Raportul Juridic In Drept

CUPRINS

ARGUMENTARE…………………………………………………………………………………………….. 1

CAPITOLUL I – NOȚIUNEA ȘI TRĂSĂTURILE RAPORTULUI JURIDIC

Noțiunea de raport juridic ……………………………………………………………. 3

Trăsăturile raportului juridic ……………………………………………………….. 3

1.2.1. Raportul juridic este un raport social ………………………… 4

1.2.2. Raportul juridic este un raport de suprastructură …………… 5

1.2.3 Raportul juridic este un raport volițional ……………………… 6

1.2.4 Raportul juridic este un raport valoric ……………………… 8

Raportul juridic este o categorie istorică …………………… 9

CAPITOLUL II – DEFINIȚIA RAPORTULUI JURIDIC

2.1. Norma juridică ………………………………………………………………………… 11

2.1.1 Trăsăturile normei juridice……………………………………. 12

2.1.2 Structura normei juridice…………………………………… .. 17

2.1.2.1 Structura internă…………………………………….. 17

2.1.2.2 Structura tehnico-juridică…………………………… 20

2.1.3 Clasificarea normelor juridice……………………………….. 20

CAPITOLUL III – STRUCTURA RAPORTULUI JURIDIC

3.1. Subiectele raportului juridic ………………………………………………………. 23

3.1.1 Conceptul de subiect de drept ………………………………. 23

3.1.2 Capacitatea juridică – premisă a calității de subiect de drept … 24

3.1.3 Clasificarea subiectelor raporturilor juridice….……………… 26

3.1.3.1 Persoana – ca subiect de drept ……………………… 26

3.1.3.2 Subiectele colective – ca subiecte de drept………….. 28

3.2. Conținutul raportului juridic……………………………………………………… 31

3.2.1 Conceptul de subiect de drept ……………………………….. 31

3.2.2 Dreptul subiectiv..………………………………………………. 31

3.2.3 Obligația juridică ….………………………………………….. 34

3.3. Obiectul raportului juridic…………………………………………………………. 35

CAPITOLUL IV – FAPTELE JURIDICE

4.1. Delimitări conceptuale…………………………………………………………………… 38

4.2. Clasificarea faptelor juridice…………………………………………………………… 38

4.2.1 Evenimentele …………………………………………………… 39

4.2.2 Acțiunile..……………………………………………………… 39

4.2.2.1 Actul juridic ……………………………………………. 40

CONCLUZII…………………………………………………………………………………

BIBLIOGRAFIE ……………………………………………………………………………………………………..

=== RAPORTUL JURIDIC ÎN DREPT ===

RAPORTUL JURIDIC ÎN DREPT

CUPRINS

ARGUMENTARE…………………………………………………………………………………………….. 1

CAPITOLUL I – NOȚIUNEA ȘI TRĂSĂTURILE RAPORTULUI JURIDIC

Noțiunea de raport juridic ……………………………………………………………. 3

Trăsăturile raportului juridic ……………………………………………………….. 3

1.2.1. Raportul juridic este un raport social ………………………… 4

1.2.2. Raportul juridic este un raport de suprastructură …………… 5

1.2.3 Raportul juridic este un raport volițional ……………………… 6

1.2.4 Raportul juridic este un raport valoric ……………………… 8

Raportul juridic este o categorie istorică …………………… 9

CAPITOLUL II – DEFINIȚIA RAPORTULUI JURIDIC

2.1. Norma juridică ………………………………………………………………………… 11

2.1.1 Trăsăturile normei juridice……………………………………. 12

2.1.2 Structura normei juridice…………………………………… .. 17

2.1.2.1 Structura internă…………………………………….. 17

2.1.2.2 Structura tehnico-juridică…………………………… 20

2.1.3 Clasificarea normelor juridice……………………………….. 20

CAPITOLUL III – STRUCTURA RAPORTULUI JURIDIC

3.1. Subiectele raportului juridic ………………………………………………………. 23

3.1.1 Conceptul de subiect de drept ………………………………. 23

3.1.2 Capacitatea juridică – premisă a calității de subiect de drept … 24

3.1.3 Clasificarea subiectelor raporturilor juridice….……………… 26

3.1.3.1 Persoana – ca subiect de drept ……………………… 26

3.1.3.2 Subiectele colective – ca subiecte de drept………….. 28

3.2. Conținutul raportului juridic……………………………………………………… 31

3.2.1 Conceptul de subiect de drept ……………………………….. 31

3.2.2 Dreptul subiectiv..………………………………………………. 31

3.2.3 Obligația juridică ….………………………………………….. 34

3.3. Obiectul raportului juridic…………………………………………………………. 35

CAPITOLUL IV – FAPTELE JURIDICE

4.1. Delimitări conceptuale…………………………………………………………………… 38

4.2. Clasificarea faptelor juridice…………………………………………………………… 38

4.2.1 Evenimentele …………………………………………………… 39

4.2.2 Acțiunile..……………………………………………………… 39

4.2.2.1 Actul juridic ……………………………………………. 40

CONCLUZII…………………………………………………………………………………

BIBLIOGRAFIE ……………………………………………………………………………………………………..

ARGUMENT

Sistemul juridic constituie un ansamblu compus din elemente variate, dar care prin specificul, prin esența lor formează o unitate închegată. Unele sunt de natura normativă -normele juridice, altele de natură ideologică și psihologică – conștiința juridică, altele de natură instituțională – organele judecătorești, procuratura, etc., iar altele de natură relațională – relații juridice. Acestea din urmă, relațiile juridice, presupun și reflectă toate celelalte componente ale sistemului juridic.

Astfel, pentru ca o relație umană să fie de natură juridică, ea trebuie, în general, să fie reglementată de o normă de drept. De asemenea crearea unui raport juridic presupune constiința și voinșa celor ce vor deveni subiecte ale acestuia ceea ce reprezintă conștiința juridică.

Norma de drept nu constituie ea însăți un scop. Pentru realizarea obiectivului urmărit de legiuitor prin reglementare sunt luate măsuri organizatorice de concretizare, de detaliere a unor norme și principii, sunt îndeplinite o serie de fapte materiale necesare punerii în aplicare a legii și, mai ales se constituie o mare varietate de raporturi sociale pe baza normelor în vigoare, raporturi ce apar între persoane fizice, între persoane fizice si persoane juridice, sau între persoane colective si individuale etc.

Normele juridice se concretizează deci în raporturi juridice. Dreptul este cel care modifica raporturile sociale, într-un anume fel, pentru atingerea anumitor scopuri prestabilite. Astfel raporturile ce cad sub incidența normelor juridice capătă anumite trăsături care le conferă unicitate detașându-le de celelalte raporturi sociale reglementate de norme morale, politice, religioase etc.

Raportul juridic apare astfel ca acea relație socială care este reglementată prin intermediul normelor juridice, în care subiectele sunt titulare de drepturi și obligații constatate în aceste norme, drepturi care pot fi realizate, în cazul încălcării lor, cu ajutorul organelor abilitate ale statului.

Normele juridice, care reglementează conduita oamenilor, determină de cele mai multe ori încheierea unor raporturi deoarece conduita unei persoane se exteriorizează prin acțiunile sau inacțiunile ei față de alte persoane, față de organele statului sau alte forme de organizare nestatale. Așadar, pentru persoanele ce intra sub incidența normelor juridice, în cadrul acestor norme este prevăzut un anumit model comportamental pe care trebuie să-l adopte și în virtutea căruia, fie li se impune o anumită acțiune, fie li se permite să facă sau să nu facă ceva etc.

Ca orice raport juridic și raportul de drept administrativ este în esență o relație socială reglementată normativ, care se naște, se modifică și se stinge în cadrul și pentru realizarea puterii executive cu respectarea regimului de drept public.

Raportul de drept administrativ are caractere comune raporturilor de drept public, și anume:

1. Părțile raportului juridic sunt pe de o parte autoritatea publică care exercită puterea publică sau o autoritate autonomă investită cu capacitate de drept administrativ, iar pe de altă parte persoanele fizice sau juridice.

Cu alte cuvinte, autoritatea publică pentru a fi parte într-un raport de drept administrativ trebuie să exercite puterea publică, adică să exercite atribuții legale care presupun un comandament al puterii de stat. Spre exemplu, primarul unei localități deși este definit de lege ca fiind o autoritate publică având competența de a acționa ca parte în raporturi de drept administrativ, el nu va participa ca parte numai în aceste tipuri de raporturi juridice, ci și în raporturi de drept civil, dreptul muncii, procesuale, etc. Atunci când primarul încheie contracte de muncă cu personalul din subordinea sa, el devine parte în raporturi juridice specifice dreptului muncii sau un alt exemplu, primarul poate reprezenta unitatea administrativ-teritorială din care face parte în calitate de persoană juridică de drept public, în raporturile procesual-civile, caz în care de asemenea nu se află în raporturi de drept administrativ, ci în raporturi de drept procesul-civil.

În cazul persoanelor fizice în cadrul dreptului administrativ nu se aplică regula capacității civile deoarece în raporturile de drept public va prima întotdeauna interesul general, iar nu cel individual, drept urmare ca o atare persoană să fie parte într-un raport juridic de drept administrativ nu este nevoie să aibă deplină capacitate de exercițiu.

2. Obiectul raportului juridic de drept administrativ îl constituie acțiunea sau inacțiunea subiectelor de drept, parte a raportului.

3. Conținutul raportului juridic este format din drepturile și obligațiile părților.

În acest sens, trebuie precizat că autoritățile publice nu exercită simple drepturi și obligații, ci atribuții publice, adică comandamente ale puterii de stat de a acționa sau nu în funcție de interesul public. Cu alte cuvinte, exercițiul drepturilor și obligațiilor din structura atribuției publice este obligatorie iar nu facultativă.

4. În ceea ce privește regimul juridic aplicabil raporturilor juridice de drept administrativ, normele juridice care reglementează raporturile de drept public, inclusiv pe cele de drept administrativ au în structura lor dispoziții imperative, impunând autorității publice o anumită conduită obligatorie.

Lucrarea de față își propune să dezbată problematica raportului juridic în drept, cu aplicabilitate în dreptul administrativ. Ea se structurează pe 4 capitole care tratează pe rând :

Noțiunea și trăsăturile raportului juridic – capitol în care am detaliat noțiunea de raport juridic și trăsăturile acestuia.

Definiția raportului juridic – care aduce precizări privitoare la natura acestei teme.

Structura raportului juridic – analizează, pe rând, subiectele, conținutul și obiectul raportului juridic.

Faptele juridice – detaliază evenimetele și acțiunile legate de nașterea, modificarea și stingerea raporturilor juridice.

În realizarea acestei lucrări am parcurs inițial o etapă de asiduă cercetare a bibliografiei de specialitate. Am urmărit modul în care o serie de personalități precum: Ioan Alexandru, Antonie Iorgovan, Ioan Vida, Ioan Ceterchi, Ion Craiovan, Verginia Vedinaș, Dana Apostol Tofan și alții au tratat problematica raportului juriidc în drept, în principal, și a raportului de drept în administrația publică, în particular.

Studiul realizat mi-a oferit atât o privire de ansamblu asupra temei, dar și posibilitatea sistematizării și valorificării unei vaste experiențe în domeniu a autorilor studiați.

CAP. I NOȚIUNEA ȘI TRĂSĂTURILE RAPORTULUI JURIDIC

NOȚIUNEA DE RAPORT JURIDIC

La nivel social, oamenii stabilesc diferite relații, raporturi în vederea satisfacerii trebuințelor lor variate și a intereselor economice, sociale, culturale, politice etc. În momentul în care anumite raporturi sociale cad sub incidența normelor de drept, acestea devin raporturi juridice. Dacă schimbul de produse sau servicii între indivizi diferiți are loc (acestea reprezentând o categorie aparte de relații sociale), prin intervenția reglementării juridice a acestora se face trecerea de la simpla relație socială la un raport juridic.

Dreptul nu reprezintă un scop în sine, ci are menirea de a modela comportamente umane și relații sociale.

Astfel, prin intermediul reglementării juridice, relațiile sociale capătă o fizionomie specifică, devenind raporturi juridice. Se poate afirma astfel că, „raportul juridic este o relație socială reglementată de o normă juridică”. În cadrul acetui tip de relații, participanții apar ca titulari de drepturi și obligațiuni reciproce, prin exercitarea cărora se realizează scopul normei juridice.

