Raspunderea Parintilor Pentru Faptele Ilicite Savarsite de Copii Lor Minori

=== Raspunderea Parintilor pentru faptele ilicite savarsite de copii lor minori ===

CAPITOLUL I. ASPECTE GENERALE ALE RĂSPUNDERII PĂRINȚILOR PENTRU FAPTELE ILICITE SĂVÂRȘITE DE COPIII LOR MINORI

1.1 Răspunderea părinților, formă a răspunderii pentru fapta altuia

Răspunderea pentru fapta altuia este o modalitate suplimentară de ocrotire a intereselor victimei. Ea se adaugă răspunderii pentru fapta proprie și se angajează numai în raporturile dintre persoana răspunzatoare și victima prejudiciului. Așa se explică dreptul de regres al celui obligat să răspundă indirect impotriva autorului faptei, pentru a obține restituirea reparației pe care a acordat-o victimei.

Răspunderea părinților pentru prejudiciile cauzate prin faptele ilicite ale copiilor minori – articolul 1000 aliniatul 2 Cod Civil – constituie o răspundere “pentru fapta altuia” și este reglementată în Codul civil alături de răspunderea institutorilor și meșteșugarilor pentru prejudiciile căuzate de elevii și ucenicii aflați sub supravegherea lor (articolul 1000 aliniatul 4) și răspunderea comitenților pentru prejudiciile cauzate de prepușii lor în funcțiile încredințate (articolul 1000 aliniatul 3).

Răspunderea pentru fapta altuia constituie o derogare de la regula generală potrivit căruia orice persoană răspunde numai pentru prejudiciul cauzat prin propria sa faptă. Temeiul acestei forme de răspundere il constituie o prezumție legală de culpă.

Cum derogările și prezumțiile legale sunt de strictă interpretare, enumerarea cazurilor prevăzute de Codul civil – în articolul 1000 – trebuie privita că fiind limitativă.

Astfel, deși părinții răspund pentru faptele copiilor lor minori, aceștia din urmă nu răspund pentru faptele părințiilor lor. (1)

Răspunderea părinților este o răspundere pentru fapta altuia, în sensul că va fi pusă în mișcare numai dacă, și în masura în care, minorul a săvârșit o fapta ilicită cauzatoare de prejudicii.

1.2 Prevederile legale privind răspunderea părinților

Răspunderea părinților pentru prejudiciile cauzate de copiii lor minori este un caz de răspundere delictuală indirectă, pentru fapta altuia, reglementat de articolul 1000 aliniatul 2 Cod civil care prevede: “Tatăl și mama, după moartea barbatului, sunt responsabili de prejudiciul cauzat de copii lor minori ce locuiesc cu dânșii.” În aliniatul final se prevede totodată că “tatăl și mama … sunt apărați de responsabilitatea aratată mai sus, dacă probează că n-au putut impiedica faptul prejudiciabil.”

În legatură cu aceste prevederi legale sunt necesare câteva precizări.

În ce privește redactarea aliniatului al doilea al articolului 1000 Cod civil, acesta iși avea izvorul în principiul inegalității dintre bărbat și femeie, din care decurgea proclamarea tatălui ca titular al “puterii părintești”, atâta timp cât acesta era în viață, mama urmând să preia această putere, numai în cazul în care tatăl a decedat.

Sub aspect juridic, din afirmarea pe prim plan a răspunderii tatălui, decurgea caracterul subsidiar al răspunderii mamei; aceasta era chemată a răspunde pentru fapta ilicită a copilului minor numai în lipsa tatălui, ori în alte cazuri în care acesta nu era în măsură să exercite “puterea părintească”.(2)

Partea din textul articolului 1000 aliniatul 2 Cod Civil care prevedea că mama răspunde “numai dupa moartea bărbatului” a fost însa abrogată implicit, odata cu proclamarea principiului egalității în drepturi dintre barbat și femeie pe plan social, economic și juridic, principiu care, în domeniul raporturilor de familie, a condus la deplină egalitate dintre părinți. (3)

Ca urmare, actuala reglementare a textului articolului 1000 aliniatul 2 Cod civil, redactare rezultată din implicita modificare a textului inițial, este următoarea: “ambii părinți (tatăl și mama) sunt responsabili de prejudiciul cauzat de copiii lor minori ce locuiesc cu dânșii.”

1.3 Solidaritatea părinților, consecință a egalitații

Inegalitatea în drepturi dintre barbat și femeie a fost înlăturată, prin consacrarea constituțională a principiului egalitații sexelor, încă din anul 1948, prin adaptarea Constituției din 13 aprilie 1948.

Actuala Constituție prevede în articolul 44 aliniatul 1 că: ”familia se întemeiază pe căsătoria liber consimțită între soți, pe egalitatea acestora și pe dreptul și îndatorirea părinților de a asigura creșterea, educația și instruirea copiilor.” În consecință, amăndoi părinții sunt îndreptătiți și îndatorați să aibă și să exercite în condiții de perfecta egalitate, drepturile părintești asupra persoanei și bunurilor copiilor lor minori. Aceste drepturi le aparțin și le exercită amândoi părinții, împreună și de comun acord. Bineințeles că, dacă unul din părinți devine incapabil, este dispărut, mort, decăzut din drepturile părintești, ori în neputința vremelnică de a manifesta o voință conștientă și valabilă, celălalt părinte va exercita singur aceste drepturi.

Principiul egalității părinților în exercitarea ocrotirii părintești este consacrat și în Codul familiei. Codul familiei consacră expres egalitatea femeii cu bărbatul atât în relațiile lor personale și patrimoniale, cât și în acelea care privesc raporturile lor cu copiii, în articolul 1: “În relațiile dintre soți, precum și în exercițiul drepturilor față de copii, bărbatul și femeia au drepturi egale.” (4)

Afirmarea egalității în drepturi și îndatoriri a părinților s-a răsfrânt în solidarizarea lor în tot ceea ce privește existența și exercitarea acestor drepturi și îndatoriri. A dispărut astfel caracterul subsidiar al răspunderii mamei.

Ne aflam deci, în față unei răspunderi solidare.

Răspunderea solidara a părinților, în dreptul nostru, decurge din articolul 97 aliniatul 1 Codul familiei, potrivit căruia: “ambii părinți au aceleași drepturi și îndatoriri față de copii lor minori, fărăa a deosebi dupa cum aceștia sunt din căsatorie, din afăra căsătoriei ori infiați.”

În adevar, afirmarea egalitații și solidaritații dintre părinți în ceea ce privește răspunderea pentru faptele ilicite cauzatoare de prejudicii săvârșite de copiii lor minori, constituie un corolar firesc al egalitații și solidaritații în drepturi și îndatoriri, sub semnul cărora Codul familiei reglementează întreaga materie a ocrotirii prin părinți a minorului. (5)

Solidaritatea părinților, în ceea ce privește răspunderea, are și importante consecințe de ordin juridic, privind dreptul victimei de a obține repararea prejudiciului pe care l-a suferit.

Note bibliografice

1. A se vedea Ion M.Anghel, Francisc Deak, Marin F.Popa – “Răspunderea civilă”, Editura Științifică, București 1970, pagina 146.

2. A se vedea Constantin Stătescu – “Răspunderea civilă delictuala pentru fapta altei persoane”, Editura Științifică și Enciclopedică, București 1984, pagina 25.

