Comparatie Intre Raspunderea Civila Delictuala Directa Si Raspunderea Penala

Comparație între răspunderea civilă delictuală directă și răspunderea penală

Planul lucrării

Cap I. Răspunderea juridică o componentă de bază a sistemului răspunderii sociale

Secțiunea 1. Sistemul răspunderii sociale

Secțiunea 2.Necesitatea și importanța existenței răspunderii juridice în sistemul răspunderii sociale

Cap II. Răspunderea juridică pentru fapte ilicite cauzatoare de prejudicii: reglementarea în materie civilă și penală

Secțiunea 1. Reglementarea răspunderii delictuale directe în materie civilă

Secțiunea 2. Răspunderea pentru fapta cauzatoare de prejudicii în materie penală

Secțiunea 3. Natura juridică a răspunderii civile delictuale comparativ cu răspunderea penală

Cap III Coexistența răspunderii civile delictuale directe și a răspunderii penale

Secțiunea 1. Rațiunea coexistenței celor două forme de răspundere și materializarea coexistenței acestora în cadrul procesual

Secțiunea 2. Condițiile generale ce stau la baza răspunderii civile delictuale directe și reflectarea acestora în materia răspunderii penale

Cap IV Răspunderea persoanei juridice pentru fapta proprie

Secțiunea 1. Răspunderea civilă delictuală a persoanei juridice pentru fapta proprie

Secțiunea 2. Problema răspunderii penale a persoanei juridice în perspectiva edictării unui nou cod penal

70 pagini

=== RASPUNDEREA_DELICTUALA ===

Capitolul I. Răspunderea juridică o componentă de bază a sistemului răspunderii sociale

Secțiunea 1. Sistemul răspunderii sociale

. Răspunderea în general

În societate oamenii interacționează în funcție de nevoile, interesele sau obiceiurile lor, fiecare săvârșind fapte ale căror efecte se fac simțite față de ceilalți pacticipanți la viața socială.

Faptele pe care oameniii le săvârșesc pot să apară în concordanță cu interesele societății sau să fie de natură a satisface interesele proprii ale făptuitorului nesocotind interesele generale.

Pr.dr. Mihail Eliescu vorbea în lucrarea sa “Răspunderea civilă delictuală”despre acest aspect în următorii termeni:

“O faptă este săvârșită. Societatea în care trăiește făptașul o socotește reprobabilă. În ce mod se va manifesta această judecată socială de valoare? Iar întrucât, prin efectul săvârșirii în societate a unei asemenea fapte, o altă persoană a fost vătămată în ființa ei fizică ori morală sau în bunurile sale, cine va trebui să suporte consecințele acestei vătămări? Este problema răspunderii.”

Răspunderea este rezultatul săvârșirii unei fapte neagreate de societate, a unei fapta ce vine în contradicție cu interesele generale. Atributul de faptă reprobabilă, condamnabilă, este determinat de reacția societății față de acțiunile unui membru al său.

Urmărind aceste argumente ajungem la considerarea opiniei potrivit căreia răspunderea este „un fapt social” Aceasta înseamnă că răspunderea nu este un atribut al persoanei umane nici dacă ne referim la făptuitor ca persoană supusă răspunderii, nici dacă avem în vedere persoana prejudiciată ca „beneficiar” al efectelor răspunderii. Răspunderea este un fapt social întrucât reprezintă reacția organizată sau spontană a comunității față de efectele resimțite de aceasta ca urmare a săvârșirii unei fapte neagreate, ce contravine normelor de conviețuire și valorilor sociale ce aparțin grupului grupului. Opinia poate fi susținută prin invocarea faptului că limitele răspunderii sunt, în general, determinate prin aplicarea principiului proporționalității (valoarea social umană a echității).

. Diferite forme de răspundeere

Fiecare comunitate impune membrilor săi anumite reguli de conduită, reguli care trec în conștiința acestora, ca parte a tradiției, alcătuind un set de valori morale general acceptate, putându-se vorbi despre o adevărată conștiință morală a societății. Astfel fiind, cănd o faptă încalcă vreuna dintre regulile morale de conduită admise de „constiința socială”, ea determină, în lumina acestor reguli, o reprobare sub forma unei reacții a comunității unde fapta s-a produs. Se poate merge mai departe în considerarea faptului că însuși făptuitorul, purtător al valorilor morale, regretă și condamnă fapta pe care a săvârșit-o. Ne aflăm în acest caz în prezența unei reacții spontane în fața unui factor perturbator, denumită prin termenul generic de răspundere morală. Această reacție constituie un mecanism de autoprotecție sau de conservare a valorilor sociale fundamentale, purtând caracteristica pregnantă a spontaneității, fiind lipsită de o formă precisă sau de sancțiuni dinainte stabilite.

Caracterul neorganizat al răspunderii morale derivă din condiția acesteia de corectiv la conduita membrilor unei comunități, menită să mențină intacte regulile morale de conduită promovate în cadrul comunității respective.

Lipsa unei forme precise se explică prin multitudinea modurilor în care comunitatea poate să reacționeze pentru sancționarea unei fapte reprobabile; începând de la simpla dezaprobare a faptei si până la exprimarea în public și generalizarea acestei dezaprobări.

Inexistența unei sancțiuni dinainte stabilită este de înțeles având în vedere că o comunitate percepe aceeași faptă în mod diferit după cum și condițiile în care a fost săvârșită erau diferite. Reacția urmează fidel modul de percepție, fiind de fiecare dată circumstanțiată. Considerând că există „sancțiune” și la nivelul forului interior al făptașului sub forma regretului și dezaprobării propriei fapte, rămâne să concluzionăm că răspunderea morală întrunește pe deplin caracterul unei reacții sociale în formă neorganizată menită să conserve valorile fundamentale ce stau la baza unei conviețuiri normale în societate.

Între valorile morale ale societății, un rol important îl ocupă valorile religioase; în anumite sisteme putându-se vorbi chiar despre o adevărată răspundere religioasă. În societatea românească nu poate fi vorba despre o răspundere de tip religios în sensul strict al cuvântului, valorile promovate de credința religioasă găsindu-și totuși locul între valorile sociale fundamentale.

Odată cu apariția unor forme din ce în ce mai complexe de manifestare a vieții sociale au apărut și norme ce sunt menite să reglementeze clar anumite aspecte considerate de o importanță vitală pentru societate. Încălcarea acestor norme de o importanță deosebită determină o reacție deosebită din partea societății, o reacție organizată și dirijată, ce se manifestă prin intermediul forței statului. Este în discuție aici răspunderea juridică.

Pentru definirea răspunderii juridice facem referire la textul citat de Mihail Eliescu în lucrarea menționată, ce reproduce definiția dată de M. Costin.

„Răspunderea juridică este complexul de drepturi și obligații conexe care – potrivit legii – se naște ca urmare a săvârșirii unei fapte ilicite și care constituie cadrul de realizare a constrângerii de stat prin aplicarea sancțiunilor juridice în scopul asigurării scopul asigurării stabilității raporturilor sociale și al îndrumării membrilor societăților în spiritul respectării ordinii de drept.”

este o reacție socială organizată

se înfățișează sub forma unui cadru stabilit

sancțiunile sunt prevăzute în normele juridice

scopul este compatibil cu răspunderea morală

Normele juridice elaborate de stat sunt în marea lor majoritate sau chiar în totalitate cu normele ori valorile morale, pe care se sprijină și pe a căror recunoaștere se bazează. Nu trebuie crezut, însă, că domeniul dreptului și cel al moralei se suprapun. Morala are un cerc de aplicare mai larg. Ea cuprinde și îndatoririle față de sine însuși, pe când, în principiu, dreptul nu de ocupă decât de îndatoririle față de semeni. Pe de altă parte, domeniul dreptului și cel al moralei, prin urmare și cel al răspunderii juridice și cel al răspunderii morale se interferează. Există un punct de legătură între cele două forme de răspundere, punct de legătură ce conferă acceptarea răspunderii juridice ca o componentă esențială a vieții într-o societate modernă, tot atât de necesară pentru menținerea unui climat normal de conviețuire ca și răspunderea morală.

Există, însă, și răspundere morală care nu este o răspundere juridică dar și răspundere juridică ce nu este și o răspundere morală. În special această deosebire își găsește rădăcina în rolul cu totul diferit pe care noțiunile de prejudiciu și de reparație îl joacă în cele două feluri de răspundere. În cadrul răspunderii juridice prejudiciul este întotdeauna datorat unei încălcări a normelor de drept și indiferent de natura sa, patrimonială sau nepatrimonială, este susceptibil de a fi evaluat în bani, dată fiind posibila reparare prin remiterea unor sume de bani drept compensație, alături de restabilirea situației anterioare sau anularea unui act. Acest lucru nu este valabil si în ce priveste prejudiciul și repararea acestuia în cadrul răspunderii morale unde repararea prejudiciului este predominant de natură nepatrimonială.

În funcție de scopul pe care îl urmărește norma de drept în cadrul răspunderii juridice putem vorbi despre mai multe tipuri de răspundere. În măsura în care norma juridică urmărește pedepsirea făptuitorului prin supunerea la anumite privațiuni concomitent cu încercarea de transformare morală prin măsuri educative, suntem în prezența unei răspunderii penale.

Răspunderea penală este un raport juridic penal de constrângere, născut ca urmare a săvârșirii unei infracșiuni. El se stabilește între stat și infractor. În cadrul acestui raport juridic statul are dreptul să tragă la rșspundere pe infractor, săi splice sancțiunea prevăzută de lege și să-l constrângă să o execute. Infractorul este obligat să răspundă pentru fapta sa și să se supună pedepsei aplicate.

Dacă norma de drept urmărește repararea unui prejudiciu ori restabilirea echilibrului între două patrimonii vom fi în prezența unei răspunderi civile. Codul civil reglementează răspunderea civilă, cel puțin pe plan tehnic, prin două moduri diferite, răspunderea civilă contractuală și răspundere civilă delictuală.

Răspunderea contractuală se caracterizează prin obligația debitorului unei obligații contractuale de a repara prejudiciul cauzat creditorului prin neexecutarea acestei obligații, prin executarea defectuoasă ori prin întârzierea a acesteia, în măsura în care această nesocotire a convenției îi este imputabilă.

Răspunderea delictuală este obligația celui ce a cauzat altuia un prejudiciu, printro faptă ilicită extracontractuală care îi este imputabilă,de a repara paguba astfel pricinuită.

Atunci când norma de drept urmărește menținerea unui climat propice desfășurării unei activităși în condiții de eficiență cât mai ridicată în unitățile ce au personal salariat angajat pe baza contractului de muncă avem în vedere acele forme de răspundere specifice dreptului muncii.

Disciplina muncii reprezintă o obligație juridică specifică relațiilor sociale de muncă. Potrivit Codului Muncii „abaterea disciplinară este o faptă în legătură cu munca și care constă într-o acțiune sau inacțiune săvârșită cu vinovăție de către salariat, prin care acesta a încălcat normele legale, regulamentul intern, contractul individual de muncă sau contractul colectiv de muncă aplicabil, ordinele și dispozițiile conducătorilor ierarhici.”

Ansamblul normelor legale care definesc abaterile disciplinare, stabilesc acțiunile și reglementează condițiile de fond și procedurale pentru aplicarea lor condtituie o formă de răspundere juridică specifică dreptului muncii și anume răspunderea disciplinară.

Atunci când prin fapta ilicită și personală a celui încadrat în muncă, săvârșită în legătură cu munca sa, se cauzează un prejudiciu patrimoniului unității angajatoare suntem în prezența unei răspunderii patrimoniale. Această răspundere condtă în obligațias salariaților de a repara, în condițiile și limitele prevăzute de lege, pagubele materiale cauzate unității din vina și în legătură cu munca lor.

Normele de drept instituite în scopul protejării membrilor comunității în fața acelor acțiunii ilicite „cu un grad de pericol social mediu” ce nu pot fi temeiuri pentru angajarea răspunderii penale, aparțin dreptului conravențional. Săvârșirea unei astfel de fapte atrage o răspundere specifică, răspunderea contravențiunală.

„O formă de răspundere independentă de răspunderea penală” răspunderea contravențională este parte a răspunderii administrative, contravenția fiind forma cea mai gravă a ilicitului administrativ. În cadrul aceleiași răspunderi administrative putem vorbi despre o rspundere administrativ disciplinară, angajată de comiterea unei abateri administrative ce nu este contravenționalizată.

Secțiunea 2. Necesitatea și importanța existenței răspunderii juridice în sistemul răspunderii sociale.

2.1. Răspunderea juridică, o categorie istorică

Răspunderea juridică este o instituție ce s-a format în societățile omenești de-a lungul veacurilor sub influența moralei, determinată de nevoia de siguranță resimțită de fiecare individ membru al unei comunități. Normele juridice puternic influențate de valorile etice de conduită ale societății respective au reușit, cel puțin, să impună la nivel conceptual climatul de ordine propice unei vieți sociale normale.

Nu putem spune că dreptul a scăpat de influența moralei, întrucât la temelia răspunderii juridice stau și astăzi într-o măsură apreciabilă noțiunile morale de greșeală și pedeapsă.

Pentru a înțelege pe deplin rolul pe care această instituție îl joacă în sistemul social ne vom referi la modul în care s-a manifestat răspunderea în principalele perioade istorice.

Am văzut că răspunderea juridică poate fi printre altele sau penală sau civilă. Acestă distincție, ca de altfel și deosebirea dintre răspunderea juridică și răspunderea morală sunt rodul unei lungi dezvoltări.

În comuna primitivă, neexistând nici stat nici drept, nu poate fi vorba despre o răspundere juridică. Există însă credințe mistice, rituri sau obiceiuri urmate de triburi. Omul se simte înconjurat de puteri malefice pe care nu le înțelege dar care pentru el se întrupează în oameni, animale sau lucruri ce i-au pricinuit un rău.

Dacă este atins de acest rău, el se simte îndreptățit și are și aprobarea grupului său social să se răzbune. Nu există nici o preocupare pentru vinovăția fărtașului, simpla cauzalitate materială este îndestulătoare.

Mai târziu, în perioada descompunerii comunei primitive, constatăm că victima se poate înțelege cu făptașul iertândul în schimbul unei răscumpărări; răspunderea ia forma compoziției bănești voluntare.

Orânduirea sclavagistă se caracterizează prin apariția dreptului în formă incipientă. Legea celor XII Table consacră atât răzbunarea privată, legea talionului cât și sistemul compozițiunii voluntare sau legale. Aceasta este o perioadă de tranziție de la compoziția voluntară la compoziția legală, ambele având la bază dreptul de răzbunare și răscumpărarea acestui drept.

Dreptul roman, forma cea mai evoluată a dreptului sclavagist, reușește să facă distincția între răspunderea penală și răspunderea civilă; nu se reușește încă a se da un caracter exclusiv de reparație patrimonială răspunderii civile.

Tot în această perioadă răspunderea devine personală, fiind înlăturată solidaritatea colectiv-tribală sau familială și apare, totodată, conceptul de culpă sau vinovăție, circumstanțiind simpla cauzalitate materială.

Iată în ce termeni vorbeau juristconsulți romani despre vinovăție:„Impunitus est qui sine culpa et dolo malo casu quodam damnum commitat.”

În perioada orânduirii feudale se accentuează caracteristicile trasate în epoca sclavagistă de către dreptul roman. Apar legi ce reglementează în norme distincte ilicitul civil și ilicitul penal. Răspunderea își găsește însă legitimitatea tot în dreptul de răzbunare. Într-un hrisov din 1525 privitor la revendicarea unei moșii, Domnul Țării Românești statornicește: „Și pentru vrășmășia ce ați avut de acum să nu mai aveți nici o vrășmășie pentru că ați făcut moarte pentru moarte.”

În perioada descompunerii rânduielii feudale și odată cu apariția noțiunilor vagi ale relațiilor de producție se înlătură principiul răzbunării ce dădea legitimitate răspunderii.

Legiuirea Caragea conține sub titlul „Adaos. Pentru stricăciune” un text izbitor de asemănător cu actualul articol 998 din Codul civil:

„Care din stiință sau neștiință sau cu greșeală va aduce stricăciune altuia, iaste dator a răspunde stricăciunea.”

Acest text pune în vigoare la baza răspunderii delictuale prejudiciul, greșeala și raportul de cauzalitate dintre prejudiciu și greșeală.

Codul civil de la 1864 puternic inspirat de codul civil francez de la 1804 reglementează răspunderea delictuală în articolele 998-1003.

Codul consacră sistemul răspunderii delictuale cu ajutorul unui număr redus de principii generale. Oricât de puțin numeroase ar fi aceste principii, mulțumită caracterului lor sintetic ele alcătuiesc un cadru corespunzotor pe care practica judecătorească și literatura juridică au fost chemate și au izbutit să-l umple într-o interpretare creatoare.

2.2. Dimensiunea actuală a conceptului răspunderii pentru fapte ilicite

În examinarea poziției pe care răspunderea pentru fapte ilicite o deține în sistemul de drept actual trebuie să plecăm de la elementul care o fundamentează.

Există anumite condiții generale necesare angajării răspunderii civile delictuale sau răspunderii penale, acestea însă nu fundamentează răspunderea ci doar îi conferă materialitate. Fapta ilicită, prejudiciul, legătura de cauzalitate, vinovăția precum și condițiile generale ale răspunderii penale nu stau la baza instituției ci îi conferă acesteia materialitate prin stabilirea domeniului și a limitelor de aplicare.

Ceea ce dă legitimitate morală și juridică răspunderii nu se regășește între aceste condiții ci trebuie căutat între între acele valori constante, promovate de societate, pe care această instituție le ocrotește.

Din aspectele prezentate mai sus cu privire la răspundere în principalele perioade istorice reiese atât o evoluție cu caracter formal al acestei instituții dar și o evoluție a fundamentului acesteia,ambele determinate de schimbarea condițiilor de viață din societate.

În comuna primitivă, în perioada sclavagistă și chiar în timpul orânduirii feudale valoarea socială și morală ce a stat la baza răspunderii a fost dreptul de răzbunare pentru răul făcut. Nuanțările de genul compozițiunii atestă evoluția societății umane în sensul producerii și acumulării de bunuri și valori; în acest context răscumpărarea dreptului de răzbunare prin remiterea unor valori materiale, bunuri și mai apoi bani devine mult mai atractivă decât exercitarea unei acțiuni efective de râzbunare care să prejudicieze pe cel răspunzător.

Schimbările produse în societate începând încă din perioada destrămării orânduirii feudale au condus la apariția unui concept diferit ce privește fundamentarea răspunderii. Dreptul la integritatea propriei persoane și a patrimoniului este privit ca un drept personal și social în același timp. Ca fundament al răspunderii el modifică și rolul acesteia; devine dintr-un instrument în slujba forței individuale un instrument în slujba comunității, menit să asigure protecția membrilor acesteia.

În zilele noastre, când se constată o accelerare a procesului de producție și acumulare de valori se impune și modificarea percepței asupra fundamentelor rădpunderii. Mult mai potrivită este în acest context ideea garantării integrității persoanei și a patrimoniului.

Garantarea sau asigurarea integrității se realizează în primul rând prin rolul preventiv al normelor ce reglementează instituția răspunderii. Prevenția generală și cea specială, concepte bine conturate în dreptul penal, reprezintă efectul pe care normele juridice prohibitive însoțite de sancțiuni grave, la nivel personal sau patrimonial, îl au asupra membrilor societății. Conștiința morală a fiecăruia este completată prin conștientizarea măsurilor ce se pot lua împotriva sa în cazul în care va efectua o activitate neagreată. În momentul în care conștiința morală conține valori incorect structurate nici prevenția nu își atinge scopul.

Se poate vorbi despre o prevenție și în ce privește materia răspunderii civile delictuale, cu precădere răspunderea pentru fapta proprie.

Prevenția nu este suficientă pentru a garanta integritatea persoanei și a bunurilor sale nici in cadrul răspunderii penale unde este mai bine conturată și nici în materia răspunderii civile delictuale, fiind necesare și alte modalități de acțiune cu caracter anticipativ.

Unul dintre acestea ar fi asiguraea de răspundere civilă așa cum este definită de legea 136 din 1995 în art. 41: „În asigurarea de răspundere civilă, asigurătorul se obligă să plătească o despăgubire pentru prejudiciul de care asiguratul răspunde în baza legii față de terțele persoane păgubite și pentru cheltuielile făcute de asigurat în procesul civil.”

Asigurarea riscului unei conduite ilice simplifică foarte mult procedura reparării pagubelor create:

Art.43 alin.1 „Despăgubirea se stabilește pe baza convenției dintre asigurat, persoana păgubită și asigurător, potrivit contractului de asigurare ori prin hotărâre judecătorească.”

Art.44 „Asigurătorul plătește despăgubirea nemijlocit celui păgubit în măsura în care acesta nu a fost despăgubit de asigurat. Despăgubirea se plătește asiguratului în cazul în care acesta dovedește că a despăgubit pe cel păgubit.”

Asigurarea de răspundere civilă se realizează în baza unui contract ale cărui cauze sunt la libera apreciere a părților contractante, asiguratul și asigurătorul. Libertatea contractuală presupune includerea în contract a oricăror clauze ce nu contravin moralei sau ordinii publice.

