Rolul Initiativelor Locale de Dezvoltare Economica In Sustinerea Politicii Regionale
CUPRINS
INTRODUCERE
CAPITOLUL 1. POLITICA REGIONALĂ – CADRUL NECESAR REDUCERII DISPARITĂȚILOR ȘI PROMOVĂRII UNEI DEZVOLTĂRI ARMONIOASE
1.1. NECESITATEA POLITICII REGIONALE
1.2. MĂSURI ȘI INSTRUMENTE DE APLICARE A POLITICII REGIONALE
1.3. POLITICI REGIONALE PRACTICATE PE PLAN EUROPEAN
1.4. NOILE ORIENTĂRI ALE POLITICII REGIONALE
1.5. CADRUL ADMINISTRATIV – INSTITUȚIONAL AL POLITICII REGIONALE ÎN ROMÂNIA
CAPITOLUL 2. DEZVOLTAREA LOCALĂ ȘI INITIAȚIVELE LOCALE DE DEZVOLTARE ECONOMICĂ
2.1. DEZVOLTAREA LOCALĂ ȘI TERITORIUL
2.2. LOCUL DEZVOLTĂRII LOCALE ÎN POLITICA UNIUNII EUROPENE
2.2.1. Condiții necesare dezvoltării locale
2.2.2. Coordonarea dezvoltării locale cu politica regională a Uniunii Europene
2.2.3. Rolul Comisiei Europene în dezvoltarea locală
2.3. DEFINIREA INIȚIATIVELOR LOCALE DE DEZVOLTARE ECONOMICĂ
2.4. ORIGINEA INITIAȚIVELOR LOCALE DE DEZVOLTARE ECONOMICĂ
2.4.1.Contextul apariției inițiativelor locale de dezvoltare economică
2.4.2. Actorii inițiativelor locale de dezvoltare economică
2.4.3. Parteneriatul
2.5. FACTORI STIMULATIVI AI APARIȚIEI INIȚIATIVELOR LOCALE DE DEZVOLTARE ECONOMICĂ
2.6. INSTRUMENTE DE STIMULARE A INIȚIATIVELOR LOCALE
CAPITOLUL 3. METODOLOGIA DE ELABORARE A PROIECTELOR TERITORIALE ÎN SCOPUL STIMULĂRII INIȚIATIVELOR LOCALE DE DEZVOLTARE – REZULTAT AL EXPERIENȚELOR DE DEZVOLTARE LOCALĂ ÎN ȚĂRI ALE UNIUNII EUROPENE
3.1. CONSIDERAȚII METODOLOGICE
3.2. TENDINȚE GENERALE ALE DEZVOLTĂRII LOCALE ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ
3.2.1. Spațiul de acțiune al dezvoltării locale
3.2.2. Intervenția acțiunilor de dezvoltare locală în diferitele sectoare ale economiei
3.2.3. Actorii dezvoltării locale
3.2.4. Preocupări dominante în cadrul acțiunilor de dezvoltare locală
3.3. STRUCTURILE CARE INTERVIN ÎN DOMENIUL DEZVOLTĂRII ECONOMICO – SOCIALE
3.4. OBIECTIVELE DIFERITOR EXPERIENȚE DE DEZVOLTARE LOCALĂ
3.5. PRINCIPII DE ACȚIUNE
3.6. STRUCTURI ȘI MIJLOACE UTILIZATE
3.7. TENDINȚE
3.8. CONSTATĂRI DESPRINSE DIN EXPERIENȚELE ANALIZATE
3.9. SCHIȚĂ METODOLOGICĂ PROPUSĂ DE COMISIA EUROPEANĂ PENTRU ELABORAREA PROIECTELOR TERITORIALE, ÎN SCOPUL STIMULĂRII INIȚIATIVELOR LOCALE DE DEZVOLTARE ECONOMICĂ
3.9.1. Ghid metodologic al dezvoltării locale
3.9.2. Principiile și metodele utilizate în elaborarea proiectului teritorial
3.9.3. Diagnoza
3.9.4. Elaborarea proiectului
3.9.5. Monitorizarea și evaluarea proiectului
3.9.6. Coordonarea demersului: de la proiect la program
3.9.7. De la strategie la acțiune: instrumentele și modul lor de utilizare
=== Rolul Initiativelor Locale de Dezvoltare Economica In Sustinerea Politicii Regionale ===
ROLUL INIȚIATIVELOR LOCALE DE DEZVOLTARE ECONOMICĂ ÎN SUSȚINEREA POLITICII REGIONALE
CUPRINS
INTRODUCERE
CAPITOLUL 1. POLITICA REGIONALĂ – CADRUL NECESAR REDUCERII DISPARITĂȚILOR ȘI PROMOVĂRII UNEI DEZVOLTĂRI ARMONIOASE
1.1. NECESITATEA POLITICII REGIONALE
1.2. MĂSURI ȘI INSTRUMENTE DE APLICARE A POLITICII REGIONALE
1.3. POLITICI REGIONALE PRACTICATE PE PLAN EUROPEAN
1.4. NOILE ORIENTĂRI ALE POLITICII REGIONALE
1.5. CADRUL ADMINISTRATIV – INSTITUȚIONAL AL POLITICII REGIONALE ÎN ROMÂNIA
CAPITOLUL 2. DEZVOLTAREA LOCALĂ ȘI INITIAȚIVELE LOCALE DE DEZVOLTARE ECONOMICĂ
2.1. DEZVOLTAREA LOCALĂ ȘI TERITORIUL
2.2. LOCUL DEZVOLTĂRII LOCALE ÎN POLITICA UNIUNII EUROPENE
2.2.1. Condiții necesare dezvoltării locale
2.2.2. Coordonarea dezvoltării locale cu politica regională a Uniunii Europene
2.2.3. Rolul Comisiei Europene în dezvoltarea locală
2.3. DEFINIREA INIȚIATIVELOR LOCALE DE DEZVOLTARE ECONOMICĂ
2.4. ORIGINEA INITIAȚIVELOR LOCALE DE DEZVOLTARE ECONOMICĂ
2.4.1.Contextul apariției inițiativelor locale de dezvoltare economică
2.4.2. Actorii inițiativelor locale de dezvoltare economică
2.4.3. Parteneriatul
2.5. FACTORI STIMULATIVI AI APARIȚIEI INIȚIATIVELOR LOCALE DE DEZVOLTARE ECONOMICĂ
2.6. INSTRUMENTE DE STIMULARE A INIȚIATIVELOR LOCALE
CAPITOLUL 3. METODOLOGIA DE ELABORARE A PROIECTELOR TERITORIALE ÎN SCOPUL STIMULĂRII INIȚIATIVELOR LOCALE DE DEZVOLTARE – REZULTAT AL EXPERIENȚELOR DE DEZVOLTARE LOCALĂ ÎN ȚĂRI ALE UNIUNII EUROPENE
3.1. CONSIDERAȚII METODOLOGICE
3.2. TENDINȚE GENERALE ALE DEZVOLTĂRII LOCALE ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ
3.2.1. Spațiul de acțiune al dezvoltării locale
3.2.2. Intervenția acțiunilor de dezvoltare locală în diferitele sectoare ale economiei
3.2.3. Actorii dezvoltării locale
3.2.4. Preocupări dominante în cadrul acțiunilor de dezvoltare locală
3.3. STRUCTURILE CARE INTERVIN ÎN DOMENIUL DEZVOLTĂRII ECONOMICO – SOCIALE
3.4. OBIECTIVELE DIFERITOR EXPERIENȚE DE DEZVOLTARE LOCALĂ
3.5. PRINCIPII DE ACȚIUNE
3.6. STRUCTURI ȘI MIJLOACE UTILIZATE
3.7. TENDINȚE
3.8. CONSTATĂRI DESPRINSE DIN EXPERIENȚELE ANALIZATE
3.9. SCHIȚĂ METODOLOGICĂ PROPUSĂ DE COMISIA EUROPEANĂ PENTRU ELABORAREA PROIECTELOR TERITORIALE, ÎN SCOPUL STIMULĂRII INIȚIATIVELOR LOCALE DE DEZVOLTARE ECONOMICĂ
3.9.1. Ghid metodologic al dezvoltării locale
3.9.2. Principiile și metodele utilizate în elaborarea proiectului teritorial
3.9.3. Diagnoza
3.9.4. Elaborarea proiectului
3.9.5. Monitorizarea și evaluarea proiectului
3.9.6. Coordonarea demersului: de la proiect la program
3.9.7. De la strategie la acțiune: instrumentele și modul lor de utilizare
CAPITOLUL 4. STUDIU DE CAZ
CAPITOLUL 1. POLITICA REGIONALĂ – CADRUL NECESAR REDUCERII DISPARITĂȚILOR ȘI PROMOVĂRII UNEI DEZVOLTĂRI ARMONIOASE
1.1. NECESITATEA POLITICII REGIONALE
1.2. MĂSURI ȘI INSTRUMENTE DE APLICARE A POLITICII REGIONALE
1.3. POLITICI REGIONALE PRACTICATE PE PLAN EUROPEAN
1.4. NOILE ORIENTĂRI ALE POLITICII REGIONALE
1.5. CADRUL ADMINISTRATIV – INSTITUȚIONAL AL POLITICII REGIONALE ÎN ROMÂNIA
1.1. NECESITATEA POLITICII REGIONALE
Majoritatea țărilor, inclusiv cele dezvoltate economic, se confruntă cu probleme regionale și, în consecință, aplică politici de dezvoltare regională. Aceasta deoarece, de-a lungul istoriei, ele nu au cunoscut o dezvoltare geografică uniformă din punct de vedere economic. Anumite părți din teritoriile naționale au fost neglijate sau au acuzat o anumită întârziere în raport cu dezvoltarea generală, așa cum este cazul regiunilor din sudul Italiei și din vestul Irlandei. În alte state (Japonia, Germania, Statele Unite, Franța) creșterea economică puternică a avut tendința de a se concentra în anumite regiuni și de a lasa celelalte zone într-o stare de subdezvoltare relativă. Există, de asemenea, regiuni în declin în raport cu restul țării ca urmare a unor modificări a condițiilor economice, cum este, de exemplu, cazul Marii Britanii. În unele țări, precum Canada, Norvegia, Suedia, regiunile mai slab populate sau cu producție în sectoarele primare nu au putut să mențină dezvoltarea economică sau infrastructura socială la un nivel considerat satisfăcător (Jula Dorin, 1999).
În afara acestor diferențe referitoare la situația lor regională, majoritatea țărilor au înregistrat, după cel de-al doilea război mondial, o dinamică economică remarcabilă însoțită de importante schimbări sectoriale, în cadrul carora noi industrii prelucrătoare s-au dezvoltat și altele vechi au intrat în declin. Datorită unei creșteri demografice susținute au avut loc, de asemenea, importante deplasări ale populației, ceea ce a dus la intensificarea urbanizării și relativa depopulare a zonelor rurale. Aceste mutații nu au afectat, în mod evident, regiunile în același mod. Apariția sau persistența în anumite zone a unui nivel al șomajului sau al subocupării mai ridicat, condițiile sociale și de mediu mai puțin satisfăcătoare și, în general, condițiile de viață mai puțin acceptabile decât în alte zone au avut consecințe importante pe plan social și politic.
Atunci când aceste disparități au atins un nivel considerat inacceptabil sau când dezechilibrele deja existente au fost percepute la nivel național și local ca fiind inacceptabile, autoritățile publice au căutat, prin diferite mijloace, să neutralizeze atât cauzele cât și efectele. Politicile adoptate au urmărit, în principal, adoptarea unor măsuri în favoarea regiunilor în dificultate și, în acest context, au făcut obiectul unei atenții particulare: identificarea regiunilor confruntate cu probleme speciale și adoptarea unor măsuri în domeniul cheltuielilor publice, al infrastructurii fizice; punerea în valoare a terenurilor; dezvoltarea urbană și dezvoltarea activității economice.
Politicile regionale se înscriu în strategiile economice naționale pe termen mediu și lung și urmăresc, în principal, realizarea unor obiective care să asigure o anumită echitate interregională, în condiții de eficiență și prin eliminarea unor efecte secundare nedorite ale dezvoltării (Jula Dorin, 1999). Cu alte cuvinte, politicile regionale nu presupun, de obicei, inițierea unor intervenții pe termen scurt ci, în primul rand, ameliorarea pe termen lung a condițiilor economice regionale pentru a permite mecanismelor de piață să funcționeze eficient. Sprijinul regional indus prin aplicarea acestor politici este destinat creării unor condiții favorabile pentru investițiile private și nu pot fi concepute ca o subvenție permanentă.
Obiectivele urmărite prin aplicarea măsurilor de politică regională privesc evoluția unor variabile economice și sociale legate, îndeosebi, de creșterea economică, piața muncii, dezvoltarea socială, dotarea teritoriului, protecția mediului (efectele și costul social al poluării etc.). Mai concret, măsurile de politică regională urmăresc influențarea evoluției unor variabile economice, demografice și sociale cum ar fi: populația, resursele de muncă, șomajul, producția, investițiile (surse de capital, impact), venitul (distribuția veniturilor), consumul, evoluția prețurilor, bugetul (venituri, cheltuieli, deficit bugetar), infrastructura și alte utilități, consumul de energie, poluarea, s.a..
Obiectivul tradițional al politicilor de dezvoltare regională îl constituie, după cum s-a văzut, reducerea disparităților teritoriale, realizarea unui relativ echilibru între nivelurile de dezvoltare economică și socială a diferitelor zone din teritoriul național. Plecând de la acest cadru general, obiectivele concrete ale strategiilor de amenajare a teritoriului național se raportează la marile probleme ale dezvoltării de ansamblu și la realitățile specifice cu care se confruntă fiecare colectivitate locală, ținând seama și de anumite situații conjuncturale. Bineînțeles că "aceste obiective derivate au o dinamică specifică, modificându-se odată cu schimbările produse pe cele trei axe principale:
realitățile specifice regiunii;
cadrul inter-regional, național și internațional;
condițiile conjuncturale". (Jula Dorin, 1999)
În acest context, luând în considerare problemele concrete cu care se confruntă economia națională în perioada actuală, se consideră că "la nivelul strategiilor de dezvoltare regională se impun ca obiective prioritare, pe de o parte, susținerea teritorială a proceselor de restructurare și relansare economică și, pe de altă parte, susținerea proceselor de integrare europeană (refacerea și stimularea capacității competitive a teritoriilor prin sprijinirea regiunilor în declin industrial pentru reconversia pe traiectorii viabile și prin susținerea renovării urbane și rurale, în primul rand prin dezvoltarea rețelei de localități)" (Jula Dorin, 1999). Ca obiective operaționale ale strategiilor de dezvoltare regională pot fi analizate, de asemenea, cerințele care decurg din rezolvarea unor probleme cu caracter zonal, de natură ecologică, conversie economică, edilitar-gospodărești și de locuit sau care privesc echilibrarea cererii și ofertei de forță de muncă în zonele cu surplus sau deficit în acest domeniu, îmbunătățirea infrastructurii, încurajarea aportului de capital și implantarea de obiective noi, accelerarea creșterii economice prin devierea unor cereri de resurse din zonele aglomerate spre zonele deficitare etc.
La nivelul Uniunii Europene specialiștii relevă argumentele privind necesitatea unor politici regionale prin următoarele aspecte:
eficientizarea politicilor regionale de dezvoltare economico-socială la nivelul regiunilor defavorizate ale statelor membre ale Uniunii;
necesitatea coordonării dezvoltării regionale, atât a politicilor statelor membre, cât și a propriilor politici ale Uniunii;
eliminarea decalajelor sociale văzute prin perspectiva reducerii ratei șomajului și creșterii veniturilor;
realizarea procesului dinamic de integrare în U.E., prin eliminarea dezechilibrelor dezvoltării regionale ce pot fi bariere ale acestui proces.
1.2. MĂSURI ȘI INSTRUMENTE DE APLICARE A POLITICII REGIONALE
Varietatea foarte mare a politicilor regionale este dată de diferențierea acestora în funcție de o serie de factori cum ar fi:
amploarea intervenției puterilor publice;
contextul centralizat sau descentralizat de aplicare a politicii regionale;
orientarea macroeconomică sau microeconomică a măsurilor preconizate, având un câmp de acțiune interregional sau intraregional, accentul pe redistribuirea forței de muncă sau pe redistribuirea capitalului atunci când se optează pentru măsuri de orientare microeconomică;
accentul pe sursele exogene sau endogene ale dezvoltării regionale;
nivelul de dezvoltare tehnologică ce urmează a fi introdus;
gradul de extindere la sectorul terțiar al măsurilor sectoriale tradiționale (Constantin, 1998).
Măsurile macroeconomice cuprind politica bugetară, politica monetară și alte măsuri, cum ar fi: contingentarea importurilor, asistența temporară acordată unor regiuni sau primele aplicate producției locale.
Măsurile microeconomice, spre deosebire de cele macroeconomice care urmăresc să acționeze asupra veniturilor și cheltuielilor globale, vizează repartizarea resurselor. Scopul lor primordial este soluționarea aspectelor pe care le ridică șomajul structural.
Opțiunile în materie de politică microeconomică gravitează în jurul problemei redistribuirii – fie a forței de muncă, fie a capitalului, fie a celor doi factori în același timp. Ceea ce contează cel mai mult este hotărârea asupra modului de acțiune pentru a resorbi șomajul structural care poate consta în deplasarea lucrătorilor către noi locuri de muncă sau în menținerea și crearea de locuri de muncă în zonele cu excedent de forță de muncă. Astfel, în comparație cu măsurile macroeconomice care au un caracter generalizator și sunt orientate către cerere, măsurile microeconomice își propun să regleze direct oferta de factori de producție.
În raport cu opțiunea asupra modului de restructurare vor rezulta politici și măsuri microeconomice corespunzătoare unei ajustări interne sau uneia externe organizațiilor (Constantin, 1998).
Ajustarea internă constă în introducerea de noi produse, noi tehnologii sau alte măsuri care să conducă la o mai bună utilizare a resurselor materiale și umane din punct de vedere al intereselor statului sau al regiunilor. Această soluție este cea mai puțin costisitoare deoarece asigură continuitatea activității forței de muncă "pe loc" (în întreprinderile în care este angajată), fără deplasări ale acesteia.
Ajustarea externă se realizează prin redistribuirea capitalului și a forței de muncă între întreprinderi sau chiar între sectoare de activitate.
Restructurarea forței de muncă este o soluție de ajustare aflată în legătură directă cu mecanismele pieței. Astfel, în perioadele de recesiune, în regiunile defavorizate se creează un excedent masiv de forță de muncă în fața căruia se ridică diverse obstacole ce frânează mobilitatea teritorială. În condițiile în care lucrătorii excedentari nu se pot deplasa către regiuni care le oferă condiții mai bune de muncă și de viață, intervenția este posibilă prin cele două modalități preconizate de măsurile microeconomice. Prima se referă la redistribuirea forței de muncă în cadrul întreprinderilor în care activează prin lansarea unor programe de reciclare, a unor programe în domeniul educației sau a unora comportând diverse activități subvenționate. Dacă aceste măsuri rămân fără un efect semnificativ, se va apela la cea de-a doua soluție – redistribuirea geografică a forței de muncă în scopul încurajării restructurării externe.
Măsurile microeconomice referitoare la capital pot fi orientate spre restructurarea internă sau spre cea externă dupa cum scopul urmărit este menținerea viabilității întreprinderii sau dezvoltarea regională (tabelul nr. 1).
Măsuri de restructurare privind capitalul
Tabelul nr. 1
Sursa: Daniela Luminița Constantin – "Economie regională", Editura Oscar Print, București, 1998, pag. 239
O altă opțiune în cadrul tipologic al politicii regionale, legată și de opțiunea asupra strategiei regionale, se referă la măsura în care dezvoltarea unei regiuni va fi susținută cu resurse în afara celor oferite de potențialul economic al regiunii respective, adică la gradul de control exogen (extraregional) al economiei unei regiuni. Astfel vor rezulta diverse versiuni de politici regionale ce vizează dezvoltarea exogenă (susținută prin diverse forme de intervenție a puterilor publice la nivel macro sau microeconomic) sau endogenă (prin valorificarea de către economia unei regiuni a resurselor proprii în primul rand). În practică nu se pune problema unei dezvoltări exclusiv exogene sau endogene, ci numai a accentului pe una sau alta dintre ele, exprimat prin gradul (mai înalt sau mai scăzut) al controlului exogen.
Strategiile și politicile corespunzătoare de dezvoltare exogenă urmăresc, iî special, soluționarea problemei ocupării forței de muncă și pe cea a susținerii noilor întreprinderi implantate în regiunile periferice.
Potențialul de dezvoltare endogenă cuprinde factorii care pot contribui la dezvoltarea economiei unei regiuni: resursele materiale, inclusiv cele oferite de mediul înconjurător; infrastructurile de transport și telecomunicațiile; structurile urbane; capitalul fizic și uman (prin acesta înțelegându-se nivelul de instruire, calificare, aptitudinea de a conduce o întreprindere, ingeniozitatea locuitorilor regiunii respective, etc.). A favoriza dezvoltarea înseamnă a coordona acești factori și a-i pune în serviciul activității productive (Constantin, 1998).
O importanță deosebită prezintă realizarea distincției între dezvoltarea spontană și dezvoltarea stimulată de către puterile publice pe baza potențialului endogen, ca și cea între dezvoltarea endogenă și autodezvoltare. De asemenea, trebuie să se aibă în vedere că politicile de dezvoltare endogenă nu se limitează numai la sectorul secundar, putându-se extinde și la cel primar (în special la agricultură) și terțiar, în funcție de specificul regiunii.
Astfel s-a întreprins și o tipologizare a regiunilor după potențialul lor de dezvoltare endogenă. Aceasta se referă în special la:
regiunile cu activitate tradițională, puternic urbanizate, dar aflate într-o perioadă de declin;
regiunile izolate ca urmare a situării lor geografice;
regiunile aflate intr-o situație diferită din punct de vedere al posibilităților de asimilare a unor noi tehnologii, de cucerire a noi piețe;
regiunile agricole lipsite de baza industrială cărora li se propun drept domenii noi, cu șanse de reușită, turismul și activitățile industriale de transformare a producției alimentare locale.
Fiecărei categorii de regiuni îi corespund măsuri înglobate în politici regionale proprii, dar se disting și câteva direcții de acțiune cu caracter mai general.
O primă direcție relevă importanța inovării tehnologice în transformarea proceselor de producție, precum și în crearea de noi produse și, deci, noi locuri de muncă. Progresul tehnologic este considerat, în viitor, singura cale posibilă de a cuceri noi piețe, de a consolida pozițiile pe piețele dobândite, de a diminua costurile de producție.
O altă direcție de acțiune, în contextul dezvoltării endogene, este legată de transformarea piețelor și de trecerea de la o economie bazată pe ciclul produsului și producția de serie la o economie "a varietății" (Constantin, 1998). Aceasta presupune crearea continuă de noi produse prin utilizarea tuturor posibilităților oferite de tehnologiile moderne și de crearea de activități în domenii adesea neglijate sau insuficient valorificate, legate de resursele climatice (turism, sănătate), resursele naturale (industria lemnului, a marmurei), resursele agricole și artizanale.
O ultimă direcție, nu mai puțin importantă, este aceea care privește rolul jucat de întreprinderile mici și mijlocii (IMM) în menținerea și crearea de locuri de muncă, în difuzarea și utilizarea noilor tehnologii. Ele au apărut ca o pârghie de legătură între politica de ocupare a forței de muncă și politica de dezvoltare regională. În multe țări cea mai mare parte a noilor întreprinderi sunt întreprinderi mici și au fost create, în general, de antreprenori locali. Capacitatea lor de adaptare la noile tehnologii și la variatiile cererii le-a conferit anumite atu-uri. Deși marile întreprinderi rămân un factor determinant în restructurarea sistemului de producție, din punct de vedere regional activitatea IMM-urilor apare ca strategică pentru reconstrucția economiei lor, cu condiția ca ele să se înscrie într-un mediu organizat, într-o rețea teritorială de legături, relații, schimburi, atât între ele cât și cu agenți economici (instituții de învățământ superior, bănci, centre de formare profesională etc.).
Specialiștii apreciază că, mai mult decât prezența sau absența într-o regiune a sectoarelor industriale importante, calitatea și caracteristicile întreprinderilor par să influențeze viitorul economic al unei regiuni. Politica regională a încorporat așadar o "politică a întreprinderii" și, în special, a IMM-urilor. În multe țări aceasta presupune existența unor fonduri și instituții special create pentru sprijinirea IMM-urilor. De exemplu, în Suedia au fost instituite fonduri de dezvoltare regională (destinate pentru operații de împrumut, pentru informare, asistență și educație, promovarea sau înființarea de noi firme), ca și un fond special al firmelor mici. Autoritățile locale joacă, de asemenea, un rol important în politica de sprijinire a IMM-urilor, îngrijindu-se de educația de bază, de aprovizionarea cu energie, de funcționarea rețelei de transport.
Pornind de la imperativul esențial al politicii regionale – realizarea unui echilibru între condițiile economice și sociale existente în diferitele regiuni ale țării – se poate aprecia că, între măsurile preconizate în cadrul tipologiei prezentate anterior, măsurilor de stimulare le revine un rol deosebit în îndeplinirea acestui deziderat.
Prin elaborarea strategiilor de dezvoltare economică se urmărește simularea efectelor unor astfel de măsuri asupra condițiilor economice generale și a celor regionale (locale). Astfel, se pot studia efectele redistribuirii veniturilor și a cheltuielilor publice asupra evoluției eficienței economice sau ale subvențiilor pentru stimularea investițiilor private. Pot fi avute în vedere, de asemenea, efectele pe termen scurt (orientate spre cerere) sau pe termen lung (orientate spre ofertă) ale investițiilor în infrastructură.
În literatura de specialitate (Jula, 1999) se consideră că prima experiența notabilă în domeniul strategiilor de dezvoltare regională este Proiectul Tennesse Valley Authority, S.U.A., 1993. Acest proiect reprezintă prima încercare importantă de intervenție politică vizând relansarea economică și are, ca principale obiective, crearea unor elemente de infrastructură (în special, baraje) și punerea în valoare a regiunilor din punct de vedere agricol, industrial și turistic. Acțiunea viza o suprafață de circa 105.000 km², care se întindea pe teritoriul a 7 state americane.
Aproape în aceeași perioadă se inițiază în Marea Britanie politica de reconversie industrială lansată în 1934 prin Special Areas Act. Această acțiune vizează adoptarea unor măsuri de favorizare a implantărilor industriale și, în special, construirea de clădiri cu destinație industrială.
De asemenea, în 1947, Italia lansează o primă acțiune pentru localizări industriale în Mezzogiorno, concepută ca o politică regională în vederea sprijinirii regiunilor din sud, rămase în urmă.
După al doilea război mondial, acțiuni întreprinse în vederea rezolvării unor probleme regionale se întâlnesc și în alte state dezvoltate economic (Franța, Germania, Japonia s.a.), precum și în țările cu economie centralizată. În România, începând cu deceniul 8, planul național unic de dezvoltare economico-socială includea, pe lângă profilele de ramură și departamental, profilul teritorial.
Cu toate acestea, rolul strategiilor de dezvoltare regională, ca instrumente complexe de susținere și control al dezvoltării economice și sociale de către autoritățile publice locale sau regionale, a fost recunoscut oficial relativ târziu, cel puțin în Europa occidentală. Recunoașterea oficială a fost acordată abia în 1981, prin Rezoluția 122 a Consiliului Europei. Conferința Puterilor Locale și Regionale a Consiliului Europei recomandă, cu acest prilej: "luarea în considerare, în cadrul politicilor economice și de amenajare a teritoriului, a potențialului natural diferit al fiecărei regiuni și utilizarea, în acest cadru, a tuturor posibilităților de dezvoltare în vederea asigurării dreptului fiecărui om de a alege liber locul de muncă și de rezidență…pentru a se garanta participarea eficientă a colectivităților locale și regionale la procesul de decizie vizând programele regionale de dezvoltare; concepția și executarea acestor programe ar trebui, în mod normal, să fie în sarcina colectivităților respective".
În cadrul Uniunii Europene, politicile regionale ale statelor membre au inclus, în mod obișnuit, o serie de instrumente a căror importanță a variat considerabil în timp și de la o țară la alta. "Din perspectiva istorică, pot fi identificate cinci tipuri mari de instrumente pentru o politică de dezvoltare regională:
1. "stimulente negative" față de localizarea în zone aglomerate, respectiv controlul asupra localizării;
2. relocalizarea activităților economice în teritoriul național;
3. crearea infrastructurilor adecvate;
4. măsuri limitate de impulsionare a dezvoltării;
5. stimulente financiare acordate întreprinderilor" (Carta Verde).
Dintre aceste cinci categorii, rolul "stimulentelor negative" și a ceea ce s-a numit "relocalizarea activităților economice în teritoriul național", ca instrumente de politică regională, s-a redus semnificativ în perioada ultimelor două decenii. Utilizarea "stimulentelor negative" a fost aplicată într-o serie de țări, îndeosebi în Franța, în regiunea Parisului, și în Regatul Unit, în regiunea Londrei și a sud-estului Angliei. Totuși, aceasta a fost abandonată în decursul anilor '70. Reglementările privind localizarea în Ile de France au rămas în vigoare, dar au fost simplificate la jumătatea anilor '80, în perioada preocupărilor privind concurența Parisului la poziția de capitală a Europei. Mai recent, a fost adoptată o politică proactivă de încurajare a dezvoltării activităților economice în afara regiunii pariziene și de relocalizare a lor departe de capitală. Aceasta presupune sprijin pentru acoperirea costurilor reamplasării firmelor și personalului acestora. Franța și Grecia sunt, actualmente, singurele țări care încurajează în mod explicit dezvoltarea economică în exteriorul capitalelor lor, mult prea aglomerate.
Importanța "relocalizării activităților economice în teritoriul național", ca instrument de politică regională, s-a diminuat, de asemenea, în ultimul deceniu, în concordanță cu reducerea ponderii proprietății de stat asupra multor activități. Privatizarea pe scară largă a întreprinderilor din sectorul de prelucrare, anterior deținute de stat, a dus la scoaterea deciziilor referitoare la investițiile acestora din sfera de influență a guvernelor. Totuși, în practică, doar în Italia s-a putut vorbi de relocalizarea industriei de stat ca de un instrument principal de politică regională. Privatizarea a redus puterea de presiune a guvernelor în direcția influențării localizării pe scară extinsă a locurilor de muncă din sectorul public, inclusiv cele ale funcționarilor publici.