3. Cu privire la modificarea articolului 1000 aliniatul 2 Codul Civil, a se vedea Traian Ionașcu – “Modificările aduse codului civil de principiul constituțional al egalitații sexelor”, în: Justiția Nouă nr 2/1950 pagina 213.

4. A se vedea Maria Banciu – “Dreptul familiei”, Editura Argonaut, Cluj Napoca 1998, pagina 14.

5. Ibidem 2.

CAPITOLUL II. FUNDAMENTAREA RĂSPUNDERII PĂRINȚILOR

2.1 Premisa actuală a răspunderii

Fundamentul răspunderii civile delictuale este poate problema cea mai controversată a întregului drept civil, terenul pe care se poarta interminabile discuții și se exprimă numeroase opinii

O însemnată parte a legislațiilor, în special cele influențate de Codul civil francez, fundamentează răspunderea civilă, în principal pe ideea de culpă.

În ce privește temeiul răspunderii părinților pentru prejudiciile cauzate de copiii lor minori, în literatura de specialitate și practica judiciara a fost exprimată, în mod unanim, opinia potrivit cu care această răspundere își găsește temeiul în culpa părinților, culpa prezumată de lege. Este vorba de o prezumție legală de culpă instituită în sarcina părinților.

Actuala reglementare a răspunderii părinților pentru faptele ilicite căuzatoare de prejudicii ale copiilor lor minori are drept premisă neîndeplinirea ori îndeplinirea necorespunzătoare de câtre părinți a unora dintre îndatoririle care le revin față de copii (1). Astfel, atunci când un copil minor săvârșește o fapta prejudiciabilă, legea presupune că aceasta se datorează culpei sau greșelii proprii a părinților, constând în neîndeplinirea sau îndeplinirea nerecorespunzătoare a obligațiilor părintești.

Literatura de specialitate apreciază că în baza articolului 1000 aliniatul 2 Codul civil se declanșeaza trei prezumții:

a) prezumția că în exercitarea îndatoririlor care le reveneau față de copilul minor au existat abateri care, prin rezultatul lor final – prejudiciul – s-au dovedit că fiind adevărate acțiuni sau omisiuni ilicite, de natură să le angajeze răspunderea pentru fapta minorului.

b) prezumția existenței raportului de cauzalitate între neîndeplinirea de către părinți a îndatoririlor ce le reveneau și săvârșirea de câtre minor a faptei ilicite, cauzatoare de prejudicii.

Existența acestei prezumții este absolut necesară, deoarece dacă victima ar trebui să dovedească direct prezența raportului de cauzalitate dintre fapta părinților și fapta prejudiciabilă a copilului lor minor, atunci ar fi obligată să facă și proba culpei părinților. În acest fel, prezumția de culpă reținută în sarcina părinților ar fi fără nici o eficiență practică (2).

c) prezumția vinei sau culpei părinților, de obicei în forma neglijenței, în neîndeplinirea sau îndeplinirea necorespunzătoare a obligațiilor pe care le aveau față de copilul minor, autor al faptei ilicite prejudiciabile.

Prezumțiile declanșate în baza articolului 1000 aliniatul 2 Codul Civil se justifică nu numai prin protecția ce este firesc sa fie acordata celui ce a suferit un prejudiciu datorită faptei săvârșite de un minor, ci, totodata prin strânsa legatură ce exista între modul în care își exercita părinții îndatoririle față de copiii lor minori și faptele pagubitoare ale celor din urmă.

În literatura juridică au fost formulate mai multe opinii cu privire la obligațiile a căror indeplinire necorespunzătoare sau neîndeplinire angajază răspunderea părinților, ori, astfel spus, cu privire la ceea ce constituie conținutul prezumțiilor legale menționate sau insuși fundamentul acestei răspunderi.

O prima opinie pornește de la premisa că răspunderea se întemeiază pe nerespectarea de câtre părinți a obligației ce le revine de a exercita supravegherea asupra copiilor lor minori.

Potrivit unei alte opinii, răspunderea părinților trebuie să fie întemeiata nu numai pe neîndeplinirea ori îndeplinirea nerecorespunzatoare a obligației de supraveghere, dar, totodata și a obligației de a asigura educarea copilului minor.

Conform unei a treia concepții, răspunderea părinților trebuie sa fie întemeiata atat pe neîndeplinirea ori îndeplinirea nerecorespunzatoare a îndatoririi de supraveghere, cât și a “obligației de creștere” a copilului minor.

A. Neîndeplinirea îndatoririi de supraveghere-fundament al răspunderii părinților

Aceasta constituie fundamentarea tradițională, această opinie regăsindu-se atât în literatura de specialitate (3), cât și în numeroase decizii ale instanțelor judecâtorești, inclusiv într-o decizie de îndrumare a Plenului Tribunalului Suprem adoptată în anul 1973, care a expirat, în fond, opiniile constante ale practicii. În aceasta decizie de îndrumare se reține că săvârșirea faptei ilicite a minorului poate fi impiedicată dacă “părinții exercita cum se cuvine supravegherea permanentă, preocupându-se în acest scop ca minorul să se afle tot timpul la domiciliul lor…Dacă totuși minorul a reușit să dispară, săvârșirea infracțiunii poate fi impiedicată dacă…cei cărora le revin supravegherea depun diligențele necesare readucerii minorului dispărut…Nu pot fi făcuți răspunzatori părinții…dacă se va dovedi că, deși au îndeplinit în mod corespunzător obligația de supraveghere, totuși nu au putut împiedica săvârșirea infracțiunii.” (4)

Aceasta concepție se regăsește în numeroase hotărâri judecâtorești (5). Tot aceasta concepție stă la baza hotărârii judecâtorești pronunțate în următoarea speță.

M.I. a trimis pe fiul în vârstă de 12 ani al numiților E. și S.P. să-i aducă un cal, care nu vedea decât cu un ochi, de la păscut. M.I. nu a dat minorului un căpastru pentru a avea o siguranță mai mare în conducerea calului. Minorul s-a întors în mare goană din care cauză calul s-a lovit mortal de bara de fier de la pasajul de nivel c.f.r. M.I. a chemat în judecată pe E. și S.P. pentru a fi obligați la plata unei sume de bani, reprezentând contravaloarea calului a cărui moarte a fost provocata de fiul minor al pârâților.

Prima instanța a admis acțiunea în parte, cu motivarea că răspunderea patrimonială a părinților este atenuată în parte prin culpa reclamantului, care a trimis copilul dupa cal.

Recursul declarat de pârâți împotriva acestei hotărâri a fost admis cu motivarea că activitatea desfășurată de copil a avut loc din inițiativa reclamantului, fără știrea pârâților, deci fapta prejudiciabilă s-a produs nu din cauza lipsei de supraveghere, ci datorită reclamantului.

B. Neîndeplinirea îndatoririi de supraveghere și de educație-fundament al răspunderii părinților

Potrivit acestei concepții, răspunderea părinților va fi deci angajată în cazul neîndeplinirii sau îndeplinirii necorespunzătoare a acestor obligații.