Singurul domeniu al asigurării de răspundere civilă obligatorie conform legii este cel al răspunderii civile pentru pagube produse prin accidente de autovehicul. Contractul de asigurare are în acest caz un conținut legal obligatoriu.

Facultativă sau obligatorie asiguraea de răspundere civilă, prin efectele sale determină într-o măsură mulțumitoare garantarea integrității persoanei și a bunurilor sale, prin angrenarea în procesul reparării pagubei a unei persoane specializate în acest domeniu.

Capitolul II. Răspunderea juridică pentru fapte ilicite cauzatoare de prejudicii: forme, reglementare

Secțiunea 1. Reglementarea răspunderii delictuale în materie civilă

Codul Civil sintetizează în articolele 998 – 1003 un principiu care corespunde atât unor cerințe de etică și echitate socială, cât și unor cerințe ale securității juridice: principiul răspunderii civile pentru faptele ilicite cauzatoare de prejudicii.

În art.998 C.civ. este redat principiul general de răspundere:

„Orice faptă a omului, care cauzează altuia prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greșeală s-a ocazionat, să-l repare.”

În completare prin art.999 se precizează că „omil este responsabil nu numai de prejuduciul ce a cauzat prin fapta sa dar și de acela ce a cauzat prin neglijența sau prin imprudența sa.

Aceste doua articole din Codul civil instituie răspunderea civilă delictuală pentru „fapta” proprie, făcându-se referire în același timp și la forma de vinovăție atunci când legiuitorul specifică în mod expres că repararea prejudiciului cade chiar în sarcina celui ce l-a cauzat prin neglijența sau prin imprudența sa. Voința legiuitorului este scees de s proteja patrimoniul persoanelor și a asigura integritatea acestora.

Considerând aceste două articole ca „drept comun” în ce privește răspunderea civilă delictuală vom socoti articolele de la 1000 la 1003 din Codul civil ca instituind derogări, în sensul că o persoană este chemată să răspundă deși prejudiciul nu s-a cauzat nici prin „fapta sa” nici prin „neglijența sau impridența sa”. Atfel prin art.1000 – 1002 se instituie răspunderea unor categorii de persoane pentru fapta ilicită săvârșită de o altă persoană.

Art. 1000 precizează în primul său alineat:

„Suntem asemenea responsabili de prejuduciul cauzat prin fapta persoanelor pentru care suntem obligați a răspunde sau de lucrurile ce sunt sub paza noastră”.

Alineatele următoare consacră, în ordine, răspunderea părinților pentru „copii lor minori ce locuiesc cu dânșii”, răspunderea comitenților pentru faptele prepușilor lor „ în funcțiile ce li s-au încredințat” și răspunderea „institutorilor pentru faptele elevilor și ucenicilor lor „în tot timpul ce se găsesc sub a lor priveghere”

Art.1002 reprezintă fundamentul juridic al răspunderii proprietarului unui edificiu pentru prejudiciul cauzat prin ruina edificiului „când ruina este urmare a lipsei de întreținere sau a unui viciu de construcție”.

În sfârșit, prin art.1003 este concretizat caracterul solidar al răspunderii persoanelor cărora le este imputabilă cauzarea prejudiciului.

Puținele articole din Codul civil în vigoare consacrate răspunderii pentru cauzarea de prejudicii au dezvoltat o foarte bogată practică judecătorească, o diversitate cu totul deosebită de fapte și soluții.

Ceea ce este caracteristic pentru reglementarea în vigoare este faptul că textele legale se mărginesc a institui un principiu: principiul răspunderii pentru fapta ilicită cauzatoare de prejudiciu.

Reglementările în vigoare nu fac o descriere a faptelor ce atrag răspunderea, lăsând în sarcina instanțelor de judecată a verifica pentru fiecare caz în parte incidența reglementărilor din Codul civil și întrunirea condițiilor necesare pentru angajarea răspunderii.

Secțiunea 2. Răspunderea pentru fapta cauzatoare de prejudicii în materie penală

2.1. Generalități privind răspunderea penală

Ca orice formă de răspundere juridică și răspunderea penală este în sensul cel mai strict al cuvântului obligația unei persoane de a răspunde de actele sale ilicite. În dreptul penal răspunderea juridică are semnificația esențială a obligației infractorului de a răspunde pentru actele sale delictuoase și de a suferi pedeapsa prevăzută de lege.

În acest înțeles, strict și fundamental, răspunderea penală nu este un element al infracțiunii și nici o condiție de calificare juridică a infractorului, ci deosebindu-se clar de conceptele de responsabilitate, imputabilitate și culpabilitate, pe de o parte, și de raport juridic represiv , pe de altă parte, reprezintă în realitate numai efectul și consecința juridică a săvârșirii faptei penale pentru infractor.

Responsabilitatea apare în sistemul legislației penale ca având înțelesul de aptitudine, posibilitate reală sau vocație a unei persoane fizice în vârstă de peste 14 ani de a lucra cu vinovăție, fiind una din condițiile generale de existență ale oricărui subiect activ al infracțiunii. În proiectul pentru noul cod penal persoana juridică primește calitatea de subiect activ al infracțiunii în condițiile în care organele sau reprezentanții acesteia săvârșesc infracțiunii în numele sau în interesul său. Conceptul de responsabilitate nu poate fi aplicat persoanei juridice așa cum nici conceptul de vinovăție nu este compatibil cu natura acesteia, aptitudinea de a fi subiect al infracțiunii fiind determinată de însuși actul de înființare.

Imputabilitatea reprezintă acea stare sau calificare juridică a unei persoane fizice ce a săvârșit o infracțiune cu libertate deplină de voință și conștiință de a putea fi trasă la răspundere penală.

Nici raportul juridic represiv de drept penal nu trebuie confundat cu răspunderea penală deoarce obiectul acestui tip de raport juridic îl constituie tragerea la răspundere penală a infractorului iar determinarea conținutului concret al acestuia are loc abia în momentul rămânerii definitive a hotărârii de condamnare. Deși răspunderea penală se stabilește în cadrul soluționării raportului juridic penal de conflict, antrenând relații complexe de drept procesulal și de drept material, ea nu se confundă nici ca obiectiv și nici ca finalitate cu însuși raportul juridic penal.

În concluzie, vom defini răspunderea penală ca fiind acea formă a răspunderii juridice care se naște prin săvârșirea unei infacțiuni și care constă în obligația făptuitorului de a se supune procesului penal și de suporta consecințele cu caracter sancționator prevăzute de legea penală.

Temeiul unic și exclusiv al instituirii răspunderii penale, așa cum reiese din definiție, îl reprezintă săvârșirea unei infracțiuni. Potrivit actualei legislații penale infracțiunea constituie unica bază pe care se poate naște răspunderea penală, iar proiectul de cod penal conține în art.15 alin.2 textul conform căruia infracțiunea este singurul temei al răspunderii penale.

Obligația făptuitorului de a se supune procesului penal și de a suporta consecințele cu caracter sancționator reprezintă procesul de realizare a ordinii de drept penal prin intermediul nașterii și desfășurării unor raporturi juridice penale de conflict. Majoritatea autorilor consideră acest mod de realizare a ordinii de drept penal o excepție de la realizarea prin respecterea din convingere, prudență ori din teamă de către majoritatea destinatarilor legii penale a dispozițiilor sale, în cadrul unor raporturi juridice de conformare, care se nasc încă din momentul apariției regulei de conduită impusă de fiecare dintre normele de drept penal cu caracter incriminatoriu. Aceasta este etapa neconflictuală de realizare a ordinii de drept penal.

2.2 Infracțiunea, fatpă ilicită cauzatoare de prejudicii

Infracțiunea, în sensul ei cel mai larg, reprezintă un act de conduită exterioară a omului care din cauza vătămărilor unei anumite valori sociale este supusă sancțiunii penale.

Definiția legală a infracțiunii o regăsim în art. 17 alin 1 Cod penal sub denumirea marginală „Trăsăturile esențiale ale infracțiunii”

„Infracțiunea este fapta care prezintă pericol social săvârșită cu vinovăție și pevăzută de legea penală.”

Observăm că producerea unui prejuduciu nu face parte dintre condițiile generale de existență ale unei infracțiuni și nu este nici o condiție necesară angajării răspunderii penale.

Codul penal pedepsește chiar simpla tentativă la o infracțiune, când executarea rezoluției infracționale a fost întreruptă ori nu și-a produs efectul (art. 20 Cod penal).

Niciodată nu va fi angajată răspunderea civilă delictuală dacă fapta ilicită, ori cât de gravă ar fi ea din punct de vedere social, nu a produs un prejuduciu patrimonial sau nepatrimonial.

Infracțiunea, „singurul temei al răspunderii penale” devine temei și pentru răspunderea civilă delictuală în măsura în care acțiunea sau prin care s-a adus la îndeplinire rezoluția infracțională a cauzat un prejudiciu unei alte persoane.

Infractorul va răspunde în acest caz conform dreptului penal pentru infracțiunea săvârșită iar pentru prejudiciul cauzat va fi obligat la repararea acestuia potrivit art. 998 – 999 din Codul civil.

Producerea unui prejudiciu nu constituie una dintre condițiile generale de existență a infracțiunii și nici o condiție pentru angajarea răspunderii penale.

În termeni generali acest fapt este adevărat și nu comportă discuții dată fiind exactitatea cu care legea penală își precizează instituțiile.

Cu toate acestea anumite reglementări ale Codului penal – Partea specială conțin reglementări în care însăși existența temeiului răspunderii penale este condiționată de existența unui prejudiciu.

Avem în vedere textul art. 215 Cod penal care incriminează infracțiunea de înșelăciune. Aliniatul 1, care descrie forma tip a infracțiunii, cuprinde următoarea formulare: „Inducerea în eroare a unei persoane prin prezentarea ca adevărată a unei fapte mincinoase sau ca mincinoasă a unei fapte adevărate în scopul de a obține pentru sine sau pentru altul un folos material injust și DACĂ S-A PRICINUIT O PAGUBĂ, se pedepsește cu …”

Infracțiunea de înșelăciune este o infracțiune de rezultat, ceea ce inseamnă că existența sa este strâns legată de apariția unui rezultat cert în urma desfășurării activității specifice acestei infracțiuni.

Urmarea imediată, componentă a laturii obiective a infracțiunii constă în crearea unei situații care a propdus o pagubă fie patrimoniului public fie celui privat. Prin pagubă de înțelege prejudiciul material efectiv și cert cauzat unei persoane fizice sau juridice, private sau publice. Infracțiunea de înșelăciune se consumă în momentul în care s-a produs urmarea imediată, adică situația păgubitoare poentru victimă, concretizată în producerea unei pagube efective în patrimoniul celui înșelat.

Exemplul analizat este unul edificator, iar pentru completare menționăm și alte infracțiunii ce se comit în formă consumată numai prin apariția unui prejudiciu ca urmare a activității infracționale desfășirate: gestiunea frauduloasă, delapidarea, distrugerea, deturanarea de fronduri …

Așa cum în materie civilă delictuală măsura răspunderii este dată de valoarea determinată a prejudiciului (sau determinabilă de către indtanță în cazul prejudiciului moral) și în ce priveșta gravitatea răsounderii penale se are în vedere valoarea prejudiciului cauzat prin infracțiune.

Articolul 146 din Codul penal, denumire marginală „Consecințe deosebit de grave” prevede: „prin consecința deosebit de grave se înțelege o pagubă materială mai mare de …..”

În partea specială găsim și aplicația conceptului de consecințe deosebit de grave. În art.215 alin. 2 se contureză forma agravată a infracțiunii de delapidare.

„În cazul în care delapidarea a avut consecințe deosebit de grave, pedeapsa este …” minim 10 ani închisoare în condișiile în care forma tip este pedepsită cu inchisoare de la 1 la 15 ani.

Deasemenea producerea unor consecințe deosebit de grave poate conduce la schimbarea încadrării juridice: distrugerea (art.217 Cod penal) devine distrugele calificată (art.218 Cod penal).

Incidența deosebită a prejudiciului și a valorii acestuia asupra răspunderii penale denotă strădania legiuitorului de asigurare a unui cadru legislativ complex care să protejeze cât mai bine integritatea persoanei și a patrimoniului acesteia.

Secțiunea 3. Natura juridică a răspunderii civile delictuale comparativ cu răspunderea penală

Pentru a stabili natura juridică a răspunderii civile delictuale trebuie să evidențiem locul pe care îl ocupă aceasta în complexul instituțiilor dreptului civil dar și interacțiunea acesteia cu altele asemănătoare în ce privește statutul complementar de coexistență sau excludere.

Răspunderea juridică este în esență un mijloc prin care societatea își apără valorile cele mai importante. Se apreciază că răspunderea civilă delictuală este o sancțiune specifică dreptului civil aplicată pentru săvârșirea unei fapte ilicite cauzatoare de prejudicii. Strict vorbind, ea este o sancțiune civilă cu caracter reparator, fără a fi în același timp o pedeapsă.

Sancțiunea civilă este de rațiunea răspunderii civile delictuale reprezentând atât motivul pentru care răspunderea există dar și finalitatea sa.

Sancțiunea civilă nu este în același timp și pedeapsă; deși pare doar o deosebire de termeni cele două instituții de drept sunt fundamental diferite.

Pedeapsa, instituție fundamentală a dreptului penal și în același timp finalitate a răspunderii penale prezintă anumite caracteristici diferite de sancțiunea civilă:

pedeapsa are un caracter strict personal

pedeapsa are un caracter represiv sau retributiv pe lâsgă cel preventiv

pedeapsa are un caracter necesar și inevitabil

pedeapsa acționează post delictum

Spre deosebire de pedeapsă sancțiunea civilă nu are un caracter strict personal ea fiind aplicată nu atât în considerarea persoanei ce a săvârșit infracțiunea cât în considerarea patrimoniului său.

Dacă autorul prejudiciului decedează înainte ca instanța să stabilească întinderea răspunderii, implicit valoarea reparațiunii, obligația de dezdăunare cade în sarcina moștenitorilor săi. Se transmite astfel însâși răspunderea civilă delictuală în sarcina moștenitorilor.

În ce privește pedeapsa lucrurile sunt diferite, în sensul că odată cu moartea făptuitorului răspunderea încetează iar pedeapsa pronunțată sau rămasă de executat își pierde obiectul; răspunderea penală, spre exemplu, nu poate în nici un caz să fie strămutată asupra moștenitorilor.

Sancțiunea civilă are un caracter reparator ci nu retributiv ori represiv precum pedeapsa, rațiunea aplicării ei fiind restabilirea integrității persoanei în toate laturile sale. În aceeași rațiune încadrăm chiar și daunele morale care tind a compensa pierderile suferite în plan nepatrimonial prin sporirea proporțională a patrimoniului victimei, reprezentând o reparație de altă natură decât cea a prejudiciului.

Caracterul represiv și retributiv al pedepsei implică anumite privațiuni sau restricții ce nu au legătură cu integritatea persoanei victimei (Stătescu p126 amenda civilă)

Rolul preventiv, fiind o constantă a tuturor tipurilor de răspundere este deopotrivă specific celor două modalități de sancționare. Cu toate acestea, putem afirma că numai perspectiva despăgubirii – iar nu și cea a plății unei penalități depășind valoarea pagubei – constituie factorul preventiv al sancțiunii legale, de natură să preîntâmpine săvârșirea faptelor păgubitoare. Sancțiunea răspunderii delictuale urmărește, deopotrivă, atât repararea prejudiciului cauzat, cât și prevenirea, în general. A cauzării oricăror prejudicii prin fapte ilicite.

Caracterul necesar și inevitabil al pedepsei și în special al pedepsei penale își are rădăcinile în principiul oficialității ce guvernează înfăptuirea justiției penale. Pe de altă parte sancțiunea civilă, repararea prejudiciului este de regulă, lăsată la latitudinea celui prejudiciat; acesta hotărăște singur dacă va promova sau nu acțiune în justiție pentru recuperarea prejuduciului pe care l-a suferit.

Sancțiunile, deși sunt privite ca finalitate și rațiune a unei forme de răspundere, reprezintă în fapt efectul săvârșirii unei fapte ilicite. Acesta este, motivul pentru care spunem că sancțiunea acționează post delictum.

Întrepătrunderea și apropierea dintre diferitele tipuri de răspundere sunt concretizate în scopul comun al acestora: determinarea unui comportament activ al tuturor membrilor societății comportament care să contribuie la apărarea și dezvoltarea continuă a valorilor și raporturilor sociale ocrotite de lege.

Raportul dintre răspunderea civilă delictuală și răspunderea penală evidențiază autonomia celor două tipuri de răspundere arătând în același timp finalitatea lor comună: asigurarea integrității valorilor social umane apărate de normele de drept.

Acest raport poate fi rezumat în următoarea formulare: „Răspunderea penală nu exclude răspunderea civilă, după cum nici răspunderea civilă nu o exclude pentru cea penală; cele două răspunderi vor acționa concomitent, se pot, cu alte cuvinte, cumula.”

Fapta ilicită cauzatoare de prejudicii care întrunește elementele constitutive ale unei infracțiuni este în același timp temei al ambelor forme de răspundere. Angajarea unei forme de răspundere nu exclude angajarea celeilalte. Ce se întâmplă, însă, atunci când urmărind o evoluție cronologică a procesului de tragere la răspundere, instanța de judecată stabilește că nu suntem în prezența condițiilor care să angajeze una dintre răspunderi. Va avea hotărârea acestei instanțe putere de lucru judecat asupra instanței care, ulterior, declanșează procesul de tragere la răspundere în baza celeilalte forme de răspundere?

Articolul 22 alin.1 din Codul de procedură penală răspunde la această întrebare: „Hotărârea definitivă a instanței penale are autoritate de lucru judecat în fața instanței civile care judecă acțiunea civilă cu privire la existența faptei, a persoanei care a săvârșit-o și a vinovăției acesteia.”

Hotărârea definitivă a instanței în sensul neangajării răspunderii penale, în condițiile enumerate în art.22 Cod proc.pen. exclude posibilitatea declanșării unui proces de tragere la răspundere civilă. Dimpotrivă, hotărârea definitivă a instanței civile prin care a fost soluționată acțiunea civilă – prin ipoteză acțiunea civilă fiind soluționată anterior celei penale – „nu are autoritate de lucru judecat în fața organului de urmărire penală și a instanței penale, cu privire la existența faptei penale, a persoanei care a săvârșit-o și a vinovăției acesteia”(art.22 alin2 Cod proc. pen.).

În același sens se impun precizări cu privire la situațiile în care procesul de tragere la răspundere penală încetează în baza reglementărilor procesual penale prin ordonanța procurorului.

Întrucât articolul 22 reprezintă o normă de strictă aplicare și interpretare concluzionăm că ordonanța procurorului de scoatere de sub urmărire penală sau de incetare a urmăririi penale „indifernt pentru care motive”nu constituie autoritate de lucru judecat în fața instanței civile nici chiar în cazurile enumerate de art.22 alin.1 Cod. proc. pen.

Ordonanța de scoatere de sub urmărire penală, nu are caracterul unei hotărâri definitive nici în sensul art. 22 din C.pr.pen. și nici în interesul art.1201 din Codul civil.

Ca urmare, instanța civilă este obligată să judece acțiunea civilă, stabilind ea însăși pe bază de probe, pe lângă prejudiciul suferit, culpa celui ce se pretinde că l-a provocat și legătura de cauzalitate dintre aceste elemente (Curtea Supremă de Justiție, secția civilă, decizia nr.2063 din 27 decembrie 1991).

Concomitența celor două forme de răspundere presupune în același timp un raport de complementaritate; așa cum răspunderea civilă nu poate decât să asigure recuperarea pagubei astfel și răspunderea penală nu poate decât să pedepsească pe cel ce a comis fapta neagreată încercând să îl educe în sensul respectării legilor. Cumulate, cele două forme de răspundere asigură o reacție coerentă și completă a societății prin instituțiile sale împotriva acelor fapte perturbatoare.

Capitolul III. Coexistența celor două forme de răspundere

Secțiunea 1. Rațiunea coexistenței celor două forme de răspundere și materializarea coexistenței acestora în cadrul procesual

Sistemul de drept specific fiecărui stat se compune din instituții juridice legate sistematic între ele și subordonate unui singur scop: protejarea membrilor comunității.

Interferențele între aceste instituții juridice reprezintă modul de lucru al sistemului dreptului împotriva factorilor periculoși fiind nu doar inevitabile dar și de dorit întrucât ele dau măsura funcționalității întregului sistem.

Împrejurarea că aceeași faptă ilicită constituie concomitent temei atât pentru răspunderea penală cât și pentru răspunderea civilă determină o serie de consecințe în planul punerii în aplicare conform regulilor procedurale a celor două forme de răspundere.

Ne vom referii pe rând le especte precum competența de soluționare a celor două acțiuni, la pornirea acțiunilor, la desfășuraea judecății acțiunii penale și civile și în cele din urmă la prescripția extinctivă.

Sub aspectul competenței de soluționare a ambelor acțiuni

Deși cele două acțiuni pot fi judecate separat – cea penală de către instanța învestită cu judecarea procesului penal, iar cea civilă, de către instanța civilă – prin lege (art.14 Cod pr.pen.) se prevede posibilitatea ca acțiunea civilă să poată fi alăturată acțiunii penale, în cadrul procesului penal, caz în care ambele acțiunii vor fi soluționate în același timp de către instanța penală, care va aplica regulile de fond ce sunt apecifice fiecăreia dintre cele două răspunderii.