Un alt domeniu al activității economice a guvernului care nu mai deține vreun rol, ca instrument de politică regională, este acela al comenzilor de stat. În câteva țări, printre care Italia, Germania și Regatul Unit, funcționau sisteme de aprovizionare ale statului prin comenzi preferențiale către furnizori din anumite zone. Astfel de procedee au fost interzise de către Curtea Europeană de Justiție pe temeiul discriminării naționale, ele nemaifiind incluse în cadrul instrumentelor de politică regională aflate la dispoziția factorilor decizionali.
Dintre celelalte instrumente de politică, asistența pe scară largă pentru dezvoltarea mediului general de afaceri în regiunile-problemă a dobândit în ultimii ani din ce în ce mai multă importanță: în cadrul țărilor membre ale UE se pune un accent din ce în ce mai mare pe ajutoarele care nu sunt destinate direct firmelor, ci au drept obiectiv îmbunătățirea condițiilor de mediu economic pentru toate întreprinderile din cadrul unei regiuni. Asemenea măsuri pot consta în construirea infrastructurii fizice necesare (atât la nivel local, cât și în perspectiva unor investitii strategice, de anvergură) împreună cu măsuri indirecte în același domeniu, cum ar fi, de exemplu, acordarea de ajutoare pentru dezvoltarea sistemelor informaționale, de consultanță, educaționale sș de instruire profesională, de cercetare stiințifică și dezvoltare tehnologică. Oricum, pot apare frecvente dificultăți în separarea ajutorului pe scară extinsă, destinat mediului regional de afaceri, de inițiativele de dezvoltare economică generală (la nivel național). În același sens, nu este întotdeauna ușor pentru factorii politici decizionali la nivel de regiune să introducă componente specifice privind dezvoltarea regională în cadrul a ceea ce adesea reprezintă politici la nivel național (sectorial).
Drept urmare, componenta esențială a politicilor regionale în majoritatea statelor membre ale UE constă din stimulente financiare acordate regiunilor. Aceasta se consideră a fi o măsură de politică regională prin excelență, deoarece are ca principal scop realizarea unei repartizări teritoriale a activităților diferită de cea la care s-ar ajunge în absența sa. Din punct de vedere al fondurilor bugetare pe care le implică, componenta respectivă constituie unul dintre cele mai puternice instrumente ale politicii regionale. Stimulentele financiare sunt destinate fie să încurajeze și să stimuleze localizarea sau dezvoltarea activităților economice viabile în anumite zone, fie să mențină activitățile respective în regiune sau în anumite teritorii alese pentru evitarea declinului acestora. Principalele forme de ajutor financiar aplicate în 13 țări europene sunt relevate în tabelul nr. 2.
Principalele forme de ajutor regional în 13 țări europene
Tabel nr. 2
Sursa: Daniela Luminița Constantin – "Economie regională", Editura Oscar Print, București, 1998, pag. 239
Conform datelor cuprinse țn "Carta Verde" în ceea ce privește tipologia, "pachetul" obișnuit de stimulente regionale acordate firmelor din cadrul țărilor membre ale Uniunii Europene, în principal în scopul stimulării investițiilor productive, se compune din 6 categorii:
granturi;
subvenții acodate pentru investiții sau pentru dobânzile la creditele angajate în acest scop;
reduceri și scutiri de impozite;
facilități pentru amortizarea capitalului fix;
subvenții pentru utilizarea și angajarea forței de muncă;
facilități acordate pentru transport.
Ponderea principală, în cadrul pachetelor actualmente oferite, o dețin, în general, granturile și, în special, granturile financiare. Dintre toate țările membre doar Grecia are un sistem de ajutoare regionale care nu este puternic axat pe acordarea de granturi financiare.
Accentul mare, pus astăzi în practică pe granturile financiare, reflectă tendința clar manifestată în ultimul deceniu, în cadrul statelor membre ale Uniunii, în direcția reducerii importanței măsurilor fiscale și a creșterii asistenței financiare în cadrul pachetelor de stimulente regionale. Argumentele în favoarea granturilor financiare sunt numeroase:
din perspectiva celor care solicită ajutorul, acestea sunt atât evidente, cât și ușor de înțeles;
din perspectiva factorilor politici decizionali, acestea sunt direct administrabile, permițând și o considerabilă flexibilitate (ceea ce se dovedește a fi din ce în ce mai important, pe măsură ce pachetele de stimulente regionale devin tot mai "descentralizate" în administrare și mai selective în ceea ce privește domeniile de aplicabilitate);
din pespectiva Directoratului Politicii Concurențiale al U.E. granturile financiare reprezintă tipul de stimulare cel mai simplu de controlat putându-se ușor încadra în prevederile plafoanelor pentru ajutoare, exprimate în termeni de echivalent de grant net (EGN), stabilite prin metodologia de evaluare a Comisiei.
Trebuie remarcat faptul că nu există o uniformitate de la o țară la alta nici în ceea ce privește tipul de stimulente oferite pentru susținerea dezvoltării regionale, nici nivelul ajutorului furnizat sau mărimea zonei beneficiare. Definirea și mărimea regiunilor variază considerabil de la o țară la alta. În țările cu structură federală, regiunile pot fi constituite din grupuri de state. Alegerea tipurilor de stimulente regionale este, de obicei, determinată de o serie de criterii, printre care se includ:
sectorul în care se va aplica proiectul;
localizarea acestuia;
tipul proiectului, dimensiunea, viabilitatea sa și starea financiară a solicitantului;
necesitatea acordării de asistență;
impactul proiectului atât asupra structurii economice, cât și a regiunii beneficiare;
implicațiile proiectului asupra situației locurilor de muncă.
Aceste criterii sunt legate de răspunsurile date la o serie întreagă de probleme (Constantin, 1998). Astfel, pentru început trebuie să se clarifice dacă ajutoarelor acordate li se asociază anumite plafoane. Toate țările răspund afirmativ acestei chestiuni; limitele variază însă în funcție de programul aplicat și zona geografică la care se referă. În general, ele sunt stabilite în raport cu costurile investițiilor ce deschid dreptul la un ajutor. În unele cazuri poate fi vorba și de o sumă globală, fixă, stabilită dinainte (suma forfetară) sau de un plafon asociat costului ocupării forței de muncă (exemple: Canada, Franța, Regatul Unit). În alte țări există un plafon pentru totalul cheltuielilor publice legate de anumite tipuri de ajutoare (prime pentru investiții, împrumuturi cu dobânzi preferențiale etc.).
O altă problemă se referă la condițiile de care este legată acordarea ajutoarelor. În general, aceste condiții se referă la verificarea conformității proiectelor întocmite în raport cu planurile aprobate la început.
În continuare trebuie stabilit organismul căruia îi revine sarcina de a lua decizia pentru acordarea ajutorului și stabilirea plafonului acestuia. În majoritatea țărilor aceste decizii aparțin unui minister sau serviciu guvernamental, la recomandarea unui consiliu consultativ sau a unei comisii interministeriale (este cazul Australiei, Belgiei, Canadei, Franței, Finlandei, Indiei, Regatului Unit, Austriei ș.a.).
În ceea ce privește caracterul automat sau selectiv al acordării ajutoarelor atunci când anumite condiții sunt îndeplinite, cea mai mare parte a stimulentelor pentru dezvoltare regională îmbracă un caracter selectiv. Acest fapt are avantajul că permite o concentrare a măsurilor în domeniile în care au cele mai multe șanse de a fi eficace. În același timp, însă, aceste sisteme generează probleme administrative care pot să le reducă incidența lor globală. Pentru atenuarea unor asemenea efecte sunt adoptate programe de sprijin gradual în cadrul cărora principalele măsuri de stimulare sunt orientate spre regiunile sau zonele cele mai dezavantajate. Aceasta problemă este legată de sistemele de delimitare a regiunilor asistate.
În unele țări există anumite excepții pentru tipuri precise de ajutoare, cazuri în care oferirea lor este automată dacă sunt îndeplinite condițiile cerute. De exemplu:
Germania – subvențiile pentru investiții;
Austria – subvenții pentru crearea de noi locuri de muncă;
Regatul Unit – primele pentru investiții, exonerările fiscale în materie de impozite locale, vărsămintele selective în favoarea ocupării forței de muncă (ultimele două în Irlanda de Nord);
Suedia – subvențiile pentru transporturi și obiective legate de forța de muncă;
Finlanda – subvențiile pentru cheltuieli de transport, exonerările fiscale;
Norvegia – subvențiile la cheltuielile de transport;
Olanda – exonerările fiscale;
Japonia – ajutoarele financiare, ajutoarele pentru formarea forței de muncă, descurajările fiscale ș.a.
Un caracter selectiv prezintă și plafoanele ajutoarelor oferite, cu unele excepții, și o parte din tipurile de ajutoare cu caracter automat (subvenții, prime, impozite).
De asemenea, trebuie precizate căile ce se utilizează pentru urmărirea activității întreprinderilor beneficiare de ajutor, în vederea asigurării că ajutorul respectiv este utilizat în mod convenabil. În toate țările, reprezentanții puterii publice se asigură că în proiectele de investiții sunt respectate condițiile în care este oferit ajutorul. Controlul se exercită, pe de o parte, în timpul executării proiectului, iar pe de alta, atunci când proiectul este terminat. Viabilitatea întreprinderii se urmărește pe toată durata acordării ajutorului. Cea mai mare parte a țărilor urmăresc într-o manieră continuă activitățile întreprinderii cu titlul de proiecte de investiții, dar se pare că nici una nu are în vedere o verificare sistematică și după ce proiectul este terminat.
Sistemele de ajutor sunt modificate periodic atunci când autoritățile interesate consideră necesar acest lucru prin prisma evoluției situației și a rezultatelor obținute.
Cel mai important criteriu în ceea ce privește politica de stimulente regionale îl constituie localizarea proiectului. O preocupare esențială în cadrul proiectării politicilor de stimulente regionale o constituie așadar desemnarea acelor regiuni-problemă în care trebuie alocat ajutorul acordat sub această formă. În alegerea acestor zone, statele membre ale U.E. nu posedă libertate deplină. Regiunile desemnate trebuie să se încadreze nu numai în limitele criteriilor proprii de eligibilitate, ci ca să obțina și acordul Directoratului pentru Politică al Comisiei Europene în domeniul Concurenței. Mai mult, există și anumite presiuni din partea acesteia ca factorii decizionali la nivel național să aibă în vedere și desemnarea zonelor în funcție de prevederile Obiectivelor 1, 2 si 5 de implementare a Fondurilor Structurale ale U.E. (Carta Verde).
Principalele considerații care s-au degajat în urma analizei experiențelor din țările Organizației de Cooperare și Dezvoltare Economică (OCDE) privind rolul instrumentelor de politică regională sunt următoarele:
aceste instrumente trebuie să fie capabile să exercite o influență considerabilă asupra rentabilității întreprinderilor pe toata durata lor de viață;
câmpul lor de aplicare trebuie să fie suficient de larg pentru ca să exercite un efect substanțial asupra economiei regiunilor interesate;
datorită faptului că aceste măsuri reprezintă o puncție asupra unor resurse financiare extrem de limitate care sunt disponibile, este necesar ca puterile publice să aibă siguranța că acestea induc, în termeni de dezvoltare regională suplimentară, avantaje proporțional cu volumul lor;
un sistem de instrumente de stimulare financiară poate duce la rezultate contrare scopului urmărit dacă este prea larg sau este aplicat într-o mare parte a țării și riscă să suscite presiuni în sensul creșterii sumelor inițiale peste ceea ce este posibil.
Experiența Uniunii Europene a scos în evidență faptul că instrumentul cel mai important care poate ajuta la realizarea programelor regionale este un Fond de Dezvoltare Regională (FEDER). Acesta trebuie creat pe baza principiului cofinanțării, însemnând participarea la implementare a fondurilor guvernamentale, particulare și internaționale. Din acest punct de vedere, principalele surse posibile, care pot contribui la formarea unui FEDER sunt următoarele:
finanțare de la bugetul central;
bugetele locale ale municipalităților și comunelor din cadrul diferitelor regiuni;
sectorul privat;
agenții internaționale de finanțare.
Proporțiile în care acestea contribuie la crearea unui FEDER sunt foarte diferite fiind posibil ca, cel puțin în stadiile incipiente ale implementării sistemului, principalul contribuabil să fie statul. Daca este necesară existența unor reglementări clare referitoare la mărimea diferitelor contribuții, aceasta o va decide statul respectiv. Fondul Regional trebuie să fie capabil să facă față sarcinii privind dezvoltarea economică locală, nu prin intermediul acordării de subvenții directe unora sau altora dintre activități, ci prin metode specifice și pe baza unor criterii bine definite în cadrul programelor.
În cazul în care Guvernul acordă sprijin financiar prin intermediul Programelor de Dezvoltare Regională și deleagă autoritatea referitoare la alocarea fondurilor către nivelul regional, regiunile pot să pună la punct proiecte și subprograme, ca modalitate de alocare a fondurilor de dezvoltare. Pentru asigurarea implementării celor mai bune proiecte, alocarea de fonduri se face printr-un sistem deschis de primire a solicitărilor.
În ceea ce privește fondurile de dezvoltare, este necesară elaborarea de criterii referitoare la alocarea fondurilor. Criteriile trebuie să cuprindă reglementări privitoare la structura costurilor care pot fi acoperite, la proporția și tipul de autofinanțare solicitate, la tipul de contribuție care poate fi oferit, etc. Întrebarea esențială este: cine urmează să primească ajutor pentru dezvoltarea regională și care trebuie să fie criteriile de alocare a fondurilor? Dilema este dacă politica de dezvoltare regională urmează să se concentreze asupra regiunilor dezavantajate sau este un instrument de inițiere a dezvoltării în toate regiunile. Sau ar putea fi o combinație a ambelor variante. Asupra acestor aspecte trebuie convenit la nivel național și local, unde anume în cadrul regiunii pot fi aplicabile principiile general valabile, cu toate că aceasta rămâne la latitudinea factorilor decizionali regionali (Carta Verde).
Rezultă că în acordarea și urmărirea modului cum sunt utilizate ajutoarele regionale există o serie de coodonate cu un grad ridicat de generalitate menite să contureze un mecanism aplicabil în acest domeniu. El poate reprezenta un punct de pornire în definirea unui mecanism propriu pentru România, care să țină seama de particularitățile concrete ce se vor manifesta în următoarea perioadă în țara noastră.
În fine, activitatea de concepere și aplicare a unei politici regionale nu poate fi încheiată fără inițierea unor proceduri de evaluare a rezultatelor, proceduri cu caracter global și/sau parțial, care trebuie să se axeze asupra politicilor în ansamblul lor și nu asupra unui instrument sau altul (privite separat).
1.3. POLITICI REGIONALE PRACTICATE PE PLAN EUROPEAN
Literatura de specialitate relevă argumentele privind necesitatea unor politici regionale la nivelul Uniunii Europene prin următoarele aspecte:
eficientizarea politicilor regionale de dezvoltare economico-socială la nivelul regiunilor defavorizate ale statelor membre;
necesitatea coordonării dezvoltării regionale, atât a politicilor statelor membre, cât și a propriilor politici ale Uniunii;
eliminarea decalajelor sociale, văzute prin perspectiva reducerii ratei șomajului și creșterii veniturilor;
realizarea procesului dinamic de integrare în Uniunea Europeană prin eliminarea dezechilibrelor dezvoltării regionale ce pot constitui bariere ale acestui proces (Matei, 1998).
Experiența statelor membre ale U.E. în domeniul politicilor regionale arată caracterul specific al acestora în diferite etape ale dezvoltării economico-sociale, ținând seama de elementele de specificitate regională. De exemplu, în țările din nordul Europei occidentale problemele regionale vizau zonele industriale în declin și implicațiile asupra forței de muncă și nivelului de trai, iar în cazul țărilor din sudul Europei, problema regională era concentrată asupra subdezvoltării, și anume: scăderea gradului de ocupare a forței de muncă și reducerea numărului locurilor de muncă; valori scăzute ale PIB/locuitor și, implicit, slaba competitivitate a produselor și serviciilor. La acestea pot fi adăugate și alte tipuri de probleme regionale cum ar fi: subdezvoltarea zonelor din sectorul rural și lipsa infrastructurii acestora; dezvoltarea excesivă a orașelor mari și concentrarea dezvoltării economice în acestea; migrația populației din zonele nepopulate spre cele populate, etc.
Istoria politicii regionale a U.E. a început în anul 1957, an în care prin Tratatul de la Roma se solicita Comunității Europene "să asigure dezvoltarea armonioasă prin reducerea diferențelor între regiuni și a gradului de înapoiere economică a celor mai puțin dezvoltate" (Matei, 1998). Este cunoscut cazul Regatului Unit al Marii Britanii care a aplicat primele măsuri ale politicilor regionale în anul 1934, problema majoră fiind rata mare a șomajului în zonele industriale.
Țările Europei occidentale au aplicat o politică regională determinată de dezechilibrele regionale apărute în perioada postbelică și apoi dezvoltate mai târziu. Chiar dacă începuturile au fost înregistrate în perioada anilor 1948-1960, cunoscută ca o etapă de experimentare în domeniu, în care guvernele erau implicate în dezvoltarea economică, instrumentele politicilor regionale s-au dovedit inadecvate. Începe să se recunoască scăderea rolului guvernelor în dezvoltarea regională, se fac analize ale costurilor aplicării rezultatelor și rezultatelor politicilor regionale, apar modificări semnificative în prioritățile obiectivelor politicilor regionale, punându-se accent pe creșterea eficienței acestora (perioada anilor '80).
În mai 1983, în cadrul celei de-a șasea Conferințe a Miniștrilor din Europa responsabili cu amenajarea teritoriului, ținută la Torremolinos, a fost adoptată Carta Europeană a Amenajării Teritoriului. Această Cartă definește, pentru prima dată pe plan european, principiile comune și marile obiective care ar trebui să orienteze strategiile de dezvoltare regională și de organizare a activităților umane în spațiul fizic al continentului nostru, pentru a se ajunge la reducerea disparităților teritoriale și la construirea unei mai bune concepții generale a utilizării spațiului, a repartizării activităților, a protecției mediului și a ameliorării calității vieții.
Noțiunea centrală la care Carta face referire este amenajarea teritoriului, definită ca expresie spațială a politicilor economice, sociale, culturale și ecologice. Amenajarea teritoriului este concepută, totodată, ca "o disciplină științifică, o tehnică administrativă și o politică elaborată ca o apropiere interdisciplinară și globală, care are drept scop o dezvoltare echilibrată a regiunilor și o organizare fizică a spațiului conform unei concepții directoare" (Jula, 1999).
În această accepțiune, amenajarea teritoriului presupune câteva caracteristici dominante:
este democratică, deoarece ține seama de opțiunile colectivităților locale, asigurând participarea populației și a reprezentanților săi politici la dezbaterea, adoptarea și aplicarea măsurilor proprii acestui domeniu;
este globală, deoarece vizează o abordare sintetică și o coordonare a politicilor sectoriale;
este funcțională, întrucât, pornind de la realitățile constituționale ale diferitelor țări, precum și de la existența unor particularități regionale bazate pe tradiții, cultură, interese comune și o situație social-economică dată, se finalizează prin măsuri și acțiuni specifice;
este prospectivă, deoarece trebuie să abordeze tendințele pe termen lung ale fenomenelor care se manifestă în acest domeniu și tot în aceeași viziune trebuie fundamentate intervențiile în sfera economică, socială, culturală, tehnologică, ecologică etc.
Având în vedere aceste considerații generale, se apreciază că obiectivele fundamentale ale strategiilor regionale sunt:
reducerea dezechilibrelor teritoriale indezirabile prin încurajarea dezvoltării regiunilor care prezintă o anumită întârziere, adoptarea infrastructurilor pentru zonele în declin și controlul creșterii în regiunile care cunosc o evoluție prea rapidă;
ameliorarea calității vieții prin îmbunătățirea cadrului de viață cotidian (condiții de locuit, de muncă, acces la cultură, petrecerea timpului liber), crearea de noi locuri de muncă și de echipamente economice, sociale și culturale;
gestiunea resurselor naturale și protecția mediului prin promovarea unor strategii care să reducă, atât cât este posibil, conflictele dintre solicitările de resurse naturale și necesitățile de conservare a acestora, prin protejarea patrimoniului natural, cultural și istoric;
utilizarea rațională a teritoriului prin dezvoltarea echilibrată a centrelor urbane și rurale și prin localizarea complexelor industriale și a unor mari elemente de infrastructură astfel încât să se asigure protecția terenurilor agricole și forestiere.
În această abordare la nivel european a problemelor de dezvoltare regională, o atenție deosebită este acordată promovării unor obiective particulare în zonele care prezintă anumite elemente specifice: regiunile rurale, urbane, de frontieră, de coastă și insulele, regiunile în declin.
În regiunile rurale, se consideră că este necesar să fie create condiții de viață acceptabile, comparabile cu cele din zonele urbane, ținându-se totodată seama de funcțiunile lor particulare, mai ales cele de conservare și amenajare a peisajului.
Zonele urbane ridică probleme în legatură cu dezvoltarea explozivă și poluarea – ameliorarea condițiilor de viață, în general -, ocuparea spațiului, rețeaua stradală și transportul în comun, serviciile publice, protejarea și punerea în valoare a patrimoniului arhitectural și cultural-istoric.
Pe lângă problemele și obiectivele generale ale amenajării teritoriului, se consideră că în zonele de frontieră trebuie promovate proceduri de cooperare privind utilizarea în comun a elementelor de infrastructură și inițiate consultări în vederea eliminării oricărui proiect care ar putea avea consecințe nefaste pentru mediul statelor vecine.
În cadrul regiunilor de munte, se consideră că principalele obiective promovate ar trebui să vizeze conservarea mediului natural și a cadrului ecologic, economic, social și cultural, dezvoltarea turismului.
Pentru regiunile de coastă și insule, principalele probleme se referă la dezvoltarea echilibrată și urbanizarea coordonată, dezvoltarea transportului maritim, dezvoltarea turismului și a infrastructurii, protecția mediului.
De asemenea, strategii de reconversie și dezvoltare trebuie promovate în cazul regiunilor în declin economic sau care riscă să rămână în întârziere ca urmare a schimbărilor în baza lor economică.
În acest cadru general, creat prin Carta Europeană a Amenajării Teritoriului, politica regională comunitară (Belgia, Danemarca, Franța, Germania, Grecia, Irlanda, Italia, Luxemburg, Marea Britanie, Olanda, Portugalia, Spania) se înscrie pe două direcții majore:
prevenirea unei supraconcentrări în zonele dezvoltate;
evitarea unei puternicce subutilizări a resurselor în regiunile rămase în urmă.
Sunt cunoscute, de asemenea, cele două reforme care au modificat structura și funcțiunile politicii regionale din cadrul Uniunii Europene. Astfel, prima reformă este cea din anul 1988 care a avut ca obiective:
transformarea politicilor structurale într-un instrument cu impact economic real;
utilizarea abordării multianuale în cazul planificării cheltuielilor;
instituirea unui parteneriat în vederea aplicării politicilor structurale.
În același timp s-a produs reforma Fondurilor Structurale, care a presupus finanțarea programelor regiunilor cele mai dezavantajate ale comunității.
A doua reformă, produsă în anul 1992, sublinia evident obiectivele specifice fondurilor:
promovarea dezvoltării și ajustarea structurală a regiunilor rămase în urmă;
reconversia zonelor grav afectate de declin industrial;
combaterea șomajului de lungă durată;
facilitarea integrării profesionale a tinerilor;
în perspectiva reformei politicii agricole comunitare:
5.a. accelerarea adaptării structurilor agricole;
5.b. promovarea dezvoltării zonelor rurale.
Pentru creșterea eficienței utilizării fondurilor destinate realizării programelor regionale, sprijinul U.E. este concentrat în câteva domenii prioritare. Astfel, se consideră că printre problemele cele mai urgente se înscriu cele nominalizate prin Obiectivele 1, 2 si 5.b.
În ceea ce privește Obiectivul 1, U.E. a decis să sprijine dezvoltarea economică a acelor regiuni rămase în urmă din punctul de vedere al produsului intern brut pe locuitor.
Zonele avute în vedere pentru Obiectivul 2 (grav afectate de declin industrial) sunt de dimensiuni mai mici comparativ cu regiunile alese conform Obiectivului 1 și nu prezintă o repartiție uniformă în cadrul U.E.. Suprafețele acoperite prin acest obiectiv au, în medie, o densitate a populației rigidă, dublă față de restul regiunilor Uniunii, iar rata șomajului din ultimii trei ani a depășit media U.E..
Deși zonele acoperă peste 4/5 din teritoriu și 1/3 din populație, având în vedere că mai mult de jumătate din acestea sunt nominalizate prin Obiectivul 1 (regiuni rămase în urmă), teritoriile eligibile pentru sprijin în cadrul Obiectivului 5.b. (promovarea dezvoltării zonelor rurale) se reduc la circa 17% din teritoriul Uniunii și doar 5% din populație. Aceste zone au o densitate a populației redusă și, de asemenea, o rată a șomajului scăzută, ca efecte ale procesului de migrare – în special a tinerilor spre zonele urbane. Dezvoltarea zonelor rurale este concepută astfel încât să asigure extinderea activităților agricole și a celor complementare acestora, promovarea turismului, înființarea de IMM-uri și stabilirea populației.
1.4. NOILE ORIENTĂRI ALE POLITICII REGIONALE
Reducerea disparităților regionale în domeniul producției, a șomajului și a veniturilor constituie, pentru multe țări, un obiectiv politic major și condiționează coerența națională sau, cel puțin, contribuie la aceasta. Însă, reducerea disparităților nu este, în nici o țară, unicul sau măcar principalul obiectiv al politicii regionale.
A. Obiective
În studiile de specialitate se afirmă că "timpurile în care creșterea economică merge de la sine și în care politica regională trebuie doar să orienteze această creștere sunt astăzi depășite. Politica este acum chemată să promoveze creșterea economică în întreaga țară prin încurajarea competitivității și a capacității regiunilor de a se dezvolta prin ele insele" (Jula, 1999).
Se consideră, de asemenea, că ar trebui să se acorde un sens mai larg conceptului de disparități regionale, disparități care, în accepțiunea actuală privesc numai nivelul producție a veniturilor sau șomajul. În condițiile economice și sociale actuale apar noi tipuri de dezechilibre, în special ceea ce privește calitatea mediului, dotarea cu elemente de infrastructură, posibilitățile de educație, disponibilitățile de capital, accesul la competențe ș.a.. toate acestea se referă la disparități în amonte, care afectează contextul în care operează întreprinderile și autoritățile locale. Reducând aceste disparități se permite acestora din urmă să concureze de pe poziții egale cu administrațiile și instituțiile similare din alte regiuni naționale sau internaționale. De altfel, se consideră că prin abordarea inclusiv a acestor disparități în amonte, se dispune de un mijloc de a elimina riscurile de incompatibilitate între reducerea disparităților clasice și promovarea creșterii economice regionale: "reducerea disparităților de potențial de dezvoltare (și nu de dezvoltare) este cu adevărat un mod de a favoriza creșterea" (Jula, 1999).
O altă idee care apare în noile abordări privind politica regională este aceea că disparități în dezvoltarea economică există nu numai între diverse regiuni, dar chiar în cadrul aceleiași regiuni. În politica regională nu se poate porni de la premisa că sunt regiuni prospere care ar putea fi neglijate și regiuni în dificultate care au nevoie de sprijin în dezvoltare. În realitate, există zone în dificultate în majoritatea regiunilor prospere și zone relativ prospere în multe regiuni în dificultate. De fapt, diferențele cele mai mari se înregistrează adesea în cadrul aceleiasi zone îndeosebi în cazul marilor orașe. În consecință, politica regională trebuie să devină de multe ori sub-regională și nu ar trebui să fie disociată de poltica urbană.
Un alt obiectiv al politicii regionale este acela de a facilita ajustările structurale și sectoriale. Mondializarea, rapiditatea progresului tehnologic și schimbarile profunde geopolitice sunt factori care antrenează dispariția unor ramuri întregi de activitate (textile, de exemplu), fenomen care, în cazurile fericite, este însoțit de apariția unor noi ramuri (ca electronica). Acest proces are adesea o dimensiune regională marcantă. Întreprinderile care trebuie să dispară sau să-și reducă activitatea sunt, în general, implantate în aceeași regiune (construcțiile navale și extracția minieră, extracția și prelucrarea materiilor prime, inclusiv industria metalurgică, de exemplu) și nu există nici un motiv ca întreprinderile care urmează să se dezvolte, în domenii viabile, vor apărea în același loc. Chiar dacă de restructurare profită economia în ansamblu, aceasta poate să lovească puternic anumite regiuni. Această problemă este gravă mai ales pentru țările din Europa Centrală și de Est, unde amploarea ajustărilor structurale care se impun este incomparabil mai mare decât în țările dezvoltate din Europa de Vest. O problemă la care se face referire în literatura de specialitate privește reducerea activităților în domeniul apărării, activități care, în majoritatea țărilor, sunt concentrate într-o manieră disproporționată într-un număr mic de regiuni. Evident, complexitatea problemei nu se reduce doar la acest sector.
În acest context, se demonstrează că ajustarea, care trebuie încurajată la nivel local și regional (tot atât cât și la nivel național), poate să devină periculoasă. O economie locală reprezintă o concentrare de competențe specializate și de întreprinderi organizate în rețele, fiecare beneficiind de prezența altora. Dacă o întreprindere mai mare sau majoritatea întreprinderilor dintr-un sector ar dispărea, un număr mare, dacă nu toate organizațiile din vecinătate ar suferi. Există un risc major să se creeze un cerc vicios care să ducă la prăbușirea întregii economii locale: rata înaltă a șomajului, risipa de competențe umane pe scară largă, sub-utilizarea infrastructurii. O intervenție sub forma politicii regionale – constând în acordarea de subvenții, construirea elementelor de infrastructură, realizarea unor programe de formare, etc. – poate fi justificatî pentru a împiedica sau atenua șocurile dramatice la nivel local sau regional (Jula, 1999).
B. Responsabilități
În abordarea tradițională, politica regională revine administrației publice centrale. În condițiile actuale, însă, realizarea obiectivelor politicii regionale fără o colaborare între autoritățile publice centrale cu cele locale și regionale, cu întreprinderile sau chiar cu alte țări este dificil de conceput.
În toate țările care promovează o politică regională activă, autoritățile locale și regionale au un rol cheie în acest demers. De exemplu, guvernul francez vede în autoritățile regionale instituțiile cele mai bine plasate pentru a valorifica resursele locale și a determina locul specific ce revine fiecărei regiuni în context național și european. Autoritățile cantonale au fost întotdeauna elemente majore ale Confederației helvetice și continuă să joace un rol important în politica regională. Guvernul australian, la rândul său, este partizanul unei abordări de jos în sus, ceea ce înseamnă că statele și orașele sunt responsabile, în primul rând, de propria dezvoltare. În Finlanda, sarcinile de dezvoltare, care reveneau înainte autorităților provinciilor, sunt acum acordate Consiliilor Regionale sau organismelor municipale care cooperează între ele.
