Actiunea Penala In Cadrul Procesului Penal
CUPRINS
Capitolul I
Considerații generale privind acțiunile exercitate în cadrul
procesului penal
1. Procesul penal-cadru de înfăptuire a justiției………………………………….6
2. Acțiunea în justiție……………………………………………………………………..7
2.1. Concept……………………………………………………………………………..8
3. Acțiunile exercitabile în procesul penal……………………………………….10
Capitolul II
Principalele coordonate ale conceptului de acțiune penală
1. Acțiunea penală………………………………………………………………………11
1.1. Noțiune……………………………………………………………………………11
1.2. Teoriile asupra naturii dreptului și acțiunii, asupra legăturii dintre
ele și asupra unicității sau pluralității de acțiuni penale…………13
1.3. Temeiul acțiunii penale……………………………………………………..15
1.4. Obiectul acțiunii penale……………………………………………………..16
1.5. Subiecții acțiunii penale…………………………………………………………………….18
Clasificare……………………………………………………………………18
1.6. Caracteristicile acțiunii penale…………………………………………..24
2. Raportul dintre acțiunea penală și procesul penal………………………….29
Capitolul III
Considerații privind etapele desfășurării acțiunii penale
1.Punerea în mișcare a acțiunii penale………………………………………….31
1.1. Moduri de sesizare…………………………………………………………31
1.2. Condiții necesare pentru exercitarea acțiunii penale…………..32
1.3. Momentul și actul prin care se pune în mișcare acțiunea
penală………………………………………………………………………….34
2.Procedura punerii în mișcare a acțiunii penale………………………….36
3. Exercitarea acțiunii penale…………………………………………………….38
4. Stingerea acțiunii penale……………………………………………………….40
4.1. Modalități de stingere a acțiunii penale……………………………40
4.2. Aspecte procesuale ale stingerii acțiunii penale………………..41
Aspecte procesuale privind stingerea acțiunii penale înainte de a se naște……………………………………………………………..42
Aspecte procesuale privind stingerea acțiunii penale în faza de urmărire penală…………………………………………………….42
Aspecte procesuale privind stingerea acțiunii penale în faza de judecată……………………………………………………………….45
Aspecte procesuale privind continuarea procesului penal după stingerea acțiunii penale……………………………………..46
4.3. Efectele hotărârilor prin care se stinge acțiunea penală……..46
A. Autoritatea hotărârilor penale în fața instanțelor civile…47
B. Autoritatea hotărârilor civile în penal…………………………48
Capitolul IV
Considerații de doctrină și practică judiciară privind cazurile care lipsesc
acțiunea penală de temei sau de obiect.
Cauze care lipsesc acțiunea penală de temei………………………….49
1.1. Fapta nu există – art.10 lit.a)…………………………………………49
1.2. Fapta nu este prevăzută de legea penală – art.10 lit.b)………50
1.3. Fapta nu prezintă gradul de pericol social al unei infracțiuni –
art.10 lit.b¹)…………………………………………………………………52
1.4. Fapta nu a fost săvârșită de învinuit sau de inculpat – art.10
lit.c)…………………………………………………………………………..53
1.5. Faptei îi lipsește vreunul dintre elementele constitutive ale
infracțiunii – art.10 lit.d)……………………………………………….54
1.6. Există vreuna din cauzele care înlătură caracterul penal al
faptei – art.10 lit.e)……………………………………………………….56
2. Cauze care lipsesc acțiunea penală de obiect………………………….64
2.1. Lipsește plângerea prealabilă a persoanei vătămate,
autorizarea sau sesizarea organului competent ori altă
condiție prevăzută de lege, necesară pentru punerea în
mișcare a acțiunii penale – art.10 lit.f)……………………………64
2.2. A intervenit amnistia sau prescripția ori decesul făptuitorului
– art.10 lit.g)………………………………………………………………68
2.3. A fost retrasă plângerea prealabilă ori părțile s-au împăcat –
art.10 lit.h)……………………………………………………………….74
2.4. S-a dispus înlocuirea răspunderii penale – art.10 lit.i)……76
2.5. Există o cauză de nepedepsire prevăzută de lege – art.10
lit.i¹)………………………………………………………………………..77
2.6. Există autoritate de lucru judecat – art.10 lit.j)………………78
Capitolul V
Concluzii……………………………………………………………………………………….81
LISTĂ DE ABREVIERI
alin. = alineat
art. = articol
C.A. = Curtea de Apel
C.D. = Culegere de decizii ale Tribunalului Suprem
C.p.j. = Culegere de practică judiciară
C.p.p. = Cod procedură penală
C.pen. = Cod penal
C.S.J. = Curtea Supremă de Justiție
D. = Revista „Dreptul”
dec. = decizie
dec. î. = decizie de îndrumare
I.C.C.J. = Înalta Curte de Casație și Justiție
J.N. = Revista „Justiția Nouă”
R.R.D. = Revista „Revista Română de Drept”
R.D.P. = Revista „Revista de Drept Penal”
s.p. = secția penală
T.j. = Tribunalul județean
T.M.B. = Tribunalul Municipiului București
T.S. = Tribunalul Suprem
CAPITOLUL I
Considerații generale privind acțiunile exercitabile în
procesul penal
Procesul penal – cadru de înfăptuire a justiției
De-a lungul istoriei, societatea s-a confruntat cu numeroase încălcări ale ordinii de drept, încălcări denumite ulterior infracțiuni, adică fapte săvârșite de anumiți indivizi prin care se aduce atingere valorilor sociale. Înfăptuirea justiției s-a realizat astfel prin tragerea la răspundere a celor ce s-au făcut vinovați de săvârșirea de infracțiuni.
Sancțiunile aplicabile acestor indivizi care au încălcat normele juridice au îmbrăcat de-a lungul timpului forme multiple, evoluând de la aplicarea legii talionului la aplicarea pedepsei capitale, ajungând ca în final să se impună un sistem sancționator conform cu principiile de drept. Dar sancțiunile nu se aplică automat, între săvârșirea faptei și aplicarea unei sancțiunu înscriindu-se ca etapă intermediară procesul penal, conform principiului nulla poena sine judicio .
Astfel procesul penal s-a înfățișat ca un cadru juridico-organizatoric de înfăptuire a justiției și de reintegrare a ordinii de drept prin mijloace de drept penal. Procesul penal este privit ca o garanție a respectării dreptului la apărare a oricărei persoane, în sensul că nimeni care nu este vinovat de săvârșirea vreunei infracțiuni nu poate fi tras la răspundere penală. Anumite organe ale statului, numite organe judiciare, sunt chemate să îndeplinească sarcinile înfăptuirii justiției, pentru descoperirea în timp util și în mod complet a infracțiunilor și a autorilor acestora.
2. Acțiunea în justiție
2.1.Concept
Titularii valorilor sociale ocrotite de lege au dreptul să pretindă respectarea acestor valori de către toți ceilalți membri ai sociatății, iar în caz de încălcare a acestora, fiecare are dreptul de a apela la justiție pentru ca organele competente să restabilească ordinea de drept încălcată.
Prin recurgerea la justiție, raportul de drept substanțial apărut ca urmare a încălcării normei de drept se va transforma într-unul de drept procesual, în cadrul căruia acțiunea judiciară apare ca mijloc legal prin intermediul căruia conflictul de drept născut prin încălcarea anumitor norme legale este dedus organelor judiciare în vederea soluționării sale.
Într-o altă opinie, se numește acțiune judiciară mijlocul (instrumentul juridic) prin care o persoană este trasă la răspundere în fața organelor judiciare pentru a fi obligată să suporte constrângerea de stat corespunzătoare normei de drept încălcate.
O opinie mai veche definea acțiunea judiciară ca sancțiunea dreptului, adică mijlocul dat de lege celor care violează dreptul.
Acțiunea judiciară este privită și ca expresiunea unei împuterniciri legale (o potestas agendi), decurgând din orice normă juridică substanțială, în temeiul căreia se poate aduce inaintea judecații conflictul de drept născut din încălcarea normei respective. Acțiunea este un mijloc creat de lege și exercitat în conformitate cu legea.
Alții o consideră o condiție fără de care o instanță nu-și poate exercita atribuțiile jurisdicționale.
3. Acțiunile exercitabile în procesul penal
În cadrul procesului penal se pot exercita două tipuri de acțiuni, anume: acțiunea penală și acțiunea civilă.
Obiectul celor două acțiuni este diferit, cu toate că temeiul juridic al declanșării lor este același; astfel, în timp ce acțiunea penală are drept scop tragerea la răspundere penală a celor ce se fac vinovați de săvârșirea unor infractiuni, acțiunea civilă urmăreste tragerea la răspundere civilă a inculpatului și a părții responsabile civilmente.
Temeiul juridic al celor două acțiuni este fapta ilicită săvârșită de inculpat, care a avut urmări prevăzute atât de legea penală cât și de cea civilă. Acțiunea penală poate fi exercitată doar în cadrul procesului penal, astfel că legiuitorul român a prevăzut posibilitatea exercitării acțiunii civile alături de acțiunea penală în cadrul aceluiași proces; nu este însă obligatoriu ca cele două acțiuni să fie exercitate împreună, existând în paralel și varianta exercitării acțiunii civile separat de cea penală într-un proces civil de sine stătăror.
Exercitarea celor două acțiuni în cadrul procesului penal prezintă avantaje pentru toți cei implicați în solutionarea sa; se economisește timp, se înlătură posibilitatea pronunțării unor soluții contradictorii, se evită cheltuielile suplimentare care ar fi generate de soluționarea a două procese cu privire la aceeași persoană și aceeași faptă, iar inculpatul își poate concentra apărarea în acelasi timp și cu aceleași cheltuieli împotriva celor două acțiuni exercitate împotriva sa.
În situația în care cele două acțiuni sunt exercitate împreună în procesul penal, acțiunea penală constituie principalul, iar acțiunea civilă, care i se alătură, constituie accesoriul. În asemenea cazuri procesul penal se compune din două laturi – latura penală, în care se exercită acțiunea penală, și latura civilă, în care se exercită actiunea te de lucru judecat – art.10 lit.j)………………78
Capitolul V
Concluzii……………………………………………………………………………………….81
LISTĂ DE ABREVIERI
alin. = alineat
art. = articol
C.A. = Curtea de Apel
C.D. = Culegere de decizii ale Tribunalului Suprem
C.p.j. = Culegere de practică judiciară
C.p.p. = Cod procedură penală
C.pen. = Cod penal
C.S.J. = Curtea Supremă de Justiție
D. = Revista „Dreptul”
dec. = decizie
dec. î. = decizie de îndrumare
I.C.C.J. = Înalta Curte de Casație și Justiție
J.N. = Revista „Justiția Nouă”
R.R.D. = Revista „Revista Română de Drept”
R.D.P. = Revista „Revista de Drept Penal”
s.p. = secția penală
T.j. = Tribunalul județean
T.M.B. = Tribunalul Municipiului București
T.S. = Tribunalul Suprem
CAPITOLUL I
Considerații generale privind acțiunile exercitabile în
procesul penal
Procesul penal – cadru de înfăptuire a justiției
De-a lungul istoriei, societatea s-a confruntat cu numeroase încălcări ale ordinii de drept, încălcări denumite ulterior infracțiuni, adică fapte săvârșite de anumiți indivizi prin care se aduce atingere valorilor sociale. Înfăptuirea justiției s-a realizat astfel prin tragerea la răspundere a celor ce s-au făcut vinovați de săvârșirea de infracțiuni.
Sancțiunile aplicabile acestor indivizi care au încălcat normele juridice au îmbrăcat de-a lungul timpului forme multiple, evoluând de la aplicarea legii talionului la aplicarea pedepsei capitale, ajungând ca în final să se impună un sistem sancționator conform cu principiile de drept. Dar sancțiunile nu se aplică automat, între săvârșirea faptei și aplicarea unei sancțiunu înscriindu-se ca etapă intermediară procesul penal, conform principiului nulla poena sine judicio .
Astfel procesul penal s-a înfățișat ca un cadru juridico-organizatoric de înfăptuire a justiției și de reintegrare a ordinii de drept prin mijloace de drept penal. Procesul penal este privit ca o garanție a respectării dreptului la apărare a oricărei persoane, în sensul că nimeni care nu este vinovat de săvârșirea vreunei infracțiuni nu poate fi tras la răspundere penală. Anumite organe ale statului, numite organe judiciare, sunt chemate să îndeplinească sarcinile înfăptuirii justiției, pentru descoperirea în timp util și în mod complet a infracțiunilor și a autorilor acestora.
2. Acțiunea în justiție
2.1.Concept
Titularii valorilor sociale ocrotite de lege au dreptul să pretindă respectarea acestor valori de către toți ceilalți membri ai sociatății, iar în caz de încălcare a acestora, fiecare are dreptul de a apela la justiție pentru ca organele competente să restabilească ordinea de drept încălcată.
Prin recurgerea la justiție, raportul de drept substanțial apărut ca urmare a încălcării normei de drept se va transforma într-unul de drept procesual, în cadrul căruia acțiunea judiciară apare ca mijloc legal prin intermediul căruia conflictul de drept născut prin încălcarea anumitor norme legale este dedus organelor judiciare în vederea soluționării sale.
Într-o altă opinie, se numește acțiune judiciară mijlocul (instrumentul juridic) prin care o persoană este trasă la răspundere în fața organelor judiciare pentru a fi obligată să suporte constrângerea de stat corespunzătoare normei de drept încălcate.
O opinie mai veche definea acțiunea judiciară ca sancțiunea dreptului, adică mijlocul dat de lege celor care violează dreptul.
Acțiunea judiciară este privită și ca expresiunea unei împuterniciri legale (o potestas agendi), decurgând din orice normă juridică substanțială, în temeiul căreia se poate aduce inaintea judecații conflictul de drept născut din încălcarea normei respective. Acțiunea este un mijloc creat de lege și exercitat în conformitate cu legea.
Alții o consideră o condiție fără de care o instanță nu-și poate exercita atribuțiile jurisdicționale.
3. Acțiunile exercitabile în procesul penal
În cadrul procesului penal se pot exercita două tipuri de acțiuni, anume: acțiunea penală și acțiunea civilă.
Obiectul celor două acțiuni este diferit, cu toate că temeiul juridic al declanșării lor este același; astfel, în timp ce acțiunea penală are drept scop tragerea la răspundere penală a celor ce se fac vinovați de săvârșirea unor infractiuni, acțiunea civilă urmăreste tragerea la răspundere civilă a inculpatului și a părții responsabile civilmente.
Temeiul juridic al celor două acțiuni este fapta ilicită săvârșită de inculpat, care a avut urmări prevăzute atât de legea penală cât și de cea civilă. Acțiunea penală poate fi exercitată doar în cadrul procesului penal, astfel că legiuitorul român a prevăzut posibilitatea exercitării acțiunii civile alături de acțiunea penală în cadrul aceluiași proces; nu este însă obligatoriu ca cele două acțiuni să fie exercitate împreună, existând în paralel și varianta exercitării acțiunii civile separat de cea penală într-un proces civil de sine stătăror.
Exercitarea celor două acțiuni în cadrul procesului penal prezintă avantaje pentru toți cei implicați în solutionarea sa; se economisește timp, se înlătură posibilitatea pronunțării unor soluții contradictorii, se evită cheltuielile suplimentare care ar fi generate de soluționarea a două procese cu privire la aceeași persoană și aceeași faptă, iar inculpatul își poate concentra apărarea în acelasi timp și cu aceleași cheltuieli împotriva celor două acțiuni exercitate împotriva sa.
În situația în care cele două acțiuni sunt exercitate împreună în procesul penal, acțiunea penală constituie principalul, iar acțiunea civilă, care i se alătură, constituie accesoriul. În asemenea cazuri procesul penal se compune din două laturi – latura penală, în care se exercită acțiunea penală, și latura civilă, în care se exercită actiunea civilă. Pot exista situații în care răspunderea penală să fie înlăturată, caz în care latura penală a procesului se stinge, însă nu în toate situațiile de acest gen se stinge și latura civilă, procesul penal putând continua numai pe latură civilă.
Obiectul diferit al celor două acțiuni determină trăsăturile distincte pe care le are fiecare dintre ele.
Dreptul de a trage la răspundere penală aparține statului și exercitarea acestuia se face de către organele specializate expres desemnate în acest sens, ele având obligația de a exercita acțiunea penală din oficiu (doar în anumite cazuri exercitarea acțiunii penale este lăsată la îndemăna persoanei vătămate sau a unor organe speciale); dreptul de a trege la răspundere civilă aparține persoanei vătămate sau reprezentantului său, iar exercitarea acțiunii civile este facultativă și la cerere (există însă căteva situații în care se exercită din oficiu – art. 17 C.p.p.).
În timp ce răspunderea penală este personală, răspunderea civilă este patrimonială, acest caracter imprimându-se și acțiunilor respective. Astfel, acțiunea penală ca acțiune personală, poate fi îndreptată numai împotriva persoanelor care au săvârșit infracțiunea ca autor, complice, instigator; acțiunea civilă, ca acțiune patrimonială, poate fi îndreptată nu numai împotriva persoanei care a produs paguba prin fapta sa, ci și împotriva persoanei responsabile civilmente și a moștenitorilor lor.
O altă deasebire între cele două acțiuni o reprezintă faptul că în timp ce acțiunea penală este indivizibilă, toți participanții la infracțiune urmând a fi trași la răspundere penală, acțiunea civilă este divizibilă, putând fi îndreptată împotriva tuturor celor care răspund din punct de vedere civil sau numai împotriva unora dintre aceștia. Acțiunea penală este indisponibilă, adică din momentul în care a fost exercitată nu se mai poate renunța la tregerea la răspundere penală a infractorilor (doar partea vătămată poate renunța la exercitarea acțiunii penale prin retragerea plângerii prealabile, sau prin împăcare, în situațiile permise de lege); acțiunea civilă este disponibilă, persoana vătămată având posiblitatea să o exercite sau nu, iar în cazul în care a ales să o exercite poate renunța ulterior la exercițiul ei.
CAPITOLUL II
Principalele coordonate ale conceptului de acțiune penală
1. Acțiunea penală
1.1. Noțiune
Încălcarea unei norme juridice penale dă naștere unui raport juridic de drept substanțial între stat și infractor, în baza căruia statul are dreptul să tragă la răspundere penală pe infractor, iar acesta are obligația de a suporta toate consecinele ce decurg din sancțiunea aplicabilă. Statul își exercită acest drept prin intermediul organelor sale competente, în fața cărora raportul de drept substanțial este dedus spre soluționare. Este necesară recurgerea la justiție, deoarece normele de drept penal nu se aplică automat, ci după anumite forme procedurale. Insrumentul juridic prin intermediul căruia se aduce în fața organelor judiciare raportul conflictual de drept penal în vederea dinamizării procesului penal și a realizării scopului său îl constituie acțiunea penală.
Acțiunea penală are caracterul de instituție de bază în reglementarea procesului penal, fiind instrumentul juridic care determină începerea, desfășurarea și finalizarea acestuia. S-a subliniat în literatura de specialitate că acțiunea penală nu se naște din săvârșirea infracțiunii ci ea se naște din norma juridică prin care o anumită faptă este considerată infracțiune, ceea ce se naște din infracțiune este doar posibilitatea folosirii ei pentru restabilirea ordinii de drept încălcate.