Autonomia de la nivel material și conceptual o regăsim și la nivelul procesual.

De îndată ce partea vătămată s-a constituit parte civilă în procesul penal, deci a alăturat acțiunea sa civilă acțiunii penale, ea nu se mai poate adresa pentru aceleași pretenții, cu o acțiune separată unor instanțe civile; va opera principiul că odată aleasă o cale de judecată nu mai este posibil să recurgă la o altă cale – electa una via non datur recursus ad alteram.

Persoana vătămată care s-a constituit parte civilă în procesul penal, va putea totuși să pornescă acțiunea civilă în fața instanței civile, dacă instanța penală, prin hotărâre rămasă definitivă a lăsat nesoluționată acțiunea civilă, ori dacă se pretinde repararea unor pagube care s-au nascut ori s-au descoperit după pronunțarea de către prima instanță a hotărârii penale.

În cazul în care reclamantul s-a adresat inițial instanței penale, alăturând acțiunea civilă acțiunii penale, iar instanța penală a dispus încetarea procesului pentru tardivitatea plângerii, partea civilă are deschisă calea unei acțiuni civile separate fără a i se putea imputa încălcarea principiului menționat avându-se în vedere articolul 11 pct.2 lit.b raportat la art.10 lit.f și art.346 Cod.pr.pen. (Tribunalul Municipiului București, secția a III-a civilă, decizia nr.100 din 7 feb.1990)

Cu privire la pornirea acțiunii

În cazul răspunderii penale, acțiunea penală se pornește din oficiu. În mod excepțional în anumite cazuri expres și limitativ arătate de lege pornirea procesului penal este condișionată de plângerea prealabilă a părții vătămate.

Principiul oficialității presupune că organele judiciare au dreptul dar și obligația, de a desfășura activitatea procesuală ori de câte ori s-a săvârșit o infracțiune; actele necesare desfășurării procesului penal se îndeplinesc din oficiu, afară de cazul când prin lege se dispune altfel. Excepțiile de la acest principiu, condiționarea punerii în mișcare a acțiunii penale pentru anumite fapte de manifestarea de voință a persoanei vătămate își găsesc rațiunea în gradul mai redus de pericol social abstract al acestor fapte în fața instanței, cu publicitatea pe care o implică procesul, ar putea fi sursa unor neplăceri sau suferințe psihice pentru persoana vătămată. Dreptul de a face plângere prealabilă este personal, pătând fi realizat numai de persoana prevăzută de lege. Acest drept nu poate fi transferat altora nici prin acte între vi, nici prin succesiune.

În cazul răspunderii civle delictuale, dimpotrivă, acțiunea este lăsată, la dispozișia părții ce a suferit prejudiciul, parte care poate intenta sau poate renunța să intenteze acțiunea în despăgubiri.

Acestea sunt principiile. Cu toate acestea, în Codul de procedură penală, se prevede pentru anumite situații, că în cazul în care fapta ilicită cauzatoare de prejudicii constituie, în același timp și infracțiune, însăși acțiunea civilă se exercită din oficiu, instanța penală fiind obligată să se pronunțe din oficiu asupra reparării pagubei, chiar dacă cel păgubit nu s-a constituit parte civilă.

În conformitate cu prevederile art.348 C.pr.pen. instanța de judecată, chiar dacă nu există constituire de parte civilă, este obligată să se pronunțe din oficiu asupra reparării pagubei, în cazurile prevăzute de art.17 C.pr.pen. iar în celelalte cazuri numai cu privire la restituirea lucrului, desființarea totală sau parțială a unui înscris și restabilirea situației anterioare săvârșirii infracțiunii.

În speță, inculpata, nerespectând dispozițiile unei sentințe civile, a împiedicat pe partea vătămată să folosească suprafața de 0,05 ha vie.

Stabilind vinovăția inculpatei pentru săvârșirea infracțiunii de nerespectare a hotărârilor judecătorești, instanța era obligată, potrivit dispozițiilor legale sus-menționate să dispună restabilirea situației anterioare săvârșirii infracțiunii (Curtea Supremă de Justiție, secția penală, decizia nr. 1372 din 19 septembrie 1991).

În temeiul art.17 alin.4 C.pr.pen. acțiunea civilă se pornește și se exercită din oficiu când cel vătămat este o persoană lipsită de capacitate de exercițiu ori cu capacitate de exercițiu restrânsă.

De asemenea, potrivit art.348 C.pr.pen., instanța, chiar dacă nu există constituire de parte civilă, se pronunța asupra reparării pagubei cu privire la restituirea lucrului, desființarea totală ori parțială a unui înscris și restabilirea situației anterioare săvârșirii infracțiunii.

Legea prevede că în toate cazurile în care acțiunea civilă se axercită din oficiu instanța este obligată să se pronunțe asupra reparării pagubei și a daunelor morale chiar dacă persoana vătămată nu s-a constituit parte civilă (art.17 alin.1 coroborat cu art.17 alin.3 C.pr.pen.)

Când acțiunea civilă se exercită, procurorul, dacă participă la judecată, este obligat să susțină interesele părții civile (art.18 alin 2 C.pr.pen.).

Acțiunea civilă poate fi exercitată și de către succesori. În acest sens, art.21 alin1 C.pr.pen. prevede că acțiunea civilă rămâne în competența instanței penale, în caz de deces al uneia dintre părți, introducându-se în cauză moștenitori.

„În conformitate cu prevederile art.348 C.pr.pen. instanța de judecată, chiar dacă nu există constituire de parte civilă, este obligată să se pronunțe din oficiu asupra reparării pagubei, în cazurile prevăzute de art.17 C.pr.pen. iar în celelalte cazuri numai cu privire la restituirea lucrului, desființarea totală sau parțială a unui înscris și restabilirea situației anterioare săvârșirii infracțiunii.

În speță, inculpata, nerespectând dispozițiile unei sentințe civile, a împiedicat pe partea vătămată să folosească suprafața de 0,05 ha vie.

Stabilind vinovăția inculpatei pentru săvârșirea infracțiunii de nerespectare a hotărârilor judecătorești, instanța era obligată, potrivit dispozițiilor legale sus- menționate să dispună restabilirea situației anterioare săvârșirii infracțiunii (Curtea Supremă de Justiție, secția penală, decizia nr. 1372 din 19 septembrie 1991).”

Cu privire la desfășurarea judecății penale și civile și la rezolvarea acțiunii civile în cadrul procesului penal

În cazul alăturării acțiunii civile la acțiunea penală srpe a fi judecate concomitent de instanța penală, aceasta se va pronunța prin aceeași sentință (de condamnare, de achitare sau încetare a procesului penal) și asupra acțiunii civile.

Rezolvarea acțiunii civile în cadrul procesului penal este reglementată de art. 346 alin.2 și 3 și art.347 C.pr.pen. din care rezultă că instanța penală are la dispoziție, după caz, una din următorele variante:

Admite acțiunea civilă în tot sau în parte

Respinge acțiunea civilă

Nu soluționează acțiunea civilă

§. Instanța admite acțiunea civilă în tot sau în parte

Atunci când instanța constată că inculpatul a săvârșit o acțiune prin care s-a cauzat părții civile un prejudiciu material, admite acțiunea civilă în totul sau în parte, indiferent de soluția data în latura penală (condamnare, achitare sau încetarea procesului).

Cînd achitarea s-a pronunțat pentru cazul prevăzut de art.10 lit.b C.pr.pen. ori pentru că instanța a constatat existența unei cauze care înlătură caracterul penal al faptei (art.10 lit e C.pr.pen.) sau pentru că lipsește vreunul dintre elementele constitutive ale infracțiunii, instanța poate obliga la repararea pagubei materiale și a daunelor morale, potrivit legii civile.

De asemenea, dacă instanța pronunță o soluție de încetare a procesului penal în baza art.11 pct.2 lit.b C.pr.pen. raportat la art.10 lit.g, h și i C.pr.pen. și infracțiunea a produs un prejudiciu material părții civile se acordă despăgubiri civile.

§. Instanța respinge acțiunea civilă

Potrivit art.346 alin.3 C.pr.pen. nu pot fi acordate despăgubiri civile în cazuul când s-a produs achitarea pentru că fapta imputată nu există ori atunci când fapta nu a fost săvârșita de inculpat.

În primul caz, cel prevăzut de art.10 lit.c C.pr.pen. este normal să nu se poată acorda despăgubiri civile, atâta vreme cât instanța constată inexistența factorului material care să fi produs pagubele.

Al doilea caz, cel prevăzut de art. 10 lit.c C.pr.pen. are în vedere faptul că nu poate fi obligată la plata unor despăgubiri civile o persoană care nu asăvârșit fapta penală pentru care a fost trimis în judecată.

În ambele cazuri, instanța nu poate acorda despăgubiri civile, deoarece acțiunea civilă este lipsită de temei.

De asemenea, instanța va respinge acțiunea civila în toate cazurile în care se va constata că nu sunt întrunite elementele răspunderii civile delictuale, cum ar fi, de exemplu, lipsa culpei în producerea prejudiciului.

§. Instanța nu soluționează acțiunea civilă

Conform art. 346 alin.4 C.pr.pen. instanța penală nu soluțonează acțiunea civilă în următorele situații:

– când pronunță achitarea în cazul prevăzut de art.10 lit.b C.pr.pen. (fapta nu este prevăzută de legea penală); argumentul constă în faptul că, într-o asemenea ipoteză, prin prisma autorității de lucru judecat a hotărârii penale în fața instanței civile, părțile vătămate ar fi lipsite de posibilitatea de a-și recupera prejudiciul ocazionat de săvârșirea unei fapte care, deși nu este prevăzută de legea penală, există în materialitatea sa.

– când pronunță încetarea procesului penal pentru vreunul dintre cazurile prevăzute la nart. 10 lit.f și j C.pr.pen. (lipseșta plângerea prealabilă a persoanei vătămate, autorizarea sau sesizare organului competent ori alta condiție prevăzută de lege, necesară pentru punerea în mișcare a acțiunii penale, sau există autoritate de lucru judecat).

Deși instanța penală, în aceste cazuri, nu soluționează acțiunea civilă, prin hotărârea de achitare ori de încetare a procesului penal va îndruma partea să se adreseze unei instanța civle.

§. Rezolvarea separată a acțiunii civile de către instanța penală

Potrivit art.347 C.pr.pen. instanța penală poate dispune disjungerea acțiunii civile și amânarea judecării acesteia într-o altă ședință, în cazul în care rezolvarea pretențiilor civile ar provoca întârzierea soluționării acțiunii penale.

În literatura de specialitate se face pe bună dreptate precizarea că nu trebuie confundată lăsarea nesoluționată a acțiunii civile cu rezolvarea separată a acesteia de către instanța penală.Lăsarea nesesoluționată a acțiunii civile are loc prin dezînvestirea instanței penale, pe când pezolvarea separată presupune doar o amânare a soluționării, urmând ca acțiunea civilă, să fie rezolvată de aceeași instanța într-o altă ședință.

După constituirea părții vătămate ca parte civilă, instanța penală care judecă procesul în fond are obligația de a soluționa și acțiunea civilă. Ea poate dispune, potrivit art. 347 C.pr.pen. disjungerea acțiunii civile, în cazul când rezolvarea acesteia ar provoca întârzierea soluționării acțiunii penale. Instanța penală nu poate lăsa nesoluționată acțiunea civilă, luând act de declarația părții civile că înțelege să-și valorifice dreptul la despăgubiri pe calea unei acțiuni separate – cu excepția cazurilor de nesoluționare prevăzute de art.346 alin ultim C.pr,pen. – deoarece conform art.19 alin. 1 din același cod numai persoana vătămată care nu s-a constituit parte civilă în procesul penal poate introduce la instanța civilă acțiunea pentru repararea pagubei pricinuite prin infracțiune. Un atare drept îl are partea civilă, conform alin 2 din textul de lege menționat, numai în cazul suspendării procesului penal (Curtea Supremă de Justiție, secția penală, decizia nr. 756 din 7 mai 1991).

Problema raportului dintre acțiunea civilă și acțiunea penală se pune mai cu seamă atunci când cele două acțiunii sunt exrcitate concomitent, separat și la instanțe diferite, deoarece rezolvarea lor separată și în același timp poate conduce la pronunțarea unor hotărâri contradictorii.

În această ipoteză, reglementarea raportului dintre cele două acțiuni este făcută de art.29 alin.2 C.pr.pen. care precizează că judecata în fața instanței civile se suspendă până la rezolvarea definitivă a cauzei penale, această regulă fiind cunoscută sub denumirea „penalul ține în loc civilul”.

Având în vedere că sub aspect material pentru ambele acțiunii justificarea este infracțiunea, este normal ca acțiunea penală să aibă prioritate față de acțiunea civilă iar hotărârea definitivă a instanței penale să aibă autoritate de lucru judecat în fața instanței civile (în condițiile art.22 alin1 C.pr.pen.)

Cu privire la prescripția extinctivă

Potrivit art.122 C.pr.pen. „răspunderea penală se prescrie în anumite termene socotitede la data săvârțirii infracțiunii.” Aceste variază, fiind de 15, 10, 8, 5 și 3 ani, în funcție de pedeapsa prevăzută de lege pentru fiecare infracțiune. În cazul în care la data săvârșirii infracțiunii, infractorul era minor, termenele de prescripție se reduc la jumătate (art.129 C.pen.).

Acțiunea civilă întemeiată pe răspunderea civilă delictuală se prescrie în termenul de drept comun prevăzut de Decretul nr. 167/1958, de 3 ani. Acest termen se calculează de la data la care păgubitul a cunoscut ori trebuia să cunoască, atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea (art. 9 alin.2 Decretul nr. 167/1958).

Observăm că între prescripția răspunderii civile delictuale și prescripția răspunderii penale există deosebiri.

Mai întâi există o deosebire evidentă între termenele de prescripție.

În al doilea rând există deosebiri cu privire la momentul din care incep să curgă termenele de prescripție: momentul săvârșirii infracțiunii – la răspunderea penală; momentul în care cel păgubit a cunoscut ori trebuia să cunoască atât paguba cât și pe cel ce răspunde de ea – la răspunderea civilă delictuală.

În al treilea rând, altele sunt cauzele de întrerupere și de suspendare a cursului prescripției în cazul răspunderii penale (art.127-128 C.pen) în comparație cu cauzele de întrerupere și suspendare a prescripției extinctive a acțiunii civile (art.13, 14 și 16 din Decretul nr. 167/1958).

În sistemul nostru de drept fiecare dintre cele două forme de răspundere își are câte un termen de prescripție autonom. Nu există asadar, o concomitență a prescripțiilor.

Date fiind independența celor două prescripții și diferențele de termene, având în vedere, totodată, faptul că acțiunea în răspundere civilă se prescrie, ca principiu într-un termen mai scurt, ar rezulta că pot exista situații în care, deși răspunderea penală nu s-a prescris încă, termenul de prescripție al acțiunii civile să se fi împlinit.

Observăm, însă, că deși termenul pentru prescripția actiunii penale este mai îndelungat decât cel pentru acțiunea civilă, este posibil ca acțiunea civilă să fie încă eficientă, deși termenul de prescripție pentru aceasta din urmă este mai scurt. Această concluzie decurge din împrejurarea că pe când termenul de prescripție pentru răspunderea penală se calculează din momentul săvârșirii infracțiunii, prescripția acțiunii civile se calculează din momentul în care cel păgubit a cunoscut ori trebuia să cunoască atît paguba cât și pe cel care răspunde de ea. De cele mai multa ori, momentul pornirii acțiunii penale este momentul în care cel păgubit a cunoscut pe cel ce a cauzat prejudiciul. Așa fiind, deși termeul de prescripție a acțiunii civile este mai scurt, prin modul în care el se calculează – mai exact determinarea momentului de când el se calculează – se realizează, în fapz, posibilitatea intentării eficiente a acțiunii civile, concomitent cu cea penală.

Există însă chiar situații în care termenul de prescripție al acțiunii civile se poate împlini după expirarea termenului de prescripție al acțiunii penale. O asemenea situație poate să apară datorită unor împrejurări cum sunt:

Reducerea la jumătate a prescripției penale, dacă infractorul a fost minor la momentul săvârșirii faptei

Momentele diferite de la care încep să se calculeze cele două termene de prescripție

Cauzele diferite de suspendare și de întrerupere a celor două categorii de termene.

Secțiunea 2. Condițiile generale ce stau la baza răspunderii civile delictuale directe și reflectarea acestora în materia răspunderii penale

2.1. Privire de ansamblu aspra condițiilor generale ale răspunderii civile delictuale

Codul civil instituie în articolele 998 și 999 răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie, acestea constituind temeiul pentru stabilirea condițiilor generale ale răspunderii.

Art.998 „ orice faptă a omului, care cauzează altuia prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greșeală s-a ocazionat, a-l repara”

Art.999 „omul este responsabil nu numai pentru prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, dar și de acela ce a cauzat prin neglijența sau imprudența sa”

Din prevederile legale menționate rezultă că pentru angajarea răspunderii civile delictuale se cer a fi întrunite anumite condiții, și anume:

existența unei fapte ilicite. Deși în art.998 și 999 C. civ se vorbește de o faptă(„orice faptă”; prejudiciul cauzat prin „fapta sa”), atât practica judiciară, cât și literatura juridică sunt unanime în a considera că numai o faptă ilicită poate să atragă după sine răspunderea civilă delictuală

existența unui prejudiciu

existența unui raport de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu. Art.998 precizează că fapta omului care „cauzează altuia prejudiciu” obligă la repararea acestuia

existența vinovăției celui care a cauzat prejudiciul, constând în intenția, neglijența sau imprudența cu care a acționat. Vinovăția reprezintă atitudinae subiectivă a celui ce a săvârșit fapta ilicită, față de această faptă; exprimă, cu alte cuvinte, imputabilitatea acelei fapte. În dreptul penal se subliniază în mod special distincția dintre intenție și culpă – aceasta din urmă cuprinzând neglijența și imprudența – datorită profundelor implicații atât în ce privește calificarea juridică a faptelor, cât și în aplicarea sancțiunilor. În dreptul civil, indiferent de împrejurarea că fapta a fost săvârșită cu intenție sau din culpă, răspunderea pentru repararea prejudiciului este în principiu aceeași, obligația de reparare integrală.

2.2. Fapta ilicită, condiție esențială a răspunderii civile delictuale

§ Noțiunea de faptă ilicită

Pe planul teoriei generale a dreptului noțiunea de faptă ilicită reprezintă orice abatere de la normele legale, chiar dacă această abatere nu se răsfrânge direct și nemijlocit asupra unui anume drept subiectiv, prejudiciindu-l; în fond prin această încălcare a legii se prejudiciază interese cărora legea le dă expresie și ocrotire.

În materia răspunderii civile delictuale art.998 din Codul Civil conține expresia “orice faptă care cauzează altuia prejudiciu”. În literatura de specialitate și în practica judiciară această expresie a primit interpretarea comform căreia pentru obligarea la plata despăgubirilor este necesar ca prejudiciul să fie produs printr-o faptă ilicită. În același sens menționăm și art.35 alin. ultim din Decretul nr. 31/1954 care vorbește despre răspunderea pentru “fapta ilicită”. O mențiune similară este cuprinsă în art.25 din Decretul nr.32/1954 unde se prevede că “minorii care nu au împlinit vârsta de 14 ani nu răspund pentru fapta lor ilicită decât dacă se dovedește că au lucrat cu vinovăție”.

Fapta ilicită ca element al răspunderii civile delictuale este definită ca fiind orice faptă, prin care, încălcându-se normele dreptului obieciv, sunt cauzate prejudicii dreptului subiectiv aparținând unei persoane. Această definiție face referire la principiul de drept obieciv potrivit căruia nimănui nu îi este permis să aducă, prin fapta sa, vreo vătămare altei persoane, drepturilor subiective ale acesteia.

Analizând definiția dată observăm două caracteristici de bază ale faptei ilicite, încălcarea normelor de drept obiectiv și vătămarea dreptului subiectiv aparținând unei persoane. Sferele de cuprindere ale acestor elemente trebuie cu necesitate determinate pentru a avea o privire completă asupra a ceea ce înseamnă fapta ilicită în contextul răspunerii civile delictuale.

Prin încălcarea normelor dreptului obiectiv se poate înțelege nesocotirea acelor reguli de conviețuire socială care datorită importanței lor deosebite au căpătat statutul de norme juridice, pentru a căror respectare se poate recurge la forța statului.

În literatura de specialitate s-a ridicat problema dacă și în ce măsură încălcarea normelor de conviețuire socială, care nu sunt consacrate prin norme juridice, constituie un criteriu pentru definirea acestei caracteristici. Răspunsul unanim al teoriei și practicii judiciare este acela că în aprecierea caracterului ilicit al faptei urmează a fi avute în vedere nu numai normele juridice, dar și normele de conviețuire socială, în măsura în care reprezintă o continuare a prevederilor legale și conturează însuși conținutul, limitele și modul de exercitare a drepturilor subiective recunoscute de lege.

A doua caracteristică ce contribuie la definirea faptei ilicite este prejudicierea adusă dreptului subiectiv al unei persoane. Întrucât existența prejudiciului constituie în sine o condiție pentru angajarea răspunderii civile delictuale o vom analiza într-o subsecțiune separată, reținând pentru moment explicarea noțiunii de drept subiectiv încălcat prin conduita ilicită a făptuitorului.