Întreprinderile private joacă, la rândul lor, un rol important în politica regională, în special întreprinderile mici și mijlocii (IMM-urile). În abordarea clasică, politica regională era axată pe marile întreprinderi, chiar internaționale – în multe cazuri, din domeniul construcțiilor de mașini – și avea drept scop atragerea acestora în regiuni bine determinate. Acest tip de politică, aparținând abordării exogene este în declin, spre deosebire de politica endogenă, care pune accentul pe rolul care trebuie jucat în dinamica regională de crearea și dezvoltarea IMM-urilor locale. Adică, spiritul întreprinzător a devenit cheia dezvoltării regionale, în defavoarea intervenției masive a statului.
Se acordă, de asemenea, o atenție tot mai mare rolului jucat de organismele private de intermediere sau de cooperare – camere de comerț, bănci locale, centre de schimb de informații (private sau publice), organizații care oferă capital de risc, piețe pentru produse de bază, centre comerciale și expoziții.
Această nouă orientare nu neagă rolul administrației centrale în dezvoltarea regională. Guvernale centrale au încă un rol important, deși nou, de jucat, în special în facilitarea și coordonarea acțiunii celorlalți agenți economici implicați: "guvernele au fost până acum soliștii și trebuie să devină dirijori" (Jula, 1999). Acest rol înseamnă noi instrumente de politică regională.
C. Instrumente
În accepțiunea clasică, majoritatea instrumentelor tradiționale de politică regională au provocat o decepție aproape generală. În special, subvențiile pentru întreprinderi, înainte unul dintre principalele mijloace de acțiune, sunt astăzi acuzate de ineficacitate și chiar de a avea efecte contrare scopului urmărit. Aceasta deoarece subvențiile au un efect demobilizator și pot crea o cultură a dependenței. Noua abordare a politicii regionale presupune, deci, noi instrumente (Jula, 1999).
Primul instrument preconizat este coordonarea. Cordonarea verticală – între guvernul central și autoritățile locale și regionale, între organizații internaționale și țările membre sau regiuni ale acestora, între stat și întreprinderi – poate lua numeroase forme. Astfel, în Franța, contractele de plan, semnate de către guvern și regiuni, definesc programele de dezvoltare și indică investițiile în infrastructură pe care cele două părți se angajează să le efectueze în următorii 5 ani.
Există, de asemenea, o coordonare orizontală a activităților între diferite regiuni sau diferite zone (de exemplu, municipalitățile dintr-o regiune urbană dată) sau între alte instituții și organizații locale. Această coodonare nu se realizează automat și guvernul central poate să o faciliteze creând un cadru instituțional sau acordând anumite ajutoare financiare chiar modeste.
În literatura de specialitate se apreciază că este nevoie de o coordonare orizontală a activităților chiar și pe plan național. Aceasta deoarece numeroase politici naționale, chiar răspunzând unor considerații sectoriale valabile, sunt definite fără a lua în considerare impactul lor regional. Mai mult, politicile naționale respective ar putea să acționeze împotriva obiectivelor politicii regionale. Anumite politici favorizează în mod implicit, de exemplu, marile zone urbane: politicile din domeniul cercetării și dezvoltării, ajutorul pentru construcțiile de locuințe și programele privind învățământul superior. De asemenea, modul de concepere a bugetelor naționale poate avea incidente regionale.
Pe lângă acestea, oricât de coordonate ar fi politicile regionale adoptate, întreprinderile private și autoritățile locale nu iau decizii și politicile nu pot fi fructificate decât dacă întreprinderile operează într-un mediu favorabil. În acest context, infrastructura reprezintă un element extrem de important. Infrastructura nu poate fi realizată de către întreprinderi deoarece avantajele sunt dispersate. Mai mult, în numeroase cazuri, cum ar fi de exemplu, drumurile, nu pot fi în întregime realizate de către autoritățile locale și regionale din cauza efectelor pe care le implică încadrarea într-o rețea și, de asemenea, pentru ca în regiunile defavorizate, autoritățile locale nu dispun decât de mijloace financiare limitate.
Elementele de infrastructură pe care autoritățile publice naționale ar trebui să le realizeze, deși sunt extrem de diverse, pot fi teoretic grupate în două categorii: infrastructura grea și infrastructura ușoară. Sunt numeroase exemple de infrastructuri grele (infrastructurile tradiționale de bază, cum sunt șoselele, încă insuficient dezvoltate în o serie de țări, în special din Europa Centrală și de Est). Astfel, rețeaua trans-europeană propusă de către Uniunea Europeană, constă într-o serie de autostrăzi și căi ferate pentru trenuri de mare viteză. În Turcia, principalul efort de dezvoltare regională, proiectul Anatoliei de sud-est, se referă la construcția de baraje gigantice și rețele de irigații. Cu toate acestea, infrastructura ușoară – informație, educație, formare profesională – este, de asemenea, necesară dezvoltării regionale. Importanța relativă a infrastructurii fizice se va diminua, probabil, în funcție de nivelul de dezvoltare, deși țările mai puțin dezvoltate nu pot să ignore infrastructura ușoară, așa cum țările mai dezvoltate nu neglijează infrastructura lor fizică (Jula, 1999).
Un alt instrument al noii politici regionale constă în acordarea de consultanță și oferirea de informații. Întreprinderile, în special cele din regiunile în criză, sunt lipsite adeseori de informații, de exemplu asupra tehnologiilor și a piețelor. Aceste probleme apar mai ales în ceea ce privește IMM-urile, care sunt în mod tipic întreprinderi care depind de dezvoltarea regională. Piețele pot oferi o parte din aceste informații dar, în practică, nu sunt foarte eficace din acest punct de vedere, astfel încât poate fi utilă completarea informațiilor respective printr-o intervenție a statului, prin consultanță oferită gratuit sau cu subvenții, cel puțin la începutul perioadei de dezvoltare.
Ajutoarele oferite pe piața muncii fac parte din aceeași categorie. În practică, piețele locale ale muncii nu sunt întotdeauna eficace, în parte deoarece oferta de forță de muncă competentă este adesea slab adaptată la cerere, dar și pentru ca informațiile referitoare la ofertă și cerere circulă slab. Intervenția statului în formarea profesională poate facilita reconversia industriilor în declin. În cele două cazuri, aceste noi politici vizează nu susținerea activităților vechi, în declin sau amenințate de declin, ci favorizează dezvoltarea unor noi activități promițătoare, adesea cu o tehnicitate înaltă.
Faptul că accentul este acum pus mai mult pe participarea autorităților locale și regionale decât pe intervenția administrației centrale are, fără îndoială, incidente financiare. Regiunile defavorizate au resurse financiare puține. În absența unor transferuri compensatorii provenite de la bugetul de stat, aceste regiuni sunt dezavantajate din punctul de vedere al contribuției lor potențiale la susținerea dezvoltării. Concurența între regiuni, dezirabilă în fond, în lipsa unui sprijin pentru regiunile defavorizate, poate să devină nedreaptă. Adică, realizarea în cadrul bugetului de stat a unui sistem de transferuri în beneficiul autorităților locale și regionale defavorizate, trebuie să însoțească independența în creștere a acestor autorități. Pe de altă parte, deși sunt necesare transferuri importante pentru a compensa deficitul de finanțare din impozitele locale, transferurile excesive sunt periculoase deoarece acestea au un efect demobilizator pe plan local și regional și încurajează ineficacitatea.
Fixarea (compensarea) prețurilor constituie un alt instrument al politicii regionale (Jula, 1999). Ca principiu general, locuitorii și întreprinderile dintr-o zonă ar trebui, în toate situațiile când aceasta este posibil, să suporte totalitatea costurilor pentru bunurile și serviciile pe care le consumă, astfel încât consumul local să fie plătit pe plan local. Această condiție este importantă mai ales pentru orașele mari unde avantajele de transport, servicii de protecție a mediului și de protecție socială sunt, în general, mai mari pentru întreprinderi și gospodării, dar unde și costurile sunt, de asemenea, mai mari. Potrivit acestei abordări, costurile urbane nu trebuie să fie suportate de regiuni neurbane, defavorizate.
În concluzie noul model de politică regională urmarește deocamdată diferite obiective: competitivitatea și ocuparea, la fel ca și reducerea disparităților. Pentru aceasta:
vizează un anumit număr de ținte – regiunile urbane, la fel ca și cele frontaliere și nu numai regiunile marginale ale țării;
solicită intervenția mai multor instituții – autoritățile centrale, regionale și locale, întreprinderile;
utilizează un număr mare de instrumente;
se sprijină pe potențialul economic și social al fiecărei regiuni, chiar dacă în multe cazuri, acest proces trebuie să fie stimulat, facilitat, coordonat și susținut.
Acest tip de politică regională acordă un nou rol administrației centrale, unul mai modest dar mult mai complex și, cu siguranță, nu mai puțin important decât în trecut.
1.5. CADRUL ADMINISTRATIV – INSTITUȚIONAL AL POLITICII REGIONALE ÎN ROMÂNIA
Economia românească a intrat, dupa 1990, într-un complex proces de restructurare având ca scop creșterea eficienței economiei și adaptarea ei la cerințele unei economii de piață. Acest proces a avut și are un impact economic și social teritorial diferit de la o zonă a țării la alta.
În contextul transformărilor politice și economice care au avut loc în România după 1989, a apărut și s-a dezvoltat un nou concept privind politica regională și s-au facut pași importanți în acest domeniu prin crearea cadrului administrativ – instituțional, precum și a mecanismelor specifice.
Politica de dezvoltare regională în România a devenit parte componentă a procesului de aderare la Uniunea Europeană, constituind un capitol de negocieri în procesul aderării țării noastre la U.E. – Capitolul 21: "Politica regională și coordonarea instrumentelor structurale".
Cadrul legal al politicii de dezvoltare regională
În perioada 1998-1999, pe baza Acordului de Asociere la Uniunea Europeană și a Programului Național de Aderare la U.E. și cu sprijinul programului Phare, în România s-a creat cadrul legal și structurile instituționale, la nivel central și regional.
Acest cadru este necesar implementării unei politici integrate de dezvoltare regională, ca mijloc de sprijinire a potențialului economic și social indigen, fiind realizat prin cooperarea autorităților naționale, regionale și locale și beneficiind de suportul financiar al Guvernului și Comisiei Europene.
Acest tip de politică vine, în primul rand, în întâmpinarea unor necesități reale ale colectivităților locale și regionale din țara noastră care poate fi caracterizată ca reprezentând un nou mod de abordare a dezvoltării, o abordare de jos în sus, bazată pe inițiativele, planurile și programele de dezvoltare ale colectivităților locale și regionale.
Promovarea propriilor politici de dezvoltare regională de către autoritățile administrației publice locale, dar și de către structurile regionale, pornește de la premisa că nimeni nu poate cunoaște mai bine necesitățile reale ale acestor colectivități decât ele însele și cei aleși să le reprezinte.
Conceptul care stă la baza acestei politici în România, a fost creat în urma unor studii și analize elaborate la cererea Guvernului, prin programul Phare, și finalizate în cadrul unui document intitulat "Carta verde a Dezvoltării Regionale în România". În esență, politica de dezvoltare regională reprezintă un ansamblu de concepte, principii, scopuri și obiective, instrumente și mijloace concrete de realizare. Ea se creează prin acțiunea conjugată a unor organisme guvernamentale și neguvernamentale care cooperează într-un cadru instituțional creat.
Acest tip de politică întărește rolul și responsabilitățile administrației publice locale și a organismelor regionale în dezvoltarea economică și socială a fiecărei localități în parte, precum și a regiunilor de dezvoltare constituite prin Legea 151/1998, concomitent cu diminuarea implicării instituțiilor guvernamentale în astfel de activități. Astfel, politica de dezvoltare regională devine o componentă esențială a autonomiei locale.
Legea nr. 151/1998 privind dezvoltarea regională în România, legea fundamentală a dezvoltării regionale în țara noastră, stabilește obiectivele, cadrul instituțional, competențele și instrumentele specifice necesare promovării politicii de dezvoltare regională. Modificată și completată prin Ordonanța de Urgență nr. 268/2000, ea stabilește, de asemenea, organismele decizionale și executive atât la nivel regional, cât și la nivel național (Probleme economice nr. 40/2002).
Cadrul legislativ actual care susține implementarea politicii regionale mai cuprinde:
Legea nr. 189/1998 privind finanțele publice locale, cu modificările și completările ulterioare;
Legea nr. 143/1999 privind ajutoarele de stat;
Hotărârea de Guvern nr. 599/2000 pentru aprobarea procedurilor de raportare, monitorizare și informare în aplicarea Legii nr. 143/1999 privind ajutoarele de stat;
Ordonanța Guvernului nr. 119/1999 privind auditul intern și controlul financiar preventiv;
Ordonanța de Urgență nr. 63/1999 cu privire la gestionarea fondurilor nerambursabile alocate României de către Comunitatea Europeană, precum și a fondurilor de cofinanțare aferente acestora, aprobată prin Legea nr. 22/2000;
Ordonanța de Urgență nr. 60/2001 privind achizițiile publice.
Până în prezent, în România nu au fost elaborate acte normative care să reglementeze utilizarea efectivă a Fondurilor Structurale și a Fondului de Coeziune, dar bazele implementării acestor fonduri au fost pregătite prin mecanismele financiare, instituționale și organizatorice create pentru implementarea fondurilor de preaderare.
Cadrul institutional necesar implementarii masurilor politicii regionale
Teritoriul României, cu o suprafață de 238.391 km², este divizat în 41 de județe plus Municipiul București – capitala țării, care servește unor scopuri administrative, asigurând o guvernare democratică.
La nivelul UE se consideră, însă, că unități administrative de asemenea dimensiuni nu sunt eficiente pentru proiectarea și implementarea măsurilor de politică regională. Astfel a apărut necesitatea ca și în România să se creeze cadre teritoriale concordante cu cele ale statelor membre ale U.E.. Nivelul optim al acestor structuri teritoriale se consideră a fi cele corespunzătoare nivelului NUTS II în Nomenclatorul Unităților Statistice Teritoriale (NUTS) ale EUROSTAT. Acest nivel teritorial NUTS II reprezintă cadrul de concepere, implementare și evaluare a politicii de dezvoltare regională și a programelor de coeziune economică și socială, constituind totodată cadrul de culegere a datelor statisticce specifice, în conformitate cu reglementările EUROSTAT.
Pentru aceste considerente, în perioada 1998-1999, a fost dezvoltat în România, cu asistență Phare, un cadru instituțional complex menit să realizeze obiectivele dezvoltării regionale prevăzute în Legea nr. 151/1998 cu respectarea principiilor după care se alocă Fondurile Structurale.
Astfel, la sfârșitul anului 1998, s-au constituit prin asocierea liber consimțită a județelor și a Municipiului București, opt Regiuni de Dezvoltare corespunzătoare nivelului NUTS II. Stabilite pe o bază voluntară, ele nu au statut de unități administrative dar reprezintă unități teritoriale suficient de mari pentru a constitui un fundament pentru elaborarea și implementarea strategiilor de dezvoltare regională, permițând utilizarea eficientă a resurselor financiare și umane. Conform Ordonanței de Urgență nr. 75/2001 privind funcționarea Institutului Național de Statisticț au fost create și opt direcții generale pentru statistică regională, care, alături de cele 34 de direcții județene de statistică, au ca scop dezvoltarea statisticii regionale.
Scopul pentru care s-au creat aceste Regiuni de Dezvoltare este similar celui urmărit și de celelalte țări în curs de aderare, la fel ca și de statele membre: sprijinirea comunităților mai mari în soluționarea problemelor care trec dincolo de granițele administrative și care depășesc posibilitățile financiare ale unui județ. Regiunile de Dezvoltare reprezintă structuri teritoriale în care se realizează implementarea și evaluarea politicii naționale de dezvoltare regională.
Cadrul instituțional la nivel regional care promovează politicile de dezvoltare regională are următoarea alcătuire:
Consiliul de Dezvoltare Regională (CDR) – creat la nivelul fiecăreia din cele opt regiuni, pentru coordonarea politicii de dezvoltare regională. El are un rol deliberativ și este alcătuit din președinții Consiliilor Județene și câte un reprezentant al Consiliilor Locale (municipale, orășenești, comunale) ale fiecărui județ al Regiunii. CDR coordonează Agenția de Dezvoltare Regională care activează în fiecare Regiune de Dezvoltare.
Agenția de Dezvoltare Regională (ADR) – constituită ca un organism nonguvernamental, nonprofit, de utilitate publică, cu personalitate juridică, care activează în domeniul dezvoltării regionale. ADR elaborează strategiile și programele de dezvoltare regională, iar după aprobarea lor de către CDR și, ulterior, de CNDR, le poate implementa.
La nivel național a fost creat Consiliul Naîional de Dezvoltare Regională (CNDR) care promovează obiectivele politicii naționale de dezvoltare regională. El este alcătuit din reprezentanți ai Guvernului desemnați prin decizie guvernamentală și din președinții și vicepreședinții CDR, la paritate. Președintele CNDR este Ministrul Dezvoltării și Prognozei.
Inițial, organul cu rol executiv al CNDR, precum și coordonator și negociator în relația cu Comisia Europeană, a fost desemnat ANDR. Aceasta din urmă avea atribuții de Agenție de Implementare și rolul de Autoritate Contractantă și Agenție de Plăți, în timp ce ADR-urile erau Autorități de Implementare. ANDR avea, de asemenea, responsabilitatea elaborării Planului Național de Dezvoltare și, în cadrul acestuia, componenta de dezvoltare regională, a principiilor, criteriilor și priorităților în alocarea resurselor din Fondul Național de Dezvoltare Regională.
În conformitate cu prevederile H.G. nr. 16/2001, modificată și completată prin H.G. nr. 340/02.03.2001, aceste atribuții ale ANDR au fost transferate în totalitate Ministerului Dezvoltării și Prognozei (MDP) – Direcția pentru Dezvoltare Regională.
În consecință, MDP reprezintă organismul de coordonare, la nivel național, a procesului de elaborare și implementare a politicii de dezvoltare regionalș în România și corelarea ei cu politicile sectoriale.
În acest scop, MDP îndeplinește următoarele atribuții:
elaborează proiectul Planului Național de Dezvoltare, îl înaintează spre avizare către CNDR și, spre aprobare, Guvernului;
elaborează programe de dezvoltare regională și le propune CNDR pentru finanțare;
elaborează criteriile, prioritățile și procedurile necesare în vederea finanțării programelor și proiectelor din domeniul său de activitate;
asigură managementul financiar și tehnic al FNDR;
este Agenție de Implementare și de Plată pentru Programul Phare – Componenta Coeziune Economică și Socială, asigurând managementul financiar și tehnic al subprogramelor;
este Autoritate de Implementare pentru Programul Phare de Cooperare Transfrontalieră (de la granița România – Ungaria și de la granița România – Bulgaria), asigurând identificarea și programarea proiectelor pe baza priorităților convenite, conformitatea și încadrarea lor în strategia de aderare și în programele sectoriale, implementarea acestor programe, precum și managementul procedural și administrativ al acestora (www.mdp.ro).
Pentru realizarea atribuțiilor sale, MDP colaborează cu ministerele care au o contribuție importantă la întărirea coeziunii economice și sociale – Ministerul Muncii și Solidarității Sociale, Ministerul IMM-urilor și Cooperației, Ministerul Educației și Cercetării, Ministerul Turismului, Ministerul Lucrărilor Publice, Transportului și Locuinței, Ministerul Apelor și Protecției Mediului.
După mai bine de patru ani de la crearea primelor structuri și instituții regionale, autoritățile române, sprijinite de o colaborare continuă cu Comisia Europeană, au făcut progrese substanțiale în dezvoltarea unui sistem cuprinzător al dezvoltării regionale. Cu toate acestea mai sunt necesari un număr de ani pentru ca procesul de construcție instituțională să-și dovedească pe deplin eficiența.
CAPITOLUL 2. DEZVOLTAREA LOCALĂ ȘI INITIAȚIVELE LOCALE DE DEZVOLTARE ECONOMICĂ
2.1. DEZVOLTAREA LOCALĂ ȘI TERITORIUL
2.2. LOCUL DEZVOLTĂRII LOCALE ÎN POLITICA UNIUNII EUROPENE
2.2.1. Condiții necesare dezvoltării locale
2.2.2. Coordonarea dezvoltării locale cu politica regională a Uniunii Europene
2.2.3. Rolul Comisiei Europene în dezvoltarea locală
2.3. DEFINIREA INIȚIATIVELOR LOCALE DE DEZVOLTARE ECONOMICĂ
2.4. ORIGINEA INITIAȚIVELOR LOCALE DE DEZVOLTARE ECONOMICĂ
2.4.1.Contextul apariției inițiativelor locale de dezvoltare economică
2.4.2. Actorii inițiativelor locale de dezvoltare economică
2.4.3. Parteneriatul
2.5. FACTORI STIMULATIVI AI APARIȚIEI INIȚIATIVELOR LOCALE DE DEZVOLTARE ECONOMICĂ
2.6. INSTRUMENTE DE STIMULARE A INIȚIATIVELOR LOCALE
2.1. DEZVOLTAREA LOCALĂ ȘI TERITORIUL
Termenul de dezvoltare locală se referă la o politică de dezvoltare economică ce acoperă o anumită zonă, în general mai mică decât o regiune, și se implementează la nivel local. Măsurile politice sunt menite să adapteze structurile socio-economice astfel încât resursele locale să fie utilizate ca un tot întreg și, prin aceasta, să se pregătească condițiile pentru crearea de noi afaceri și a unor locuri de muncă stabile.
Spatiul economic trebuie înțeles în relație cu deosebirile spațiale pe care le-au introdus, într-o anumită zonă, fiecare din sistemele productive suuccesive și, astfel, în relație cu schimbările din interiorul structural al zonei și al relațiilor sociale (Probleme economice nr. 14-15, 2000). De-a lungul timpului, fiecare comunitate teritorială a fost modelată de interesele și relațiile grupurilor sociale, acestea determinând propria lor identitate și cultura și făcând să se deosebească o comunitate de alta.
Astfel, "teritoriul poate fi înțeles ca materialul (substanța, elementul) tuturor tipurilor de interese ale comunității teritoriale și aceasta permite ca el să fie perceput ca un "agent" al dezvoltării locale" (Probleme economice nr. 14-15, 2000).
În timpul perioadei de creștere economică ce a urmat celui de-al doilea război mondial, deosebirile locale au fost utilizate de guvernele naționale și întreprinzători, iar mai târziu și de "actori" internaționali pentru a adapta economiile locale la "noua diviziune (calitativă și cantitativă) a muncii". Impactul spațial al acestui proces s-a resimțit într-o masură mai mare în țările dezvoltate economic decât în cele industrializate mai târziu.
Aceste condiții au făcut să apară o nouă concepție a dezvoltării teritoriale în ultimii 10-20 de ani. Pornind de la potențialul endogen, dezvoltarea autonomă și autodezvoltarea, dezvoltarea locală, teritorială este definită ca "un proces de creștere internă și schimbări structurale care conduc la un standard de viață îmbunătățit în interiorul comunității regionale și locale" (Probleme economice nr. 14-15, 2000). În interiorul procesului pot fi identificate dimensiunile economice și socio-culturale. Pe de o parte, întreprinzătorii locali folosesc potențialele locale în mod productiv astfel încât produsele lor să fie competitive pe piață, iar, pe de altă parte, valorile și instituțiile locale devin baza proceselor de dezvoltare.
Procesele de dezvoltare aveau loc în trecut mai mult spontan, fiind mai puțin rezultatul intervenției directe al managerilor publici. În prezent însă, se proiectează și se implementează politici de promovare a dezvoltării locale. Măsurile prin care se implementează aceste politici trebuie să ducă la:
crearea unui mediu economic favorabil pentru dezvoltarea acestor procese;
utilizarea în mod productiv a potențialului local;
rezolvarea problemelor specifice ale fiecărei economii locale;
depășirea obstacolelor, astfel încât comunitățile locale să poată beneficia de avantajul articulării economiei locale cu sistemul economic național și internațional și cu politicile de dezvoltare ale statelor.
O strategie de dezvoltare locală capătă sens numai atunci când este definită în relație cu caracteristicile socio-culturale și politice ale teritoriului în care urmează a fi implementată. Fiecare comunitate locală dispune de un sistem productiv cu caracteristici specifice, care trebuie luate în considerare la proiectarea și implementarea strategiei de dezvoltare locală. Astfel, strategia de dezvoltare locală are în vedere restructurarea acesteia, permițând, prin practicile sale, luarea următoarelor măsuri:
investiții în infrastructură (transporturile și telecomunicațiile îngreunează dezvoltarea sectorului privat);
investiții în capitalul uman (învățământul și sănătatea constituie elemente importante pentru creșterea economică durabilă);
promovarea activităților în ramurile economice cerute și care au resurse și a investițiilor;
politici pentru dezvoltarea cercetării, tehnologiei și a promovării (pregătire și specializare profesională, subvenții pentru proiecte de cercetare, cooperarea cu instituții publice, punerea la dispoziție a informațiilor);
promovarea sectorului IMM-urilor (Matei, 1998).
Pentru exemplificare sunt prezentate două situații extreme. Sunt zone în care procesul local de industrializare nu a început încă, dar există aici un important potențial de dezvoltare, a cărui mobilizare ar putea transforma sistemul de producție tradițional. Pe de altă parte, sunt zone în care au demarat procesele de dezvoltare bazate pe inițiative locale și/sau exogene, dar care trec printr-o perioadă de criză ce împiedică continuarea acestora. Prima situatie caracterizează zonele rurale, iar a doua – zonele vechi, industriale.
În fiecare caz, strategia dezvoltării trebuie să precizeze diferite măsuri politice, toate strategiile având în comun însă câteva aspecte. Astfel, este necesar ca toate strategiile să corecteze disfuncțiile create, în timp, de politicile tradiționale de dezvoltare din sistemele de producție regionale sau locale și care au împiedicat sau au condiționat apariția și expansiunea proceselor locale de dezvoltare. Pentru a realiza acest lucru, o condiție absolut necesară este aceea ca strategia de dezvoltare locală elaborată să fie asumată de toate nivelurile managementului public și să fie înlăturate orice acțiuni care împiedică comunitatea locala să beneficieze de potențialul lor de dezvoltare. Acolo unde se descoperă existența unui potențial de dezvoltare, trebuie luate măsuri politice care să permită mobilizarea completă a acestui potențial. Managerii publici trebuie să acorde o atenție deosebită pregătirii din punct de vedere instituțional și economic care să permită modelului local de dezvoltare să opereze în acea zonă.
Definirea și implementarea unei strategii și a unei politici de dezvoltare locală este posibilă numai acolo unde comunitățile regionale și locale sunt capabile să-și dirijeze, să-și conducă singure politica de dezvoltare teritorială. Este de dorit să se acorde o mai mare competență comunităților teritoriale și să se creeze un sistem financiar suficient de independent de administrația centrală, care să le permită să controleze procesele și funcțiile (comerciale, financiare, tehnologice, antreprenoriale) ce au loc pe teritoriul lor. Altfel spus, trecerea responsabilităților către comunitățile locale reprezintă o condiție necesară pentru succesul politicii de dezvoltare locală.
În cele din urmă, succesul politicilor de dezvoltare locală este condiționat de procesul de formulare a politicii. Dat fiind că acesta impune acțiunea combinată a agenților și instituțiilor publice și private, este absolut necesar ca, în proiectarea strategiei, în propunerea măsurilor și în fiecare etapă a formulării politicii de dezvoltare locală, să participe toți actorii implicați în realizarea proiectelor (potențiali investitori, centrele de cercetare și educație sau instituții financiare), precum și în procesul de decizie. Acolo unde nu se întamplă acest lucru, există riscul ca actiunile prevăzute în programul de dezvoltare să nu poată fi realizate. Este necesar, de asemenea, ca aceste acțiuni să fie coordonate prin angajamente, de genul contractelor din Franța, care dau coerență și fezabilitate acțiunii agenților publici și privați.
2.2. LOCUL DEZVOLTĂRII LOCALE ÎN POLITICĂ UNIUNII EUROPENE
2.2.1. Condiții necesare dezvoltării locale
Dezvoltarea locală devine tot mai mult o preocupare majoră în cadrul Uniunii Europene. Ea este una din prioritățile strategice pentru politica regională alături de mediu și infrastuctură.
Dezvoltarea locală nu este numai o parte a politicii regionale a U.E.; ea reprezintă un aspect important care se regăsește în multe zone ale politicii Comunității Europene.
Astfel, Directoratul General pentru Ocuparea Forței de Muncă, Relații Industriale ăi Probleme Sociale (DG V) sprijină diferite inițiative de dezvoltare locală, îndeosebi acelea care vizează anumite grupuri vulnerabile, ca de exemplu șomerii de lungă durată, femeile, tinerii necalificați și vârstnicii.
O mare parte din proiectele privind reabilitarea și protecția mediului (DG XI) sunt tratate în calitate de componente ale dezvoltării locale, pentru a acorda agenților locali un loc central în aceste activități.
Politica agricola a fost și ea supusă reformei în cadrul Directoratului DG VI, putând acum să sprijine o serie de măsuri locale în favoarea dezvoltării rurale.
Conservarea moștenirii culturale a Europei, care intră în preocupările Directoratului DG X, este adeseori îmbinată cu proiecte de formare profesională pentru tinerii din zone cu rate înalte ale șomajului și pentru zone de interes istoric care au fost neglijate.
Directoratul DG XXIII are ca zone de interes politica întreprinderilor, comerțul, turismul și economia socială. Toate acestea prezintă o dimensiune clară a dezvoltării locale. Pentru acest motiv, o serie de proiecte sunt conduse de Directoratul DG XXIII și Directoratul DG XVI care se ocupă de politici regionale.
Gradul de experiență al țărilor în ceea ce privește inițiativele locale de dezvoltare este foarte diferit în general, dar chiar și în cadrul țărilor membre ale Uniunii Europene și Consiliului Europei. Unele dintre țări, stânjenite de un sistem centralizat de guvernare, nu au găsit calea adecvată de a lansa suficiente programe locale care să duca la crearea de locuri de muncă. În acest scop, Comisia Europeana a incercat să sintetizeze și să facă cunoscute experiențele de succes în acest domeniu. A rezultat un fel de "manual" al dezvoltării locale, conținând teoria economică și tehnicile utilizate, care s-au dovedit utile în pregătirea planurilor regionale din diferite țări.
Astfel, din indicațiile metodologice ale documentelor Uniunii Europene s-au desprins o serie de condiții necesare pentru ca dezvoltarea locală să se poaăa pune în mișcare:
Comunitatea locală trebuie implicată într-un parteneriat care să aducă laolaltă organisme publice, diferite nivele ale administrației și sectorul privat, astfel încât să se obțină avantaje maxime din utilizarea resurselor umane și financiare existente. Stabilirea unor contacte strânse între sectorul public și cel privat este de o importanță decisivă pentru a asigura eficiența ajutoarelor regionale.