Toate definițiile date în literatura de specialitate, deși numeroase, pun în evidență prefigurarea obiectului acțiunii penale, obiect determinat expres de lege. În acest sens, actiunea penală este discutată sub două aspecte: unul de ordin substanțial (material), privind sursa juridică a acestei acțiuni, iar altul de ordin procesual, privind dinamizarea procesului penal.
Din punct de vedere substanțial, acțiunea penală este expresia dreptului de a trage la răspundere, în fața organelor judiciare, pe făptuitorul unei infracțiuni, sau, altfel spus, dreptul pe care unul din subiecții raportului juridic îl are de a impune celuilalt subiect respectarea dreptului încălcat. Acțiunea penală este legal instituită prin orice dispoziție de lege care incriminează o faptă socialmente periculoasă, întrucât trinomul: precept, sancțiune și acțiune constituie esența acestor dispoziții. Norma de drept penal incriminatoare constituie deci sursa și temeiul juridic al acțiunii penale. Aceasta, exitentă virtual în norma incriminatoare devine un instrument concret, pasibil de a fi efectiv folosit, în momentul încălcării legii prin săvârșirea faptei incriminate – care constituie deci temeiul de fapt al actiunii penale.
Din punct de vedere procesual, acțiunea penală constituie instrumentul juridic prin care raportul conflictual născut din săvârșirea faptei incriminate poate fi dedus în fața organelor competente, în vederea realizării scopului legii penale. Prin folosirea acțiunii penale în raport cu fapta comisă (in rem) se începe desfășurarea procesului penal, iar prin folosirea acțiunii penale împotriva făptuitorului (in personam) se realizează tragerea la răspundere penală a acestuia în cadrul procesului penal început. Deosebirea dintre cele două aspecte explică de ce poate să existe dreptul la acțiune în sens material fără a se putea pune în mișcare acțiunea penală în sens procesual (nu sunt îndeplinite condițiile impuse de normele dreptului procesual).
Acțiunea penală prezinta importanță și sub aspectul determinării poziției procesuale a făptuitorului. Până la momentul punerii în mișcare a acțiunii penale vorbim de învinuit, iar ulterior acestui moment făptuitorul devine inculpat, acțiunea penală declanșată împotriva sa transformându-l în subiect de drepturi procesuale în proces.
2.2. Teoriile asupra naturii dreptului și acțiunii, asupra legăturii dintre
ele și asupra unicității sau pluralității de acțiuni penale
După cum reiese din cele prezentate mai sus, prin acțiunea penală se valorifică dreptul de a pedepsi sau dreptul de a aplica sancțiunile penale. Acțiunea penală sau dreptul la acțiune penală sunt instituții procedurale, iar dreptul de a pedepsi (sau de a aplica sancțiunile penale) este un drept material sau substanțial, așa cum rezultă din concepția dominantă din penal. Asupra naturii dreptului (care se protejează sau valorifică prin acțiune) și a acțiunii, precum și asupra legăturii dintre drept și acțiune, există controversă în domeniul civilistic, controversă preluată ulterior și in penal, care apără teoria civilistă potrivit cu care dreptul la acțiune este un drept material sau substanțial, sau acțiunea se confundă cu dreptul substanțial.
În lumina teoriei substanțialiste acțiunea se confundă cu dreptul substanțial
sau material; din infracțiune derivă dreptul de pedepsire și dreptul de despăgubire civilă, care se concretizează în dreptul la acțiune. Dupa o teorie, dreptul la acțiune este inerent dreptului substanțial, în care se incorporează acțiunea prin care se valorifică. Dupa altă teorie, acțiunea este un moment, element sau reflex al dreptului material. Acestor teorii li se opune faptul că acțiunea învestește valabil pe judecător cu conflictul, și în cazul când dreptul material de pedepsire nu subzistă numai cât titularul acțiunii are convingerea existenței raportului material dedus.
În literatura de specialitate teoriile civiliste privitoare la natura juridică a acțiunii au fost rezumate la două fundamentale: teoria tradițională și cea modernă. Conform primei teorii, dreptul la acțiune este inerent și legat de dreptul substanțial, care se valorifică prin acțiune. Teoria modernă susține că acțiunea penală este un drept autonom, distinct de dreptul substanțial care este dedus prin acțiune. Au fost formulate și opinii contrare primei teorii (care confundă dreptul cu acțiunea), întrucât se consideră că "starea unei persoane și acțiunile ce o protejează nu se confundă", astfel că dreptul este distinct de acțiune. În penal se impune teoria autonomiei; se consideră că dreptul la acțiune este un drept autonom sau, cel puțin, distinct de dreptul subiectiv de a pedepsi, care aparține statului. Aceasta teorie este împărtășită și de doctrina procesual penală, motivându-se că dreptul de a pedepsi sau dreptul de a aplica sancțiunile penale este un drept substanțial, pe cand acțiunea sau dreptul la acțiune este un drept procedural. Cu toate că între dreptul substanțial și acțiune exista o strânsa legatură, cele două nu pot fi confundate. Într-adevar, acțiunea penală presupune dreptul substanțial, sau infracțiunea, iar, ca drept virtual, acțiunea penală derivă din edictarea normei de incriminare și devine exercitabilă din momentul săvârșirii infracțiunii, dar asta nu înseamnă că acțiunea și dreptul la acțiune sunt unul și același lucru.
O altă controversă s-a născut în legatură cu întrebarea dacă acțiunea penală este un drept potestativ sau o obligație. Opiniile sunt împărțite, existând atât adepți ai teoriei conform căreia acțiunea penală ar fi o simplă facultate, pe care titularul său o poate exercita, fără a fi neaparat obligat să uzeze de ea, cât și adepți ai teoriei potrivit cu care acțiunea penală ar fi nu numai un drept, ci și o obligație ce cade în sarcina statului. În susținerea celei de-a doua teorii a fost formulată și teza care relevă faptul că teoria dreptului potestativ este proprie dreptului procesual civil și nu poate fi transportată în procesul penal; autonomia acțiunii penale nu este un argument pentru cei care susțin teza dreptului potestativ; acțiunea penală nu este îndreptată împotriva unui adversar în sensul din civil – inculpatul în procesul penal nu rămâne pasiv pe toata durata desfășurării procesului, adeseori el fiind supus să îndeplineasca anumite obligatii și să se supună unor acte coercitive.
Discuții a stârnit și chestiunea dacă există o unică acțiune penală sau mai multe. S-au conturat din nou două opinii majoritare, prima susținând teoria unității acțiunii penale, iar a doua teoria pluralității acțiunilor penale. Prima teorie demonstrează că acțiunea penală este unică, unitară, aceeași pentru toate infracțiunile; teoria pluralității, imprumutată din civil, arată că sunt mai multe feluri de acțiuni penale pentru diferite infracțiuni sau pentru diferite sancțiuni penale. Științific, prima teorie este întemeiată, deoarece – cu toate că fiecare infracțiune săvârșită dă naștere unei acțiuni penale proprii, iar conflictul diferă de dreptul penal substanțial – structura și scopul acțiunii penale rămân aceleași, indiferent de tipul infracțiunii săvârșite. S-ar putea face o distincție între acțiunile penale în funcție de sancțiunile aplicate; folosind acest criteriu, s-ar putea delimita acțiunea penală propriu-zisă, care tinde la aplicarea pedepselor, de acțiunea penală preventivă, care tinde la aplicarea măsurilor de siguranță post-delictuale, și de acțiunea penală de pură ocrotire, care îi privește pe minorii nedelincvenți, dar în pericol moral.
1.3. Temeiul acțiunii penale
Sursa acțiunii penale trebuie căutată în norma de drept penal, deoarece, așa cum l-am citat pe profesorul Dongoroz, dreptul la acțiune există în mod virtual, din momentul edictării sale. Violarea normei penale face ca dreptul la acțiune existent virtual să devină real, exercitabil. Din nici o altă normă de drept nu poate rezulta dreptul la acțiune penală. Astfel, în conformitate cu majoritatea opiniilor doctrinare citate mai sus: sub aspect substanțial, temeiul juridic al acțiunii penale este norma penală, iar temeiul de fapt este fapte săvârșită; sub aspect procesual, temeiul legal al acțiunii penale îl constituie existența unei acțiuni penale devenită exercitabilă, iar temeiul de fapt constă în efectiva folosire a acțiunii de tragere la răspundere penală a făptuitorului.
1.4. Obiectul acțiunii penale
Pentru a înțelege care este obiectul acțiunii penale, vom porni analiza de la conținutul prevederilor legale, în care se arată că: “acțiunea penală are ca obiect tragerea la răspundere penală a celor care au săvârșit infracțiuni”.
Noțiunea legală de infracțiune se regăsește în art.17 C.p., potrivit cu care: “infracțiunea este fapta care prezintă pericol social, săvârșită cu vinovăție și prevăzută de legea penală”. Așadar numai acea faptă a omului care întrunește cumulativ cele trei condiții poate fi considerată infractiune și, ca o consecință, cel ce a săvârșit o astfel de faptă urmează să suporte o pedeapsă. Prin săvârșirea unei infracțiuni se naște un raport juridic penal, care poate fi definit ca un raport reglementat de norma juridică prnală, între stat și infractor, în virtutea căruia statul are dreptul de a-l pedepsi pe infractor, iar acesta are obligatia să suporte pedeapsa – să răspundă penal.
Răspunderea penală se declanșează ori de câte ori o persoană încalcă normele imperative ale legii, săvârșind o faptă ilicită apreciată de lege ca fiind infracțiune. Ea se întemeiază pe ideea pedepsirii celui care a săvârșit o astfel de faptă, idee desprinsă din principiul legalității incriminării, potrivit căruia această răspundere este angajată numai pentru acele fapte care sunt expres prevăzute ca fiind infractiuni, pedepsele și măsurile aplicabile trebuind să fie, de asemenea, expres prevăzute de lege – nullum crimen sine lege, nulla poena sine lege (art.2 C.p.).
Obiectul acțiunii pe care o studiem se diferențiază de obiectul oricarei alte acțiuni judiciare: administrativă, disciplinară sau civilă.
Obiectul acțiunii (res in judicium deducta), „din punct de vedere substanțial, este conflictul de drept, iar din punct de vedere formal, valorificarea îndrituirii de a cere aplicarea sancțiunii (realizarea unei pretențiuni juridice)”, iar acțiunea penală “nu are ca obiect, ci ca obiectiv aplicarea sancțiunilor de drept penal (pedepse sau măsuri de siguranță)”. Sublinierea diferenței dintre obiectul și scopul acțiunii penale era necesară, întrucât – nu numai numeroase păreri doctrinare, dar și prevederile legale din trecut (Codul de procedură penală român de la 1864) – prin exprimarea utilizată, dădeau naștere unor confuzii, astfel încât obiectul acțiunii a fost frecvent confundat cu scopul ei. A face o asemenea confuzie ar însemna să limităm exercitiul acțiunii penale doar pentru faza judecății în cadrul unui proces penal, ceea ce contravine dispozițiilor art.9 alin.3 C.p.p., în care se arata că „acțiunea penală se poate exercita în tot sursul procesului penal “. Așa cum a fost subliniat în literatura de specialitate, tragerea la răspundere penală are un continut mai larg decât aplicarea pedepsei (limitată numai la desfășurarea procesului în faza de judecată); din actuala reglementare a obiectului, acțiunea devine supurtul juridic al întregului proces penal și nu numai al judecății.
Sub aspect substanțial, acțiunea penală are ca obiect dreptul subiectului pasiv al conflictului de drept penal, născut din săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală, de a aduce acel conflict în fața organelor judiciare penale, de a cere acestora să constate fapta și vinovăția făptuitorului și să solutioneze conflictul respectiv. În această accepțiune, obiectul acțiunii penale constituie totodată și obiectul procesului penal, deci suportul acestuia. În practica judiciară însă, obiectul procesului penal nu coincide mereu cu obiectul acțiunii penale, deoarece în cadrul aceluiași proces pot exista mai multe acțiuni penale având obiecte substantial diferite (proces penal cu pluralitate de cauze penale). În asemenea cazuri, obiectelor distincte ale acestora le corespunde obiectul complex al procesului penal.
Sub aspect procesual, acțiunea penală are ca obiect efectiva tragere la răspundere penală a celor care au săvârșit infracțiuni; acest obiect este păstrat pe tot parcursul desfăsurării procesului, în sensul că acțiunea trebuie să asigure eficiența tragerii la răspundere penală până la soluționarea cauzei penale.
1.5. Subiecții acțiunii penale
A. Clasificare
Pentru a se stabili care sunt categoriile de subiecți procesuali, se folosesc, în general, două criterii de clasificare: primul îl constituie calitatea subiecților procesuali, iar cel de-al doilea se referă la poziția procesuală ocupată în cadrul procesului penal.
În raport de primul criteriu de clasificare, există două tipuri de subiecți procesuali:
a) subiecți oficiali;
b) subiecti particulari.
Subiecții oficiali sunt acele persoane care fac parte din organele judiciare penale și care îndeplinesc atribuții în desfășurarea procesului penal; la rândul lor, aceștia se subclasifică în subiecți oficiali judiciari (procuror, organe de cercetere penală, judecători) și subiecți oficiali extrajudiciari (inspectori, poliție sanitar-veterinară, poliție vamală, organe de control și de constatare a infracțiunilor, experți oficiali,etc.).
Subiecții particulari sunt acele persoane care participă la desfășurarea procesului penal în roluri și poziții diferite; grupul acestora se subdivide în subiecți particulari principali (părțile) și subiecți particulari secundari (persoanele chemate ocazional în cadrul procesului penal pentru îndeplinirea anumitor sarcini – experți, interpreți, martori, apărători, diferiți reprezentanți).
Cel de-al doilea criteriu utilizat pentru clasificarea subiecților procesuali îi împarte pe aceștia în două mari categorii: subiecți activi și subiecți pasivi.
Subiecții activi pot fi și ei clasificați în subiecți activi principali și subiecți activi secundari.
În prima categorie, discuțiile se poartă asupra statului și a organelor prin care el își exercită atribuțiile sale în acest domeniu – Ministerul Public, instanțele de judecată.
Statul, în baza suveranității sale, stabilește sfera faptelor antisociale, incriminându-le ca infracțiuni, precum și limitele de aplicare a legilor edictate în raport cu spațiul, cu timpul și cu gradul de pericol social al faptei comise. Statul îndeplinește rolul de garant al respectării legilor, stabilind sancțiunile necesare în cazul încălcării normelor și organele chemate să le aplice. Astfel, statul apare ca subiect pasiv în orice raport conflictual de drept penal, ca reprezentant al societății, ale cărui valori protejate prin prevederile legale au fost lezate prin săvârșirea unei infracțiuni; în raportul procesual penal – care apare ca inversul raportului conflictual de drept penal, statul este titularul dreptului de a trage la răspundere penală persoanele care se fac vinovate de comiterea unor astfel de fapte, întrucât înfăptuirea actului de justiție și obligația de a veghea ca legea penală să fie respectată intră în sfera sa de atribuții. Vom întâlni așadar un subiect pasiv principal al raportului juridic de drept penal substanțial – statul – și un subiect pasiv secundar – persoana vătămată prin infracțiune.
Într-o formulare mai veche se consideră că subiecții acțiunii sunt titularii și prigoniții. Titularii sunt, în opinia acestui autor, „cei care pot folosi acțiunea fiindcă sunt și titularii interesului ocrotit de norma juridică, care a fost nesocotită prin săvârșirea faptului ilicit”. Prigoniții sunt „acei care au săvârșit faptul ilicit și acei care, conform legii, răspund în vreun fel de consecințele faptului”.
Ca „titular al suveranității și puterii publice”, statul este cel care alcătuiește și aplică normele de drept, tot el are puterea de a pedepsi, în caz de încălcare a normelor juridice, astfel încât statul este „titularul intereselor ocrotite prin normele penale de incriminare și penalizare și titularul acțiunii penale”. Cu toate că legea penală a prevăzut în unele cazuri posibilitatea persoanei vătămate de a alege între a pune sau nu în mișcare acțiunea penală prin formularea unei plângeri prealabile, de a-și retrage sau nu plângerea formulată, de a se împăca sau nu cu făptuitorul, aceasta nu înseamnă că ea devine astfel titularul acțiunii penale; dreptul de a exercita această acțiune revine exclusiv statului, care, respectând principiul oficialității prevăzut de art.2 alin.2 C.p.p., intervine direct și îndeplinește din oficiu actele necesare desfășurării procesului penal.
În exercitarea acțiunii penale, subiecții raportului juridic de conflict își inversează pozițiile; astfel, din subiect pasiv principal statul devine subiect activ principal, persoana vătămată va fi subiectul activ secundar (special), iar subiectul activ al infracțiunii – infractorul, va deveni subiectul pasiv al acțiunii penale; până în momentul punerii în mișcare a acțiunii penale vorbim de învinuit, urmând ca din momentul declanșării acțiunii împotriva sa să devine inculpat, așa cum prevede art.229 C.p.p. Cu toate că în literatura de specialitate au fost formulate și opinii potrivit cărora acțiunea penală ar putea fi exercitată in rem, adică împotriva unei persoane necunoscute, acțiunea penală este o acțiune personală, îndreptându-se împotriva făptuitorului unei infracțiuni; ea se exercită, deci, in personam.
Statul își exercită dreptul de a trage la răspundere penală persoanele vinovate de săvârșirea unor infracțiuni prin intermediul organelor sale specializate, în speță, prin intermediul Ministerului Public. Acesta a fost reînființat prin art.130 al Constituției din 1991 și consacrat în plan legislativ prin Legea 92/1992. Ministerul Public este alcătuit din perchete (de pe lângă judecătorii, tribunale, Curți de Apel, Înalta Curte de Casație și Justiție), formate din procurori aflați sub autoritatea ministrului justiției. Despre procurori se spune că fac parte din corpul magistraților (art.47) și că sunt „agenți ai puterii executive”.
Organizarea Ministerului Public este ghidată de următoarele principii: principiul legalității, al imparțialității și al controlului ierarhic. Legalitatea implică faptul că întraga activitate desfășurată de procurori se subscrie normelor legale. Imparțialitatea trebuie privită sub două aspecte: unul extern (privind modul în care alte organe se pot implica și pot impune o conduită procurorilor) și unul intern (privind poziția procurorilor față de părți).
Sub aspect extern, imparțialitatea este asigurată prin dispozițiile care garantează independența Ministerului Public, deoarece, deși s-ar părea că el reprezintă puterea executivă sau este subordonat puterii executive, se bucură de independența conferită autorității judecătorești. Drepturile conferite ministrului justiției, ca reprezentat al executivului, nu sunt de natură să lezeze imparțialitatea procurorilor în exercitarea atribuțiilor de serviciu.
Având în vedere independența Ministerului Public în raport cu celelalte autorităti, orice imixtiune poate fi respinsă fără consecințe. Parchetele sunt independente și față de instanțele judecătorești.
Sub aspect intern, imparțialitatea rezultă din înșăși poziția de neutralitate pe care o are față de părți în procesul penal, interesul său fiind doar acela al aflării adevărului și al aplicării corecte a legii.
Principiul controlului ierarhic presupune că procurorul ierarhic superior poate îndeplini oricare dintre atribuțiile procurorilor din subordine și, în cadrul controlului operativ, tematic, de fond sau la plângere, să suspende sau să infirme actele și dispozițiile acestora, dacă sunt contrare legii (art.228 alin.2 din Legea 92/1992, art.220, 275-278 C.p.p).