Raportul juridic este unul de tip social, deoarece se poate realiza între oameni astfel:

în mod individual, ca persoane fizice;

organizați în diverse grupuri, colective, denumite persoane juridice;

în persoana statului, reprezentat prin organele sale.

1.2 TRĂSĂTURILE RAPORTULUI JURIDIC

Înțelegerea conceptului raportului juridic implică abordarea trăsăturilor sale reprezentative. Studiind bibliografia de specialiate, am putut constata unele diferențe de opinii în ceea ce privește clasificare trăsăturilor raportului juridic. Astfel, raportul juridic este un raport „social, de suprastructură, volițional, valoric și istoric” sau se poate materializa în „raporturi sociale, raporturi care se desfășoară între titularii de drepturi și obligații și voliționale”.

1.2.1 RAPORTUL JURIDIC ESTE UN RAPORT SOCIAL

Raportul juridic are un caracter social care se stabilește de fiecare dată între oameni, fie că sunt parteneri, persoane fizice, fie între acestea și organele statului sau între organele și instituțiile statului. Acest tip de relații pot avea o vastă diversitate: de la simplul contact la relații care au la bază trăsături sau interese comune, nevoi de schimb și, mai departe, până la cele menite să asigure conservarea și dezvoltarea ființei umane.

Sublinierea caracterului social al raportului juridic este necesară, dată fiind tendința, prezentă uneori în literatura juridică mai veche, conform căreia raportul juridic este conceput ca un raport între oameni și bunuri. Această tendință este prezentă în special la nivelul dreptului privat tradițional, cu referire la modul de definire a proprietății. La rândul ei, proprietatea este un raport social, un raport între oameni și/sau între diferite grupuri sociale, un raport consacrat prin normele dreptului. „Relațiile dintre oameni pot să apară ca relații față de anumite obiecte, dar conținutul real al acestora este tocmai raportul social”.

În afara relațiilor de proprietate, oamenii intră în nenumărate alte relații sociale reglementate de norme juridice. Însăși societatea este un produs al interacțiunii oamenilor, un sistem de relații complexe, aflat într-o permanentă dezvoltare.

Ca relație socială, raportul juridic se alătură celorlalte tipuri de raporturi: social-economice, politice etc. Oamenii au rol de purtători ai capacității juridice, care le conferă capacitatea de subiect de drept.

Raportul dintre individ și societate este unul de tip activ. Astfel că, raporturile dintre societate și om parcurg un traseu cu o permanentă dezvoltare a structurii și complexității sale. De aceea, rolul normei de drept în orientarea conduitei umane, dar și ca factor de socializare, este reprezentativ. Acest rol se dezvoltă în același timp cu evoluția socială.

Înzestrarea omului cu forță juridică i-a oferit acestuia garantarea valorificării potențialității sale umane, profesionale, sociale, politice, economice etc. Astfel, toate acestea determină finalitățile caracterului social, deoarece părțile urmăresc atingerea unor interese sociale sau a realizării unor trebuințe, interese sau aspirații umane.

Întregul ansamblu al relațiilor sociale „reglementate de norme de drept alcătuiesc ordinea juridică – parte componentă a ordinii sociale”.

1.2.2 RAPORTUL JURIDIC ESTE UN RAPORT DE SUPRASTRUCTURĂ

Ca o componentă a suprastructurii juridice, „raporturile juridice apar și se desfășoară sub influența raporturilor materiale, ideologice etc.”

Ca nucleu al ordinii sociale, dreptul este implicat în derularea relațiilor esențiale pentru buna funcționare a mecanismului social. În acest cadru, dreptul reglementează raporturile politice hotărâtoare (în ceea ce privește instaurarea, organizarea și exercitarea puterii), „raporturi din sfera vieții de familie, culturale, relații care privesc apărarea socială” etc.

Ca raporturi de suprastructură, raporturile juridice au o anumită independență față de raporturile materiale care le-au determinat. În acest sens, anumite categorii de relații sociale nu pot exista decât sub forma raporturilor juridice (ex. raporturile juridice de drept procesual).

Relațiile de proprietate formează axul în jurul căruia gravitează reglementările juridice. Ca nucleu al ordinii sociale, dreptul este implicat în derularea relațiilor cu rol hotărâtor pentru buna desfășurare a raporturilor sociale. Astfel, dreptul reglementează și raporturile politice hotărâtoare (raporturi care aparțin doemniului conducerii sociale), raporturi din sfera vieții familiale, culturale, raporturi care țin de apărea socială etc.

Cu toate acestea, ca raporturi de suprastructură, raporturile juridice se pot manifesta într-un anume grad de interdependență față de raporturile materiale, putând reprezenta o creație a normei de drept. Din momentul apariției statului și dreptului, multe categorii de relații sociale pot exista doar sub forma raporturilor juridice. Astfel de raporturi pot fi raporturile procesuale.

Chiar și atunci când se înfățișează ca o formă a raporturilor materiale, raporturile juridice (ca raporturi de suprastructură) reprezintă o unitate a unui conținut specific și a unei forme caracteristice.

Raporturile juridice pot influența dezvoltarea societății în măsura în care reglementarea normativă corespunde relațiilor sociale și, în același timp, pot deveni o frână atunci când sunt în dezacord de conținut cu acestea

1.2.3. RAPORTUL JURIDIC ESTE UN RAPORT VOLIȚIONAL

Fiind o legătură între oameni, raportul juridic se materializează ca fiind un raport de voință. Oamenii intră în raporturi sociale în vederea satisfacerii trebuințelor, aspirațiilor, nevoilor, intereselor. Deoarece omul există și se manifestă din punct de vedere al mediului social determinat, organizat și reglat normativ, el intră în diverse raporturi cu celalți indivizi sau cu organismele sociale constituite. Omul „poate fi, în același timp, tată și fiu, vânzător și cumpărător, alegător și ales etc.”, iar aceste aspecte contribuie la realizarea elementelor ordinii juridice.

Participarea omului la viața socială nu este una aleatorie, întâmplătoare, deoarece normele dreptului reglementează libertatea de acțiune a oamenilor.

Dar, cu toate acestea, numai voința subiecților participanți la viața socială nu este suficientă pentru realizarea raportului juridic. Astfel, este necesar ca această voință să fie exprimată în conformitate cu voința de stat, transpusă în normele juridice.

Din acest punct de vedere, se poate vorbi despre „caracterul dublu volițional al raportului juridic”, întâlnindu-se practic două voințe:

voința statală, exprimată prin norma de drept care consacră drepturile și obligațiile participanților;

voința subiectelor participante la raportul juridic.

Interacțiunea celor două voințe poate lua aspectul unei colaborări, a unei desfășurări armonioase, dar poate apărea și ca o confruntare (în condițiile în care subiectele de drept nu-și subordonează voința și acțiunile individuale față de conduita prescrisă de normele juridice).

În acest context se poate vorbi de:

raporturi prin care se realizează dispoziția normei juridice (atunci când voința individuală este în concordanță cu voința statală);

raporturi prin care se realizează sancțiunea normei juridice (atunci când voința individuală nu se conformează voinței statale).

Dublul caracter volițional poate fi caracterizat prin aspecte concordante sau de confruntare, simetrie sau asimetrie, în funcție de ramura de drept și de situația concretă. Pentru a-și rezolva propriile probleme, din ce în ce mai complexe, omul intră într-o multitudine de raporturi cu semenii săi, cu organele și instituțiile statale și nestatale.

Corelația dintre voința statală (generală) și voința subiectelor participante la raportul juridic (individual) trebuie privită nuanțat. Astfel, în ramura dreptului civil, comercial, al familiei, al muncii și securității sociale etc., rolul determinant în ceea ce privește nașterea dreptului juridic revine voințelor părților, iar voința nu se poate exprima în mod valabil decât în condițiile legii, în timp ce în cadrul ramurilor de drept public (administrativ, financiar, penal etc.), esențială este voința de stat, exprimată prin norma de drept.

Atunci când un organ fiscal stabilește în sarcina unui subiect impozabil un impozit, declanșând un raport juridic financiar, el este obligat să facă acest lucru, fără a consulta celălalt subiect (denumit și subiect pasiv). Nașterea unui astfel de raport juridic se face doar la inițiativa organului de stat special abilitat.

Raportul juridic se materializează ca un rezultat al reglementării prin norma de drept a relațiilor sociale, în care drepturile și obligațiile participanților sunt consacrate prin voința statului și, mai apoi, ca relație în care se exprimă voința participanților, care sunt purtătorii acestor drepturi și obligații juridice.

Aspectele care privesc caracterul volițional al raportului juridic dovedesc un înalt grad de aplicabilitate. Raportul juridic s-a dovedit a fi unul dintre modurile esențiale de realizare a normei de drept și reprezintă punctul de interacțiune dintre voința statului și voința subiecților raporturilor sociale, imaginea veridicității normei de drept, a corespondenței dintre lege și cerințele reale ale vieții, ale intereselor și idealurilor participanților la realitățile sociale.

După cum am mai menționat, corelația dintre voința individuală și cea generală în stabilirea drepturilor și obligațiilor reciproce ale subiectelor poate avea nuanțe diferite în raport cu ramura de drept. Fie că este vorba de normele cu caracter permisiv (care dau posibilitatea subiectelor de a-ți alege tipul de conduită), fie că este vorba de normele cu caracter imperativ (care obligă la o anumită conduită), se cere o împletire a voinței de stat cu cea individuală. Acest lucru reprezintă o modalitate importantă prin care se poate influența conduita umană prin intermediul normei juridice.

În acest fel, raportul juridic este atât un rezultat al reglementării prin norma a drept a relațiilor sociale (în care drepturile și obligațiile participanților sunt consacrate prin voința statului), dar și relație ce exprimă voința participanților (care sunt purtători ai drepturilor și obligațiilor juridice).

În procesul determinării drepturilor și obligațiilor acționează reciproc voința generală a statului și voința individuală a subiectelor.

1.2.4 RAPORTUL JURIDIC ESTE UN RAPORT VALORIC

Prin raporturile juridice sunt exprimate valorile esențiale ale societății.

Fiind un produs al gândirii și practicii comune oamenilor, aceste valori sunt recunoscute da către conștiința socială și, mai apoi, sunt consacrate și apărate prin intermediul normelor juridice care au fost instituite de către stat.

Această trăsătură a raporturilor juridice pune în evidență faptul că participanții la aceste raporturi sociale nu sunt numai oameni, ci prezintă o calitate în plus, „aceea că ei sunt titulari de drepturi și obligații”. Pentru a le fi conferită această calitate, ei sunt înzestrați de către norma de drept cu calitatea de subiecți de drept, pe baza capacității juridice.

Normele juridice, ca modele valorice, se materializează îndeosebi în raporturile juridice. Acestea (fie cele prin care se realizează dispoziția normelor de drept, fie cele prin care se realizează sancțiunea acestora), reprezintă instrumente de transmitere a conținutului valoric al normelor juridice în planul relațiilor sociale concrete și reale.

Tudor Vianu aprecia faptul că „valorile juridice, legalitățile de diferite categorii sunt valori reale.”

Valorile juridice sunt considerate de Mircea Djuvara ca fiind cadrul necesar în care se agită toată viața socială. „Valorile se înfățișează dintr-un punct de vedere ca realități și valori sociale, obiect de studiu pentru sociologie, fiind valorile sociale supreme, dar din alt punct de vedere, ele constituie un domeniu rațional de cercetare științifică specială, acel al dreptului”.

Valorile juridice sunt urmărite în conținutul unor raporturi de drept, în scopul asigurării cadrului legal de viață care să permită atingerea finalităților substanțiale ale existenței sociale.

În virtutea acestei capacități juridice, indivizii devin purtători ai drepturilor și obligațiilor, iar în raporturile juridice se manifestă ca atare, exercitându-și drepturile și asumându-și obligațiile prevăzute de lege în nume propriu. Pe această bază, materializarea raporturilor juridice este asigurată de forța coercitivă a puterii publice.

RAPORTUL JURIDIC ESTE O CATEGORIE ISTORICĂ

Istoricitatea este o altă trăsătură a raportului juridic, aspectul său fiind profund marcat de istoria societății, atât în ceea ce privește subiectele de drept, drepturile și obligațiile pe care le cuprinde, dar și în ceea ce privește faptele cărora li se acordă semnificație juridică.