O mare atenție trebuie acordată implicării agenților relevanți încă din stadiul pregătirii planurilor regionale, dar și mai departe, pentru a exista siguranța că măsurile au un impact maxim în zona respectivă. Pentru aceasta este absolut necesar ca informațiile să fie larg difuzate, astfel încât să ajungă la toti agenții capabili să elaboreze proiecte de dezvoltare locală.
Pentru a asigura participarea activă a nivelului local la monitorizarea și evaluarea măsurilor politice, se impune existența unei asistențe tehnice pentru evaluarea periodică a impactului măsurilor propuse. Este important ca acest sprijin să fie adecvat zonei geografice respective. În țările mediteraneene, membre ale U.E., s-a constatat, de exemplu, că aceasta monitorizare se face de către aleșii locali, autoritățile locale, în timp ce în țările nordice există tendința generală ca această expertiză să se realizeze de către organe din afara comunității. Această constatare a determinat Comisia Europeană să recomande ca în țările sudice să fie încurajat și sistemul experților din afara zonei respective, iar în nord să fie atrași și reprezentanții locali.
Realizarea unui cadru instituțional adecvat atât pentru a coordona măsurile, cât și pentru a stimula și sprijini tehnic elaborarea și implementarea proiectelor: o Agenție de Dezvoltare independentă și un forum regional pentru diferite inițiative.
O abordare comprehensivă a dezvoltării locale presupune următoarele:
proiecte comune care sunt preferate proiectelor indivuale sau sectoriale;
o conceptie strategică a dezvoltării;
integrarea factorilor interni și externi ai dezvoltării în zona considerată;
un proces cuprinzător, integrat "pas cu pas", care ăa cuprindă:
o diagnoză a situației (stabilirea opțiunilor pentru acțiune pe baza punctelor forte și a punctelor slabe ale localității, a liderilor de proiect, ca și a situației zonei în regiunea înconjurătoare);
proiectul de dezvoltare să concretizeze scopul acțiunii într-un set de priorități coerente;
un studiu de fezabilitate (realizat de un expert și aprobat de lideri de proiect locali);
un acord de asistentă care să stabilească metodele proiectului și rezultatele așteptate; pregătirea unui "grup pentru elaborarea proiectului" responsabil cu evaluarea, reprezentând diferite grupuri socio-economice, și în cele din urmă;
implementarea (care urmează unui program flexibil de acțiuni) și evaluarea (însotită de programe de training, informare și promovarea proiectelor).
Metodele de cerere a jutoarelor de dezvoltare se împart în patru categorii care trebuie utilizate în combinație pentru a fi adecvate stadiului atins:
conștientizarea este faza care trebuie să pregatească condițiile prin trezirea constiinței locale și încurajarea implicarii în dezvoltarea locală. Aceasta este cea mai importantă etapă deoarece ea face posibiăa inițierea proiectului. Se apreciază că, la ora actuală, se manifestă o implicare locală semnificativă în programele U.E., dar nu și o implicare suficientă în etapa de pregătire și de lansare a proiectelor;
consilierea pe probleme de management, dezvoltare, training și educație;
condiții oferite – atragerea firmelor în zonă și încurajarea creării de noi firme, prin asigurarea unui mediu fizic și intelectual adecvat activităților lor;
stimulente care să ajute la pregătirea, demararea și dezvoltarea afacerilor (www.europa.eu.int).
2.2.2. Coordonarea dezvoltării locale cu politica regională a Uniunii Europene
Reforma din 1988 a Fondurilor Structurale a condus la un sprijin crescând pentru măsurile "intangibile" (cunoscute sub denumirea de "software") alături de asistența existentă deja pentru infrastructură (denumită "hardware"), cu scopul încurajării "autogenerării" dezvoltării acelor regiuni mai puțin prospere ale Comunității Europene (Probleme economice nr. 14-15, 2000). Aceste schimbări au devenit necesare atât din cauza schimbărilor care aveau loc în procesele de producție, cât și a globalizării comerțului. Principalul scop al măsurilor de tip "software" a fost acela de a dezvolta resursele umane și de a moderniza sectorul productiv, ele reflectând clar filosofia dezvoltării locale.
Dezvoltarea locala, în concepția Uniunii Europene, trebuie să se bazeze pe o combinație a factorilor interni și externi ai creșterii. Globalizarea comerțului impune ca economia locala să se restructureze nu numai la nivel local, dar să se deschidă, să patrundă și pe piețele externe. În acest proces, factorii organizaționali joacă un rol central, deosebit de important (www.europa.eu.int).
Nivelele geografice de referintă care trebuie luate în considerație sunt următoarele:
primul nivel implică elementele locale ale dezvoltării (strategii integrate pentru creșterea produsă din interior, antreprenoriatul, parteneriatul, etc.);
al doilea nivel, nivelul regional, trebuie să ia în considerare atât oferta resurselor locale, cât și cererea regională;
ultimul nivel, nivelul internațional, presupune luarea în considerare a pieței europene și procesul globalizării economiei; aceasta înseamnă deschidere față de comerț și tehnologii avansate.
Analizele arată că inițiativele locale sporesc impactul Fondurilor de Asistentă Structurală. Foarte mult din ceea ce s-a realizat nu s-ar fi reușit fără sprijinul Fondurilor Structurale, chiar dacă cei implicați în proiecte nu erau conștienți de existența sprijinului venit de la U.E., întrucât acesta se derula prin agenții naționale sau regionale intermediare (Probleme economice nr. 14-15, 2000).
De asemenea, prin suplimentarea finanțării locale, fondurile U.E. permit o abordare mai cuprinzătoare și integrată a proiectelor de dezvoltare. În același timp, impunerea evaluării îmbunătățește calitatea managementului proiectelor.
Existența Agențiilor de Dezvoltare facilitează accesul la fondurile U.E., furnizând informații și sprijin în pregătirea cererilor. A fost pus în evidență și existența efectului "knock-on" – un anumit "model" de inițiativă provenit de la anumite comunități, inspiră pe altele care cer și ele sprijin din fondurile U.E..
În cele din urmă, inițiativele locale sporesc coerența acțiunilor U.E. prin aceea că ele creează un cadru strategic pentru măsurile comunitare și permit un control mai eficient al utilizării fondurilor la nivel local.
Prin corelarea celor două dimensiuni geografice ale dezvoltării, se pot identifica două forme distincte ale infrastructurii economice: infrastructura având o dimensiune locală (sistemul educativ, crearea de locuri de munca, investiții în inovații) și infrastructura care să îmbunătățească relațiile de comunicare în exterior (conectarea la rețelele de comunicații, accesul afacerilor locale la sistemul telecomunicațiilor avansate, legături între autoritățile locale și capitalul regional, etc.).
2.2.3. Rolul Comisiei Europene în dezvoltarea locală
Dat fiind disparitățile existente, Comisia Europeană joacă un rol foarte important în dezvoltarea locală. În primul rând, deoarece se află în poziția de a putea observa rezultatele inițiativelor experimentale atât din țări ale U.E., cât și din țările din afara acesteia. În al doilea rând, pentru că se află în poziția de a arăta cum se pot transfera experiențele. Și în al treilea rând, pentru faptul că este un apărător ferm și hotărât al principiului subsidiaritații care afirmă că măsurile economice trebuie implementate de cei în măsură să o facă, respectiv cei de la nivel local.
Întrucât Comisia Europeană a afirmat clar că, în concordanță cu principiul subsidiarității, statele membre sunt cele care îi selectează pe cei activi la nivel local în procesul dezvoltării economice, ea este fermă în ceea ce privește crearea unui cadru local care să asigure cea mai buna utilizare a fondurilor publice. În concepția Comisiei, obiectul subsidiarității nu este activitatea autorităților locale, care ele insele sunt capabile să acționeze prin forțe proprii. Principiul implică și faptul că un nivel mai înalt are obligația să asigure autorităților locale mijloacele cu care să-și realizeze scopurile (www.europa.eu.int).
La un nivel mai practic, Comisia asigură asistență pentru a facilita schimburile informaționale și funcționarea rețelelor de dezvoltare existente.
Reforma din 1988 a Fondurilor Structurale a marcat și un salt în gândirea Comisiei Europene în ceea ce priveste factorii care afectează procesele de autodezvoltare. S-a definit mai precis domeniul dezvoltării locale pentru care Fondul European de Dezvoltare Regională (FEDER) poate acorda asistentă.
Articolul 1 al regulamentului care guvernează FEDER stipulează că "Fondul European de Dezvoltare Regională va participa la finanțarea (…) dezvoltării potențialului endogen al regiunilor prin măsuri care să încurajeze și să sprijine inițiativele de dezvoltare locală și activitățile IMM-urilor".
Articolul 7 se referă la măsurile de pregătire, realizare și evaluare a politicilor regionale. Se fac referiri speciale la necesitatea furnizării de informații pentru agenții dezvoltării locale și recunoașterea rolului lor activ, ca actori și parteneri ai procesului de dezvoltare.
Articolul 10 al aceluiași regulament are în vedere contribuția FEDER la finantarea schemelor pilot. Această prevedere a deschis calea unor mici proiecte experimentale care folosesc noi tehnici și metode altădată neglijate. Programul RECITE (care sprijină 37 de rețele de cooperare între orașe și regiuni și 21 de proiecte urbane pilot) este un exemplu în acest sens.
2.3. DEFINIREA INIȚIATIVELOR LOCALE DE DEZVOLTARE ECONOMICĂ
Politica economică poate încuraja antreprenoriatul, eliminând barierele, reglementările care descurajează. În strategiile locale de dezvoltare pot fi regăsite programe de dezvoltare a antreprenoriatului, ca părți componente ale acestuia, orientate spre dinamizarea antreprenoriatului prin:
flexibilitatea pieței muncii;
forța de muncă bine pregatită;
infrastructura bună;
telecomunicații moderne;
sisteme de informare și consultare în sprijinul inițiativei locale, etc.
Inițiativele economice locale reprezintă poate elementul esențial al inițiativelor locale și cu siguranță primele inițiative locale apărute ca o stringentă necesitate.
Inițiativele economice locale împreună cu alte concepte similare au intrat în vocabularul academic al politicienilor la inceputul anilor '80. În același timp, recesiunea economică și creșterea șomajului au avut un impact puternic asupra multor comunități locale din întreaga Europă. Reacția la nivel local a fost aparitia unui șir de inițiative având ca scop ameliorarea consecințelor unui șomaj ridicat și dirijarea proceselor de restructurare economică. Nevoia de a dezvolta o nouă agendă politică adecvată condițiilor economice în continuă schimbare și modelele spațiale elaborate au făcut ca astfel de acțiuni la nivel local să se bucure de mare interes.
In 1982, OECD (Organizația pentru Cooperare Economică și Dezvoltare) a inițiat o serie de acțiuni care au avut ca scop promovarea și evaluarea inițiativelor locale de ocupare a populației (cunoscute sub denumirea de LEI – Local Employment Initiative), și au determinat susținerea ulterioară, de către Uniunea Europeană, a programului LEDA (Local Employment Development Action – Acțiunea de ocupare a forței de muncă locale). Aceste demersuri au făcut ca nivelului local să-i fie recunoscute și respectate la nivel internațional inițiativele întreprinse. Terminologia și conceptele legate de problematica dezvoltării economice locale au devenit, în timp, o preocupare de maxim interes în analizele științifice și dezbaterile cu caracter social, iar dezvoltarea locală a devenit o componentă acceptată și inclusă în deciziile politice.
Conceptul de inițiativă economică locală sau inițiativă locală de dezvoltare economică este numai unul din numeroșii termeni care încearcî să îmbine diversele activități inițiate la nivel local. Alte concepte cu un conținut similar sunt: inițiative de angajare locală, inițiative de dezvoltare locală, strategii economice locale, inițiative de ocupare a forței de muncă locale, etc. Aceste activități care implică mobilizarea și utilizarea resurselor locale, reprezintă o clasă eterogenă de acțiuni economice și sociale.
Ca urmare, inițiativele de dezvoltare economică locală reprezintă o clasă eterogenă de acțiuni economice și sociale, variind în formele lor organizatorice de la mici firme, cooperative, afaceri ale comunității cu capital de risc, rețele de "self help" și agenții de sprijin (Probleme economice nr.14-15, 2000). Această eterogenitate conduce la dificultăți considerabile în definirea a ceea ce reprezintă inițiativele economice locale.
Un element important de confuzie apare și pentru faptul că termenul este folosit atât pentru a desemna procesul, cât și acțiunile specifice. De aceea se face distincție între procesele de dezvoltare la nivel local, utilizând termenul de Dezvoltare Economică Locală și realizarea unor activități specifice denumite Inițiative Economice Locale. O deosebire importantă apare din faptul că, în timp ce dezvoltarea economică locală poate fi inițiată de forțe externe, cum ar fi investiții din afară sau acțiuni de politică guvernamentală centrală, inițiativele economice locale reprezintă acțiuni care își au originea la nivel local.
Cu toata diversitatea termenilor utilizați pentru inițiativele locale de dezvoltare (fiecare având propriile avantaje și dezavantaje), termenul Inițiative Economice Locale este util prin aceea că identifică trei componente care caracterizează aceste tipuri de acțiuni (Probleme economice nr. 14-15, 2000):
a) Dimensiunea locală
O trăsătură fundamentală a inițiativelor economice locale este că nivelul local este identificat ca "domeniu-cheie de acțiune". Rolul-cheie al dimensiunii locale este clar evidențiat de Walter Stöhr prin definirea inițiativei locale de dezvoltare ca fiind "o inițiativa locală care foloseste în principal resurse locale, sub control local și predominant în beneficiul local". Întrucât inițiativele economice locale își au rădăcina în particularitățile economiilor și comunităților locale, ele sunt parțial constituite pe o bază spațială.
În termeni politici, acestea sunt adesea văzute ca mijloace adecvate de a valorifica potențialul endogen și de a capta interesele și capacitățile latente ale populației, pentru a exploata diversitatea existentă în localități. Spațiul local este văzut ca nivelul cel mai propice pentru a răspunde schimbărilor economice și care asigură, totodată, o bază adecvată pentru mobilizarea populației locale, ca și pentru dezvoltarea solidarității sociale. Astfel, parteneriatul dintre sectorul public, privat și voluntar poate constitui o bază efectivă de la care să se promoveze proiectele de dezvoltare și să se raspundă pozitiv la schimbările mediului extern. Raportul OECD din 1990 afirma: "Abordarea inițiativelor locale încurajează o evaluare a slăbiciunilor și forței unei zone, urmată de eforturi integrate de a promova dezvoltarea economică, utilizând la maximum resursele locale, în special cele economice".
Într-o anumită măsură, nivelul local a înlocuit nivelul regional ca scală preferată pentru discutarea modului de a opera al proceselor la nivel subnațional. Nu este, însa, de dorit exagerarea accentului pus pe dimensiunea locală avand în vedere procesul schimbărilor locale.
b)Crearea locurilor de muncă și regenerarea economică
Două programe inițiate la începutul anilor '80 – "Cooperative Action Programme on Local Initiatives for Employment Creation" al OECD și "Programme Research and Actions on the Development of Labour Market" al Uniunii Europene – au avut același punct de vedere și anume ca inițiativele locale sunt primordiale.
Creșterea masivă a șomajului în toată Europa la acea vreme și, în mod deosebit, localizarea efectelor prin deschiderea de întreprinderi, explică acea concentrare pe crearea de locuri de muncă.
Deoarece șomajul rămâne o trăsătură structurală a economiilor europene și în prezent, rolul inițiativelor economice locale de creare a noi locuri de muncă se păstrează, dar în multe privințe această definiție apare restrânsă. Aceasta deoarece ele pot avea efecte minore în termenii creării de locuri de muncă. În al doilea rând, dezvoltarea economică și-a lărgit sfera punând un accent mai mare pe problemele de ofertă a forței de muncă, într-un context al dezvoltării mai larg: social, cultural și organizațional. Altfel spus, schimbarea de concepție la nivelul Uniunii Europene, de la accentul pe politici care să ducă la crearea de locuri de muncă la politici educaționale, așa-numitele "training policy", a făcut ca aceasta să se reflecte și în concepția asupra inițiativelor economice locale în cadrul carora au căpătat un interes prioritar.
Utilizarea termenului de Inițiative Economice Locale este o recunoaștere a unei mai largi concentrări pe activitatea economică. Acest concept nu este pe deplin satisfăcător deoarece exclude importanța acțiunilor sociale și culturale care sunt extrem de semnificative pentru orice dinamică a dezvoltării locale. Rămâne totuși o idee de bază și anume că inițiativele locale promovează și conduc transformări economice și, în consecință, acest termen apare mai adecvat în definirea scopului multor acțiuni care se întreprind la nivel local.
Mai recent, publicațiile OECD folosesc tot mai mult conceptele de "inițiative locale" și "abordări locale", prin aceasta deplasând tipul de activitate în afara conceptului utilizat, cu accent pe parteneriat și antreprenoriat ca reprezentând fenomene specifice acțiunilor locale.
c) Întreprindere, inovare și antreprenoriat
Ultimul aspect care definește inițiativele economice locale este elementul lor de activitate la nivel local. Crizele socio-economice și eșecul politicilor la nivel național au format inițiativa locala. Mai mult, atenția crescânda acordată rolului micilor firme prin anii '80, combinată cu o rapidă schimbare a mediului economic, au contribuit la stimularea interesului vis-à-vis de rolul antreprenoriatului și inovației în dezvoltarea economică. Prin urmare, inițiativele economice locale se referă nu numai la inițierea de activități în forme tradiționale ale micilor întreprinderi, firme și cooperative, ci și în termeni de antreprenoriat realizat de indivizi și grupuri sociale locale, motivate de criterii sociale și ale comunității.
Natura antreprenoriatului poate fi conceptualizată în diferite feluri. Pe de o parte, inițiativele economice locale pot fi concepute ca strategii de supraviețuire determinate de șomaj și de cei dezavantajați pe piața muncii în perioada de reorganizare a capitalului, dar pot fi văzute și ca o expresie a inovației sociale pozitive care ar conduce la dezvoltarea capabilităților prin activități informale realizate în afara locului de munca, pentru a căuta un câștig într-o perioadă de tranzitie economică.
Concepțiile asupra inovației, inițiativei și antreprenoriatului sunt concepții cu o puternică tentă politică. Pe de o parte, activitatea antreprenorială este definită în termenii tradiționali ai economiei de piață libere, și anume cei ai conducerii unei întreprinderi pentru profit, și, pe de altă parte, există un punct de vedere alternativ, care ia în considerare un concept mai larg, cel al antreprenoriatului social și cultural care include acțiune, inițiativă îndreptată spre non profit. Ca urmare, semnificația acțiunilor antreprenoriale integrate este deschisă diverselor interpretări ideologice.
EFECTELE INIȚIATIVELOR LOCALE
Inițial, cele mai multe inițiative locale erau considerate ca inițiative pentru ocuparea forței de muncă. Totuși, “efectul de ocupare” al inițiativelor locale este relativ mic comparativ cu dimensiunile șomajului (Probleme economice nr. 14-15/2000). Cu toate acestea, semnificația socială, economică și instituțională a inițiativelor locale pentru dezvoltare este considerată a fi de o mare importanță.
In termenii semnificației sociale a inițiativelor locale, se pot distinge trei tipuri de abordări. Primul tip de abordare se referă la obiectivele “alternative”, în sensul că orele de activitate ale unui individ nu trebuie dedicate în întregime producției și serviciilor. Al doilea tip de abordare se preocupă de inițiativele care urmăresc atingerea obiectivelor stabilite, cu ajutorul unor instrumente “alternative”, având ca scop sprijinirea oamenilor cu handicapuri fizice, mentale, sociale și culturale în procesul de integrare în societate. Acest lucru se realizează adesea oferindu-le un mediu de lucru protejat, care trebuie să devină treptat “asemănător unei afaceri”și pe cât posibil să-i facă capabili să-și câștige într-o proporție tot mai mare, venitul de care au nevoie, prin comercializarea produselor lor (Probleme economice nr. 14-15/2000). Cel de al treilea tip de abordare a semnificației sociale a inițiativelor locale constă adesea în satisfacerea nevoilor locale concrete, neîndeplinite prin mecanismul pieței, cum este, de exemplu, îmbunătățirea calității mediului.
În termeni economici, principalele efecte ale primei abordări constau în redistribuirea activităților formale și completarea lor cu tipuri informale de lucru. A doua abordare vizează, în principal, reducerea fondurilor publice necesare ajutorării grupurilor defavorizate, având ca scop creșterea încrederii în sine a acestor grupuri, atât în termeni psihologici cât și economici (Probleme economice nr. 14-15/2000).
Noile forme de cooperare între indivizi, grupuri sociale și, de asemenea, între întreprinderi și instituții apar strâns legate de inițiativele locale. Acestea sunt premise importante pentru impactul profund, susținut al inițiativelor locale și pentru mărirea numărului unor asemenea inițiative.
Inițiativele de dezvoltare sau de ocupare a forței de muncă orientate, în principal, spre tradiționalele IMM-uri, pun de obicei un accent deosebit pe crearea de firme, pe dezvoltarea tehnologică și eficiența economică. Inițiativele locale de ocupare a forței de muncă vizează, însă, in principal grupurile sociale marginale, concentrându-se pe asigurarea de locuri de muncă și servicii și acordând criteriului eficienței economice, cel puțin la început, un rol secundar. Pentru o dezvoltare locală adevărată este important să se urmărească realizarea obiectivelor ambelor tipuri de abordări ale inițiativei locale, pentru ca acestea să se completeze reciproc. Crearea de noi firme și introducerea noilor tehnologii este de așteptat să fie însoțită de creșterea ocupării forței de muncă, în timp ce inițiativele sociale trebuie să se preocupe, în tot mai mare măsură, și de îmbunătățirea fezabilității economice.
Convergența acestor grupuri de inițiative locale ar putea fi încurajată printr-un sprijin mai susținut din punct de vedere funcțional, cu ajutorul mecanismelor adecvate ale comunității locale astfel încât noile întreprinderi să poată juca tot mai mult un rol social. În același timp, inițiativele sociale ar putea fi tot mai mult ghidate de obiectivele și criteriile economice, prin aceasta cele două tipuri de inițiative susținându-se reciproc, unele pe altele (Probleme economice nr. 14-15/2000).
2.4. ORIGINEA INIȚIATIVELOR LOCALE DE DEZVOLTARE ECONOMICĂ
Dupa cum s-a menționat mai sus, inițiativa locală se referă la inițierea unor activități în forme tradiționale ale micilor întreprinderi, dar și în cele ale antreprenoriatului individual și al grupurilor sociale locale, motivate de comunitate, permițând:
intrarea pe piața muncii a grupurilor dezavantajate;
angajarea șomerilor și exercitarea controlului de către parteneriatul local asupra situației angajării;
facilități informaționale privind pregătirea managerială pentru dezvoltarea micii întreprinderi;
transformarea șomerului în propriul angajat și dezvoltarea culturii întreprinderii;
crearea mediului antreprenorial, a culturii antreprenoriale, orientând structurarea activității economice locale și oferind complementaritate pieței.
2.4.1.Contextul apariției inițiativelor locale de dezvoltare economică
Inițiativele locale de dezvoltare economică apar în contexte foarte diferite, iar autorii lor sunt foarte diferiți. În legatură cu contextul apariției lor trebuie luate în considerare trei aspecte:
existența unei probleme;
exprimarea unei nevoi;
descoperirea unei oportunități.
Existența unei probleme
În ceea ce privește existența unei probleme la care inițiativa locala trebuie să găsească o soluție, aceasta trebuie să vizeze:
un anumit teritoriu, de mărime variabilă, rural sau urban (uneori un sat sau un cartier);
și/sau un grup de persoane. Este vorba cel mai adesea de persoane fizice (șomeri, îndeosebi șomerii de lungă durată, femeile, handicapații, persoanele în vârstă…).
Natura problemelor este foarte diferită. Șomajul este cel mai adesea invocat datorită efectelor sale secundare (delicvență, emigrări, etc.). Alte probleme pot fi declinul unui teritoriu, degenerarea lui, etc.
Exprimarea unei nevoi, a unei necesități
Constatarea problemei conduce la exprimarea unei nevoi sau a unei necesități care se traduce cel mai adesea în termeni de creare de locuri de munca și/sau de recalificări. În afara acestora sunt și o serie de alte nevoi, cum ar fi reabilitarea siturilor, a locuințelor, protecția mediului înconjurător, reducerea poluării sau nevoi din alte domenii, precum: îngrijirea la domiciliu a persoanelor în vârstă, a copiilor, etc.
Descoperirea unei oportunități
Uneori oportunitatea este cea care declanșează inițiativa. De exemplu, existența unor noi tehnologii în domeniul informaticii și telematicii se află la originea unei acțiuni de dezvoltare realizată de British Telecom în mediul rural.
Un alt exemplu îl constituie faptul că, nevoia de a avea produse cu design mai elaborat, l-a facut pe Buron să stimuleze oferta de servicii în acest domeniu și să multiplice numărul întreprinderilor pentru acest tip de produse într-o regiune din Marea Britanie (Probleme economice" nr. 14 – 15, 2000).
Cel mai adesea, acolo unde oportunitățile apar după o cercetare, ele răspund unor nevoi de creare de locuri de muncă și de dezvoltare locală. Poate fi vorba de oportunități legate de :
bogății naturale care nu au fost încă exploatate (în domeniul turismului, în special);
istorie, patrimoniu;
valorificarea produselor locale;
industrii în recesiune;
noi modalități de producție, facilitate de noile tehnologii (de ex. munca la domiciliu și informatica);
răspunsul la anumite nevoi locale nesatisfăcute, cum ar fi renovarea locuințelor sau îngrijirea la domiciliu a persoanelor în vârstă. Inițiativele angajate pentru a răspunde acestor nevoi contribuie la dezvoltarea economică locală prin crearea de activități;
potențialul de creare și/sau dezvoltare a IMM-urilor.
Se poate ajunge ca oportunitatea majoră să fie aceea oferită de unul sau altul dintre programele comunității respective care devin, prin "incitarea" la inițiativă un factor determinant, chiar daca acesta este asociat altor oportunități locale.
2.4.2. Actorii inițiativelor locale de dezvoltare economică
La originea inițiativelor se găsesc, de regulă, o diversitate de actori:
grupuri de locuitori, organizați sau nu, în asociații, comunități, etc.;
"agenți ai dezvoltării locale", adică cel mai adesea persoane salariate de agenții a caror specializare este dezvoltarea locală;
voluntari ai dezvoltării locale;
colectivități locale;
autorități locale alese;
întreprinderi sau grupuri de întreprinderi;
directori de întreprinderi;
universități;
statul atunci când decide să reconstruiască un cartier, etc.;
Comisia Uniunii Europene (direct sau indirect) atunci când lansează un program și încurajează inițiativele.
Prezența unei persoane fizice "antreprenor al dezvoltării locale" este o realitate, în cele mai multe cazuri. Dar întotdeauna va exista și o întreprindere, o universitate, un grup, o colectivitate care se va ingriji de cel care a adus proiectul și a impulsionat lansarea acestuia.
2.4.3. Parteneriatul
Majoritatea acțiunilor de dezvoltare economică locală sunt inițiate de un parteneriat activ care se construiește pe două dimensiuni:
o dimensiune "verticală", adică un parteneriat între actorii situați în afara teritoriului și actorii locali. De ex., între funcționarii statului central și autoritățile locale alese sau între o mare întreprindere și întreprinderile mici și mijlocii locale.
o dimensiune "orizontală", adică un parteneriat între persoane aparținând unor structuri diferite sau care nu sunt organizate. De ex., atunci când șefi de întreprinderi, autorități locale, sindicaliști, voluntari, asociați etc. locuiesc în aceeași regiune și colaborează pentru concretizarea unei inițiative locale, contribuind astfel la dezvoltarea economică a regiunii respective.
În toate cazurile, parteneriatul se formează pentru soluționarea inițiativelor de dezvoltare care au apărut.
2.5. FACTORI STIMULATIVI AI APARIȚIEI INIȚIATIVELOR LOCALE DE DEZVOLTARE ECONOMICĂ
Experiența țărilor dezvoltate demonstrează că există factori care influentează reusita inițiativei economice locale, astfel:
condițiile de criză care apar din diviziunea muncii reprezintă un puternic stimulent pentru inovație și antreprenoriat, ele putând fi comparabile cu impulsionările datorate condițiilor naturale sau catastrofelor din societățile preindustriale;
stimulentele și recompensele trebuie acordate inițiativelor individuale și întreprinzătorilor individuali, în scopul orientării lor spre obținerea de beneficii tot mai mari pentru comunitatea locală. Acestui scop pot servi și aprecierea și recunoașterea valorii acțiunilor lor;
transferul instituționalizat, din afară în interiorul comunităților locale, al informației, inițiativelor novatoare și antreprenoriale. Acest transfer din afară poate lua și forma unei rotații a personalului între sursele locale și cele externe ale inovației (de ex. universități, centre de cercetare, dar și între diferite secții ale întreprinderilor locale și unități de cercetare externe, de pe lângă firme cu multiple localizări). În cadrul unei localități sau regiuni, acest transfer poate fi realizat prin promovarea unor cercetări comune ale firmelor și prin rotirea personalului între unități de cercetare și unitățile productive, pentru îmbunatirea transferului de cunoștinte, între cercetare și practică;
promovarea cooperării antreprenoriale ca un adevarat cadru al inițiativei individuale și direcționarea rezultatelor acestei cooperări. Această cooperare este stimulată dacă avantajul indivizilor și firmelor în cadrul cooperării interne este mai mare decât cel rezultat din interacțiunile și cooperarea externă. În același timp, o astfel de cooperare promovează formarea unor obiective comune printre întreprinzatorii locali;
procesele democratice de luare a deciziilor constituie o cerință importantă pentru distribuirea locală a rezultatelor pozitive. Ele pot conduce, însă, și la alocarea ineficientă a resurselor sau la structuri locale rigide;
trebuie să se evite formarea unor ierarhii locale rigide deoarece acestea limitează stimulentele pentru inovație și cunoașterea rezultatelor acestor stimulente: ierarhiile stabilite sub forma unor responsabilități și putere de decizie diferențiate trebuie legate de funcții specifice ce trebuiesc îndeplinite și nu de anumiți indivizi sau grupuri. În acest fel, pot fi îndepărtate barierele care împiedică indivizii să se ocupe de acele funcții care sunt cele mai potrivite cu capacitatea lor. Schimbarea, rotirea periodică a funcțiilor cheie poate ajuta la diminuarea unor astfel de rigidități (Probleme economice" nr. 14 – 15, 2000).