Autoritatea ministrului justiției se manifestă în limitele dispozițiilor art.33, 34 din Legea nr.92/1992, care se referă la aspectele organizatorice, la dreptul de control asupra tuturor membrilor Ministerului Public prin verificarea lucrărilor asupra modului în care se desfășoară raporturile de serviciu cu justițiabilii și celelalte persoane implicate în lucrările de competența Ministerului Public, precum și la aprecierea asupra activității, pregătirii și aptitudinilor profesionale ale procurorilor.
Cu toate că Ministerul Public își exercită activitatea sub autoritatea ministrului justiției, procurorul nu este un simplu reprezentant al puterii executive a statului, pentru că Ministerul Public reprezintă interesele generale ale societății și apără ordinea de drept și libertățile cetățenilor. Procurorul nu este parte în proces și acționează în numele Ministerului Public.
O altă structură autonomă din cadrul Ministerului Public este și Departamentul Național Anticorupție, înființat prin O.U.G. nr.43/2000. Acesta are atribuții legate de urmărirea penală în cazul infracțiunilor prevăzute de Legea nr.78/2000, privind prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție. Este organizat în secții, conduse de procurorii șefi de secție – secția de combatere a corupției și secția de combatere a infracțiunilor conexe infracțiunilor de corupție.
Se poate considera că în acele cazuri în care, pe parcursul judecății, se descoperă că inculpatul a săvârșit și alte acte materiale ce intră în conținutul aceleiași infracțiuni pentru care a fost trimis în judecată (art.335 C.p.p.) sau se descoperă în sarcina inculpatului date cu privire la săvârșirea unei alte fapte prevăzute de legea penală, având legătură cu infracțiunea prntru care este trimis în judecată și procororul nu participă la judecată (art.336 C.p.p.), instanța de judecată are dreptul de a promova și exercita acțiunea penală, fiind în aceste situații singulare, subiect activ al acțiunii penale.
Tot ca subiect activ poate fi privită și persoana vătămată de a cărei plângere prealabilă depinde punerea în mișcare a acțiunii penale, deși persoana vătămată, ca subiect pasiv secundar (special) al infracțiunii nu devine niciodată titular al acțiunii penale. În asemenea cazuri, legiuitorul lasă la dispoziția subiectului pasiv special (persoana vătămată) numai dreptul de a decide asupra punerii în mișcare a acțiunii penale sau a retragerii ei sau de împăcare cu infractorul, acțiunea penală însă, chiar și în situația de față, aparținând statului. Acestea constituie cazuri de execpție, regula în această materie fiind aceea că tragerea la răspundere penală a celor vinovați de săvârșirea unor fapte penale se face din oficiu. Totuși pentru cei lipsiți de capacitate de exercițiu sau cu capacitate de exercițiu restrânsă, acțiunea penală se poate pune în mișcare și din oficiu, chiar dacă legea ar condiționa acest act de introducerea unei plângari prealabile la organele competente.
Subiecții pasivi sunt făptuitorii infracțiunilor, indiferent de calitatea în care au participat la săvârșirea acestora (autor, coautor, instigator, complice) și indiferent de numărul acestora.
Așa cum s-a arătat în literatura de specialitate, „orice individ, oricare ar fi funcția sa, poate juca rolul de subiect într-un proces represiv din momentul în care este autorul sau complicele unei infracțiuni”. Atâta vreme cât nu a fost promovată acțiunea penală împotriva lor, făptuitorii se găsesc în poziția de „învinuit” (art.229 C.p.p.), iar din momentul execitării ei, vor deveni părți în procesul penal și se vor afla în poziția de „inculpat” (art.23 C.p.p.).
1.6. Caracteristicile acțiunii penale
Deși am putut observa că acțiunile judiciare au mai multe puncte comune, vom analiza în cele ce urmează trăsăturile specifice pe care le prezintă acțiunea penală, trăsături ce o deosebesc de celelalte tipuri de acțiuni judiciare ce pot fi exercitate, atât din punct de vedere al obiectului cât și din punct de. vedere al cadrului legal în care se desfășoară. Cele mai importante caracteristici ale acțiunii penale sunt urmatoarele:
este o acțiune socială;
este obligatorie;
este irevocabilă și indisponibilă;
este indivizibilă;
este individuală.
Acțiunea penală este o acțiune socială, publică
Pentru a-și proteja sistemul de valori, societatea a incriminat într-o serie de norme juridice acele fapte care ar aduce atingere intereselor sociale ocrotite, arătând totodata și ce sancțiuni urmează să se aplice în cazul săvârșirii unor asemenea acte antisociale. O asemenea activitate, de legiferare și incriminare, este atributul statului, ca reprezentant al întregii colectivități. Având aceasta putere, este firește ca tot statul să fie cel care are competența și datoria de a trage la răspundere juridică pe cei care se fac vinovați de comiterea unor infracțiuni. Acțiunea penală aparține deci societății, se exercită de către societate, în numele sau prin organele abilitate ale statului. Prin acțiunea penală se valorifică dreptul penal substanțial sau material, care este un drept eminamente public; are ca obiect un conflict de drept penal substanțial, adică de drept public; prin ea se valorifică un drept subiectiv public al statului; este independentă de prejudiciul civil cauzat prin infracțiune, cu excepția cazului în care dauna privată ar fi un element constitutiv al infracțiunii; se exercită pentru aplicarea sancțiunilor de drept penal, care au caracter public. În înteresul apărării sociale, al realizării justitiei penale, deci în interes public. Astfel, acțiunea penală este publică prin natura, obiectul, scopul și exercițiul ei.
Acțiunea penală este publică chiar și atunci când legea condiționează declanșarea acțiunii penale de o condiție de procedibilitate și pedepsibilitate (plângere prealabilă, sesizarea unui organ special, etc.), fiindca aceasta exigență nu afectează structura acțiunii penale, și, de îndată ce a fost îndeplinită aceasta condiție, exercițiul acțiunii penale devine liber.
Statul poate dispune de acțiunea penală uneori în mod sporadic, alteori sub o condiție stabilită anterior. Astfel, numai statul, ca putere coercitivă, poate dispune asupra acțiunii penale uzând de instituția amnistiei sau dezincriminând anumite fapte care fuseseră anterior considerate infracțiuni. Totodată, instituția prescripției în materie penală reglementează, în fapt, o renunțare pe care o face statul cu privire la posibilitatea exercitării acțiunii penale. Acțiunea penală mai poate fi impiedicată și prin neintroducerea sau retragerea plângerii prealabile de către partea vătămată sau prin împăcarea părților.
Datorită caracterului său public, acțiunea penală se numea în trecut acțiune publică; această denumire a fost introdusă de doctrina și legislația franceză, unde este păstrată și azi (action publique); noile prevederi legale au adoptat denumirile de acțiune penală și acțiune civilă, poate și pentru că este mai exactă denumirea de acțiune penală decât aceea de acțiune publică, fiindca termenul "penală" exprimă substanța instituției, pe când termenul "public" nu corespunde decât uneia dintre condițiile acesteia.
Acțiunea penală este obligatorie
Ori de cate ori se săvârșește o faptă prevazută de legea penală, statul este chemat să apere ordinea de drept și să sancționeze încălcarea normelor incriminatorii. Pornind de la art.2 alin.2 C.p.p., care consacră principiul oficialității în materia dreptului procesual penal, vom observa că obligativitatea înfăptuirii actului de justiție este direct legată de oficialitatea procesului penal. Astfel, statul, prin organele sale special abilitate, trebuie să acționeze prompt și eficient, pentru a afla la timp și în mod complet toate datele legate de săvârșirea unei infracțiuni. Aflarea și pedepsirea .celor vinovați de comiterea unor fapte antisociale este o obligație ce revine statului, în calitatea sa de exponent al societații. Doar astfel statul va putea garanta și asigura respectarea normelor juridice care apară drepturile și valorile indivizilor. Totodata, obligativitatea acțiunii penale este legată și de legalitatea procesului penal (art.2 alin.l C.p.p.). Astfel, competența de a declanșa acțiunea penală aparține numai anumitor organe ale statului, ale căror atribuții sunt strict și precis determinate prin lege. O excepție relativă de la această obligativitate a acțiunii penale ar constitui acele cazuri în care legea a prevazut necesitatea adresarii unei plângeri prealabile (de exemplu în cazul infractiunilor prevazute în art. 180, 181, 184, 192, 193,etc din C.p.), lăsând la aprecierea părții vătămate exercitarea acțiunii penale, sau necesitatea autorizării (art.5 alin.2 C.p.) ori a sesizării unui organ special (art.273 alin.l, 274 alin.l și 275 alin.l și 2 C.p.).
C. Acțiunea penală este irevocabilă și indisponibilă
Acțiunea penală este irevocabilă, iretractabilă, continuă și indisponibilă, adică, odată pusă în mișcare, nu mai poate fi revocată, retrasă; ea trebuie să fie continuată până la epuizarea ei, epuizare ce are loc în momentul rămânerii definitive a hotărârii judecatorești. Acțiunea declanșată nu se poate stinge decât în cazurile expres și limitativ prevăzute de lege. Astfel, în condițiile în care într-o cauza devin incidente cazurile prevăzute de art. 10 C.p.p., acțiunea penală poate fi stinsă, în condițiile în care desfășurarea acesteia se afla încă în faza de urmărire penală, urmând a se da soluția scoaterii de sub urmărire sau a încetării urmăririi. Când procesul a ajuns deja în faza de judecată, procurorul nu mai poate dispune asupra acțiunii introduse în fața instanței; el poate doar să influențeze indirect acțiunea penală, prin nefolosirea căilor de atac, împrejurare asupra căreia poate aprecia. Indisponibilitatea acțiunii penale este înlăturată și în cazurile în care partea vătămata are la îndemana posibilitatea de a opta între a introduce sau nu o plângere prealabilă; aceasta facultate a sa nu este însa de natura a face acțiunea penală disponibilă, întrucât, în esentă, aceasta aparține tot statului, și nu părții vătămate. Se consideră că o adevarată disponibilitate nu poate exista decât asupra acțiunii civile, pentru că numai titularul acesteia poate fi și un alt subiect decât statul, respectiv o persoană fizică sau juridică, având posibilitatea să dispună de dreptul său la acțiune ca de orice alt drept subiectiv.
D. Acțiunea penală este indivizibilă
Prin faptul că acțiunea penală este indivizibilă înțelegem că aceasta se extinde asupra tuturor persoanelor care au participat la săvârșirea infracțiunii, indiferent daca au fost autori, instigatori, complici; ea nu poate fi restrânsă numai la unii dintre participanți. Unitatea infracțiunii ca fapt juridic este cauza determinantă a indivizibilității acțiunii. Indiferent de numărul celor care au participat la săvârșirea infracțiunii, dreptul la acțiune născut din raportul juridic de conflict este unul singur, deci nu vom avea atâtea acțiuni câți făptuitori, ci efectele acțiunii unice și indivizibile se vor răsfrânge asupra tuturor participanților. Codul de procedură penala reglementează atât situația indivizibilității în cazul participației penale, când toți făptuitorii sunt cunoscuți și implicați într-un proces penal (art.33 lit.a C.p.p.), cât și indivizibilitatea ce se naște din descoperirea altor făptuitori sau altor fapte, în decursul judecății (art.238, 335, 336, 337 C.p.p. – extinderea cercetării penale cu privire la participarea și a unei alte persoane la săvârșirea faptei, extinderea acțiunii penale pentru alte acte materiale, fapte sau cu privire la alte persoane).
Tot pentru a sublinia caracterul indivizibil al actiunii penale, în art.131 alin.4 C.p. se arată că fapta atrage răspunderea penală a tuturor participanților, chiar dacă plângerea prealabilă s-a făcut sau se menține cu privire numai la unul dintre ei. În cazul în care partea vătămată nu ar dori ca toti cei care au participat la săvârșirea infracțiunii să fie trași la răspundere, aceasta poate uza de dreptul pe care îl are de a se împăca cu unul, mai mulți sau toți făptuitorii. Spre deosebire de plângerea prealabilă, care produce efecte in rem, împăcarea părților este un act strict personal, care produce, în consecință, efecte in personam.
E. Acțiunea penală este individuală
Spre deosebire de răspunderea civilă, care este patrimonială, răspunderea penală este personală. Aceasta înseamnă că în materie penală nu pot fi trase la răspundere juridică decât acele persoane care se fac vinovate de săvârșirea unei fapte considerate a fi infracțiune, adică actiunea penală se exercită in personam, în timp ce în materie civilă acțiunea civilă are o natură patrimonială, fiind îndreptată atât împotriva celui care a săvârșit fapta cauzatoare de prejudicii, cât și împotriva tuturor persoanelor care ar putea fi chemate să răspundă pentru dauna respectivă (moștenitori, persoane responsabile civilmente).
Ca o consecință directă a răspunderii penale personale, în domeniul procedural are loc o individualizare a acțiunii penale. Acțiunea penală poate fi exercitată numai împotriva inculpatului, cu excludarea tuturor persoanelor care participă în cauza penală, sau pretind să intervină în cauză. Nu se admite ca o altă persoană să ceară să devină subiect pasiv în locul inculpatului sau alături de acesta.
Consecințele ce derivă din caracterul individual al acțiunii penale sunt multiple, dar poate cele mai importante ar fi: faptul că prin moartea inculpatului, succesorii acestuia nu sunt introduși în proces în locul defunctului, pentru a fi trași la răspundere penală în locul celui decedat; în cazul în care inculpatul este minor sau interzis, nu este necesar ca reprezentantul său legal să participe la exercitarea acțiunii penale, însa acestuia i se permite să ia parte, alături de minor, la anumite activități procesuale (art.481 C.p.p.); în cauza penală nu poate interveni nici o altă persoană alături de inculpat, nici pentru a-i asigura o mai bună apărare, nici pentru a fi judecat în locul sau alături de acesta.
3. Raportul dintre acțiunea penală și procesul penal
Acțiunea penală în accepțiunea procesuală nu se identifică cu procesul penal.
Procesul penal, în ansamblul său, urmărește să rezolve conflictul de drept penal, și, uneori, și conflictul de drept civil, aduse în fața organelor judiciare. Procesul penal poate fi început prin folosirea in rem a acțiunii penale, deoarece pornirea acesteia se face cu privire la fapta săvârșită și prevăzută de legea penală.
Acțiunea penală nu poate fi folosită in personam fără determinarea concretă a făptuitorului, întrucât răspunderea penală este personală. Folosirea in personam a acțiunii penale este un alt moment în desfășurarea procesului penal care duce la dinamizarea acestuia.
Uneori, în practică, momentul pornirii procesului penal coincide cu folosirea in personam a acțiunii penale, dar legea procesală nu obligă la existența acestei concordanțe, deoarece în sistemul actualului cod de procedură penală procesul penal poate fi realizat, până la terminarea primei sale faze, fără ca acțiunea penală să fie folosită in personam, chiar și în cazurile în care făptuitorul este cunoscut.
În cadrul raportului dintre acțiunea penală și procesul penal reținem și faptul că procesul penal poate să continue în condițiile prevăzute de lege, chiar dacă aptitudinea funcțională a acțiunii penale a încetat (art. 13 C.p.p.). Această continare poate fi solicitată de învinuit sau de inculpat, în orice fază procesuală, în cazurile de amnistie, de prescripție ori de retragere a plângerii prealabile.
Există însă și cazuri în care procesul penal poate fi continuat fără ca acțiunea penală să mai fie exercitată de către subiecții activi, spre exemplu, în cazul în care soluția primei instanțe este atacată în recurs numai de către inculpat.
CAPITOLUL III
Considerații privind punerea in mișcare, exercitarea și stingerea acțiunii penale
1. Punerea în mișcare a acțiunii penale
1.1. Moduri de sesizare
Începerea urmăririi penale poate avea loc din momentul în care comiterea unei infracțiuni ajunge la cunoștința organelor prin vreunul din modurile prevăzute de lege – plângere, denunț, autosesizare, moduri speciale de sesizare (art.221 alin.l și 2 C.p.p.); nefiind necesară cunoașterea făptuitorului în acest moment, sau chiar cunoscută fiind respectiva persoană, dar neexistând probe temeinice care să o acuze, se consideră că începerea urmăririi penale se face in rem.
Plângerea este încunoștiințarea făcută de către o persoană fizică sau juridică căreia i s-a cauzat o vătămare prin infracțiune.
Denunțul este actul de sesizare facultativ care poate fi făcut de orice persoană, fără ca aceasta să aibă vreo obligație în acest sens.
Sesizarea din oficiu intervine atunci când organele de urmărire penală constată, în mod direct sau prin intermediul mijloacelor de informare în masă, săvârșirea unei infracțiuni.
Plângarea prealabilă, sesizarea sau autorizarea organului prevăzut de lege constituie moduri speciale de sesizare, în lipsa cărora declanșarea procesului penal, precum și punerea în mișcarea a acțiunii penale, nu pot avea loc. Modurile speciale de sesizare sunt adevărate condiții pentru promovarea acțiunii penale, însă odată introduse, nu mai pot fi retrase, cu excepția plângerii prealabile.
În opoziție cu declanșarea urmăririi penale, acțiunea penală se exercită in personam, putând fi pornită doar în momentul în care datele culese cu privire la infracțiune și la autorul ei sunt de natură să constituie temeiuri suficiente pentru a putea învinovăți respectiva persoana de săvârșirea acelei infracțiuni. Chiar dacă asupra unei anumite persoane planează bănuiala că ar putea fi răspunzătoare de săvârșirea unei infracțiuni sau chiar dacă din declarațiile unor martori oculari ar reieși că învinuitul s-ar fi aflat la locul faptei în momentul săvârșirii ei, acestea nu constituie probe temeinice care să îndreptățească punerea în mișcare a acțiunii penale împotriva acelei persoane. Informațiile obținute și declarațiile anumitor persoane urmează să fie verificate și corelate cu rezultatele cercetărilor efectuate în cadrul urmăririi penale, și dacă în urma acestor operații ar rezulta dovezile incontestabile ale vinovăției, atunci acțiunea penală ar putea fi pusă în mișcare. Nu se poate vorbi de existența unei convingeri depline că un anumit individ a comis infracțiunea, întrucât aceasta convingere și-o vor forma ulterior – în faza de judecată a procesului penal – membrii completului de judecată, în urma analizării probelor administrate în cauză.
Ca o consecință a punerii în mișcare a acțiunii penale împotriva învinuitului, acesta devine inculpat și va participa în proces ca parte, așa cum prevăd art.23 și 229 C.p.p..
1.2. Condiții necesare pentru folosirea acțiunii penale
Acțiunea penală trebuie să privească o faptă prevăzută de legea penală și pe făptuitorul ei. Ca atare, numai o faptă săvârșită și prevăzută de legea penală face ca acțiunea penală să poată fi folosită. În al doilea rând, întrucât răspunderea penală este personală, trebuie să fie vorba de o persoană fizică, certă, identificată. Drept urmare, nu se poate exercita acțiunea penală până când nu se cunoaște cine este persoana care a săvârșit fapta pentru care se efectuează urmărirea penală. Așa cum am arătat mai devreme, acțiunea penală nu poate fi pusă în mișcare in rem, ci doar in personam. Urmărirea penală are ca scop strângerea probelor cu privire la existența infracțiunii, la identificarea făptuitorilor și la stabilirea răspunderii acestora (art.200 C.p.p.). Administrarea probelor în legatura cu identitatea fizica a făptuitorilor se face pentru îndeplinirea uneia dintre condițiile de punere în mișcare a acțiunii penale, de folosire a ei in personam. În cursul participației penale aceste probe se refera atât la autori, cât și la instigatori și complici. Pentru a pune în mișcare acțiunea penală, în caz de participație, este suficientă identificarea unuia sau unora dintre participanți, urmând ca ceilalti să fie descoperiți pe parcursul urmăririi penale sau, uneori, chiar în faza de judecată. Procesual, aceste situații se rezolvă prin extinderea cercetării penale, în faza de urmărire penală (art.238 C.p.p.), și prin extinderea procesului penal, în faza de judecată (art.33 C.p.p.).