Fiecare tip de organizare socială generează raporturi juridice diferite. Astfel, în dreptul privat roman, sclavul era trecut la categoria bunurilor. Stăpânul său avea drept de viață și de moarte asupra sclavului, care putea fi vândut, omorât, nu avea familie, nu deținea avere și nu putea să apară în justiție.

Ulterior, în dreptul feudal, nobilimea nu mai avea drept de viață și de moarte asupra țăranului iobag, dar varietatea dependențelor existente (consacrarea juridică a legării de pământ a țăranului, a rentei datorate proprietarului feudal etc.) restrângeau în mod evident posibilitățile participării acestuia la raporturile juridice. Mai târziu, dreptul burghez prevede egalitatea tuturor oamenilor în fața legii, principiul autonomiei de voință consacră și apără dreptul la viață al persoanei.

Se poate observa astfel că, în orice societate există vaste rețele de raporturi juridice care au la bază un anume tip de releții sociale. Tipul raporturilor juridice variază de-a lungul istoriei, se modifică și se dezvoltă, în strânsă legătură cu evoluția socială, cu caracteristicile activităților desfășurate.

În concluzie, studierea raporturilor juridice (constituționale, civile, de muncă, administrative etc.) trebuie să țină cont de existența acestor trăsături generale ale raporturilor de drept, de la care să plece.pe baza acestor caracteristici generale, apar apoi trăsături specifice, elemente particulare fiecărei norme de drept aparținătoare unui domeniu sau altuia.

CAP. II DEFINIȚIA RAPORTULUI JURIDIC

Studiind lucrările de specialitate, se poate constata faptul că raportul juridic este definit ca fiind o relație socială, ideologică, individualizată, reglementată de către norma de drept, și în același timp apărată de stat și caracterizată prin existența drepturilor și a obligațiilor juridice.

În definirea conceptului de raport juridic trebuie avute în vedere genul proxim și diferența specifică.

Astfel, raportul juridic este o relație socială, întrucât acesta apare și se manifestă între oameni, fie luați individual, fie grupați în forme organizate (genul proxim). În afara raporturilor juridice, există și alte categorii de relații sociale (de natură morală, religioasă, politică etc.).

Ceea ce distinge raportul juridic de toate celelalte raporturi sociale este faptul că, această legătură socială este reglementată printr-o normă de drept, fiind susceptibilă de a fi apărată pe cale statală, prin constrângere(diferența specifică).

Astfel, Nicolae Popa sintetizează raportul juridic ca fiind „acea legătură socială reglementată de norma juridică, conținând un sistem de interacțiune reciprocă între participanți determinați, legătură ce este susceptibilă a fi apărată pe calea coercițiunii statale”.

Pentru ca un raport juridic să se nască și să se desfășoare, este nevoie să existe o serie de premise, care sunt:

norma juridică;

subiectele de drept;

faptele juridice.

Aceste premise împart zone de interferență sau suprapunere. Astfel, spre exemplu, normele juridice nu reprezintă un scop în sine, ci au rolul de a modela comportamentele umane și relațiile sociale, faptele juridice nu pot avea o semnificație juridică fără intervenția normativității juridice, iar relațiile sociale primesc un caracter juridic sub acțiunea raporturilor juridice.

Primele două premise (norma juridică și subiectele de drept) sunt generale (abstracte), iar faptul juridic este opremisă concretă.

2.1. NORMA JURIDICĂ

Mircea Djuvara arăta, într-o lucrare publicată în anul 1930, că norma juridică are înțeles pentru că se referă la cazuri particulare. Din observarea drepturilor individuale s-a detașat norma generală, perezntă mai întâi în conștiința publică și apoi precizată în legislație.

Homer descria organizarea socială antică elenă. De câte ori se producea un conflict important, regele chema la sfat câțiva bătrâni, aducea împricinații în fața sa și apoi hotăra în spiritul dreptății. Acestă hotărâre purta denumirea de „themistes” și, cum hotărârea se respecta în toate cazurile similare, s-a format, încetul cu încetul, ideea unei norme generale prin amintirea păstrată de judecător a hotărârilor date și prin necesitatea rațională de a se aplica aceleași soluții în cazuri similare.

Deși a fost cotată ca fiind un sistem juridic elementar, abordarea și analiza trăsăturilor normei juridice indică bogăția inepuizabilă a acesteia.

Norma juridică reprezintă premisa fundamentală a nașterii unui raport juridic. Pe de o parte, nu se poate vorbi de raporturi juridice în absența normei de drept, iar pe de altă parte, norma juridică deține un rol decisiv în corelația cu celelalte premise ale raportului juridic.

2.1.1. TRĂSĂTURILE NORMEI JURIDICE

Norma juridică are un caracter prescriptiv și stabilește „ceea ce trebuie să fie”, impune o anumită conduită care constă dintr-o acțiune sau inacțiune umană îndreptată într-o anume direcție, în vederea realizării unui scop.

Astfel, prin norma juridică se poate determina capacitatea subiectelor de drept, dar și împrejurările ( faptele juridice) în care se declanșează raportul juridic.

Norma juridică își găsește în raportul de drept principalul său mijloc de materializare. Din acest punct de vedere, adeseori, raportul juridic este caracterizat ca o normă juridică în acțiune.

În oricâte ipostaze s-ar prezenta mecanismul complex al influenței dreptului asupra comportamentului uman, forma esențială a acestei influențe o reprezintă crearea și desfășurarea unor raporturi juridice.

Caracterul tipic, general și impersonal al normei de drept se poate particulariza și poate avea o formă concretă în cadrul raporturilor juridice.

Este necesar de precizat faptul că, există și norme juridice care se realizează în afara procedurii unor raporturi juridice. Un exemplu în acest sens îl reprezintă normele prohibitive. Caracteristica acestor norme juridice constă în faptul că ele apără și influențează normele sociale prin metoda impunerii unor abstențiuni de la săvârșirea unor fapte ce pun în pericol ordinea de drept. Cât timp subiectele de drept vizate se conformează dispoziției normei prohibitive, nu există raporturi juirdice. În momentul în care cineva încalcă norma prohibitivă, săvârșind una din acținile interzise, va lua naștere un raport juridic de constrângere (ex. normele de drept penal, normele contravenționale).

Particularitatea acestei categorii de norme juridice constă în aceea că legiuitorul a dorit realizarea lor, nu prin crearea raportului juridic de constrângere, ci prin respectarea conduitei prescrise, a abținerii de la acțiunile prohibitive.

În dreptul penal și cel administrativ se vorbește uneori de existența a două categorii de raporturi juridice:

raporturi juridice de conflict;

raporturi juridice de conformare.

Raportul juridic de conformare reprezintă adaptarea, de bunăvoie sau de teama pedepsei, a conduitei prescrise de către normele de drept, iar raportul juridic de constrângere materializează relația în care se concretizează pedeapsa.

Nicolae Popa nu aderă la această idee și oferă două motive:

nu consideră potrivit, din punct de vedere principial, introducerea de raporturi juridice penale pentru toți cetățenii;

raportul juridic reprezintă o relație socială concretă, în care subiecții apar ca purtători de drepturi și obligații determinate.

Fără crearea și desfășurarea nemijlocită a unor raporturi juridice, se realizează și normele de drept care reglementează unele drepturi absolute și universale (ex. dreptul de proprietate, dreptul la viață, dreptul la vot, dreptul la apărare etc.). acestor drepturi le corespunde obligația generală ce incumbă celorlalte subiecte de a se abține de la acțiuni care să împiedice exercitarea lor de către titulari.

În lucrările care tratează teoria dreptului, s-a mai subliniat și faptul că, în situații determinate, pot apărea raporturi de drept chiar și în lipsa unor norme exprese (este cazul când judecătorul soluționează un caz nu pe baza unei norme, ci în temeiul unor principii de drept).

Trebuie subliniat faptul că, oricât am studia ipostazele influenței dreptului asupra comportamentului uman, forma esențială a acestei influențe o reprezintă crearea și desfășurarea unor raporturi juridice. Acestea din urmă constituie modalitatea cea mai des utilizată prin care normele de drept influențează viața socială.

Realizarea dreptului cu ajutorul raporturilor juridice presupune o manifestare a voinței unor subiecți determinați, în scopul valorificării prevederilor legale. Astfel că, realizarea normelor de drept prin intermediul raporturilor juridice reprezintă latura dinamică a reglementărilor juridice.

Caracterul tipic, general, impersonal, irefragabil și injonctiv al normei de drept se particularizează, se individualizează și capătă o formă concretă în cadrul raporturilor juridice. Caracterul impersonal nu înseamnă, însă, că fiecare normă vizează de fiecare dată toate persoanele. Unele norme se pot referi la toți cetățenii, altele numai la o anumită categorie de persoane, ca de exemplu cei care se încadrează într-un anumit statut social (funcționari publici, chiriași, proprietari etc.).

Trebuie menționat faptul că normele juridice care se referă la un organ unipersonal (președintele țării, primul-ministru etc.), nu își pierd caracterul impersonal deoarece ele au în vedere funcția ca atare, întregul șir de persoane ce vor ocupa funcția respectivă și nu o anumită persoană.

Norma juridică este tipică deoarece reține doar structura de bază a unei sitații, fără a se evoca diferențele individuale. Spre exemplu, norma juridică penală care se referă la furt (art. 208 C. Pen), prevede că „luarea unui bun mobil din posesia sau detenția altuia, fără consimțământul acestuia, în scopul de a și-l însuși pe nedrept, se pedepsește cu….”. acest aspect poate subsuma nenumărate cazuri concrete.

Uneori se fac precizări cu privire la acțiunea tipică sau se stabilesc anumite împrejurări care constituie circumstanțe agravante sau, după caz, atenuante. În exeplul oferit mai sus, legiuitorul menționează în același articol că se consideră bunuri mobile și orice energie cu valoare economică, înscrisurile și orice vehicul, iar în articolul următor, împrejurările în care furtul este calificat.

Norma juridică este obligatorie, dar nu este inviolabilă. Acestea sunt în ultimă instanță o impunere a puterii publice.

Implicarea constrângerii sociale în cazul normei juridice nu înseamnă că regulile de drept nu sunt luate în considerare decât pe baza constrângerii. Recursul la constrângere este o excepție de care nu se poate abuza – astfel se riscă o rezistență generală asupra legii.

În alți termeni, s-a specificat faptul că norma juridică se bucură de exigibilitate (are garanții exterioare, statale, de asigurare a traducerii în viață, eventual prin constrângere de către o forță eficace și legitimă).

Caracterul de injoncțiune (de poruncă statală) al normelor juridice, face din acestea norme irefragabile. Astfel, obligativitatea lor duce la aplicarea acestora imediată, de la momentul intrării lor în vigoare, continuu și necondiționat.

Obligativitatea normei juridice este o trăsătură intrinsecă a tuturor normelor, indiferent de domeniul în care acestea acționează (privat sau public).

Ioan Ceterchi remarca faptul că înțelegerea trăsăturilor definitorii ale normelor juridice presupune și analiza nuanțelor specifice ale unor norme-principii, norme-definiții sau norme sarcini, dar și a distincției dintre normele juridice și diferențele individuale.

Unele norme juridice în care regula de conduită se manifestă sub forma unor principii cu caracter general și care pot viza întregul sistem de drept sau doar o anumită ramură a dreptului. În același timp, există și norme care definesc un anumit concept sau care stabilesc atribuții pentru un anumit subiect de drept care poate fi o instanță, un organ de drept etc.

Există norme juridice care au un specific aparte, acestea fiind cele prin care se stabilesc competența, atribuțiile sau sarcinile unor organe. Astfel, apare modalitatea prin care se poate reglementa activitatea unui organ de stat, stabilindu-i-se cadrul juridic de îndeplinire a atribițiilor pe care acesta le are. Toate aceste norme au un caracter general, deoarece aplicarea lor este permanentă, nu se epuizează printr-o singură aplicare pentru că organul în cauză funcționează pe o perioadă de timp nedeterminată, iar atribuțiile care i-au fost stabilite se aplică prin acte juridice concrete, individuale.

