarea relatării libere

Adresarea de întrebări îi ascultarea răspunsurilor ori ascultarea dirijată

a)Verificarea identității învinuitului sau inculpatului

Parcurgerea acestei etape este obligatorie pentru a nu fi învinuită (inculpată) altă persoană decât cea care a săvârșit infracțiunea. Verificarea identității constă în întrebări cu privire la nume, prenume, poreclă, data și locul nașterii, numele și prenumele părinților, cetățenia, situația militară, loc de muncă, ocupație, domiciliu, antecedente penale, precum și alte date care pot contura situația personală a învinuitului.

Un moment important al acestei etape îl constituie introducerea în atmosferă a învinuitului sau inculpatului, scop în care i se pot adresa întrebări ce nu au legătură cu cauza, în vederea stabilirii contactului psihologic. Înainte de a i se lua prima declarație, organul de urmărire penală este obligat să aducă la cunoștința învinuitului sau inculpatului dreptul tău de a fi asistat de un apărător, să-l întrebe dacă are avocat, în caz negativ să-i numească unul din oficiu, acest fapt menționându-se expres în cuprinsul declarației.

După îndeplinirea acestei obligații, în prezența apărătorului învinuitului i se solicită să dea o declarație scrisă personal cu privire la învinuirea adusă. Prima etapă a ascultării reprezintă de fapt primul contact dintre învinuit și cel care efectuează ascultarea și este hotărâtoare pentru orientarea modului cum se va desfășura activitatea ulterioară a organului de urmărire penală. Verificarea identității nu constituie doar un simplu act tehnic, ci un bun prilej de a studia comportamentul învinuitului față de situația în care se află, modul cum reacționează la întrebările ce-i sunt adresate, gesturile, starea de tensiune sau calmul pe care le afișează. Aceste observații ajută la stabilirea procedurilor tactice de ascultare, cu cât ele sunt mai complete și mai temeinice cu atât ascultarea va fi mai ușoară.

b)Ascultarea relatării libere

Această etapă începe prin adresarea unei întrebări temă cu caracter general, prin care învinuitului i se solicită să declare tot ce are de arătat în legătură cu învinuirea ce i se aduce. În acest mod, organul de urmărire penală oferă posibilitatea învinuitului să declare tot ce consideră că interesează cercetarea.

Învinuitul are posibilitatea să prezinte faptele în succesiunea lor firească, fără a i se limita în vreun fel expunerea prin adresarea altor întrebări. În același timp, organul de urmărire penală are posibilitatea să studieze pe învinuit, să observe și să noteze omisiunile, ezitările, aspectele cu privire la care apar contraziceri pentru ca ulterior pe marginea lor să-și stabilească procedeele tactice ce le vor adopta în ascultare.

În timpul ascultării libere, organul de urmărire penală trebuie să evite împreunarea relatării învinuitului, aprobarea sau dezaprobarea afirmațiilor acestuia, să-și manifeste satisfacția ori nemulțumirea față de cele declarate. Indiferent de poziția celui ascultat, trebuie să dovedească stăpânire de sine, calm și în general, o atitudine prin care să nu-și exteriorizeze sentimentele față de învinuit. Relatarea liberă este un bun prilej pentru organul de urmărire penală, de a cunoaște și analiza poziția învinuitului, prin compararea celor prezentate cu materialul probator existent la dosarul cauzei. Toate observațiile făcute în cursul acestei etape vor constitui temei pentru stabilirea procedeelor tactice care vor fi folosite în continuare. De aceea, chiar și atunci când învinuitul neagă faptele, denaturează adevărul, nu trebuie adoptată o poziție rigidă, ostilă față de acesta, există posibilitatea ca, ulterior, să i se demonstreze poziția recalcitrantă, obstrucționistă în anchetă.

c)Adresarea de întrebări și ascultarea răspunsurilor învinuitului sau inculpatului.

După ce învinuitul a relatat liber referitor la învinuirea adusă, i se adresează întrebări cu privire la fapta ce formează obiectul cauzei și la învinuire. Adresarea de întrebări în scopul lămuririi tuturor împrejurărilor cauzei reprezintă ultima etapă a ascultării învinuitului ori inculpatului, etapă în care se oglindește în cel mai înalt grad modul cum a fost pregătită această activitate. Întrebările trebuie să îndeplinească o serie de condiții, printre care:

să fie clare și precise

să fie formulate la nivelul de înțelegere a celui ascultat

să nu sugereze răspunsul pe care-l așteaptă organul de urmărire penală

să oblige pe învinuit să relateze și să nu determine un răspuns scurt de genul ,,da” sau ,,nu”

să nu pună în încurcătură pe învinuit, mai ales atunci când acesta este bine intenționat, interesat în a declara adevărul

În această etapă, se adresează întrebări prevăzute în planul de ascultare, care pot fi completate cu întrebări formulate pe parcursul ascultării, în funcție de răspunsurile învinuitului, de poziția sa, de problemele nou apărute în timpul ascultării.

Alegerea întrebărilor care vor fi folosite în cursul ascultării depinde în primul rând, de poziția învinuitului cu privire la învinuire, poziție ce poate consta în recunoașterea faptei și a învinuirii, negarea-respingerea învinuirii, diminuarea, atenuarea învinuirii prin recunoașterea parțială de regulă a unor aspecte mai puțin grave ale activității ilicite desfășurate, refuzul de a face declarații.

În cazul recunoașterii învinuirii, după terminarea expunerii libere, dacă se apreciază că declarația nu este completă sau unele probleme sunt neclare, se procedează la adresarea unor întrebări de completare, de precizare și de control. Întrebările trebuie să se refere la fapte, împrejurări concrete, evitându-se a se solicita învinuitului să facă aprecieri, presupuneri ori să expună opinii personale.

În condițiile când învinuitul încearcă să nege, să denatureze faptele, pe lângă întrebările de completare, de precizare și control trebuie să se folosească, în mod deosebit întrebările detaliu. O situație aparte o prezintă aceea când învinuitul refuză să facă declarații, cunoscând personalitatea și psihologia celui ascultat, organul de urmărire penală trebuie să stabilească motivele pentru care el refuză colaborarea, să-l convingă să renunțe la această poziție.

Situațiile prezente sunt orientative, organele de urmărire penală putând să folosească o categorie sau alta de întrebări, în raport cu particularitățile concrete ale cauzei, determinate în principal de personalitatea, psihologia și poziția învinuitului.

3.5. Alte activități pregătitoare

Citarea sau aducerea învinuitului sau inculpatului în camera de ascultare

Alegerea locului unde urmează să fie efectuată ascultarea

Asigurarea prezenței apărătorului

Asigurarea prezenței interpretului, tutorelui, părintelui sau educatorului

Asigurarea condițiilor materiale în care urmează să se desfășoare ascultarea

a)Citarea sau aducerea învinuitului sau inculpatului în camera de ascultare

Învinuitul sau inculpatul poate fi ascultat sub stare de arest preventiv ori în stare de libertate.