Drept subiectiv, în accepțiunea dreptului civil, reprezintă posibilitatea recunoscută de legea civilă unei persoane fizice sau juridice în virtutea căreia aceasta poate, în limitele dreptului și a moralei, să aibă o anumită conduită și să pretindă o conduită corespunzătoare de la ceilalți subiecți de drept, iar în caz de nevoie să ceară concursul forței coercitive a statului pentru realizarea acestuia.

Având în vedere practica instanțelor judecătorești de a considera atât încălcarea unui drept suiectiv – stricto sensu – cât și vătămarea simplelor interese ale unei persoane, drept temei pentru angajarea răspunderii civile delictuale reținem definiția faptei ilicite în sensul extensiv proiectat și de reglementarea din Codul Civil, art. 998 ce se referă la „orice faptă care cauzează altuia prejudiciul”. În legătură cu angajarea răspunderii civile delictuale pentru repararea prejudiciului cauzat prin încălcarea unui simplu interes al unei persoane s-au exprimat și opinii contrare în literatura de specialitate; vom reveni asupra acestor opinii în susecțiunea privitoare la prejudiciu ca element al răspunderii delictuale.

§ Caracterul obiectiv al faptei ilicite

Fapta ilicită este privită atât în dreptul civil cât și în materie penală drept obiectivarea sau manifestarea exterioară a unei conduite interioare. Atitudinea subiectivă a persoanei sub aspectul conștiinței și al voinței determină vinovăția făptuitorului și implică atributul imputabilității faptei. Ilicitul unei fapte este determinat exclusiv pe baza conduitei exterioare fară a interesa în definirea acestuia atitudinea subiectivă a făptuitorului față de fapta sa.

Caracterul obiectiv al faptei ilicite și considerarea acesteia ca element distinct al răspunderii civile delictuale inițiază perceperea acestuia din prisma factorului nepermis introdus în contextul relațiilor sociale. Pornind de la aceast punct de vedere, în literatura de specialitate s-au făcut cunoscute opinii care, facând abstracție de individualitatea celor două aspecte, subiectiv și obiectiv, consideră fapta perturbatoare drept faptă culpabilă, contopind caracterul ilicit al faptei cu cel imputabil.

Este adevărat că, din prisma relațiilor sociale, faptele umane apar nu numai ca manifestări obiective ale conștiinței și voinței ci, de multe ori, prin modul în care ele se desfășoară reiese și atitudinea subietivă a persoanei.

Distincția dintre fapta ilicită, care reprezintă manifestarea exterioară de voință și conștiință, și atitudinea sa psihică, pur intențională, față de fapta sa, față de propriul său comportament exteriorizat, este nu numai posibilă dar și necesară. Este posibilă, deoarece fapta ilicită se obiectivează în anumite activități ale subiectului, activități care pot fi percepute și analizate separat. Este necesară, deoarece se poate concepe existența unei fapte care, în mod obiectiv, să ne apară ca find o faptă ilicită, dar care, sub aspect subiectiv să fi fost săvârșită fară vinovăție dinpartea autorului său.(Statescu p174 nr. 1 subsol studiu în continuare)

§ Savârsirea prin inacțiune a faptei ilicite

Încălcarea normelor dreptului obiectiv se poate realiza atât prin acțiune cât și prin inacțiune.

Doctrina de drept penal consideră săvârșirea faptei infracționale prin acțiune o intervenție activă a făptuitorului de natura unei activități periculoase, prohibite de lege. În materia răspunderii civile delictuale săvărșirea faptei ilicite cauzatoare de prejudiciu prin acțiune nu poate avea alte caracteristici decât cele subliniate mai sus. Diferențele care apar se datorează naturii diferite a celor două forme ale răspunderii juridce; în timp ce acțiunea ca faptă penală își regăsește modalitățile concrete în textele părții speciale a Codului Penal , acțiunea ca faptă ilicită cauzatoare de prejudiciu nu este supusă unei reglementării restrictive a modalităților, Codul Civil reerindu-se la “orice faptă a omului”.

Sărârșirea prin inacțiune a faptei ilicite constă în omisiunea, inacțiunea ilicită, neîndeplinirea unei activități ori neluarea unei măsuri, atunci când această activitate sau această măsură, trebuia, potrivit legii, să fie întreprinsă de către o anumită persoană. Atît inacțiunea ca faptă penală cât și inacțiunea ca faptă ilicită în materia răspunderii civile necesită evidențierea elementelor ce îi dau esență: conduita pasivă sau abstențiunea din partea făptuitorului și condiția prealabilă a existenței unei obligații legale.

Conduita, fie chiar pasivă, reflectă modul de comportare în societate a unui individ. Tocmai din acestă cauză, abținerea de a efectua o anumită acțiune impusă de lege, este privită ca “un comportament, o acțiune împotriva legii.”

Existența obligației legale este de esența îndatoririi, impuse de lege unei persoane, de a nu rămâne în pasivitate, de a împiedica alte energii să producă urmări dăunătoare în societate. Dacă în materie penală esențial este ca rămânerea în pasivitate față de obligația impusă de lege să întrunească elementele constitutive ale infracțiunii, în materia răspunderii civile delictuale aceeasi pasivitate va atrage răspunderea numai în cazul producerii unui prejudiciu (moral sau material) și până la concurența reparării acestuia.

În dreptul penal, diferența dintre comiterea infracțiunii printr-o acțiune și comiterea infracțiunii printr-o inacțiune, coroborată cu forma de vinovăție a condus la instituirea următoarelor două reguli ce privesc existența sau inexistența caracterului infracțional al faptei:

Art.19 Cod Penal

„Fapta constând într-o acțiune săvârșotă din culpă constituie infracțiune numai atunci când în lege se prevede în mod expres aceasta.

Fapta constând într-o inacțiune constituie infracțiune fie că este săvârșită cu intenție, fie din culpă, afară de cazul în care legea sancțiunează numai săvârșirea ei cu intenție.”

În proiectul de Cod Penal această reglementare este menținută, cu modificarea că sancționarea faptei săvârșite din culpă trebuie să fie expres prevăzută de lege atât în cazul faptei săvârșite printr-o acțiune cât și în cazul faptei săvârșite printr-o inacțiune.

În materie civilă delictuală diferența dintre cele două moduri de săvârșire nu prezintă importanță cu privire la atragerea răspunderii pentru recuperarea prejudiciului. Reținem doar că în practică este posibil ca în același comportament ilicit al unei persoane să fie întrunite, în același timp, atât acțiuni cât și omisiuni ilicite.

2.3.Cauzele care înlătură caracterul ilicit al faptei

Săvârșirea unei fapte ilicite în numite împrejurări face ca acea faptă ilicită să nu fie de natură a atrage răspunderea civilă delictuală pentru repararea prejudiciului cauzat. Astfel de cauze se regăsesc și în materie penală, expres prevăzute de lege sub numele de cauze care înlătură caracterul penal al faptei, avănd același efect exonerator de răspundere ca și în dreptul civil.

În proiectul de Cod Penal, astfel de ipoteze se regăsesc sub numele de cauze justificative la articolele 18-21 după cum urmează: legitima apărare, starea de necesitate, ordinul legii și comanda autorității legitime, consimțământul victimei. Proiectul cuprinde referiri și la cauze care înlătură caracterul penal al faptei în articolele 23-30. Deși efectul exonerator este comun, dintincția dintre cauzele justificative și cauzele care înlătură caracterul penal al faptei, așa cum sunt redate în proiectul de Cod Penal, se poate face la nivel teoretic în funcție de elementul constitutiv al infracțiuniice este alterat prin pezența unei cauze dintr-o categorie sau alta.

Cauzele justificative alterează însăși caracterul nelegal al conduitei făptuitorului făcând din acțiunea de încălcare a prevederilor legii (penale în acest caz) o acțiune legitimă, în drept a fi întreprinsă.

Cauzele care înlătură caracterul penal a faptei acționează la nivel subiectiv, având impact predominant asupra vinovăției, asupra imputabilității faptei, împiedicând astfel tragerea la răspundere a unei persoane care, fără vinovăție, a executat o acțiune de încălcare a prevederilor legale imperative. Din acest motiv cauzele care înlătură caracterul penal al faptei, așa cum sunt prezentate în proiectul de Cod Penal, sunt mai aproape de noțiunea împrejurărilor care înlătură vinovăția în materia răspunderii civile delictuale, problemă la care vom reveni în subsecțiunea destinată vinovăției ca elment al răspunderii.

Un argument în favoarea acestei difernțieri teoretice îl reprezintă efectele fiecăreia dintre cele două categorii.

Articolul 17 aliniatul 2 din proiectul de Cod Penal are în vedere efectul cauzelor justificative:„Efectul cauzelor justifivative se extinde și asupra participanților”

Articolul 22 aliniatul 2 din proiectul de Cod Penal evidențiază efectul cauzelor care înlătură caracterul penal al faptei:„Efectul cauzelor care înlătură caracterul penal al faptei nu se extind asupra participanților, cu excepția cazului fortuit.”

Din interpretare celor două texte reiese caracterul obiectiv al cauzelor justificative care se extind și asupra participanților și caracterul personal subiectiv al cauzelor care înlătură caracterul penal al faptei ce nu se extind asupra participanților, cu excepția cazului fartuit.

Întrucât Codul Civil nu cuprinde reglementări cu privire la împrejurări care exonerează de răspundere, vom analiza instituțiile cuprinse în textele Codului Penal și ale proiectului de Cod Penal în măsura în care acestea au impact asupra materiei răspunderii civile delictuale.

§Legitima apărare

Codul Civil nu menționează legitma apărare printre cauzele care apără de răspundere și nici nu dă o definiție a acestei.

Codul Penal, în Titlul II, Capitolul V, articolul 44 instituie legitima apărare ca și cauză exoneratoare de răspundere penală:

Nu constituie infracțiune fapta prevăzută de legea penală, săvârșită în stare de legitimă apărare.

Este în stare de legitimă apărare acela care săvârseste fapta pentru a înlătura un atac material, direct, imediat și injust, îndreptat împotriva sa, a altuia sau împotriva unui interes obștesc și care pune în pericol grav persoana sau drepturile celui atacat sau interesul obștesc.

Se prezumă că este în legitimă apărare, și acela care săvârșește fapta pentru a respinge pătrunderea fără drept a unei persoane prin violență, viclenie, efracție sau prin alte asemenea mijloace, într-o locuință, încăpere, dependință sau loc înprejmuit ținând de acestea.

Este de asemenea în legitimă apărare și acela care din cauza tulburării sau temerii a depășit limitele unei apărari proporționale cu gravitatea pericolului și cu împrejurările în care s-a produs atacul.

Texte similare se regăsesc și în Titlul II, Capitolul 2 „Cauzele Justificative” din proiectul de Cod Penal.

Efectele acestei instituții de drept penal se regăsesc în materia răspunderii civile delictuale în ipoteza în care fapta săvârșită în legitimă apărare a cauzat anumite prezudicii persoanei sau bunurilor atacatorului.

În această situație se va reține legitima apărare ca o cauză exoneratoare de răspundere civilă delictuală dacă sunt întrunite cumulativ următoarele condiții:

atacul la care se reacționează să fie material, direct, imediat și injust.

Atacul este material când se exercită prin mijloace fizice și este îndreptat contra existenței fizice a unor valori sociale. Există, de pildă, atac material în situația în care un cetățean surprinde o persoană care încearcă să sustragă un bun, să evadeze, să comită un omor, iar în momentul în care acționează pentru imobilizarea ei infractorul folosește forța brațelor sau scoate o armă cu care acționează asupra persoanei respective. Ca o consecință a acestei condiții legitima apărare nu poate fi invocată în cazul agresiunilor morale cum ar insulta calomnia sau ultrajul în forma simplă.

Manifestarea materială a agresorului trebuie să fie îndreptată către o anumită valoare pe care să o pună în pericol în mod nemijlocit.Atacul este direct în măsura în care amenință nemijlocit obiectul împotriva căruia este îndreptat. Atacul este direct și în cazul când, deși sub aspectul fizic nu are contact nemijlocit cu valoarea socială pusă în pericol, vizează însă ca acțiune agresivă anume această valoare. De pildă, agresorul a început să taei cablul care susține schela pe care lucrează un zidar, punând în primejdie viața acestuia.

Caracterul imediat al atacului rezultă din intervalul de timp foarte mic care separă momentul în care atacul a început de momentul ivirii pericolului care amenință valoarea socială atacată. Din acestă perspectivă atacul este considerat ca fiind imediat ori de câte ori pericolul pe care îl poate produce s-a și ivit, caz în care pericolul este actual, sau este pe punctul de a se ivi , caz în care pericolul este iminent. În doctrina penală se apreciază că simpla manifestare a intenției de atac nu determină caracterul iminent al atacului, cu atât mai mult nu determină caracterul actual al acestuia, intervalul de timp dintre atac și pericolul grav pe care l-ar putea produce face numai posibil acest atac, excluzând acțiunea în legitimă apărare la acest moment.

Este injust atacul care nu are nici un temei juridic – legal sau de fapt – care să permită sau să justifice această comportare. Atacul este just când legea permite recurgerea la conduita care este socotită atac; este legală măsura reținerii unei persoane care a comis o faptă prevăzută de legea penală. Atacul este ijust chiar dacă acțiunea agresivă vine din partea unui organ oficial, care își exercită în mod vădit abuziv atribuțiile de serviciu.

În practica judecătorească s-a precizat că pentru a considera o faptă ca fiind săvârșită în legitimă apărare, ea trebuie să se producă între momentul în care atacul a devenit iminent și până la momentul epuizării acestuia; după acest moment, fapta comisă încetează să mai aibă caracter de legitimă apărare.

atacul să fie îndreptat împotriva unei persoane sau a drepturilor acesteia, ori împotriva unui interes obștesc.

atacul să pună în pericol grav persoana sau drepturile celui atacat ori interesul obștesc.

Pentru motivarea acțiunii de apărare, legea impune condiția ca atacul să poată cauza un rău iremediabil sau greu de remediat valorilor sociale puse în pericol. Nu este necesar ca răul să se producă ci doar ca acesta să fie iminent, existența pericolului grav apreciindu-se în funcție de natura atacului, de obisctivul acestuia, de condițiile personale ale celui ce a săvârșit fapta în apărare și de toate împrejurările cauzei care ar putea servi la constatarea unei stări de reală constrângere.

apărarea să fie proporțională cu gravitatea pericolului și cu împrejurările în care s-a produs atacul.

Legea cere ca apărarea să fie proporțională cu pericolul creat, adică să existe o echivalență între fapta agresorului și fapta săvârșită în apărare. Nu este admis a se utiliza mijloace de constrângere mai grave, atunci când rezistența individului ar fi putut fi înfrântă prin mijloace mai puțin violente.

Depășirea limitelor legitimei apărări poate avea efect total exonerator de răspundere dacă depășirea acestor limite se datorează tulburării sau temerii în care s-a aflat persoana în cauză. Această situație este denumită în literatura de specialitate exces justificat și este asimilat legitimei apărări.

Dacă însă depășirea proporționalității apărării față de atac nu se datorează stării de tulburare sau de temere ne vom găsi în prezența unui exces scuzabil ce nu are efecte exoneratoare de răspundere ci reprezintă o circumstanță atenuantă legală – articolul 73 litera a din Codul Penal.

Aflâdu-ne în ipoteza producerii unui prejudiciu prin săvârșirea unei fapte în legitimă apărare exonerarea de răspundere va opera numai în situația în care condițiile mai sus arătate sunt întrunite cumulativ iar prejudiciul este cauzat în patrimoniul sau privește persoana atacatorului.

Ce se întâmplă în cazul în care prejudiciul afectează altă persoană decât atacatorul? Cine urmează să suporte repararea acestuia și în ce temei?

§. Starea de necesitate

Ca și legitima apărare, starea de necesitate, ca element exonerator de răspundere, este definită tot de Codul Penal în articolul 45:

„(1)Nu constituie infracțiune fapta prevăzută de legea penală săvârșită în stare de necesitate.

(2)Este în stare de necesitate acela care săvârșește fapta pentru a salva de la un pericol iminent și care nu putea fi înlăturat altfel viața, integritatea corporală sau sănătatea sa, a altuia sau un bun important al său ori al altuia sau un interes obștesc.

(3)Nu este în stare de necesitate persoana care în momentul când a săvârșit fapta și-a dat seama că pricinuiește urmări vădit mai grave decât cele care s-ar fo putut produce dacă pericolul nu era înlăturat.”

Din punctul de vedere al răspunderii civile delictuale vom considera ipoteza în care fapta cauzatoare de prejudicii a fost săvârșită în condițiile enunțate mai sus la aliniatul 2. Din analiza acestor dispoziții rezultă că existența stării de necesitate presupune, pe de o parte, un pericol care creează starea de necesitate, iar pe de altă parte o faptă săvârșită pentru salvarea de la acel pericol.

În doctrina de drept penal aceste condiții sunt detaliate urmărind să explice în mod corespunzător atât caracteristicile pericolului ce determină starea de necesitate, cât și trăsăturile acțiunii de salvare.

Condiții privind pericolul:

1. Întâmplarea care determină pericolul să fie datorată unei cauze fortuite, faptelor săvârșite de alte persoane sau intervenției neașteptate a unor ființe periculoase (nebuni, animale). Determinant este ca pericolul să nu fie cauzat prin fapta culpabilă a celui ce întreprinde acțiunea de salvare, pentru că în acest caz nu ne vom alfa în stare de necesitate și răspunderea pentru repararea prejudiciului trebuie să cadă în sarcina aceluia care prin fapta sa a cauzat prejudiciul (art.998 Cod civil).

2. Să existe un pericol iminent, adică pe punctul de a produce răul cu care amenință vreuna dintre valorile ocrotite. Pentru existența stării de necesitate este obligatoriu ca acest pericol să fi ajuns pe punctul de a trece de la amenințarea cu răul la producerea efectivă a acestuia. Condiția este îndeplinită și dacă pericolul s-a declanșat deja, adică a devenit actual. Pericolul trebuie să fie în același timp real, adică producerea lui să nu fie pusă sub semnul incertitudiniii și – în orice caz – să producă făptuitorului o serioasă temere că el se va realiza. Dacă pericolul a trecut starea de necesitate nu mai poate fi invocată.

3. Pericolul trebuie să amenințe viața, integritatea corporală sau sănptatea unei persoane, un bun important al acesteia ori un interes obștesc.

4. Pericolul trebuie să fie inevitabil, adică să nu poată fi înlăturat pe altă cale decât prin săvârșirea unei fapte ilicite. Cel care a acționat trebuie să fi considerat că pericolul nu putea fi înlăturat prin alte mijloace, chiar dacă în fapt existau posibilități de înlăturare, pe care el nu le-a întrevăzut. Dacă făptuitorul și-a dat însă seama că pericolul poate fi înlăturat prin alte mijloace el mu poate invoca starea de necesitate.

Condiții privind acțiunea de apărare

1. Acțiunea să fie necesară pentru salvarea de la pericol a valorilor menționate. Acțiunea de salvare este considerată necesară dacă este singura cale de înlăturare a pericolului.

2. Prin acțiunea de salvare să nu se cauzeze urmări vădit mai grave dacât acelea care s-ar fi produs dacă pericolul nu era înlăturat. Legea cere ca acțiunea de înlăturare a pericolului să se mențină în limitele necesității, să nu fie o acțiune exagerată în raport cu gravitatea pericolului.

3. Fapta să nu fie săvârșită de către sau pentru a salva o persoană care avea obligația de a înfrunta pericolul.

Dacă este indiscutabil ca starea de necesitate să ducă la exonerarea de răspundere penală, nu mai puțin, sub aspect civil, este de remarcat totuși că salvarea valorilor aparținând cuiva se face cu prețul distrugerii ori deteriorării unor valori aparținând unei terțe persoane, căreia nu i se poate imputa nici o faptă culpabilă. Ar fi nedrept ca această terță persoană să sufere în final un prejuduciu, cu prețul căruia au fost salvate de la distrugere valori mai importante aparținând altcuiva. De aceea, în literatura de drept civil, considerându-se că prin înlăturarea caracterului ilicit al faptei, ca efect al stării de necesitate, se înlătură posibilitatea unei acțiuni în răspundere civilă, se opinează totuși în sensul recunoașterii, în favoarea celui prejudiciat, a unei acțiuni de recuperare a pierderii împotriva celui ale cărui valori au fost salvate, acțiune întemeiată, după caz, pe principiul îmbogățirii fără just temei ori pe gestiunea intereselor altuia, dacă, în acest ultim caz, cel prejudiciat a consimțit la producerea prejudiciului în propriul său patrimoniu, spre a fi salvate, valorile aparținând altuia.

§. Îndeplinire unei activități impuse ori permise de lege ori a ordinului superiorului

Deși de natură a aduce anumite prejudicii unui drept subiectiv, fapta cauzatoare nu va avea un caracter ilicit, și deci nu se va pune problema angajării unei răspunderii civile, atunci când ea a fost săvârșită în îndeplinirea unei prevederii legale ori cu permisiunea legii ori în îndeplinirea ordinului superiorului, dat cu respectarea legii.