Întemeiată pe o concepție mai exigentă față de îndatoririle ce le revin părinților privind pe copiii lor minori și, totodată, pe o atitudine de mai atentă ocrotire a victimei prejudiciului, această concepție admisă de mulți autori de specialitate (6), a început să-și regăsească ecou din ce în ce mai mult în practică judecătorească, inclusiv în unele decizii ale Tribunalului Suprem. Este vorba de o nouă orientare a practicii noastre judecâtorești./

Astfel, de exemplu, într-o decizie din anul 1976 a secției penale a Tribunalului Suprem, examinându-se răspunderea părinților pentru fapta copilului minor, care reușind să fugă dintr-un centru de reeducare unde era internat, a comis câteva infracțiuni soldate cu cauzarea unor prejudicii, s-a precizat că “întrucât răspunderea părinților pentru faptele căuzatoare de prejudicii săvârșite de copiii lor minori se bazează pe o prezumție de culpă constând într-o lipsa, nu numai de supraveghere, ci și de educație, instanțele trebuiau să verifice și să examineze răspunderea părinților minorului… rezultată din deficiențele în educația copilului lor, care le-ar fi imputabile… Desigur, părinții minorului ar putea fi exonerați de răspundere, numai dacă ar dovedi în mod convingator că, în mod concret, în raport de obligațiile ce le reveneau că părinții… s-au preocupat de educarea fiului lor și că, deci, nu s-au dezinteresat de copil și nu au neglijat educarea lor”. (7)

Aceeași concepție a fost reținuta și într-o decizie ulterioară a Tribunalului Suprem, pronunțată în complet de șapte judecâtori, când de asemenea s-a menționat că fapta ilicită a copilului minor “demonstrează în mod categoric insuficiența educației date … educație care a rămas deficitară și datorita activitații necorespunzătoare în acest sens a celor doi părinți.” (8)

Aceasta nu înseamna că nu au continuat a fi întalnite hotărâri judecâtorești în care fundamentarea răspunderii părinților pornește de la deficiențele acestora în îndeplinirea numai a îndatoririlor de supraveghere a copiilor lor minori. (9)

C. Neîndeplinirea îndatoririi de supraveghere și creștere a copilului minor, fundament al răspunderii părinților

O parte a literaturii juridice, pornind de la prevederile Codului familiei care definesc îndatoririle părinților față de copiii lor minori, propune că punct de pornire al fundamentării răspunderii, îndatorirea de supraveghere și crestere a copiilor. (10)

Trebuie reținut că “obligația de creștere” are un conținut mai larg decât “obligația de educare”, deoarece conform prevederilor articolului 101 aliniatul 2 Codul familiei “părinții sunt obligati să crească copilul, îngrijind de sănătatea și dezvoltarea lui fizică, de educarea, învățătura și pregătirea profesională a acestuia (…)”.

Acesta fiind conținutul “obligației de creștere” a copilului, înseamnă că în această ultima concepție, exigențele fată de părinți fiind sporite, în aceeași măsura sporește și răspunderea acestora pentru faptele ilicite căuzatoare de prejudicii săvărșite de copiii lor minori, diminuându-se astfel posibilitatea lor de a înlătura prezumțiile prevăzute de lege privind această răspundere.

Se poate spune că acest ultim punct de vedere, deși cel mai sever, constituie totodată un stimulent pentru sporirea exigenței în îndeplinirea îndatoririlor părintești.

Jurisprundența nu a reținut încă, decât în mod izolat, fundamentarea răspunderii părinților având drept premisa îndatorirea ce le revine cu privire la creșterea copiilor. (11)

2.2. Precizări cu privire la corelația dintre articolul 1000 aliniatul 2 Codul civil și articolul 101 aliniatul 2 din Codul familiei

Așa cum am arătat deja, corelarea prevederilor articolului 1000 aliniatul 2 Codul Civil cu îndatoririle privind creșterea copilului prevăzute pentru părinți în Codul familiei, duce la o sporire a răspunderii părinților pentru faptele ilicite căuzatoare de prejudicii săvărșite de copiii lor minori.

Pentru fundamentarea răspunderii părinților nu se poate face abstracție de corelația existentă între prevederea articolului 1000 aliniatul 2 Codul civil și articolul 101 aliniatul 2 Codul familiei. Trebuie reținut că nu este vorba de un paralelism al unor texte care statornicesc răspunderii civile pe temeiuri diferite, ci de o unitate de răspundere civilă, unitate în care articolul 1000 aliniatul 2 Codul civil afirmă principiul răspunderii părinților pentru faptele ilicite ale copiilor minori, iar articolul 101 aliniatul 2 din Codul familiei fundamentează această răspundere, explică pentru ce este instituită, adică pentru neîndeplinirea căror îndatoriri este ea angajată.

Nu întotdeauna această corelație este considerată în acest mod. Astfel, de exemplu, într-o decizie pronunțată în completul de șapte judecători, Tribunalul Suprem, referindu-se la înlăturarea răspunderii unor părinți care fuseseră decăzuți din drepturile părintești încă de când copilul avea vârsta de trei ani, a reținut următoarea motivare: “În atare situație, răspunderea părinților nu operează în cauză, nici sub aspectul culpei în supraveghere ce constituie temeiul răspunderii stabilite în articolul 1000 aliniatul 2 Codul civil, nici sub acela al culpei în legatură cu educația minorului, rezultată din obligația înscrisă în articolul 101 Codul familiei, deoarece atunci când minorul avea numai vârsta de trei ani, această obligație a încetat ca urmare a decăderii lor din drepturile părintești.” (12)

Nu se poate însa considera că temeiul răspunderii prevăzute în articolul 1000 aliniatul 2 Codul civil l-ar constitui lipsa de supraveghere din partea părinților, iar răspunderea pentru lipsurile în educație, eventual pentru lipsurile în creșterea copilului, ar deriva din articolul 101 aliniatul 2 Codul familiei.

În realitate unicul text care consacră răspunderea civilă a părinților este articolul 1000 aliniatul 2 Codul civil. Determinarea temeiului acestei răspunderi trebuie să se facă pornindu-se de la întregul sistem al normelor legale care reglementează îndatoririle părinților; aceste norme dau conținut răspunderii înseși instituite prin articolul 1000 aliniatul 2 Codul civil, îi stabilesc, cu alte cuvinte, fundamentul. (13)

Textele articolelor 1000 aliniatul 2 Codul civil și 101 aliniatul 2 Codul familiei, formează o unitate. Ele nu trebuie privite în mod separat sau paralel, ci în concordanță: prevederea Codului familiei prin care sunt menționate îndatoririle părintești fundamentează prevederea Codului civil, care instituie răspunderea părinților.

2.3 Importanța fundamentării răspunderii părinților

Determinarea fundamentului răspunderii părinților pentru copiii lor minori, nu constituie doar o simpla problemă teoretică, ci ea prezintă și o deosebită însemnătate practică.

Potrivit articolului 1000 aliniatul 5 Codul civil prezumțiile care stau la baza răspunderii părinților sunt prezumții legale cu căracter relativ, și care, în consecintă, pot fi înlăturate prin proba contrarie. Prin această probă părinții trebuie să dovedească că “n-au putut împiedica faptul prejudiciabil” (articolul 1000 aliniatul 5 Codul civil). Însă, în funcție de conceptia adoptată cu privire la fundamentul răspunderii, obiectul probei contrarii va fi diferit, după cum se are în vedere simpla obligatie a părinților de supraveghere, ori dubla obligație, de supraveghere și educație, ori supraveghere și creștere.

Între criticile pe care adeptii concepției potrivit căreia răspunderea părinților trebuie întemeiată pe “culpa de supraveghere” le aduc concepțiilor potrivit cărora răspunderea trebuie să fie întemeiată pe îndatorirea de “supraveghere și educație” ori de “supraveghere și educație a copilului”, a fost și aceea că prin extinderea, în acest fel, a obligațiilor părinților, se creează o dificultate în posibilitatea administrării probei contrarii cerute pentru răsturnarea prezumțiilor instituite de lege.