În primul caz, aducerea acestuia la locul unde va fi ascultat nu ridică probleme deosebite.

Dacă, însă, învinuitul sau inculpatul este cercetat în stare de libertate, chemarea sa pentru ascultare se face prin citare sau prin aducere, cu respectarea prevederilor legale. Alegerea momentului de citare sau de aducere a învinuitului sau inculpatului pentru ascultare prezintă importanță atât din punct de vedere tactic, cât și organizatoric. Momentul înmânării citației trebuie ales în funcție de obiectul cauzei și de complexitatea ei. Practica organelor de urmărire penală a demonstrat că, din punct de vedere tactic, este mai bine ca citația să fie înmânată în ziua sau în seara zilei anterioare datei fixate pentru ascultare. Când în cauză sunt mai mulți învinuiți sau inculpați care trebuie ascultați, citarea acestora se face de așa manieră încât să se evite să ia legătura între ei, înainte de a se prezenta la ascultare. Pentru aceasta citarea se va face concomitent dar separat a tuturor învinuiților.

Învinuitul sau inculpatul care a fost legal citat și nu s-a prezentat la data fixată poate fi adus pe bază de mandat de aducere. Pentru preîntâmpinarea eventualelor consecințe negative atunci când se dețin date ori indicii că învinuitul sau inculpatul intenționează să se sustragă de la urmărirea penală, încearcă să zădărnicească aflarea adevărului, prin influențarea martorilor, experților, distrugerea sau alterarea mijloacelor materiale de probă, aducerea sa, în vederea ascultării, se realizează pe baza mandatului de aducere, chiar înainte de a fi fost adus prin citație.

b)Alegerea locului unde urmează să fie efectuată ascultarea

Această activitate prezintă importanță și contribuie într-o mare măsură la crearea unei ambianțe propice desfășurării în bune condiții a ascultării. Camera în care se efectuează ascultarea trebuie să fie mobilată sobru, fiind interzis ca pe pereți să se afle tablouri, fotomontaje, hărți, etc., întrucât acestea distrag atenția învinuitului sau inculpatului. De asemenea în camera respectivă nu trebuie să existe obiecte, deoarece acestea pot fi folosite de învinuitul sau inculpatul agresiv împotriva organului de urmărire penală.

În locul unde se efectuează ascultarea nu trebuie să aibă acces și alte persoane, prezența altor persoane, în afara celei ce face ascultarea, discuțiile purtate sau activitățile desfășurate de aceasta împiedică crearea momentului psihologic menit să determine pe învinuit sau inculpat să recunoască fapta.

În situația în care învinuitul sau inculpatul se găsește în imposibilitatea de a se prezenta pentru a fi ascultat, organul de urmărire penală va proceda la ascultarea lui la locul unde se află, având în vedere și cu această ocazie ca locul de ascultare să corespundă cerințelor arătate.

c)Asigurarea prezenței apărătorului

Potrivit legii dreptul de apărare este garantat învinuitului sau inculpatului în tot cursul procesului penal. Organele de urmărire penală au obligația de a asigura acestuia deplina exercitare a drepturilor procesuale în condițiile prevăzute de lege și de administrarea probelor necesare în apărare.

Pe lângă obligația de a-l încunoștința pe învinuit sau inculpat despre fapta care i se reține în sarcină și încadrarea juridică a acesteia, legea instituie și obligația organului de urmărire penală de a-i asigura posibilitatea pregătirii și exercitării apărării, dreptul de a fi asistat de un apărător. Organul de urmărire penală are datoria de a asigura prezența apărătorului la data și ora fixată pentru efectuarea actului atât în cazurile în care învinuitul sau inculpatul face parte din categoria persoanelor pentru care asistența juridică este obligatorie, minori, militari în termen sau militari cu termen redus, rezerviști, concentrați, elevi ai unor instituții militare de învățământ, internați într-o școală specială de reeducare și muncă ori când este arestat, chiar în altă cauză, cât și în cazul celorlalți învinuiți sau inculpați. De asemenea organul de urmărire penală trebuie să facă dovada că apărătorul a fost încunoștințat despre data și ora ascultării; oricum învinuirea se aduce la cunoștință numai în prezența unui avocat, ales sau numit din oficiu.

d)Asigurarea prezenței interpretului, tutorelui, părintelui sau educatorului

Când învinuitul sau inculpatul care urmează să fie ascultat nu cunoaște limba română ori nu se poate exprima, trebuie să se asigure un interpret. Folosirea interpretului are drept scop de a ajuta organul de urmărire penală să înțeleagă ceea ce declară învinuitul sau inculpatul care nu cunoaște limba folosită în desfășurarea procesului penal sau chiar dacă o cunoaște nu se poate exprima.

Ascultarea minorului ce nu a împlinit vârsta de 16 ani în calitate de învinuit sau inculpat se face cu asistența reprezentantului autorității tutelare, a părinților, a tutorelui, curatorului ori a persoanei în îngrijirea sau sub supravegherea căreia se află. Deși citarea persoanelor enumerate este facultativă, totuși din punct de vedere tactic este indicat ca ascultarea învinuitului sau inculpatului minor să se facă cu asistența acestora pentru a preîntâmpina unele dificultăți care pot apărea pe parcursul ascultării, dificultăți datorate vârstei minorului ori trăsăturilor sale biopsihice.

Dificultățile pot fi, eventual, înlăturate prin prezența unor persoane apropiate, care, cunoscând mai bine pe minor îl pot determina să adopte o poziție de sinceritate, cu înrâurire directă asupra conținutului declarației. De asemenea, aceste persoane sunt în măsură să cunoască mai bine și unele împrejurări care au favorizat săvârșirea infracțiunii, iar chemarea lor în fața organului de urmărire penală este de natură a le mări gradul de responsabilitate față de minor.

e)Asigurarea condițiilor materiale în care urmează să se desfășoare ascultarea.

Acestea se referă, pe lângă ambianța ce trebuie creată, și la asigurarea mijloacelor de probă ce vor fi folosite pe parcursul ascultării, precum și la mijloacele tehnice ce vor fi utilizate : magnetofon, magnetoscop, etc. Este indicat ca pe biroul celui ce efectuează ascultarea să se afle planul de ascultare, coala de hârtie pe care se va consemna declarația și instrumentul de scris. Dosarul cauzei și mijloacele de probă nu vor fi lăsate la îndemâna învinuitului sau inculpatului.

Studiind în prealabil materialele din dosarul cauzei și întocmind planul de ascultare, cel ce face ascultarea cunoaște problemele pe care trebuie să le lămurească de fiecare dată și ca atare, prezența dosarului de urmărire penală pe masa de lucru este inutilă și neindicată.

Tot cu privire la asigurarea condițiilor în care urmează să se desfășoare activitatea este indicat ca, atunci când există date despre intențiile agresive sau despre poziția de negare a faptelor comise a celui ce a fi ascultat, pe lângă cel care instrumentează cauza, să existe și un alt lucrător. Acesta, atât pentru a asigura supravegherea atentă a învinuitului sau inculpatului, cât și pentru a se înlătura încercările lui de a ataca, de a-și produce vătămări, ori a provoca alte incidente.