Aspectul general al normei juridice prezintă unele particularități în cazul actelor normative bugetare. Dată fiind natura lor, legile emise pentru aprobarea bugetului trebuie să stabilească sarcini și prevederi exprimate concret în cifre, privitoare la elementele bugetului: venituri, cheltuieli, proveniența unora sau destinația altora. Din acest motiv, normele juridice cuprinse în legile bugetare au caracterul unor sarcini și stabilesc un cadru precis în limitele căruia se desfășoară activitatea financiară a organelor de stat și într-o anumită măsură și a altor persoane juridice și a cetățenilor.

Este necesară delimitarea conceptelor de normă juridică și act juridic individual sau concret. Spre deosebire de norma juridică, care are un caracter general și impersonal, actul juridic concret se referă la conduita într-o situție dată a unei persoane fizice sau juridice identificată și nominalizată. Cel mai concludent act juridic îl reprezintă hotărârea judecătorească dată în cazul soluționării unei cauze. Totodată, actul de numire într-o funcție a unei persoane sau actul prin care se acordă o autorizație de construcție sunt tot acte concrete sau individuale. Privit din punctul de vedere al forței juridice, actul juridic concret este obligatoriu și garantat, la nevoie de forța coercitivă a statului.

Actele juridice concrete sau individuale sunt date în baza și în executarea actelor normative. De altfel, actele juridice concrete sunt legate de actele normative, deoarece prin ele se realizează și se traduc în concret prevederile normelor juridice. Actele juridice concrete reprezintă modalități de aplicare a actelor normative, o prelungire și realizare a acestora în viața concretă.

Referitor la relația dintre actele normative și dispozițiile concrete, individuale, se poate afirma faptul că teoria normativistă a lui Hans Kelsen nu recunoaște această distincție și deosebire din punct de vedere calitativ, înglobându-le pe toate în categoria normelor juridice.

În ansamblul premiselor care condiționează raportul juridic, norma juridică exercită rolul fundamental. Subiectele de drept și faptele juridice sunt în strânsă interdependență cu norma juridică.

Evident, în cadrul acestei interdependențe pot apărea diverse nuanțări, în funcție de ramura dreptului la care se face referire. Astfel, de exemplu, în cadrul raporturilor juridice de drept internațional, calitatea de subiect de drept a statului suveran este cea mai importantă. În alte situații, raportul juridic poate să apară direct din norma juridică, fără a mai fi nevoie de un fapt care să prilejuiască intrarea în acțiune a dispoziției sau a sancțiunii normei de drept.

Celelalte premise ale raportului juridic (subiectele de drept și faptele juridice), aflate la rândul lor în strânsă legătură cu norma de drept, vor fi tratate mai amănunțit în capitolul următor.

2.1.2. STRUCTURA NORMEI JURIDICE

Structura normei juridice are două aspecte:

structura internă ( are în vedere structura logico-juridică a normei);

structura externă (reprezintă construcția externă care este modul ei de exprimare în cadrul unui act normativ, fiind structura tehnico-juridică).

Structura internă

Norma juridică are o organizare logică, indiferent care este formularea ei textuală sau ramura de drept căreia i se subscrie.

Potrivit concepției logice (potrivit căreia „orice regulă sau prescripție pentru a avea semnificația unei norme de drept trebuie să prevadă împrejurările saui condițiile în care unele subiecte de drept vor avea o anumită conduită”), norma juridică are trei elemente:

ipoteza;

dispoziția;

sancțiunea.

Orice normă juridică trebuie să arate ipoteza sau ipotezele în care se aplică o conduită anume, dar și consecințele nerespectării acesteia, adică sancțiunea.

1) Ipoteza etse acea parte a normei juridice care stabilește condițiile, împrejurările sau faptele în prezența cărora se cere o anumită conduită, precum și categoria subiecților la care se referă prevederile dispoziției.

Ipotezele pot fi de mai multe feluri, în funcție de gradul de precizie al formulării. Astfel, ipotezele care stabilesc exact condițiile de aplicare a dispoziției se numesc ipoteze strict determinate. O astfel de ipoteza poate fi în cazul stabilirii dreptului la pensie pentru limita de vârstă, urmași sau invaliditate. Prin lege se prevăd toate condițiile pe care trebuie să le îndeplinească o persoană pentru a fi încadrată într-una din aceste categorii pentru a i se stabili cuantumul acesteia.

Ipoteza este relativ determinată, atunci când condițiile de aplicare a dispoziției, prin natura lor, nu pot fi formulate în toate detaliile. Spre exemplu, în art.148 din Codul de procedură penală, cu privire la condițiile și cazurile în care se dispune arestarea inculpatului, se rețin asemenea tipuri de ipoteze prin formulări cum ar fi: „sunt date sufuciente că inculpatul a încercat să zădărnicească aflarea adevărului..”, „există date sau indicii suficiente care justifică temerea că inculpatul va exercita presiuni asupra persoanei vătămate sau că va încerca o înțelegere frauduloasă cu aceasta” etc.

Ipoteza poate fi simplă și complexă. Este ipoteză simplă atunci când are în vedere o singură împrejurare în care se aplică dispoziția și complexă atunci când se au în vedere o multitudine de împrejurări în care toate sau fiecare în parte pot să determine aplicarea dispoziției.

2) Dispoziția este „acel element al normei juridice care prevede conduitace trebuie urmată în prezența ipotezei date”. Altfel spus, indică drepturile și obligațiile corespunzătoare subiectelor vizate de către norma juridică respectivă.

Dispoziția poate prevedea atât săvârșirea unei acțiuni, cum ar fi obligația conducătorului auto de a acorda ajutor accidentaților sau abținerea de la săvârșirea unor fapte cum ar fi interdicțiile de natură penală sau administrativă. Totodată, dispoziția poate să impună o anumită conduită, să interzică o anumită comportare ori să lase la aprecierea persoanelor alegerea unui anumit comportament.

Din punctul de vedere al formulării, dispoziția poate fi:

strict determinată (când indică în mod categoric și fără nici o posibilitate de abatere drepturile și obligațiile subiecților vizați de aceasta);

relativ determinată (când se prevăd variante sau limite ale conduitei, urmând ca subiecții să poată alege una dintre ele sau în cadrul acestora limite, conduita dorită).

Dispoziția este elementul de bază al normei juridice, deoarece ea prevede conduita care trebuie urmată, iar absența ei ar lipsi de conținut norma juridică.

3) Sancțiunea arată urmările nerespectării dispoziției normei juridice. Aceste urmări sunt măsurile luate împotriva persoanelor care nu au respectat legea și care sunt aduse la îndeplionire cu ajutorul puterii de stat.

În funcție de natura raporturilor sociale reglementate (de importanța intereselor, al valorilor apărate, de gradul de periculozitate socială pe care o prezintă actele de încălcare) sancțiunile pot diferi .

Se pot distinge astfel:

sancțiuni penale;

sancțiuni administrative;

sancțiuni disciplinare;

sancțiuni civile.

Din punctul de vedere al scopului pentru care au fost aplicate, sancțiunile se pot clasifica în:

sancțiuni care urmăresc anularea actului ilicit și repararea prejudiciului produs;

sancțiuni reparatorii (de reparare și desdăunare) – care prevăd aplicarea unor măsuri de constrângere, cu scopul ispășirii vinovăției pentru fapta antisocială comisă;

sancțiuni expiatorii.

După gradul de determinare, sancțiunile pot fi:

sancțiuni absolut-determinate (când sancțiunea are loc este precis stabilită și nu încape nici o interpretare sau deviere de la ea);

sancțiuni alternative (care se pot stabili concret într-un cadru mai larg și cel care le aplică poate alege dintre mai multe sancțiuni – ex. închisoare, amendă) ;

sancțiuni cumulative (în cadrul lor, organul de apliocare trebuie sî aplice două sau mai multe sancțiuni – ex. închisoare și interzicerea unor drepturi).

Sancțiunea este cea care asigură respectarea normei juridice și restabilirea ordinii juridice. Ea nu trebuie confundată cu constrângerea statală, deși ține de domeniul general al constrângerii. Există sancțiuni care se execută de bunăvoie sau care necesită intervenția autorităților de stat judiciare și administrative, inclusiv a celor de natură coercitivă.

Aplicarea sancțiunilor reprezintă un act de putere și trebuie făcută numai de organele competente, cu strictă respectare a prevederilor legale, a drepturilor și libertăților cetățenilor.

Structura tehnico-juridică

Spre deosebire de structura logică, structura tehnico-juridică a normei juridice se referă la forma exterioară de exprimare a conținutului și structurii logice a acesteia, la modul de redactare al acesteia, care trebuie să fie cât mai clar și mai concis.

Normele juridice nu sunt elaborate și nu apar într-o formă distinctă, ci „sunt incluse într-un act normativ care poate fi o lege, o hotărâre, un regulament, un statut etc.”

Acest act normativ este structurat pe capitole, secțiuni și articole. Articolul este elementul structural de bază al actului normativ și prevede, în general, prevederi de sine stătătoare. Nu orice articol de lege coincide cu o regulă de conduită; acesta poate să cuprindă doar un element al normei, lucru frecvent întâlnit.

Pentru a stabili conținutul unei norme este necesar să coroborăm texte din articole sau chiar legi diferite. De obicei, în cazul aplicării, organul trebuie să coreleze texte din mai multe acte normative. O hotărâre judecătorească penală se dă în temeiul unor prevederi din Codul penal, Codul de procedură penală, Legea de organizare juduâiciară, dar și în temeiul unor legi specialecare reglementează anumite domenii.

Concluzionând, se poate afirma faptul că structura tehnico-juridică are în vedere aspectul normativ, modul cum se enunță normele juridice în cadrulactelor normative.

CLASIFICAREA NORMELOR JURIDICE

În literatura de specialitate, există diferite clasificări ale normelor juridice, în funcție de criteriul avut în vedere. Iată câteve criterii și exemple de clasificări:

după forța juridică pe care o au normele juridice:

norme din legi;

norme din decrete;

norme din hotărâri ale Guvernului etc.

după sfera de aplicare și gradul de generalitate:

norme generale sau de drept comun ( au sfera cea mai largă, aplicându-se tuturor relațiilor sociale din ramura respectivă a dreptului);

norme speciale (cuprind un domeniu mai restrâns de relații sau anumite instituții);

norme de excepție (acte normative care se abat de la reglementarea generală, admițând o reglementare diferită față de dreptul comun și dispozițiile generale).

după modul de redactare a lor:

norme complete (care sunt dotate cu toate elementele necesare și reglementarea este clară);

norme incomplete sau imperfecte ( trimit pentru completare la o altă normă).

norme de trimitere (cu ajutorul lor reglementarea devine mai completă);

norme în alb (când urmează să apară o reglementare care să completeze norma).

după natura conduitei pe care o prescriu:

norme onerative (prescriu în mod expres obligația de a săvârși o acțiune – ex. în timpul căsătoriei, soții sunt obligați să poarte numele declarat cu ocazia căsătoriei);

norme prohibitive (interzic săvârșirea unei acțiuni, fapte – ex. este intezisă căsătoria între rude până la al patrulea grad);

norme permisive (sunt acelea care, fără a obliga sau a interzice în mod categoric o acțiune sau o conduită, prevăd posibilitatea ca subiectul să-și aleagă singur o conduită,acționând după propria apreciere).

norme supletive (în cazul în care persoana nu a ales o conduită, aceste enorme stabilesc reglementarea ce se poate aplica; este caracteristică mai ales dreptului civil);

norme de împuternicire ( formulează drepturi și competențe subiectelor de drept);

norme de stimulare ( stabilesc atribuirea de premii, decorații etc);

norme de recomandare ( sunt prevederi neobligatorii, adresate unor organizații sociale autonome prin care li se solicită să urmeze o anume conduită).

CAP. III STRUCTURA RAPORTULUI JURIDIC

Raportul juridic conține trei elemente constitutive:

Subiectele raportului juridic;

Conținutul raportului juridic;

Obiectul raportului juridic:

SUBIECTELE RAPORTULUI JURIDIC

CONCEPTUL DE SUBIECT DE DREPT

Analizarea caracterului social al raportului juridic a dus la concluzia că este imposibilă izolarea faptelor juridice de celelalte fapte sociale și că înțelegerea exactă a raportului juridic se poate face doar prin raportare la viața socială.