O altă condiție ce trebuie să fie îndeplinită pentru a se putea pune în mișcare acțiunea penală se referă la inexistența vreuneia din cauzele prevăzute de art. 10 C.p.p., care împiedica punerea în mișcare sau exercitarea acesteia.
În cazul în care aceste condiții sunt îndeplinite cumulativ, acțiunea penală poate fi pusă în mișcare fără restricții. Obligația de a verifica îndeplinirea acestor condiții revine, pe de o parte, organului de cercetare penală cu ocazia propunerii pe care o face procurorului, iar, pe de altă parte, mai ales acestuia din urmă, cu prilejul dispoziției de punere în mișcare a acțiunii penale. În ambele situații răspunzător este procurorul, ca titular al dreptului de promovare și exercitare a acțiunii penale.
1.3. Momentul și actul prin care se pune în mișcare acțiunea penală
Am văzut că momentul săvârșirii unei infracțiuni este cel de la care acțiunea penală devine exercitabilă, ceea ce nu înseamnă că se și exercită neaparat începând de atunci. Acțiunea penală, așa cum prevede și art.9 alin.3 C.p.p., poate fi exercitată oricând în decursul procesului penal, adică ea poate fi pusă în mișcare atât în faza de urmărire penală, cât și în faza de judecată.
În conformitate cu principiul oficialității, organele special abilitate sunt datoare să declanșeze procesul penal, inițiind prima fază a acestuia – urmărirea penală, în care culeg toate informațiile legate de săvârșirea infracțiunii. Momentul declanșării urmăririi penale nu coincide însă întotdeauna cu momentul punerii în mișcare a acțiunii penale; aceasta deoarece urmărirea penală poate începe și fără a fi cunoscută persoana făptuitorului, pe când acțiunea penală, fiind o acțiune personală, nu poate fi pornită și exercitată decât împotriva unei persoane determinate, asupra căreia există temeiuri concludente din care să reiasă vinovăția acesteia. Nu este exclus însă ca cele două momente – cel al inițierii procesului penal și cel al punerii în mișcare a acțiunii penale – să coincidă; în situația unui caz flagrant, spre exemplu, făptuitorul este cunoscut de la bun început, iar dovezile care îi demonstrează vinovăția sunt evidente, astfel încât împotriva sa se va declanșa atât procesul penal, cât și acțiunea penală. În general însă, de la momentul constatării săvârșirii unei infracțiuni și până în momentul în care vinovatul este cunoscut, se scurge o perioadă mai scurtă sau mai lungă de timp; în unele cazuri autorii nu sunt niciodată descoperiți, iar asemenea cauze ajung să se stingă la un moment dat, ca efect al intervenirii prescripției (aceste cauze sunt cunoscute în practica judiciară sub denumirea de dosare cu autori necunoscuți). Ca urmare, cu toate că organele competente și-au indeplinit obligația de a constata în timp util și în mod complet toate împrejurarile în care a fost săvârșită infracțiunea, și cu toate că procesul penal a fost declanșat prin efectuarea urmăririi penale, acțiunea penală rămâne neexercitată.
Din dispozițiile art.9 alin.2 și 3 C.p.p. rezultă că acțiunea penală poate fi exercitată în tot cursul procesului penal (atât în cadrul urmăririi penale, cât și în faza de judecată) și că ea poate fi pusă în mișcare prin actul de inculpare prevăzut de lege.
În cadrul urmăririi penale, persoana competentă să pună în mișcare acțiunea penală este procurorul, iar actele procesuale prin care este pusă în mișcare acțiunea sunt ordonanța (la începutul urmăririi penale sau în timpul desfășurării acesteia – art.235 alin.2 C.p.p.) și rechizitoriul (actul de inculpare emis la finalul urmăririi penale – art.262 pct.l lit.a) C.p.p.).
În faza de judecată, acțiunea penală poate fi pusă în mișcare în cazul extinderii procesului la fapte sau persoane noi (art.336 și 337 C.p.p.); punerea în mișcare a acțiunii se face, în aceste cazuri, de către procuror, sau, dacă procurorul nu participă la judecată, de către instanța de judecată. Actul de inculpare prin care procurorul pune în mișcare acțiunea penală cu privire la faptele noi sau la persoanele noi ivite în cauză este declarația orală care o face în fața instanței (art.336 alin.l lit.a) C.p.p.). În cazul în care acțiunea este pusă în mișcare de instanța, actul de inculpare va fi încheierea prin care instanța a dispus extinderea procesului cu privire la alte fapte sau alte presoane pe (art.311 alin.3 C.p.p).
În condițiile art.279 alin.2 lit.a), instanța de judecată poate fi sesizată cu privire la săvârșirea unei infracțiuni prin intermediul unei plângeri prealabile formulată de partea vătămată. Cu privire la această plângere, în literatura de specialitate au fost conturate două opinii majoritare; astfel, într-o opinie se consideră că plângerea prealabilă ar fi chiar actul de inculpare care ar pune în mișcare acțiunea penală în cazurile prevazute de art.279 alin.2 lit.a C.p.p.; în opinia contrară, pe bună dreptate se afirmă că plângerea prealabilă constituie doar un act de sesizare a instanței, nu și actul de inculpare prin care se pune în mișcare acțiunea penală, instanța de judecată fiind cea competentă să inițieze această acțiune, în momentul primirii sesizării. Așadar, în acest caz, actul de inculpare îl va constitui încheierea instanței care, primind plângerea, înțelege să procedeze la declanșarea acțiunii penale, cu atât mai mult cu cât textul de lege arată că acțiunea penală se pune în mișcare "la" și nu "prin" plângerea prealabilă a persoanei vătămate. Indiscutabil, plângerea prealabilă are o importanță majoră în aceste cazuri, constituind o condiție necesară și indispensabilă pentru tragerea la răspundere penală a făptuitorului, dar asta nu ne poate conduce la concluzia că ar reprezenta totodata și actul de inculpare care să pună în mișcare acțiunea penală.
Din cele arătate mai sus se desprinde ideea că organele competente să pună în mișcare acțiunea penală sunt doar procurorul și instanța de judecată; partea vătămată are numai posibilitatea de a alege între a trage sau nu la răspundere penală făptuitorul, niciodată însa de a pune sau nu în mișcare acțiunea penală.
Actele procesuale prin care este pusă în mișcare acțiunea penală sunt: ordonanța, rechizitoriul sau declarația orală, ca acte specifice ale procurorului, și încheierile, ca act propriu instanței de judecată.
2. Procedura punerii în mișcare a acțiunii penale
Punerea în mișcare a acțiunii penale diferă în functie de faza procesuală în care se face; în consecință, procedura de punere în mișcare a acțiunii în faza de urmărire penală va fi distinctă de cea din faza de judecată.
În etapa urmăririi penale, conform reglementării din art.234 alin.1 C.p.p., organele de cercetare penală, în momentul în care consideră că sunt temeiuri suficiente pentru punerea în mișcare a acțiunii penale, fac propuneri în acest sens, pe care le înainteaza procurorului. Procurorul, primind aceste propuneri, examinează dosarul și, dacă este de acord cu propunerea, pune în mișcare acțiunea penală prin ordonanță, așa cum se arată în art.235 alin.1 și 2 C.p.p.
În cazul în care acțiunea penală nu a fost pusă în mișcare la începutul sau în cursul urmăririi penale, procurorul poate, la terminarea urmăririi penale, să dea un rechizitoriu prin care pune în mișcare acțiunea penală și dispune trimiterea în judecată, în condițiile în care din materialul de urmărire penală rezultă că fapta există, că a fost săvârșită de învinuit și că acesta răspunde penal (art.262 pct.1 lit.a) din C.p.p.)
În faza de judecată, potrivit dispozițiilor art.336 alin.1 lit.a) C.p.p., când în cursul judecății se descoperă în sarcina inculpatului date cu privire la săvârșirea unei alte fapte prevăzute de legea penală, având legatură cu infracțiunea pentru care este trimis în judecată, procurorul poate cere extinderea procesului penal și în ce privește aceasta faptă, printr-o declarație orală.
În situația în care procurorul nu participă la judecată, conform art.336 alin.2 C.p.p., instanța este cea care, prin încheiere, dispune punerea în mișcare a acțiunii penale.
Extinderea procesului penal cu privire la alte persoane urmează procedura prevăzută de art.336 C.p.p., cu precizarea că în acest caz numai procurorul este abilitat să ceara extinderea procesului penal, nu și instanța, care are doar rolul de a analiza cererea și, în cazul în care ar gasi-o întemeiată, de a o admite.
În cazurile în care instanța este sesizată prin intermediul unei plângeri prealabile, acțiunea penală este pusă în mișcare de către instanța, prin încheiere, la primul termen de judecată.
Punerea în mișcare a acțiunii penale are ca efect conferirea calității de inculpat persoanei care fusese, până în acel moment, învinuit; din acest moment ea devine parte în procesul penal, având drepturi și obligații specifice ce decurg din această calitate procesuală.
3. Exercitarea acțiunii penale
După ce a fost pusă în mișcare, acțiunea penală urmează să fie efectiv susținută, prin îndeplinirea unui complex de activități și acte procesuale care să dinamizeze procesul penal și să ducă la realizarea obiectului acțiunii penale, adică la tragerea la răspundere penală a celor vinovati.
Am arătat în cele prezentate anterior că acțiunea penală poate fi exercitată doar de către stat, care face acest lucru prin intermediul organelor sale specializate.
În principiu, acțiunea penală se exercită de către cei care pot reprezenta în aceasta activitate statul, ca subiect activ al acțiunii. Aceasta posibilitate este acordată unor organe diferite, după cum este vorba de exercitarea acțiunii în cadrul urmăririi penale sau în faza de judecată.
În timpul urmăririi penale, cei care au obligația exercitării acțiunii penale sunt organele de cercetare penală și procurorul. Art.279 alin.2 lit.b) din C.p.p. conferă părții vătămate dreptul de a participa și ea la exercțiul acțiunii penale, arătând că în cazul altor infracțiuni decât cele arătate la litera a), plângerea prealabilă se adresează organelor care efectuează cercetarea penală sau procurorului. Exercitarea acțiunii penale pe parcursul urmăririi penale presupune strângerea, administrarea și verificarea tuturor probelor în baza cărora să se poata stabili existența infracțiunii, identitatea făptuitorului/făptuitorilor și răspunderea acestuia/acestora, astfel încât să se poată constata dacă este cazul să se dispună trimiterea în judecată (art.200 C.p.p.). Aceasta activitate se efectuează de către organele de cercetare penală, sub supravegherea exercitată de procuror, sau chiar de către procuror (art.218 alin.1 și 3 C.p.p.). La sfârșitul urmăririi penale, procurorul poate dă rechizitoriul prin care dispune trimiterea în judecată a făptuitorului, acest act procesual constituind o importantă etapa din promovarea acțiunii penale.
În faza de judecată, competența de a exercita acțiunea penală revine, în principiu, procurorului. În această fază, exercitarea acțiunii penale presupune realizarea activităților ce țin de efectuarea probațiunii în cauza penală, luarea unor anumite măsuri procesuale, formularea de cereri, ridicarea de excepții, punerea de concluzii, etc. În această fază, acțiunea penală poate fi exercitată și de partea vătămată, în acele cazuri în care, nefiind obligatorie prezența sa, procurorul nu participă; totuși, și în aceste cazuri, procurorul poate fi prezent la exercitarea acțiunii penale, iar în aceasta situație activitatea părții vătămate va fi amplificată sau complintă de cea a procurorului, care nu poate fi exclus niciodată de la exercițiul unei acțiuni penale puse în mișcare.
Cei care au dreptul de a exercita acțiunea penală pot, de asemenea, să renunțe la folosința acestuia. Astfel, potrivit art.316 alin.3 C.p.p., procurorul poate renunța la învinuire, punând concluzii de achitare a inculpatului sau de încetare a procesului penal, ceea ce nu înseamnă că s-a renunțat la exercitarea acțiunii penale, care, fiind indisponibilă și irevocabilă, va continua până la completa sa epuizare, adică până în momentul în care instanța întelege să soluționeze cauza în vreun anume fel din cele pe care le prevede legea.
Având în vedere că partea vătămată poate, prin plângerea prealabilă pe care o formulează, să hotărasca asupra tragerii la răspundere penală a faptuitorului, tot ea este cea care poate renunța la exercitarea acțiunii penale împotriva acelei persoane, retrăgându-și plângerea sau împăcându-se cu aceasta.
4. Stingerea acțiunii penale
4.1. Modalități de stingere a acțiunii penale
În principiu, acțiunea penală se stinge prin judecată, adică prin rezolvarea de către instanțele judecătorești a conflictului de drept penal care formează obiectul actiunii.
Soluționarea cauzei de către instanțele de judecată implică desfășurarea procesului penal prin toate fazele sale procesuale. Stingerea acțiunii penale în fața instanței, prin soluționarea cu caracter definitiv a cauzei penale, înseamnă practic realizarea dreptului statului de a-l trage la răspundere penală pe făptuitor și de a restabili astfel ordinea de drept încălcată.
Pentru a soluționa definitiv cauzele, instanțele de judecată trebuie să analizeze, pe parcursul judecății, datele privind existența infracțiunii, vinovăția inculpatului, pedeapsa ce urmează a-i fi aplicată acestuia ori măsurile educative sau de siguranță care pot fi luate, măsurile cu privire la starea de libertate și altele.
Dacă instanța constată că fapta există, că ea constituie infracțiune, conform reglementărilor legii penale, și că a fost săvârșită cu vinovație de către inculpat, dispune condamnarea acestuia, în temeiul art.345 alin.2 C.p.p.. În caz contrar, va dispune achitarea inculpatului.
Pe lângă achitare sau condamnare, instanța poate dispune și încetarea procesului penal, în cazul în care în cauza supusă judecății intervine vreunul dintre cazurile avute în vedere de art. 10 alin.l.
Hotărârea de încetare a procesului penal, luată de instanța de judecată, nu rezolvă fondul cauzei penale, ci dispune numai asupra acțiunii penale, încetând procesul penal fără a se pronunța asupra existenței faptei și vinovăției celui trimis în judecată.
În aceste condiții, este firesc să se considere că doar achitarea și condamnarea sunt modalități de stingere a acțiunii penale, care intervin numai în urma desfășurării integrale a activității procesuale de administrare a probelor, ele epuizând toate fazele procesului penal.
Acțiunea penală poate fi stinsă și înainte de faza de judecată, în cadrul urmăririi penale; în acest caz, modalitățile de stingere a acțiunii penale sunt: scoaterea de sub urmărire penală, încetarea urmăririi penale și clasarea cauzei penale.
4.3. Aspecte procesuale ale stingerii acțiunii penale
Codul de procedură penală reglementează, în cadrul art.11, soluțiile ce pot fi date în cazul în care în cauza supusă judecății intervine vreunul dintre cazurile avute în vedere de art.10 alin.1.
Acțiunea penală poate fi stinsă și înainte de faza de judecată, în cadrul urmăririi penale; în acest caz, modalitățile de stingere a acțiunii penale sunt: scoaterea de sub urmărirea penală, atunci când se constată existența vreunuia dintre cazurile prevăzute la art.10 pct.1 lit.a)-e); pentru cazurile de la lit.f)-h) si j), se dispune încetarea urmăririi penale; în ambele ipoteze, dacă nu există învinuit sau inculpat în cauză, se va dispune clasarea acesteia.
În timpul judecătii, dacă se constată incidența vreunuia dintre cazurile de la art.10 lit. a ) – e), instanța dispune achitarea inculpatului, iar pentru cazurile de la lit.f) – j), încetarea procesului penal.
A. Aspecte procesuale privind stingerea acțiunii penale înainte de
a se naște
Înainte de începerea urmăririi penale, organele de cercetare penală sesizate prin vreunul dintre modurile prevăzute de lege au obligația de a verifica dacă din cuprinsul actului de sesizare sau al actelor premergătoare efectuate nu rezultă faptul că în speță ar fi aplicabil vreunul dintre cazurile de împiedicare a punerii în mișcare a acțiunii penale prevăzute în art.10 C.p.p., cu excepția celui de la lit.b¹).
Așa cum se dispune prin art.228 alin.4 C.p.p., în cazul în care „din cuprinsul actului de sesizare sau al actelor premergătoare efectuate după primirea plângerii sau denunțului rezultă vreunul din cazurile de împiedicare a punerii în mișcare a acțiunii penale prevăzute în art.10, cu excepția celui de la lit.b¹, organul de urmărire penală înaintează procurorului actele încheiate cu propunerea de a nu se începe urmărirea penală”.
Alin.5 al art.228 C.p.p. dispune că, în situația în care procurorul constată că nu sunt întrunite condițiile cerute de alin.4 , acesta va restitui actele organului de cercetare penală, fie pentru completarea actelor premergătoare, fie pentru începerea urmăririi penale.
B. Aspecte procesuale ale stingerii acțiunii penale în faza de
urmăririre penală
a) Clasarea intervine în cazul în care sunt îndeplinite cumulativ următoarele două condiții: există vreunul dintre cazurile prevăzute de art.10 alin.1 C.p.p. și nu există învinuit sau inculpat în cauză.
În anumite cazuri, fiind vorba de situații aplicabile intuitu personae, nu sunt îndeplinite condițiile pentru ca aceste cazuri să poată fi considerate temeiuri ale clasării. Este vorba de cazurile prevăzute de art.10 pct.1 la lit. b¹ (fapta nu prezintă gradul de pericol social al unei infracțiuni), lit.c (fapta nu a fost săvârșită de învinuit sau de inculpat) și lit.e (există o cauză care înlătura caracterul penal al faptei). Pentru aceste situații, soluția clasării nu este posibilă.
Într-o opinie, se consideră că nu există învinuit sau inculpat în cauză atunci când făptuitorul unei infracțiuni, cu toate cercetările întreprinse, nu a putut fi identificat.
Într-o altă opinie se consideră că nu există învinuit sau inculpat în cauză atunci când se constată că urmarea rezultată nu este imputabilă unei persoane sau când nu se cunoaște cine este făptuitorul.
O trăsătură caracteristică a soluției clasării este aceea că ea este specifică fazei de urmărire penală, neputând fi dată pe parcursul judecății.
Dacă într-o cauză clasată se descoperă persoana care a comis fapta, nu înseamnă că în mod automat se poate relua și urmărirea penală, întrucât persistă în continuare existența cazului prevazut de art.10 C.p.p..
În această situație, reluarea urmăririi penale poate avea loc numai dacă, în afară de descoperirea făptuitorului, intervine și un motiv de înlăturare a cazului prevăzut de art.10 C.p.p. constatat în cauză.
De asemenea, împrejurarea că într-o cauză nu există învinuit sau inculpat în cauză, nu duce prin ea însăși la clasarea cauzei respective dacă nu există și unul din cazurile de împiedicare a punerii în mișcare a acțiunii penale.