3.6. Unele procedee tactice folosite în ascultarea

învinuitului sau inculpatului

Cunoașterea împrejurărilor în care a fost săvârșită infracțiunea, a datelor privind persoana învinuitului sau inculpatului folosește organului de urmărire penală la stabilirea procedeelor tactice de efectuare a ascultării. Tactica ascultării învinuitului sau inculpatului cuprinde metode și mijloace legale folosite în activitatea de ascultare, în scopul obținerii unor declarații complete și veridice care să contribuie la aflarea adevărului și clarificarea tuturor aspectelor cauzei.

Dispozițiile legale și regulile tactice criminalistice reprezintă elementele de bază în stabilirea tacticii de ascultare. O tactică adecvată presupune adaptarea regulilor generale la fiecare cauză în parte, la personalitatea și poziția celui ascultat.

În cele ce urmează vor fi prezentate procedeele tactice de ascultare a învinuitului sau inculpatului cunoscute în practica organelor de urmărire penală :

a)Folosirea întrebărilor detaliu

Întrebările de această natură se folosesc pentru a se obține de la învinuit amănunte referitoare la diferitele împrejurări ale faptei săvârșite, amănunte care să permită verificarea explicațiilor lui. Scopul folosirii acestor întrebări este de a demonstra învinuitului netemeinicia declarațiilor sale și de a-l determina să renunțe la negarea faptelor săvârșite. Practica atestă că acest procedeu tactic dă rezultate bune în cazul învinuiților recidiviști, care își pregătesc atent declarațiile, acordând importanță tuturor amănuntelor ce cred că interesează cauza. Oricât de bine și-ar pregăti declarațiile este imposibil să nu apară aspecte care să scape celui ascultat.

Întrebările detaliu împreună cu alte procedee de ascultare sunt folosite frecvent în cazul când învinuitul face declarații nesincere, contradictorii, adoptă o poziție refractară pe parcursul cercetărilor.

b)Ascultarea repetată

Acest procedeu constă în ascultarea în mod repetat a învinuitului cu privire la aceeași faptă, împrejurări, amănunte. Astfel de ascultare realizându-se la intervale diferite de timp, iar între diversele declarații ale învinuitului vor apărea inevitabil contraziceri, nepotriviri. Contrazicerile dintre declarațiile învinuitului cu privire la aceeași faptă sau împrejurări trebuie explicate în final, de către acesta, demonstrându-i-se netemeinicia afirmațiilor pe care le-a făcut anterior, putând fi determinat să recunoască adevărul.

c)Ascultarea sistematică

Acest procedeu se folosește atât în cazul învinuitului sincer, pentru a-l ajuta să lămurească complet toată problematica cauzei, mai ales în cauzele complexe, cu grad ridicat de dificultate, cât și al celor nesinceri, refractari, pentru că îi obligă să dea explicații logice, cronologice, succesive, la toate aspectele care fac obiectul învinuirii.

În cadrul acestui procedeu, prin intermediul întrebărilor problemă, învinuitului i se solicită să clarifice sistematic cum a conceput și pregătit infracțiunea, persoanele participante și modul în care a acționat fiecare, etc. Atunci când cel ascultat a săvârșit mai multe infracțiuni, în raport cu personalitatea și psihologia acestuia, organul de urmărire penală va stabili dacă ascultarea va începe în legătură cu infracțiunea cea mai ușoară sau cea mai gravă. Când există mai mulți învinuiți în cauză fiecare trebuie ascultat atât cu privire la activitatea proprie, cât și separat, cu privire la activitatea fiecărui participant.

d)Ascultarea încrucișată

Scopul acestui procedeu este de a înfrânge sistemul de apărare al învinuitului nesincer, înrăit, refractar, care se situează pe poziția negării totale a faptelor săvârșite. Este un procedeu ofensiv și constă în ascultarea aceluiași învinuit de către doi sau mai mulți anchetatori ce s-au pregătit în mod special în acest scop și cunosc problemele cauzei în care se face ascultarea. Procedeul prezintă atât avantaje cât și dezavantaje. Avantajul constă în faptul că învinuitului sau inculpatului nu i se dă posibilitatea să-și pregătească răspunsuri mincinoase, întrebările fiind adresate de fiecare anchetator alternativ, într-un ritm susținut, alert. Dezavantaje : derutarea persoanelor cu structură psihică slabă, încurcarea celui ascultat, anchetatorii înșiși putându-se încurca reciproc, mai ales atunci când nu toți stăpânesc perfect problemele cauzei.

e)Tactica complexului de vinovăție

O astfel de tactică conduce la rezultate deosebite în cazul persoanelor mai sensibile. Acest procedeu constă în adresarea alternativă a unor întrebări care conțin cuvinte afectogene, privitoare la faptă și la rezultatele ei și a unor întrebări ce nu au legătură directă cu cauza.

Pentru realizarea scopului, obținerea unor declarații sincere, trebuie observate atent reacțiile învinuitului la diversele întrebări ce i se adresează, întrucât reușita procedeului nu depinde numai de răspunsurile celui ascultat, ci și de observarea și aprecierea acestuia.

f)Folosirea probelor de vinovăție

Procedeul se folosește în ascultarea învinuitului nesincer, care încearcă să denatureze adevărul, să îngreuneze cercetările, mai ales dacă este recidivist, ce, de regulă recunoaște faptele numai în măsura în care este convins despre existența și temeinicia probelor administrate împotriva sa. Procedeul se folosește numai după cunoașterea poziției învinuitului. Aceasta presupune ca învinuitului ascultat cu privire la învinuire trebuie să i se consemneze declarația, indiferent de poziția avută față de faptele pentru care este învinuit, întrucât numai astfel se poate adopta procedeul tactic de ascultare adecvat.

Obținerea de rezultate bune prin folosirea acestui procedeu este asigurată de respectarea unor cerințe, printre care :

cunoașterea temeinică de către organul de urmărire penală a tuturor problemelor din dosar, a legăturii ce există între acestea și activitatea ilicită desfășurată de către învinuit

cunoașterea valorii fiecărei probe din dosar

stabilirea celui mai indicat moment pentru folosirea probelor de vinovăție și a ordinii în care acestea vor fi prezentate

stabilirea judicioasă a întrebărilor ce vor însoți prezentarea probelor

Atenția care trebuie acordată folosirii acestui procedeu de ascultare se explică prin aceea că orice eroare din partea organului de urmărire penală poate compromite întreaga muncă desfășurată pentru determinarea învinuitului să facă declarații veridice și complete; luând cunoștință prematur de probele existente, cel ascultat va recunoaște numai ceea ce este dovedit, sau convingându-se de insuficiența ori de forța probantă redusă a dovezilor de vinovăție prezentate, va continua să persevereze în a respinge învinuirea adusă.

g)Ascultarea unui învinuit sau inculpat despre activitatea celorlalți participanți la săvârșirea infracțiunii

Procedeul se aplică atunci când în cauză există mai mulți învinuiți sau inculpați participanți la săvârșirea aceleiași infracțiuni. Cunoașterea învinuiților implicați în cauză permite organului de urmărire penală să stabilească pe cel dispus să recunoască mai ușor faptele săvârșite și cu acesta să înceapă ascultarea. Se solicită celui ascultat să declare ceea ce cunoaște despre activitatea celorlalți participanți la infracțiune, lăsându-i-se impresia că persoana sa interesează mai puțin organului de urmărire penală.