În literatura de specialitate s-a arătat că această critică este, în realitate, un argument în sprijinul adoptării unor concepții de răspundere sporită a părinților. Cu cât părintele va fi mai expus a se vedea obligat la repararea civilă a prejudiciilor pricinuite de copilul său, cu atât diligența pe care o va pune în îndeplinirea celor două îndatoriri la care ne referim, va fi mai mare. (14)

Adăugam la acest argument și pe acela că, exonerarea de răspundere civilă a părinților pentru prejudiciile cauzate de copiii lor minori, fără o verificare minuțioasă a modului în care aceștia și-au îndeplinit toate îndatoririle care le reveneau ar crea o profundă inechitate în dauna victimei prejudiciului, pe seama căruia ar fi pusă sarcina integrală a suportării prejudiciului căuzat, prin fapta ilicită, de copilul minor al altei persoane. (15)

Note Bibliografice

1. A se vedea Constantin Stătescu – “Răspunderea civilă delictuală pentru fapta altei persoane”, Editura Știintifică și Enciclopedică, București 1984, pagina 26

2. Liviu Pop – “Teoria generală a obligațiilor”. Editura Lumina Lex 1998, pagina 240

3. În sensul acestei fundamentări se pronunța de exemplu, Vasile Longhin – “Responsabilitatea civilă a părinților pentru faptele ilicite ale copiilor lor minori”, în: Revista Legalitatea populară, numărul 6/1956, pagina 677; Ion M. Anghel, F. Deak, Marin F. Popa – “Răspunderea civilă”, Editura Știintifică, București 1970, pagina 147-148; Otilia Calmuschi – “Aspecte ale răspunderii părinților pentru fapta copilului minor desprinse din practica judiciară” în: Studii și Cercetări juridice, numărul 4/1978, pagina 348

4. Plenul Tribunalului Suprem, decizia de îndrumare numărul 6/1973, în: Culegerea de decizii pe anul 1973, pagina 54

5. De exemplu: Tribunalul Suprem, secția penală, decizia numărul 160 din 24 ianuarie 1973, în: Culegerea de decizii pe anul 1973, pagina 172; Tribunalul județului Neamț, decizia penală numărul 5/1970, în: Revista Română de Drept numărul 7/1970, pagina 184; A se vedea și nota critică semnată de A.Glăvan la decizia penală numărul 413/1972 a Tribunalului județului Bacău, decizie prin care se considerase că părinții nu răspund civil pentru prejudiciile cauzate de un copil minor care a comis o infracțiune după ce a fugit dintr-un centru de reeducare, deci într-un moment în care nu se află sub supravegherea lor, în: Revista Română de Drept numărul 9/1973, pagina 135

6. A se vedea în acest sens M.Eliescu – “Răspunderea civilă delictuală”, Editura Academiei, București 1972, pagina 256

7. Tribunalul Suprem, secția penală, decizia numărul 1777 din 9 august 1976, în: C.Stătescu, C.Bârsan – “Teoria generală a obligațiilor”, Editura All, București 1997, pagina 201

8. Tribunalul Suprem, decizia numărul 4 din 17 ianuarie 1997, în: Culegerea de Decizii pe anul 1977, pagina 310-313

9. A se vedea Tribunalul județean Timiș, decizia civilă numărul 104 din 25 ianuarie 1980, în: Revista Română de Drept numărul 8/1980, pagina 59

10. Această concepție a fost formulată de Eugen A.Barasch, Ion Nestor, Savelly Zilberștein – “Ocrotirea părintească”, Editura Știintifică, București 1960, pagina 155-156; Această opinie a fost adoptată și de Paul Petrescu – “Examen al practicii judiciare privind conținutul prezumției de culpă a părinților pentru prejudiciul căuzat de copiii lor minori”, în: Revista Română de Drept numărul 6/1981, pagina 62

11. A se vedea Tribunalul Suprem, secția penală, decizia numărul 2154/1983 în: Revista Română de Drept numărul 7/1984, pagina 65

12. Tribunalul Suprem, decizia numărul 100 din 22 octombrie 1979, în Culegerea de decizii pe anul 1979, pagina 483

13. Constantin Stătescu, opera citată, pagina 31

14. E.A.Barasch, I.Nestor, Savelly Zilberștein, opera citată, pagina 156

15. C.Stătescu, C.Bârsan, opera citată, pagina 202

CAPITOLUL III. DOMENIUL DE APLICAȚIE AL ARTICOLULUI 1000 ALINIATUL 2 CODUL CIVIL

3.1. Datele esențiale ale problemei

Răspunderea părinților, deși fundamentată pe neîndeplinirea culpabilă a unor îndatoriri ce le reveneau, este o răspundere pentru fapta altei persoane, adică o răspundere specială, derogatorie de la dreptul comun. Aceasta înseamnă că, așa cum am mai arătat, această răspundere constituie o derogare de la regula generală potrivit careia orice persoană răspunde numai pentru prejudiciul căuzat prin propria sa faptă.

Instituind o derogare de la această regulă, și anume instituind o răspundere pentru altul, codul civil a circumscris totodata aceasta din urma răspundere în limitele unor anumite reglementari speciale ce trebuie să fie interpretate în chip instructiv, așa cum trebuie să fie interpretate, de altfel, toate reglementările prin care se instituie excepții de la regulă (1). Astfel, putem să delimităm domeniul de aplicăție al prevederilor articolului 1000 aliniatul 2 Codul civil.

3.2. Părinții, subiecte ale răspunderii

Așa cum rezultă din formularea expresă a prevederilor articolului 1000 aliniatul 2 Codul civil privind răspunderea (“tatăl și mama”), tragem concluzia că ele se aplică numai părinților.

Trebuie menționat faptul că, din întreaga reglementare legală a ocrotirii părintești se desprinde, că principiu al acesteia, asimilarea condiției juridice a copilului din afara căsătoriei cu aceea a copilului din căsătorie, a condiției juridice a copilului adoptat cu aceea a copilului firesc. Ocrotirea părintească are același conținut pentru copilul din afărăa căsătoriei că și pentru copilul din căsătorie, pentru adoptat că și pentru copilul firesc. Altfel spus, drepturile și îndatoririle părinților sunt aceleași indiferent din ce câtegorie de copii face parte minorul.

În consecință, prezumțiile privind răspunderea prevazută de articolul 1000 aliniatul 2 Codul civil se aplică părinților, indiferent dacă filiația este din căsătorie ori din afărăa căsătoriei. Ele se aplică și celui care a adoptat copilul minor. Este ceea ce rezultă din dispozițiile articolului 97 aliniatul 1 din Codul familiei, conform cărora “ambii părinți au aceleași drepturi și îndatoriri fată de copiii lor minori, fără a deosebi dupa cum aceștia sunt din căsătorie, din afărăa căsătoriei ori înfiați.”