Din punct de vedere al sociologiei, raporturile juridice sunt privite a fi forme specifice de manifestare a coeziunii sociale prin intermediul contactului social. Astfel că, raportul juridic se înscrie între relațiile sociale caracterizate „printr-o stare de dependență reciprocă a partenerilor și prin reflectarea acestei stări în norme juridice care reglementează acțiunile lor reciproce”.

În studierea dreptului, întâlnim situații în care normele de drept vizează pagube provocate de animale sau de unele lucruri, stabilind răspunderi în conduita oamenilor și în relațiile lor reciproce privitoare la bunuri și animale. De exemplu, articolele 1001 și 1002 din Codul civil reglementează răspunderea pentru fapta animalului și pentru ruina edificiului. În acest fel, Codul civil stabilește că pentru fapta animalului este răspunzător proprietarul sau cel care se servește de animal în acel moment, iar pentru prejudiciile cauzate prin ruina edificiului este direct răspunzător proprietarul edificiului.

Din aceste fapte nu se poate concluziona faptul că normele de drept creează drepturi și instituie obligații animalelor sau lucrurilor sau că acestea pot apărea ca subiecte de drept.

Doar oamenii pot fi subiecte ale raportului juridic, fie în mod individual, ca persoane fizice, fie organizați în diverse grupuri – ca subiecte colective de drept.

Subiectele raportului juridic pot fi:

Individuale:

Colective.

Statul recunoaște oamenilor calitatea de subiect de drept prin intermediul normelor juridice și o garantează, inclusiv prin forța coercitivă a puterii publice.

Studiind literatura de specialitate, am constatat existența a două noțiuni: subiect al raportului juridic și subiect de drept. Autorii lucrărilor care uzitează de acești termeni nu au în vedere deosebiri calitative între aceste două noțiuni, ele fiind considerate sinonime.

Subiectul de drept este un fenomen social real și poartă amprenta tipului formelor de organizare economico-sociale în care oamenii își duc existența. Omul se caracterizează prin acțiunea socială al cărei titular este. Din punct de vedere juridic, în calitate de subiect de drept, el își manifestă existența doar dacă este calificat prin intermediul normei de drept.

Astfel, omul social și omul juridic nu există decât în măsura în care primesc un statut și un rol, marcate juridic. „Individul nu are individualitate, adevăr și caracter etic decât prin voința politică exprimată normativ.”

CAPACITATEA JURIDICĂ – PREMISĂ A CALITĂȚII DE SUBIECT DE DREPT

Pentru a fi subiect de drept, persoana fizică trebuie să aibă capacitate juridică. Aceasta desemnează aptitudinea generală și abstractă a persoanei de a avea drepturi și obligații în cadrul raportului juridic.

Această aptitudine recunoscută de lege omului, de a avea drepturi și obligații juridice, poartă denumirea de capacitate juridică. Legea stabilește momentul apariției capacității juridice, dar și întinderea, volumul drepturilor și al îndatoririlor ce pot forma conținutul unui raport juridic.

Capacitatea juridică e reglementată de normele juridice în cadrul fiecărei ramuri de drept. Astfel, se pot distinge o capacitate juridică civilă, penală, administrativă etc. De aceea, în lucrările de specialitate sunt întâlnite accepțiuni diferiteale noțiunii de capacitate. Spre exemplu, capacitatea de folosință și capacitatea de exercițiu, capacitatea electorală, capacitatea de a moșteni, capacitatea de a răspunde etc.

Capacitatea juridică este generală, atunci când nu vizează un anumit domeniu și specială, când se referă la un anumit domeniu, ramură sau instituție. De regulă, capacitatea juridică specială o au organizațiile, deoarece ele sunt create pentru un anumit scop, ea fiind tocmai competența acestora.

În general, capacitatea juridică este unică; în dreptul civil se disting două aspecte:

capacitatea juridică de folosință;

capacitatea juridică de exercițiu.

Decretul nr. 31 / 1954 privitor la persoanele fizice și juridice definește capacitatea de folosință drept capacitate de a avea drepturi și obligații, menționând că aceasta începe de la naștere și încetează odată cu moartea acesteia.

Drepturile copilului sunt recunoscute din momentul concepției sale, însă numai dacă se naște viu.

Capacitatea de exercițiu este capacitatea persoanei de a-și asuma obligațiile săvârșind acte juridice. Capacitatea deplină de exercițiu începe de la data când persoana devine majoră. Minorul care a împlinit vârsta de 14 ani are capacitate de exercițiu restrânsă, prezumându-se că el nu are suficientă experiență a vieții și nici suficient discernământ. Nu au capacitate de exercițiu:

minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani;

persoana pusă sub interdicție.

Astfel, capacitatea juridică de exercițiu implică încheierea unor acte juridice în nume propriu. De exemplu, un minor poate fi proprietarul unui bun, dar nu îl poate înstrăina prin acte proprii.

Nu în toate ramurile de drept se poate vorbi despre împărțirea capacității juridice în capacitate de folosință și capacitate de exercițiu (spre exemplu, capacitatea electorală, capacitatea de a intra într-un raport juridic de muncă, de a încheia o căsătorie etc.).

Pe de altă parte, chiar în dreptul civil, se consideră că distincția între capacitatea de folosință și cea de exerciți nu-și are valabilitatea în cazul persoanelor juridice subiecte colective de drept). Astfel, capacitatea juridică a persoanelor juridice ar include ambele forme ale capacității, neputând exista persoane juridice care să aibă capacitatea de folosință, dar fără cea de exercițiu.

Există autori care fac distincție între capacitatea de folosință și cea de exercițiu a persoanei juridice.

Capacitatea juridică apare ca o premisă inițială, legală și teoretică a calității de subiect de drept. Legea fixează atât cercul persoanelor care pot fi purtători de drepturi și obligații juridice, dar și conduita cuvenită sau datorată acestora, precum și acțiunea instrumentelor juridice speciale de asigurare a drepturilor subiective și obligațiilor corelative.

Având în vedere ansamblul fenomenelor de manifestare a capacității juridice, în teoria dreptului s-au clasificat, după cum am mai amintit, capacitățile juridice în capacitate generală și capacitate specială.

Capacitatea juridică generală este aptitudinea de a participa ca titular de drepturi și obligații juridice, în mai toate raporturile juridice, fără ca legea să condiționeze această participare de îndeplinirea unor calități.

Capacitatea juridică specială este posibilitatea, recunoscută de lege, de a participa ca subiect de drept în raporturile în care trebuie îndeplinite anumite condiții (de exemplu, în dreptul civil subiectele colective, în dreptul adminmistrativ organele de stat etc.). de regulă, subiectele colective au capacitate specială (spre exemplu, persoane juridice în dreptul privat, organele de stat în dreptul administrativ). În anumite situații și subiectelor individuale de drept le este recunoscută o capacitate specială (spre exemplu, capacitatea juridică a militarilor, a funcționarilor publici etc.).

3.1.3. CLASIFICAREA SUBIECTELOR RAPORTURILOR JURIDICE

Activitatea umană se poate desfășura în forma unor acțiuni individuale sau colective. În funcție de acest criteriu, subeictele raporturilor juridice se clasifică în:

subiecte individuale (persoana ca subiect de drept);

subiecte colective.

3.1.3.1. Persoana – ca subiect de drept

Omul, ca ființă socială, este mai mult decât o simplă entitate biologică. Dreptul de a fi o persoană situează omul în mijlocul unei rețele sociale din care acesta face parte.

Persoana (cetățenii, străini, apatrizii) apare în raporturile juridice ca subiectul cu raza de participare cea mai largă.

Cetățenii statului pot participa, în principiu, la toate raporturile juridice, bucurându-se în acest sens de capacitatea juridică generală. Aceștia pot intra în raporturi de drept atât între ei, cât și cu statul, cu organele acestuia din urmă, cu organizațiile economice sau cu alte organizații nestatale.

Participarea persoanei în raporturile juridice poartă amprenta atât a sistemului de drept în ansamblul său, cât și a ramurii de drept în cauză. În dreptul intern (dreptl civil) conceptul de statut personal definește starea și capacitatea persoasnei. În dreptul internațional privat, acest concept are o sferă mai largă, acoperind atât statutul individual (starea civilă, numele, capacitatea juridică), dar și statutul familial (raporturile care izvorăsc din căsătorie și filiație). Protecția statutului personal prin lege este strâns legată de asigurarea capacității persoanei de a se manifesta în calitate de subiect de drept.

Persoana fizică apare ca subiect distinct în raporturile de drept civil, caz în care capacitatea sa juridică se împarte în capacitatea de folosință și capacitatea de exercițiu. Capacitatea juridică civilă se poate despărți în folosință și exercițiu, deoarece este de principiu ca drepturile civile să poată fi exercitate pe cale de reprezentare, situație care nu este întâlnită în alte ramuri ale dreptului.

Conținutul relațiilor sociale ce formează obiectul de reglementare juridică și reprezintă criteriul obiectiv al împărțirii sistemului dreptului în ramuri și instituții juridice, condiționează totodată și calitatea de subiect de drept a persoanei fizice. Astfel, de exemplu, desfășurarea relațiilor de muncă și reglementarea lor prin normele dreptului muncii determină diferențieri ale calității de subiect de drept în raporturile juridice de muncă după sex și vârstă, în scopul ocrotirii minorilor și a femeilor.

Acționând ca titulari de drepturi și obligații, în cele mai diverse domenii de ale vieții sociale, oamenii își satisfac drepturile și interesele legitime, garantate de Constituție și de legi. Participarea ca subiecte de drept în raporturile juridice concrete a cetățenilor apare astfel ca o formă importantă a contactului social, a cooperării în scopul conviețuirii.

În anumite limite, pot participa ca subiecte de drept și străinii și persoanele fără cetățenie. Participarea străinilor și a apatrizilor în raporturile juridice constituie competența de reglementare juridică națională, nefiind excluse și unele înțelegeri concretizate în convenții la nivelul statelor privind regimul juridic al străinilor.

3.1.3.2. Subiectele colective – ca subiecte de drept

a) Statul – ca subiect de drept

În calitate de subiect de drept, statul participă atât în raporturile juridice interne, cât și în cele externe, de drept internațional. În dreptul intern, statul apare ca subiect de drept cu precădere în raporturile de drept constituțional (de exemplu, în raporturile de cetățenie).

În raporturile sale cu persoanele care au cetățenie română, statul are o serie de drepturi și de obligații.totodată, statul acordă cetățenie română, poate aproba renunțarea la cetățenie, poate retrage cetățenia, poate aproba stabilirea domiciliului în România pentru cetățenii altor state.

Statul apare ca subiect în raporturile de drept constituțional, prin intermediul cărora se realizează federația, precum și raporturile statului privit ca întreg și unitățile administrativ-teritoriale.

Prin art. 25 din decretul nr.31 /1954 privind persoanele fizice și juridice, statul este inclus în categoria persoanelor juridice. Trebuie precizat că, statul nu este o simplă persoană juridică, ci o persoană juridică sui generis (specifică, distinctă de orice altă persoană juridică). În raporturile de drept civil, statul participă prin Ministerul Finanțelor, în afară de cazul în care legea nu stabilește alte organe în acest scop.

În raporturile de comerț exterior, statul apare ca subiect de drept distinct în mod cu totul excepțional. Statul mai apare ca subiect de drept în raporturile rezultând din dreptul său asupra bunurilor în desherență, în cadrul raporturilor rezultate din donații și legatele în favoarea statului. Bunurile fără stăpân sau cele confiscate trec și ele în proprietatea statului.

În cadrul dreptului internațional, statului îi este recunoscută calitatea de subiect de drept, indiferent de întinderea teritorială, de numărul populației, de stadiul de dezvoltare economică, socială și politică. Se cuvine precizat faptul că statele sunt subiecte universale și originare ale dreptului internațional public.

Calitatea de subiect de drept a statului în raporturile de drept internațional se întemeiază pe suveranitatea sa; acestă calitate există indiferent de recunoașterea sau nerecunoașterea din partea celorlalte state. În acest sens, națiunile care luptă pentru eliberarea și emanciparea politico-socială se bucură de protecție recunoscută prin normele de drept internațional.

În ceea ce privește organizațiile internaționale, acestea sunt subiecte ale dreptului internațional numai dacă statele membre le recunosc dreptul ca, în exercitarea funcțiilor lor, să fie purtătoare de drepturi și obligații în raporturi juridice internaționale. În raport cu statele membre, organizațiile internaționale apar întotdeauna ca subiecte cu caracter secundar.