Practic, dosarele cu autori necunoscuți sunt menținute în evidențele organelor de urmărire penală până la identificarea acestora sau până când intervine vreunul din cazurile prevăzute de art.10 C.p.p., de regulă împlinirea termenului de prescripție.
Dacă în aceste din urma situații, clasarea poate fi dispusă numai după ce a intervenit prescripția, în cazurile în care lipsa învinuitului sau inculpatului se datorează împrejurării că fapta nu este imputabilă unei persoane, clasarea se poate dispune de îndată.
Soluția clasării este dispusă prin ordonanță, de către procuror.
b) Scoaterea de sub urmărire penală poate fi dispusă de către procuror, pe parcursul urmăririi penale, dacă se constată îndeplinirea a două condiții cumulative: să existe vreunul dintre cazurile de la art.10 lit a) -e), aplicabil în speță, și să nu existe învinuit sau inculpat în cauză.
Dacă în cauză sunt mai mulți învinuiți sau inculpați ori dacă mai multe fapte fac obiectul aceleiași cauze, scoaterea de sub urmărire penală se face numai cu privire la învinuiții sau inculpații, ori la faptele pentru care există cazul de încetare a urmăririi (art.249 C.p.p.). Scoaterea de sub urmărire penală poate fi totală sau parțială.
În cazul în care se constată ulterior că nu a existat, în fapt, cazul care a determinat scoaterea de sub urmărire penală, sau că împrejurarea pe care se întemeia scoaterea de sub urmărire penală a dispărut, în conformitate cu art.273 C.p.p., se va proceda la redeschiderea urmăririi penale.
c) Încetarea urmăririi penale poate fi dispusă pe parcursul urmăririi penale în condițiile în care există vreunul din cazurile de la art.10 lit.f)-h) și j) și există învinuit sau inculpat în cauză.
În anumite situații, încetarea urmăririi penale poate avea caracter definitiv (de exemplu, în cazul în care intervine decesul făptuitorului).
Dacă în aceeași cauză penală sunt mai mulți învinuiți sau inculpați, ori dacă mai multe fapte fac obiectul aceleiași cauze, încetarea urmăririi se face numai cu privire la învinuiții sau inculpații ori la faptele pentru care există cazul de încetare a urmăririi penale.
În cazul în care într-o cauză sunt incidente concomitent două cauze dintre cele prevăzute de art.10 lit.f)-h) și j), se pune problema temeiului juridic în baza căruia încetează urmărirea penală. Astfel, într-o cauză în care s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală pe motiv că fapta nu prezintă gradul de pericol social al unei infracțiuni, s-a pus întrebarea dacă soluția era corectă, atâta timp cât între părți operase împăcarea. Într-o opinie se consideră că nu se poate trece peste efectul împăcării părților, și, deci, nu se mai poate trece la examinarea pe fond a aspectului gradului de pericol social al unei infracțiuni. Într-o altă opinie s-a arătat că scoaterea de sub urmărire penală are un caracter prioritar, deoarece organul judiciar este obligat să verifice dacă faptele arătate în plângerea prealabilă întrunesc trăsăturile infracțiunii și numai după aceea urmează să analizeze celelalte aspecte legate de răspunderea penală.
Dispozițiile art.273, cu privire la redeschiderea urmăririi penale, sunt aplicabile și în cazul în care s-a dispus încetarea urmăririi penale.
C. Aspecte procesuale ale stingerii acțiunii penale în faza de judecată
a) Achitarea poate fi dispusă de către instanță în cazul în care, analizând chestiunile legate de existența faptei, de faptul că aceasta constituie infracțiune și de vinovația făptuitorului, instanța constată că aceste condiții pentru tragerea la răspundere penală a făptuitorului nu sunt îndeplinite. Ea intervine în cazul în care în cauză devin incidente prevederile art.10 lit.a)-e) C.p.p..
Când instanța dispune achitarea pentru motivul prevăzut la art.10 lit.b¹, va face, în mod obligatoriu, și aplicarea art.18¹ alin.3 C.p., adică va aplica una dintre cele trei sancțiuni cu caracter administrativ, anume: mustrarea, mustrarea cu avertisment sau amenda de la 1 la 25 de milioane de lei.
b) Încetarea procesului penal este dispusă de către instanța, în cazul în care, pe parcursul judecății, s-a constatat incidența în cauză a vreunuia dintre cazurile prevăzute de art.10 la lit.f)-j) C.p.p.
Când instanța dispune încetarea procesului penal și, în același timp, înlocuirea răspunderii penale, se va aplica una din sancțiunile cu caracter administrativ prevăzute la art.91 C.p..
În caz de achitare sau de încetare a procesului penal, măsurile de prevenție încetează de drept.
D. Aspecte procesuale ale continuării procesului penal după stingerea
acțiunii penale
Așa cum prevede art.13 C.p.p., în caz de amnistie, prescripție ori de retragere a plângerii prealabile, precum și în cazul existenței unei cauze de nepedepsire, învinuitul sau inculpatul poate cere continuarea procesului penal și, potrivit art.13 alin.3, dacă nu se constată vreunul dintre cazurile prevăzute la art. 10 lit.a)-e), procurorul trebuie să dispună încetarea urmăririi penale, cu excepția cazurilor prevăzute în art.10 lit.i și i¹ C.p.p., iar instanța trebuie să dispună încetarea procesului penal.
Cazurile în care învinuitul sau inculpatul poate cere continuarea judecății pentru a-și demonstra nevinovăția sunt expres și limitativ prevăzute de lege, neputând fi extinse și asupra altor situații.
4.4. Efectele hotărârilor prin care se stinge acțiunea penală
Acțiunea penală ia sfârșit printr-o hotărâre de achitare, condamnare sau de încetare a procesului penal, când aceasta rămâne definitivă. Astfel, hotărârea de condamnare sau de achitare prin care se rezolvă cu caracter definitiv conflictul de drept penal, statuându-se în fapt și în drept asupra existenței sau inexistenței infracțiunii, a identității făptuitorului și a vinovăției sale, pune capăt procesului
penal și constituie lucru judecat.
De asemenea, constituie lucru judecat și hotărârea definitivă prin care se constată existența unei din cauzele care duc la încetarea procesului penal.
Autoritatea de lucru judecat împiedică oricare nouă urmărire pentru fapta ce a făcut obiectul judecății. Împiedicarea produce efecte chiar dacă faptei definitiv judecate i s-ar da o altă încadrare juridică. Prin aceasta se creează autoritate de lucru judecat în virtutea căreia nici o persoană care a fost definitiv judecată nu mai poate fi din nou urmărită și judecată pentru aceeași faptă (non bis in idem).
Pentru a se putea invoca autoritatea de lucru judecat trebuie să existe o hotărâre definitivă prin care s-a rezolvat conflictul de drept penal, noua urmărire judiciară să se îndrepte împotriva aceleiași persoane și să aiba ca obiect fapte materiale asupra cărora s-a pronunțat hotărârea definitivă.
A. Autoritatea hotărârilor penale în fața instanțelor civile
Hotărârea instanței penale are autoritate de lucru judecat în fața instanței civile care judecă acțiunea civilă, cu privire la existența faptei, a persoanei care a săvârșit-o și a vinovăției acesteia (art.22 alin.l C.p.p.).
Pronunțându-se și asupra acțiunii civile, când prin fapta supusă judecății s-a produs o pagubă materială (art.346 C.p.p.), hotărârea definitivă a instanței penale are autoritate de lucru judecat pentru instanțele civile cu privire la această acțiune.
În cazurile în care instanța penală lasă nesoluționată acțiunea civilă (art.346 alin.4 C.p.p.), soluția se justifică, pe de o parte, prin lipsa de competență a instanței penale, iar, pe de alta parte, prin imposibilitatea exercitării acțiunii civile în cadrul procesului penal.
Hotărârile penale definitive prin care se dispune achitarea pe motiv că fapta nu există sau că nu are caracter penal, fiind motivate in rem, produc efecte față de toți participanții, chiar dacă s-a pronunțat numai față de unii din ei. Hotărârile de achitare motivate in personam produc efecte numai față de acele persoane la care se referă respectiva motivare.
B. Autoritatea hotărârilor civile în fața instanțelor penale
În conformitate cu prevederile art.22 alin.2 C.p.p., hotărârea definitivă a instanței civile prin care a fost soluționată acțiunea civilă nu are autoritate de lucru judecat în fața organelor de urmărire penală și a instanțelor de judecată, cu privire la existența faptei penale, a persoanei care a săvârșit-o și a vinovăției acesteia61. Limitarea se justifică, în primul rând, pe considerentul că instanța civilă nu este competentă a judeca fapta prevăzută de legea penală.
Hotărârea definitivă a instanței civile poate avea însa autoritate de lucru judecat în fața organelor judiciare penale cu privire la aspectul civil al faptei generatoare de prejudicii materiale, la existența prejudiciului, la cuantumul pagubelor materiale și la chestiunile prealabile.
În consecință, hotărârea definitivă a instanțelor civile are autoritate redusă în penal și nu poate constitui un obstacol la promovarea și exercitarea acțiunii penale și deci la desfășurarea procesului penal.
Capitolul IV
Considerații de doctrina și practică judiciară relative la cauzele care
lipsesc acțiunea penală de temei sau de obiect
1. Cauzele care lipsesc acțiunea penală de temei
1.1. Fapta nu există – art.10 pct.1 lit.a) C.p.p.
Așa cum am arătat în capitolele anterioare, fundamentul răspunderii penale se regăsește în săvârșirea unei fapte care, în conformitate cu prevederile legale în materie, este considerată infracțiune. Luând în considerare dispozitiile art.17 alin.l din Codul penal, observăm că o faptă poate fi considerată a fi infracțiune dacă îndeplinește cumulativ următoarele cerințe: prezintă pericol social, este săvârșită cu vinovăție și este prevăzută de legea penală. În același articol, dar în cadrul celui de-al doilea alineat, se arată că infracțiunea este singurul temei al răspunderii penale.
De aici rezultă că numai actele de conduită exterioară ale persoanei pot constitui infracțiuni, nu și simplele procese psihice care au loc în forul interior al acesteia. Simplul gând (nuda cogitatio) nu poate constitui infracțiune, nefiind faptă.
Atâta timp cât nu există faptă, în materialitatea sa, adică nu a fost săvârșită o faptă care să fi produs modificări fizice în limea înconjurătoare, nu se poate vorbi nici de existența vreunei infracțiuni. Nici una dintre condițiile cerute de lege nu este îndeplinită, pentru simplul motiv că nu avem la ce să raportăm trăsăturile esențiale ale infracțiunii, atâta timp cât fapta nici măcar nu există.
În sensul dreptului material nu există drept la acțiune, iar procesual nu poate fi pusă în mișcare sau exercitată nici o acțiune penală. În prezența acestei situații nu există nici dreptul la acțiunea civilă, pentru că, neexistând fapta, nu se poate vorbi de existența vreunui prejudiciu.
Procesul penal nu poate fi pornit, întrucât urmărirea penală, ca primă fază a procesului penal, începe numai în legatură cu infracțiunea săvârșită.
Soluțiile ce se pot da în acest caz sunt următoarele: în faza de urmărire penală – clasarea, când nu există învinuit în cauză, sau scoaterea de sub urmărire penală (art.11 pct.1 lit.a) și b) C.p.p.), iar în faza de judecată – achitarea, în conformitate cu dispozițiile art.11 pct.2 lit.a) C.p.p..
Dacă în timpul procesului făptuitorul decedează, se va pronunța achitarea pe baza art.10 pct.1 lit.a) și nu încetarea procesului pentru decesul făptuitorului.
În cazul în care se constată că un gestionar trimis în judecată pentru furt nu și-a însușit și nu a sustras bunurile pe care le gestiona, deși procesul a fost pornit datorită unor erori comise de revizorii contabili, se va dispune achitarea pe temeiul art.10 lit.a) C.p.p..
1.2. Fapta nu este prevazută de legea penală – art.10 pct.1 lit.b)
C.p.p.
În această situație, fapta există, dar nu este prevăzută de Codul penal. Fiind una dintre condițiile normative pentru ca o faptă să fie considerată infracțiune, lipsa prevederii faptei în legea penală face ca, și în situația în care ar prezenta pericol social și ar fi săvârșită cu vinovăție, respectiva fapta să nu fie calificată drept infracțiune. Poate fi reținută situația faptelor de natură disciplinară, contravențională, civilă, sau când faptele au fost dezincriminate (abolitio criminis).
Nefiind apreciată de lege ca infracțiune (nullum crimen sine lege), fapta nu poate constitui un temei al tragerii la răspundere penală.
Existând fapta, înseamnă că se poate pune și problema existenței unui prejudiciu cauzat prin fapta respectivă. Așadar, spre deosebire de situația avută în vedere de lit.a), în acest caz, cu toate că nu există dreptul la o acțiune penală, există dreptul la o acțiune civilă. Însă, așa cum prevede art.346 alin.4 C.p.p., această acțiune va trebui introdusă, obligatoriu, la instanțele civile, iar nu la cele penale, care nu sunt competente să soluționeze acțiunea civilă în aceste situații.
Atunci când se constată incidența acestui caz într-o cauză penală, se va dispune, pe parcursul urmăririi penale, clasarea – dacă nu există învinuit în cauză (art.11 pct.1 lit.a) C.p.p.) – sau scoaterea de sub urmărire penală (art.11 pct.1 lit.b) C.p.p.), iar pe parcursul judecății – achitarea (art.11 pct.2 lit.a) C.p.p.).
Pentru cazul prevăzut la lit.b) se arată ca procurorul care dispune clasarea sau scoaterea de sub urmărire penală, ori instanța de judecată care pronunță achitarea, dacă apreciază că fapta ar putea atrage măsuri ori sancțiuni altele decât cele prevăzute de legea penală, sesizează organul competent (art.12 C.p.p.).
Dacă instanța constată că fapta imputată inculpatului a fost dezincriminată, pronunță achitarea în baza art.10 lit.b), neavând relevanță că părtile s-au împăcat, deoarece dezincriminarea are prioritate față de soluția încetării procesului penal prin împăcarea părților. În primul caz fapta nu mai constituie infracțiune, pe când în al doilea caz, fapta constituie infracțiune însă nu există răspundere penală, poziția inculpatului fiind diferită în cele două situații. Hotărâre definitivă a instanței prin care inculparul a fost achitat are autoritate de lucru judecat, astfel că ulterior, instanța nu poate da altă caracterizare faptei, considerând-o infracțiune.
1.3. Fapta nu prezintă gradul de pericol social al unei infracțiuni –
art.10 pct.1 lit.b¹) C.p.p.
Pentru a constitui infracțiune, fapta unei persoane trebuie să prezinte pericol social, adică să fie periculoasă pentru societate. Pericolul social este una dintre condițiile cumulative pe care trebiue să le întrunească fapta pentru a fi considerată infracțiune. Dar în timp ce prevederea faptei în legea penală este apriorică săvârșirii infracțiunii, stabilirea și evaluarea în concret a pericolului social al faptei, a vinovăției sunt atribiții ce revin organelor judiciare după săvârșirea faptei concrete.
S-a dispus condamnarea inculpatului pentru săvârșirea infracțiunii de părăsire a locului accidentului, prevăzută de art.36 alin.1 din Decretul nr.328/1966, reținându-se în fapt că inculpatul, în timp ce conducea autoturismul său, a acroșat un minor, provocându-i leziuni la cap, necesitând pentru vindecare 3 zile de îngrijiri medicale. Întrucât minorul a refuzat să fie dus la spital, inculpatul l-a condus în apropierea domociliului. Instanța de control judiciar a reținut ca inculpatul avea obligația anunțării organelor de poliție, cu atât mai mult cu cât victima putea suferi traumatisme cranio-cerebrale grave, casând decizia de achitare pe temeiul art.10 lit.b¹) a tribunalului, și menținând hotărârea primei instanțe.
În altă cauză, inculpatul a fost condamnat la o pedeapsă privativă de libertate de 3 luni inchisoare pentru infracțiunea prevăzută de art.215¹, cu aplicarea art.74, 76 și obligat la despăgubiri civile. În fapt, s-a reținut că, în calitate de viceprimar al orașului Ocnele Mari, inculpatul a fost delegat să procure o cantitate de cărbuni necesară primăriei, iar acesta, profitând de această ocazie, a descărcat la domociliul său o mare parte din respectiva cantitate. Deși tribunalul a admis apelul, achitându-l pe inculpat în baza art.10 lit.b¹) C.p.p. și a art.18¹ C.pen.,în recurs, a fost casată decizia și menținută sentința, cu motivarea că prejudiciul de peste 3.000.000 lei nu poate fi considerat modic, iar gradul de pericol social ridicat al faptei derivă și din calitatea avută de inculpat la data comiterii faptei.
1.4. Fapta nu a fost săvârșită de inculpat – art.10 pct.l lit.c) C.p.p.
În acest caz, fapta există în materialitatea ei, constituie infracțiune, dar nu a fost săvârșită de către persoana împotriva căreia s-a pus în mișcare acțiunea penală.
Din punct de vedere al dreptului material, există dreptul la acțiune, numai că procesual, acțiunea penală a fost greșit îndreptată împotriva unei persoane învinuite sau inculpate pe nedrept.
Acest caz determină inaptitudinea funcțională a acțiunii penale numai în raport cu o anumită persoană și lasă deschisă posibilitatea tragerii la răspundere penală a adevăratului autor al faptei, în cazul în care acesta a fost descoperit.
Stingerea acțiunii pe acest considerent este de natură sa ducă la imposibilitatea exercitării acțiunii civile față de presupusul învinuit sau inculpat. Pentru faza judecății, art.346 alin.3 C.p.p. dispune că nu pot fi acordate despăgubiri civile în cazul în care achitarea a fost pronunțață pentru motivul că fapta nu a fost săvârșită de inculpat.
Soluțiile posibile în această situație sunt următoarele: pe parcursul urmăririi penale – scoaterea de sub urmărire penală (art.11 pct.1 lit.b) C.p.p.) – iar pe parcursul judecății – achitarea inculpatului (art.11 pct.2 lit.a) C.p.p.). Nici în acest caz nu este posibilă soluția clasării.
Ulterior, acțiunea penală va putea fi exercitată împotriva adevăraților vinovați, în condițiile în care nu s-a prescris răspunderea penală sau nu a intervenit vreo altă cauză care să împiedice tragerea la răspundere penală.
Atunci când faptele care i se impută inculpatului nu pot fi dovedite de către partea vătămată, respectiv atunci când în cauză nu sunt indicii temeinice ale săvârșirii unei infracțiuni, instanța dispune achitarea în baza art.10 lit.c), iar nu în baza art.10 lit.a), deoarece fapta a fost săvârșită, dar nu de către cel pus sub învinuire.
Întrucât din probele administrate în cauză rezultă că în 1992 victima a fost încadrată în meseria de zidar fără să i se facă un control medical temeinic cu privire la capacitatea psihică de a lucra în condițiile periculoase pe care le presupun atribuțiile de zidar, se impune achitarea inculpatului pe temeiul art.10 lit. c) C.p.p.. Acest control era cu atât mai necesar cu cât despre nevoia lui s-a atras atenția în cuprinsul avizului medical dat la angajare, aceasta rezultând și din faptul că cel în cauză absolvise o școală specială care l-a avut în evidență cu diadnosticul de oligifrenie.
1.5. Faptei îi lipsește unul din elementele constitutive ale infracțiunii –
art.10 pct.l lit.d) C.p.p.