În baza articolului 1000 aliniatul 2 Codul civil poate fi angajată numai răspunderea părinților (firești și infietori). Există însă căzuri în care nici părinții (unul din ei sau ambii) nu vor putea răspunde în baza articolului 1000 aliniatul 2 Codul civil. Astfel, îndeplinirea îndatoririlor și exercitarea drepturilor privitoare la persoana și bunurile minorului de câtre ambii părinți nu ridică probleme atunci când aceștia locuiesc împreună, căz în care și răspunderea pentru prejudiciile cauzate de copiii lor minori este solidară. Dar este posibil că părinții să aibă locuințe sau chiar domicilii diferite, căz în care ei vor decide de comun acord la care va locui copilul (articolul 100 aliniatul 2 Codul familei). Dacă ei nu pot conveni asupra domiciului minorului, urmează să decidă instanta de judecâtă în conformitate cu interesele acestuia (articolul 100 aliniatul 3 Codul familiei).

Părintele la care se va decide domiciliul copilului va dobândi prin efectul stabilirii copilului la el drepturi și responsabilități sporite în exercitarea ocrotirii părintești comparativ cu celelalt părinte. Astfel, numai acelui părinte îi va reveni dreptul de a-și ține copilul, dreptul să ceară înapoierea copilului de la persoana care îl ține pe nedrept, dar tot lui îi va reveni în exclusivitate răspunderea prevazută de articolul 1000 aliniatul 2 Codul civil pentru prejudiciile căuzate altora prin faptele ilicite săvârșite de minori. (2)

Pot exista situații în care exercitarea ocrotirii părintești să revină unui singur părinte. În acest sens articolul 98 aliniatul 2 Codul familiei dispune că atunci când unul din părinți este mort, decăzut din drepturile părintești, pus sub interdicție sau se afla în neputinta de a-și manifesta voința, celălalt părinte exercita singur drepturile părintești. În consecință, răspunderea pentru prejudiciile căuzate de copilul minor revine numai acestui părinte.

Părinții firești nu vor răspunde în condițiile articolului 1000 aliniatul 2 Codul civil nici în cazul în care copilul a fost pus sub tutelă sau încredințat prin hotărâre judecătorească unor alte persoane. (3)

În ce privește înfierea copilului minor, dupa înfierea lui, prezumția de culpă nu se mai aplică fată de părinții firești ai înfiatului, ci numai față de înfietor. Prin articolul 1 aliniatul 1 al Ordonanței de Urgență numărul 25/1997 se prevede că prin adopție “se stabilește filiația între cel care adopta și copil, precum și rudenia dintre copil și rudele adoptatorului”, iar prin articolul 1 aliniatul 4 se statornicește legal că “în momentul stabilirii filiației prin adopție, filiația dintre copil și părinții lui naturali încetează.” În consecință drepturile și îndatoririle părintești, atât cele privitoare la persoana copilului, cât și cele privitoare la bunurile acestuia trec asupra celui care adoptă, și odată cu acestea și răspunderea pentru prejudiciile căuzate de minori prin săvârșirea unor fapte ilicite.

Precizăm că în ipoteza în care infietorul este căsătorit și numai el consimte la infiere, iar celălalt părinte nu este părintele firesc al înfiatului, articolul 1000 aliniatul 2 Codul civil se va aplică numai în privința soțului înfietor.

Se poate afirma că, preluând asupra lor drepturile și îndatoririle părintești, înfietorii au preluat totodată răspunderea integrală pentru toate faptele ilicite căuzatoare de prejudicii, savârșite de copilul minor după perfectarea înfierii, chiar dacă la baza acestor fapte s-ar afla unele carențe Trecute în educația ori creșterea lor, carențe imputabile părinților firești. (4)

Față de cel sau cei care înfiază, prezumția de culpă se va aplică în aceleași condiții în care se aplică și față de părinții firești.

3.3. Controversa privind domeniul de aplicație al articolului 1000 aliniatul 2 din Codul civil

S-a pus problema dacă răspunderea pentru prejudiciile cauzate de copiii minori, poate fi invocată pe temeiul articolului 1000 aliniatul 2 Codul civil fată de alte persoane, care nu se găsesc în raporturi de filiație cu copilul minor, cum sunt instituțiile de ocrotire, tutorii, curatorii sau rudele minorului.

În literatura de specialitate a fost exprimată și opinia potrivit căreia articolul 1000 aliniatul 2 Codul civil ar fi aplicăbil și altor categorii de persoane decât părinții, și anume, persoanelor care, deși nu au călitatea de părinți, au fost investite, potrivit legii, cu drepturile și îndatoririle părintești (5). În aceasta categorie ar intra de exemplu: tutorele, care conform articolului 123 Codul familiei “este obligat să crească copilul îngrijind de sănătatea și dezvoltarea lui fizică, de educarea, învățătura și pregătirea profesională a acestuia, potrivit cu însușirile lui, în conformitate cu țelurile statului, spre a-l face folositor colectivității”. Ar intra de asemenea în această categorie instituțiile de ocrotire ori persoanele fizice cărora le-au fost încredințati minorii (articolul 42 aliniatul 2 Codul familiei; articolul 43 aliniatul 2 Codul familiei).

În acest sens s-a susținut în literatura juridică că răspunderea prevăzută de articolul 1000 aliniatul 2 Codul civil apărând că o consecință a unuia dintre manifestările ocrotirii părintești, ori de câte ori, în temeiul prevederilor legii, această manifestare a ocrotirii părintești va deveni unui al treilea (căruia copilul îi va fi încredințat) prezumția de culpă stabilită de articolul 1000 aliniatul 2 Codul civil se va aplică și împotriva celui de-al treilea (6).

Această interpretare, deși a rămas izolată, a avut un oarecare ecou și în practică unor instanțe de judecâtă. (7)

Opinia dominantă este însă aceea că răspunderea pentru prejudiciile căuzate de copiii minori, revine doar părinților și adoptatorilor, (aceștia din urma având o situație absolut identică cu cea a părinților), deoarece dat fiind caracterul de excepție pe care îl au în general prezumțiile, ele sunt de strictă interpretare și deci nici cele prevăzute de articolul 1000 aliniatul 2 Codul civil nu pot fi extinse prin analogie la alte categorii de persoane. Interpretarea strictă care este cerută de textele legale speciale și de prezumțiile legale, împiedică orice analogie în interpretare.

În acest sens este și practică judiciară. Astfel, de exemplu, într-o decizie a Tribunalului Suprem s-a arătat că: “conform articolului 1000 aliniatului 2 Codul civil pentru copiii minori răspund părinții dacă locuiesc împreună; privitor la tutore atât Codul civil, Codul familiei, cât și legile speciale nu instituie răspunderi pentru fapta minorului. Ca atare, (…) tutorele nu poate avea calitatea de parte responsabilă ??? pentru pagubele cauzate prin infracțiuni de câtre minorul pus sub tutelă” (8).

Persoanele menționate, altele decât părinții și înfietorii, ar putea fi făcute răspunzatoare din punct de vedere civil pentru faptele ilicite ale copilului minor, nu însă pe temeiul prezumțiilor prevăzute de articolul 1000 aliniatul 2 Codul civil, ci în condițiile generale ale răspunderii prevăzute de articolul 998-999 Codul civil.