Este, astfel, licită acțiunea prin care agentul public ia măsura arestării preventive a unei persoane, învinuită de a fi săvârșit o infracțiune, dacă a fost emis mandatul de arestare de către organul competent, în condițiile prevăzute de lege.

Se admite, de asemenea, că aducerea la îndeplinire a ordinului superiorului înlătură caracterul ilicit al faptei, dacă a fost emis de organul competent, cu respectarea formelor legale, dacă acest ordin nu este vădit ilegal ori abuziv, iar modul de executare nu a fost ilicit.

Actuala legislație penală nu prevede o atare cauză de înlăturare a răspunderii penale printr-o reglementare expresă. Cu toate acestea săvârșirea unei fapte care întrunește caracteristicile unei infracțiuni cu autorizarea organului competent nu va constitui infracțiune. Avem în vedere executarea unui mandat de arestare emis de instanța de judecată care pentru ducerea la îndeplinire poate ocaziona săvârșirea unor fapte precum violare de domiciliu, loviri sau alte vătămări sau chiar distrugere de bunuri. Acestea nu vor fi considerate infracțiuni întrucât însăși Constituția României prevede cazuri în care drepturile anumitor cetățeni pot fi restrânse ca urmare a nerespectării de către aceștia a prevederilor legale.

Proiectul de Cod penal conține următoarele texte în legătură cu această cauză de înlăturare a caracterului ilicit al faptei:

Ordinul legii și comanda autorității legitime Art.20

(1) Nu constituie infracțiune săvârșirea unei fapte impuse sau autorizate de lege, dacă a fost executată în condițiile prevăzute de lege.

(2) Nu constituie infracțiune îndeplinirea unui act ordonat de autoritatea legitimă, dacă ordinul este dat în forma prevăzută de lege și nu este în mod vădit ilegal.

Cele două articole redau într-o formă concisă aspectele principale subliniate în doctrina de drept civil cu privire la această cauză de înlăturare a caracterului ilicit al faptei.

Menționăm că o reglementare asemănătoare a existat și în Codul Penal din 1936, unde la art. 137 găsim următoarea formulare:

„Nu se socotește infracțiune: faptul impus sau autorizat de lege, dacă este executat în condițiile ei, precum și faptul care a fost săvârșit de organul competent, în virtutea unui ordin de serviciu, dacă acel ordin este dat, în formele legale, de autoritatea competentă și dacă nu are caracter vădit ilegal.

Când executarea unui ordin de serviciu constituie o infracțiune, șeful sau superiorul care a dat ordinul se pedepsește ca autor al acelei infracțiuni împreună cu acela care a executat ordinul.

Acela care a executat ordinul este scutit de pedeapsă, în caz când nu a avut posibilitatea să aprecieze legalitatea ordinului.”

Se observă o grijă mai mare a legiuitorului din 1936 pentru reglementarea acestei clauze care înlătură caracterul ilicit al faptei, concretizată prin referiri la răspunderea persoanei care a dat ordinul ce a prilejuit săvârșirea infracțiunii.

§. Consimțământul victimei

În măsura în care victima prejudiciului a fost de acord, încă înainte de producerea faptei, ca autorul acestei fapte să acționeze într-un anumit mod, deși exista posibilitatea cauzării unei pagube, caracterul ilicit al unei fapte este înlăturat și, o dată cu el, este înlăturată și răspunderea. Ne aflăm în prezența unei cauze de nerăspundere.

Reținem, așadar, că victima și-a dat consimțământul nu la producerea prejudiciului ci la săvârșirea unei fapte, la desfășurarea unei activități, care potențial ar fi de natură să-i producă o pagubă; victima și-a asumat deci riscul unei activități săvârșite de altcineva și care ar putea-o prejudicia.

Consimțământul este dat anterior săvârșirii faptei. Este însă de observat că în materie delictuală asemenea situații sunt rare, deoarece rare sunt și cazurile în care părțile pot să prevadă eventualitatea unei fapte prejudiciabile și pot să se înțeleagă asupra urmărilor acestei fapte. Nu are caracterul unei clauze de nerăspundere acordul dat de victimă, după producerea pagubei, prin care renunță la despăgubirea datorată de autorul faptei. O asemenea înțelegere posterioară producerii prejudiciului este desigur valabilă.

Admisibilitatea clauzei de nerăspundere în materie delictuală a fost multă vreme contestată, față de caracterul imperativ, de ordine publică al regulii înscrise în art. 998 C. Civ. Se admite totuși că o astfel de cauză este valabilă dacă fapta cauzatoare de prejudicii a fost săvârșită numai cu culpa ușoară din partea autorului. Clauza va fi nulă dacă a avut în vedere scutirea de răspundere chiar pentru fapta săvârșită cu intenție ori cu o culpă gravă – echivalentă intenției.

În ce privește obiectul clauzei de nerăspundere, unii autori afirmă că ea s-ar putea referi numai la drepturile patrimoniale, nu însă și la atingerile aduse persoanei, în general la atingerile aduse unor drepturi personale nepatrimoniale. S-a exprimat și opinia că se poate recunoaște valabilitatea unor clauze de nerăspundere, desigur în mod excepțional, și în unele situații în care s-ar putea aduce unele vătămări corporale temporare, lipsite de gravitate, sau în măsura în care asemenea clauze ar fi îndreptățite prin scopul lor.

Consimțământul victimei nu este prezent între cauzele care înlătură caracterul penal al faptei în reglementarea actuală însă proiectul de Cod penal face referire la aceste aspecte în următorii termeni:

Consimțământul victimei Art.21

(1) Nu constituie infracțiune fapta săvârșită cu consimțământul victimei valabil exprimat când aceasta putea, în mod legal, să dispună de valoarea socială lezată sau pusă în pericol.

(2) Dispozițiile alin.(1) nu se aplică în cazul infracțiunilor contra vieții persoanei, precum și a celor contra integrității corporale și sănătății persoanei.

Explicațiile oferite de doctrina de drept civil sunt în mare măsură aplicabile și în materie penală cu singura precizare că obiectul clauzei de nerăspundere este determinat în mod expres prin sintagma “când aceasta putea, în mod legal, să dispună de valoarea socială lezată sau pusă în pericol.” Deși nu se face o determinare precisă asupra obiectului clauzei de nerăspundere alin 2 enunță acele domenii care nu pot face sub nici o formă obiectul unei astfel de clauze: viața, integritatea și sănătatea persoanei.

În doctrina de drept civil se exemplifică starea de nerăspundere determinată de consimțământul victimei prin referire la sporturile violente în cadrul cărora se admite, sub condiția respectării regulilor sportului, că participanții își asumă riscurile unei accidentări.

În completare facem referire la decizia nr.121 din 31.01.1981 a Tribunalului Suprem, secția civilă, care face referire la stabilirea culpei în cazul accidentării unui sportiv în timpul antrenamentului.

Organizatorul unui antrenament sportiv are obligația să ia toate măsurile necesare prevenirii oricărui accident în cadrul acelui antrenament, potrivit normelor în vigoare, elaborate în acest sens.

În soluționarea acțiunii în dezdăunare a unui sportiv, ca urmare a accidentării sale în timpul antrenamentului instanța trebuie să stabilească denumirea exercițiului sportiv, gradul de dificultate al acestuia și, în concret, măsurile de protecție ce erau obligatorii pentru organizatorul antrenamentului, potrivit fie normelor sportive, fie uzanțelor. Neluarea unei asemenea măsuri – ce se dovedește că era obligatorie – atrage culpa organizatorului, în temeiul articolului 998 C.civ.

În acest sens era necesar să se verifice și respectarea cu strictețe a normelor sportive legate de executarea integrală s exercițiului și anume dacă s-a asigurat sportivului o perioadă corespunzătoare de instruire, consolidare și perfecționare, aspecte care asigură realizarea automatizării depline a deprinderii.

Asumarea riscului de către sportiv funcționează numai în cazul în care organizatorul a luat toate măsurile de protecție obligatorii, pentru a asigura desfășurarea antrenamentului în condiții normale și fără a i se putea reține în sarcină vreo culpă organizatorică.

§. Exercitarea unui drept. Abuzul de drept.

Dispozițiile art.1 și 2 din Decretul nr.31/1954 privind persoanele fizice și juridice precizează că drepturile subiective civile ale acestor persoane sunt recunoscute de lege, în scopul satisfacerii intereselor lor materiale și culturale, dar trebuie să fie exercitate de așa manieră încât să nu încalce legea și nici bunele moravuri. Dacă aceste prerogative legale sunt exercitate între limitele stabilite, titularul dreptului subiectiv civil, chiar dacă cauzează prejudicii terților, nu va fi supus obligației de reparare. Trebuie să ne reaamintim adagiul „neminem laedit qui suo jure utitur” – ceea ce înseamnă că nu lezează pe nimeni acela care uzează de dreptul său. De asemenea, „nullis videtur dolo facere qui suo jure utitur” – nu există dol uzând de dreptul său, sau „nemo damnum facit, misi qui ig facit quod facere jus nom habet” – nu se cauzează prejudicii decât dacă s-a acționat fără drept. Din interpretarea acestor principii rezultă că în ipoteza în care drepturile subiective civile sunt exercitate de titular în limitele stabilite de lege și de bunele moravuri, acesta uzează de dreptul său. Dimpotrivă, dacă sunt depășite aceste limite uzul dreptului se trensformă în abuzul dreptului, în abuzul exercitării acestuia, având ca efect comiterea unui abuz de drept, care de multe ori, poate cauza prejudicii altor persoane.

Spre exemplu, titularul dreptului de proprietate asupra unui teren aflat în intravilan construiește pe acel teren respectând inclusiv servituțile de lmină și de vedere ecranează totuși parțial terenul vecinului; acesta nu va fi obligat să repare eventualele prejudicii cauzate. Dimpotrivă, atunci când aceste limite în exercitarea dreptului subiectiv civil sunt depășite ne vom afla în prezența unui abuz de drept care poate fi izvorul unei obligații de reparare a daunelor cauzate, având ca temei art.998 – 999 C.civ. Spre exemplu, cel care abuzează de dreptul său de a petiționa, potrivit art.723 C.pr.civ. prin intentarea unor acțiuni neîntemeiate ori nerecunpscând un drept a cărei existență este vădită, va fi considerat că a comis un fapt juridic ilicit cauzator de prejudicii pentru pârât, având obligația de a repara tot ceea ce a dăunat.

În ce privește răspunderea penală nu se poate face referire la o astfel de cauză de exonerare întrucât faptele prevăzute de legea penală nu pot constitui sub nici o formă modalități de concretizare a exercițiului unui drept subiectiv. Nimeni nu este în drept să aibă un comportament pe care legea penală îl interzice și îl sancționează.

2.3. Prejudiciul

§. Necesitatea existenței unui prejudiciu pentru angajarea răspunderii civile delictuale

Nu poate exista răspundere civilă delictuală, dacă nu s-a produs un prejudiciu (pagubă, daună). Termenii de prejudiciu, pagubă sau daună sunt sinonimi, ei fiind folosiți astfel în legislație, în practică și în literatura de specialitate.

Uneori, termenul de daună este folosit și în sensul de despăgubire stabilită pentru acoperirea unui prejudiciu (daune). Alteori, despăgubirea acordată, ca echivalent bănesc al pagubei produse, se exprimă prin noțiunea de daune-interese.

Prejudiciul ca element esențial al răspunderii delictuale constă în rezultatul, în efectul negativ suferit de o anumită persoană, ca urmare a faptei ilicite săvârșită de o altă persoană. Dintre elementel răspunderii delictuale, stabilirea existenței pagubei și a cuantumului ei se impune – din punct de vedere juridic – în primul rând.

Finalitatea și esența răspunderii civile delictuale este tocmai repararea prejudiciului cauzat, cu alte cuvinte, „prejudiciul este nu numai condiție a răspunderii, dar și măsura ei, în sensul că autorul răspunde numai în limita prejudiciului cauzat. Prejudiciul reprezintă efectul oricărei încălcări ale unor drepturi subiective civile sau a unor simple interese de fapt care nu constituie posibilități recunoscute și protejate de legiuitor.

Prin fapte ilicite pot fi încălcate:

– drepturi reale: dreptul de proprietate, drepturile derivate din dreptul de proprietate (dezmembrămintele acestuia), dreptul de concesiune.

– drepturile de creanță

– drepturile personale-nepatrimoniale (morale)

– simplele interese de fapt, care nu sunt recunoscute de legiuitor a fi drepturi subiective civile (spre exemplu, prin moartea concubinului într-un accident de circulație, copiii concubinei care au fost întreținuți în fapt în mod constant și cu regularitate de victimă, fără ca acesta să fi avut vreo obligație legală de întreținere, vor avea dreptul de a li se repara prejudiciul adus, constând în imposibilitatea lor de a mai beneficia de sprijinul material avut înainte de producerea accidentului.

§. Prejudiciul patrimonial și prejudiciul moral

Despăgubirea care se acordă în cazul răspunderii civile delictuale este întotdeauna patrimonială, fie că această despăgubire constă într-o reparare în natură a pagubei suferite, fie că ea constă în echivalentul bănesc al acestei pagube.

Problema care se pune este de a ști dacă se pot acorda despăgubiri patrimoniale pentru repararea prejudiciilor fără caracter patrimonial, denumite tradițional „daune morale”.

Așa cum a rezultat din definiția dată prejudiciului, acesta reprezintă rezultatul negativ al încălcării ilicite a unui drept subiectiv sau, în anumite situații a unor simple interese. Dacă acest prejudiciu poate fi apreciat în bani, el este un prejudiciu patrimonial. Astfel este, de exemplu, prejudiciul constând în deteriorarea sau distrugerea unui bun sau prejudiciul suferit de o persoană care și-a pierdut total sau parțial capacitatea de muncă în urma unui accident, văzându-și astfel redusă retribuția pe care o primea anterior accidentului.

Dacă prejudiciul nu este susceptibil de evaluare bănească, ele este un prejudiciu moral (nepatrimonial). Astfel este ,de exemplu, atingerea adusă onoarei și demnității unei persoane, suferința de ordin afectiv pentru pierderea unei persoane apropiate, suferința de ordin fizic provocată de accidentare.

Încălcarea unui drept patrimonial are drept rezultat, de regulă, un prejudiciu patrimonial. Este însă posibil ca această încălcare să nu se rezume exclusiv la un prejudiciu patrimonial. Astfel, de exemplu, distrugerea unui bun care reprezenta o amintire de familie poate să se concretizeze nu numai într-un prejudiciu patrimonial – uneori acest prejudiciu putând să aibă o valoare neînsemnată – dar și , mai ales, într-un prejudiciu moral, de ordin pur afectiv.

Nu trebuie, de asemenea, să se considere că încălcarea unui drept personal nepatrimonial se va traduce întotdeauna și numai într-un prejudiciu moral, fără caracter patrimonial. Astfel, de exemplu, atingerea adusă onoarei și demnității unei persoane poate să se concretizeze nu numai într-un prejudiciu de ordin moral, dar, deopotrivă, și într-un prejudiciu cu caracter patrimonial, rezultat din împrejurarea că, în urma unor afirmații calomnioase sau a unui denunț calomnios, celui în cauză i s-a desfăcut sau i s-a modificat contractul de muncă, cu pierderea ori reducerea corespunzătoare a retribuției pe care o primea anterior. De asemenea, încălcarea atributelor cu caracter personal nepatrimonial al dreptului de autor ori de inventator poate avea ca rezultat nu numai prejudiciul moral, constând în atingerea adusă calității de autor sau inventator, dar, deopotrivă, și un prejudiciu patrimonial – neîncasarea remunerației cuvenite pentru folosința operei ori a invenției.

Problema reparării bănești a prejudiciilor morale constituie una dintre problemele controversate chiar în sistemele de drept ale statelor care au admis în mod constant plata de despăgubiri bănești pentru asemenea prejudicii. Au fost ridicate, astfel, obiecțiuni împotriva acestui sistem de reparare a prejudiciilor morale, invocându-se imposibilitatea reparării bănești a acestor daune, caracterul arbitrar al acestei reparații, deoarece nu se poate stabili nici un fel de echivalență între durerea morală și o anumită sumă de bani. Referitor la despăgubirile acordate pentru prejudicii rezultate din atingerile aduse sentimentelor de afecțiune s-a afirmat că ele au un caracter imoral.

Cu toate aceste controverse, în sistemele de drept ale acestor state se apreciază că principiul reparării prejudiciului moral este dobândit în doctrina de drept privat și în fața instanțelor penale sau civile, chiar dacă este vorba de o răspundere civilă contractuală.

În țara noastră practica judiciară a înregistrat o evoluție notabilă în direcția reparării bănești a prejudiciilor rezultate din vătămările aduse integrității corporale sau sănătății, aflate adesea la granița dintre patrimonial și nepatrimonial.

S-au acordat astfel despăgubiri bănești pentru a compensa imposibilitatea victimei de a participa la viața socială, de a viziona spectacole, de a face excursii, vizite, considerându-se că în acest mod cel în cauză va putea să-și creeze o ambianță aptă să suplinească bucuriile firești ale existenței, care îi erau refuzate datorită infirmităților cauzate de fapta ilicită.

Astăzi, problema reparării bănești a daunelor morale nu mai poate constitui obiect de controversă ca în trecut modificare la codul de procedură penală

Dreptul 7/1993 p.85

§. Condiții pe care trebuie să le îndeplinească prejudiciul

În vederea despăgubirii victimei, prejudiciul trebuie să îndeplinească sine qua non următoarele două condiții: să fie sigur (cert) și să fie nereparat.

Prejudiciul este sigur atunci când se poate constata cu certitudine existența lui, precum și posibilitatea de evaluare bănească a acestuia.

Prejudiciul este sigur atunci când autorul faptului ilicit a încălcat fie un drept subiectiv recunoscut și ocrotit de lege, fie un interes legitim. Spre exemplu, prin furtul unui bun s-a încălcat dreptul de proprietate al victimei asupra bunului sustras, drept subiectiv ocrotit atât de constituție cât și de Codul civil dar și de alte izvoare juridice de drept civil.

Determinarea cuantumului despăgubirilor pentru a se restabili echilibrul între daună și despăgubire, uneori, se face cu ușurință pentru că se va căuta valoarea de înlocuire a bunului, spre exemplu, folosindu-se prețul zilei din momentul pronunțării hotărârii judecătorești, iar alteori, mai greu, doar pe baza probelor administrate, operațiune ce va fi efectuată de instanța de judecată printr-o apreciere în funcție de anumite criterii analizate anterior. Spre exemplu, determinarea cuantumului despăgubirilor datorate pentru repararea daunelor morale care sunt certe și sigure.

Prejudiciul cert care urmează a fi reparat cuprinde atât prejudiciul prezent și actual, cât și pe cel viitor, dar sigur că se va produce, dar după scurgerea unui interval de timp, mai lung sau mai scurt.

Prejudiciul prezent și actual reprezintă acea daună care s-a produs deja, fie concomitent cu săvârșirea faptei ilicite, fie până în momentul în care se cere repararea acestuia în fața instanței de judecată.

Prejudiciul viitor este acea daună care, deși nu s-a produs încă, nici la momentul săvârșirii faptei ilicite și nici până în ziua judecății, există certitudinea că se va produce. Astfel, reprezintă un prejudiciu viitor, care se înregistrează chiar după condamnarea făptuitorului manifestându-se prin pierderea totală a capacității de muncă a victimei. În această ipoteză, aceasta va putea intenta o nouă acțiune pentru repararea integrală a prejudiciului, nefiind vorba despre autoritate de lucru judecat, întrucât hotărârea judecătorească anterioară a avut în vedere doar prejudiciul existent inițial.

Există situații în care suma acordată ca despăgubire sub forma unor prestații periodice nu mai reprezintă echivalentul prejudiciului suferit, dispărând concordanța între cuantumul prejudiciului și cel al despăgubirilor. Ne aflăm în această situație atunci când infirmitatea părții vătămate se agravează, când prejudiciul apare ulterior, și în consecință, victima are dreptul să ceară o acoperire corespunzătoare. Nu face parte din categoria prejudiciilor sigure și certe prejudiciul eventual întrucât producerea acestuia nu are o siguranță, iar evaluarea nu este posibilă.

Prejudiciul să fie nereparat, întrucât altminteri, dacă victima a fost despăgubită, dreptul său la acțiune s-a stins prin executare, raportul juridic obligațional existent între creditorul – victimă și debitorul – autor al faptei ilicite fiind stins printr-o plată anterioară.

Acoperirea prejudiciului prin plată, de regulă, se face de cel care a cauzat prejudiciul prin fapta sa ilicită, executarea fiind directă. În această ipoteză, putem avea două situații. Și anume, autorul faptei ilicite execută obligația de plată în mod voluntar în urma unei învoieli avute cu victima prin care s-a stabilit atât cuantumul prejudiciului, cât și modalitățile de plată. Dacă părțile raportului juridic obligațional nu s-au învoit, ajungându-se într-o fază contencioasă, instanțele judecătorești în procesele civile sau penale în pricinile cu care au fost învestite se vor pronunța și asupra cuantumului prejudiciului material. Dacă părțile s-au învoit mai înainte, aceste instanțe vor lua doar act de consimțământul acestora, însă vor verifica dacă ceea ce au hotărât părțile nu are cumva un scop imoral sau ilicit, dacă se încadrează în limitele legii și dacă nu este vorba de un viciu de consimțământ.