Numeroși autori (A. E. Anderson, W. B. Stöhr, G. Tornquist, M. Storper, A. J. Scott și alții) identifică ca principale premise pentru inovația locală și stimularea inițiativelor locale astfel de factori cum ar fi :
instabilitatea socială;
competența locală;
schimbul informațional intensiv;
sinergia locală și cooperarea;
diversitatea culturală;
flexibilitatea organizațională și obiectivele locale comune.
Lucica Matei (Matei, 1998) consideră că printre factorii stimulativi ai inițiativei locale se regăsesc:
a) modificări înregistrate în ponderea deținută de sectoarele primar, secundar și terțiar în dezvoltarea economică locală, cu repercusiuni asupra distribuției ocupării forței de muncă și a manifestării inovației și antreprenoriatului;
b) consolidarea fiscală care permite reducerea ratelor dobânzilor și crearea climatului antreprenorial atractiv;
c) contractele publice (de ex.: încurajarea inovației prin solicitarea performanței);
d) infrastructura informațională nouă care creează servicii noi și mai eficiente;
e) facilități de tipul stimulentelor și recompenselor atribuite inițiativei locale în folosul comunității locale, văzute prin relația antreprenor – comunitate locală în contextul politicii de dezvoltare locală;
f) apartenența la parteneriatul dezvoltării locale și participarea la procesul decizional al acestuia.
Pentru apariția inițiativelor locale de dezvoltare sunt foarte importante și condițiile externe specifice, nu doar cele interne. Acestea se referă, în mod deosebit, la rolurile modificate și, uneori noi, jucate de guvernele centrale. Este necesar ca instrumentele tradiționale ale guvernelor centrale utilizate în domeniul creșterii regionale și locale pentru stimularea capitalului, în scopul sporirii numărului locurilor de muncă, să fie reorientate spre măsuri calitative care să ducă la îmbunătățirea calității muncii și flexibilizarea stocului de capital, tehnologiei și organizării. De aceea, guvernele ar trebui să îndeplinească următoarele funcții:
să înlesnească accesul la informație privind oportunitățile pieței (naționale și internaționale), la noile tehnologii, noile forme organizaționale și de management și la cunoașterea experiențelor și a altor inițiative locale de dezvoltare;
să participe la finanțarea unor centre de cercetare și dezvoltare regională;
să promoveze persoanele și grupurile cu potențial novator la nivel local.
Experiențele înregistrate până în prezent arată, totuși, că intervențiile directe ale guvernelor pot distorsiona procesele cu acțiune locală și pot slăbi mecanismele feed-back-ului local.
Alte condiții externe mai importante pentru stimularea inițiativelor locale de dezvoltare ar mai putea fi:
atribuirea unor agenții locale și regionale sarcina de a realiza unele activități cu scop financiar și de luare a deciziilor, care să permită operarea cu mai multă eficiență a rețelelor locale;
întărirea mecanismelor feed-back-ului regional și local între deciziile luate în probleme economice, sociale, politice și de mediu, pe de o parte, și rezultatele lor, pe de altă parte. Aceste mecanisme ale feed-back-ului reprezintă premise importante pentru capacitatea novatoare indigenă;
promovarea unor structuri informaționale flexibile;
flexibilitatea legislativă. Problemele cu care se confruntă astăzi chiar și unele țări dezvoltate, cum sunt Germania și Suedia, se datorează și faptului că în aceste țări nu a funcționat flexibilitatea legislativă, în principal reglementările legislative privind prețul și timpul muncii.
2.6. INSTRUMENTE DE STIMULARE A INIȚIATIVELOR LOCALE
A. Uniunea Europeana
În contextul accentuării proceselor de globalizare și integrare suprastatală, una dintre principalele inovații în strategia utilizării forței de muncă în țările cu economie de piață consolidată a fost constituirea și îmbunătățirea cadrului instituțional apt sa susțină creșterea rolului inițiativei locale în dinamizarea funcționării pieței forței de muncă.
Sporirea importanței comunităților locale la îmbunătățirea utilizării capitalului uman este o consecință a unei multitudini de cauze dintre care cele mai relevante sunt (Pavelescu, 1998):
a) caracteristicile actualei faze a progresului tehnologic.
Implementarea unor modificări majore în sistemul tehnologic pentru a mări competitivitatea produselor și serviciilor conduce la economisirea, pe scară largă, a consumului de forță de muncă, menținând nivelul șomajului la cote ridicate. În aceste condiții se pune problema găsirii de soluții în plan local pentru a flexibiliza funcționarea pieței forței de muncă. Acest obiectiv se poate obține fie prin modul concret de organizare a producției și a muncii, fie prin crearea cadrului propice pentru desfășurarea unor activități tradiționale ale căror produse sau servicii nu sunt supuse concurenței internaționale. În acest fel inițiativa locală devine un element însemnat nu numai în evitarea unei creșteri bruște a ratei șomajului, ci și de accelerare a restructurării industriale;
b) necesitatea unei cât mai extinse diversificări a producției.
Pe fondul unor rate înalte ale progresului tehnologic și al unei tot mai accentuate competiții se asistă la o reducere a duratei ciclului de viață a produsului. În consecință, pe lângă imperativul unei susținute inovări tehnologice, firmele sunt "obligate" să treacă de la economia de scară (economies of scale) la economia de diversificare (economies of scope). Aceasta presupune oferirea de produse și servicii tot mai personalizate. În aceste condiții firmele adoptă noi metode de organizare a producției, precum și noi tehnici de management pentru a putea deveni mai flexibile la schimbările operate în volumul și structura cererii. Raportată la economia de scară, extinderea economiei de diversificare are efecte benefice asupra utilizării forței de muncă atât sub aspectul sporirii numărului persoanelor ocupate, cât și în ceea ce privește stimularea creativității. Dar pentru a se putea concretiza, economia de diversificare are nevoie de informații bine structurate referitoare la condițiile locale ale piețelor și a modalităților de finanțare. Aportul comunităților locale în acest sens este esențial;
c) mobilitatea sporită a factorilor de producție.
În contextul unei tot mai mari deschideri a economiei și al implementării noilor tehnologii sporește considerabil mobilitatea factorilor de producție și, mai cu seamă, a capitalului. Repartizarea în teritoriu a firmelor și, implicit, cererea de forță de muncă nu mai este dependentă de sursele de materii prime sau de abundența cantitativă a forței de muncă. Mult mai importante devin elemente precum: nivelul de calificare și creativitate a forței de muncă, calitatea mediului de afaceri, a infrastructurii sau a serviciilor pentru producție. Așa cum au relevat experiențele dintr-un număr mare de țări, acțiunea singulară a forțelor pieței conduce la mărirea decalajelor în ceea ce privește nivelul de dezvoltare economică în plan regional și, implicit, de generare a locurilor de muncă. Totodată mobilitatea capitalului în funcție de criteriul rentabilității și eficienței se constituie ca un factor de instabilitate a locurilor de muncă. Avantajele competitive fiind într-o continuă dinamică au drept consecință în plan local o variație sensibilă a nivelului activității economice și, respectiv, a cererii de forță de muncă în plan local. Din acest motiv, adoptarea unei atitudini active din partea autorităților locale este de natură a asigura atragerea unor noi investitori și menținerea interesului celor existenți pentru zonele respective;
d) necesitatea păstrării unor tradiții locale cu efect benefic asupra calității vieții.
Promovarea în ritm susținut a unor schimbări tehnologice și a deschiderii economiei schimburilor externe conduce spre o anumită standardizare a consumului. Respectivul fenomen determină în mod implicit pierderi de locuri de muncă în domenii tradiționale pentru economia zonală. Această tendință poate fi, în anumite limite, contracarată prin conjugarea eforturilor comunităților locale pentru a se menține unele activități tradiționale, integrate în noul peisaj tehnologic;
e) necesitatea asigurării solidarității și coeziunii sociale.
Rapiditatea cu care se desfașoară schimbările tehnologice și mobilitatea factorilor de producție conduc în mod inevitabil la manifestarea unor puternice presiuni în cadrul pieței forței de muncă. Aceasta se caracterizează prin creșterea duratei șomajului unor categorii de populație activă excluse de pe piața forței de muncă.
Pe fondul unor restricții bugetare severe, mecanismele de protecție socială concepute la nivel centralizat s-au dovedit a avea o eficiență relativ scăzută. În aceste condiții, inițiativa locala poate constitui un mijloc de acțiune cu un puternic impact asupra detensionării funcționării pieței forței de muncă prin organizarea căutării unui loc de muncă sau focalizarea atenției asupra unor grupuri dezavantajate mai greu integrabile în activități sociale utile. Totodată se asigură mai ușor transparența și dialogul între partenerii sociali.
La nivelul Uniunii Europene, începand din 1984, au fost adoptate o serie de programe vizând sprijinirea inițiativei locale pentru o mai bună utilizare a capitalului uman. În acest context, s-au pus in funcțiune, de către instanțele comunitare, o serie de instrumente cum ar fi: sprijin pentru schemele pilot, promovarea unei rețele de inițiativa europeană, transpunerea problematicii dezvoltării locale în politici structurale.
Inițiativele locale reprezintă, în primul rând, un factor de susținere a ocupării forței de muncă. Astfel, Fondurile de Coeziune și Fondurile Structurale nu reprezintă doar instrumente de asigurare a unor injecții financiare pentru corectarea unor dezechilibre structurale ale economiei în plan teritorial sau ale pieței forței de muncă, ci și un important mijloc de stimulare a inițiativei locale.
Fondurile de Coeziune funcționeaza pe baza unor reguli dintre care cele mai importante sunt:
statele beneficiare trebuie să aibă un nivel al P.N.B./per capita mai mic de 90% față de media U.E. calculat pe baza parității puterii de cumpărare;
statele beneficiare trebuie să evite depășirea unor nivele prestabilite ale deficitului bugetar determinat în raport cu valoarea P.N.B.. Verificarea valorii deficitului bugetar are loc de două ori pe an.
În prezent primesc alocații din Fondul de Coeziune un număr de 4 țări, respectiv: Grecia, Portugalia, Spania și Irlanda. Domeniile în care sunt direcționate sumele din acest Fond sunt dezvoltarea infrastructurii și protecția mediului.
Investițiile în infrastructură creează locuri de muncă în mod direct și indirect pe termen scurt dar și pe termen lung. Pe termen scurt locurile de muncă directe sunt cantonate, în principal, în construcții, în timp ce locurile de muncă indirecte apar în ramurile care furnizează materii prime și servicii construcțiilor. Pe termen lung locurile de muncă sunt generate în mod direct prin sprijinirea creșterii calității și competitivității economiei în plan regional.
Fondurile Structurale se concentrează pe obiective prioritare clare (www.interreg3c.net):
70% din credite sunt rezervate regiunilor mai puțin dezvoltate care reprezintă 22% din populația U.E. (Obiectivul 1);
11,5% din credite susțin reconversia economică și socială a zonelor care se confruntă cu dificultăți structurale, unde locuiește 18% din populația europeană (Obiectivul 2);
12,3% din credite favorizează modernizarea sistemelor de formare și promovare a forței de muncă (Obiectivul 3), cu excepția regiunilor vizate de Obiectivul 1 unde aceste măsuri sunt cuprinse în strategiile de dezvoltare.
Cele patru Fonduri Structurale nu constituie un cont unic în cadrul bugetului Uniunii. Fiecare dintre ele păstrează o specializare tematică acționând în mod diferit:
Fondul European de Dezvoltare Regională (FEDER) finanțează lucrări de infrastructură, investiții productive pentru crearea locurilor de muncă, proiecte de dezvoltare locală.
Fondul Social European (FSE) favorizează inserția profesională a șomerilor și a grupurilor dezavantajate, în special prin finanțarea acțiunilor de formare.
Instrumentul Financiar de Orientare a Pescuitului (IFOP) vizează adaptarea și modernizarea echipamentelor din acest sector.
Fondul European de Orientare și Garantare Agricolă (FEOGA/Orientare) finanțează acțiuni de dezvoltare rurală și de susținere a agricultorilor, în special în regiunile mai puțin dezvoltate. Secțiunea "Garantare" a acestui fond sprijină, de asemenea, dezvoltarea rurală în cadrul politicii agricole comune în alte părți ale Uniunii.
Pe de altă parte, există patru inițiative comunitare care au ca scop definirea unor soluții comune pentru probleme specifice. Ele beneficiază de 5,35% din creditele Fondurilor Structurale:
cooperarea transfrontalieră, transnațională și interregională (INTERREG III);
dezvoltarea durabilă a orașelor și cartierelor aflate în criză (URBAN II);
dezvoltarea rurală pe baza inițiativelor locale (LEADER+);
lupta contra discriminărilor și inegalităților în ceea ce privește accesul la piața ocupării forței de muncă (EQUAL).
Fondurile Structurale finanțează programe plurianuale. Aceste programe reprezintă strategii de dezvoltare definite prin parteneriatul între regiuni, statele membre și Comisia Europeană. Astfel se acționează asupra structurilor economice și sociale pentru:
dezvoltarea infrastructurilor, de ex. de transport și de energie;
extinderea serviciilor de telecomunicații;
sprijinirea organizațiilor și formarea angajaților;
difuzarea instrumentelor și a cunoștințelor societății informaționale.
Centrele de Inovații și Afaceri (BICs – Business and Inovative Centres)
Începand cu 1984, Comisia Europeană a finantat crearea Centrelor de Inovații și Afaceri pentru a stimula sau regenera economiile locale ale zonelor cu potențial industrial. Acestea au ca scop cunoașterea resurselor umane, fizice și financiare ale zonei pentru a stimula crearea sau dezvoltarea IMM-urilor novatoare.
Potențialul de creștere al multor IMM-uri le face să aibă un rol important în dezvoltarea regională și locală, în mod deosebit pentru sectorul industrial. Sarcina BICs este de a ajuta IMM-urile în faza de "decolare", stimulându-le și încurajându-le să se îndrepte spre o dezvoltare independentă. Ele încearcă să răspândească spiritul întreprinzător în micile afaceri și să acționeze ca "trambuline" pentru proiectele novatoare (Probleme economice nr. 23-24-25/2000). În acest scop, ele oferă numeroase servicii care pot ajuta la transformarea unei idei originale într-o realitate.
Organizarea efectivă a acestui tip de afaceri și antreprenoriat, ca parte a unei abordări globale, a nevoilor și resurselor unei anumite regiuni, este ceea ce determină succesul unei politici de sprijinire a micilor afaceri.
BICs reprezintă un produs al parteneriatului la nivel local între toți actorii implicați în dezvoltarea economică, atât în sectorul public, cât și privat: autorități locale, camere de comerț, bănci, asociații profesionale, agenții de dezvoltare, de consultanță, fonduri cu capital de risc, centre de cercetare și universități. Centrele sunt create fie ca întreprinderi comerciale, fie ca organisme non profit și conduse de o mică echipă de specialiști.
Metoda cu care abordează problemele, face ca BICs să constituie un instrument deosebit de eficient al dezvoltării locale prin susținerea și stimularea inițiativelor locale. Prin aceasta ele încearcă să acorde un sprijin pe termen lung dezvoltării IMM-urilor novatoare din sectoarele industriale și servicii industriale, controlând permanent riscurile inerente inovației. Cu acest scop, BICs oferă o abordare globală noilor proiecte ținând cont de ansamblul factorilor economici locali. Această metodă include identificarea, selectarea și sprijinirea întreprinzătorilor în devenire.
Structura flexibilă a Centrelor de Inovații le face să acționeze drept "catalizatori" ai resurselor locale, să utilizeze în mod optim serviciile disponibile și să ofere propriile servicii acolo unde este necesar. Aceasta le permite să se adapteze la orice situație, iar rolul lor de "multiplicator" le face de o importanță vitală pentru zonele respective, primind sprijinul structural al Comunității Europene.
Comisia Europeană, cu sprijinul altor organisme care participă ca membri asociați, au format Rețeaua Europeană a Centrelor de Afaceri și Inovații (EBN). Aceasta este o organizație internațională non profit care coordonează rețeaua BICs și acordă training, servicii promoționale și de distribuire a informațiilor (interne și externe).
Deoarece ele acționează în interes public, aceste Centre sunt finanțate și de autoritățile locale și regionale. Fonduri suplimentare pot fi obținute din vânzarea serviciilor (consultanță, etc.). Noile Centre create în zone care le califică să primească ajutor din Fondurile Structurale ale Comunității, pot primi sprijin pentru primii doi ani de la DG XVI (Politici Regionale) sub forma unor cofinanțări pentru "costuri de pornire". Deși resursele sunt limitate, ajung totuși pentru lansarea a aproximativ 10 proiecte pe an.
Rezultatele pot fi apreciate prin creșterea numărului de BICs și a cererilor de creare de BICs din partea autorităților locale. Succesul Centrelor individuale este judecat potrivit a două criterii: capacitatea de sustenabilitate și expansiune. Un Centru de succes formează o parte integrantă a strategiei de dezvoltare a autorităților publice și primește sprijinul constant al acestora pentru lucrări pe termen mediu și lung. Supraviețuirea și expansiunea afacerilor ajută la stabilitate și dezvoltare. Ratele de supraviețuire a acestor organizații create de BICs sunt semnificativ mai mari decat media locală și națională. De ex., dacă rata de supraviețuire a noilor afaceri este de 50% pe an în U.E., media companiilor BICs depășește 85%.
Granturile Globale
Principiul granturilor globale reprezintă o nouă formă de sprijin lansată în 1988, o dată cu reforma Fondurilor Structurale. Articolul 6 al regulamentului care guvernează Fondul European de Dezvoltare Regională stipulează: "Comisia Europeana trebuie să încredințeze unor intermediari adecvați, inclusiv unor organizații de dezvoltare regională, (…) managementul granturilor globale, care vor fi folosite în primul rând pentru sprijinirea inițiativelor locale de dezvoltare". În această prevedere există o serie de noi concepte fundamentale: recunoașterea inițiativelor de dezvoltare locală ca instrumente pentru refacerea echilibrului economic dintre regiuni; descentralizarea managementului proiectelor; parteneriat între Comisie, statele membre și organizațiile intermediare și abordarea globală a finanțării.
Ca instrumente de politică regională ale Fondurilor Structurale, granturile globale s-au dovedit a fi deosebit de bine adecvate dezvoltării proiectelor, o cooperare mai largă și o mai eficientă utilizare a resurselor locale. Pe scurt, ele conduc la implementarea strategiei globale, având ca scop îmbunătățirea generală a situației economice, cu accent special pe ajutorul acordat IMM-urilor.
Cheia succesului este cooperarea între toți cei interesați. Rolul granturilor globale este de a stimula cooperarea axată pe proiecte raționale de dezvoltare locală. Sunt acordate granturi IMM-urilor din industrie, meșteșuguri, agricultură și turism. Granturile includ și servicii de sprijinire a afacerilor, acces la piețele de capital, anumite ajutoare pentru investiții și sprijin pentru infrastructura de bază, ca și training și facilități pentru servicii.
Granturile globale se numără printre formele de sprijin acordate de Fondurile Structurale. Ceea ce le particularizează este faptul ca ele stabilesc o relație contractuală directă între Comisia Europeană și organizația intermediară responsabilă cu administrarea și distribuirea ajutorului Comisiei. Ele încurajează astfel metode de management care pot fi aplicate în alte domenii decât politica regională și care s-au dovedit adecvate dezvoltării regionale. Granturile permit o abordare "globală" a problemelor și asigură proiectelor un înalt standard.
Organizația intermediară este primul și cel mai important rezultat al cooperării între diferite autorități locale. Ea poate fi privată, publică sau semi-publică și poate fi creată înainte sau după apariția grantului. Ea trebuie să aibă capacitate administrativă și de creditare. Întrucât scopul ei este dezvoltarea locală, ea trebuie să se afle în regiunea respectivă, să opereze în interes public și să implice toți agenții sociali și economici. O dată ce a fost aprobată o organizație intermediară de către Comisie, ea este autorizată să conducă grantul direct, distribuind fonduri beneficiarilor.
În virtutea faptului că se află în "teritoriu", organizația intermediară este capabilă să acționeze ca un catalizator încurajând un parteneriat mai larg și mai eficient, care permite ca ajutoarele Comunității să aibă un efect de echilibru. Garanția profesionalismului determină un grad de cooperare semnificativ mai mare printre agenții economici. Cunoașterea situației locale face mai ușoară dezvoltarea unor măsuri coerente pe baza unor opțiuni adecvate economic, geografic și social. Managementul financiar este mai independent și mai bine adaptat nevoilor locale și cerințelor implementării proiectului.
Ca partener autentic al Comisiei Europene, organizația intermediară nu are menirea doar de a face propuneri, ci trebuie să și adapteze proiectele atunci când ele se află în desfășurare. Rolul acestei organizații de a distribui fonduri nu este ușor: ea are de optat între numeroasele instrumente ale ingineriei financiare pentru administrarea granturilor. Prin aplicarea principiului "subsidiarității", granturile globale pot constitui un instrument efectiv pentru descentralizare. Ele au, de asemenea, posibilitatea de a utiliza experiența Uniunii Europene, transferul de modele de dezvoltare, etc.
În ce priveste finanțarea, în afara Fondurilor Structurale, granturile globale sunt cofinanțate fie de autorități publice (la nivel național, regional sau local), fie de sectorul privat (agenții de dezvoltare, asociații profesioniste, organizații, etc.).
Ajutoarele Uniunii Europene nu sunt întotdeauna acordate prin bugetul național. Nu există un plafon pentru granturile globale, nivelul ajutorului depinzând de obiectivul structural care se aplică unei anumite regiuni.
Primele granturi globale au fost create începând cu 1991 și până în prezent s-au înregistrat numeroase progrese și succese. Aceasta formulă de ajutor din partea Uniunii Europene este și ea un indiciu al hotărârii de a muta puterea de decizie mai aproape de nivelul local.
Principiul parteneriatului este esențial atât pentru acordarea, cât și pentru implementarea granturilor globale. Acesta trebuie să includă cel puțin Comisia Europeană, autorități naționale și regionale și organizația intermediară care se află într-un contact strâns cu alte organisme, cum ar fi Camerele locale de Comerț și Industrie și Asociațiile de afaceri.
Granturile globale s-au dovedit de un mare ajutor pentru IMM-uri. Ele par a fi metoda cea mai bună de a face disponibile pentru afaceri fondurile Uniunii Europene. În unele cazuri, acestea pot răspunde unor nevoi care nu sunt satisfăcute de alte surse financiare, uneori chiar sub dobânzile pieței. Acolo unde informațiile au fost bine distribuite, granturile globale s-au bucurat de o bună primire din partea micilor întreprinderi, ele oferind posibilitatea luării unor decizii rapide.
Fondurile cu Capital Inițial (SCF – Seed Capital Funds)
Acest tip de fonduri constituie un instrument deosebit de eficient în a ajuta IMM-urile să-și ia startul și să atragă investitorii de care au nevoie pentru a-și întări baza financiară. La sfârșitul anului 1988, Comisia Europeană a lansat un plan pilot menit să asigure cofinanțarea unui set de fonduri inițiale care, ulterior, să se poată autosusține, construind în același timp o rețea europeană în jurul lor.
"Fondul cu capital inițial" este o formă de capital de risc adecvat nevoilor unor noi afaceri. Pentru promovarea acestui instrument, U.E. utilizează trei elemente principale constând în :
avansuri în costurile de operare (prin DG XXIII – Politica întreprinderilor) pentru toate SCF;
contribuția la capital (prin DG XVI – Politici regionale) pentru cei stabiliți în regiuni dezavantajate;
asistentă nefinanciară pentru fondurile din rețeaua special creată – ESCFN (The European Seed Capital Fund Betwork). Scopul principal este de a promova crearea unor IMM-uri viabile , cu un bun potențial de creștere.
Fiecare SCF sponsorizat este o entitate separată care trebuie să investească în IMM-uri numai în faza de început. El poate avea un spectru larg de acționari, atât din sectorul public cât și privat: autorități locale și regionale, Centre Europene de Informații și Afaceri (BICs), bănci și companii cu capital de risc, companii de asigurări, fonduri de pensii, corporații de reconversie industrială, firme de consultanță, investitori particulari, etc.
Scopul acestui fond este de a acționa ca o interfață între nevoile antreprenorilor și resursele disponibile. Priceperea și mijloacele acestor fonduri fac posibilă reducerea riscurilor prin analize profunde și un răspuns diversificat la cerere. Acest fond încurajează sectorul privat de a participa la operațiile capitalului inițial (seed capital). Acest fapt asigură fondurilor inițiale de capital o viabilitate pe termen lung, dincolo de perioada de cinci ani acoperită de asistența Uniunii Europene.
Fondul cu capital inițial are, în mod obișnuit, la dispoziția sa expertiza necesară. Aceasta furnizează numeroase servicii, inclusiv consultanță, cercetare, finanțare. Pe această bază sunt selectate proiectele valoroase și sunt administrate investițiile astfel încât să se asigure succesul proiectelor și continuarea activităților.
Structura flexibilă a SCF le permite să se ocupe de problemele IMM-urilor într-un mod complex care merge dincolo de aspecte financiare. IMM-urile sunt un factor cheie în dezvoltarea locală și parteneri de drept ai Centrelor de Inovații. Acestea, prin selectarea propriilor proiecte și activități de sprijinire a IMM-urilor, facilitează accesul micilor afaceri la finanțare. Contribuția Uniunii Europene la SCR localizate în regiuni dezavantajate se realizează, de obicei, prin Centrele de Inovații.
Rețeaua Europeană "Seed Capital Fund" – ESCFN – a fost lansată odată cu planul pilot de sprijinire a fondului de capital inițial. Scopul rețelei este de a promova răspândirea informațiilor și experienței, îndeosebi prin întâlniri și seminarii ținute pentru managerii planului pilot al Fondului. Se are în vedere și păstrarea legăturilor dintre acești manageri și Comisia Europeană și informarea acesteia asupra tuturor problemelor care apar. S-a constituit și un grup al managerilor Fondului care să discute viitorul fondurilor și rețelelor, după ce expiră perioada de asistență a Comisiei Europene. Acest grup este condus de Organizația Europeană cu Capital de Risc (EVCA) printr-o unitate de coordonare creată special.
Comisia Europeană asigură finanțarea cu până la 50% a cheltuielilor de operare, pe ansamblul fondurilor selectate, pe o perioadă care nu depașește cinci ani. Aceste fonduri vor rambursa acest avans, pe baza condițiilor stabilite, în primii 10 ani de existență independentă. Comisia (DG XVI) poate contribui cu până la 25% din capitalul fiecărui fond localizat în zonele asistate. Această sumă aparține fondului atât timp cât acesta concordă cu obiectivele planului pilot.
Principalii beneficiari ai acestor fonduri de capital sunt IMM-urile care desfășoară o activitate foarte diversă: de la produse de plastic sau metal la telecomunicații, de la tehnologie informațională la produse alimentare și biotehnologie.
Europarteneriatul
Europarteneriatul este o alta formă de cooperare promovată de Comisia Europeană, al cărei scop este de a stimula dezvoltarea regiunilor dezavantajate sau rămase în urmă, prin cooperarea dintre IMM-urile din aceste regiuni și parteneri din alte țări ale Uniunii Europene, iar după 1990 și cu țări din Europa Centrală și de Est. Acest program a fost lansat în 1987 de Comisia U.E. (DG XVI – Directoratul General pentru Politici Regionale și DG XXIII – Politici pentru Întreprinderi).
Ca sursă potențială de inovare și locuri de muncă, cooperarea dintre IMM-uri este parte integrantă a dezvoltarii locale. Ea favorizează utilizarea potențialului local și exploatarea dinamică a resurselor regiunii. Ajutând IMM-urile să coopereze la nivel european se poate contribui efectiv la dezvoltarea regiunilor în care ele există.
Pregătirea fiecărui parteneriat durează aproximativ un an și implică patru etape:
Comisia Europeană și statele membre selectează în regiunea în discuție agentul sau agenții locali sau regionali de dezvoltare responsabili cu organizarea evenimentului și selectarea IMM-urilor care vor fi invitate să participe;
aceste IMM-uri sunt prezentate într-un catalog cu detalii comerciale, tehnice și financiare pentru proiectul de cooperare;
acest catalog este tradus și distribuit în zeci de mii de exemplare prin rețeaua consilierilor Europarteneriatului, responsabili cu identificarea partenerilor potențiali în regiunile lor, și prin rețelele Comunității Europene (BICs, Euro Info Centres, The Business Cooperation Network, etc.);
dupa o serie de întâlniri individuale, IMM-urile din regiunea-gazdă se întâlnesc cu toate acele IMM-uri care și-au exprimat interesul pentru proiecte de cooperare prezentate în catalog.
O treime din bugetul operației de europarteneriat este finanțată de regiunea-gazdă, iar două treimi de Comisia Europeană. În concordanță cu principiul subsidiarității, ajutorul U.E. merge direct la agențiile de dezvoltare responsabile cu organizarea parteneriatului. Aceste agenții administrează și alocă banii necesari pentru a organiza europarteneriatul în concordanță cu specificațiile Uniunii Europene.
Impactul Europarteneriatului este dublu: pe de o parte, IMM-urile implicate beneficiază la fiecare operație de afaceri, iar pe de altă parte, beneficiază regiunea-gazdă în ansamblul ei. Europarteneriatul dă posibilitatea organizațiilor participante să reflecteze asupra propriei lor strategii de dezvoltare, să devină cunoscute, să înțeleagă ce este competiția și să evalueze standardele și calitatea cerințelor pieței europene. Impactul asupra regiunii implicate se realizează poate, în primul rand, prin publicitatea care i se face și descrierea potențialului ei economic și industrial, care servesc ca o adevarată "business card".