În literatura de specialitate s-a susținut că răspunderea părinților poate fi angajată însă și în baza articolului 998-999 Codul civil, căci articolul 1000 aliniatul 2 Codul civil nu exclude aplicarea dispozițiilor de drept comun în materie, înscrise în articolul 998 și 999 Codul civil. Bineînteles că victima va recurge la aplicarea articolului 998-999 Codul civil, numai în cazurile în care articolul 1000 Codul civil nu poate fi aplicat. (9)

Note bibliografice

1. Constantin Stătescu – “Răspunderea civilă delictuală pentru fapta altei persoane”. Editura Știintifică și Enciclopedică, București 1984, pagina 33

2. Maria Banciu – “Dreptul familiei”, Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 1998, paginile 246-247

3. A se vedea I.M.Anghel, Francisc Deak, Marin F.Popa – “Răspunderea civilă”, Editura Știintifică, București 1970, pagina 150

4. A se vedea C.Stătescu, opera citată, paginile 34-35

5. A se vedea Eugen A.Barasch, Ion Nestor, Savelly Zilberștein – “Ocrotirea părintească”, Editura Știintifică, București 1960, paginile 162-163

6. Ibidem 5

7. A se vedea Tribunalul județean Dolj, decizia penală numărul 268/1975, cu nota critică de V.Pătulea, în: Revista Română de Drept numărul 3/1976, paginile 51-53. În această soluție de speță s-a considerat că articolul 1000 aliniatul 2 Codul civil ar fi aplicabil și persoanei careia i-a fost încredințat copilul spre creștere și educare, fără a avea calitatea de părinte.

8. Tribunalul Suprem dec. numărul 74 din 21 noiembrie 1983, în Revista Română de Drept numărul 8/1984 pagina 63

9. I.Albu, F.Deak, M.F.Popa, opera citată, pagina 157

CAPITOLUL IV. CONDIȚIILE RĂSPUNDERII PĂRINȚILOR PENTRU FAPTELE ILICITE SĂVÂRȘITE DE COPIII LOR MINORI

Pentru că părinții să răspundă în baza articolului 1000 aliniatul 2 Codul civil trebuie să fie îndeplinite anumite condiții, care pot fi împărțite în două categorii: condiții generale și condiții speciale răspunderii părinților.

4.1. Condițiile generale ale răspunderii

Dintre condițiile generale ale răspunderii civile delictuale se cer îndeplinite în materia răspunderii părinților următoarele: fapta copilului să fie ilicită, să se fi creat un prejudiciu și să existe legătura cauzală între fapta ilicită a copilului și prejudiciu.

Că element al răspunderii civile delictuale, fapta ilicită înseamnă orice fapta, prin care, încălcându-se o normă juridică, se căuzează altuia un prejudiciu.

Termenul de ilicit, prin el insuși, evocă ideea de comportare interzisă sau contrară unei norme juridice.

În toate cazurile pentru angajarea răspunderii părinților e necesară prezența unei fapte obiectiv ilicite săvârșite de copilul lor minor, chiar dacă această fapta nu a fost comisă cu discernământ. Deci nu interesează dacă copilul și-a dat seama sau nu de caracterul ilicit al faptei săvârșite.

Fapta cauzatoare de prejudiciu nu trebuie să fie neapărat opera exclusivă a copilului. El poate săvârși fapta ilicită și cauza prejudiciului și împreună cu altul, caz în care părintele minorului va răspunde față de victima solidar cu ceilalti autori, dacă aceștia au o răspundere proprie, sau solidar cu celelalte persoane obligate și ele pentru altul (dacă autorii ceilalți sunt minori sau prepuși).

Există și situații în care prejudiciul se cauzează prin faptele ilicite ale minorului și ale părintelui, căz în care acțiunea victimei împotriva părintelui ar putea fi întemeiată și pe dispozițiile articolului 998-999 Codul civil.

Dacă la căuzarea prejudiciului a contribuit și victima, despăgubirile vor fi micșorate proporțional cu culpa ei. În cazul în care prejudiciul se datorește exclusiv faptei culpabile a victimei, ea nu va obține despăgubiri.

O altă condiție generală care trebuie să existe și în cazul răspunderii părinților, alături de fapta ilicită, este existența unui prejudiciu.

Prin prejudiciu întelegem rezultatul sau efectul negativ suferit de o anumită persoană, că urmare a faptei ilicite săvârșite de o altă persoană. Nu poate exista răspundere civilă delictuală dacă nu s-a produs un prejudiciu, deci nici răspunderea părinților nu poate fi angajată în lipsa acestuia.

Pentru că existența prejudiciului sa dea naștere raportului juridic de răspundere civilă, este necesar să fie urmarea încălcării unui drept subiectiv sau a unui interes legitim. Această condiție generală trebuie să fie prezentă indiferent că prejudiciul este patrimonial sau nepatrimonial.

Prejudiciul trebuie să fie cert și să fie nereparat. Un prejudiciu este cert atunci când existența lui este sigură, neîndoielnică și totodată poate fi evaluat în prezent. Sunt certe toate prejudiciile actuale și prejudiciile viitoare și sigure. Prejudiciul actual este acela care s-a produs în totalitate pana la data când se cere repararea lui. Prejudiciile viitoare și sigure sunt acele prejudicii care deși nu s-au produs, este sigur că se vor produce, putând fi evaluate în prezent pe bază de elemente îndestulatoare. De exemplu, atunci când victima unei fapte ilicite săvârșite de copilul minor a rămas cu o incăpacitate de muncă permanentă, prejudiciul este cert, deși o bună parte din el se va produce în viitor.

A răspunde civil înseamnă a fi obligat la repararea unui prejudiciu, deci prejudiciul trebuie să fie nereparat. În cazul în care prejudiciul a fost deja reparat, răspunderea civilă înceteaza și victima nu mai are dreptul de a obține din nou o reparație, deoarece s-ar îmbogăți fără justă căuză.

O ultimă condiție generală este existența raportului de căuzalitate dintre fapta ilicită săvârșită de copilul minor și prejudiciul produs. Cu alte cuvinte, prejudiciul căuzat altuia trebuie să fie consecința faptei ilicite. În concluzie, răspunderea părinților nu poate fi angajată atunci când între fapta ilicită săvârșită de copilul lor minor și prejudiciul suferit de victimă, nu există un raport de cauzalitate.

Raportul de cauzalitate, condiție a răspunderii civile lipsește atunci când prejudiciul se datorează în exclusivitate forței majore, uneori cazului fortuit, faptei unei terțe persoane sau faptei victimei.

Cât privește proba existenței condițiilor menționate, victima prejudiciului, va fi datoare că, potrivit regulilor generale de probă, să facă dovada existenței lor.

Se impune o precizare cât privește întrunirea condițiilor generale ale răspunderii civile delictuale în persoana minorului: pentru angajarea răspunderii părinților nu se cere condiția că minorul să fi acționat cu discernământ, deci cu vinovăție (1). Dacă s-ar cere că minorul să fi acționat cu discernământ, practic s-ar înlătura răspunderea părinților, tocmai în acele căzuri în care prezența lor în supravegherea și îndrumarea imediată a acestuia ar fi fost mai necesară (adică în cazul minorilor nevârstnici, și în general, a minorilor lipsiți de discernământ).

În literatura de specialitate există unanimitate în acest sens, iar practică judecătorească este constantă în a nu condiționa răspunderea părinților de discernământul copilului minor.

Astfel, într-o decizie a Tribunalului Suprem s-a reținut răspunderea civilă a părinților pentru pagubele produse printr-un incendiu căuzat de copilul lor în vârstă de cinci ani. (2)

Trebuie precizat că numai atunci când se pune problema răspunderii părinților nu este cerută condiția vinovăției minorului – în sensul de a fi acționat cu discernământ. Dacă victima urmărește că împreună cu părinții să răspundă și copilul minor – pentru fapta proprie – condiția vinovăției minorului este cerută.