Cu titlu de excepție, dacă acoperirea prejudiciului s-a făcut integral de către o terță persoană neobligată (printr-un act cu titlu oneros sau cu titlu gratuit) dreptul victimei se stinge. Dacă plata s-a făcut printr-un act cu titlu oneros, atunci terța persoană se va subroga în drepturile creditorului – victimă și va avea o acțiune în regres împotriva debitorului – autor al faptei ilicite. Dimpotrivă, dacă plata făcută de terți constituie o liberalitate, raporturile juridice obligaționale vor fi stinse în totalitate.

Dacă terța persoană a acoperit doar parțial prejudiciul cauzat creditorul – victimă îl va putea urmări pentru diferența de plată pe debitorul autor.

În ipoteza în care plata s-a făcut de către o societate de asigurări, dreptul victimei se stinge.

2.4. Raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciul cauzat

§. Necesitatea existenței raportului de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu

Pentru a fi angajată răspunderea unei persoane nu este suficient să existe, pur și simplu, fără legătură între ele, o faptă ilicită și un prejudiciu suferit de o altă persoană, ci este necesar ca între faptă și prejudiciu să existe un raport de cauzalitate, în sensul că această faptă a provocat acel prejudiciu.

Codul civil impune această cerință prin art.998 și 999; astfel, potrivit art.998, răspunderea este angajată pentru fapta omului „care cauzează altuia prejudiciu” iar, potrivit art.999 răspunderea este angajată nu numai pentru „prejudiciul cauzat prin fapta sa” dar și de acela „ cauzat prin neglijența sau imprudența sa”

De altfel, necesitatea raportului de cauzalitate este implicată în însăși definiția dată faptei ilicite, ca element al răspunderii civile, de îndată ce însuși caracterul ilicit al acesteia este dat de împrejurarea că prin ea a fost încălcată norma dreptului obiectiv și a fost cauzat un prejudiciu dreptului subiectiv al unei persoane.

§. Specificul raportului de cauzalitate în materia răspunderii civile delictuale

În unele situații raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu poate fi stabilit cu ușurință. Astfel, de exemplu, nu prezintă dificultăți stabilirea acestui raport între fapta persoanei care a furat un lucru și paguba suferită de persoana al cărei lucru a fost furat; sau între lovirea accidentală a unei persoane de către un autovehicul și vătămarea corporală a acesteia; ori lovitura aplicată cu un cuțit într-o regiune vitală a corpului și decesul victimei.

Alteori, raportul de cauzalitate este mai greu de stabilit, mai ales când efectul a fost precedat de o multitudine de acțiuni umane sau de alte împrejurări. Astfel, de exemplu, o persoană, victimă a unei agresiuni, este internată în spital, prezentând o împunsătură de cuțit, aparent superficială, în abdomen; medicul de gardă, luând în considerare starea aparent bună victimei, îi alică un simplu tratament de calmare a durerilor; a doua zi după internare victima decedează, ca urmare a unei perforații urmate de o infecție generalizată; prin expertiză medicală se constată că dacă în seara internării i s-ar fi aplicat un tratament chirurgical, victima nu ar fi decedat; care a fost cauza decesului?

Viața demonstrează că, de foarte multe ori, succesiunea ori împletirea faptelor umane, relația în care aceste fapte se află cu factorii de altă natură, dau uneori o complexitate deosebită realității în cuprinsul căreia trebuie descifrat raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciul produs.

Pentru a putea stabili raportul de cauzalitate în materia răspunderii delictuale, câteva premise trebuie să fie în prealabil precizate.

a) Mai întâi, este de precizat că în acest cadru al răspunderii este necesar să se stabilească nu un raport de cauzalitate în general, ci raportul de cauzalitate specific dintre acțiunea sau inacțiunea omenească cu caracter ilicit și prejudiciu; fără a ignora ori subaprecia cauzele de ordin fizic, biologic, medical, tehnic etc. ce pot să explice, sub aspectul cauzalității naturale, producerea unui anumit efect păgubitor, ceea ce ne interesează aici, pe primul plan, sunt acele fapte omenești care, fie că au declanșat punerea în mișcare a acestor cauze, fie că au favorizat desfășurarea lor nestingherită, fie că nu au împiedicat această desfășurare, deși acțiunea umană ar fi fost posibilă și eficientă. De exemplu, în cazul morții prin accident a unei persoane, interesează desigur, sub aspect juridic, cauza imediată medicală a morții – infecție, vătămare gravă a unui organ vital – dar numai în măsura în care la declanșarea, favorizarea ori neîndeplinirea acestei cauze a contribuit acțiunea ori inacțiunea ilicită a unei persoane. Pentru a înțelege în ce a constat participarea ilicită a unei persoane la cauzarea unui prejudiciu, cel mai adesea în practica judecătorească se dispune efectuarea unor expertize medicale, tehnice, chimice sau de altă natură; asemenea expertize, desigur necesare, nu sunt întotdeauna suficiente pentru lămurirea participării persoanei la producerea efectului, fiind necesare în acest scop, o serie de alte probe, privind tocmai această participare;

b) În continuare, observăm că, deși orice acțiune umană, ca manifestare exterioară a unei persoane, constituie o acțiune unitară, de ordin psiho-fizic, ea exprimând nu numai o exteriorizare obiectivă dar, deopotrivă, și o atitudine de conștiință, afectivitate și voință, totuși atunci când analizăm raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu, facem abstracție de atitudinea subiectivă, de ordin psihic, a persoanei față de fapta sa și de urmările acesteia. Nu ne interesează, deocamdată, aspectul psihic al faptei, dacă persoana respectivă a acționat cu intenție, din neglijență, din imprudență; nu ne interesează scopurile și motivațiile de ordin psihic ce au declanșat fapta. Ne interesează, așadar, obiectivitatea faptei și urmările sale.

În acest sens vorbim de caracterul obiectiv al raportului de cauzalitate în materia răspunderii delictuale.

c) În stabilirea raportului de cauzalitate trebuie să avem în vedere nu numai fapta ilicită ca acțiune pozitivă, dar și fapta ilicită ca inacțiune, ca omisiune de a îndeplinii anumite obligații stabilite de lege, dacă această omisiune a avut ca urmare producerea unor prejudicii. Inacțiunea ilicită reprezintă o formă de exteriorizare a activității umane, un comportament de natură a angaja răspunderea, deoarece, prin neîndeplinirea unor obligații ce-i reveneau, persoana a determinat producerea unui prejudiciu, fie în mod direct și nemijlocit, fie prin crearea unei situații care a dus, în cele din urmă, la producerea prejudiciului.

d) Pentru stabilirea raportului de cauzalitate trebuie să se țină seama, totodată, că orice faptă umană se desfășoară în societate, că ea se află, în mod obiectiv, într-o infinită serie de relații cu faptele altor oameni ori cu o serie de factori exteriori . de mediu, evenimente naturale etc.

Care anume împrejurări ori fapte vor fi reținute pentru stabilirea raportului de cauzalitate, ca element al răspunderii civile?

Pentru a putea stabili raportul de cauzalitate între fapta umană și prejudiciu se va pune o problemă de selectare a factorilor, a acelor acțiuni care trebuie să fie reținute în sfera cauzalității, spre a putea soluționa problema, nu a cauzalități în general, ci a cauzalității specifice în materia răspunderii delictuale, ca formă a răspunderii social juridice.

e) Aflându-ne într-un domeniu al activității sociale, al reglementării juridice a comportamentului uman, al cerințelor respectării unei discipline sociale stabilite prin lege în interesul societății însăși și al fiecărui membru în parte al acesteia, atunci când procedăm la izolarea artificială a corelațiilor, izolare absolut necesară pentru determinarea raportului de cauzalitate, desigur că un criteriu pentru analiza și selecționarea factorilor contributivi la producerea prejudiciului trebuie să-l constituie și criteriul oferit de lege, cerința pe care legea o impune comportamentului uman, evaluarea juridică a nerespectării acestei cerințe.

În funcție de acest criteriu vom putea să apreciem în ce măsură subiectul răspunderii era dator să acționeze într-un anumit mod, în ce măsură prin această acțiune a sa era posibil să oprească cursul unor evenimente ori acțiuni păgubitoare și deci în ce măsură, prin comportarea sa de nerespectare a legii a determinat direct sau imediat, producerea prejudiciului.

f) Este de remarcat că din varietatea nemăsurată a cazurilor de răspundere civilă delictuală rezultă necesitatea ca însuși specificul categoriei cauzalității în acest domeniu să fie precizat în sensul că nu întotdeauna raportul cauzal este un raport direct între faptă și prejudiciu, ci că, de foarte multe ori, acest raport este numai mediat, în sensul că prin fapta ilicită s-a creat o situație care a permis unor factori – umani sau naturali – să acționeze și să producă ei, în mod direct, prejudiciul.

Toate premisele menționate demonstrează complexitatea și specificitatea pe care le prezintă raportul de cauzalitate, ca element al răspunderii delictuale. Problema centrală este aceea că pornind de la premisa caracterului obiectiv al raportului de cauzalitate, să desprindem, din multitudinea factorilor aflați în corelație, acei factori umani antecedenți prejudiciului care au determinat producerea acestuia.

§. Criterii propuse în dreptul românesc pentru determinarea raportului de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu

Problema stabilirii raportului de cauzalitate în materia răspunderii juridice – penale ori civile – a fost amplu dezbătută în literatura de specialitate. Ne vom referi, în cele ce urmează, la câteva dintre sistemele propuse în știința dreptului civil.

a) Cel mai răspândit în literatura de specialitate este așa-numitul sistem al cauzalității necesare. El pornește de la definiția categoriei de cauză, ca fiind acel fenomen care, precedând efectul, îl provoacă în mod necesar. Autorii acestui sistem propun drept criteriu de stabilire a cauzalității, deci drept criteriu pentru a desprinde, din multitudinea faptelor antecedente efectului, acele fapte care pot fi considerate drept cauză a prejudiciului, criteriul legăturii necesare dintre fapta ilicită și efectul produs – prejudiciul. Numai în măsura necesității acestui raport fapta ilicită este considerată drept cauză a prejudiciului. Deși se recunoaște importanța pe care o au condițiile care favorizează, care fac posibilă însăși acțiunea cauzei, potrivit acestui sistem, în categoria cauzei – ca element al angajării răspunderii – este cuprins numai fenomenul care a determinat în mod necesar rezultatul, adică numai fenomenul anterior rezultatului produs „care se află în legătură necesară cu rezultatul, care a determinat cu necesitate producerea lui”. Potrivit acestui sistem nu se află deci în raport de cauzalitate cu prejudiciul acele fapte care au constituit nu cauza, ci numai condițiile desfășurării acțiunii cauzatoare, chiar dacă aceste condiții au avut o contribuție importantă la producerea rezultatului. Așa fiind, potrivit acestui sistem ar trebui să se tragă concluzia de principiu că faptele umane, cu caracter ilicit, care nu au avut rolul de cauză, ci numai pe acela de condiții, ies din sfera raportului de cauzalitate și deci nu angajează răspunderea autorilor lor.

Această concluzie ni se pare că reprezintă principală deficiență a sistemului propus. În adevăr, este greu de conceput lăsarea nesancționată, sub aspectul răspunderii civile, a acelor fapte ilicite, care au jucat rolul de condiții, deși, așa cum arată înșiși autorii sistemului, „caracterul necesar al legăturii dintre cauză și efect nu înseamnă că fenomenul cauză singur poate produce, provoca, genera efectul”, „că existența condițiilor corespunzătoare creează posibilitatea pentru un anumit fenomen să realizeze în mod obligatoriu un alt fenomen”.

Ni se pare că subaprecierea sub aspect cauzal a condițiilor nu este indicată chiar dacă acestea „creează numai posibilitatea pentru producerea unui anumit fenomen, influențează în mod favorabil și defavorabil, dar posibilitatea se transformă în realitate, în mod necesar numai prin acțiunea cauzei”.

Pentru a răspunde la această critică autorii sistemului „cauzei necesare” consideră că, potrivit legii, este posibilă instituirea unei răspunderi civile a unor persoane „care nu au cauzat prejudiciul” , ale căror fapte nu au constituit deci cauza necesară a prejudiciului, ci au avut rol numai de condiții ale cauzării acestora. Așa ar fi cazul, de exemplu, al răspunderii prevăzute în Codul Penal pentru instigatori, complici, tăinuitori, favorizatori. În lipsa unei asemenea prevederii exprese a legii, se susține că răspunderea civilă a altor persoane decât a autorului faptei ilicite nu ar fi posibilă, chiar dacă acele alte persoane ar fi contribuit, prin crearea condițiilor, la săvârșirea faptei cauzatoare de prejudicii. Pentru a se putea extinde răspunderea și asupra persoanelor care prin faptelor ilicite au creat condiții pentru desfășurarea acțiunii cauzatoare de prejudicii, se admite posibilitatea unei anumite interpretări extensive date înțelesului noțiunii de „cauză” la care se referă art.998 și 999 C.civ.

b) Un alt sistem este sistemul care pornește de la teza indivizibilității cauzei cu condițiile. Teza principală de bază a cestui sistem, pe care o considerăm pe deplin justă, este aceea că în stabilirea raportului cauzal trebuie să avem în vedere faptul că fenomenul – cauză nu acționează izolat, singur, ci că desfășurarea lui este condiționată de anumiți factori, care, fără a produce ei, direct, efectul păgubitor sau realmente periculos, favorizează totuși producerea acestui efect, „înlesnind nașterea procesului cauzal, grăbind și favorizând dezvoltarea procesului sau agravându-i or asigurându-i rezultatele negative”; în asemenea situații, „ din punctul de vedere al răspunderii juridice asemenea condiții exterioare, care au contribuit precumpănitor la realizarea efectului păgubitor sau socialmente periculos, alcătuiesc, împreună cu împrejurarea cauzală o unitate indivizibilă în cadrul căreia asemenea condiții dobândesc, și ele, prin interacțiunea cu cauza, caracter cauzal”.

Pornindu-se de la aceste premise teoretice în literatură a fost propusă noțiunea de complex cauzal (sau relația cauzală complexă), aptă să explice atât acțiunea unitară a unor cauze de diferite tipuri (directe, indirecte, principale, secundare, concomitente, succesive), cât și acțiunea unitară a cauzelor și condițiilor în direcția producerii unui efect unic. Acest concept, bazat pe teza indivizibilității cauzei și condițiilor separă elementele care, în mod obiectiv, se integrează raportului cauzal ( cauze și condiții cu rol cauzal) de acele elemente care nu au eficiență cauzală.

Un criteriu important pentru stabilirea condițiilor cu rol cauzal îl constituie, desigur, prevederile exprese ale legii, cum sunt prevederile Codului Penal, care statornicesc răspunderea, inclusiv răspunderea civilă, pentru prejudiciile cauzate, împreună cu autorul, a instigatorului, a complicelui, a favorizatorului și a tăinuitorului.

Aceste prevederi legale au valoare de principiu, ele reprezintă, în fond, o aplicație corectă, în domeniul răspunderii, a ceea ce înseamnă cauzalitate. Nu ne aflăm, așadar, nici în fața „răspunderii unor persoane care nu au cauzat prejudiciul”, cum se consideră potrivit sistemului „cauzei necesare”, și nici în fața unei simple „prezumții legale de cauzalitate”, ci în fața unui principiu care integrează în cauzalitate toate acțiunile ilicite ce au făcut posibilă în mod real și efectiv însăși săvârșirea acelei fapte ilicite, care , în cele din urmă, a avut un rol de cauză a prejudiciului. Acest principiu poate fi luat în considerare, în mod de sine stătător, chiar și în acele ipoteze în care fapta ilicită cauzatoare de prejudicii nu are caracter penal, ci este de natură să angajeze numai răspunderea civilă.

Pentru stabilirea faptelor ilicite care urmează a fi reținute drept componente ale raportului de cauzalitate este necesar, adeseori, să se apeleze la efectuarea unor expertize medicale, tehnice, contabile sau de altă natură. Prin aceste expertize se urmărește să se stabilească, la nivelul cunoștințelor științifice existente la un moment dat, corelațiile obiective dintre faptele și evenimentele care au precedat prejudiciul și prejudiciul însuși. Această cercetare permite să se selecționeze din rândul acțiunilor omenești numai pe acelea care au constituit fapte ilicite și care s-au aflat în raport de cauzalitate cu prejudiciul produs. Această cercetare și această selecție a faptelor nu modifică, în nici o măsură, caracterul obiectiv al corelațiilor dintre aceste fapte și evenimente. Cercetarea va permite să se stabilească, pe baza probelor administrate, cauzele principale și cele secundare, cauzele interne și cele externe, cauzele concomitente (concurente ori asociate), precum și condițiile care au mediat acțiunea cauzelor înseși.

§.Practica judecătorească, cu privire la raportul de cauzalitate

În orientările sale fundamentale, practica noastră judecătorească pornește de la premisa coexistenței dintre cauză și condiții, cuprinzând în raportul de cauzalitate nu numai faptele ce constituie „cauza necesară”, dar și condițiile necesare, adică faptele ilicite care au făcut posibilă, care au mediat acțiunea cauzală. După cum se spune într-o decizie de îndrumare a Plenului Tribunalului Suprem, „în cazurile privitoare la lipsuri în gestiune a celor ce administrează avutul obștesc, trebuie să se facă verificări minuțioase, să fie cercetate toate împrejurările concludente în cauză, să nu se lase nefolosit nimic din ceea ce ar putea stabili legătura cauzală dintre lipsa în gestiune și acțiunile ori omisiunile – izolate sau de ansamblu – care au putut contribui la producerea lipsei”. Aceeași concepție este concretizată și în numeroase decizii de speță. Astfel, într-o decizie se arată, printre altele: „Este adevărat că instalarea septicemiei generalizate s-a produs atât prin activitatea inculpatului de lovire a victimei cu cuțitul în abdomen, care constituie cauza propriu-zisă a morții, cât și prin activitatea inculpatului, care, deși se înscrie ca o condiție care a favorizat procesul cauzal, prin conținutul ei concret și prin intensitatea ei capătă, în speță, valoare cauzală, astfel încât ambele aceste activități, modul în care s-au conjugat, au dus la moarte victimei”.

Deși acestea sunt orientările generale și pe care le considerăm întemeiate, trebuie să observăm că există însă și unele motivări de decizii de speță ale căror formulări amintesc de sistemul „cauzei necesare” ori de sistemul „echivalenței condițiilor” (conditio sine qua non) ori de alte sisteme dintre cele la care ne-am referit.

Semnalăm, de asemenea, pentru caracterul său interesant, modul în care instanța supremă a evoluat de la negarea rolului cauzal al unei condiții la recunoașterea acestui rol. Astfel, s-a statuat că infracțiunile prevăzute de decretul nr.328/1966 (conducerea fără permis, conducerea unui autovehicul în sare de ebrietate, încredințarea autovehiculului unei persoane care nu posedă permis de conducere) nu sunt cauzatoare de prejudicii prin ele însele, „fiind cel mult o condiție favorizatoare pentru săvârșirea unor acte păgubitoare și nicidecum cauza generatoare a daunelor; pentru producerea acestora conducătorul auto trebuie să mai săvârșească neapărat un alt act omisiv sau comisiv care să aibă drept urmare producerea prejudiciului”.

După o practică relativ constantă în acest sens, recent s-a decis că faptele menționate constituie, fără îndoială, factori contributivi la producerea prejudiciului, având, deci, rol cauzal.

2.5. Vinovăția (culpa) autorului faptei ilicite

În afara primelor trei condiții ale răspunderii civile delictuale (fapta ilicită, prejudiciul și legătura cauzală directă dintre fapta ilicită și prejudiciul cauzat)mai trebuie să existe și vina făptuitorului, în sensul că fapta comisă să-i fie imputabilă acestuia. Această condiție a răspunderii civile delictuale care este unica de ordin subiectiv rezultă expressis verbis din dispozițiile art. 998 C.civ., sub termenul de „din greșeală” și din cele ale art.999 C.civ., sub denumirea de „neglijență” sau chiar „imprudență”.

Legiuitorul, prin termenul de „greșeală” se referă la o faptă care a fost comisă cu intenție. Voința legiuitorului, în contextul celui de-al doilea articol citat, se referă la faptele comise din culpă (din neglijență sau imprudență).

Distincțiile existente între cele două articole privind forma de vinovăție (intenția și culpa) nu au nici o relevanță juridică în materia răspunderii civile delictuale, întrucât în ambele ipoteze autorul faptei ilicite are îndatorirea de a repara integral prejudiciul cauzat persoanei sau patrimoniului victimei. Totuși, cu titlu de excepție, în ipoteza reglementată de dispozițiile art.1003 C.civ., atunci când există un coautorat, fapta ilicită fiind comisă de doi sau mai mulți coautori, fiecare dintre aceștia va răspunde în solidar (fiind obligat a repara integral prejudiciul cauzat), având, însă, o acțiune în regres împotriva celuilalt/celorlalți coautori de la care va recupera pe măsura contribuției fiecăruia la cauzarea daunei. Astfel, într-o decizie de îndrumare a Curții Supreme de Justiție se spune: „În conformitate cu art.14 C.pr.pen., repararea pagubei cauzate prin infracțiune se face potrivit legii civile, iar, potrivit art.1003 C. civ., când delictul sau cvasidelictul este imputabil mai multor persoane, acestea sunt ținute solidar pentru despăgubire.