În acest mod, învinuitul sau inculpatul poate prezenta date valoroase în legătură cu infracțiunea săvârșită, date pe care, ulterior, va trebui să le explice și, implicit, să facă declarații despre propria activitate. Procedeul prezintă și dezavantaje pentru că întotdeauna cel ascultat este dispus să divulge activitatea participanților, având în vedere înțelegerile stabilite înainte, dar mai ales, după săvârșirea infracțiunii, privitoare la modul de comportare în eventualitatea descoperirii și prinderii lor. Neștiind ce au declarat ceilalți participanți, fiecare vor avea rețineri, dar va manifesta, în schimb, un interes deosebit de a afla de la organul de urmărire penală care este poziția celorlalți învinuiți sau inculpați.

Prin confruntarea datelor obținute din declarațiile participanților, chiar dacă nu au declarat totul despre propria activitate, organul de urmărire penală poate desprinde concluzii cu privire la sinceritatea celor implicați în cauză. Acest procedeu asigură obținerea unor rezultate bune în practică, întrucât fiecare învinuit aflat în fața unor date cunoscute de către anchetator, despre el nu declarase nimic anterior, poate fi determinat să demaște pe ceilalți participanți.

h)Solicitarea de a justifica modul în care învinuitul sau inculpatul a folosit timpul într-o anumită perioadă

Acest procedeu se folosește, de regulă, atunci când învinuitul sau inculpatul refuză să facă declarații. Cunoscându-se activitatea învinuitului sau inculpatului, i se va solicita să declare locul unde s-a aflat, cu cine a luat legătura, ce a întreprins înainte, în timpul și după săvârșirea infracțiunii. Explicațiile vor fi verificate minuțios pe zile, ore, minute și locuri.

De asemenea, procedeul se folosește în ascultarea infractorilor nesinceri, refractari, oscilanți în declarații, care încearcă să îngreuneze aflarea adevărului. Acestora li se cere să arate ce au făcut, pe zile și ore, să prezinte locurile unde s-au aflat, persoanele cu care au luat legătura. Verificarea datelor furnizate oferă posibilitatea evidențierii nesincerității celui ascultat, întrucât în declarațiile sale apar perioade, locuri, persoane, etc. care nu corespund realității, din punctul de vedere al detaliilor. Pe baza rezultatelor verificărilor, folosindu-se starea psihică a învinuitului sau inculpatului, acesta va putea fi determinat să recunoască faptele cu ocazia unei noi ascultări.

În cadrul acestui procedeu se mai poate solicita învinuitului sau inculpatului să justifice sursa mijloacelor de existență, în cazul celor neîncadrați în muncă, să dea explicații cu privire la proveniența bunurilor, valorilor găsite cu ocazia percheziției corporale sau domiciliare. Folosirea acestui procedeu, pe lângă faptul că are influență asupra poziției învinuitului sau inculpatului în timpul anchetei prezintă avantajul că poate duce la extinderea cercetărilor asupra altor infracțiuni și făptuitori. Întrebările folosite în cadrul acestui procedeu trebuie să fie scurte, precise, la obiect pentru a nu se lăsa posibilitatea învinuitului sau inculpatului să invoce că nu a înțeles asupra a ceea ce insistă să facă declarații la general, de principiu, etc.

Ascultarea învinuitului sau inculpatului prezintă un grad ridicat de dificultate și complexitate, întrucât situațiile cu care se confruntă organele de urmărire penală sunt infinit de diverse. De aceea folosirea unui procedeu sau a altuia nu constituie reguli obligatorii de urmat; de multe ori, este necesară folosirea combinată a mai multor procedee, chiar în ascultarea unuia și aceluiași învinuit sau inculpat, în raport cu diversele momente ale cercetării, cu condițiile create pentru determinarea celui ascultat să colaboreze la aflarea adevărului

Capitolul IV

Particularitățile ascultării învinuitului sau inculpatului

Procedeele tactice de ascultare a învinuitului sau inculpatului minor se stabilesc în raport cu psihologia și personalitatea acestuia. Cu ocazia ascultării minorului și, mai ales, la aprecierea declarațiilor acestuia, trebuie să se țină seama că psihologia sa se deosebește mult de cea a învinuitului sau inculpatului adult.

Astfel, fantezia, inventivitatea, susceptibilitatea acestuia, teama de părinți și educatori, sentimentul pudorii, curajul rău înțeles influențează în mod deosebit procedeele de percepere, memorare și redare ale minorului. Lipsa experienței de viață și muncă, dificultățile în a aprofunda faptele, evenimentele sau fenomenele pe care le percepe pun pe minor în imposibilitatea de a reține și reda aspecte esențiale pentru cauză, deși are un spirit de observație bine dezvoltat.

Structura psihică a minorului depinde în mare măsură de evenimentele trăite în familie, școală și cu ocazia unor activități anterioare desfășurate independent.

Nesupunerea minorului la cerințele procesului educațional din familie și școală, înclinația spre minciună, atitudinea de bravadă, ținând de gradul de dezvoltare a personalității sale, constituie alte aspecte care îl deosebesc de adult și pot influența declarațiile acestuia.

Ascultarea minorului trebuie să se facă într-un moment cât mai apropiat de cel în care a fost săvârșită infracțiunea. Cerința este impusă de dezvoltarea continuă și rapidă a minorului care este însoțită de înlocuirea permanentă a vechilor impresii cu altele noi. În legătură cu aceasta, nivelul redus al intelectului minorului face ca aceasta să se rețină, nu fapta în întregul ei, ci doar unele detalii și să confunde simple coincidențe exterioare cu legăturile interne, fapt ce determină obținerea unor declarații neconforme cu realitatea. Pregătind ascultarea învinuitului sau inculpatului minor, organul de urmărire penală trebuie să cunoască toate datele ce caracterizează psihologia și personalitatea minorului. Pe lângă activitățile pe care le desfășoară personal, ancheta socială constituie o bază temeinică pentru cunoașterea minorului.

Cunoscând pe minor organul de urmărire penală trebuie să stabilească motivele care ar putea determina un anumit comportament al acestuia în anchetă și să prevadă modalitățile de înlăturare a cauzelor ce ar împiedica obținerea unor declarații sincere cu privire la faptele săvârșite. Este deosebit de importantă stabilirea persoanelor ce se bucură de autoritate în fața minorului au influență asupra acestuia și a celor față de care este mai apropiat. În raport cu aceste date trebuie să se determine persoana cea mai indicată care să-l asiste în cursul ascultării.