B. România
1. Construirea unui sistem legislativ corespunzător
Pentru stimularea inițiativelor locale de dezvoltare o însemnătate deosebită o are, în primul rand, construirea unui sistem legislativ adecvat, care, pe măsură ce va deveni funcțional, va putea sprijini efectiv aceste inițiative. În acest sens au fost deja elaborate și adoptate o serie de legi care au implicații directe și asupra stimulării inițiativelor locale sau regionale. Astfel cele mai importante legi sunt:
Legea privind dezvoltarea regională în România;
Legea zonelor defavorizate;
Legea stimulării întreprinderilor mici și mijlocii.
a) Legea 151/1998 privind dezvoltarea regională în România, adoptată în 1998, creează cadrul general al politicii de dezvoltare regională, competențele și instrumentele specifice acestei politici. Această lege asigură nu numai "cadrul" în care să se poată manifesta inițiativele locale și regionale, dar le și impulsionează. Astfel, unul din obiectivele legii este formulat ca fiind: "corelarea politicilor și activităților sectoriale guvernamentale la nivelul regiunilor, prin stimularea inițiativelor și valorificarea resurselor locale și regionale, în scopul dezvoltării economico-sociale durabile și a dezvoltării culturale a acestora".
b) Un impact favorabil asupra inițiativelor economice locale îl are și Legea zonelor defavorizate. Această lege urmărește să încurajeze dezvoltarea economică a acelor localități din România care sunt cele mai afectate de criza economică și socială pe care o traversează țara, oferind facilități fiscale celor ce vor crea locuri de muncă. Conform acestei legi, societăților comerciale, persoanelor juridice române, precum și întreprinzătorilor particulari sau asociațiilor familiale autorizate să desfășoare activități economice pe baza liberei inițiative, înfiintate după data declarării zonei defavorizate, care au sediul și își desfașoară activitatea pe teritoriul acesteia, li se vor acorda următoarele facilități:
restituirea în totalitate a taxelor vamale pentru mașinile, utilajele, instalațiile, echipamentele, mijloacele de transport, know-how-ul, etc. care se importă în vederea efectuării de investiții în zonă, precum și pentru materiile prime, piesele de schimb și componentele importante necesare realizării producției proprii în zonă;
scutirea de la plata impozitului pe profit pe perioada existenței zonei defavorizate;
acordarea cu prioritate a unor sume din fondurile pentru stimularea activității de export a produselor finite și a serviciilor industriale, garantarea creditelor externe în limita unui plafon anual, finanțarea unor programe speciale prin hotărâri ale Guvernului, finanțarea proiectelor de investiții prin coparticiparea statului la capitalul social al firmei.
De exemplu, în luna aprilie 1998, la sediul primăriei din localitatea Gura Humorului a fost deschis Centrul Comunitar de Asistență Managerială Domus care oferă servicii în domeniul asistenței manageriale, reconversiei și inserției forței de muncă. Trebuie subliniat că această localitate a fost declarată zonă calamitată social din cauza numărului mare de șomeri (51%) proveniți, în special, din minerit. Posibilitatea de absorbție a forței de muncă este foarte scăzută, Oficiul Forței de Muncă plasând în medie pe lună doar 100 de persoane, cele mai multe în sectorul privat. Aceste condiții au determinat apariția acestui centru.
Acest Centru Comunitar a realizat primul proiect prin finanțare autohtonă, de către sectorul particular, și au colaborat toți factorii implicați în dezvoltarea comunitară din Gura Humorului.
Fundația Domus a inițiat și constituirea Consorțiului pentru Dezvoltare Locală din care fac parte: Prefectura Județului Suceava, Primăria Gura Humorului, Direcția de Muncă și Protecție Socială a județului, Federația Sindicatelor Miniere "Bucovina", Grupul Școlar, Grupul de Asistență și Consultanță în Afaceri "Rentrop&Straton", precum și alte organizații neguvernamentale locale și din București. Acest consorțiu realizează parteneriatul atât de larg răspândit în toate țările europene între cele trei sectoare: public, privat și voluntar (neguvernamental).
Prin activitatea sa, prin cursurile de training și serviciile de consiliere managerială pe care le oferă, Centrul dorește să dezvolte o cultură antreprenorială în comunitate. Acestea sunt acțiuni care se adresează în primul rând tinerilor, la care s-a constatat o tendință de emigrare în zonă.
O serie de programe inițiate de Centrul Comunitar Domus au avut un rol important în stimularea inițiativelor locale, și anume prin:
oferirea de consultanță pentru inițierea în afaceri;
incubator de afaceri;
mediator în relaționarea comunitară;
furnizor de măsuri active în combaterea șomajului;
oferirea de oportunități de angajare în firmele nou înființate.
Centrul Domus a început multiplicarea programelor și în alte comunități puternic afectate de disponibilizări: Ostra, Broșteni, Fundul Moldovei, Iacobeni și Neagra Șarului.
c) Un rol important în susținerea inițiativelor economice locale îl Întreprinderile Mici și Mijlocii (IMM-urile). O bună parte a inițiativelor locale, dacă nu ponderea covârșitoare a acestora, se regăsesc aici. Acesta este și motivul pentru care organismele U.E. au elaborat o amplă concepție privind rolul IMM-urilor și au dezvoltat o serie de instrumente și de programe menite să le susțină dezvoltarea. Și în România este tot mai mult răspândită ideea conform căreia "cheia" reformei ar sta în redimensionarea industrială și dezvoltarea IMM-urilor.
Adoptarea Legii stimulării întreprinderilor mici și mijlocii a reprezentat un moment de deosebită însemnătate care a încercat să rezolve multe din problemele cu care se confruntă micii întreprinzători, stimulându-le inițiativele. Creșterea numărului micilor întreprinzători este foarte importantă și pentru faptul că, pe termen lung, va contribui la formarea clasei sociale de mijloc care asigură soliditatea unei societăți.
În ciuda facilităților oferite de această lege, oamenii direct implicați în activitatea IMM-urilor sunt nemulțumiți, sesizând o serie de dificultăți cu care se confruntă și care își au originea în sistemul legislativ. Confederația Națională a IMM-urilor, a meșteșugarilor și liber profesioniștilor a evidențiat erorile legislative care împiedică dezvoltarea afacerilor în sectoare ce contribuie substanțial la bugetul statului. Diversele piedici instituționale, fiscale și birocratice nu fac altceva decât să frâneze inițiativele de dezvoltare.
Subliniind caracterul dinamic al IMM-urilor, acesta sesizează faptul că relansarea economică la care IMM-urile pot avea o mare contribuție, inclusiv prin reconversia forței de muncă, nu se poate realiza decât în condițiile în care legile existente nu sunt favorabile dezvoltării lor și în condițiile instabilității legislative.
Lipsa de capital afectează majoritatea întreprinderilor mici și mijlocii. Proporția mare a eșecurilor acestora provine, în mare măsură, și din evaluarea nerealistă a nevoilor de finanțare, respectiv atât din finanțarea propriu-zisă necorespunzătoare, cât și din faptul că înființarea multora s-a facut numai pentru a beneficia de facilități fiscale în primii ani. Pentru mai nou înființatele IMM-uri cu resurse modeste, atât creditul bancar, cât și piața de capital rămân greu accesibile ca surse de fonduri. Dintre sursele de finanțare, cel mai adesea se apelează la băncile comerciale care acordă credite pe termen scurt pentru susținerea producției și credite pentru investiții.
Atenția sporită care se acordă IMM-urilor nu numai la noi, ci în toate țările europene, se datorează faptului că ele creează noi locuri de muncă, în general cu venituri medii, nu numai în sectorul serviciilor, ci și al industriei, având o calitate pe care nu o pot avea marile întreprinderi, aceea de a fi flexibile și de a se putea adapta cu usurință la cerințele pieței, în funcție de conjunctura economică.
Prin urmare crearea unor locuri de muncă prin inițiative locale se află în conexiune directă cu crearea și dezvoltarea IMM-urilor. Ea se bazează pe o diversitate de acțiuni, între care:
inițiativele unor grupuri de persoane ce s-au hotărât să-și schimbe profesia sau să inițieze acțiuni pe cont propriu;
transformarea unor întreprinderi, total sau parțial, în întreprinderi cooperatiste;
declanșarea unor programe guvernamentale de sprijinire a inițiativei locale;
asocierea unor grupuri de specialiști care propun soluții alternative în domeniul energetic, ecologic s.a.m.d.
Rezultatul acestor acțiuni se concretizează, de regulă, în apariția unor întreprinderi mici având ca trăsătură specifică de bază faptul că nu urmăresc întotdeauna maximizarea profitului, ci îmbinarea scopurilor economice cu cele sociale, iar forma de organizare cea mai frecventă este cea a societăților mixte cu participare publică sau privată.
Stimularea și sprijinirea inițiativelor locale se realizează prin intermediul agențiilor de consultanță care au ca obiective:
sesizarea populației și a autorităților locale asupra efectelor pozitive în plan economic și social ale creerii de locuri de muncă prin inițiative locale;
acordarea de consultatii autorităților locale;
obținerea de surse de finanțare;
mobilizarea resurselor și coordonarea utilizării lor.
2. Programe Phare pentru stimularea inițiativelor locale
Inițiativele locale în România au fost și sunt finanțate printr-o serie de programe Phare, programe derulate prin organizații neguvernamentale și non profit.
Una dintre cele mai cunoscute fundații care a derulat astfel de programe este Fundația Internațională de Management (FIMAN) înființată de Uniunea Europeană în cadrul programului Phare.
Prima fază a sprijinului Phare pentru dezvoltarea sectorului IMM-urilor în România, care a început în 1993 prin alocarea unei sume de 10 milioane de ECU, a constat în patru componente majore (Economie și Administrație Locală nr. 4/1998):
A. Sprijin pentru înființarea unei Agenții Naționale a IMM-urilor și a cinci centre de dezvoltare locală.
Experiența programelor implementate în alte țări a arătat necesitatea creerii unei Agenții Naționale pentru IMM-uri, organism independent care să fie capabil să asigure coerența și coordonarea în aplicarea programelor, precum și promovarea unei culturi antreprenoriale care:
să realizeze un lobby eficient în favoarea IMM-urilor;
să faciliteze implementarea programelor;
să asigure diverse servicii întreprinderilor.
Aceste motive au stat la baza asistenței tehnice furnizate de programele Phare pentru înființarea și dezvoltarea Fundației CRIMM.
În acest sens, principalele acțiuni au vizat înființarea a cinci centre regionale de dezvoltare a IMM-urilor (la Baia Mare, Craiova, Brăila, Pitești și Alexandria). Aceste centre sunt organizate ca fundații locale ale căror membri sunt, de ex., administrația locală, Camere de Comerț, întreprinzători privați etc. Fiecare centru se ocupă de acordarea de asistență de bază și asigurarea informațiilor pentru întreprinzători și acționează ca un focar al dezvoltării IMM-urilor din regiune. Centrele vor trebui să devină independente din punct de vedere financiar, prin perceperea unor taxe pentru serviciile oferite și prin implicarea administrației locale în activitățile lor. Toate cele cinci centre și-au început activitatea în luna aprilie 1994. Mai mult, grație fondurilor puse la dispoziție de programul de cooperare cu Italia, în 1996 au fost deschise două noi centre la Târgu Jiu și la Bistrița.
B. Crearea unui curent de opinie favorabil IMM-urilor.
Deși a existat un program de sprijin pentru asociațiile micilor întreprinzători, acesta a progresat foarte încet. Motivul a fost fragmentarea segmentului asociațiilor micilor întreprinzători, fapt care a necesitat o clarificare a importanței reale a acestor asociații pentru a se putea lua decizia de sprijinire a celor mai reprezentative dintre ele.
Un alt subiect important a fost reforma sistemului de învățământ. În acest domeniu, a fost sprijinit un proiect care vizează introducerea spiritului antreprenorial în modul de predare în școli, în ciclul secundar.
Sprijinul în vederea formării unui curent de opinie favorabil a luat forma înființării unui Oficiu de Promovare care, în urma unei analize amănunțite a situației legale, economice, financiare și fiscale, a editat, în iulie 1995, o Carte Albă în care au fost subliniate principalele obstacole existente, la diferite nivele, în calea dezvoltării sectorului IMM-urilor în România.
Sprijinul acordat pentru dezvoltarea relațiilor internaționale de afaceri a beneficiat de un împrumut special care a fost pus la punct în scopul de a permite tuturor centrelor regionale să devină promotori ai inițiativelor locale de dezvoltare economică (cum ar fi, de ex., organizarea de conferințe, târguri, schimburi internaționale etc.).
C. Înființarea Centrelor Pilot de Inovații în Afaceri.
Principalul obiectiv care a stat la baza acestui proiect a fost stimularea spiritului antreprenorial și încurajarea introducerii unor procese inovatoare în cadrul IMM-urilor existente care aveau potențialul de creștere necesar și care puteau să contribuie direct la dezvoltarea economică și la crearea de noi locuri de muncă. Au fost înființate patru asemenea centre, după modelul celor din Uniunea Europeană. Ele sunt operaționale din septembrie 1995 în Brăila, Timișoara, Miercurea-Ciuc și Sibiu. Phare a pus la dispoziția acestor centre asistența tehnică pentru înființare, sedii și capital de pornire, precum și echipamentul necesar.
D. 3,4 milioane ECU împrumuturi pentru IMM-uri.
Începand cu luna decembrie 1993 a devenit funcțional un sistem de împrumuturi pentru IMM-uri în scopul de a le permite să achiziționeze echipamente și alte bunuri. Suma maximă care putea fi acordată unei firme era de 50 de mii de ECU. Beneficiarii trebuiau să fie companii înregistrate cu cel mult 50 de angajați, cu un capital social de maximum 500 000 ECU și cu o cifră de afaceri de 1milion ECU. De acești bani au beneficiat circa 240 de întreprinderi. Ca urmare a aplicării acestui proiect au fost create 2400 de noi locuri de muncă.
Pentru a doua fază a sprijinului Phare, a fost aplicată o abordare integrată a IMM-urilor în cadrul mai larg al dezvoltării regionale. Această abordare se bazează pe experiența din programele similare din Uniunea Europeană, care au arătat că între aceste două componente există o mare interdependență.
Între programele care au avut ca obiect tocmai stimularea inițiativelor locale, două sunt foarte importante: CERT și FIDEL (Probleme Economice nr. 14-15/2000). Primul program a demarat în 1996 și s-a derulat pe parcursul a doi ani. Fondul de 1 mil. de dolari pe care l-a avut la dispoziție a fost destinat sprijinirii inițiativelor locale din domeniul turismului, stimulării IMM-urilor și dezvoltării locale.
FIDEL reprezintă "Fondul de Sprijinire a Inițiativelor de Dezvoltare Economică Locală" și cuprinde două componente ale programului Phare: dezvoltarea regională și susținerea IMM-urilor. Cu 4,4 mil. dolari, acest program a sprijinit o serie de inițiative locale pentru finanțarea unor proiecte de dezvoltare locală propuse de actorii locali, el bazându-se pe conceptul parteneriatului local. Solicitanții au fost consorții locale compuse, în general, din autorități locale, prefecturi, asociații de IMM-uri, Camere de Comerț, sindicate, universități, etc. ("Economie și administrație locală" nr. 4/1998).
Criteriile de eligibilitate pentru proiectele selectate (în număr de 64) au fost următoarele:
să includă acțiuni cu impact economic pozitiv în dezvoltarea comunității respective;
să promoveze un concept novator și activ în generarea de oportunități economice în zonă;
să contribuie la întărirea în cadrul comunității a capacității instituționale;
să răspundă nevoilor de dezvoltare specifice economiei de piață, oferind altceva decât oferă serviciile publice.
Astfel, proiectele selectate cuprind sprijin pentru:
producție și extindere a IMM-urilor, în domeniile textil, resurse naturale, administrarea deșeurilor, etc. (32% din finanțare);
înfiintarea unor noi centre de sprijin pentru dezvoltarea IMM-urilor, cum ar fi incubatoarele de afaceri, centre de consultanță, centre EuroInfo (23% din finanțare);
dezvoltarea serviciilor în agricultură, agro-industrie, controlul calității (19% din finanțare);
transfer tehnologic și promovarea activităților de export (26% din finanțare).
Contribuția solicitantului local s-a situat între 20-50%, pentru a face dovada capabilității lui de a-și asigura susținerea pe termen lung.
Una din cele trei secțiuni ale fondului FIDEL a constituit-o "Asistența directă pentru instituțiile care oferă servicii IMM-urilor și sprijină dezvoltarea locală". Principalul scop al proiectelor care au beneficiat de acest ajutor a fost întărirea capacității instituțiilor existente sau înființarea unor organizații noi care să contribuie la procesul de dezvoltare locală. Pentru a fi acceptate, proiectele au trebuit să demonstreze impactul economic al instituțiilor respective asupra dezvoltării sectorului privat. În acest tip de proiecte s-au înscris înființarea de incubatoare de afaceri la Petroșani, Miercurea-Ciuc, Măgurele și Baia Mare.
Un alt tip de proiecte din această secțiune l-a constituit organizarea de târguri și expoziții pentru promovarea IMM-urilor la Constanța, Brăila și Botoșani. S-au creat, de asemenea, Centre pentru promovarea exporturilor în Brașov și Cluj. Acestea au fost gândite ca nuclee de consultanță și promovare. Au fost create baze de date incluzând toți întreprinzătorii mici și mijlocii din zonă, cu posibilitățile și necesitățile lor.
A doua secțiune a programului a fost dedicată "Sprijinirii inițiativelor de dezvoltare locală". Aceasta și-a propus dezvoltarea întreprinderilor și afacerilor prin acțiuni de promovare a unităților din mediul local. Aceste acțiuni au constat în:
dezvoltarea de servicii;
sprijinirea activităților de promovare a investițiilor;
promovarea exporturilor;
stimularea inovării;
transfer de tehnologie.
În această secțiune s-au obținut rezultate foarte bune datorită faptului că toate proiectele au avut un mare impact economic și au atins toate sferele de activitate.
Între proiecte, s-a remarcat prin efectele sale pozitive, proiectul "Drumul lânii în Mărginimea Sibiului", proiect contractat de Fundația româno-germană din Sibiu. La acest proiect s-a ajuns plecând de la constatarea faptului că în zonă exista cerere pentru colectarea lânii, dar nu erau spații pentru spălarea ei. Astfel s-a înființat un "Centru pentru spălarea lânii", cu scopul de a ajuta IMM-urile din zonă care au acest obiect de activitate.
Tot în cadrul programului de sprijinire a inițiativelor de dezvoltare locală s-au creat două centre textile la Sibiu și Galați care funcționează ca mici întreprinderi. Tot profitul acestora, cu excepția celui destinat autodezvoltării, este investit pentru dezvoltarea locală.
De asemenea, s-au înființat mai multe IMM-uri pentru prelucrarea buștenilor și pentru brichetarea rumegușului. Astfel de firme au fost create și în domeniul agriculturii. Utilajele achiziționate (tractoare, semănători, instalații pentru stropit) au fost puse la dispoziția IMM-urilor sau producătorilor agricoli individuali la prețuri calculate în asa fel încât să se acopere cheltuiala și o marjă de profit care să asigure autofinanțarea.
La Brăila se derulează un proiect "leasing pentru IMM". Investitorii din zonă, pe baza unui plan de afaceri, pot solicita utilaje în regim de leasing, iar acest centru le achiziționează și le oferă.
A treia secțiune a programului FIDEL s-a intitulat "Sprijinirea participării instituțiilor românesti la activitatea programelor și rețelelor internaționale". Proiectele incluse în această secțiune au avut ca scop sprijinirea IMM-urilor din zonă pentru:
participarea la evenimente externe, proiecte locale care au și o dimensiune internațională;
participarea la misiuni peste hotare;
promovarea imaginii unei zone sau regiuni.
Au fost cuprinse aici activități care au vizat bunăstarea locală într-un cadru mai general, în scopul integrării organizațiilor locale în rețelele europene.
Alte trei programe ale Uniunii Europene pentru ONG-uri și inițiative locale sunt: PHARE LIEN, PHARE pentru DEMOCRAȚIE și PHARE PARTENERIAT (Artizanii Schimbării, 2000). Acestea au fost create pentru a sprijini grupurile sociale dezavantajate (Lien), întărirea democrației și consolidarea sistemelor legislativ și juridic (Democrație) și pentru promovarea dezvoltării locale în România (Parteneriat). Prin aceste programe au fost sprijinite financiar (în sumă de 3000 până la 10000 Euro) micro-proiecte, cu o perioadă de desfășurare de 3-12 luni, ale unor organizații neguvernamentale românești și ale unor consorții locale. U.E. a asigurat pentru fiecare proiect în parte maxim 90% din bugetul total, restul fiind asigurat de către solicitator.
Obiectivul principal al programului Phare Lien a fost stimularea inițiativelor cetățenilor și consolidarea ONG-urilor care activează în sectorul social, în beneficiul grupurilor dezavantajate. Activitățile finanțate au variat de la reintegrarea socială a grupurilor marginalizate și reconversia profesională până la promovarea sistemelor de asigurare socială și de sănătate.
Programul Phare pentru Democrație a avut ca obiectiv principal promovarea conceptului de societate democratică guvernată de lege. Activitățile programului au inclus instruirea politicienilor pe probleme specifice organizațiilor parlamentare, susținerea organizațiilor neguvernamentale active în domeniul promovării societății și schimburi de experiență cu asociațiile profesionale pe probleme referitoare la democrație și la statul de drept.
Programul Phare Parteneriat a oferit sprijin financiar pentru proiectele de dezvoltare locală bazate pe parteneriate între ONG-uri și sectoarele public și privat cu scopul de a asigura o dezvoltare economică și socială durabilă atât la nivel local, cât și regional. Succesul acestui program s-a datorat, în primul rând, schimbului mutual de experiență și cunoștințe între toți partenerii implicați.
După realizarea acestor programe, ele au fost înlocuite de altele și anume ACCESS și Inițiativa Europeană pentru Democrație și Drepturile Omului. Programul PHARE ACCESS este un program de "construcție instituțională" care își propune să contribuie la consolidarea societății civile și la pregătirea pentru aderare a celor zece țări candidate din Europa Centrală și de Est.
Scopul tuturor proiectelor a fost crearea unui mediu dezvoltat economic și nu sprijinirea directă a unei persoane fizice sau juridice. Fondurile au fost create și orientate spre stimularea mediului local de afaceri, prin descoperirea de activități care să concorde cu cerințele locale și care să prezinte o anumită siguranță în timp.
3. Sprijinul canadian acordat inițiativelor locale din România
Scopul Programului Canadian pentru Inițiative Locale, lansat la începutul anului 2002, este de a sprijini dezvoltarea unei societăți civile puternice, viabile și pluraliste în contextul economiei de piață prin facilitarea participării active a ONG-urilor în procesul reformei sociale, economice și politice (Economie și Administrație Locală nr.4/2002).
Obiectivul fondului de finanțare canadian este să încurajeze participarea activă a comunităților locale, grupurilor sau indivizilor și să sprijine apariția voluntariatului în această perioadă de tranziție și dezvoltare. Aceste finanțări pot fi acordate ONG-urilor și comunităților locale în vederea implementării de proiecte în beneficiul comunității.
Proiectele trebuie să fie compatibile cu obiectivele și programele reformei politice și economice. Printre activitățile care ar putea fi sprijinite de programul de finanțare se numără:
seminarii de pregătire ce vizează întărirea capacității ONG-urilor;
activități menite să atragă participarea voluntariatului și să crească participarea civică în rezolvarea problemelor legate de spațiile verzi și administrarea deșeurilor;
educarea populației pentru a diminua violența și abuzul împotriva femeilor și a copiilor.
Contribuția canadiană nu poate depăsi valoarea de 6000 USD.
CAPITOLUL 3. METODOLOGIA DE ELABORARE A PROIECTELOR TERITORIALE ÎN SCOPUL STIMULĂRII INIȚIATIVELOR LOCALE DE DEZVOLTARE – REZULTAT AL EXPERIENȚELOR DE DEZVOLTARE LOCALĂ ÎN ȚĂRI ALE UNIUNII EUROPENE
3.1. CONSIDERAȚII METODOLOGICE
3.2. TENDINȚE GENERALE ALE DEZVOLTĂRII LOCALE ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ
3.2.1. Spațiul de acțiune al dezvoltării locale
3.2.2. Intervenția acțiunilor de dezvoltare locală în diferitele sectoare ale economiei
3.2.3. Actorii dezvoltării locale
3.2.4. Preocupări dominante în cadrul acțiunilor de dezvoltare locală
3.3. STRUCTURILE CARE INTERVIN ÎN DOMENIUL DEZVOLTĂRII ECONOMICO – SOCIALE
3.4. OBIECTIVELE DIFERITOR EXPERIENȚE DE DEZVOLTARE LOCALĂ
3.5. PRINCIPII DE ACȚIUNE
3.6. STRUCTURI ȘI MIJLOACE UTILIZATE
3.7. TENDINȚE
3.8. CONSTATĂRI DESPRINSE DIN EXPERIENȚELE ANALIZATE
3.9. SCHIȚĂ METODOLOGICĂ PROPUSĂ DE COMISIA EUROPEANĂ PENTRU ELABORAREA PROIECTELOR TERITORIALE, ÎN SCOPUL STIMULĂRII INIȚIATIVELOR LOCALE DE DEZVOLTARE ECONOMICĂ
3.9.1. Ghid metodologic al dezvoltării locale
3.9.2. Principiile și metodele utilizate în elaborarea proiectului teritorial
3.9.3. Diagnoza
3.9.4. Elaborarea proiectului
3.9.5. Monitorizarea și evaluarea proiectului
3.9.6. Coordonarea demersului: de la proiect la program
3.9.7. De la strategie la acțiune: instrumentele și modul lor de utilizare
3.1. CONSIDERAȚII METODOLOGICE
Din punct de vedere metodologic se impun câteva precizări și anume:
experiențele au fost clasificate în funcție de locul în care s-au desfășurat: în mediul rural, urban sau pe un teritoriu mixt;
clasificarea pe țări a fost considerată inoperantă pentru analiză, deoarece aceasta inducea o prea mare segmentare a eșantioanelor. Ca urmare, a fost preferată abordarea nord-sud. S-a apreciat că aparțin sudului toate experiențele provenind din Spania, Portugalia, Grecia, sudul Italiei și Franței;
acțiunile de dezvoltare locală au fost clasificate în funcție de intervenția lor în cele trei mari sectoare economice și, în interiorul acestora, în subcategorii reprezentând diferite ramuri de activitate mai des întâlnite.
Experiențele cele mai frecvente în sectorul primar intervin în sfera producției (agricolă, silvicolă, piscicolă), atât în realizarea ei cât și în prelucrarea și comercializarea produselor agricole.
Intervențiile în sectorul industrial au fost departajate în funcție de intențiile de acțiune: restructurarea unei rețele industriale deja existente sau dezvoltarea întreprinderilor mici și mijlocii și artizanale.
În sectorul terțiar au fost stabilite trei mari ramuri de activitate întâlnite mai frecvent: turismul, serviciile și construcțiile (inclusiv locuințe).
La lansarea și punerea în practică a acțiunilor de dezvoltare locală analizate au luat parte trei categorii de personal:
autoritățile locale alese;
agențiile de dezvoltare;
analiștii, înțelegându-se prin aceștia experți din afară, universitari, consultanți privați etc. atrași în diferite proiecte pentru a acorda consultanță, asistență procedurală și tehnică sau pentru a evalua proiecte.
În ce privește tipul de abordare utilizat s-a constatat folosirea unor abordări sociale, economice sau mixte. Experiențele al căror obiectiv l-a constituit crearea unor locuri de muncă tradiționale au fost considerate ca rezultat al unor abordări pur “economice”, ele deosebindu-se de acele experiențe care vizau numai rezolvarea unor probleme sociale. Această disociere între cele două tipuri de abordare nu a fost întotdeauna posibilă, motiv pentru care multe experiențe au fost încadrate la “abordări mixte”, deoarece acțiunile lor răspundeau unor preocupări și obiective multiple, economice si sociale.
Aceste experiențe au fost analizate și prin modul în care s-au raportat la mediul natural, prezența sau absența preocupărilor privind ecologia, în sensul strict al termenului (protecția mediului natural și uman).
Deși în domeniul dezvoltării locale formele de acțiune sunt foarte variate, experiențele analizate s-au raportat la patru mari categorii care acoperă toate situațiile posibile: dezvoltarea locală globală; pregătirea profesională (recalificarea); inserția socială și profesională; sprijinirea întreprinderilor.
3.2. TENDINȚE GENERALE ALE DEZVOLTĂRII LOCALE ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ
3.2.1. Spațiul de acțiune al dezvoltării locale
O pătrime din experiențele analizate se referă la un teritoriu mixt cuprinzând mai multe zone urbane și rurale, dimensiunea regională fiind în aceste cazuri preponderentă. Restul experiențelor se împart între mediul rural (53,3%) și urban (46,7%). Astfel, eșantionul este perfect echilibrat, situație relevată și de tabelul următor:
Tipuri de acțiuni, pe medii
(în %)
Natura mediului condiționează tipul de acțiune. Astfel, demersul care constă în planificarea unei acțiuni globale și care ia în considerare toate aspectele dezvoltării este o practică mult mai frecventă în mediul rural, orașul manifestând în această privință o preocupare mai mare pentru proiecte în domeniul inserției sociale și profesionale.
Aproximativ două treimi din experiențele analizate se situează în nordul UE, iar o treime în regiunile din sud.
Factorii de intervenție în dezvoltarea locală în funcție de localizarea geografică
(în %)
Cifrele simbolizează separarea tradițională între nordul industrializat, urbanizat și sudul cu o pondere mai mare a ruralului. Ca urmare, numai 32,7% din proiectele situate în sud privesc mediul urban, iar 52,4% dintre acestea se situează în nord.
Se constată că localizarea geografică este un factor determinant al tipurilor de intervenție utilizate în diferitele experiențe. Conform datelor din tabel, aleșii locali au fost mai frecvent implicați în acțiuni de dezvoltare locală în sudul Europei, comparativ cu partea de nord a ei. În nord s-a manifestat mai mult tendința de a apela le experți, consultanți externi.
3.2.2. Intervenția acțiunilor de dezvoltare locală în diferitele sectoare ale economiei
O mare parte dintre experiențele analizate (circa 50%) s-au axat pe un singur sector economic, celelalte având un caracter multisectorial. Din grupa experiențelor nonsectoriale ponderea cea mai mare o dețin cele sectorul terțiar (75,9%), urmate de cele din sectorul secundar (55,3%) și primar (15,6%).
Aproximativ jumătate din experiențele cu o componentă agricolă constai în activități de prelucrare și comercializare a produselor agricole, în condițiile în care activitatea productivă propriu-zisă nu reprezintă decât o pondere de 17% în cadrul sectorului primar.
În sectorul industrial acțiunile de dezvoltare locală au foarte rar ca obiectiv restructurarea vechii rețele industriale (6,5%). Se pare că restructurarea este considerată mai mult o problemă ce trebuie abordată la nivel național.
Nivelului local îi revine responsabilitatea dezvoltării întreprinderilor mici și mijlocii și a celor artizanale. Acțiunile întreprinse pentru atingerea acestui scop (dezvoltarea IMM-urilor) capătă forma ajutorului dat întreprinderilor (40% din cazuri), al organizării pregătirii profesionale (34,5%), al unui program de dezvoltare globală (18,5%) și al unui plan de inserție profesională și socială (7%).
În cadrul sectorului terțiar, care constituie terenul de predilecție al proiectelor locale, acțiunile cele mai frecvente constau în dezvoltarea serviciilor (34,8% din cazuri), construirea de locuințe (14%) și turism.
În marea majoritate a cazurilor, dezvoltarea turistică se înscrie într-un plan de dezvoltare globală, iar aproximativ un sfert din acțiunile pentru construirea de locuințe se regăsesc în proiecte de inserție profesională și socială.