În privința persoanelor fizice, a individului, se consideră că ele pot fi subiecte ale dreptului internațional datorită naturii consensuale, interstatale, a dreptului internațional, la realizarea căruia participă statele suverane.

b) Autoritățile publice – subiecte de drept

În procesul de elaborare și aplicare a dreptului, participarea organelor de stat (ale puterii legislative, executive și judecătorești) se realizează în raport de competența rezervată de Constituție și legile de organizare și funcționare ale acestora.

Organele statului participă în cadrul raporturilor juridice ca purtătoare ale autorității statale într-un anumit domeniu de activitate.

Ca subiecte de drept, organele statului îndeplinesc anumite funcții:

exercitarea conducerii de stat în diverse domenii de activitate;

soluționarea problemelor privind temeinicia legală a pretențiilor unor subiecte de drept față de altele;

asigurarea constrângerii statale, restabilirea ordinii de drept încălcate, recuperarea prejudiciilor.

Astfel, Parlamentul apare ca subiect de rept în relațiile privind învestitura și retragerea încrederii acordate Guvernului, controlul activității unor organe de stat (de exemplu, Serviciul Român de Informații, Banca Națională a României etc.). În relațiile din sfera administrației publice apar ca subiecte de drept organele administrației de stat (de exemplu, Guvernul, ministerele) sau locale (de exemplu, consiliile județene, consiliile locale, primarii).

În domeniul ocrotirii ordinii sociale, al apărării și garantării drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor participă ca subiecte de drept instanțele judecătorești, parchetele din cadrul Ministerului Public, organele Ministerului de Interne și Reformei Administrative etc. Aceste organe participă în numele statului la raporturi juridice complexe, atât de drept material cât și procedural, în cadrul cărora se manifestă autoritatea statală, exprimată în volumul drepturilor conferite organelor și care le determină competențe și garanții procesuale, dar și un sistem special de control.

În anumite categorii de raporturi juridice, organele statului pot apărea ca și persoane juridice.

c) Persoanele juridice

Persoana juridică reprezintă un subiectde drept cu o largă arie de răspândire în circuitul juridic.

Elementele constitutive ale calității de persoană juridică sunt următoarele:

o organizare de sine stătătoare, adică proprie;

un patrimoniu propriu, adică distinct;

un scop propriu, determinat și în acord cu interesul general (obștesc).

Persoanele juridice sunt subiecte distincte în raporturile de drept privat. Astfel, societățile comerciale, întreprinderile, regiile autonome, companiile etc., sunt participante, în calitate de persoane juridice, în raporturile de drept civil și comercial.

Instituțiile sunt acele unități care desfășoară o anumită formă a activității de stat în domenii distincte (învățământ, sănătate, știință, cultură etc.), activitate fără caracter economic și care funcționează pe baza finanțării de la bugetul de stat.

Organele statului, în afara participării lor ca purtătoare ale autorității publice, apar uneori și ca persoane juridice de drept privat, în raporturi care nu sunt legate nemijlocit de realizarea competenței lor (de exemplu, raporturile între un minister și o societate comercială, în vederea achiziționării de mobilier sau aparatură electronică).

O altă categorie de persoane juridice o reprezintă organizațiile economice nestatale (cooperative meșteșugărești, de consum sau de credit). Acestea sunt constituite de membrii lor în baza liberului lor consimțământ, prin punerea în comun a activității și mijloacelor de producție, în vederea satisfacerii intereselor acestor membri.

Există și organizații nestatale (sindicate, fundații, asociații) care au, în general, un scop nepatrimonial (nu urmăresc obținerea unor câștiguri materiale), acestea participând ca subiecte de drept în diverse raporturi juridice (educație, literatură, cultură, protecția copilului etc.).

Conceptul de personalitate juridică corespunde unor realități social-economice, răspunde unor cerințe practice de actualitate, fiind temeinic conturat atât în planul teoriei juridice, cât și în plan legislativ.

CONȚINUTUL RAPORTULUI JURIDIC

3.2.1. CONCEPTUL DE CONȚINUT AL RAPORTULUI JURIDIC

Drepturile și obligațiile subiecților între care se desfășoară o relație socială formează conținutul raportului juridic. Aceste drepturi și obligații sunt prevăzute de norma juridică. De altfel, raporturile juridice constituie relații interumane reglementate prin normele de drept, în care subiectele apar ca titulare de drepturi și obligații.

Este importantă distincția între dreptul obiectiv ca ansamblu de norme juridice în vigoare la un moment dat și dreptul subiectiv ca îndrituire legată de o persoană, ca posibilitate de a acționa în temeiul dreptului obiectiv.

3.2.2. DREPTUL SUBIECTIV

Înțelegerea concretă a conținutului raportului juridic presupune analizarea noțiunilor de drept subiectiv și obligație juridică.

Dreptul subiectiv este posibilitatea recunoscută de norma juridică subiectului activ (titularului de drept) – persoană fizică sau subiect colectiv de drept – în virtutea căreia acesta poate să aibă o anumită conduită ori să pretindă o conduită corespunzătoare – să dea, să facă ori să nu facă ceva – de la subiectul pasiv (titularul obligației), realizarea acestei posibilități fiind asigurată, în caz de nevoie, prin concursul forței de constrângere a statului.

Din definiția enunțată anterior, rezultă o serie de trăsături esențiale ale dreptului subiectiv:

dreptul subiectiv este o posibilitate (prerogativă sau facultate) recunoscută de lege subiectului activ (persoană fizică sau subiect colectiv de drept);

în temeiul acestei posibilități, subiectul activ poate avea, el înșiși, o anumită conduită (în cazul dreptului absolut – real sau patrimonial) ori poate pretinde o conduită corespunzătoare subiectului pasiv (în cazul dreptului de creanță, care este un drept relativ);

titularul dreptului subiectiv poate apela la concursul forței de constrângere a statului, în caz de nevoie (atunci când dreptul său este nesocotit ori încălcat).

Există în literatura juridică numeroase clasificări ale drepturilor subiective. Problematica clasificării drepturilor subiective prezintă importanță atât la nivelul teoriei dreptului, dar mai ales la nivelul științelor de ramură. În mod deosebit, clasificarea drepturilor subiective se înfățișează ca o preocupare a dreptului constituțional, dreptului civil, dreptului familiei.

După criteriul provenienței lor, Francois Rigaux clasifică drepturile subiective în trei mari categorii:

drepturi fundamentale care derivă din apartenența la societatea umană a fiecărui individ (dreptul la viață, demnitate, libertate etc.);

drepturi care decurg din inserția individului în viața socială (dreptul la nume, la domiciliu etc.);

drepturi care derivă din însăși voința indivizilor (dreptul de a încheia contracte).

După gradul de opozabilitate, se pot distinge :

drepturi absolute;

drepturi civile.

Dreptul absolut este acel drept subiectiv în virtutea căruia titularul său poate avea o anumită conduită, fără a face apel la altcineva pentru a și-l realiza. Astfel, dreptului absolut îi corespunde îndatorirea generală de a nu i se aduce atingere, iar sfera persoanelor obligate să-l respecte este nedeterminată. Sunt absolute drepturile personale nepatrimoniale (dreptul al viață) și drepturile reale (dreptul la proprietate).

Dreptul relativ este acel drept subiectiv în virtutea căruia titularul (subiectul activ) poate pretinde subiectului pasiv o conduită determinată, fără care dreptul nu se poate realiza. Astfel, dreptul relativ este opozabil unei persoane determinate (subiectul pasiv). Sunt relative drepturile de creanță (dreptul cumpărătorului de a primi bunul este opozabil față de vânzător, adică față de persoana căreia i-a achitat prețul bunului).

După conținutul lor, drepturile subiective se împart în:

drepturi patrimoniale;

drepturi nepatrimoniale.

Dreptul patrimonial este dreptul subiectiv al cărui conținut poate fi exprimat bănește, pecuniar. La rândul lor, drepturile patrimoniale se pot împărți în:

drepturi patrimoniale reale (sunt acele drepturi în virtutea cărora titularul își poate exercita prerogativele asupra unui bun fără concursul altcuiva – de exemplu, dreptul ala proprietate);

drepturi patrimoniale de creanță (sunt acele drepturi în temeiul cărora subiectul activ, numit și creditor, poate pretinde subiectului pasiv, numit debitor, să dea, să facă sau să nu facă ceva).

Dreptul nepatrimonial este acela al cărui conținut nu poate fi exprimat în bani. La rândul lor, aceste drepturi se divid în:

drepturi care privesc existența și integritatea persoanei (de exemplu, dreptul la viață, dreptul la sănătate, dreptul la onoare, cinste sau reputație etc.);

drepturi care privesc identificarea persoanei (de exemplu, dreptul la nume, dreptul la domiciliu etc.);

drepturi care decurg din creația intelectuală, adică drepturile nepatrimoniale ce izvorăsc din opera literară, artistică sau științifică și din invenții etc.).

În literatura de specialitate există și alte clasificări ale drepturilor subiective. Astfel, după corelația dintre ele, putem distinge:

drepturi principale;

drepturi accesorii.

După gradul de certitudine oferit titularilor, drepturile subiective se pot clasifica în:

drepturi pure și simple;

drepturi afectate de modalități.

3.2.3. OBLIGAȚIA JURIDICĂ

Ca parte componentă a conținutului raportului juridic, obligația juridică este măsura dreptului subiectiv. Ea incumbă subiectului ținut să îndestuleze dreptul subiectiv.

Obligația juridică reprezintă îndatorirea subiectului pasiv al raportului juridic de a avea o anumită conduită corespunzătoare dreptului subiectiv corelativ, conduită care poate consta în a da, a face sau a nu face ceva, și care, la nevoie, poate fi impusă prin forța coercitivă a statului.

Din definiția enunțată anterior, rezultă trăsăturile esențiale ale obligației juridice:

obligația juridică reprezintă întotdeauna o îndatorire a subiectului pasiv de a avea o conduită corespunzătoare dreptului subiectiv corelativ;

această îndatorire constă în a da, a face sau a nu face ceva; din acest punct de vedere, obligațiile juridice se împart în:

pozitive (a da , a face);

negative (a nu da, a nu face).

dacă subiectul pasiv nu-și îndeplinește de bună voie îndatorirea, titularul dreptului subiectiv (subiectul activ) poate recurge la forța de constrângere a statului.

Carcteristica definitorie ale conținutului raportului juridic o reprezintă faptul că, drepturile și obligațiile nu sunt rupte unele de altele, ci ele se presupun și se coordonează reciproc. Mai mult, ceea ce poate pretinde subiectul activ este exact ceea ce constituie îndatorirea subiectului pasiv.

Nu există drept subiectiv dacă acesta nu este legat, într-un fel sau altul, de o obligație, tot așa cum nu se poate vorbi despre o obligație juridică dacă acesteia nu-i corespunde dreptul de a pretinde.

Așadar, în cadrul raportului juridic, drepturile și obligațiile sunt corelative. Astfel, într-un contract de vânzare-cumpărare, vânzătorul are dreptul de a primi prețul, dacă dă bunul vândut, iar cumpărătorul are obligația de a plăti prețul, dacă cumpără bunul respectiv și invers, cumpărătorul are obligația de a primi bunul dacă a achitat prețul, iar vânzătorul are obligația de a da bunul dacă a primit prețul.

În ceea ce privește fundamentele psiho-sociale ale dreptului subiectiv și ale obligației juridice, natura, conținutul corelației dintre ele, în literatura juridică s-au emis diverse puncte de vedere. S-a considerat că la baza dreptului subiectiv stă voința individuală (Zittelman), interesul legal protejat (R.V.Ihering) sau, deopotrivă, voința individuală și interesul (Jelinek). Această ultimă opinie a fost mai acceptată de specialiștii în domeniu.

S-a impus opinia care subliniază importanța ambelor componente ale relației, atât a dreptului subiectiv, cât și a obligației juridice, ignorarea primelor componente conducând la legislații fasciste, totalitariste, iar a celei de-a doua spre voluntarism social.

Totodată, trebuie menționat că ansamblul drepturilor și obligațiilor pe care le are cetățeanul conform legilor în vigoare, formează statutul juridic al persoanei.