Tot în cursul pregătirii trebuie să fie stabilite procedeele tactice de ascultare pentru a se asigura atmosfera propice destăinuirilor și obținerea unor declarații veridice și complete.

Datele despre minor nu numai că sunt folosite nemijlocit în cursul ascultării pentru a-l convinge să declare adevărul și a se verifica justețea celor afirmate, dar sunt absolut necesare întocmirii planului de ascultare, care trebuie să cuprindă în mod complet și obiectiv toate aspectele esențiale ale cauzei. Planul pregătit pentru o astfel de ascultare trebuie să prevadă întrebări prealabile referitoare la preocupările, înclinațiile și activitatea minorului, menite să realizeze legătura atât de necesară între anchetator și minorul ascultat. De altfel, și întrebările referitoare la problemele cauzei trebuie formulate în așa fel încât să nu impresioneze, să nu inhibe pe minor și să-l determine să adopte o atitudine refractară în cursul ascultării.

Locul ascultării învinuitului sau inculpatului minor este sediul organului de urmărire penală. În acest mod se arată minorului seriozitatea situației în care se află. Totodată, este determinat să renunțe la minciunile la care ar putea recurge în condițiile când ascultarea s-ar desfășura într-un cadru familial.

Atenție deosebită trebuie acordată modalității de chemare a minorului la organul de urmărire penală. Este necesar ca intervalul timp de la citare până la data fixată pentru prezentare în fața organului de urmărire penală să fie redus la minimum. Aceasta înlătură posibilitatea discuțiilor dintre minor și părinții acestuia, sau persoanele interesate în cauză, cu privire la motivul chemării și eventuale influențe care pot fi exercitate asupra sa. Metoda cea mai indicată pentru aducerea minorului la organul de urmărire penală în vederea ascultării este aceea a invitării printr-un curier ori printr-o telegramă adresată conducerii instituției de învățământ sau locul său de muncă.

Un aspect extrem de important prin consecințele sale, al pregătirii ascultării unui învinuit minor este soluționarea problemei chemării anumitor persoane pentru a fi de față la ascultare. După cum se cunoaște, tragerea la răspundere penală a unui minor până la 16 ani constituie o excepție de la regula generală, având un intelect mai slab dezvoltat, în conștiința acestor copii nu au pătruns în mod tainic o serie de noțiuni și de reprezentări importante. În ceea ce privește învinuiții minori între 16 și 18 ani, problema prezenței obligatorii la ascultarea acestora a unor terțe persoane în scopul de a ușura luarea contactului cu învinuitul, se rezolvă, de la caz la caz, în raport cu particularitățile cauzei.

Prezența terțelor persoane în scopul asigurării ascultării în mod obiectiv ți multilateral, precum și al fixării exacte a declarațiilor este necesară și în cazul minorilor între 16 și 18 ani. Particularitățile determinate de vârsta minorului, ca de exemplu lipsa experienței de viață, nepriceperea de a-și apăra interesele legale, existența unor factori întâmplători ce au determinat o anumită comportare a acestuia, încrederea față de un major și autoritatea de care continuă să se bucure acesta în ochii minorului, continuă să existe în cazul minorilor între 16 și 18 ani.

Așa cum s-a arătat, asistența juridică în cazul învinuiților sau inculpaților minori este obligatorie, scop în care, cu ocazia pregătirii ascultării, trebuie să fie avută în vedere asigurarea prezenței avocatului la efectuarea acestei activități. Participarea apărătorului la ascultarea minorului asigură în mod eficace apărarea intereselor învinuitului minor, în acest moment procesual. Acesta are posibilitatea să ajute la exercitarea drepturilor pe care legea le acordă celui ascultat. Prin întrebările pe care le adresează, apărătorul poate ajuta organul de urmărire penală să clarifice o serie de împrejurări favorabile învinuitului și totodată să-i atragă din timp atenția asupra eventualelor încălcări comise.

La ascultarea învinuitului sau inculpatului minor trebuie să se țină seama de :

vârstă

gradul de dezvoltare psihointelectuală

mediul în care a trăit

antecedentele penale și de comportament

împrejurările săvârșirii infracțiunii

comportarea după săvârșirea faptei

influențele exercitate asupra sa privind poziția ce trebuie să o aibă în anchetă, etc.

Atitudinea pe care o poate adopta învinuitul sau inculpatul minor la ascultare este determinată, în principal, de particularitățile sale psihologice, precum și de condițiile ce preced și însoțesc desfășurarea acestei activități.

Astfel unii minori apar timorați, puțin vorbăreți, greu de abordat. Această atitudine se poate datora faptului că înainte de a fi aduși la ascultare, au fost amenințați sau loviți de părinți ori au fost pregătiți de cei interesați să ascundă adevărul. Intimidarea, timorarea învinuitului sau inculpatului minor pot fi determinate, uneori, de uniforma anchetatorului, de tonul acestuia, de atmosfera în care se desfășoară ascultarea.

Aceste situații pot fi rezolvate prin apropierea de minor, cu ajutorul persoanelor în asistența cărora se desfășoară ascultarea, prin crearea atmosferei de încredere în organul de urmărire penală de natură a-l determina să facă declarații veridice și complete. Atitudinea de bravadă, obraznică, datorită mediului în care a trăit minorul poate fi înlăturată prin cunoașterea cauzelor ei, printr-o comportare calmă, atentă a organului de urmărire penală, prin apropierea de minor și explicarea situației lui și a implicațiilor poziției sale asupra corectei soluționări a cauzei.

Cu ocazia ascultării organul de urmărire penală trebuie să folosească un vocabular pe înțelesul minorului, să dea posibilitatea acestuia să expună faptele așa cum le-a săvârșit. În acest sens prezintă o deosebită importanță modul în care sunt făcute intervențiile anchetatorului pentru a nu sugestiona pe învinuitul sau inculpatul minor, știut fiind că pericolul obținerii unor declarații neconforme cu realitatea, pe această cale, este mai mare în cazul minorilor decât al adulților. La consemnarea declarațiilor trebuie să se aibă în vedere că faptele, împrejurările să fie redate în ordinea în care au fost relatate, să fie respectate expresiile folosite de către minor, nivelul de pregătire, lexicul acestuia să se regăsească în declarația sa, să fie menționate detaliile necesare verificării celor afirmate de către învinuit, persoanele ce pot confirma cele declarate. Declarația se va citi de către minor sau îi va fi citită de organul de urmărire penală după care se procedează la semnarea acesteia. Atunci când învinuitul sau inculpatul minor este asistat la ascultare de către persoanele prevăzute de lege, declarația va fi citită de către acestea cu voce tare pentru a fi auzită și înțeleasă de către minor, apoi va fi semnată, inclusiv de către apărător.