După ce victima a făcut dovada existenței condițiilor menționate, următoarele condiții ale răspunderii, care se referă la părinți, sunt prezumate de lege:

a) Existența faptei ilicite a părinților, constând în neîndeplinirea ori îndeplinirea necorespunzătoare a îndatoririlor ce le reveneau.

b) Existența raporturilor de căuzalitate dintre această faptă ilicită a părinților și comiterea de câtre minor a faptei ilicite căuzatoare de prejudicii.

Nu suntem în față unui raport căuzal direct între neîndeplinirea de câtre părinți a îndatoririlor ce le reveneau și prejudiciul. Este vorba de o răspundere pentru fapta altuia și, deci, raportul de căuzalitate dintre fapta ilicită a părinților și prejudiciul este un raport mediat de fapta ilicită a copilului minor.

Raportul de cauzalitate pe care legea îl prezuma; este, așadar, numai între fapta ilicită a părinților (de neîndeplinire sau îndeplinire necorespunzătoare a îndatoririlor ce le reveneau) și săvârșirea de câtre minor a unei fapte ilicite, care ea a cauzat în mod direct prejudiciul.

c) Existența vinei părinților pentru neîndeplinirea ori îndeplinirea necorespunzătoare a îndatoririlor ce le reveneau potrivit legii.

Relația existentă între dovezile ce incumbă victimei și prezumțiile legale este reținută în hotărârile judecâtorești. De exemplu, într-o decizie a Tribunalului Suprem se arăta în mod explicit că: “potrivit principiului înscris în articolul 1000 aliniatul 2 Codul civil, odată dovedit de victimă că minorul a săvârșit fapta ilicită, victima nu mai are să administreze nici o dovadă spre a stabili că părinții sunt în culpă, prin aceea că nu l-au supravegheat, întrucât o atare culpă este prezumată. Legea îi presupune în culpă pe părinți, odată ce s-a dovedit fapta săvârșită de copilul minor ce locuiește cu ei, deci de copilul aflat sub supravegherea lor” (3).

În concluzie, referitor la sarcina probei în materia răspunderii părinților pentru faptele ilicite căuzatoare de prejudicii ale copiilor lor minori, instituirea prin articolul 1000 aliniatul 2 a prezumțiilor de răspundere, nu scutește pe victimă de obligația de a face dovada întrunirii, în persoana minorului, a condițiilor răspunderii pentru fapta proprie, excepție făcând condiția vinovăției care în cazul minorului nu este cerută.

4.2. Condițiile speciale ale răspunderii

Pentru angajarea răspunderii civile a părinților în cazul faptelor ilicite cauzatoare de prejudicii, săvârșite de copiii lor minori, este necesară și îndeplinirea unor condiții speciale.

Potrivit articolului 1000 aliniatul 2 Codul civil părinții răspund “de prejudiciul cauzat de copiii lor minori ce locuiesc cu dânșii”. Rezultă, din acest text legal, două condiții specifice pentru angajarea răspunderii părinților, și anume: copilul să fie minor; copilul să locuiască cu părinții.

Condițiile speciale se cumulează cu cele generale, așa încât numai prezența cumulativă a tuturor condițiilor va determina răspunderea părinților pe temeiul articolului 1000 aliniatul Codul civil.

4.2.1. Condiția minorității făptuitorului

Este o condiție expres prevăzută de lege. Potrivit actualei orientări cu privire la fundamentul acestei răspunderi, numai în timpul minorității copilului, părinții au obligația de supraveghere, educație sau creștere.

În legătură cu această condiție trebuie lămurite mai multe aspecte.

În primul rând trebuie menționat faptul că vârsta majoratului civil în legislația noastră este aceea de 18 ani. Același efect, al dobândirii majoratului, îl produce însă și căsătoria minorei intervenită înainte de împlinirea vârstei de 18 ani. În ambele cazuri, aplicabiliatea articolului 1000 aliniatul 2 Codul civil încetează.

Distincțiile pe care le face legislația civilă în ce privește capacitatea de exercițiu, între lipsa totală a capacității de exercițiu a minorului până la împlinirea vârstei de 14 ani și capacitatea de exercițiu restrânsă a acestuia între 14 și 18 ani, nu prezintă nici o semnificație în domeniul analizat. În ambele cazuri, copilul fiind minor, răspunderea părinților va putea fi angajată.

În privința momentului când trebuie să fie întrunită condiția minorității, acesta este cel al comiterii faptei ilicite. Împrejurarea ca, ulterior comiterii faptei copilul devine major, nu modifica premisele răspunderii părinților. Atât timp cât minoritatea există în momentul săvârșirii faptei ilicite, părinții vor răspunde chiar daca ulterior copilul a devenit major. În acest sens, într-o decizie a Tribunalului Suprem se arată: “întrucât răspunderea părinților pentru fapta prejudiciabilă a copilului lor minor, are la baza o carența în educație și cum nici un text de lege nu dispensează pe părinți de obligația de a repara paguba produsă de copil în perioada minorității pe motiv ca a ajuns la majorat și ca are venituri proprii, rezultă ca părinții sunt ținuți să răspundă în continuare pentru acoperirea prejudiciului cauzat de copil în timp ce era minor. (4)

Într-o hotărâre judecatoreasca s-a reținut de asemenea, ca “dispoziția cuprinsă în articolul 1000 aliniatul 2 Codul civil referitoare la răspunderea părinților, se aplica în funcție de momentul săvârșirii faptei cauzatoare de prejudiciu imputabilă minorului și nu-și înceteaza aplicarea la majoratul copilului. Așadar, răspunderea părinților continuă și după majoratul copilului, ea găsindu-și temeiul în neexercitarea obligației de supraveghere în timpul minorității și nu dispare odată cu ajungerea la majorat a copilului care a săvârșit fapta.” (5)

În consecință, acțiunea împotriva părinților poate fi introdusă și după majoratul părinților.

Aceasta menținere a răspunderii părinților după majoratul copilului, daca la data comiterii faptei copilul era minor, are în vedere toate situațiile: și aceea în care acțiunea împotriva părinților este introdusă după majoratul copilului, cât și aceea în care, deși acțiunea a fost soluționată anterior, plata ori plățile eșalonate ale despăgubirilor urmează a avea loc după ce copilul a devenit major.

În ce privește această condiție expresă a minorității, se desprinde concluzia că, prevederea articolului 1000 aliniatul 2 Codul civil nu va fi aplicabilă în cazul persoanelor majore care sunt lipsite de discernământ din cauza alienației sau debilității mintale, chiar dacă aceste persoane sunt puse sub interdicție, iar sarcina ocrotirii lor este încredințată părinților. Răspunderea părinților în acest caz, în calitate de persoane însărcinate cu ocrotirea persoanei puse sub interdicție, va putea fi angajată nu pe temeiul articolului 1000 aliniatul 2 Codul civil, ci pe acela al articolului 998-999 Codul civil, în măsura în care victima face dovadă că prejudiciul cauzat prin fapta ilicită de câtre persoana pusă sub interdicție, s-a datorat insuficienței supravegherii exercitate de ocrotitorii săi legali. (6)

4.2.2. Condiția ca minorul să locuiască cu părinții

Și această condiție specială este prevăzută expres de articolul 1000 aliniatul 2 Codul civil, care se referă la “copiii lor minori ce locuiesc cu dănșii”.