OBIECTUL RAPORTULUI JURIDIC

Prin obiect al raportului juridic se înțelege conduita subiectelor raportului juridic, ca urmare a exercitării drepturilor și îndeplinirii obligațiilor. Acesta este rezultatul realizării drepturilor și obligațiiilor, cu care nu se confundă.

În literatura juridică de specialitate nu există o unanimitate de păreri în această privință, înregistrându-se și opinii în conformitate cu care obiectul raportului juridic îl constituie lucrul material implicat în raportul juridic.

În raporturile juridice patrimoniale, conduita părților se referă adesea, la lucruri materiale (bunuri). Această situație a determinat formularea unor puncte de vedere potirvit cărora bunurile ar constitui obiect al raportului juridic.

Trebuie precizat faptul că lucrurile materiale nu pot fi incluse în structura raportului juridic. Dată fiind natura socială a acestui raport, conduita subiectelor rămâne un fapt esențial.

Cu toate acestea, în momentul în care conduita părților se referă la un lucru material, acesta poate fi luat în considerare ca obiect derivat al raportului juridic.

Prin intermediul raporturilor juridice se urmărește realizarea unor obiective. Drepturile și obligațiile subiecților se referă la un fenomen obiectiv, exterior raportului juridic. De cele mai multe ori, prin raporturile juridice create se urmărește dobândirea unor bunuri materiale, trecerea lor de la producător la consumator. Alte ori, unul dintre subiecți urmărește obținerea unui serviciu din partea altui subiect, specialist într-o anumită profesie.

Gheorghe Boboș susține că obiectul raportului juridic este acea acțiune sau acea conduită asupra căreia sunt îndreptate drepturile subiective și obligațiile participanților la raportul juridic. Obiectul este însăși acțiunea la care se referă conținutul.

În afară de acestă opinie, în literatura de specialitate au mai fost exprimate și alte păreri. Unii autori, pornind de la ideea că oamenii intră în raporturi juridice, în primul rând pentru a-și satisface anumite nevoi materiale, consideră că numai lucrurile pot fi obiecte ale raportului juridic. Raporturile juridice în care nu apare nici un material, după părerea acestor autori, sunt raporturi juridice fără obiect.

O altă concepție este cea a pluralității obiectelor raportului juridic, care consideră că raportul juridic îl constituie fenomene variate. În cadrul acestei concepții se disting două grupe de autori.

În prima grupă se încadrează cei care susțin că atât lucrurile materiale cât și conduita oamenilor (acțiunile și abținerile) pot forma obiect al raporturilor juridice, iar în cea de a doua grupă pot fi incluși acei autori care, pe lângă bunurile materiale și conduită, induc și anumite valori patrimoniale. Astfel, I. Cameniță consideră că obiecte ale raportului juridic pot fi:

Lucrurile materiale;

Conduita umană exteriorizată (acțiuni sau inacțiuni);

Anumite valori personale nepatrimoniale (numele, onoarea, reputația, imaginea);

Rezultatul creației inteșectuale, opera ca unitate de idei și imagini și forma de exprimare obiectivă (opera literară, artistică, șitiințifică, precum și invenția, marca de fabrică și de comerț, desenul și modelul industrial).

CAP IV. FAPTELE JURIDICE

. DELIMITĂRI CONCEPTUALE

Între regulile de drept și faptele sociale există o strânsă legătură. Dreptul se naște, cel puțin în parte, din fapte și totodată se aplică acestora.

În plan filosofic se admite faptul că oice dat al experienței, factor care produce o consecință, materială sau spirituală, modifică ordinea în lume, mersul lucrurilor. Un fapt nu produce efecte de drept prin calitățile sale intrinseci. Este necesar ca o normă juridică să îi atribuie o anumită semnificație la care se atașează consecințe juridice.

Nu orice împrejurare din natură sau din viața socială este un fapt juridic, ci numai acele împrejurări de existența cărora normele de drept leagă anumite consecințe juridice.

Dacă normele juridice și subiectele de drept reprezintă premisele generale (abstracte) ale raportului juridic, faptele juridice constituie premisa concretă a acestuia.

Astfel, prin fapte juridice se înțeleg acele împrejurări care, potrivit normelor se drept, atrag după sine apariția, modificarea sau stingerea de raporturi juridice (produc anumite consecințe juridice).

Aceste împrejurări sunt, de regulă, descrise în ipoteza normei juridice. Anumite împrejurări care constituie fapte juridice sunt încurajate și ocrotite de norma de drept (de exemplu, nașterea unui copil), alte împrejurări sunt prohibite ( de exemplu, săvârșirea unor fapte antisociale).

Deși în litertura juridică nu există unanimitate de opinii, norma juridică nu poate să apară în afara producerii faptului juridic.

4.2. CLASIFICAREA FAPTELOR JURIDICE

Având în vedere criteriul volițional (după cum aceste împrejurări depind sau nu depind de voința omului), faptele juridice se clasifică în:

Evenimente;

Acțiuni.

4.2.1 Evenimentele

Evenimetele sunt acele împrejurări care nu depind de voința omului, dar de a căror producere, norma de drept leagă anumite consecințe juridice.

În această categorie se includ, în primul rând, fenomenele naturale (nașterea, moartea, calamitățile, curgerea timpului etc.). Așadar, evenimentele se înfățișează ca procese ce se dezvoltă independent de voința oamenilor, uneori chiar împotriva voinței acestora.

Nu orice fenomen natural sau social produce efecte juridice, devenind, astfel, eveniment. Din categoria fenomenelor sau proceselor naturale și sociale, legea selecționează doar un număr limitat de asemenea împrejurări și anume, pe cele care, prin amploarea consecințelor, au legătură cu ordinea juridică.

Efectul juridic al acestor împrejurări este legat de un interes determinat al atatului, tradus în norma de drept.

4.2.2. Acțiunile

Acțiunile sunt manifestări de voință ale oamenilor, care produc efecte juridice, ca urmare a reglementării lor prin normele de drept.

Particularitatea acțiunilor constă în faptul că, acestea sunt realizate de om, cu discernământ (comparativ cu evenimentele care se produc independent de voința omului).

Acțiunile se clasifică în:

Licite;

Ilicite.

Acțiunile licite sunt cele care se conformează normelor juridice, iar cele ilicite sunt acțiunile care contravin normelor juridice (infracțiunile, contravențiile etc.).

Cele mai importante acțiuni licite sunt actele juridice.

Actul juridic

Actul juridic reprezintă o manifestare de voință făcută cu scopul de a produce efecte juridice.

Practic, prin actul juridic se dorește și se urmărește producearea anumitor efecte juridice, acestea consituind finalitatea acțiunii. Se facea astfel distincția între actele juridice și celelalte acțiuni ale omului, care produc consecințe juridice chiar dacă nu s-a urmărit în mod manifest acest lucru.

De multe ori, prin nașterea unui raport juridic nu este suficient doar un singur fapt juridic, ci trebuie să intervină mai multe fapte juridice (de exemplu, transferul dreptului de proprietate asupra unui teren presupune existența unui acord de voință între părțile contractante, dar și autentificarea contractului de vânzare-cumpărare de către un notar public).

Uneori, raportul juridic ia naștere pe baza unui singur fapt juridic, însă realizarea conținutului acestui raport juridic se împlinește în condițiile în carer la faptul juridic existent se adaugă un nou fapt juridic sau mai multe. Astfel, raportul juridic penal ia naștere pe baza unui singur fapt juridic (comiterea infracțiunii), dar realizarea conținutului său presupune existența unui complex de alte fapte juridice (cum ar fi începarea urmăririi penale, punerea în mișcare a acțiunii penale, pronunțarea sentinței, executarea pedepsei).

CONCLUZII

Viața socială fiind eminamente o viață colectivă presupune existența unei mari diversități de raporturi, interacțiuni între agenții vieții sociale, fie ei indivizi sau grupuri de indivizi. Rolul dreptului de organizator al vieții sociale, în principalul rol relativ, de disciplinator al conduitei oamenilor, în interacțiunea lor cotidiană, este, mai întâi, în plan abstract și teoretic, evidențiat de trăsăturile mecanismului reglementării juridice, mecanism conturat prin existența normelor juridice, parte componentă (subsistem) a sistemului normativ social.

Analizând nexusul raporturilor umane, aspectele sociologice ale mecanismului de reglementare juridice nu pot scăpa analizei. Studiul raporturilor juridice subliniază tocmai aceste aspecte sociologice, raporturile de drept fiind, înainte de toate raporturi sociale, în care oamenii intră în vederea îndestulării trebuințelor lor variate, raporturi de cooperare și coexistență.

Pentru ca un raport juridic să poată apărea și să se desfășoare este nevoie de existența unor premise. Îndeobște se consideră că aceste premise sunt: norma juridică, subiectele de drept și faptele juridice. Primele două premise sunt premise generale sau abstracte, în timp ce faptul juridic este premisa specială sau concretă.

În sens larg, raportul juridic poate fi definit ca fiind acea relație socială reglementată de o normă de drept.

În sens restrâns, raportul juridic poate fi definit ca fiind acea relație socială, patrimonială sau nepatrimonială, strict legată de individualitatea persoanei, în cadrul căreia două sau mai multe persoane sunt titulare de drepturi și obligații juridice reciproce, a căror respectare este asigurată, în caz de nevoie, de forța de constrângere a statului.

Trăsăturile raportului juridic sunt următoarele:

a) raportul juridic este un raport social, întrucât se stabilește totdeauna între oameni, fie că aceștia participă în nume propriu – ca persoane fizice, fie în calitate de reprezentanți ai unei persoane juridice.

În cadrul societății există numeroase raporturi sociale, însă nu toate raporturile sociale sunt și raporturi juridice, fiind că nu toate se nasc, se modifică sau se sting sub incidența unei norme juridice. Totuși orice raport juridic este cu necesitate o relație socială. Chiar dacă unele raporturi juridice se referă la bunuri, ele nu încetează să fie relații între oameni.

b) raportul juridic este un raport de suprastructură, pentru că suportă influența și influențează la rândul său celelalte raporturi sociale ( raporturi materiale, raporturi ideologice, etc. ).

Ca raporturi de suprastructură, raporturile juridice se pot manifesta într-un grad de interdependență relativă față de raporturile materiale, putând ființa și ca o creație a normei de drept. Multe categorii de relații sociale pot să existe numai ca raporturi juridice ( de ex. raporturile juridice procesuale ).

c) raportul juridic este un raport ideologic. În timp ce relațiile economice, ca relații materiale, se formează între oameni, dar independent de voința lor, având un caracter obiectiv, raporturile juridice se integrează în aceeași categorie cu relațiile politice, morale sau religioase, a căror formare este condiționată de momentul subiectual al exprimării voinței. Ele sunt raporturi care, formate conștient, au caracter subiectiv, manifestându-se ca raporturi ideologice.

d) raportul juridic este un raport volițional. Fiind un raport între oameni, raportul juridic este un raport de voință. Caracterul volițional este dat de faptul că intervine, pe de o parte, voința legiuitorului, exprimată în norme juridice, iar, pe de altă parte, voința subiectelor de drept, participanți la raportul juridic. În acest sens, se poate admite dublul caracter volițional al raporturilor juridice ( decurgând atât din norma juridică, precum și din voința subiectelor raportului juridic concret ).

În manifestarea caracterului volițional al raportului de drept va trebui să se țină seama de ramura de drept în care participă subiectele raportului juridic.

e) raportul juridic este un raport valoric, pentru că în fiecare relație ce se creează între participanții la circuitul civil își găsesc concretizarea valorile esențiale ale societății.

Normele juridice definesc valorile și instituie obligații pentru promovarea, încurajarea și apărarea lor. În desfășurarea cotidiană a raporturilor juridice, subiectele de drept concură la ocrotirea, dar și la dezvoltarea și multiplicarea valorilor sociale. Normele juridice, ca modele valorice, își găsesc concretizarea în raporturi juridice.

Ca raport social, raportul juridic are ca subiecte oamenii, titulari de drepturi și obligații juridice, considerați individual ( ca persoane fizice ) sau ca participanți la anumite organizații.