4.1. Tactica ascultării în faza adresării de întrebări

Conform prevederilor art. 72 C. pr. pen. după ce învinuitul sau inculpatul a făcut declarația, i se pot pune întrebări cu privire la fapta ce formează obiectul cauzei și la învinuirea ce i se aduce. El este întrebat cu privire la probele pe care înțelege să le propună, aspect de maximă importanță pe linia asigurării dreptului la apărare.

Tactica formulării de întrebări este în funcție de declarațiile făcute anterior de învinuit sau inculpat, de caracterul lor sincer și complet. În esență poziția unui învinuit sau inculpat cu privire la învinuirea adusă poate lua următoarele forme :

recunoașterea sinceră și completă

respingerea învinuirii și probarea netemeiniciei acesteia

disimularea adevărului, prin recunoașterea de fapte, unele cu caracter penal, însă minore, având sau nu legătură cu cauza

refuzul de a face declarații, respingerea învinuiților sau prezentarea de probe și alibiuri false

În situația primelor două variante, întrebările vor avea caracter de verificare, clarificare, eventual completare. Sunt rare împrejurările în care cel puțin, în ipoteza primelor declarații, să nu fie necesare întrebări. În ultimele două ipoteze se va pune accentul pe întrebări de completare și de detaliu, care vor servi atât la stabilirea integrală a adevărului cât și la dovedirea declarațiilor mincinoase.

La formularea întrebărilor vor fi avute în vedere atât problemele care erau prevăzute în planul de ascultare, cât și aspecte noi apărute în timpul audierii. Modalitatea tactică de adresare a întrebărilor este în funcție de poziția învinuitului sau inculpatului față de învinuirea adusă, de încercările de disimulare a adevărului și bineînțeles de structura sa psihică. Prin urmare în alegerea procedeelor de ascultare factorul de referință îl reprezintă poziția inculpatului sau învinuitului față de obiectul cauzei.

Procedeele tactice de ascultare a învinuitului sau inculpatului raportate la împrejurările menționate anterior pot fi următoarele :

tactica ascultării repetate, utilizată în cazul declarațiilor incomplete, contradictorii sau mincinoase

tactica ascultării încrucișate, având ca scop destrămarea sistemului de apărare a inculpatului, privită însă cu anumite rezerve, pentru că poate avea ca efect dezorientarea acestuia

tactica întâlnirilor surpriză folosită în momente psihice de mare tensiune, creată special pentru obținerea unor declarații sincere

tactica complexului de vinovăție, care dă rezultate bune la persoanele sensibile. Aceasta constă în alternarea unor întrebări neutre cu întrebări ce conțin cuvinte ,,afectogene”, referitoare la faptă, la rezultate la persoanele implicate

În aplicarea acestor procedee tactice curente se recurge și la îmbinarea lor cu alte elemente tactice constând în :

folosirea contradicțiilor din propriile declarații

prezentarea altor probe sau mijloace materiale de probă obținute în timpul cercetărilor, din care rezultă temeinicia învinuirii. Din acest punct de vedere, procedeele tactice se împart în două categorii :

1. Procedeul ascultării progresive, în care învinuitului sau inculpatului i se prezintă gradat datele sau probele privind învinuirea, începând cu cele despre care se știe că se află în posesia anchetatorului și terminând cu cele la care nu se așteaptă să se afle în posesia organului judiciar.

2. Procedeul ascultării frontale, constând în prezentarea încă din primul moment, pe neașteptate a probelor celor mai importante, din care rezultă cu claritate vinovăția celui ascultat.

În alegerea dintre cele două procedee, ca și a celorlalte metode tactice de ascultare, va fi avută în vedere poziția și personalitatea inculpatului sau învinuitului.

4.2. Consemnarea declarațiilor învinuitului sau inculpatului în procesul verbal

Consemnarea declarațiilor se face în condițiile prevăzute de art. 73 C. pr. pen. Declarația se consemnează în scris, după care este citită învinuitului sau inculpatului, iar dacă acesta cere, i se va da s-o citească. Când este de acord cu conținutul ei, o semnează pe fiecare pagină și la sfârșit.

Când învinuitul sau inculpatul nu poate să semneze sau refuză, se face mențiune despre aceasta în declarația scrisă. Declarația va fi semnată și de organul judiciar care a efectuat ascultarea, dacă învinuitul sau inculpatul revine asupra uneia din declarațiile sale, aceasta se consemnează și se semnează în condițiile arătate mai sus. Forma de redactare a declarațiilor trebuie să fie cât mai precisă și cât mai fidelă expunerii învinuitului, fără reformulări sau încercări de reformulare. Fidelitatea în consemnarea declarațiilor este cu atât mai necesară cu cât pot exista învinuiți care fac afirmații contradictorii, recunosc anumite fapte, sau oferă date despre alte persoane, fără a-și da seama imediat. În momentul în care li se citește declarația, sistează contradicțiile, ca și faptul că au implicat și alte persoane, refuzând semnarea, ori pur și simplu, negând că le-au făcut.

De aceea este indicat să se procedeze la consemnarea fiecărei afirmații, îndeosebi în ascultarea de lungă durată sau în cazurile cu învinuiți sau inculpați de rea credință.

4.3. Verificarea declarațiilor învinuitului sau inculpatului

Verificarea operativă și temeinică a declarațiilor învinuitului sau inculpatului prezintă importanță pentru a se stabili dacă cele relatate sunt veridice, a se cunoaște poziția pe care se situează făptuitorul la cercetări și a-l determina să facă declarații conforme cu realitatea. Declarațiile învinuitului sau inculpatului se verifică în primul rând prin compararea conținutului lor cu datele și probele verificate administrate anterior ascultării. Uneori, însă, asemenea date și probe lipsesc ori sunt insuficiente pentru a se putea aprecia dacă declarația este veridică și completă. De aceea, organul de urmărire penală trebuie să insiste asupra tuturor detaliilor, să solicite cât mai multe precizări pentru a obține amănuntele necesare verificării temeinice a declarațiilor.

Neverificarea explicațiilor date de învinuit sau inculpat în apărarea sa poate avea ca urmare efectuarea unor cercetări incomplete, subiective, rețineri sau arestări ilegale, achitări sau grave erori judiciare. Promptitudinea cu care sunt verificate afirmațiile învinuitului sau inculpatului mai ales a apărărilor și alibiurilor prezentate are importanță pentru poziția acestuia în timpul cercetărilor. Verificarea declarațiilor învinuitului sau inculpatului se realizează pe întreg parcursul cercetărilor prin efectuarea diverselor activități de urmărire penală, percheziții domiciliare, ridicări de obiecte și înscrisuri, ascultări de martori, confruntări, dispunerea unor constatări tehnico-științifice sau expertize, reconstituiri, etc.

Pe baza rezultatelor verificărilor, organul de urmărire penală este obligat să asculte din nou pe învinuit sau inculpat, mai ales atunci când declarațiile sale nu sunt confirmate. Analiza declarațiilor învinuitului sau inculpatului și confruntarea datelor rezultate din verificările efectuate cu probele existente în cauză permit organului de urmărire penală să-și formeze convingerea intimă asupra vinovăției ori nevinovăției acestuia.