În tabelul de mai jos se poate vedea ponderea pe care o dețin diferitele tipuri de acțiune locală în cadrul sectorului terțiar.
Tipuri de acțiuni de dezvoltare locală în sectorul terțiar
(în %)
3.2.3. Actorii dezvoltării locale
Din observațiile realizate pe ansamblul experiențelor, s-a desprins concluzia că 80% dintre acestea sunt rezultatul unui parteneriat între cel puțin două grupuri de intervenție identificate. Prezența agenților de dezvoltare locală pare a fi regula, deoarece ea este constantă în 82,3% din cazuri. Autoritățile locale alese intervin în proprție de 2 din 3, iar o treime din acțiuni fac apel la sprijinul experților din afară (analiști). S-a constatat, de asemenea, că în experiențele de dezvoltare locală globală intervin cel mai adesea autoritățile locale alese.
Factorii de intervenție în dezvoltarea locală în funcție de localizarea geografică
(în %)
3.2.4. Preocupări dominante în cadrul acțiunilor de dezvoltare locală
Mai mult de jumătate din acțiunile de dezvoltare locală analizate reflectă opțiunea pentru abordări mixte, sociale și economice, atât în ceea ce privește obiectivele urmărite, cât și mijloacele de realizare. Din 141 de acțiuni, 40 se caracterizează printr-o abordare pur economică.
Analiștii au recurs cel mai frecvent la un demers economic, comparativ cu alți factori de intervenție; autoritățile locale au manifestat o preferință clară pentru un demers mixt, socio-economic, așa cum se poate observa din tabelul următor:
Caracteristica dominantă a acțiunilor de dezvoltare locală în funcție de factorii implicați
(în %)
Preocuparea pentru îmbunătățirea mediului natural și uman se regăsește la o treime din totalul experiențelor, asemenea preocupări fiind absente la 60% din cazuri. Aceste constatări generale trebuie însă nuanțate în funcție de natura mediului în care se desfășoară acțiunea și tipul de acțiune proiectată. Această situație este reflectată în tabelul de mai jos:
Prezența sau absența preocupărilor ecologice, în funcție de mediu și de tipul de acțiune
(în %)
Conceptul “tip de intervenție” a fost utilizat pentru a clasifica diferitele forme de intervenție locală. Pe ansamblul experiențelor analizate, ponderea principalelor forme de intervenție identificate s-au situat astfel:
dezvoltare globală – 30,2%;
formare profesională – 28,8%;
sprijinirea întreprinderilor – 27,8%;
inserție socială și profesională – 12,3%.
3.3. STRUCTURILE CARE INTERVIN ÎN DOMENIUL DEZVOLTĂRII ECONOMICO – SOCIALE
Experiențele de dezvoltare locală au pus în evidență faptul că în cadrul structurilor care intervin în acțiunile de dezvoltare un rol important îl dețin agențiile de dezvoltare cu profile foarte diverse. Aceste structuri alcătuiesc adevărate articulații între acțiunile realizate la nivel local și cele din afară, între idei și realizările lor concrete.
Aceste structuri intermediare, deși foarte diferite, și-au dat seama repede de importanța organizării lor în rețele, atât la nivel național, cât și european, pentru a putea folosi în comun proiectele și tehnicile de intervenție.
Caracteristicile Agențiilor de Dezvoltare Locală (ADL)
Marea majoritate (66%) a agențiilor de dezvoltare locală au fost create în anii ’80 pentru a răspunde unor nevoi locale urgente. Este cazul, de exemplu, al Asociației Connemara West, înființată în 1971, în condițiile exodului rural accentuat, cu rolul clar exprimat de a stopa declinul economic, social și cultural al zonei. Ulterior, au fost create numeroase astfel de agenții în toate țările UE, pentru a răspunde unor nevoi locale extrem de variate (locuri de muncă, tehnologii informaționale, recalificarea forței de muncă, etc.).
În ceea ce privește forma juridică a agențiilor de dezvoltare locală, regula o constituie absența scopului lucrativ (în 88% din cazuri). Dintre acestea, 90% fac parte dintr-o formă privată (asociație, cooperativă, fundație), iar 10% sunt rezultatul inițiativei publice (colectivități locale și ministere naționale).
Atunci când o agenție de dezvoltare locală are un profil comercial, este vorba aproape întotdeauna de oferte de servicii de consultanță. Pentru ca organizația să poată pretinde a fi o agenție de dezvoltare locală, această activitate de consultanță trebuie să rămână marginală activității de dezvoltare locală.
Mărimea unei agenții se determină pe baza a două criterii: numărul total de persoane angajate și mărimea bugetului.
Ca regulă generală, mărimea agenției este proporțională cu durata ei de funcționare, ceea ce înseamnă că activitatea ei crește și se diversifică în timp și, totodată, cresc și fondurile bugetare. Susținerea financiară, fie ea regională, de stat sau comunitară, se realizează în general pe baza unor proiecte concrete inițiate și realizate de agenția respectivă cu mijloace proprii sau atrase.
Pe ansamblul celor 70 de agenții studiate, numărul angajaților este de 1500 de persoane, revenind, deci, ca medie ponderată 22 de persoane pe agenție, înregistrându-se însă diferențe foarte mari de la o agenție la alta. Astfel, o treime dintre acestea au mai puțin de 10 persoane, în timp ce aproximativ o pătrime aveau angajate mai mult de 30 de persoane.
În cadrul agențiilor de dezvoltare locală formele de angajare sunt diverse: șomeri, voluntari, salariați pe baza unor contracte cu durată limitată, salariați cu timp integral sau parțial de muncă, funcționari de stat, colectivități locale, experți externi sau asociații etc. Dar nu orice angajat al unei agenții este, în mod automat, un agent de dezvoltare, aceasta fiind o meserie specială care a cunoscut o dezvoltare importantă, dar despre care nu există prea multe informații.
Mărimea teritoriului asupra căruia acționează o agenție poate să varieze de la un teritoriu foarte mic (inferior unei comune) până la unul internațional, atunci când activitățile de dezvoltare locală au loc într-un spațiu transfrontalier. Este cazul, de exemplu, al agenției grecești Breakthrough, care gerează programul comunitar al inițiativelor locale de creare a locurilor de muncă pentru femei, pe ansamblul Comunității Europene.
Nivelul teritorial cel mai frecvent utilizat de către agențiile de dezvoltare locală este cel regional și microregional, care totalizează două treimi din cazurile analizate. Comuna constituie spațiul de acțiune al unei zecimi din agenții, în timp ce la nivel național activează 15% din totalul agențiilor.
Orașele, pe ansamblu sau parțial (cartiere, zone periferice specifice etc.) constituie câmpul de acțiune a două treimi din agențiile de dezvoltare locală. Dezvoltarea rurală se realizează, în general, de către agențiile de dezvoltare regională sau microregională.
Trebuie de menționat că zonele geografice denumite “microregionale” sunt mixte în proporție de 89% din cazuri, în sensul că ele cuprind zone rurale si urbane. Un exemplu caracteristic acestui “mariaj” oraș – sat îl constituie L’Alt Penedes din Catalogne, unde dezvoltarea unui oraș mijlociu s-a realizat datorită producției viticole a zonei rurale înconjurătoare (Probleme economice nr. 23-24-25/2000).
Mai mult de jumătate din Agențiile de dezvoltare locală studiate au un câmp de acțiune mixt, atât urban, cât și rural, o treime din ele acționează numai în zona rurală, iar 16% în zonele considerate poli urbani. Această tendință de a acționa în teritorii mixte s-a manifestat de la mijlocul anilor ’80 și se extinde din ce în ce mai mult.
În final, se constată că agențiile de dezvoltare se articulează mai mult pe o temă, pe o problematică legată un teritoriu decât pe cerințele unei anumite categorii de populație, ceea ce orientează munca lor spre acțiuni care vizează un obiectiv anume.
În unele cazuri, agențiile de dezvoltare locală și-au schimbat natura obiectivelor. La început, prioritară era crearea locurilor de muncă. În prezent această orientare se pare că este depășită de preocupări cu caracter preventiv, anticipativ, cum sunt obiectivele de formare, calificare și informare. Ținând cont de caracterul structural al crizei locurilor de muncă, agențiile de dezvoltare au ca preocupare permanentă diminuarea efectelor acestei crize și anticiparea necorelării ofertei cu cererea de forță de muncă.
Trebuie menționat că, tot mai mult, conceptul de “inițiative locale de ocupare a forței de muncă” este înlocuit de conceptul de “dezvoltare locală”, considerat mult mai cuprinzător. De asemenea, în contextul actual, pare important de semnalat faptul că abordarea integrală, numită uneori încă globală, care constituia regula anilor ’80 cedează treptat în favoarea agențiilor mai strict specializate.
3.4. OBIECTIVELE DIFERITOR EXPERIENȚE DE DEZVOLTARE LOCALĂ
Obiectivele urmărite de cei care inițiază acțiuni de dezvoltare locală pot fi clasificate, după finalitățile în care se înscriu, în patru mari domenii:
dezvoltare
protejarea patrimoniului existent
consolidarea mijloacelor
întărirea coeziunii sociale.
DEZVOLTAREA
În această categorie sunt incluse toate acele experiențe care au avut ca obiective:
crearea de activități noi, întreprinderi, oportunități;
creșterea economiei locale, a IMM-urilor;
modernizarea sau “regenerarea” economică și socială a infrastructurilor.
Crearea de locuri de muncă se înscrie implicit în aceste inițiative, dar de cele mai multe ori ele sunt definite, în mod direct, ca obiectiv.
PROTEJAREA PATRIMONIULUI EXISTENT
Preocuparea de protejare a ceea ce există se exprimă în obiective cum sunt:
păstrarea țesăturii economice locale acționându-se, de exemplu, pentru relansarea activităților comerciale și a întreprinderilor artizanale;
menținerea pe loc a populației, fie că este vorba de persoane în vârstă, fie de tineri tentați să emigreze;
protecția mediului înconjurător.
CONSOLIDAREA MIJLOACELOR
Inițiativele au ca obiectiv să consolideze mijloacele și resursele teritoriului pentru favorizarea dezvoltării lui. Astfel de obiective sunt:
îmbunătățirea “capitalului uman”, în special prin pregătire, calificare și acțiuni culturale;
difuzarea informațiilor cu ajutorul unor instrumente adecvate;
atragerea investițiilor în teritoriu în scopul dezvoltării;
servicii funcționale puse la dispoziția populației.
COEZIUNEA SOCIALĂ
Anumite experiențe au avut ca obiectiv întărirea coeziunii grupurilor sociale sau a teritoriilor. Astfel de obiective se referă la:
inserția socială și profesională a persoanelor excluse din câmpul muncii sau din societate sau a celor pe cale de a fi excluse;
mai buna integrare a teritoriilor subdezvoltate în cadrul unei regiuni, stat sau Comunitatea Europeană.
Inițiativele de dezvoltare au cel mai adesea două sau trei obiective și uneori chiar mai multe. Această conjugare a mai multor obiective permite realizarea unor scopuri cum ar fi: creșterea economică și inserția socială sau ameliorarea capitalului iman și crearea de întreprinderi:
“Euroconsultant” care acționează în Belgia, Olanda și Danemarca a reușit să faciliteze dezvoltarea internațională a întreprinderilor mici și mijlocii și, în același timp, să ofere locuri de muncă unor persoane cu studii superioare, dar care au fost excluse de pe piața muncii;
crearea unui centru turistic la Dunlewey (Irlanda) a avut ca efect crearea de locuri de muncă, o mai bună protecție a mediului și promovarea culturii irlandeze;
la Assen (Olanda) o astfel de inițiativă locală a contribuit simultan la crearea de locuri de muncă, la reabilitarea locuințelor și la economisirea energiei.
3.5. PRINCIPII DE ACȚIUNE
Examinarea experiențelor de dezvoltare a reliefat existența unor asemănări în ce privește principiile care stau la baza acțiunilor întreprinse, atât în domeniul strategiilor, cât și al punerii în practică a mijloacelor.
Principii strategice
În cele mai multe experiențe intervin patru principii strategice: globalitatea, parteneriatul, antreprenoriatul, propagarea.
Globalitatea
S-a constatat deseori că inițiativele conțin abordări globale, integrate, holistice care țin seama de ansamblul dimensiunilor teritoriale sau ale grupului uman pentru care au fost concepute respectivele inițiative. Inițiative este, deci, un element al unui program sau al unei politici care respectă principiul globalității. În plus, inițiativele sunt ele însele multidimensionale și au ce scop antrenarea altor inițiative care să le completeze. Ilustrative în acest sens sunt următoarele exemple de aplicare a principiului globalității:
la Perwez (Belgia) amenajarea sitului vechii gări, în cadrul unor “scheme-director” de renovare rurală, a contribuit, în final, la îmbunătățirea activităților recreative și sportive, la dinamizarea comerțului, la relansarea expertizei regionale în domeniul creșterii vitelor, la construirea unui ansamblu de locuințe și magazine;
în Corsica, în cantonul Venaco, funcționează un program de dezvoltare globală de peste 10 ani. Una dintre acțiuni a constat în reabilitarea vechilor construcții. Această acțiune a dus la crearea de locuri de muncă, formarea de artizani locali, avântul turismului și la stoparea emigrării anumitor categorii de populație;
planul strategic din Campine (Belgia), al cărui obiectiv era “transformarea arondismentului Turnhout într-o regiune de prim plan în Europa Occidentală”, a pus în practică un ansamblu coordonat de proiecte (38) în domeniul întreprinderilor, formării, pregătirii profesionale, ajutorului social, combaterii șomajului.
Parteneriatul
Experiențele europene au arătat că dezvoltarea locală este deseori rezultatul unui parteneriat: numeroase inițiative nu pot fi duse la bun sfârșit decât în măsura în care actori diverși se mobilizează și se asociază în jurul acestei inițiative.
Configurația grupării “actorilor-parteneri” este foarte diferită și aceasta atât în ceea ce privește dimensiunea “verticală”, cât și cea “orizontală”. Prin urmare, dezvoltarea locală este rezultatul unui parteneriat: vertical și orizontal.
Parteneriatul “vertical”
Situația cea mai frecventă este aceea prin care se asociază actorilor locali persoane sau organisme din afara teritoriului. Acestea din urmă aduc actorilor locali resurse de diferite tipuri, inclusiv expertiză și forță, putere de acțiune. Apar astfel relații de tip special, de ajutorare, mai ales între întreprinderi. Este și cazul amintit anterior, cel al localității Campine (Belgia), unde firmele mari ajută IMM-urile locale să se dezvolte, în cadrul unui program mai amplu denumit PLATO.
Parteneriatul “orizontal”
Acest tip de parteneriat se realizează și se organizează în două moduri:
în cadrul unor grupuri omogene:
țărani care se asociază pentru comercializarea produselor lor;
conducători ai unor pepiniere de întreprinderi(cum este cazul din Franței unde s-a înființat o asociație pentru îmbunătățirea serviciilor furnizate antreprenorilor);
întreprinderi galeze au stabilit acorduri de cooperare cu IMM-uri din Baden Wurtenburg, Catalonia, Lombardia și Rhone-Alpes, contribuind astfel la propria dezvoltare și a regiunilor în care se regăsesc.
între persoane sau diferite grupuri.
Acest tip de parteneriat este cazul cel mai frecvent întâlnit, dar nu este ușor de alcătuit. Construcția acestui tip de parteneriat multiplu poate dura un an sau mai mulți ani, el nefiind niciodată definitiv încheiat.
c) Antreprenoriatul
Acest principiu al strategiei se bazează pe un demers “de jos în sus”, în care dinamica dezvoltării este inițiată și întreținută de antreprenori locali a căror acțiune nu se limitează doar la domeniul economic, ci se exercită și în domeniul social, cultural etc. Aplicarea acestuia trebuie să țină seama de următoarele aspecte:
dezvoltarea locală nu poate ignora așteptările, motivațiile și “cultura populației” care este beneficiara potențială;
este importantă dezvoltarea spiritului întreprinzător la care să adere un număr cât mai mare de persoane; în acest sens, în Franța la Maubeuge s-a difuzat cu ajutorul unui cotidian local un adevărat curs prin corespondență pentru gestionarea unui proiect privind crearea unei întreprinderi;
calitatea creatorilor și a conducătorilor de întreprinderi, a capacității lor de întreprinzători, ca factori importanți ai dezvoltării locale. Ei trebuie să fie încurajați, pregătiți și, într-o manieră generală, “acompaniați”, sprijiniți în evoluția lor.
Experiențele analizate au pus în evidență diferite tipuri de inițiativă cum ar fi: pepiniere de afaceri, organisme de consultanță – pregătire, mecanisme de sprijinire a exporturilor, centre de sprijinire a difuzării tehnologiilor și inovațiilor etc. Unul dintre cele mai bine organizate teritorii pentru a ajuta IMM-urile se găsește în Irlanda și este gestionat de agenția Shannon Development.
d) Propagarea
Este un principiu al strategiei mai puțin invocat, dar nu lipsit de importanță. El poate avea două efecte:
o inițiativă bună, exemplară poate antrena și genera și alte acțiuni. Este ceea ce s-a întâmplat în Campine: primele acțiuni reușite au determinat credibilitatea întregului plan de dezvoltare și au înlesnit, astfel, realizarea de noi acțiuni prevăzute în acel plan;
succesul vizibil pe termen scurt, chiar dacă are o importanță limitată, contribuie la sporirea încrederii în procesul de dezvoltare și la încurajarea partenerilor și resurselor (umane și materiale) să se mobilizeze. Un astfel de succes pe termen scurt s-a avut în vedere și în cazul experienței Trikala din Grecia. În această regiune s-a hotărât ca primele succese să fie făcute cunoscute prin mass-media, pentru a acorda o oportunitate populației și pentru a o determina să se mobilizeze.
Principii utilizate la punerea în practică
Principiile utilizate la punerea în practică a mijloacelor de dezvoltare locală sunt în număr de patru: suplețe, creativitate, profesionalism și coordonare.
Suplețea
Mecanismele de sprijinire a dezvoltării locale, care apar în numeroase experiențe, au fost concepute pentru a repartiza ajutoarele de natură foarte diferită, dar care au o serie de caracteristici comune:
specificitatea, individualitatea, ajustarea la necesități;
sunt acordate beneficiarilor printr-un circuit scurt;
sunt integrate într-un demers general care “acompaniază” dezvoltarea locală ți actorii ei.
Acest principiu s-a regăsit în cadrul experiențelor europene analizate în:
mecanismele de sprijinire a IMM-urilor;
în sistemele de sprijinire a persoanelor când este vorba de inserția lor în forța de muncă, de formare, pregătire, etc.
b) Creativitatea
Sinergia mijloacelor și a demersurilor de dezvoltare poate avea efecte pozitive în măsura în care este utilizată în mod creator. Recurgerea la un potențial neutilizat, cum sunt persoanele în vârstă sau aflate în șomaj, pentru a dezvolta IMM-uri, a făcut ca multe proiecte care erau în așteptare, cum s-a întâmplat de exemplu în Lille (Franța), să poată fi realizate, creându-se astfel de întreprinderi care au oferit locuri de muncă.
Un alt exemplu îl constituie recalificarea personalului feminin din Bremen (Germania) care să poată lucra din nou în meseriile cerute. Acest program a contribuit într-o mare măsură la întărirea resurselor umane ale orașului a căror prognoză pe termen scurt era nefavorabilă.
c) Profesionalismul
Gestionarea dezvoltării locale și a inițiativelor care contribuie la aceasta trebuie făcută cu profesionalism. Această gestionare poate fi comparată cu cea a întreprinderilor, legat de “managementul strategic” și “gestiunea proiectelor”. De aceea în informările privind experiențele respective se fac adesea referiri la importanța existenței unor “agenți ai dezvoltării profesioniști” – bine formați, pregătiți care să stăpânească și să utilizeze tehnicile de management și gestionare.
d) Coordonarea
Inițiativele de dezvoltare trebuie să se coreleze cu alte inițiative care privesc același teritoriu sau același grup de persoane. Această corelare poate fi asigurată local, de către un lider a cărui autoritate să-i fie recunoscută.
În anumite cazuri, coerența se construiește în cadrul unui “plan strategic” (Campine – Belgia).
3.6. STRUCTURI ȘI MIJLOACE UTILIZATE
Aplicarea principiilor evocate presupune punerea în practică a unor structuri de dezvoltare complexe, care să administreze, să gereze mijloace diversificate.
STRUCTURILE DE DEZVOLTARE
Acestea pot include mai multe componente: echipa operațională, grupul de lucru, comitetul de direcționare sau de pilotaj, experți, birouri de studiu etc. Structurile de dezvoltare se regăsesc în sectorul public, privat sau mixt.
Echipele denumite “operaționale” se află în centrul tuturor structurilor de dezvoltare. Ele sunt compuse din agenți salariați având o competență generală în dezvoltarea locală și/sau o competență specializată specifică.
Grupele de lucru, care atrag adeseori voluntari, pot asista echipa de salariați. De exemplu planul turistic pentru Campine s-a elaborat în cadrul a cinci grupe de lucru, reunind voluntari din regiune sub direcția unui coordonator.
Comitetul de direcționare are ca funcție, în principal, să realizeze asocierea factorilor de decizie cu partenerii pentru ca aceștia să se implice în controlul și managementul inițiativei. El prezintă anumite analogii cu un consiliu de administrație al unei societăți.
Echipa de management a inițiativei “împotriva sărăciei”, din Ladywood – cartier din Birmingham (Marea Britanie), a fost alcătuită din autorități municipale și din reprezentanți ai cartierului. Ea a avut responsabilitatea de a identifica nevoile de satisfăcut, de a hotărî asupra acțiunilor care se impuneau și de a le evalua.
Un alt exemplu, “Comitetul de direcționare al cooperativei Kobold” din Luxemburg a organizat un parteneriat cu Camera de Comerț în jurul unei inițiative de inserție a tinerilor defavorizați.
Experții intervin atât pentru satisfacerea nevoilor dar și a cerințelor echipei operaționale. În anumite cazuri, ei pot deveni chiar salariați permanenți ai acestei structuri atunci când inițiative se desfășoară pe o perioadă mai îndelungată de timp. La Venaco, de exemplu, structura de dezvoltare locală a fost integrată programului de renovare a habitatului.
Birourile de studii au fost utilizate în diferitele faze ale experienței de dezvoltare, îndeosebi pentru a ajuta la lansarea acesteia atunci când nu a existat o echipă operațională.
Statutul structurilor de dezvoltare este foarte variat. Cel mai frecvent utilizat este cel de asociație cu scop nelucrativ – acestea pot fi organisme publice și persoane sau organisme private. Structurile de dezvoltare pot lua și forma unor cooperative care au un rol important în dezvoltarea locală, îndeosebi în Italia. Mai rar au existat în cadrul experiențelor și societăți de tip clasic, cu capital; ele s-au regăsit la filiala British Telecom din Scoția care a intervenit în favoarea dezvoltării Highland și la Societatea Tynes Thames Technology, în Marea Britanie, a cărei specialitate este munca la domiciliu în domeniul informaticii a persoanelor handicapate. Aceste întreprinderi au beneficiat de fonduri publice încă de la demararea acțiunilor lor.
MIJLOACELE
Inițiativele de dezvoltare utilizează frecvent un ansamblu de mijloace financiare, logistice, tehnologice și de comunicare, chiar dacă aceasta din urmă este foarte rar menționată de experiențele analizate.
Finanțarea
În cele mai multe cazuri finanțarea este mixtă, în proporții variabile de către surse publice și private. În mod excepțional poate participa și populația locală: este cazul locuitorilor din Connemara de West (Irlanda) care au contribuit la capitalul “Compania de Dezvoltare a Comunității” de pe teritoriul lor.
Logistica
În afara birourilor aparținând structurilor de dezvoltare și a mijloacelor materiale cu care aceasta sunt dotate, există și instrumente de dezvoltare locală cum sunt pepinierele denumite și incubatoare ale întreprinderilor. Unele funcționează în rețea, inclusiv în rețea transfrontalieră, cum este situația din nordul Franței și sudul Belgiei. Uneori sunt utilizate și construcții de tipul “relee de ateliere” sau “hoteluri ale întreprinderilor”.
Tehnologiile
Informatica și telecomunicațiile sunt utilizate ca mijloace de dezvoltare, în special în zonele rurale izolate. Este foarte cunoscută experiența Portugaliei (din Adices) și a Scoției. În această țară, mai multe zone foarte izolate, în special insule (Shetland, Orkney, Isles…) beneficiază de un sistem de “teleservices”, care permite accesul la numeroase prestații, îndeosebi informatice, care favorizează dezvoltarea anumitor activități locale (traduceri, corecturi, design, în general “teletravail”) ce îmbunătățesc viața locuitorilor și activitatea întreprinderilor.
Comunicațiile
Acest instrument potențial al dezvoltării locale este utilizat în mai mică măsură și ar fi util să fie mult mai folosit.
3.7. TENDINȚE
Orientările pentru viitor desprinse din experiențele privind dezvoltarea locală pot fi grupate în patru categorii: diversificarea, descentralizarea, propagarea, internaționalizarea.
Diversificarea
De cele mai multe ori, inițiativele au reușit să satisfacă cerințele pentru care acestea au fost întreprinse. În acel moment au apărut alte nevoi și au fost identificate alte oportunități, ceea ce a condus la o diversificare a inițiativelor. Ele au vizat diverse prestații, instrumente etc. Aceasta a dus la:
lărgirea gamei posibilităților de formare oferite;
crearea unor centre locale de primire și consultanță, cuplate la un incubator în scopul completării ofertei de servicii deja existente, oferite antreprenorilor locali;
identificarea unor noi grupuri de persoane care să beneficieze de gama prestărilor de servicii existente.
Descentralizarea
Succesul experiențelor a condus la multiplicarea acestora și la apropierea de beneficiari. În acest scop au fost create “birouri locale” și au fost organizate acțiuni în diverse locuri ale teritoriului respectiv.
Un program grec de formare profesională gerat de Ministerul Muncii din această țară, cu finanțare de la Comunitatea Europeană, a fost pus progresiv în practică de către municipalitate și sindicate. Cu ajutorul acestui program s-a putut crea în fiecare comună câte un birou local pentru crearea de noi locuri de muncă, ocuparea populației și pregătirea acesteia. Alt exemplu: acțiunile întreprinse de Asociația Casa Pastureccia în domeniul formării – dezvoltării în turism rural au fost multiplicate și în alte situri.
Propagarea inițiativelor valoroase
Organismele care au condus diferite inițiative au încercat să le propage, să le reproducă și în alte teritorii. Astfel, în Opbouw Drenthe (Olanda), programul de acțiuni privind economisirea energiei, renovarea habitatului și crearea locurilor de muncă, a fost preluat și de provinciile învecinate. În Glasgow, Wise Groupe și-a oferit know-how-ul privind crearea de locuri de muncă în domeniul serviciilor socialmente utile.
Internaționalizarea
Structurile care gerează, administrează experiențele în dezvoltare locală europene se constituie, adesea, în rețele internaționale. Ca urmare, unele dintre ele își orientează inițiativele într-o perspectivă de cooperare transnațională, chiar și atunci când nu există încă o astfel de cooperare.
Anumite organizații și-au exprimat intenția de a exporta în afară know-how-ul după exemplul unora care au făcut deja acest lucru (cum sunt întreprinderile din Lancashire). Spre exemplu, Welsh Initiative for Supported Employment și-a propus să ca acțiune de viitor extinderea și în alte țări a experienței sale în domeniul formării profesionale, a persoanelor cu dificultăți de învățare și de comunicare.
3.8. CONSTATĂRI DESPRINSE DIN EXPERIENȚELE ANALIZATE
Din analiza experiențelor locale de dezvoltare se degajă câteva constatări referitoare la durată, populația implicată și gestionarea proceselor de dezvoltare.
DURATA
Pentru a duce la bun sfârșit o experiență de dezvoltare locală este nevoie de timp, răbdare și perseverență. În mod concret, toate acestea înseamnă următoarele:
este nevoie de timp pentru a reda moralul și dinamismul unei comunități dintr-o regiune în declin;
reconversia este un proces pe termen lung; nu se pot obține rezultate pe termen scurt;
reintegrarea unui șomer de lungă durată pe piața muncii necesită timp și bani;
este nevoie de timp și de energie pentru a găsi finanțarea necesară;
răbdarea este o condiție indispensabilă.
Timpul permite totodată actorilor locali să-și facă ucenicia în ce privește gestionarea dezvoltării și utilizarea anumitor tehnici. În Portugalia, de exemplu, primarii au învățat cum să utilizeze Fondurile Structurale ale UE și pentru alte activități în afara celor destinate infrastructurilor.
Procesul de dezvoltare nu este linear în timp. Sunt faze de progres rapid, dar și perioade de stagnare și chiar regresie.
POPULAȚIA
Dezvoltarea locală se realizează pentru și cu ajutorul populației. Aceasta este în același timp subiectul și obiectul acțiunii. Dacă ea nu se angajează, eșecul este foarte probabil. Legat de această observație generală trebuie făcute câteva remarci:
angajarea populației (implicarea comunității) în inițiative este absolut necesară pentru succesul acestora;
succesul unei inițiative depinde de capacitatea de a realiza o coalizare a energiilor locale în jurul aceluiași obiectiv;
implicarea partenerilor locali dă forță și profunzime inițiativelor;
pentru ca oamenii să participe trebuie ca aceștia să fie investiți cu putere.
Oamenii sau grupurile de oameni nu sunt numai ”actorii”, cei ce realizează acțiunile, ei sunt și scopul, ținta inițiativelor. Acesta este motivul pentru care se spune că regenerarea economiei trebuie să fie centrată pe oameni, înainte de a fi pe infrastructură.
S-a constatat că inițiativele cele mai eficiente sunt cele axate pe anumite grupuri de populație: tineri, femei, fără a neglija persoanele aflate în dificultate.
GESTIONAREA DEZVOLTĂRII LOCALE
Experiențele europene de dezvoltare locală au demonstrat că inițiativele de dezvoltare trebuie pe cât posibil:
să se înscrie într-o perspectivă;
să fie minuțios planificate;
să aibă obiective precise;
să fie conduse de un “manager” și de o “echipă profesionistă”;
să fie susținute de numeroși parteneri și de încrederea populației;
să antameze o abordare “de jos în sus”, sprijinite de oportunități sau inovații care să le poată “trage în sus”;
să înlăture eventualele obișnuințe și conservatorismele.