Atunci când se cercetează dacă o faptă este sau nu prevăzută de legea penală, trebuie să se constate în aceasta prezența tuturor condițiilor prevăzute de lege pentru existența unei infracțiuni, deci a tuturor elementelor constitutive ale acesteia. Conținutul constitutiv al fiecărei infracțiuni este desemnat în partea specială a Codului penal, în timp ce trăsaturile esențiale ale oricărei fapte sunt prevăzute în partea generală.
Cu ocazia desfășurării procesului penal, organele judiciare caută să determine elementele care alcătuiesc continutul concret al infracțiunii, după care fac încadrarea juridică a faptei. Dacă în urma administrării probelor se constată că faptei concrete îi lipsesc anumite elemente și nu este posibilă schimbarea încadrării juridice într-o altă infracțiune, se va face aplicarea acestui articol.
Dacă se constată incidența acestui caz în decursul urmăririi penale, soluția ce poate fi dată este aceea a clasării, când nu există învinuit în cauză (art.11 pct.l lit.a) C.p.p.), sau a scoaterii de sub urmărire penală, atunci când există învinuit sau inculpat în cauză (art.11 pct.l lit.b) C.p.p.). În faza de judecată soluția ce se impune este aceea a achitării (art.11 pct.l lit.a) C.p.p.).
Deși fapta nu constituie infracțiune, în măsura în care aceasta a produs un prejudiciu, instanța, în temeiul art.346 alin.2 C.p.p., poate obliga la repararea pagubelor materiale și a daunelor morale, potrivit legii civile.
Potrivit art.12 C.p.p., atât procurorul cât și instanța de judecată au posibilitatea de a aprecia dacă fapta ar putea atrage măsuri sau sancțiuni, altele decât cele prevăzute de legea penală, și, în cazul în care aprecierea este pozitivă, organele competente vor fi sesizate.
1.6. Există vreuna din cauzele care înlătura caracterul penal al faptei –
art.10 pct.l lit.e) C.p.p.
Caracterul penal al faptei este aceea însușire sintetică a acesteia ce decurge din întrunirea trăsăturilor esențiale ale infracțiunii. Prezența caracterului penal sau infracțional al unei fapte concrete este evidențiat de existența, în aceasta, a tuturor trăsăturilor prin care legea caracterizează o anumită faptă ca infracțiune.
Stările, situațiile sau împrejurările care conduc la excluderea caracterului penal, prin nerealizarea unei trăsături esențiale a infracțiunii, nu pot avea acest efect decât dacă sunt prevăzute de lege.
Cauzele care înlătură caracterul penal reprezintă anumite situații, stări, împrejurări existente în momentul săvărșirii faptei, care împiedică realizarea unei trăsături esențiale a infracțiunii și, prin aceasta, exclud caracterul penal al faptei. Ele nu trebuie confundate cu cauzele ce înlătură răspunderea penală, nici cu înlocuirea răspunderii penale și nici cu cauzele de nepedepsire, fiindcă în toate aceste cazuri, fapta săvărșită constituie infracțiune și atrage răspunderea penală a făptuitorului, însă această răspundere este înlăturată prin voința legiuitorului.
Unele dintre aceste cauze sunt de aplicare generală (de regulă cele reglementate prin norme generale, cum ar fi cauzele care înlătură vinovăția sau abrogarea incriminării), altele sunt speciale și au, deci, o aplicare restrânsă (cele cuprinse în partea specială a Codului penal sau în legi speciale).
Toate aceste cauze pot afecta una din trăsăturile esențiale ale infracțiunii, făcând să devină imposibilă existența acesteia. Deși ele își produc efectul chiar din momentul ivirii lor, fiind cauze prevăzute de legea penală, în mod practic, reținerea și constatarea lor trebuie să se facă pe cale judiciară, de către organele competente. Caracterul penal al faptei, ca însușire sintetică ce exprimă un anumit specific al faptei incriminate poate fi reținut numai după ce organele judiciare constată, pe de o parte, existența trăsăturilor esențiale ale infracțiunii, iar pe de altă parte, că nu există vreo cauză legală care ar conduce excluderea vreuneia dintre aceste trăsături. Fapta săvârșită în prezența uneia dintre cauzele care înlătură caracterul penal nu constituie infracțiune, și, în consecință, acțiunea penală nu poate fi exercitată.
Așadar, în prezența oricăreia dintre aceste cauze, substanțial, nu există drept la acțiune, întrucât numai o faptă ce constituie infracțiune atrage răspunderea penală.
Constatând existența vreuneia dintre aceste cauze pe parcursul urmăririi penale, procurorul va dispune scoaterea de sub urmărire penală (art.11 pct.l lit.b) C.p.p.), iar în faza de judecată, instanța va dispune achitarea (art.11 pct.2 lit.a) C.p.p.). Clasarea nu este posibilă în această situație, deoarece fiecare cauză care înlătură caracterul penal al faptei exclude vinovăția unei anumite persoane, și, în consecință, nu se poate vorbi de inexistența învinuitului sau inculpatului în cauză.
Printre cauzele care înlătură caracterul penal al faptei reținute în prevederile Codului penal sunt: legitima apărare, starea de necesitate, constrângerea fizică sau morală, cazul fortuit, iresponsabilitatea, beția, minoritatea făptuitorului și eroarea de fapt.
Legitima apărare este acea cauză care înlătură caracterul penal al faptei datorită lipsei de vinovătie în condițiile în care aceasta este săvârșită. Aceasta apare ca o ripostă pe care o dă o persoană împotriva unui atac ce pune în pericol grav persoana, drepturile acesteia ori interesul public, ripostă determinată de necesitatea apărării valorilor sociale periclitate.
Fapta săvârșită în stare de legitimă apărare nu este infracțiune pentru că îi lipsește trăsătura esențială a vinovăției. Făptuitorul a fost constrâns de necesitatea înlăturării agresiunii, care punea în pericol grav valorile sociale ocrotite și, deci, nu a acționat cu voință liberă. Nefiind vorba de o infracțiune, nu se poate afirma existența răspunderii penale, și, în consecință, exercitarea acțiunii penale devine imposibilă.
În general, se apreciază că fapta săvârșită în legitimă apărare propriu-zisă nu are caracter ilicit și nu poate atrage nici o altă răspundere juridică. Pentru cazul în care ar fi vorba de excesul justificat, răspunderea civilă nu va fi întotdeauna înlăturată.
Când legitimă apărare vine în concurs cu alte cauze care înlătură caracterul penal al faptei, răspunderea civilă poate interveni tocmai pentru astfel de cauze.
Starea de necesitate este acea cauză care înlătură caracterul penal al faptei în acele situații în care fapta a fost săvârșită pentru a salva de la un pericol iminent și care nu putea fi înlăturat altfel, integritatea corporală sau sănătatea făptuitorului, a altuia sau un bun important al său ori al altuia ori un interes public.
Fapta săvârșită în stare de necesitate nu are un caracter infracțional, căci nu este săvârșită cu vinovăție.
Fapta de salvare a fost săvârșită sub imperiul constrângerii, al amenințării pericolului iminent. Făptuitorul nu a acționat din voință liberă, ci sub amenințarea pericolului.
Fapta săvârșită în asemenea împrejurări nu atrage răspunderea penală, deci acțiunea penală nu poate fi exercitată. Starea de necesitate nu are drept consecință și înlăturarea răspunderii civile, căci, de cele mai multe ori, prejudiciul este adus unei persoane nevinovate de ivirea pericolului.
Constrângerea fizică constă în presiunea pe care o forță căreia nu i se poate rezista o exercită asupra energici fizice a unei alte persoane, astfel încât aceasta comite o faptă prevăzută de legea penală, fiind în imposibilitate fizică de a acționa altfel. În practica judiciară cele mai multe fapte prevăzute de legea penală săvârșite sub imperiul constrângerii fizice sunt fapte de inacțiune, făptuitorul fiind împiedicat să-și îndeplinească obligațiile legale. Pot fi săvârșite și fapte de acțiune, când făptuitorul este un simplu instrument la comanda unei energii străine.
Fapta săvârșită sub imperiul unei constrângeri fizice nu reprezintă infracțiune, și, ca atare, nu atrage răspunderea penală. Răspunderea civilă este și ea înlăturată, in principiu.
Constrângerea morală constă în presiunea exercitată prin amenințarea cu un pericol grav, pentru persoana făptuitorului ori a altuia, și sub imperiul căreia cel amenințat săvârșește o faptă prevăzută de legea penală.
Sub imperiul amenințării cu pericolul grav, cel amenințat nu mai are libertatea de hotărâre și săvârșește o faptă prevăzută de legea penală.
Cazul fortuit desemnează situația, starea, împrejurarea în care acțiunea sau inacțiunea unei persoane a produs un rezultat pe care această persoană nu 1-a conceput și nici urmărit și care se datorează unei energii a cărei intervenție nu a putut fi prevăzută. Specific pentru cazul fortuit este faptul că acțiunea sau inacțiunea unei persoane produce un rezultat socialmente periculos datorită intervenției unei forțe a cărei apariție nu a putut fi prevăzută și care produce în fapt acel rezultat.
Imposibilitatea de prevedere – în cazul fortuit, a intervenției forței străine (energiei străine) care a determinat producerea rezultatului socialmente periculos – este generală și obiectivă, ține de limitele generale omenești ale posibilității de prevedere. Pentru acest motiv, efectele cazului fortuit operează in rem, deci vor radia asupra tuturor participanților.
Vinovăția făptuitorului este exclusă, fiindcă acesta s-a aflat în imposibilitatea de a prevedea intervenirea împrejurării ce a produs rezultatul socialmente periculos. Pe cale de consecință, este înlăturată și răspunderea penală. Răspunderea civilă este de asemenea înlăturată, atunci când cazul fortuit nu intră în concurs cu alte cauze de înlăturare a caracterului infracțional al faptei.
Iresponsabilitatea este starea de incapacitate psihofizică a unei persoane care nu își poate da seama de semnificația socială a acțiunilor sau inacțiunilor sale, ori nu poate fi stăpână pe ele.
Iresponsabilitatea privește incapacitatea psihică a persoanei, atât sub raport intelectiv, când aceasta nu își poate da seama de semnificația socială a acțiunilor sau inacțiunilor ei, cât și sub raport volitiv, când nu-și poate determina și dirija în mod normal voința.
Incapacitatea psihică poate fi permanentă sau trecătoare, congenitală sau survenită. Pentru a duce la înlăturarea caracterului penal al faptei săvârșite, starea de iresponsabilitate a făptuitorului trebuie să existe în momentul săvârșirii faptei și să fie totală.
Constatarea existenței incapacității psihice a persoanei se face de către medicii specialiști, care vor stabili dacă, în momentul comiterii faptei, persoana avea capacitatea psihică de a întelege sensul și valoarea acțiunii sale și dacă putea să-și dirijeze voința în mod conștient.
Iresponsabilitatea este o cauză personală, deci produce efecte numai in personam și nu se răsfrânge asupra participanților. Ea înlătură caracterul penal al faptei, și, pe cale de consecință, și răspunderea penală. Față de făptuitorul iresponsabil se pot lua măsuri de siguranță cu caracter imediat (art.113-114 C.p.p.). Răspunderea civilă nu este înlăturată ca urmare a constatării iresponsabilității făptuitorului.
Beția reprezintă o stare psihofizică anormală a persoanei, datorată efectelor pe care le au asupra organismului și facultăților psihice ale persoanei anumite substanțe excitante sau narcotice consumate ori introduse în corpul său. Substanțele alcoolice sau narcotice introduse în corpul persoanei provoacă devieri de la starea normală psihofizică a acesteia, de la diminuarea până la anihilarea completă a capacității psihofizice intelective și volitive în determinarea atitudinii față de faptele pe care le săvârșește în această stare.
Pentru a fi înlăturat caracterul penal al faptei este necesar ca persoana să se afle în starea de beție accidentală completă, pentru că doar în acest caz făptuitorul s-a aflat, din cauze independente de voința sa, în imposibilitatea de a-și da seama de acțiunile sau inacțiunile sale și de a fi stăpân pe ele, săvârșind fapta fără vinovătie. Când beția accidentală nu este completă, atunci caracterul penal al faptei nu este înlăturat, iar starea de beție poate constitui o circumstanță atenuantă.
Constatarea stării de beție se face printr-o expertiză, iar pe baza rezultatelor medicale ale acesteia, organele judiciare vor reține sau nu existența acestei cauze de înlăturare a caracterului penal al faptei.
Prin sent. pen. nr. 824/2003 a Judecătoriei Brașov, s-a dispus achitarea inculpatului pentru săvârșirea infracțiunii de conducere pe drumurile publice a unui autovehicul având în sânge o îmbibație alcoolică ce depășește limita legală, prevăzută de art.37 alin.1 din Decretul nr.328/1966, în temeiul art.11 pct.2 lit.a) raportat la art.10 lit.e) C.p.p. și art.48 C.pen.. Prima instanță a apreciat că în momentul conducerii autoturismului, inculpatul se afla în stare de beție completă, cenzura rațiunii fiind practic inexistentă. Instanța de control judiciar a stabilit că nu se poate reține starea de iresponsabilitate atâta timp cât începutul activității infracționale s-a desfășurat în condiții de conștiență, inculpatul realizând că, după un consum excesiv de băuturi alcoolice, se urcă la volan pentru a conduce autoturismul pe drumurile publice, pierderea cunoștinței realizându-se ulterior. Mai mult, inculpatul s-a aflat în stare de inconștiență din culpa sa proprie, astfel că el nu-și poate invoca propria culpă pentru a se apăra de răspundere penală.
Minoritatea făptuitorului este starea în care se găsește făptuitorul minor, care în momentul săvârșirii faptei prevăzute de legea penală nu împlinise vârsta răspunderii penale. Până la o anumită vârstă minorul este prezumat ca fiind lipsit de capacitate penală, deoarece nu are reprezentarea semnificației sociale a acțiunilor sau inacțiunilor lui.
Prin dispozitiile art.99 C.pen. se prevede că minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani nu răspunde penal, iar cel cu vârsta cuprinsă între 14 și 16 ani, răspunde penal numai dacă se dovedește că a săvârșit fapte cu discernământ. Pentru minorul de până la 14 ani se prezumă absolut că nu are responsabilitate penală, iar pentru cel cu vârsta cuprinsă între 14 și 16 ani, se prezumă relativ că nu are discernământ – această prezumție, fiind relativă, poate fi răsturnată. Dovada discernământului în săvârșirea faptei incumbă acuzării, în favoarea minorului ființând prezumția relativă a lipsei discernământului.
Minoritatea este o cauză personală, și, ca atare, nu se răsfrânge asupra participanților la săvârșirea faptei.
Când minorul nu răspunde penal, a săvârșit fapta fiind determinat ori sprijinit cu intenție de alți participanți, se realizează condițiile participației improprii (art.31 alin.2 C.pen.).
Starea de minoritate înlătură caracterul penal al faptei, și, pe cale de consecință, și răspunderea penală. Răspunderea civilă nu este înlăturată pentru persoanele care l-au avut în îngrijire ori pază pe minor și dacă se reține culpa acestora.
Eroarea de fapt există atunci când necunoașterea sau cunoașterea greșită poartă asupra unor date ale realității (stări, situații, împrejurări). Ea este definită ca reprezentarea greșită de către cel care săvârșește o faptă prevăzută de legea penală a realității din momentul săvârșirii faptei, reprezentare determinată de necunoașterea sau cunoașterea greșită a unor date ale realității.
Dacă în momentul săvârșirii faptei, făptuitorul nu a cunoscut ori a cunoscut greșit anumite date ale realitătii, care sunt de natura să confere faptei un caracter socialmente periculos, eroarea în care se află îl lipsește de posibilitatea de a prevedea rezultatul faptei sale și, implicit, de a-și determina în mod conștient voința.
Spre deosebire de celelalte cauze care înlătură caracterul penal al faptei, analizate mai sus, unde vinovăția era înlăturată datorită constrângerii la care era supus făptuitorul (legitimă apărare, stare de necesitate, constrângere fizică și constrângere morală) ori datorită incapacității psihofizice a acestuia (iresponsabilitate, minoritate), în cazul erorii de fapt, făptuitorul are capacitatea psihofizică normală, dar voința și conștiința lui s-au format pe date greșite ale realității, săvârșind o faptă prevăzută de legea penală.
Când starea, situația, împrejurarea necunoscută de făptuitor este o condiție de existență a infracțiunii, atunci caracterul penal al faptei este înlăturat. Dimpotrivă, nu va fi înlăturat caracterul penal al faptei când eroarea poartă asupra identității persoanei – în cazul unor infracțiuni contra persoanei (error in personam), sau asupra obiectului material al infracțiunii.
Eroarea nu se confundă cu îndoiala care presupune că făptuitorul este conștient că nu poate să-și reprezinte realitatea, caz în care ar trebui sa nu treacă la acțiune.
Pentru a înlătura caracterul penal al faptei săvârșite din culpă, trebuie să se constate că eroarea de fapt nu este ea însăși rezultatul culpei (art.51 alin.3 C.pen.).
2. Cauze care lipsesc acțiunea penală de obiect
2.1. Lipsește plângerea prealabilă a persoanei vătămate, autorizarea sau
sesizarea organului competent sau altă condiție prevăzută de lege,
necesară pentru punerea în mișcare a acțiunii penale – art.10 pct.l
lit.f) C.p.p.
Cu toate că, prin consacrarea principiului oficialității, organele judiciare sunt cele care au posibilitatea de a hotărî tragerea la răspundere penală a celor care au săvârșit infracțiuni, legea lasă uneori posibilitatea de a alege să exercite acțiunea penală, prin condiționarea exercitării acesteia de introducerea unei plângeri prealabile, sau prin cerința autorizării sau sesizării prealabile, și altor persoane. Astfel, sunt stabilite acele câteva situații de excepție în care oficialitatea procesului penal este știrbită.
A. Lipsește plângerea prealabilă a persoanei vătămate
În cazul unor anumite infracțiuni, legea a considerat că interesul celui vătămat prin infracțiune este mai important decât cel social, și, ca atare, a condiționat declanșarea procesului penal de inițiativa respectivei persoane vătămate.
Potrivit art.221 alin.2 C.p.p., când punerea în mișcare a acțiunii penale se face numai la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, urmărirea penală nu poate începe în lipsa acestora. În cadrul Codului penal, art.131 alin.l stabilește că, în cazul infracțiunilor pentru care punerea în mișcare a acțiunii penale este condiționată de introducerea unei plângeri prealabile de către persoana vătămată, lipsa acestei plângeri înlătură răspunderea penală.
Plângerea prealabilă nu trebuie confundată cu plângerea, instituție reglementată de art.222 C.p.p.. În timp ce plângerea prealabilă reprezintă o condiție de tragere la răspundere penală a infractorului pentru infracțiuni anume prevăzute de lege, plângerea reprezintă doar o încunoștiintare despre săvârșirea unei infracțiuni a cărei victimă a fost însuși cel ce face plângerea ori una din persoanele pentru care poate face plângerea, potrivit dispozițiilor art.222 alin.5 și 6 (unul dintre soți pentru celălalt soț, copilul major pentru părinți, reprezentantul legal pentru persoana lipsită de capacitate de exercițiu). Plângerea prealabilă este reglementată doar pentru anumite categorii de infracțiuni, în timp ce plângerea, ca mod de sesizare a organelor penale, poate privi atât o infracțiune pentru care este necesară plângerea prealabilă, cât și orice infracțiune pentru care tragerea la răspundere penală se face din oficiu.