În aprecierea valorii probante a declarațiilor învinuitului sau inculpatului, organul de urmărire penală nu trebuie să plece de la idei preconcepute, propuneri sau versiuni neverificate. El trebuie să dea dovadă de maximă obiectivitate, să aprecieze declarațiile numai în contextul celorlalte probe verificate, existente în cauză. Necesitatea aprecierii în acest mod a declarațiilor se explică, pe de o parte, prin faptul că, potrivit legii, probele nu au valoare prestabilită iar pe de altă parte prin faptul că recunoașterea învinuitului sau inculpatului, privită izolat, nu poate constitui temei pentru tragerea acestuia la răspundere penală.

4.4 Alte metode de înregistrare

Înregistrarea declarațiilor învinuitului sau inculpatului pe bandă magnetică sau videomagnetică se face potrivit regulilor procesual penale și cu aplicarea acelorași reguli tactice de ascultare, celui ascultat aducându-i-se la cunoștință că declarația va fi înregistrată. Modul de înregistrare este același ca și în cazul martorului, respectându-se aceleași reguli tehnico-tactice.

Avantajele prezentate la aceste înregistrări sunt evidente și numeroase, organul judiciar are posibilitatea să detecteze toate nuanțele din declarații, toate reacțiile unei persoane, pe care altfel le-ar scăpa sau nu le-ar consemna absolut exact.

La sfârșitul înregistrării banda magnetică este ascultată iar învinuitul sau inculpatul întrebat dacă imprimarea a fost făcută corect. Totodată se vor face mențiuni cu privire la ora la care s-a terminat ascultarea și condițiile tehnice de înregistrare. Banda este sigilată și semnată de organul judiciar și de învinuit sau inculpat. Despre înregistrare vor fi făcute mențiuni în declarația scrisă care rămâne principalul mijloc procedural de consemnare a rezultatelor ascultate potrivit legii.

4.5. Aspecte privind folosirea mijloacelor tehnico-științifice în depistarea comportamentului simulat

a)Indicatori psiho-fiziologici ai emoției; Noțiuni generale

Problematica tehnicii experimentale de detectare a comportamentului simulat, a minciunii, a fost tratată în câteva din lucrările românești de psihologie, inclusiv de psihologia judiciară precum și de unele de tehnică criminalistică.

Cercetările întreprinse în direcția detectării simulării s-au intensificat din anul 1900, specialiștii plecând de la faptul că stările de tensiune psihică, apărute în momente de sinceritate, determină o serie de modificări fiziologice. Unele din aceste modificări (răgușeală, crispare, congestionare, scăderea salivației, dereglarea ritmului respirației și a celui cardiac), pot fi sesizate direct de cel ce efectuează ascultarea, dacă are cunoștințe de psihologie, fiziologie și bineînțeles spirit de observație adecvat profesiunii.

Plecându-se de la manifestările specifice tensiunii politice, în literatura de specialitate s-a încercat chiar stabilirea unor reguli după care se poate detecta minciuna, vinovăția sau inocența:

răspunsul vinovatului este lent și ezitant, cel al inocentului spontan, detaliat, și, deseori indignat

vinovatul suportă mai greu privirea spre deosebire de inocent, care, însă, roșește mai ușor

inocentul dă mai greu explicații privind modul în care și-a petrecut timpul, spre deosebire de vinovat, care oferă imediat un excelent alibi

inocentul este consecvent în declarațiile pe care le face

Necesitățile practice evidente au condus la o serie de încercări de găsire a unor tehnici prin care să se detecteze cu precizie și obiectivitate principalele modificări cauzate de tensiunea psihică, modificări care nu pot fi depistate într-o singură observație vizuală, chiar de un anchetator avizat și cu experiență.

b)Indicatori fiziologici de identificare a emoției

Primul aparat specializat de detectare a minciunii (Lie-detector) a fost realizat în 1925 în S.U.A. de Larson, ulterior fiind concepute aparate tot mai performante. Aceste tehnici de investigare care detectează emoția, iar nu cauza acesteia, se bazează în esență pe următoarele elemente :

în momentul simulării, individul prezintă o serie de manifestări emoționale

persoana ascultată nu-și poate controla în întregime aceste manifestări emoționale

Indicatorii fiziologici care pot servi la depistarea tensiunii emoționale, folosiți de actualele tehnici de detectare a sincerității sau nesincerității sunt consecința unor procese fiziologice (cauze de tensiune psihică specifică) cum ar fi :

modificările activității cardio-vasculare

modificarea caracteristicilor normale de respirație

modificarea rezistenței electrice a pielii

modificarea caracteristicilor normale ale vocii

modificarea caracteristicilor scrierii. Un indicator al tensiunii psihice îl reprezintă activitatea electrică a scoarței cerebrale înregistrată prin intermediul electroencefalografului sub formă de electroencefalograme (EEG)

4.6. Mijloace tehnice de detectare a simulării

Cele mai importante mijloace tehnico-științifice de detectare a tensiunii emoționale folosite în diverse țări de organele de cercetare penală sunt :

– Poligraful – cunoscut și sub denumirea inexactă de ,,detector de minciuni”, este rezultatul experiențelor executate de către Larsen care a conceput un detector denumit ,,Keller Polygraph” și care a fost perfecționat după cel de-al doilea război mondial de către John Reid. În prezent el este aplicat frecvent în : Germania, Franța, Spania, S.U.A., etc.

Poligraful, folosit inclusiv în țara noastră, este un instrument care înregistrează sub forma grafică trei indicatori de bază și modificările tipice stărilor de stres psihologic.

tensiunea arterială și pulsul

dereglările respirației (două trasee)

rezistența electrodermică (R.E.D.)

Înregistrarea se face pe o bandă de hârtie specială prin intermediul unor pârghii prevăzute cu penițe, a căror acțiune se face electronic, penițe care descriu trasee specifice, din interpretarea cărora se poate deduce momentul de tensiune al persoanei ascultate. La aparatele mai noi se înregistrează și un al patrulea indicator, presiunea musculară exercitată de mâinile și picioarele celui ascultat care se modifică în momentul de stres-tensiune.

– Detectorul de stres emoțional în voce (P.S.E.), cunoscut și sub denumirea de ,,Dektor”, este mai recent, apariția lui fiind situată în perioada anilor 70 tot în S.U.A., folosindu-se împreună cu poligraful. Indicatorul fiziologic folosit pentru detectarea tensiunii psihice este macrotremurul vocii, determinat de stările neurovegetative specifice emoției.

– Detectorul de stres emoțional în scris este un dispozitiv anexă al poligrafului care înregistrează, tot sub formă grafică, modificările intervenite în scrisul unei persoane aflate într-o stare de tensiune psihică. Se înregistrează trei caracteristici ale scrierii : tipul de latență, durata scrierii răspunsului și presiunea scrierii

4.7. Aprecieri privind valoarea probantă a rezultatelor obținute cu tehnicile de detectare a comportamentului simulat

În legătură cu valoarea probantă a concluziilor desprinse în urma testării cu ajutorul tehnicilor de tip poligraf s-a scris foarte mult în literatura de specialitate din străinătate, păreri menționate și în lucrări de specialitate din țara noastră.