Ilustrarea concretă a acestor constatări formulate în plan teoretic o oferă următoarele exemple:
Planificarea strategică utilizată pentru marile întreprinderi a fost aplicată cu succes la Campine (Belgia);
Regenerarea pe termen lung a fost planificată cu grijă în Dimitra – Grecia;
Making Belfast Work este un exemplu de conjugare a ideilor bune cu planificarea strategică și un parteneriat public – privat;
Combinarea unor obiective diferite aduce un plus de valoare, situație exemplificată de Streching Opbow, Drenthe;
Existența unor obiective clare, a unui bun management și un bun parteneriat local este ilustrată de Wise Group Glasgow;
Managerii profesioniști și experimentați constituie totdeauna factori de succes, ca în cazul citat al Network Service Agency – Scoția;
Demersul “de jos în sus” în domeniile economic, cultural și social este legat, intrinsec, de procesele de dezvoltare. Aceasta s-ar traduce plastic prin “să găsești ceea ce oamenii au chef să facă și să găsești mijloacele de a-i lăsa să facă”. Un exemplu în acest sens îl constituie Making Music Work – Marea Britanie.
3.9. SCHIȚĂ METODOLOGICĂ PROPUSĂ DE COMISIA EUROPEANĂ PENTRU ELABORAREA PROIECTELOR TERITORIALE, ÎN SCOPUL STIMULĂRII INIȚIATIVELOR LOCALE DE DEZVOLTARE ECONOMICĂ
Analiza experiențelor pozitive de dezvoltare locală din țări ale Uniunii Europene a stat la baza elaborării de către specialiști desemnați de Comisia Europeană a unei metodologii a proiectelor teritoriale, care să aibă în vedere stimularea inițiativelor locale de dezvoltare economică. Această metodologie poate fi adaptată și utilizată și în proiectele teritoriale care se elaborează în România.
Ghid metodologic al dezvoltării locale
O politică a dezvoltării locale, începând cu faza de concepție și până la realizarea sa, impune definirea și punerea în practică a metodelor și mijloacelor specifice. Aceste mijloace și tehnici utilizabile pe parcursul elaborării și realizării unui program (conceput să facă operațională politica de dezvoltare), pentru a fi eficiente trebuie înscrise într-un demers coerent.
În cadrul politicilor locale, proiectul global este conceput ca suport metodologic și operațional. Această abordare este propusă ca etapă preliminară în elaborarea și selectarea măsurilor și acțiunilor care să permită construirea unui program plurianual teritorializat, cu finalitate strategică și operațională.
Proiectul global trebuie să conțină:
stabilirea etapelor și a termenelor, care trebuie respectate pentru elaborarea programului;
locul instrumentelor operaționale în diferite etape ale demersului;
mijloace umane și financiare necesare pentru a asigura reușita demersului și eficacitatea programului.
Dezvoltarea locală se referă la un demers voluntar realizat pe un teritoriu mai mic decât regiunea. Acest demers trebuie să mobilizeze populația și organizațiile care acționează la nivel local, urmărindu-se valorificarea potențialului local pentru obținerea unei dezvoltări dinamice și durabile.
Valorificarea potențialului local înseamnă exploatarea optimală a resurselor de care dispune comunitatea locală, multe din ele nefiind cunoscute sau considerate ca atare.
În accepțiunea organismelor specializate ale Uniunii Europene, resursele locale sunt date de:
spațiul, teritoriul;
resursele naturale posibil a fi utilizate;
resursele umane;
patrimoniul cultural, istoric, etc.;
resursele financiare.
Dezvoltarea locală, prin valorificarea potențialului local, trebuie să se înscrie într-un proiect teritorial care să facă parte dintr-o strategie globală. A acționa în vederea dezvoltării teritoriului înseamnă a cunoaște și a lua în considerație diferitele componente active ale teritoriului în interacțiunea lor și a îngloba fiecare acțiune într-un mecanism general coerent.
3.9.2.Principiile și metodele utilizate în elaborarea proiectului teritorial
PRINCIPII
La elaborarea unui proiect de dezvoltare locală trebuie avute în vedere următoarele:
luarea în considerație a contextului local și a raporturilor acestuia cu mediul global;
definirea unei strategii de dezvoltare locală într-o viziune prospectivă;
negocierea diferitelor opțiuni, luarea unei decizii și punerea în practică.
Factorii cheie pentru dezvoltarea unui teritoriu sunt:
voința locală, cooperarea și parteneriatul;
capacitatea antreprenorială și parteneriatul;
capacitatea antreprenorială și organizatorică;
resursele umane, financiare, logistice;
competențele.
Proiectul teritorial trebuie să fie un proiect colectiv care să se înscrie într-un demers integrat și global; aceasta înseamnă asocierea diferiților actori locali, cu diverse competențe, care acționează împreună pentru realizarea scopului propus.
La elaborarea proiectului teritorial să se țină cont de interacțiunile dintre diferiți parametri exogeni și endogeni, care influențează dezvoltarea teritoriului respectiv. Totodată trebuie cercetate complementaritățile între acțiunile întreprinse la nivel comunitar european, național, regional și local și coerența acțiunilor sectoriale.
Prin derularea sa, în timp, proiectul poate sensibiliza, pune de acord și mobiliza partenerii în realizarea lui, în toate fazele de desfășurare (concertare, negociere, etc.). Rezultatele nu sunt totdeauna vizibile pe termen scurt; numeroase investiții, îndeosebi cele imateriale, se dovedesc productive pe termen mediu și lung, căci dezvoltarea locală nu se decretează, ci se construiește.
Proiectul trebuie să comporte o dimensiune strategică: cooperarea la nivelul unui teritoriu, mobilizarea resurselor și competențelor în cadrul unei adevărate strategii de acțiune publică. De aici decurge și necesitatea găsirii celor mai adecvate modalități de intervenție publică la nivel teritorial, prin promovarea unor noi abordări în domeniul dezvoltării locale și a unor noi modalități de acțiune.
Această complementaritate a acțiunilor publice în cadrul parteneriatului diferă foarte mult de la o țară la alta, în funcție de existența sau absența nivelurilor intermediare administrativ–teritoriale (regiuni, landuri, departamente, provincii…) și de competențele lor.
Un principiu prioritar care trebuie avut în vedere la elaborarea proiectului teritorial este promovarea dezvoltării locale ca o deschidere a teritoriului spre mediul său înconjurător și luarea în considerare, la nivelul unui teritoriu, nu numai a factorilor endogeni, ci și a factorilor exogeni, ca o condiție prealabilă a realizării acțiunilor interne.
METODELE
Proiectul trebuie să se construiască pe o diagnoză a teritoriului respectiv care să-i permită elaborarea unei strategii care să integreze proiecte concrete, ierarhizate într-un program de acțiune. Cronologic, etapele proiectului se derulează astfel:
constatarea (situația existentă a teritoriului respectiv);
formularea strategiei (cu stabilirea anumitor opțiuni);
programarea;
integrarea mecanismelor de informare, formare și evaluare (instrumente de urmărire și ajustare-actualizare a programului).
Elaborarea proiectului este necesar să fie precedată de două operațiuni:
Elaborarea unui “protocol” de acțiune concretizat într-un caiet de sarcini al cărui scop este:
clarificarea demersului, a metodei și a rezultatelor așteptate;
definirea rolurilor și implicarea diferiților parteneri;
definirea competențelor privind expertiza (internă și/sau externă) necesară.
Acestea au rolul de a asigura fezabilitatea demersului și de a se putea evalua șansele de succes ale proiectului respectiv.
Intervenția unui expert din afara zonei se poate dovedi necesară pentru a ajuta diferiți agenți și actori implicați în definirea regulilor de conduită, a temelor prioritare, etc. Acest expert se poate implica și în crearea unui parteneriat instituțional, a unui parteneriat local, având rol de mediator.
Utilizarea unui grup “expert” sau “de promovare”.
Acest grup are rol de inițiator și de principal coordonator al proiectului. Un astfel de grup nu trebuie să fie “instituționalizat”, dar trebuie să fie reprezentantul parteneriatului operațional.
3.9.3.Diagnoza
Diagnoza este necesară pentru o mai bună cunoaștere care să faciliteze acțiunea. Ea trebuie să cuprindă atât teritoriul de referință (diagnoza “internă”), cât și mediul său înconjurător (diagnoza “externă”).
Metoda utilizată în diagnoza unui teritoriu constă în:
analiza dinamicii teritoriului (diagnoză internă);
poziționarea acestuia în mediul înconjurător (diagnoză externă);
analiza situației actorilor implicați (analiză organizațională).
Obiectivele urmărite pot fi definite astfel:
mai buna cunoaștere a situației locale;
prospectarea posibilităților de intervenție prioritare;
implicarea actorilor locali în activitățile privind dezvoltarea teritoriului;
facilitarea elaborării proiectelor și programelor de dezvoltare.
Conținutul diagnozei constă în principal în obținerea următoarelor informații:
imaginea de ansamblu a teritoriului, istoria și evoluția sa;
capacitatea teritoriului: resursele umane și financiare (disponibile și potențiale), competențele existente, modul de organizare(gestionarea proiectului, a teritoriului).
3.9.4. Elaborarea proiectului
Strategia formulează posibilitățile și cerințele de dezvoltare a unui teritoriu în cadrul unui program de dezvoltare stabilit. Dimensiunea strategică presupune:
o abordare selectivă, în sensul că trebuie să se acționeze în domenii semnificative;
un exercițiu de anticipare care să depășească o simplă analiză a handicapurilor teritoriului respectiv, în favoarea unei evaluări corecte a potențialului local.
Condițiile prealabile necesare pentru realizarea programului de dezvoltare constau în: acceptarea analizelor, a strategiei pentru care s-a optat și a programului, da către ansamblul actorilor implicați, inclusiv de populația teritoriului respectiv. În general, pentru asigurarea credibilității demersului și a mobilizării actorilor și partenerilor sunt necesare sisteme de informare și formare, de comunicare și promovare.
Acțiunile privind dezvoltarea economică locală sunt realizate de către un ansamblu de actori și instituții. Constituirea unui parteneriat asigură o mai mare eficacitate politicilor regionale și locale, prin:
regruparea inițiativelor, a energiilor locale în jurul aceluiași proiect;
asocierea la nivel local a diferiților agenți și actori, publici și privați, care acționează în spiritul și logica politicilor sectoriale;
cercetarea complementarității mijloacelor puse la dispoziție;
implicarea partenerilor privați și a diferitelor eșaloane de gestiune și intervenție publică, regionale, naționale și europene, avantajul politicilor locale.
Proiectul global favorizează această construcție a parteneriatului care trebuie gândit pentru fiecare etapă în parte.
Ansamblul mijloacelor necesare realizării proiectului trebuie strânse laolaltă. Acestea sunt date de factorii de producție (finanțe, infrastructură, know-how, etc.), precum și de oamenii și organizațiile care vor asigura desfășurarea operațiunilor prevăzute în program. Programul care reprezintă transpunerea operațională a proiectului trebuie conceput în mod flexibil astfel încât să fie posibile eventuale modificări în funcție de evoluția condițiilor locale și a mediului înconjurător, precum și de primele rezultate obținute.
În concluzie, rezultă patru principii pe care trebuie să se sprijine elaborarea programului: flexibilitate, creativitate, profesionalism, coordonarea diferitelor inițiative.
În demersurile întreprinse pentru crearea și dezvoltarea activităților productive (acțiuni legate de crearea de IMM-uri) s-au identificat patru tehnici de intervenție, care se combină în funcție de stadiul de realizare a programului:
conștientizarea – pentru sensibilizarea actorilor locali;
consultanța – pentru a ajuta la gestionarea și dezvoltarea proiectului;
stimularea – pentru utilizarea optimă a resurselor financiare;
localizarea – stimularea și atragerea întreprinderilor într-un mediu favorabil dezvoltării lor.
S-a constatat însă că nu există proiecte care să dețină cheia succesului, cu care să se meargă la sigur în orice situație. Utilizarea aceluiași instrumentar nu este o garanție a reușitei. Modul în care sunt utilizate mijloacele și tehnicile disponibile, alături de motivația și voința locală, sunt factorii determinanți în realizarea unui proiect de inițiativă locală.
3.9.5. Monitorizarea și evaluarea proiectului
Urmărirea derulării proiectului are ca scop asigurarea executării efective a acțiunilor hotărâte în conformitate cu proiectul și totodată permite efectuarea unor eventuale modificări, atunci când este cazul. Această fază nu asigură numai derularea proiectului în bune condiții, dar reprezintă și “memoria” și “perspectiva” proiectului.
Ea are rolul de a menține mobilizarea actorilor locali, în special, prin comunicarea rezultatelor obținute în fiecare etapă a realizării programului.
Evaluarea rezultatelor parțiale se efectuează pornind de la:
eficacitate (raportul dintre obiectivele propuse și rezultatele obținute) și
eficiența programului (raportul dintre mijloacele utilizate și rezultatele obținute).
Evaluarea nu trebuie să se reducă doar la simpla identificare a diferențelor existente. Punerea în evidență a anumitor disfuncționalități permite luarea unor măsuri corective, fiind posibilă, astfel, optimizarea programului.
Condițiile pe care trebuie să le îndeplinească o evaluare pertinentă sunt:
definirea din faza programării a elementelor și a instrumentelor de măsură care vor fi utilizate;
să facă dovada aceleiași rigori atât în ceea ce privește metodologia de evaluare, cât și în ce privește metodologia diagnozei; interpretarea și analiza mecanismelor de succes și/sau eșec trebuie să fie prioritare;
combinarea celor două mari tipuri de evaluare:
prima se referă la instrumentele și tehnicile utilizate și la proiectele concretizate (acest tip de evaluare fiind esențialmente cantitativă, se bazează pe măsurarea diferențelor dintre situația inițială și rezultatele obținute);
cea de-a doua privește impactul și amploarea dezvoltării induse, adică gradul de apropiere și de adaptare a instrumentelor și proiectelor la teritoriu, ca și luarea în considerare a tuturor elementelor constitutive scopului propus, în globalitatea lor;
găsirea unui echilibru între autoevaluare și evaluare. Autoevaluarea se sprijină pe participarea actorilor locali, care garantează luarea în considerare a realității concrete și analiza operațională a acestei realități. Evaluarea se efectuează de către experți competenți din afară, care pot garanta obiectivitatea necesară demersului și analizei. Aceasta înseamnă să se precizeze cu claritate: cine evaluează, ce evaluează, cum și când;
asigurarea informării asupra evaluării și rezultatelor ei, tuturor partenerilor.
Coordonarea demersului: de la proiect la program
Voința de cooperare a diferiților actori în scopul dezvoltării economice locale este determinantă în garantarea eficacității programelor.
Stabilirea de relații între organismele publice, implicarea diferitelor niveluri ale administrației și a diverșilor actori din sectorul privat, crearea unei adevărate țesături de relații de proximitate, nu se pot realiza decât într-un cadru formal (instituțional) recunoscut pentru:
garantarea reprezentării diferiților parteneri;
aportul de competențe necesare demersului dezvoltării locale.
Cu toată diversitatea situațiilor existente în diferite țări membre ale Uniunii Europene, este evident că pentru coordonarea unui program se preferă agențiile de dezvoltare. În lipsa unui astfel de organism se poate forma “un grup de experți”, care să preia funcția de coordonator de proiect. Intervenția din afară a experților trebuie mandatată de o instanță superioară (statul sau uniunea Europeană), care să garanteze competența demersului inițiat.
Procesul dezvoltării este unul dinamic și, în mod necesar, evolutiv, contribuind la transformarea unui teritoriu. În aceste condiții, o agenție de dezvoltare nu poate fi un element imobil inserat în cadrul politico-administrativ. Această instituție trebuie concepută ca o “structură” flexibilă, evolutivă care să se adapteze transformărilor locale.
Etapele parcurse de la proiect la program poate fi redat sub forma unei “liste de control a abordării globale” astfel:
Asigurarea fezabilității proiectului.
Pentru verificarea fezabilității demersului și a condițiilor necesare reușitei lui, în fazele de concepție, de aplicare și de bilanț, se aplică regula celor cinci întrebări: ce?, cine?, când?, cum?, unde?.
Elaborarea unei strategii de dezvoltare locală.
Elaborarea acestei strategii trebuie să conducă de la starea actuală a lucrurilor (de la ceea ce există) la însușirea ca proiect colectiv a dezvoltării locale (ceea ce se proiectează să se atingă și să se realizeze) și la formalizarea sa operațională în cadrul unui program (ceea ce intenționează să se facă).
Abordarea strategică este una din condițiile dezvoltării. Obiectivul principal al acestui demers constă în valorificarea resurselor locale în vederea dezvoltării economice locale, care să favorizeze apariția inițiativelor locale și să asigure coerența diferitelor acțiuni locale într-un proiect de ansamblu.
Crearea unui parteneriat constituie o etapă obligatorie și presupune moblizarea și asocierea, la elaborarea proiectului, a populației și a principalilor actori implicați în procesul dezvoltării.
O altă cerință importantă la elaborarea strategiei de dezvoltare locală o constituie existența “competențelor de inginerie” care să participe în diferite faze la:
clarificarea situației locale și a problemelor de tratat (expertul);
stimularea inițiativelor (conștientizarea și consultanța);
gestionarea parteneriatului (mediatorul);
formalizarea programului (“plan de afaceri”) și mobilizarea instrumentelor;
coordonatorul, cel care “asamblează” și sintetizează toate informațiile (“the computer man”).
Punerea în practică
Programul transpune în mod operațional proiectul. El cuprinde axele prioritare ale strategiei adoptate, permițând derularea în timp a proiectului și acțiunilor.
Elementele care constituie baza reușitei punerii în practică a unui ărogram pot fi grupate astfel:
respectarea termenelor de derulare a activității programate;
asigurarea credibilității demersului și a proceselor de mobilizare a actorilor;
favorizarea unei bune percepții și înțelegeri de către destinatarii finali a acțiunilor angajate și, deci, obținerea adeziunii lor la strategia elaborată prin comunicare și instruire.
Programul este necesar să fie coordonat sub trei aspecte:
politic: ceea ce presupune crearea unui spațiu de concertare și contractualizare, garant al parteneriatului;
tehnic;
metodologic: punerea în practică a unui mecanism de urmărire și evaluare care să permită ajustarea programului în funcție de rezultatele obținute pe parcursul derulării lui și luarea în calcul a factorilor exteriori programului și care influențează realizarea acestui program.
3.9.7. De la strategie la acțiune: instrumentele și modul lor de utilizare
A. Tehnici de acțiune
În raport cu obiectivele privind crearea, menținerea și dezvoltarea activităților locale, se desprind patru tehnici de acțiune orientate către întreprindere: conștientizarea, consultanța, premisele localizării și stimularea.
CONȘTIENTIZAREA, ca tehnică este aplicabilă mediilor locale cu un slab potențial economic. Aceasta este destinată pregătirii terenului, prin sensibilizarea și mobilizarea potențialilor actori. Ea necesită o fază prealabilă, de prognoză, care are ca scop analiza situației locale existente, a elementelor puternice și a celor slabe. Conștientizarea conține două faze, respectiv aportul extern la potențialul local și aportul dezvoltării interne.
CONSULTANȚA intervine după sensibilizarea și mobilizarea actorilor locali. Ea este necesară în domeniul managementului, dezvoltării, formării și educației.
PREMISELE LOCALIZĂRII vizează atragerea și sensibilizarea întreprinderilor într-un mediu fizic și intelectual favorabil dezvoltării lor.
STIMULAREA, ca tehnică utilizată în strategia acțiunii, provine din domeniul financiar. Ea intervine atât în faza de “decolare”, cât și în cea de dezvoltare a întreprinderilor. Ea constituie un element de structurare economică a întreprinderilor într-un context concurențial și se adresează diverselor tipuri de resurse (fonduri proprii, credite), fiscalității și condițiilor de acces la credite (de exemplu, fondurile de garanție).
Trebuie identificate acele tehnici care sunt acceptate de actorii locali, în funcție de obstacolele existente în legislația națională și de amploarea inițiativelor locale.
B. Rolul și funcțiile tehnicilor
Experiențele efectuate într-o serie de țări europene au permis alcătuirea unei ierarhii a funcțiilor pe care le au tehnicile descrise anterior. Aceste experiențe au avut o acoperire teritorială variabilă și, ca urmare, și eficacitatea lor globală a fost diferită.
Diversele funcții nu sunt substituibile unele cu altele ci complementare. În general, experiențele de dezvoltare locală nu au avut, de la început, în strategia lor cele patru funcții. În cea mai mare parte, acțiunile de dezvoltare locală au demarat cu una sau două dintre aceste funcții. Astfel, au fost situații în care au existat zone de activitate fără întreprinderi, titulari de proiecte de întreprinderi, lipsiți de fondurile necesare creării acestor întreprinderi, etc.
Experiențele care au avut șansa să aibă continuitate și să dea rezultate pozitive au fost cele care au și cunoscut o dezvoltare prin raportare la concepția inițială. Multe dintre le au pornit cu o primă funcție, iar pe parcurs le-au integrat și dezvoltat pe celelalte trei. Această evoluție s-a realizat prin analiza și cercetarea eficacității. Cu excepția unor rare situații în care o colectivitate a beneficiat în întregime de experiență, în cele mai multe situații, pentru a reuși, a fost necesară realizarea unei sinergii a diferitelor competențe. Aceste competențe au provenit atât din rândul actorilor locali (de la comună până la regiune), cât și din sectorul privat.
Majoritatea experiențelor au avut ca finanțator principal una sau mai multe colectivități. Practica a demonstrat că acest tip de finanțare are unele dezavantaje dintre care principalul este acela că se limitează la un anumit spațiu și dispune de mijloace restrânse. Experiența care a creat cele mai multe locuri de muncă a fost aceea prin care s-au mobilizat rezervele financiare și competențele private într-o acțiune sinergică cu inițiativele benevole ale colectivităților locale, ale grupurilor socio-profesionale și ale întreprinderilor.
Sprijinul venit de la nivel local a avut, de regulă, un efect decisiv în concretizarea a numeroase proiecte ale întreprinderilor cu influență asupra întregii localități în care s-a derulat proiectul.
Nu există tehnici miraculoase, chiar dacă unele proiecte sunt susținute de numeroase subvenții, încercându-se dezvoltarea unor activități permanente pe teritoriul respectiv. Proiectele de dezvoltare locală reușesc dacă se sprijină pe potențialul local al activităților economice și al competențelor.
Cele patru funcții principale evidențiază de fapt “arta” și nu “tehnica” de a conduce acțiunea. Aceasta deoarece “tehnica” presupune ca mecanismele de cauză și efect să fie identificate și posibil de reprodus, iar obiectul căruia i se aplică, să fie cunoscut. Or, în cea mai mare parte a cazurilor, obiectul dezvoltării locale este de a crea și nu capătă contur și caracteristici materiale, decât pe măsura elaborării lui conceptuale, apoi materiale. Descoperirea sa are loc în cursul acțiunii creatoare.
Orice dezvoltare locală constituie un caz particular. Inițiatorii unui astfel de proiect au ca sarcină prioritară să convingă actorii potențiali. După stabilirea rolurilor ce le revin este necesară impulsionarea organizării partenerilor potențiali care se face, de regulă, de către unul dintre actorii care cunoaște specialitatea fiecăruia dintre ei. După derularea acestor faze, intră în acțiune cele patru funcții, fiecare îndeplinind un anumit rol.
Rolul funcției de conștientizare
Funcția de conștientizare, având ca scop mobilizarea și sudarea partenerilor, utilizează o metodă care comportă următoarele faze:
Prediagnoza – are ca rol evaluarea principalelor probleme ale colectivității, precizarea naturii lor, recepționarea așteptărilor actorilor economici și sociali, precum și evidențierea punctelor și slabe a zonelor cercetate.
Diagnoza – aprofundează investigațiile pentru a se putea ajunge la mijloace mai fine de analiză și la formularea propunerilor.
Aceste lucrări nu trebuie să rămână confidențiale sau secrete, ci trebuie să determine reuniuni și alt tip de contacte cu actorii socio-economici locali, pentru ca aceștia să valideze analizele și să stabilească modul în care vor continua acțiunile. În timpul acestor două faze se conturează parteneriatul care evoluează pe parcursul a trei etape succesive:
constituirea unui prim “grup de inițiativă”, ceilalți membri potențiali preferând fie să aștepte să vadă despre ce este vorba, fie să aibă o atitudine rezervată sau chiar să manifeste dezinteres pentru inițiativa respectivă;
dacă proiectul este bine apreciat și are șansă de reușită, grupul se poate mări cu noi membri, dar cu titlu de observatori;
în final, acești membri potențiali pot deveni parteneri cu drepturi depline.
Orice reuniune a partenerilor se finalizează prin fixarea, de comun acord, a unui program de lucru, cu stabilirea obiectivelor următoarelor întâlniri. Parteneriatul poate fi tematic.
Conștientizarea constă și în sensibilizarea publicului prin intermediul mijloacelor de comunicare, cum sunt concursurile, expozițiile, colocviile etc. Acestea sunt modalități de exteriorizare a muncii parteneriatului.
Rolul funcției de stimulare
Instrumentele de stimulare se pot clasifica în două mari categorii:
I.Stimulente economice.
Acest tip de stimulente favorizează logica gestionării întreprinderii, permițându-i acesteia să-și diversifice originea resurselor care îi aduc securitate financiară, în termeni de independență și costuri. Din această categorie fac parte: 1. Capitalul de risc de proximitate care are rol în reinvestirea economiilor locale (din inițiative locale), în scopul creșterii fondurilor proprii ale întreprinderilor. Organismele cu capital de risc local sunt rezultatul inițiativei private și beneficiază de sprijin logistic din partea colectivităților. Cei care contribuie cu fonduri sunt întreprinderile și, în mai mică măsură, băncile regionale. În funcție de spațiul pe care intervine, ele se constituie la nivel comunal sau de cartier. Ele dau posibilitatea unor proiecte să ajungă la credibilitate financiară și să acceadă la creditul bancar (în Franța, de exemplu, funcționează peste 200 de astfel de organisme).
Împrumuturile “de onoare” (sau avansurile rambursabile) fără garanție, fără dobândă și cu amortisment diferit. Aceste împrumuturi făcute întreprinderilor sau antreprenorilor sunt asimilate fondurilor quasi proprii. Împrumuturile “de onoare” sunt gestionate de către asociații și colectivități locale. Ele au același efect de echilibru între creditul bancar și fondurile proprii.
Organismele pentru reinvestirea economiilor locale practică atât participarea la licitație a întreprinderilor, cât și acordarea împrumuturilor “de onoare” pe termen scurt.
Bonificația la împrumuturi are ca obiectiv reducerea costurilor pentru asigurarea resurselor financiare ale noilor întreprinderi, necesare realizării investițiilor și susținerii concurenței, în faza lor de demarare. Această bonificație poate contribui la crearea unor noi locuri de muncă și a unor venituri suplimentare pentru colectivitate, precum și la favorizarea activității economice locale.
Ajutoarele directe pentru investiții: acest tip de ajutor este considerat ca un aport de capital extern nerambursabil. În acest caz, colectivitatea locală trebuie să-și evalueze capacitățile de producție pentru a obține fondurile necesare.
II. Stimulente din categoria politicilor sociale.
Aici sunt incluse stimulentele ale căror finalitate este mai mult socială și politică decât economică. În principiu, inițiativele aparțin nivelului regional și național. În această categorie pot fi incluse ajutoarele directe acordate antreprenorilor, care pot avea un efect de compensare a unei slabe rentabilități inițiale a noilor investiții și locuri de muncă. În astfel de situații, finanțarea se face, cu prioritate, din fonduri proprii. Această stimulare are rolul de a înlătura sau compensa insuficiența fondurilor proprii.
Fondurile de garanție locală constituie un caz particular, ele nefiind ajutoare financiare. Funcția lor constă în a asigura echilibrul financiar al organismelor care împrumută și în a facilita luarea deciziei în asumarea riscului.
Tehnica de funcționare este următoarea: atunci când cei care împrumută sunt în dificultate de plată, fondurile de garanție sunt înlocuite cu fondurile care asigură finalizarea angajamentelor asumate, de către cei care oferă împrumuturile.
Un fond de garanție poate fi constituit la nivelul unei societăți private sau printr-o linie bugetară a unei colectivități care nu își poate asuma riscuri financiare în contul terților, fără a-și pune în pericol propria gestiune.
Rolul consultanței
Instrumentele proprii acestei funcții contribuie la informare și formare. Punerea lor în practică se realizează de către parteneri calificați, în raport cu specializările solicitate. Astfel de instrumente pot interveni la niveluri diferite de pregătire și aptitudini:
informația generală – este necesară orientării titularilor de proiecte spre serviciile și organismele calificate;
informația tehnică – se referă la conținutul proiectului și la formularea lui;
formarea – are ca scop asigurarea cunoștințelor și competențelor necesare titularilor de proiect;
sprijinirea titularilor de proiecte – pentru facilitarea demersurilor necesare elaborării planului de afaceri și a stabilirii partenerilor, în special, financiari;
intermedierea relațiilor între conducerea întreprinderilor și titularii de proiecte. Aceasta are ca obiectiv evitarea izolării antreprenorilor de titularii de proiecte. Creatorii de întreprinderi pot stabili, astfel, un dialog permanent cu titularul de proiect prin intermediul unui membru al organismului local de reinvestire a economiilor;
urmărirea strategiei și gestiunii întreprinderii. Aceasta este considerată cea mai eficace metodă de prevenire a riscurilor financiare.
Rolul funcției “premise pentru localizare”
Zona de activitate – este constituită din spațiile necesare activităților din întreprinderi și din spațiul amenajat pentru primirea unor noi construcții. Înfăptuirea acestei funcții presupune o anumită politică funciară.
Așa-numita funcție “imobiliară” – constă în “găzduirea” întreprinderilor. În principiu, inițiativa aparține acestora din urmă. La sfârșitul anilor 1970, în țările vestice s-a observat cum colectivitățile sau organizațiile profesionale au început să se implice în astfel de operațiuni oferind întreprinderilor spații și condiții financiare mai bune decât cele la care aveau ele acces. Acest lucru a fost posibil întrucât colectivitățile socio-profesionale au capacitate de negociere pe care întreprinderile nu o au. Întreprinderile beneficiază de aceste capacități fie prin locație simplă, fie prin diverse tehnici de credit (leasingul este cel mai utilizat).
În afara clădirilor destinate definitiv unei întreprinderi, au apărut o serie de alte forme intermediare:
pepiniere ale întreprinderilor: acestea sunt clădiri menite să primească mai multe noi întreprinderi mici, cărora le pune la dispoziție mijloace logistice obișnuite;
ateliere relee: sunt create pentru a primi mijloacele de producție ale uneia sau mai multor întreprinderi, fiecare dispunând de propriile ei mijloace logistice.
Baza juridică a celor două formule intermediare o constituie colectivitatea sau o societate privată.
Spațiile și serviciile comune sunt încredințate întreprinderilor pe o durată limitată până când acestea pot închiria spații locative pe termen nelimitat. În practică, însă, rigoarea acestui principiu este supusă și ea pragmatismului.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Rolul Initiativelor Locale de Dezvoltare Economica In Sustinerea Politicii Regionale (ID: 124972)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.