În raport cu aceste dispoziții legale, constatând că avarierea autovehicului a fost cauzată ca urmare a culpei concurente a celor doi inculpați, instanța trebuia să dispună obligarea inculpaților, solidar, la plata integrală a despăgubirilor civile, iar nu obligarea lor la plata despăgubirilor stabilite corespunzător culpei proprii fiecăruia, așa cum greșit s-a procedat.”

Literatura de specialitate este în acord cu decizia Curții Supreme de Justiție opinând că „procedeul instanței de obliga pe fiecare inculpat în raport cu gradul său de vinovăție este greșit”

Mergând mai departe, considerăm că solidaritatea este o garanție instituită de lege în interesul creditorului – persoană păgubită – conferindu-i posibilitatea de a se îndrepta împotriva oricărui debitor – autor al faptei ilicite – pentru repararea pagubei suferite.

De asemenea, tot cu titlu de excepție, forma vinovăției va avea relevanță juridică în ipoteza culpei comune a autorului faptei și a victimei, când instanța de judecată va determina cuantumul despăgubirilor ce urmează a fi încasate de victimă, în raport de gradul de vinovăție al fiecăruia. Acest principiu a fost consacrat de practica judecătorească.

Astfel, s-a statuat în decizia nr.937 din 02.06.1993 a Curții Supreme de Justiție că la stabilirea despăgubirilor s-a considerat că proporția dintre culpa inculpatului și aceea a victimei, derivată din provocare, este egală și s-au acodatpărții civile jumătate din despăgubirile solicitate. Stabilirea proporției culpei fiind o chestiune de fapt a fost rezolvată pe baza probelor administrate.

Într-o decizie ulterioară a Curții Supreme de Justiție este întărit acest principiu al reducerii despăgubirilor în raport de culpa victimei.

Prima instanță nu a acordat daune morale, motivănd că acestea nu se justifică deoarece victima a avut și ea o contribuție la săvârșirea infracțiunii, în favoarea inculpatului fiind reținută circumstanța atenuantă legală a provocării; această soluție fiind menținută în apel.

Acest mod de rezolvare a cererii de daune morale, nu este conform legi, întrucât oricine produce altuia un prejudiciu material sau moral este obligat să-l repare.

Provocarea din partea victimei poate să conducă la o reducere a cuantumului despăgubirii pentru prejudiciul moral, proporțional cu culpa victimei, dar nu poate exonera pe inculpat de repararea prejudiciului datorat culpei sale. În consecință, recursul părții civile se admite și se dispune obligarea inculpatului la plata unor daune morale reduse în cuantum (Curtea Supremă de Justiție, secția penală, decizia nr.2554 din 18.05.2001).

În consecință, latura subiectivă a faptei, adică vinovăția făptuitorului, reprezintă atitudinea conștiinței și voinței acestuia față de faptă și urmările faptei, sintetizată în intenția sau culpa cu care săvârșește o faptă cauzatoare de prejudicii. Astfel, art. 19 C.pen. statuează că „vinovăția există când fapta care prezintă pericol social este săvârșită cu intenție sau din culpă.”

Pentru a determina dacă o persoană a comis sau nu o anumită faptă, va trebui să identificăm, în primul rând, existența unei legături externe între persoană și faptă, în sensul „că fapta a fost săvărșită cu conștiință și voință, dacă autorul și-a dat seama sau a voit-o”

În ipoteza când identificăm această legătură internă între autor și fapta sa înseamnă că am determinat existența unei conștiințe și voințe a acestuia, fapta fiind pornită din interiorul lui, neexistând elemente externe de impunere, care să-l exonereze de răspundere.

Dimpotrivă, în ipoteza când legătura internă nu se poate stabili înseamnă că persoana nu a acționat din propria inițiativă, ci sub impulsul unor factori externi, spunem că persoana nu este responsabilă, putând fi exonerată de răspunere.

În ipoteza când stabilim legătura internă între persoană și fapta materială exterioară, spunem că acea persoană este autorul faptei.

În dreptul penal gradele de vinovăție au relevanță juridică pentru dozarea pedepsei aplicate infractorului, pe când în dreptul civil se utilizează termenul de culpă, sau mai rar, de greșeală.

Vinovăția în dreptul penal apare sub forma intenției (directe sau indirecte) sau culpei (neglijență sau imprudență).

Intenția directă există atunci când autorul prevede rezultatul faptei sale, urmărind producerea lui prin săvârșirea acelei fapte (art.19 pct.1 lit.a C.pen.).

Intenția este indirectă atunci când autorul prevede rezultatul faptei sale și, deși nu îl urmărește, acceptă producerea lui. (art.19 pct.1 lit.b C.pen.).

Fapta este comisă din neglijență (culpă cu prevedere sau ușurință) atunci când autorul prevede rezultatul faptei sale, dar nu îl acceptă socotind fără temei că el nu se va produce (atr.19 pct.2 lit.a C.pen.).

Există o culpă simplă sau imprudență atunci când autorul nu prevede rezultatul faptei sale, deși trebuia și putea să-l prevadă (art.19 pct.2 lit.b C.pen.).

Aceste noțiuni specifice dreptului penal nu au în principiu nici o relevanță juridică în materia stabilirii răspunderii civile delictuale.

§.Capacitatea civilă delictuală (capacitatea de discernământ)

Pentru a se putea reține răspunderea delictuală în sarcina unei persoane este necesar ca acel fapt ilicit săvârșit de aceasta să-i fie și imputabil, în sensul că acesta să fi avut conștiința și posibilitatea să aibă reprezentarea faptelor și efectelor acestor fapte.

Cu alte cuvinte, autorul să fi avut capacitate civilă delictuală sau capacitate de discernământ (Decretul nr.32/1954 art. 25, alin. ultim).

Capacitatea civilă delictuală nu se confundă cu capacitatea de exercițiu, care înseamnă posibilitatea persoanei de a-și exercita drepturile subiective și de a-și asuma obligații prin încheerea unor acte juridice civile. În ipoteza răspunderii civile delictuale, de multe ori, deși persoana nu are capacitate de exercițiu, aceasta va răspunde delictual întrucât va avea capacitate civilă delictuală.

Astfel, minorul începând cu vârsta de 14 ani este prezumat legal că are discernământul faptelor sale, ca efect, răspunde delictual civil, deși el are doar o capacitate de exercițiu restrânsă. Trebuie să reținem că, în domeniul răspunderii civile delictuale, izvorul obligațiilor nu este actul juridic ci faptul juridic ilicit producător de prejudicii. Deci, prezumția legală de existență a discernământului în cazul minorului de 14 ani este relativă ceea ce permite proba contrară, în sensul că, deși are această vârstă, nu are reprezentarea faptelor și urmărilor acestora, șe, deci, nu răspunde delictual civil. Această probă se poate realiza de persoana interesată, de regulă monorul și reprezentanții lui legali, prin orice mijloc de probă, fiind o chestiune de fapt, dar, de regulă, se realizează printr-o expertiză medico-legală.

Dimpotrivă, minorul sub 14 ani este prezumat legal că nu are discernământ (nu are nici capacitate de exercițiu) deci, nu răspunde civil delictual. Și această prezumție legală este relativă, în sensul că se poate proba contrariul, de regulă printr-o expertiză medico-legală, de această dată persoana interesată fiind victima prejudiciului, iar ca efect minorul din această categorie va suporta consecințele faptelor sale ilicite.

Legiuitorul, în stabilirea existenței discernământului, a pornit de la principiul că, de regulă, persoanele care au împlinit vârsta de 14 ani au discernământ,deci, au capacitate delictuală. Cu alte civinte, regula este că persoanele de la această vârstă au capacitatea de arăspune delictual civil.

Cu toate acestea, de la această regulă există și două excepții înprivința persoanelor care suferă de anumite boli mintale și dezvoltarea mintală este afectată sau întârziată.

Astfel, persoanele puse sub interdicție judecătorească – alienații și debili mintal – se prezumă că nu au discernământ și nu răspund.

Prezumția legală este tot una relativă, în sensul că dacă victima dovedește contrariul, în sensul că aceștia au acționat cu discernământ în momentul comiterii faptei ilicite, ei vor răspunde delictual civil.

De asemenea, persoanele nepuse sub interdicție judecătorească, deși suferă de boli psihice care în mod evident afecteză discernământul lor și în ipoteza în care acestea au împlinit vârsta de 14 ani vor răspunde delictual civil. Și în acest caz este permisă proba contrară din partea persoanei interesate.

În privința capacității civile delictuale ne putem referii și la relevanța pe care o au următoarele două situații:

Astfel, nu are nici orelevanță juridică, până la proba contrară, dacă discernământul autorului a fost afectat de o cauză externă lui dar accidentală. Altfel se vor pune problemele atunci când afectarea discernământului s-a realizat printr-o culpă anterioară a autorului spre exemplu, prin consumarea de droguri sau băuturi alcoolice, împrejurări ce nu afectează capacitatea delictuală.

Literatura de specialitate subliniază tendința practicii judecătorești în materia discernământului delictual civil prin referire la o decizie a Tribunalului Suprem din anul 1972 în care se spune:

„În cadrul răspunderii delictuale, nu orice faptă a omului angajează răspunderea pentru prejudiciul cauzat, ci numai aceea care s-a săvârșit din culpă. Or, pentru a imputa o culpă celui ce a comis fapta ilicită este necesar ca autorul ei să fi fost capabil de a-și da seama de fapta săvârșită și de urmările ei. Totuși ar fi contrar echității și normelor de conviețuire ca victima să suporte singură paguba, iar autorul ei să nu fie obligat măcar în parte să o repare, dacă are posibilități materiale, ținând seama de situația patrimonială a părților în proces.”

§. Criterii pentru stabilirea vinovăției

Problema unor criterii de stabilire a vinovăției se pune numai în cazul culpei, deci în cazul imprudenței (ușurinței) și al neglijenței.

În adevăr, intenția venovată – ca intenție directă ori indirectă – se definește prin ea însăși, prin elementele sale intrinsece, fără să fie necesară refeririea la in criteriu exterior.

Alta este, însă, situația în cazul culpei – ca inprudență ori ca neglijență. Atât imprudența, cât și neglijența presupun anumite deficiențe existente în alcătuirea factorului intelectiv: la imprudență, autorul a socotit „fără temei” că rezultatul nu se va produce; la neglijență, autorul „nu prevede rezultatul … deși trebuia și putea să-l prevadă”.

Dar care va fi criteriul spre a putea considera că autorul a socotit „fără temei” ori că autorul „trebiua și putea „ să prevadă rezultatul?

Discuțiile în literatura de specialitate au oscilat între două poziții fundamentale, între care s-au situat și unele poziții intermediare:

a) Poziția adoptării unui criteriu subiectiv, concret, de apreciere, pornind de la capacitatea efectivă a fiecărui subiect în parte de a înțelege și a aprecia, pe deplin, semnificația faptelor proprii, în proiectarea lor socială;

b) Poziția adoptării unui criteriu obiectiv, a raportării comportamentului autorului concret la comportarea model a unei persoane abstracte luate ca termen de comparație.

În materia răspunderii penale există o mai largă aplicare a criteriului subiectiv, concret, de apreciere a culpei, fără însă ca aceasta să însemne excluderea criteriului obiectiv. Însăși definția culpei îndeamnă într-o anumită măsură spre un criteriu obiectiv, de îndată ce existența neglijenței, de exemplu, decurge din împrejurarea că autorul faptei „trebuia și putea” să prevadă urmările acelei fapte. Drept urmare, în știința dreptului penal se consideră că rezultatul era previzibil atunci când „orice om normal și atent ar fi trebuit să-l prevadă”.

În dreptul civil se adoptă, de regulă, atât în practica judecătorească, cât și în literatura de specialitate, drept criteriu de apreciere a culpei, criteriul obiectiv, completat cu unele elemente subiective, ce țin de circumstanțele concrete care decurg din locul, timpul, împrejurările în care a fost săvârșită fapta, calitățile și pregătirea subiectului activ, precum și din alte asemenea circumstanțe.

După cum s-a spus, criteriul obiectiv, abstract „semnifică pur și simplu că instanța judecătorească trebuie să adopte ca tip de referință omul mormal, avizat, prudent etc.: adică un bonus pater familias."

Acest criteriu obiectiv cu caracter minimal este, deopotrivă, un criteriu dimanic și variabil.

Este dinamic, întrucât conținutul său, nivelul său de exigență, sporeșta pe măsura dezvoltării societății, a prefacerilor de ordin material și spiritual, a dezvoltării științelor și a cunoștințelor umane, pe măsura dezvoltării generale a gradului de pregătire al cetățenilor.

Este variabil, pentru că aplicarea lui trebuie să se facă prin luarea în considerare a condițiilor specifice în care se acționează – condițiile externe conduitei, adică cele de timp, de loc etc.; de asemenea, variabilitatea decurge și din împrejurarea că nivelul exigențelor este sporit atunci când acționează o persoană dotată cu pregătire profesională de specialitate în domeniul respectiv, în comparație cu activitate desfășurată de un neprofesionist; este variabil în funcție de felul activității în cursul căreia a intervenit fapta păgubitoare – o activitate obișnuită, o activitate sportivă ect.

§.Precizări privind vinovăția civilă și vinovăția penală. Unitatea și diversitatea conceptului de vinovăție

Conceptul general de vinovăție prezintă atât un caracter unitar cât și unul de diversitate. Indiferent de notele caracteristice reținute pentru definirea răspunderii juridice în diferite ramuri ale dreptului, este de reținut unitatea conceptului în care se exprimă atitudinea subiectivă a autorului faptei ilicite față de această faptă și urmările ei. În același sens, diversitatea este inerentă dat fiind specificul domeniilor reglementate de diferitele ramuri ale dreptului.

Este unitar, întrucât, în toate cazurile de răspundere el definește elementul subiectiv, atitudinea subiectivă a autorului faptei, față de acțiunea ori inacțiunea sa ilicită.

Este diversificat, întrucât forma ori gravitatea acestei atitudinii este luată în considerare în mod diferențiat, în diferitele forme de răspundere care corespund diferitelor ramuri de drept.

Unitatea și diversitatea ne apar în mod evident atunci când examinăm, de exemplu, vinovăția ca element al răspunderii civile, în comparație cu răspunderea penală. În ambele categorii de răspundere vinovăția poate îmbrăca forma intenției, a imprudenței ori a neglijenței.

Dar, pe când în cadrul vinovăției penale locul principal îl ocupă vinovăția în forma intenției (art.19 C.pen.), în cadrul răspunderii civile, de cele mai multe ori, vinovăția îmbracă forma culpei (imprudență, neglijență). Desigur că intenția nu este exclusă în cadrul răspunderii civile; atunci când fapta ilicită cauzatoare de prejudicii a fost săvârșită cu intenție, de cele mai multe ori răspunderea civilă se cumulează cu cea penală.

Sub aspectul gravității vinovăției, chiar în acele cazuri în care răspunderea penală este angajată pentru culpă (imprudență, neglijență), rigoarea legii penale reține aceste forme ale vinovăției numai atunci când ele prizintă un anumit grad, mai înalt, de gravitate. Spre deosebire de această situație, răspunderea civilă delictuală este angajată chhiar pentru culpa cea mai ușoară.

În plus, în materia răspunderii civile întâlnim unele cazuri de răspundere pentru fapta altei persoane, răspundere întemeiată pe o prezumție legală de vinovăție, situație care nu se întâlnește în materia răspunderii penale.

Din aceste asemănări și deosebiri rezultă o importantă concluzie, și anume aceea că nu există o identitate perfectă de sferă a cazurilor de vinovăție penală cu cea a cazurilor de vinovăție civilă; că sfera vinovăției civile este mai largă decât sfera cazurilor de vinovăție penală; că sfera vinovăției civile înglobează toate cazurile de vinovăție penală – când fapta ilicită a cauzat prejudicii – dar, dincolo de aceste cazuri, poate reține vinovăția autorului chiar dacă această vinovăție este „pur civilă”, fără a se suprapune cu cea penală.

Această diferențiere de sferă prezintă importante consecințe, nu numai de ordin teoretic, dar și practic.

a) O primă consecință este cuprinsă în prevederea art.346 alin.2 C. pr.pen. care dispune că instanța învestită legal cu judecarea unei infracțiuni poate obliga la despăgubiri civile, chiar când a pronunțat achitatrea, dacă această achitare s-a pronunțat întrucât fapta nu prezintă gradul de pericol social al unei infracțiuni, ori pentru că lipsește unul dintre elementele constitutive ale infracțiuniii.

Lipsa gradului de pericol social al unei infracțiuni poate însemna, înre altele, și un grad mai mic de vinovăție; de asemenea, lipsa unuia din elementele constitutive ale infracțiunii poate să însemne lipsa vinovăției penale, care însă să nu excludă existența vinovăției civile, aceasta din urmă mergând până la limita celei mai ușoare culpe.

Rezultă, deci, că premisa prevederii menționate este tocmai aceea că sfera vinovăției civile este mai largă decât sfera vinovăției penale.

b) O a doua consecință se referă la înțelesul exact al prevederii art. 22 C. proc.pen., conform căreia „hotărârea defenitivă a instanței penale are autoritate de lucru judecat în fața instanței civile care judecă acțiunea civilă, cu privire la existența faptei, a persanei care a săvârșit-o și a vinovăției acesteia”. Dacă între sfera vinovăției penale și cea a vinovăției civile nu există identitate înseamnă că și autoritatea de lucru judecat a hotărârii penale se întinde numai până la limita sferei vinovăției penale. Dacă, dincolo de această sferă, se poate reține o vinovăție civilă, nu se va putea invoca autoritatea de lucru judecat a hotărârii penale, deoarece obiectul procesului penal l-a constituit stabilirea vinovăției penale, și nu a vinovăției în general.

§.Împrejurări care înlătură vinovăția

Pentru a ăutea fi condiderată ca vinovată, atitudinea psihică a persoanei față de fapta sa este necesar să se fi format și desfășurat în mod liber, cees ce înseamnă că toate acele împrejurări care au împiedicat sau anihilat această libertate exclud sau diminuează vinovăția autorului.

Asemenea fapte ori împrejurări – privete în aspectele lor concrete – pot fi multiple și deosebit de variate. În esență însă, toate au comun faptul că au influențat în mod hotărâtor procesul de formare a laturii subiective, fie, de exemplu, restrângând ori anihilând posibilitatea de înțelegere a semnificației faptei și a urmărilor sale, fie deturnând de la urmările previzibile această faptă, fie anihilând capacitatea de decizie a subiectului, obligându-l ca, împotriva voinței sale, să acționeze într-un anumit fel, deși intelectiv urmările acesui mod de acțiune erau previzibile.

Atunci când discutăm împrejurările care înlătură vinovăția, pornim de la premisa că fapta omului a jucat un rol cauzal – fie singură, fie în unire cu alt fapt sau eveniment exterior.

a) Dacă fapta autorului a fost singura cauză a prejudiciului, prin dovedireamprejurării exoneratoare va trebui să se demonstreze lipsa totală a vinovăției; o simplă diminuare a vinovăției ar fi ineficientă șub aspectul răspunderii civile de îndată ce răspunderea este angajată și pentru culpa cea mai usoară.

b) Dacă la producerea prejudiciului au concurat, pe lângă și împreună cu fapta ilicită a autorului, faptele altor persoane ori anumite evenimente exterioare, existența acestor din urmă fapte și evenimente poate conduce, fie șa excluderea totală, fie numai la diminuarea vinovăției autorului.

În ipoteza în care participarea cauzală și vinovăția autorului sunt numai parțiale, întrucât cu fapta sa ilicită s-a intersectat și activitatea altor persoane, contribuind împreună la producerea prejudiciului, răspunderea față de victima prejudiciului va fi solidară – toți cei care au contribuit la producerea prejudiciului vor răspunde solidar; participarea parțială și gradul de vinivăție ale fiecărui participant vor prezenta interes numai în raporturile dintre ei, nu și în raport cu victima prejudiciului.

Mai complexă este situația când la cauzarea prejudiciului au contribuit, împreună, atât fapta ilicită și vinovată a persoanei, cât și un eveniment exterior – cum ar fi un eveniment natural nrprevizibil. Un exemplu în acest sens l-ar putea constitui un accident auto, la producerea căruia au contribuit , atât fapta vinovată a conducătorului auto, care a condus imprudent, cât și intervenția unui caz de forță majoră – insuficient pentru a înlătura total vinovăția conducătorului auto. Întrucât în acest caz vinovăția a existat, simpla împrejurare cp faptei ilicite i s-a adăugat, în concurs, un element exterior, deopotrivă cauzal, nu este de natură să înlăture răspunderea.

Cel mult, în acest caz se va putea pune o problemă de diminuare a despăgubirii, și aceasta dacă și în măsura în care se va dovedi întinderea participării cauzale a faptei ilicite a autorului, față de participarea autorului, față de participarea concurentă a elementuli exterior; dacă o asemenea departazare cauzală nu se va putea face, riscul evenimentului exterior va trbui să fie suportat, în final, de către autorul faptei ilicite care va trebui să acopere întregul prejudiciu.

c) Pentru a putea lua în considerare, ca împrejurare exoneratoare de vinovăție, o anumită faptă ori un anumit eveniment sau situație, este necesar ca, anterior, să nu fi existat o faptă ilicită și vinovată a autorului, care să fi provocat, să fi pus în mișcare ori să fi influențat desfășurarea acelei fapte; a acelui eveniment sau a acelei situații.