De subliniat este faptul că ele vizează, în cea mai mare parte numai metodele tehnice de detectare a nesincerității, nu și alte mijloace de obținere a recunoașterii, experimentate în țările occidentale, care reprezintă o încălcare a regulilor deontologice ale profesiunii de jurist, din partea celor chemați să stabilească adevărul.

Sunt socotite inadmisibile din punct de vedere juridic și etic mijloace de genul hipnozei, electroșocului, sau narco-analizei.

4.8. Din perspectivă psihologică și procesual penală

a)Din perspectivă psihologică

Din punct de vedere psihologic, se apreciază că actualele înregistrări poligrafice sunt relativ imperfecte, indicatorii utilizați în direcția necesității fiind dependenți de manifestările emotive, de forma în care se manifestă simularea și de calea periferică a evidențierii ei. Există, spre exemplu, câțiva factori de natură să influențeze negativ determinarea simulării (factori frenatori) care nu trebuie confundați cu încercările de inducere în eroare a poligrafului, ele putând apărea și la persoane sincere și inocente. Printre principalii factori frenatori se numără :

nervozitatea excesivă, determinată de frica de a nu fi bănuit pe nedrept

stări fiziologice proaste (infecții, dereglări respiratorii)

deficiențe psihice (debilitate mintală, nevroze, psihoze)

insensibilitatea emotivă

b)Din perspectivă procesual penală

Din punct de vedere legal, raportându-ne la prevederile Codului de procedură penală al României, trebuie subliniat că mijloace de probă admise în legislația noastră sunt prevăzute limitativ în dispozițiile art. 64 C.pr.pen., declarațiile învinuitului sau inculpatului, părți responsabile civilmente, declarațiile martorilor, înscrisurile, mijloacele materiale de probă, constatări tehnico-științifice, constatările medico-legale și expertizele.

Testarea sincerității cu ajutorul tehnicilor de tip poligraf nu fac parte din mijloacele de probă, după cum nu se înscrie nici printre modalitățile de ascultare a învinuitului sau inculpatului prevăzute în articolele 69-72 C.pr.pen.

Detectarea nesincerității reprezintă o constatare tehnico-științifică, efectuată de specialiștii organelor de cercetare penală.

Constatarea tehnico-științifică reprezintă o examinare tehnică determinată de necesitatea lămuririi urgente a unor fapte sau împrejurări ale cauzei, atunci când există pericolul de pierdere a unor mijloace materiale de probă sau de schimbare a unor situații de fapt. Această constatare tehnico-științifică se efectuează asupra materialelor și datelor puse la dispoziție sau indicate de către organul judiciar.

Este pozitiv faptul că învinuitul are dreptul să accepte sau nu examinarea la poligraf. Dar în cazul unui refuz, acesta nu echivalează cu un indiciu de vinovăție care poate fi exploatat în cursul anchetei, aspect care echivalează cu un evident factor de constrângere, de obligație la probarea vinovăției.

Rezerva cu privire la încadrarea tehnicilor de detectare a emoției considerată tipică pentru un comportament simulat, în categoria mijloacelor de probă și folosirea lor ca atare, este determinată de faptul că legea nu le prevede, pe de o parte, iar pe de altă parte, dă posibilitatea producerii unor erori care chiar în număr redus, pot prejudicia grav valori sociale deosebite. Tehnicile de detectare permit stabilirea gradului de emoție la aplicarea unui stimul afectogen, nu a cauzei acesteia, stare de tensiune psihică fiind doar un indiciu al probabilei nesincerități.

Considerațiile privitoare la impactul testării poligraf pot fi considerate oportune și datorită faptului că, în prezent, s-a formulat și opinia potrivit căreia prin caracterul său introspectiv, metoda testării determinarea recunoașterii verificabile, asigurând mărturisirii o reală forță probatorie.

Prin aceasta s-ar deschide o cale mai eficientă spre probele cauzei penale, îndeosebi cele materiale, iar informațiile obținute prin investigația poligraf, printr-o conversie specifică, transformându-se în mijloace de probă. Cu alte cuvinte în termeni procesuali penali, metoda ca atare ar putea deveni un mijloc de probă, iar bioinformațiile probă, rămânând ca legiuitorul să prevadă expres această posibilitate, iar practica judiciară să-i consolideze valabilitatea științifică, deja recunoscută în anumite limite.

Bibliografie

Ghe. Vintilă, Criminalistică, Ed. Themis, 2001

A. Ciopraga, Criminalistică. Elemente de tactică criminalistică, Universitatea A.I.Cuza Iași, Facultatea de Drept, 1986

Constantin Aionițoaie, Tudorel Butoi, Eugen Pălăceanu, I. E. Sandu, Vasile Bercheșan, I. Marcu, Constantin Pletea, Em. Stancu, Tratat de tactică criminalistică, Ed. Carpați, Craiova, 1992

Em. Stancu, Criminalistică, Ed. Actami, București, 1997, vol. II

N. Volonciu, Tratat de dr. Proc. Pen, Ed. Meteor, București, 1992

Ghe. Teodoru, Lucia Moldovan, Dr. Procesual penal

I. Mircea, Criminalistică – Ed. a II-a, Ed. Chemara, Iași, 1994

V. Dongoroz, Explicații teoretice ale codului de procedură penală român, Ed. Academiei Române, 1975

C. Bulai, Drept penal român – partea generală, T.U.B., 1993

C. Mitrache, Dr. Penal – partea generală, T.U.B., 1993

T. Bogdan, I. Santea, R. Drăgan-Cornianu, Comportamentul uman în procesul judiciar, Ed. Ministerului de Interne, București, 1983

T. Bogdan, Probleme de psihologie judiciară, Ed. Științifică București, 1973

C. Aionițoaie, Curs de tactică criminalistică – vol. I și II

C. Nicola, Unele elemente de psihologie judiciară, București, 1979

A. Athanasiu, Gest și personalitate, Ed. Științifică, București, 1977

Al. Roșca, Metodologie și tehnici experimentale în psihologie, Ed. Științifică, București, 1982

M. Mitricev, Criminalistica. Direcția generală a miliției, 1953

P. Popescu Neveanu, Psihologia generală, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1971

N. Dan, Posibilitatea folosirii magnetofonului în practica de anchetă penală în revista Probleme de medicină și criminalistică, nr. 3-1965

A. Ioan Nichifor, Tratat de criminalistică, Ed. Ministerului de Interne, București, 1979

D. P. Kimble, Psycological Psychology, Addison Westel Publishing Comp., Maasachoselles, 1964

I. Neagu, Dr. Procesual penal, București, 1994

Codul de Procedură Penală al României, Ed. 2004

Constituția României