Ca natură juridică, plângerea prealabilă este o categorie juridică complexă, cu un caracter mixt, de drept penal, reprezentând o condiție pentru tragerea la răspundere penală a infractorului, care a săvârșit anumite infracțiuni, cu răsfrângeri pe planul dreptului procesual penal.
Plângerea prealabilă, sub aspect penal, reprezintă o condiție de pedepsibilitate, iar sub raport procesual penal, o condiție de procedibilitate.
Pentru a putea produce efecte, plângerea prealabilă trebuie să fie făcută de persoana vătămată, la infracțiunile anume desemnate prin lege, să fie făcută cu respectarea condițiilor legale în ce privește forma, organul căruia urmează să i se adreseze și termenul în care poate fi făcută.
Din principiul indivizibilității active a răspunderii penale, rezultă că, dacă prin infracțiune s-a adus atingere mai multor persoane vătămate, pentru a interveni răspunderea penală a făptuitorului este suficientă plângerea prealabilă a uneia dintre persoanele vătămate.
Pentru infracțiunile săvârșite în participație, operează principiul indivizibilității pasive a răspunderii penale, astfel că, dacă este necesară plângerea prealabilă a persoanei vătămate, este sufîcient ca plângerea să fie făcută față de un singur participant pentru a atrage răspunderea penală a tuturor participanților (art. 131 alin.4 C.pen.)
În practica judiciară s-a arătat că lipsește plângerea prealabilă, și, ca atare, nu poate fi exercitată acțiunea penală, în cazul în care la dosar nu există decât o declarație a părții, prin care aceasta întelege să se constituie parte civilă, întrucât această declarație nu poate fi asimilată plângerii prealabile.
Introducerea plângerii prealabile pentru minorul lipsit de capacitate de exercițiu de către unul dintre cei doi părinți este legală și produce efecte, întrucât în lege nu se prevede că aceasta trebuie introdusă de ambii părinți.
În cazul minorului având capacitate restrânsă de exercițiu, s-a arătat că introducerea plângerii prealabile de către unul dintre părinti echivalează cu lipsa acestei plângeri, fiind făcută de o persoană fără calitate.
Introducerea peste termen a plângerii prealabile echivalează cu lipsa acesteia; în acest caz, ar avea incidență dispozițiile art.10 lit.f) C.p.p. și nu cele de la lit.g) a aceluiași articol, care se referă la prescripție.
Greșita îndreptare a plângerli prealabile nu trebuie socotită ca o lipsă a plângerli prealabile, deoarece, art.285 arată clar că, într-un asemenea caz, aceasta se va trimite la organul competent, iar plângerea se consideră valabilă dacă a fost introdusă in termen la organul competent. Pentru acest motiv, instanțele nu ar trebui să pronunțe încetarea procesului penal.
În cazul în care se constată că lipsește plângerea prealabilă, soluțiile ce pot fi date sunt următoarele: în faza de urmărire penală – încetarea urmăririi penale sau clasarea, în cazul în care nu există învinuit sau inculpat în cauză, iar în faza de judecată – încetarea procesului penal.
B. Lipsa autorizării organului competent
Autorizarea prealabilă este prevăzută în art.5 C.pen., unde se arată că, pentru infracțiunile săvârșite în afara teritoriului țării, contra siguranței statului român sau contra vieții unui cetățean român, ori prin care s-a adus o vătămare gravă integrității corporale sau sănătății unui cetățean român, de către un cetățean străin sau de către o persoană fără cetățenie care nu domiciliază pe teritoriul țării, acțiunea penală se va pune în mișcare numai cu autorizarea prealabilă a procurorului general.
C. Lipsa sesizării organului competent
Sunt infracțiuni, prevăzute în Codul penal sau în alte legi speciale, pentru care punerea în mișcare a acțiunii penale este condiționată de existența unei sesizări prealabile. Astfel pentru infracțiunile contra siguranței circulației pe căile ferate, acțiunea penală se pune în mișcare la sesizarea organelor competente ale căilor ferate. Pentru infracțiunile prevăzute la art.331-336 C.pen., 348 C.pen., 353-354 C.pen., se cere sesizarea comandantului.
Pentru infracțiunile prevăzute în Decretul nr.443/1972 privind navigația civilă, acțiunea penală se pune în mișcare la sesizarea comandantului navei, a conducătorului unității căreia îi aparține nava sau a Inspectoratului de Navigație Civilă.
Pentru infracțiunile comise în legătură cu activitățile de aviație civilă acțiunea penală se pune în mișcare numai la sesizarea organului de specialitate al administrației publice centrale în domeniul aviației civile.
Legea nr.21/1996 privind concurența prevede în art.63 alin.2, că acțiunea penală pentru infracțiunile de participare cu intenție frauduloasă și în mod determinat a unei persoane fizice la conceperea, organizarea sau realizarea practicilor interzise de art.5 alin.l și art.6 se pune în mișcare la sesizarea Consiliului Concurenței.
În legea nr.109/1996 privind organizarea și funcționarea cooperațici de consum și a cooperatici de credit, se prevede că faptele prevăzute la art.182 -183 se urmăresc la sesizarea organelor de control ale organizației cooperației de consum și ale cooperației de credit.
D. Lipsa oricărei alte condiții prevăzute de lege
Această cerință are în vedere situația în care, pentru punerea în mișcare a acțiunii penale, trebuie să fie îndeplinită o anumită condiție prevăzută de lege. O astfel de condiție este întâlnită în cazul săvârșirii unei infracțiuni contra reprezentantului unui stat străin, când acțiunea penală se pune în mișcare la dorința exprimată de guvernul străin (art.171 C.pen.)
Ipoteza din art.10 lit.f) are un caracter general și nelimitat, cuprinzând orice dispoziție ce ar stipula necesitatea unei autorizări prealabile, a unei sesizări speciale sau orice altă condiție de ordin procedural necesară pentru punerea în mișcare a acțiunii penale.
Astfel, se consideră că acțiunea penală poate fi stinsă, invocându-se ipoteza finală din art.10 lit.f) C.p.p. și în cazul infracțiunii de adulter, când, potrivit art.304 alin.5 C.pen., urmărirea penală sau procesul penal încetează dacă intervine anularea căsătoriei soțului vinovat.
În cazul în care se constată incidența vreunuia dintre cazurile prevăzute la art.10 lit.f) C.p.p., soluțiile ce vor putea fi date sunt: în faza de urmărire penală – încetarea urmăririi penale sau clasarea, când nu există învinuit sau inculpat în cauză, iar în faza de judecată – încetarea procesulu ipenal.
2.2. A intervent amnistia sau prescripția ori decesul făptuitorului –
art.10 pct.l lit.g) C.p.p.
A. Amnistia este actul de clemență al Parlamentului României prin care, din considerente de politică penală, este înlăturată răspunderea penală pentru infracțiuni comise anterior adoptării legii de amnistie.
Potrivit art.119 C.pen., amnistia înlătură răspunderea penală pentru fapta săvârșită. Dacă intervine după condamnare, ea înlătură și executarea pedepsei pronunțate, precum și celelalte consecințe ale condamnării. Amenda încasată anterior amnistici nu se restituie.
Amnistia, ca manifestare de clemență a legiuitorului, reprezintă „un fel de uitare aruncată asupra infracțiunilor săvârșite”.
Amnistia este reglementată atât în legislația penală, cât și în Constituție, unde se arată că, printre atribuțiile Parlamentului, se află și aceea a acordării amnistiei, în cadrul activității de legiferare.
Amnistia este o cauză care înlătură răspunderea penală pentru fapta săvârșită, înlătură consecința săvârșirii unei infracțiuni – aplicarea și executarea pedepsei.
Amnistia nu înlătură caracterul penal al faptei, care a fost și rămâne infracțiune. Orice faptă de același fel comisă după adoptarea legii de amnistie atrage răspunderea penală.
Amnistia are, în principiu, un caracter general și obiectiv, în sensul că se referă la infracțiunile săvârșite și nu la făptuitor. Efectele amnistiei se produc in rem și se răsfrâng asupra tuturor participanților la comiterea faptei amnistiate.
Amnistia nu produce efecte asupra drepturilor persoanei vătămate, adică nu înlătură și răspunderea civilă a făptuitorului, care va fi ținut să repare prejudiciul cauzat prin fapta sa ilicită. De asemenea, amnistia nu are efect nici în ceea ce privește măsurile de siguranță sau măsurile educative (art. 119 alin.3 C.pen.).
În ceea ce privește infracțiunile continue și continuate, amnistia este incidentă dacă acestea s-au epuizat până la adoptarea legii de amnistie, respectiv a încetat acțiunea sau inacțiunea continuă, a luat sfârșit ultimul act de executare ori s-a produs ultimul rezultat.
Amnistia postcondamnatorie are ca efect înlăturarea răspunderii penale și, pe cale de consecință, se înlătură executarea pedepsei. Ca urmare a intervenirii amnistici, nu va mai fi pusă în executare hotărărea de condamnare, iar dacă aceasta fusese începută, va înceta. Nu se vor mai executa nici pedepsele complimentare ce au fost eventual stabilite și aplicate.
Amnistia înlătură și celelalte consecințe ale condamnării, făcând să înceteze interdicțiile, incapacitățile, decăderile prevăzute în alte legi penale ori extrapenale. Nu va avea efect însă, asupra măsurilor educative sau de siguranță.
Dacă o persoană este urmărită sau judecată în același timp pentru mai multe fapte, dar numai una sau unele dintre ele sunt amnistiate, numai pentru acestea se va dispune încetarea urmăririi penale sau a procesului penal, iar în privința celorlalte, procesul se va desfășura normal.
Atunci când fapta ce constituie obiectul judecății este amnistiată în raport cu maximul pedepsei ce se poate aplica, instanța urmează a dispune încetarea procesului penal în temeiul art.11 pct.2 lit.b) și a art.10 pct.l lit.g) C.p.p., fără a pronunța și condamnarea la o anumită pedeapsă.
Soluțiile ce pot fi date în cazul în care se constată că a intervenit amnistia sunt următoarele: încetarea urmăririi penale, în faza de urmărire penală, și încetarea procesului penal, în faza de judecată.
B. Prescripția, ca și amnistia, face parte din grupul cauzelor care înlătură răspunderea penală sau consecintele condamnării.
Instituția prescripției este reglementată în cadrul Codului penal, în art.121-130, și cunoaște două forme: prescripția răspunderii penale și prescripția executării pedepsei.
Prescripția răspunderii penale are ca efect înlăturarea răspunderii penale pentru infracțiunea comisă, datorită trecerii unui anumit termen de la săvârșirea acesteia, prevăzut de lege, termen în care nu a avut loc soluționarea cauzei privitoare la acea infracțiune printr-o hotărâre judecătorească definitivă. Ea constă deci în stingerea, ca urmare a trecerii termenului prevăzut de lege, a raportului juridic penal de conflict.
Pe planul dreptului penal, prescripția răspunderii penale este o cauză de stingere a răspunderii penale, iar pe planul dreptului procesual penal o cauză care împiedică punerea în mișcare și exercitarea acțiunii penale. Ceea ce se stinge prin prescripție este acțiunea penală, fapta continuând să fie incriminată de lege.
Conform art.13 C.p.p., prescripția înlătură răspunderea penală și, în consecință, se stinge dreptul statului de a trage la răspundere penală pe infractor și de a-i aplica o pedeapsă.
Aceste efecte ale prescripției se produc pentru orice infracțiune, cu excepția infracțiunilor contra păcii și omenirii, care, datorită gravității lor deosebite, au fost declarate imprescriptibile (art. 121 alin.2 C.pen.).
Termenele de prescripție a răspunderii penale sunt prevăzute în art.122 C.pen. și variază între 3 și 15 ani, în funcție de pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea cu privire la care este înlăturată răspunderea penală. Aceste termene de prescripție se calculează de la data săvârșirii infracțiunii. Legea prevede în mod explicit, în art.122 alin.2 C.pen., că, în cazul infracțiunilor continue, termenul de prescripție curge de la data încetării acțiunii sau inacțiunii care constituie elementul material al infracțiunii, iar în cazul infracțiunilor continuate, acest termen curge de la data săvârșirii ultimei acțiuni sau inacțiuni.
Împlinirea termenului de prescripție în cursul judecării cauzei înlătură răspunderea penală a inculpatului, însă nu înlătură și răspunderea civilă a acestuia pentru pagubele cauzate prin infracțiunea respectivă.
Art.128 C.pen. prevede că suspendarea cursului termenului prescripției intervine pe timpul cât o dispoziție legală sau o împrejurare de neprevăzut sau de neînlăturat împiedică punerea în mișcare a acțiunii penale sau continuarea procesului penal.
O primă cauză de suspendare a prescripției răspunderii penale o constituie existența unei dispoziții legale care prevede că punerea în mișcare sau exercitarea acțiunii penale nu poate avea loc decât în condițiile prevăzute în acea lege, incidența legii penale nefiind posibilă fără îndeplinirea acelor condiții. Astfel de dispoziții sunt, de exemplu, cele din art.239 și 313 C.p.p., care prevăd suspendarea urmăririi penale și, respectiv, suspendarea judecății pe timpul cât învinuitul sau inculpatul suferă de o boală care îl împiedică să ia parte la procesul penal.
O a doua cauză de suspendare o constituie existența unei împrejurări de neprevăzut sau de neînlăturat care împiedică pentru un timp desfășurarea activităților judiciare.
În cazul minorilor, termenele de prescripție a răspunderii penale se reduc la jumătate, potrivit art.129 C.pen.. Ca urmare, în cazurile în care, prin operarea acestei reduceri, se constată îndeplinită durata termenului de prescripție a răspunderii penale, determinată de pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea săvârșită, sunt aplicabile dispozițiile art.11 pct.2 lit.b) raportat la art.10 pct.1 lit.g) C.p.p., privitoare la încetarea procesului penal.
Conform art.124 C.pen., prescripția înlătură răspunderea penală oricâte întreruperi ar interveni, dacă termenul de prescripție prevăzut în art.122 C.pen. este depășit cu încă jumătate.
În cazul în care s-a împlinit termenul de prescripție specială a răspunderii penale, la judecarea apelului declarat de parchet împotriva soluției de achitare a inculpatului pentru inexistența faptei, instanța de control judiciar nu mai are a se pronunța asupra legalității și temeiniciei soluției de achitare.
De asemenea, chiar dacă recurenta nu a invocat motivul de casare fundamentat pe dispozițiile art.3859 pct.15 C.p.p., instanța de recurs trebuie să ia în considerare din oficiu acest caz de casare.
Soluțiile ce pot fi date în cazul în care intervine prescripția sunt de încetare a urmăririi penale, în faza de urmărire penală, și de încetare a procesului penal, în faza de judecată. Dacă nu există învinuit sau inculpat în cauză, se poate dispune clasarea.
C. Decesul făptuitorului este o cauză de împiedicare a exercitării acțiunii penale și reprezintă o consecință a principiului personalității și indivizibilității răspunderii penale.
Conform acestui principiu, răspunderea penală are caracter personal, ea revenind exclusiv persoanei care, având obligația de a respecta legea și săvârșind cu vinovăție fapta prevăzută de norma incriminatoare, a devenit subiect pasiv al răspunderii penale.
Este inadmisibilă răspunderea pentru fapta altuia, adică răspunderea unei persoane care nu a săvârșit sau nu a participat sub nici o formă sau alta la săvârșirea infracțiunii, cu atât mai mult nu este admisibilă răspunderea colectivă, adică de grup, a persoanelor legate între ele prin raporturi personale (de familie, religioase) pentru infracțiunea săvârșită de un membru.
Personalitatea răspunderii penale are drept consecință personalitatea pedepsei sau a măsurii educative, care trebuie să fie aplicată și să fie executată personal de către subiectul pasiv al răspunderii penale, fiind inadmisibilă transferarea ei asupra unei alte persoane.
Ca atare, dacă făptuitorul (învinuit sau inculpat) dispare prin deces nu mai poate fi tras la răspundere penală altcineva pentru faptele sale.
Decesul părții vătămate, în principiu, nu poate duce la încetarea procesului penal. Există și dispoziții legale potrivit cărora urmărirea penală sau procesul penal încetează dacă intervine decesul persoanei vătămate. Astfel, potrivit art.304 alin.5 C.pen., în cazul infracțiunii de adulter, urmărirea penală sau procesul penal încetează în caz de moarte a soțului care a făcut plângere prealabilă.
În practică, unele instanțe judecătorești, interpretând greșit prevederile art.10 pct.l lit.g) C.p.p., au încetat procesul penal și în cazul în care acesta a pornit la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, care a decedat în cursul judecării cauzei.
2.3. A fost retrasă plângerea prealabilă sau părțile s-au împăcat – art.10 pct.l lit.h) C.p.p.
Retragerea plângerii prealabile este o altă cauză prin care se înlătură răspunderea penală a făptuitorului pentru fapta săvârșită. Ea este reglementată în cadrul Codului penal, la art.131 alin.2, unde se prevede că, pentru infracțiunile care condiționează punerea în mișcare a acțiunii penale de introducerea unei plângeri prealabile, nu numai lipsa acesteia, ci și retragerea ei are ca efect înlăturarea răspunderii penale. Retragerea plângerii prealabile trebuie să fie un act de voință al persoanei vătămate, care, după ce a introdus, în condițiile prevăzute de lege, plângerea prealabilă, revine asupra hotărârii sale, retrăgându-și plângerea înainte de soluționarea cauzei printr-o hotărâre judecătorească definitivă.
Retragerea plângerii prealabile conduce la înlăturarea răspunderii penale dacă sunt îndeplinite următoarele condiții: în primul rând, ea trebuie să reprezinte o manifestare expresă a voinței persoanei vătămate de a renunța la plângerea făcută, iar în al doilea rând, retragerea plângerii prealabile trebuie să fie totală și necondiționată.
În legatură cu prima cerintă, în practica judiciară s-a arătat că este îndeplinită această condiție și atunci când persoana vătămată declară că își retrage plângerea prealabilă printr-un înscris autentic.
Întrucât în prezenta cauză, în mod obiectiv, ca urmare a decesului, partea vătămată nu putea retrage plângarea prealabilă și nu exista posibilitatea legală ca o altă persoană să o retragă, instanța era datoare a continua procesul penal și nicidecum să dispună încetarea acestuia, în conditiile retragerii plângerii prealabile de către o altă persoană vătămată decât aceea care a formulat plângarea prealabilă.
Potrivit art.13 C.p.p., în caz de amnistie, prescripție ori de retragere a plângerii prealabile, învinuitul sau inculpatul poate cere continuarea procesului penal și, potrivit art.13 alin.3 C.p.p., dacă nu se constată vreunul din cazurile prevăzute în art.10 lit.a)-e), instanța trebuie să dispună încetarea procesului penal. În consecință, greșit a procedat instanța care, continuând judecată la cererea inculpatului, survenită după retragerea plângeri prealabile, găsind vinovat pe inculpat, l-a condamnat în loc să dispună încetarea procesului penal în temeiul art.10 lit.h) C.p.p..
În același timp, din moment ce la al doilea termen la care partea vătămată (prin infracțiunea de lovire) a lipsit nejustificat, inculpatul nu s-a prevalat de dispozițiile art.2841 C.p.p., ci a cerut continuarea procesului penal în baza art.13 alin.l C.p.p., instanța trebuie să dea eficiență acestei cereri și să continue judecata, iar nu să înceteze procesul penal conform art. 11 pct.2 lit.b) raportat la art.10 pct.l lit.h) C.p.p..