Efectele împrejurărilor care înlătură vinovăția fiind precizate, mai trebuie determinată substanța acestor împrejurări care înlătură vinovăția. În această problemă trebuie pornit de la criteriul de apreciere a vinovăției; dincolo de limitele posibilităților de înțelegere, prevedere, deliberare și decizie, ne aflăm în domeniul lipsei vinovăției, în domeniul fortuitului.

În literatura juridică și și în practica judecătorescă sunt reținute, drept împrejurării principale care înlătură vinovăția: fapta victimei înseși; fapta unui terț, pentru care autorul nu este ținut să răspundă; cazul fortuit, stricto sensu; cazul de fărță majoră.

Tate aceste împrejurări pot să înlăture totel vinovăția autorului faptei cauzatoare de prejudicii sau, după caz, să o înlăture numai parțial.

Legislația penală actuală nu face o distincție expresă între acele cauze care înlătură caracterul ilit al faptei și cele care înlătură vinovăția autorului afectând în principal imputabilitatea faptei și doar în secundar caracterul nelegal al acesteia.

În proiectul de Cod penal această distincție este făcută prin impărțirea cauzeklor care apără de răspundere în două categorii: cauze justificative și cauze care înlătură caracterul penal al faptei.

Cauzele justificative au fost considerate drept cauze care înlătură caracterul ilicit al faptei și au fost analizate în secțiunea destinată faptei ilicite ca lement al răspunderii (delictuale civile sau penale).

Cauzele care înlătură caracterul penal al faptei, așa cum sunt redate în proiectul de Cod penal, sunt de natură a înlătura atât răspuderea penală cât și civilă delictuală pentru că odată constatată incidența uneia dintre aceste cauze în condițiile arătate în textele proiectului de partea autorului faptei nelegale și cauzatoare de prejudicii nu va putea să subziste nici culpa cea mai ușoară.

Spre exemplificare ne vom referi la câteva dintre aceste cauze exoneratoare de răspundere.

Constrângerea fizică și constrângerea morală generează o situație în care făptuitorul devine un instrument care este pus în mișcare sau oprit să acționeze de un factor din afară căruia el nu-i poate rezista în nici un fel. Acesta este motivul pentru care literatura de drept penal apreciază că fapta comisă sub imperiul constrângerii fizice sau morale ne este infracțiune deoarece îi lipsește trăsătura esențială a vinovăției și, pe cale de consecință, nu atrage răspunderea penală. Tot pe cale de consecință, lipsind vinovăția în orice grad nu poate fi vorba nici de o răspundere civilă delictuală a persoanei aflate într-o atare situație.

Minoritatea, iresponsabilitatea, și beția completă și involuntară reprezintă de asemenea cauze care împiecică pe făptuitor să conștientizeze caracterul acțiunilor sale si consecințele acestora asupra altor persoane și asupra patrimoniului acestora. Pentru a fi incidente, fiecare dintre aceste cauze comportă condiții spacifice minuțios analizate de literatura de drept penal. Ceea ce interesează aici este însă efectul pe care acestea îl au asupra capacității de discernământ a persoanelor aflate într-o astfel de situație.

Rezumate, efectele acestor cauze constau în starea de incapacitate psihofizică a unei persoane ce nu-și poate da seama de caracterul, sensul și valoarea socială, morală și juridică a faptelor pe care le săvârșeșete și a urmărilor acestora sau care nu-și poate determina și dirigui în mod normal voința, în raport cu faptele ei.

Aceste persoane nu vor răspunde penal și nici delictual civil pentru că este evidentă lipsa oricărei urme de vinovăție. Victima unui prejudiciu creat în aceste împrejurări va beneficia de prevederile Codului civil referitoare la răspunderea civilă delictuală pentru fapta altei persoane, care va fi reținută în darcina acelora care aveau obligația legală de supraveghere a persoanelor aflate în situațiile prezentate mai sus (dacă nu reușește să facă dovada existenței discernământului faătuitorului la momentul săvârșirii faptei ilicite, de obicei printr-o expertiză medico-legală).

Cazul fortuit: „ nu constituie infracțiune fapta prevăzută de legea penală, al cărei rezultat este consecința unei împrejurări care nu putea fi prevăzută”

Fapta comisă în condițiile cazului fortuit nu contituie infracțiune deoarece îi lipsește vinovăția, făptuitorul fiind în imposibilitatea de a prevedea survenirea împrejurării care, suprapusă peste acțiunea sa, a condus la apariția urmării pariculoase sub aspect material.

În ce privește răspunderea civilă delictuală, aceasta va fi înlăturată în condițiile cazului faotuit, ca și răspunderea penală, în literatura de drept civil existând chhiar un adagiu: „acolo unde încetează culpa începe cazul fortuit”

Cap IV Răspunderea persoanei juridice pentru fapta proprie

Secțiunea 1. Răspunderea civilă delictuală a persoanei juridice pentru fapta proprie

Una dintre manifestările calității de persoană juridică este răspunderea patrimonială pentru actele și faptele sale juridice, răspundere care ne apare ca o componentă a participării persoanei juridice, în nume propriu la circuitul civil.

Răspunderea civilă patrimonială a persoanei juridice poate fi, după caz, o răspundere contractuală ori o răspundere delictuală.

La rândul său, răspunderea civilă delictuală poate fi o răspundere pentru fapta proprie, reglementată de art.998-999 C.civ., o răspundere pentru fapta altuia – de regulă o răspundere în calitate de comitent, pentru faptele prepușilor săi, prevăzută de art. 1000 alin.3 C. civ. – ori o răspundere cauzată de lucrurile, edificiile ori animalele care îi aparțin ( art.1000 alin.1, art.1001 și art.1002 C.civ.). În ce privește răspunderea delictuală păentru fapta proprie, se pune ântrebarea, în ce ipoteză va fi angajată o astfel de răspundere, în cazul persoanei juridice.

Este cunoscut că ființa însăși a persoanei juridice se exprimă prin organele sale, care, spre deosebire de reprezentanți, sunt părți intrinseci ale acesteia. Când vorbim de organele persoanei juridice, nu avem în vedere entități juridice distincte, de sine stătătoare: persoana juridică pe de oparte și organele acesteia pe de altă parete. Ne aflăm în fața unei singure entități – persaona juridică – ce se exprimă prin organele sale.

Tocmai această idee constituie fundamentul art. 35 din Decretul nr. 31/1954, în conformitate cu care „actele juridice făcute de organele persoanei juridice, în limitele puterilor care le-au fost conferite, sunt actele persoanei juridice însăși” (alin.2), iar „faptele licite sau ilicite săvârșite de organele sale obligă însăși persoana juridică, dacă au fost îndeplinite cu prilejul exercitării funcției lor” (alin.3).

Pe baza acestei prevederi legale putem spune că răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie a persoanei juridice va fi angajată ori de câte ori organele acesteia, cu prilejul exercitării funcției ce le revine, vor fi săvârșit o faptă ilicită cauzatoare de prejudicii.

Această dispoziție legală trebuie corelată cu prevedire legilor referitoare la socitățile comerciale (legea 31/1990), regiile autonome (legea 15/1990) precum și celelalte legi care reglementează cadrul de înființare și funcționare a unor persoane juridice cu obiect specific (umanitar, comercial, științific, cultural etc.), în ce privește determianrea calității de organ al persoanei juridice respective în conformitate cu regulamentul de funcționare și statutul acestora.

O primă precizare: dacă fapta nu afost săvârșită de către organele persoanei juridice, ci de către un reprezentant al acesteia, cu prilejul exercitării atribuțiilor ce i-au fost încredințate, răspunderea civilă a persoanei juridice va fi angajată, însă nu ca o răspundere pentru fapta proprie, ci ca o răspundere pentru fapta altuia.

O a doua precizare: fapta ilicită trebuie să fi fost săvârșită de către organele persoanei juridice cu prilejul exercitării funcției lor; aceasta înseamnă că fapta trebuie să se afle într-o conexiune necesară cu funcția respectivă, chiar dacă au fost depășite limitele legale ale funcției.

În litaratura de specialitate se insistă pentru o interpretare restrictivă, circumstanțiată a acestei conexiuni, în sensul că fapta ilicită, chiar abuzivă, săvârșită de organele persoanei juridice, trebuie să fi fost îndreptată spre realizarea unor scopuri ori interese proprii ale persoanei juridice; dacă însă fapta ilicită a organului nu se află într-o conexiune astfel definită, ci a fost săvârșită prin abuz de funcție urmărind scopuri străime persoanei juridice – de exemplu, urmărind scopuri personale ori ale cuiva – va fi angajată exclisiv răspunderea persoanei fizice care a săvârșit fapta, chiar dacă acea persoană avea calitatea de organ al persoanei juridice.

O a treia precizare: principiul specialității capacității de folosință a persoanei juridice, precizat de art.34 din Decretul nr. 31/1954, este un principiu care stabilește limitele de valabilitate ale actelor juridice; încălcarea lui – depășirea limitelor specialității – prin săvârșirea de către organele persoanei juridice, a unei fapte ilicite cauzatoare de prejudicii nu poate fi invocată drept cauză de exonerare de răspundere. Aceasta pentru că fapta ilicită poate să se situeze dincolo de limitele capacității de folosință specializate a persoanei juridice, la fel cum poate să constea din folosirea unor mijloace ilicite pentru realizarea scopurilor ce țin de specialitatea acesteia.

O a patra precizare: întrucât ne aflăm în fața unei răspunderii pentru fapta proprie a persoanei juridice, faptă ce afost săvărșită prin organele sale, urmează că pentru angajarea răspunderii victima prejudiciului va trebui să facă proba elmentelor răspunderii – prejudiciu, faptă ilicită, raport de cauzalitate, vinovăție – pornind de la fapta organelor persoanei juridice. aceste elemenete trebuie dovedite după regulile generale prevăzute pentru răspunderea pentru fapta proprie. Numai în cazul răspunderii pentru fapta altuia operează anumite prezumții legale, care însă nu se aplică în cazul răspunderii pentru fapta proprie.

Secțiunea 2. Problema răspunderii penale a persoanei juridice în perspectiva edictării unui nou Cod penal

În doctrina penală se recunoaște că una dintre cele mai controversate probleme de drept penal este cea privitoare la posibilitatea de a considera infractor și de a supune la pedepse colectivitățile organizate sub formă de persoane juridice sau morale. Într-adevăr, în general, calitatea de subiect de drept o au nu numai persoanele fizice, ci și cele juridice, astfel că apare justificată întrebarea dacă ele pot avea și calitatea de subiect de drept penal în ipostaza de subiect activ al unor infracțiuni.

În știința penală modernă au fost formulate și susținute atât teza negativă, cât și cea pozitivă cu privire la responsabilitatea penală a persoanei juridice.

Teza negativă este susținută în special de partizanii teoriei ficțiunii, în baza căreia persoanele juridice nu au o existență proprie, ci sunt o creație, o ficțiune a legii. Teza se bazează pe principiul societas delinquere non potest, în conformitate cu care societățile nu pot comite infracțiuni. Argumentele invocate în susținerea acestei teze sunt următoarele:

a) persoana juridică nu are o voință și o inteligență proprie, de aceea ea nu lucrează decât așa cum voiesc sau înțeleg cei care au conducerea intereselor sale, aceștia fiind singurii care trebuie să răspundă din punct de vedere penal;

b) a pedepsi o colectivitate înseamnă a lovi membrii săi nevinovați, membri care nu au fost consultați în vederea comiterii actului;

c) aplicarea unora dintre pedepsele prevăzute de lege pentru persoanele fizice nu se poate face iar acolo unde acest lucru ar fi posibil pedeapsa nu are nici o eficacitate, întrucât persoana juridică nu ar simți efectele sale.

Teza afirmativă este susținută de cei care împărtășesc teoria realității cu privire la persoanele juridice. În baza acestei teorii, persoanele juridice reprezintă o realitate, fiind entități dotate cu voință și conștiință proprii. Argumentele invocate în sprijinul acestei teze sunt următoarele:

a) persoanele morale reprezintă o realitate juridică incontestabilă și se pot manifesta în diferite moduri în viața socială, inclusiv prin săvârșirea de infracțiuni. Este vorba nu despre faptele comise de conducători fără știrea și acordul membrilor persoanei juridice, ci de acte voite și consimțite de toți membrii colectivității și executate conform cu dorințele acestora;

b) există și pedepse care pot fi aplicate cu succes persoanelor juridice: dizolvarea, suspendarea activității, amenda. În plus, împotriva lor ar putea fi luate, în condițiile legii și unele măsuri de siguranță ca expulzarea de pe teritoriul național, interdicția de a avea sediul în anumite localități, etc.;

c) și în cazurile în care sunt aplicate persoanelor juridice pedepsele pot fi eficiente pentru că pot determina o modificare a comportamentului membrilor săi în sensul respectării legii penale.

Punctul de vedere formulat în sens pozitiv a fost cel care a influențat modul de reglementare a art. 84 și 85 din Codul penal român din 1936. În temeiul acestor texte normative, instanța putea dispune în cazul săvârșirii unei infracțiuni de către persoana juridică și pentru a putea împiedica săvârșirea în viitor a unei noi infracțiuni, închiderea localului industrial sau comercial al acesteia pe o durată de la o lună la un an. În art. 85 era prevăzută posibilitatea luării măsurii de siguranță a dizolvării sau suspendării persoanei juridice dacă directorii sau administratorii săi, lucrând în numele său și cu mijloacele provenite de la ea, au comis o crimă sau un delict pedepsit de lege cu cel puțin un an închisoare.

Reglementarea nu a mai fost preluată în Codul penal din 1969 aflat în vigoare și în prezent, considerându-se că, în raport cu concepțiile regimului politic al vremii și cu organizarea societății, situațiile care determinau starea de periculozitate socială a persoanei juridice și care ar fi justificat luarea unor măsuri preventive contra acesteia nu mai existau.

Acest mod de abordare a problemei responsabilității penale a persoanei juridice este criticat în doctrina penală contemporană.

Criticile se fundamentează pe împrejurarea că s-a observat că în condițiile economiei de piață aflată în dezvoltare și ale apariției unui număr foarte mare de persoane juridice, sunt create toate premizele necesare pentru săvârșirea de fapte grave de către persoanele juridice, în preocuparea de a obține un profit cât mai mare și mai rapid, cu orice preț. Reprezentanții persoanei juridice, în numele și cu fondurile puse la dispoziție de către aceasta au comis și comit încălcări grave ale regimului legal stabilit în domeniul comerțului, fiscal, vamal și al mediului, provocând pagube serioase.

În plus, se apreciază că și atunci când se ia măsura sancționării reprezentanților sau conducătorilor persoanei juridice există pericolul repetării faptelor, sub o altă denumire ori cu alți directori, administratori sau cu un nou consiliu de administrație.

Aceste realități, susținute și de semnalata ineficiență a măsurilor alternative răspunderii penale a persoanei juridice, nu puteau să nu atragă atenția specialiștilor dreptului penal și să nu determine unele mutații în modul de abordare a răspunderii penale a persoanei juridice. În acest fel, alături de sistemele legislative în care acest gen de răspundere penală cunoaște o consacrare legală cu tradiție (Codul penal model american), și alte sisteme au preferat-o rezolvării clasice a acestei probleme (Codul penal francez din 1994 și legea din 4 mai 1991 de modificare a Codului penal și a Codului de procedură penală belgiene).

În plus, trebuie avut în vedere că posibilitatea de angajare a răspunderii penale a persoanei juridice ar fi în acord și cu recomandările făcute de unele foruri internaționale: Recomandările R(82)12 și R(88)18 ale Consiliului de Miniștri ai Consiliului Europei privind criminalitatea economică și răspunderea penală a persoanelor juridice pentru astfel de infracțiuni, Raportul Congresului al IX-lea al Națiunilor Unite pentru prevenirea criminalității și sancționarea delincvenților. În cuprinsul acestui raport, spre exemplu, s-a recomandat statelor în care răspunderea penală a persoanei juridice nu poate fi angajată să reevalueze această problemă.

Toate aceste realități au determinat ca în cel mai mediatizat dintre proiectele de cod penal controversa să fie rezolvată în sensul renunțării la principiul „societas delinquere non potest”, iar în momentul în care acest nou cod va intra în vigoare se va putea angaja răspunderea persoanei juridice și din punct de vedere penal.

În unul dintre articolele amintitului proiect de cod penal se menționează că persoana juridică, cu excepția statului, a autorităților publice și a instituțiilor publice, răspunde penal în cazurile prevăzute de lege, pentru infracțiunile comise în numele sau în interesul persoanei juridice, de către organele sau reprezentanții acestora, iar răspunderea persoanei juridice nu exclude răspunderea persoanei fizice care a participat la săvârșirea aceleiași fapte.

Pedepsele care ar urma a fi aplicate persoanei juridice pentru delicte sau crime sunt: pedepse principale și pedepse complementare. Pedeapsa principală este reprezentată de amendă în cuantum ce poate fi stabilit în interiorul unui interval cuprins între 10 milioane de lei și 10 miliarde de lei. Pedepsele complementare sunt indicate a fi: dizolvarea persoanei juridice; suspendarea activității sau uneia dintre activitățile persoanei juridice pe o perioadă de la unu la 3 ani; interzicerea de a participa la procedurile de achiziții publice, pe o durată de la unu la 5 ani; interzicerea accesului la unele resurse financiare, pe o durată de la unu la 5 ani; afișarea hotărârii de condamnare sau difuzarea ei în Monitorul Oficial al României, prin presă ori mijloace de comunicare audio-vizuală.

Cea mai aspră dintre pedepsele complementare ce pot fi aplicate, dizolvarea, se poate pronunța atunci când persoana juridică a fost constituită în scopul săvârșirii de infracțiuni sau când obiectul de activitate a fost deturnat în scopul săvârșirii de infracțiuni. Dizolvarea persoanei juridice are ca efect imediat deschiderea procedurii de lichidare stabilită în prezent de Legea nr. 64/1995, iar prin hotărârea de condamnare este desemnat lichidatorul.

Suspendarea activității sau uneia dintre activitățile persoanei juridice va consta în interzicerea activității în exercitarea căreia a fost comisă infracțiunea. Atât suspendarea cât și dizolvarea nu vor putea fi dispuse împotriva partidelor politice, sindicatelor, patronatelor, cultelor religioase sau organizațiilor cetățenilor ce aparțin minorităților naționale, precum și persoanelor juridice care își desfășoară activitatea în domeniul presei sau audio-vizualului.

Interzicerea de a participa la achizițiile publice constă în interzicerea de a participa, direct sau indirect, la procedurile pentru atribuirea contractelor de achiziții publice prevăzute de O. U. G. nr. 60 din 25 aprilie 2001 privind achizițiile publice.

Interzicerea accesului la unele resurse financiare are în vedere fondurile obținute din plasamente de titluri de valoare precum și fondurile ce pot fi acordate de instituțiile de credit ori de instituțiile financiare, iar organismele care vor primi o copie după dispozitivul hotărârii de condamnare vor fi: banca Națională a României, Comisiei Naționale a Valorilor Mobiliare și Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor.

În acest caz va fi vorba, în primul rând, despre interzicerea obținerii de fonduri în urma desfășurării de activități în domeniul piețelor de capital pe care reglementarea cadru în materie le definește ca reprezentând totalitatea mecanismelor, instituțiilor și modalităților reglementate de lege prin care se desfășoară tranzacțiile cu titluri de valoare. Componentele piețelor de capital sunt: emiterea de valori mobiliare, plasarea lor pe piață, tranzacțiile cu valori mobiliare, vânzarea lor prin ghișeele băncilor. Ca urmare a aplicării pedepsei complementare, aplicare care se va face și în situația comiterii unora dintre faptele prevăzute de O.U.G. nr. 28/2002, persoana juridică nu va putea avea acces la fondurile obținute în urma tranzacționării unor titluri de capital.

În al doilea rând, persoanei juridice i se poate interzice accesul la unele dintre resursele financiare care pot fi obținute de la bănci sau de la alte instituții de credit, precum și de la societățile de asigurări, mai ales în urma comiterii unor fapte ce aduc atingere bunei funcționări a sistemului financiar-bancar.

Afișarea sau difuzarea hotărârii de condamnare se realizează pe cheltuiala persoanei juridice condamnate și poate avea ca obiect un extras din hotărârea judecătorească sau chiar întreaga hotărâre.

Acestea sunt reperele regimului propus pentru angajarea răspunderii penale a persoanei juridice. El a fost creat în urma studierii experienței statelor care au tradiție în domeniul de interes, drept pentru care îndeplinește toate condițiile pentru a deveni un sistem funcțional.

Din momentul în care răspunderea penală a persoanei juridice va fi o realitate, o seria întreagă de consecințe va afecta sistemul dreptului penal. Astfel, în afară de impactul deosebit pe care această nouă realitate îl va produce asupra practicienilor care se vor găsi în fața unor situații inedite, între altele, această nouă instituție va crea o nouă percepție asupra principiului personalității răspunderii penale, acesta suferind o nuanțare. Din acest punct de vedere, dacă în materie civilă răspunderea juridică pentru fapta altuia este foarte des întâlnită, în materie penală acceptarea răspunderii penale pentru fapta altuia pare a fi inadmisibilă.