Încheierea unui raport juridic implică cel puțin două subiecte de drept , însă sunt multe cazuri când la raportul juridic participă mai multe subiecte de drept ( pluralitatea de subiecte de drept ). Unele dintre subiecte sunt, în cadrul aceluiași raport, titulare de drepturi, altele de obligații sau, în mod corelativ, atât de drepturi, cât și de obligații.

În cele mai multe raporturi juridice sunt precizate în mod determinat atât titularii de drepturi, cât și titularii de obligații, însă sunt și raporturi în care doar unul dintre subiecte este precizat – anume titularul dreptului – celelalte subiecte nu sunt determinate, rămânând titulare de obligații ( ex.: cazul raporturilor de proprietate ).

Așadar, prin subiect de drept sau subiect al raportului juridic se înțeleg participanții la raporturile juridice, care sunt titulari de drepturi și obligații. Noțiunea de subiect de drept este legată indisolubil de noțiunea de capacitate juridică.

Individul ca subiect de drept participă la raporturi juridice ca titular de drepturi și obligații, în baza recunoașterii acestei calități de către normele de drept. Această aptitudine generală de a fi titular de drepturi și obligații poartă denumirea de capacitate juridică. Pot fi subiecte de drept numai persoanele care au capacitate juridică, astfel încât aceasta apare ca o condiție sine qua non pentru ca o persoană să poată intra în raporturi juridice.

Subiectele raporturilor juridice se clasifică în: subiecte individuale – persoana fizică și subiecte colective.

Persoana ( cetățenii, străinii, apatrizii ) intră în cele mai multe raporturi juridice.

Acționând ca titulare de drepturi și obligații, persoanele își satisfac drepturile și interesele legitime garantate de Constituție și legi Cetățenii statului, în principiu, pot să participe la toate raporturile juridice, bucurându-se în acest sens de capacitate juridică generală. Cetățenii pot intra în raporturi de drept atât între ei, cât și cu statul, cu organele statului, cu organizațiile economice sau cu organizațiile nestatale.

În anumite limite, pot participa ca subiecte de drept străinii și apatrizii. Participarea acestora în raporturi juridice se află în competența de reglementare juridică națională.

Nu au capacitate de exercițiu: minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani și persoana pusă sub interdicție. Pentru cei ce nu au capacitate de exercițiu, actele juridice se fac de reprezentanții lor legali.

Din categoria subiectelor colective de drept fac parte: statul, organele de stat, persoanele juridice. Persoana juridică dobândește capacitate de folosință de la data înregistrării. Persoana juridică nu poate avea decât drepturi care corespund scopului ei stabilit prin lege, act de înființare sau statut. Persoana juridică reprezintă un subiect de drept cu o largă arie de răspundere în circuitul juridic

Conținutul raportului juridic este alcătuit din totalitatea drepturilor și obligațiilor subiectelor dintr-un raport juridic determinat, drepturi și obligații prevăzute de norma juridică.

Dreptul subiectiv este posibilitatea recunoscută de norma de drept subiectului activ ( persoană fizică sau juridică ) în virtutea căreia acesta poate, în limitele dreptului și ale moralei, fie să aibă o anumită conduită, fie să pretindă o conduită corespunzătoare, constând în a da, a face sau a nu face ceva, de la subiectul pasiv și să ceară concursul forței de coerciție a statului în caz de nevoie.

Obligația juridică constă în îndatorirea subiectului pasiv al raportului juridic de a avea o anumită conduită, corespunzătoare dreptului subiectiv corelativ, conduită care poate consta în a da, a face sau a nu face ceva și care la nevoie poate fi impusă prin forța de constrângere a statului.

Prin obiect al raportului juridic înțelegem conduita pe care subiectele de drept o stabilesc în cadrul unui raport juridic, ca urmare a exercitării drepturilor și îndeplinirii obligațiilor.

Raporturile juridice iau naștere între oameni, drepturile și obligațiile fiind întotdeauna norme de conduită ale oamenilor.

În doctrină s-au purtat numeroase discuții asupra noțiunii de obiect al raportului juridic și asupra faptului dacă obiectul este un element necesar sau nu al raportului juridic. În cadrul acestor discuții, s-au exprimat și opinii potrivit cărora obiect al raportului juridic ar fi bunurile materiale sau bunurile și acțiunile. Asemena opinii neagă în fapt caracterul de element necesar al obiectului juridic. Aceste opinii nu pot fi primite deoarece nu au în vedere întreaga sferă a raporturilor juridice. Unele raporturi juridice – de ex. în cazul exercitării dreptului de vot – nu vizează un lucru material.

Ca orice raport juridic și raportul de drept administrativ este în esență o relație socială reglementată normativ, care se naște, se modifică și se stinge în cadrul și pentru realizarea puterii executive cu respectarea regimului de drept public.

Raporturile de drept administrativ reprezintă relațiile sociale care au fost reglementate, direct sau indirect, adică prin intervenția unor fapte juridice, de către normele dreptului administrativ. Cu alte cuvinte, raporturile de drept administrativ sunt relațiile sociale ce se formează, în principal, în legatură cu organizarea și exercitarea competenței organelor administrației publice, relațiile sociale ce sunt supuse reglementarilor normelor dreptului administrativ .

Raporturile de drept administrativ se nasc, se modifică sau se sting în condițiile prevăzute de normele dreptului administrativ. De fapt, s-a apreciat în doctrina, potrivit unei concepții devenită majoritară, faptul că raportul de drept administrativ reprezintă chiar norma de drept administrativ în acțiune, el avându-și izvorul într-un act sau fapt de care norma juridică leagă nașterea, modificarea sau stingerea raportului juridic respectiv. Altfel spus, pentru ca norma juridică să acționeze, să se puna în mișcare și să dea naștere, să modifice sau să stingă un raport de drept administrativ, este necesar să intervină ceva exterior ei, un fapt de care însăși norma juridică leagă aplicarea sa. Este vorba despre fapte juridice administrative, ce pot fi independente de voința omului (evenimente) sau de acțiuni sau de inacțiuni ale omului.

Spre deosebire de evenimente, care sunt acele împrejurari (fapte naturale) ce se produc independent de voința omului și de care legea leagă nașterea, modificarea sau stingerea de raporturi juridice administrative, acțiunile sunt faptele voluntare, de care legea leaga de asemenea nașterea, modificarea sau stingerea de raporturi juridice administrative.

La rândul lor, inacțiunile, adică nesăvârșirea unor fapte cerute de lege (de exemplu, nesoluționarea în termenul legal a unei cereri), pot constitui izvorul unor raporturi juridice administrative.

Dupa calitatea celui care le săvârșește, faptele juridice administrative pot fi săvârșite de funcționari publici sau de particulari. Dupa legalitatea efectelor juridice pe care le produc, faptele juridice administrative pot fi licite ( care produc efecte juridice legale ) și ilicite ( care produc efecte juridice ilegale ).

Problematica raportului de drept adiministrativ este una complexă și de actualitatea. Permanenta modificare a structurilor și valorilor sociale impune administrației publice o adaptarea sa la cerințele, nevoile și exigențele impuse de evoluția umană. Totodată reglementarea raporturilor sociale susține complexitatea aparatului administrativ.

BIBLIOGRAFIE

Ioan Ceterchi, Ion Craiovan – Introducere în teoria generală a dreptului, Ed. ALL, București, 1993;

Nicolae Popa – Teoria generală a dreptului, Ed. Actami, București, 1994;

Ioan Vida – Elemente de teoria generală a statului și a dreptului, suport de curs, S.N.S.P.A.anul I, studii universitare, 2005/2006;

Rau Aubry – Curs de drept francez, Ed. Politică, București, 1979;

Nicolae Popa – Teoria generală a dreptului – curs universitar, ediția 3, Ed. C.H.Beck, București, 2008;

Dumitru Mazilu – Teoria generală a dreptului, Ed. ALL BECK, București, 1999;

Viorel Daghie, Florin Coman-Kund – Elemente de teoria generală a statului și dreptului, Ed. Național, București, 2001;

Mircea Djuvara – Teoria generală a dreptului, vol. II, Ed. Științifică, București, 1930;

Tudor Vianu – Originea și valabilitatea valorilor. Sistemul valorilor. Valoarea juridică în vol. în Metodă și obiect. Opere , Ed. Minerva, București, 1980;

Mircea Djuvara – Drept și sociologie, Arhiva pentru Știință și Reformă Socială, București, 1936;

I. Demeter, I. Ceterchi – Introducere în studiul dreptului, Ed. Științifică, București, 1962;

Gheorghe Boboș – Teorie generală a dreptului, Ed. Argonaut, Cluj-Napoca, 1999;

Ion Craiovan – Tratat de teoria generală a dreptului, Ed. Universul Juridic, București, 2007;

C. Bulai – Dreptul penal, Tipografia Universității București, 1987;

S. Popescu – Concepții contemporane despre drept, Ed. Academiei, București, 1985;

Radu Motica, Gheorghe Mihai – Teoria generală a dreptului, Ed. Alma Mater, Tmișoara, 1999;

Gheorghe Dănișor – Filosofia dreptului la Hegel, Ed. Ramuri, Craiova, 2001;

Gheorghe Beleiu – Drept civil român, ediția a V-a revăzută și adăugită, Casa de editură „Șansa” S.R.L., București, 1998;

Grigore Geamănu -Drept internațional public, vol.I, E.D.P., București, 1983;

Tudor Drăganu – Actele de drept administrativ, Ed. Științifică, București, 1959;

Dumitra Popescu, Adrian Năstase, Florian Coman – Drept internațional public, Casa de editură și presă „Șansa”, București, 1994;

Tudor Drăganu – Actele de drept administrativ, Ed. Științifică, București, 1959;

Larousse – Dicționar de filosofie, Ed. Univers Enciclopedic, București, 1999;

Matei B. Cantacuzino – Elementele dreptului civil, Ed. „Cartea Românească”, București, 1971;

Nicolae Popa, Mihail-Constantin Eremia, S. Cristea – Teoria generală a dreptului, Ed. a II-a, revizuită și adăugită, Ed. All Beck, București, 2005;

Toader Toma – Drept administrativ, vol. I, Ed. Vasiliana ’98, Iași, 2006;

Antonie Iorgovan – Tratat de drept administrativ, vol.I, ed. 4, Ed. All Beck, București, 2005,

Alexandru Negoiță – Drept administrativ, Ed. Sylvi, București, 2000;

Rodica Narcisa Petrescu – Drept administrativ, Ed. Accent, Cluj-Napoca, 2004;

Romulus Ionescu – Drept administrativ, E.D.P., București, 1970;

Dana Apostol Tofan – Drept administrativ, vol.I, ed. 2, Ed. All Beck, București, 2008;

Ilie Iovănaș – Drept administrativ și elemente ale științei administrației, E.D.P., București, 1977;

Valentina Gilescu – Drept administrativ și știința administrației, T.U.B., București, 1986;

Ioan Alexandru, Mihaela Cărăușan, Sorin Bucur – Drept administrativ, Ed. Lumina Lex, București, 2005;

*** Dicționarul Explicativ al Limbii Române, Ed. Univers Enciclopedic, București, 1998;

Antonie Iorgovan – Drept administrativ.Tratat elementar, vol. I, Ed. All Beck, București, 2002;

Dumitru Brezoianu – Drept administrativ român, Ed. All Beck, București, 2004;

Alexandru Negoiță – Drept administrativ, Ed. Sylvi, București, 1996;

Verginia Vedinaș – Drept administrativ, ed. a II-a revăzută și actualizată, Ed. Universul Juridic, București, 2007;

Valentin I. Prisăcaru – Tratat de drept administrativ român, Ed. Lumina Lex, București, 1993;

Nicolae Popa – Teoria generală a dreptului, Ed. Actami; București, 1994;

Ilie Iovănaș – Drept administrativ și elemente ale științei administrației, E.D.P., București, 1977;

Valentina Gilescu – Drept administrativ, Tipografia Universității București, 1986;

P. P. Negulescu – Tratat de drept administrativ, vol. I, Ed. F. Mârvan, București , 1934;

Ioan Alexandru – Drept administrativ comparat, Ed. Lumina Lex, București, 2003;

I. Ceterchi, M. Lubirici – Teoria generală a statului și dreptului, Universitatea din București, 1983;

Grădinaru Nicolae coord. – Teoria generală a dreptului, Ed. Independența Economică. Pitești , 2005;

Boboș Gheorghe – Teoria generală a dreptului, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1994;