În cazul căsătoriei autorului cu victima violului, instanța pronunță încetarea procesului penal în baza art.11 pct.2 lit.b) C.p.p. raportat la art.197 alin. final C.pen., deoarece această ipoteză a fost asimilată în literatura juridică cu împăcarea părților, justificându-se, în acest mod, încetarea procesului penal pe temeiul art.10 lit.h). Instanțele au extins însă și la alte cazuri de nepedepsire soluția încetării procesului penal.
2.4. S-a dispus înlocuirea răspunderii penale art.10 pct.l lit.i) C.p.p.
Instituția înlocuirii răspunderii penale aparține dreptului penal material și își găsește reglementarea în art.90 și 91 C.pen.. Conform prevederilor acestor articole, înlocuirea răspunderii penale este instituția în temeiul căreia instanța de judecată poate dispune înlocuirea răspunderii penale, pentru săvârșirea unor infracțiuni care nu prezintă un grad de pericol social ridicat, cu răspunderea care atrage aplicarea unei sancțiuni cu caracter administrativ prevăzută de legea penală.
Această instituție este în mod practic, o măsură de individualizare a constrângerii juridice față de săvârșirea unor fapte prevăzute de legea penală, care, deși prezintă gradul de pericol social al unor infracțiuni și, deci constituie, fiecare în parte, temei al răspunderii penale și al aplicării unor pedepse făptuitorilor, această sancțiune nu apare ca necesară în cazul dat, ținând seama de gravitatea redusă a faptei și de persoana infractorului, fiind suficientă o răspundere extrapenală și aplicarea uneia dintre sancțiunile cu caracter administrativ prevăzute de legea penală.
Măsura are astfel în vedere situația în care instanța apreciază, pe baza legii, că pentru infracțiunea săvârșită nu este necesară aplicarea unei pedepse, oricare ar fi natura sau cuantumul acesteia.
Înlocuirea răspunderii penale nu se confundă cu fapta prevăzută de legislația penală, care nu prezintă pericolul social al unei infracțiuni, deoarece în acest caz fapta nu constituie infracțiune, pe când la înlocuirea răspunderii penale, fapta are caracter penal și face să existe răspundere penală.
Această instituție nu se confundă nici cu cauzele care înlătură caracterul penal al faptei și nici cu cauzele care înlătură răspunderea penală, la care această răspundere este înlocuită cu altă răspundere.
Deoarece înlocuirea răspunderii penale se poate face numai cu privire la învinuit sau inculpat, care este cunoscut, soluția clasării nu este posibilă, întrucât nu se poate vorbi de lipsa învinuitului sau a inculpatului în cauza penală.
2.5. Există o cauză de nepedepsire prevăzută de lege – art.10 pct.l lit.i1) C.p.p.
Acest motiv de împiedicare a punerii în mișcare sau a exercitării acțiunii penale a fost recent introdus în Codul de procedură penală prin prevederile Legii nr.281/2003.
Cauzele de nepedepsire sunt reglementate de Codul penal sau de alte legi speciale, acestea având ca efect înlăturarea răspunderii penale. Codul penal prevede că sunt cauze de nepedepsire următoarele: desistarea și împiedicarea producerii rezultatului faptei (art.22 alin.l), instigarea neurmată de executare, în cazul infracțiunilor sancționate cu cel mult 2 ani de închisoare (art.29 alin.2), împiedicarea consumării faptei de către un participant (art.30), denunțarea complotului înainte de a fi descoperit (art.167 alin.5), încunoștiintarea autorităților competente, în cazul săvârșirii infracțiunilor prevăzute la art.155-163, 165, 1661 și 167 (art.170 alin.2), denunțarea infracțiunilor contra securității statului făcută în timp util de un participant (art.172 alin.l), tăinuirea și favorizarea în cazul infracțiunilor prevăzute în art.166, 168, 169, 171, 173, săvârșite de un soț sau de o rudă apropiată (art.173 alin.5), denunțarea dării de mită (art.225 alin.3), retragerea mărturiei mincinoase (art.260 alin.2), înlesnirea arestării făptuitorilor în cazul nedenunțării unor infracțiuni (art.262), etc.
De asemenea, cauzele de nepedespire pot fi găsite și printre prevederile unor legi speciale. Astfel, în art.36 alin.3 din Legea nr.22/1969 privind angajarea gestionarilor, constituirea de garanții și răspunderea în legatură cu gestionarea bunurilor, se arată că „nu se pedepsește persoana care, mai înainte de începerea oricărui control, declară plusurile despre a căror cantitate sau valoare are cunoștintă."
În cazul în care se constata că vreunul dintre aceste cazuri de nepedepsire este aplicabil în cauza dedusă judecății, instanța urmează să dispună încetarea procesului penal, întrucât aceasta este singura în măsură să administreze probatoriul din care să rezulte îndeplinirea condițiilor prevăzute în norma de incriminare pentru a reține ipoteza prevăzută de art.10 lit.i1. În acest caz, soluția clasării nu este posibilă, întrucât condițiile necesare pentru existența acestui caz de împiedicare a punerii în mișcare sau a exercitării acțiunii penale presupun implicit existența unui învinuit sau inculpat în cauză.
2.6. Există autoritate de lucru judecat – art.10 pct.l lit.j) C.p.p.
Hotărârea judecătorească rămasă definitivă capătă autoritate de lucru judecat, considerându-se că aceasta reflectă adevărul (res judiciata pro veritate habeatur).
Această prezumție apare ca necesară pentru a statornici prestigiul și stabilitatea activității judiciare, și constituie un principiu juridic recunoscut din cele mai vechi timpuri.
Autoritatea de lucru judecat a hotărârii penale are un efect pozitiv și unul negativ.
Efectul pozitiv constă în faptul că hotărârea care a dobândit autoritate de lucru judecat poate fi pusă în executare (art.415 alin.l C.p.p.), iar efectul negativ constă în aceea că hotărârea cu autoritate de lucru judecat creează un obstacol în readucerea în fața instanței a conflictului soluționat definitiv.
Astfel, autoritatea de lucru judecat împiedică o nouă urmărire penală pentru aceeași faptă și împotriva aceleiași persoane, prin stingerea pe cale procesuală a acțiunii penale exercitate în fața instanței de judecată.
De asemenea, pentru existența autorității de lucru judecat în materie penală se cere existența a două elemente identice între cauza judecată și cauza care urmează să fie soluționată, și anume identitatea de obiect și identitatea de persoane.
Identitatea de obiect presupune ca faptele în legatură cu care se exercită acțiunea penală să fie aceleași. Nu există autoritate de lucru judecat atunci când fapta pentru care s-a dat o hotărâre și fapta pentru care se exercită o nouă acțiune nu sunt aceleași în materialitatea lor.
Identitatea de persoane se referă la faptul că împotriva aceleiași persoane nu se mai poate exercită acțiunea penală, pentru fapta pentru care a fost judecată definitiv, chiar reținându-se o altă formă de participație sau vinovăție.
În ceea ce privește „cauza" ca element de identitate al autorității de lucru judecat, trebuie să observăm că și aceasta este diferită de „cauza" în materie civilă, în penal interesând cauza materială și nu cea juridică, în sensul încadrării juridice date infracțiunii.
În materie penală, soluțiile ce pot fi dispuse în situația în care se constată existența autorității de lucru judecat sunt: încetarea urmăririi penale, în faza de urmărire penală, și încetarea procesului penal, în faza de judecată. Soluția clasării nu este posibilă în acest caz.
În cazul autorității de lucru judecat, proba se face numai cu hotărârea judecătorească rămasă definitivă, din care trebuie să reiasă că persoana în cauză a mai fost judecată cu privire la aceeași faptă.
Nu există autoritate de lucru judecat în situația în care, înculpatul, după ce a fost condamnat definitiv pentru împiedicarea unei persoane de a folosi o locuință deținută în baza unei hotărâri judecătorești (art.271 C.pen.) și a executat pedeapsa, împiedică din nou aceeași persoană să folosească locuința. Faptele comise ulterior constituie activități distincte în materialitatea lor și nu se mai poate vorbi de existența aceleiași cauze, ca o condiție a autorității de lucru judecat.
În cazul rejudecării unei cauze ca urmare a reunirii pricinilor în temeiul art.335 alin.2 C.p.p., existența actelor materiale ale infracțiunii, reținute prin hotărârea desființată, a intrat în putere de lucru judecat și nu mai poate fi contestată.
Nu operează autoritatea de lucru judecat dacă cele două hotărâri de încetare a procesului penal au cauze diferite, ori dacă hotărârea anterioară se referă la alte fapte decât cele care constituie obiectul noii judecăți, chiar dacă toate faptele au fost comise cu aceeași ocazie și în aceleași împrejurări.
O hotărâre pronunțată pentru o contravenție nu are autoritate de lucru judecat în raport cu o faptă care face obiectul unei cauze penale.
CAPITOLUL V
CONCLUZII
Acțiunea penală se conturează astfel ca fiind pilonul de bază al întregii construcții procedural penale, o instituție fără de care întreaga reglementare procedurală penală ar rămâne lipsită de fundament.
Privită în jurisprudență ca fiind „energia care însuflețește procesul penal”, acțiunea penală constituie condiția „sine qua non” pentru ca o instanță să exercite atribuțiile sale jurisdicționale. Prin intermediul acestui mijloc procesual, se concretizează tragerea la răspundere penală, sau, cu alte cuvinte, se realizează finalitatea procesului penal.
Prin modalitatea în care legiuitorul a reglementat instituția acțiunii penale, ca bază pentru întreaga desfășurare a procesului penal, s-au conturat liniile principale între care se exercită atribuțiile jurisdicționale, acestea fiind în mod obișnuit determinate de actul procesual prin care s-a făcut cererea în justiție.
Instituția acțiunii penale se bucură de o reglementare largă și variată, totodată, și pe plan internațional, existând posibilitatea de a se vorbi în prezent, în concepția juridică modernă, de două sisteme bazate, fie pe principiul legalității, fie pe principiul oportunității. În procedura penală română, în concordanță cu întraga reglementare și doctrina est-europeană, a fost consacrat principiul legalității, conform căruia, atunci când se constată săvârșirea unei infracțiuni, Ministerul Public nu are drept de apreciere asupra oportunității punerii în mișcare sau exercitării acțiunii penale, cum se întâmplă în sistemele de drept subordonate celuilalt principiu, cu mențiunea că este vorba de o oportunitate temperată, în țări ca Franța, Olanda, Belgia, Egipt, Japonia, etc.. Deși în toate reglementările care admit principiul oportunității, legislația și doctrina consacră adevărate garanții împotriva arbitrariului, iar acest principiu, în forma sa radicală, se întâlnește mai rar, rămân totuși numeroase semne de întrebare cu privire la limitele în care membrii parchetului își îndeplinesc atribuțiile.
România se înscrie, alături de Germania, Spania, țările din estul Europei, în adoptarea principiului legalității
BIBLIOGRAFIE
Tratate, cursuri și monografii
Bouzat Pierre, Pinatel Jean, „Traité de droit penal et de criminologie”, vol. II, Dalloz, Paris, 1963
Dumitru Virgil Diaconu, “Drep procesual penal”, Edit. Universul Juridic, Bucuresti, 2004
Bulai Costică, „Manual de drept penal”, Edit. All, București, 1997
Bulai Costică, Filipaș Avram, Mitrache Constantin, „Instituții de drept penal”, ed. a II-a, Edit. Trei, București, 2003
Bulai Costică, Mitrache Constantin, „Drept penal român. Partea generală. Culegere de probleme din practica judiciară pentru uzul studenților”, ediția a IV-a, Casa de editură și presa „Șansa”, București, 1999
Délmas–Marty M., „Procedures penales d’Europe”, Presses Universitaires de France, 1-re edition, Paris, 1995
Dongoroz Vintilă, „Curs de procedură penală”, ed. aII-a, Edit. Cursurilor Litografiate, București, 1942
Dongoroz V., Dărângă Gh., Kahane S., Lucinescu D., Nemeș A., Popovici M., Sârbulescu R., Stoican V., „Noul cod de procedură penală și codul de procedură penală anterior. Prezentare comparată”, Edit. Politică, București, 1968
Dongoroz V., Kahane S., Oancea I., Stănoiu R., Fodor I., Iliescu N., Bulai C., Roșca V., „Explicații teoretice ale Codului penal român. Partea generală”, vol.II, Edit. Academiei, București, 1970
Dongoroz V., Kahane S., Antoniu G., Bulai C., Iliescu N., Stănoiu R., „Explicații teoretice ale Codului de procedură penală român. Partea generală”, vol.I, Edit. Academiei, 1975
Dongoroz V., Kahane S., Antoniu G., Bulai C., Iliescu N., StănoiuR., Explicații teoretice ale Codului de procedură penală român. Partea generală”, vol.II, Edit. Academiei, 1975
Dărângă Gheorghe, „Codul penal comentat și adnotat”, Edit. Știintifică, București, 1972
Ferri E., „Principii de drept criminal”, București, 1929
Fettweis A., Kohl A., G. de Leval, „Droit judiciaire privé”, Edit. 1976
Florian E., „Diritto procesuale penale”, vol. IV, ed. a II-a, Torino, Unione-Tipografica-Editrice-Torinesse, 1939
Garraud R., „Traité théorique et pratique d'instruction criminelle et de procedure pénale”, vol.I,Tome premier, Paris, 1907
Giurgiu N., „Drept penal general — doctrină, jurisprudență, legislație”, Edit. Sunset, Iași, 1997
Gorgăneanu Ion Gh., „Acțiunea penala", Edit. Știintifică și Enciclopedica, București, 1977
Ionescu – Dolj Ion, „Curs de procedură penală română”, Edit. SOCEC, București, 1937
Ionescu V. „Legitima apărare și starea de necesitate”, Edit. Știintifică, București, 1972
Kahane S., „Drept procesual penal”, Edit. Didactică și Pedagogică, București, 1963
Mérle R., Vitu A., „Traité de droit criminel”, Cujas, Paris, 1967
Mitrache Constantin, Mitrache Cristian, „Drept penal român. Partea generală”, Casa de editură și presă „Șansa”, București, 2002
Neagu Ion, „Tratat de procedură penală”, București, Edit. Pro, 1997
Neagu Ion, „Drept procesual penal. Tratat”, vol.I, Edit. Global Lex,
București, 2003
Papadopol V., Dobrinoiu V., Apetrei M., „Codul de procedură penală adnotat”, vol.II, Edit. Albatros, București, 1996
Papadopol V., Popovici M., „Repertoriu alfabetic al practicii judiciare în materie penală pe anii 1976- 1980”, Edit. Știintifică și Enciclopedică, București, 1982
Pop Traian, „Drept procesual penal”, Tipografia Națională Cluj, 1948 Santorno Arturo, „Lezioni” , nr. 40
Stefani Gaston, Levasseur Georges, „Droit penal général et de procedure pénale”, Tome II, Dalloz, Paris, 1968
Tanoviceanu Ion, „Curs de procedură penală română”, Edit. SOCEC, București, 1908
Theodoru Grigore Gr., Plăeșu Tudor, „Drept procesual penal. Partea generală”, Iași, 1986
Theodoru Gr. Gr., „Drept procesual penal român. Partea generală” vol.I, Iași, 1971
Tulbure Adrian Ștefan, Tatu Angela Maria, „Tratat de drept procesual penal”, Edit. Allbeck, București, 2002
Volonciu N., „Drept procesual penal”, Edit. Didactică și Pedagogică, București, 1972
Volonciu N., „Drept procesual penal”, Tipografia Universității București, 1987
Volonciu Nicolae, „Tratat de procedură penală. Partea generală”, vol.I, ediția a III-a revizuită și adăugită, Edit. PAIDEIA, 1998
„Explicații teoretice ale codului de procedură penala română. Partea Generală”, lucrare colectivă, vol. V, ediția a II-a, Edit. Academiei Române și Edit. Allbeck, București, 2003
2. Articole
Antoniu G., „Eroare de fapt”, în Revista de Drept Penal, nr. 1/1995
Boureanu A., „Procuror – titular al exercițiului acțiunii penale”, în Revista de Drept Penal, nr. 4/1999
Doltu I., „Punerea în mișcare a acțiunii penale în cazul infracțiunilor în care aceasta se face la plângerea prealabilă a persoanei vătămate”, în Revista „Dreptul”, nr, 5/2001
Gorgăneanu I., „Caracteristicile acțiunii penale în noua reglementare procesual penală”, în Revista Româna de Drept, nr. 9/1969
Papu Gh., „Despre conținutul plângerii prealabile și efectele neregularităților în această privință”, în Revista „Dreptul", nr. 5/2001
Popovici M. T., „Plângerea prealabilă în actualul Cod de procedură penală”, în Revista Româna de Drept, nr. 9/1969
Rămureanu V., „Legea nr.25/1967 privind amnistierea unor infracțiuni, grațierea și reducerea unor pedepse”, în Revista Română de Drept, nr. 1/1968
Theodoru Gr. Gr., Poenaru I., „Aspecte ale raportului dintre răspunderea penală și răspunderea contravențională”, în Revista Română de Drept, nr. 6/1973
Theodoru Gr., „Puterea lucrului judecat, cauză de împiedicare a pornirii sau continuării procesului penal”, Revista Justiția Nouă, nr. 12/1964
Tulbure A. Ștefan, „Autoritarea lucrului judecat în procesul penal”, Revista de Drept Penal, nr. 4/1999
3. Jurisprudență
Culegere de practică judiciară în materie penală, 1994-1998, C.A. Brașov, Edit. All Beck, București, 2000
Culegere de practică judiciară penală, 1998, C.A. București, cu note de V. Papadopol, Edit. All Beck, București, 1999
Culegere de practică judiciară în materie penală, 2000, C.A. Pitești, Edit. Rosetti, București, 2002
Culegere de practică judiciară în materie penală, 2000, C.A. București, Edit. Rosetti, București, 2002
Culegere de practică judiciară, 2003, ediție îngrijită de Ministerul Justiției, Edit. All Beck, București, 2004
Culegere de practică judiciară în materie penală, 2003-2004, C.A. Brașov, Edit. All Beck, București, 2005
4. Legislație
Constituția României
Codul penal
Codul de procedură penală
Codul civil
Codul de procedură penală al Principatelor Unite Române din 2 decembrie 1864, publicat în Monitorul Oficial al României din 2 decembrie 1864
Codul de procedură penală Carol al II-lea, publicat în Monitorul Oficial al României nr.66/19.03.1936
Codul de procedură penală al R. P. Române, republicat în Monitorul Oficial nr.36/1948
Legea nr.104/1992 pentru modificarea și completarea Codului penal, Codului de procedură penală și a altor legi, publicată în Monitorul Oficial nr.244/1992
Legea nr.78/2000 privind prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, publicată în Monitorul Oficial nr.219/2000
Legea nr.143/2000 privind combaterea traficului și consumului ilicit de droguri
Legea nr.265/2002 privind modificarea și completarea Codului penal, Codului de procedura penala și a altor legi speciale, publicată în Monitorul Oficial nr.261/18.04.2002
Ordonanța de urgență a Guvernului nr.112/2001 privind sancționarea unor fapte săvârșite în afara teritoriului țării de cetățeni români sau de persoane fără cetățenie domiciliate în România
Ordonanța de urgență a Guvernului nr.43/2002 privind Parchetul Național Anticorupție
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Actiunea Penala In Cadrul Procesului Penal (ID: 125003)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.