În literatura de specialitate s-a atras atenția că ceea ce interesează este locuința minorului. Locuința copilului minor coincide de cele mai multe ori cu domiciliul său legal. Domiciul legal al minorului este, potrivit articolului 14 aliniatul 1 din Decretul 31/1954, la părinții săi, iar dacă părinții nu au o locuință comună, “la acela dintre părinți la care el locuiește statornic”. De asemenea, articolul 100 aliniatul 1 Codul familiei prevede că “copilul minor locuiește cu părinții săi.”

În unele situații excepționale, este posibil că minorul să nu aibă locuința la părinții săi, deși domiciliul său legal se află la aceștia. În acest sens articolul 14 aliniatul 2 din Decretul 31/1954 prevede: “domiciliul copilului încredințat de instanța judecătorească unei a treia persoane rămâne la părinții săi.”

Ca regulă în acele situatii exceptionale în care nu există coincidența între domiciliul și locuința, pentru determinarea răspunderii părinților în temeiul articolului 1000 aliniatul 2 Codul civil, se va lua în considerare locuința și nu domiciul. (7)

Rezultă că răspunderea părinților, prevăzută de articolul 1000 aliniatul 2 Codul civil, depinde de locuința minorului și nu de domiciului său. Deci, se va avea în vedere faptul dacă minorul are sau nu locuința la părinții săi.

În stabilirea existenței condiției comunității de locuință a copilului minor cu părinții săi, trebuie avută în vedere locuința pe care legea o stabilește pentru acesta, mai ales când el locuiește în fapt la o alta persoană sau în alt loc. Interesează deci, locuința pe care copilul minor trebuie să o aibă și nu aceea pe care o are în fapt. (8)

În principiu, ori de câte ori minorul trebuie să locuiască la părinții săi și totuși are o altă locuință în fapt, răspunderea părinților va putea fi angajată.

În practică judecătorească, în legătura cu condiția comunității de locuință a minorului cu părinții sai, au fost deosebite mai multe situații în care locuința de fapt a minorului, în momentul săvârșirii faptei ilicite și prejudiciabile, se afla în alta parte decât la părinții sai.

În literatura juridică s-a încercat gruparea tuturor acestor căzuri, în funcție de anumite criterii sau particularități. (9)

A. O situație care apare frecvent în practică judecătorească este aceea în care minorul a părăsit locuința părinților fără voia acestora, și în timp ce era fugit din căsa părintească a săvârșit o faptă ilicită căuzatoare de prejudicii.

Deși au existat hotărâri judecâtorești în care s-a apreciat că părinții nu pot fi făcuti răspunzători pentru fapta minorului datorită simplei împrejurări că acesta nu mai locuia la ei, totuși orientarea generală a instanțelor de judecâta este în sensul că răspunderea părinților se angajează și nu poate fi înlăturată în cazul menționat, fără o analiză atentă a condițiilor care au dus la părăsirea locuinței de câtre minor. Altfel spus, răspunderea poate fi înlăturată în acest căz, dacă din cercetarea tuturor condițiilor care au determinat părăsirea locuinței, se face dovada că părăsirea locuinței de câtre minor nu se datorează culpei părinților.

Dupa cum s-a arătat în decizia de îndrumare numărul 6 din 17 decembrie 1973 a Plenului Tribunalului Suprem (10), simplul fapt că la data săvărșirii faptei ilicite părinții nu mai aveau posibilitatea materială de a exercita supravegherea legală, deoarece minorul părăsise locuința, nu e suficient pentru a înlătura răspunderea părinților. În aceasta decizie s-a spus că “săvârșirea unei infracțiuni poate fi impiedicată dacă părinții sau cei în a căror grijă se afla minorul, exercită cum se cuvine o supraveghere permanentă preocupându-se în acest scop că minorul să se afle tot timpul la domiciliul lor. Dar dacă, totuși, minorul a reușit să dispară, săvârșirea infracțiunii poate fi impiedicată dacă, imediat după dispariție, cei cărora le revine supravegherea depun toate diligențele necesare readucerii minorului dispărut prin cercetări și stăruințe personale sau prin cereri adresate organelor competente pentru că minorul, dispărut de la domiciliu, să fie găsit.” În continuare se arată că părinții vor fi exonerați de răspundere “dacă totuși s-a exercitat o supraveghere corespunzatoare iar în căz de dispariție a minorului s-a făcut toate diligențele necesare pentru readucerea sa la domiciliu” ori “dacă se va dovedi că deși și-au indeplinit în mod corespunzător obligația de supraveghere, totuși nu au putut împiedica săvârșirea infracțiunii “ (11)

Într-o hotărâre judecătorească (12) s-au arătat următoarele: “împrejurarea că părintele cunoscând comportările copilului său minor sub 14 ani, a cerut să se ia de câtre organele competente, măsurile legale necesare pentru a-l impiedică să mai vagabondeze și că luarea unor atare măsuri a întârziat, nu este de natură să înlăture răspunderea sa pentru daunele căuzate prin furtul în paguba avutului obștesc săvârșit de acest copil.”

Dacă, totuși fundamentul răspunderii părinților îl constituie nu numai lipsa de supraveghere, ci și lipsurile în educația ori creșterea minorului, simpla dovadă a “exercitării unei supravegheri corespunzătoare” ori a îndeplinirii de câtre părinți “în mod corespunzător a obligației de supraveghere“ nu este îndestulătoare pentru a-i exonera de răspunderea care le revine cât privește săvârșirea de câtre acesta după părăsirea locuinței, a unei fapte ilicite căuzatoare de prejudiciu. (13)

Insuficientul interes sau chiar dezinteresul părinților față de creșterea și educarea minorului, uneori relele tratamente aplicate acestuia, alăturate lipsei de supraveghere, pot să constituie cauze imputabile părinților, care sa fi determinat părăsirea casei părintești.

De aceea, variatele cazuri care pot apărea în practică trebuie examinate pornindu-se de la o conceptie mai exigentă decât cea întemeiată pe simpla lipsă de supraveghere, pentru a se stabili măsura în care părăsirea locuinței de câtre minor poate sau nu să fie imputată părinților.

B. Situații în care copilul minor are locuința legală la părinții săi, dar temporar, se află în altă parte, cu consimțământul sau știrea părinților.

Fac parte din această categorie următoarele cazuri: copilul săvârșește fapta ilicită în timpul cât se afla în vizită la rude sau prieteni, în aceeași sau în alta localitate, pe o perioadă mai lungă sau mai scurtă; copilul săvârșește fapta ilicită în perioada cât este internat în spital.

În aceste cazuri, părinții nu pot îndeplini obligația de supraveghere. Ei vor fi totuși, obligați să răspundă pentru prejudiciul cauzat de copilul minor, deoarece faptele pentru care sunt prezumați în culpă constau, nu numai în lipsa de supraveghere ci și în lipsa de educație sau educatia necorespunzătoare pe care au dat-o minorului.

Simpla voință a părinților privind locuința temporară a minorului nu fac inaplicabilă dispoziția articolului 1000 aliniatul 2 Codul civil, cu atât mai mult cu cât părinții erau obligați să se preocupe de asigurarea condițiilor corespunzătoare de îndrumare și supraveghere a copiilor lor minori, chiar dacă aceștia se aflau temporar la altcineva. În acest sens s-au pronunțat majoritatea autorilor. (14)

Într-o hotărâre judecătorească pronunțată înainte de actuala orientare privind faptele pentru care părinții sunt prezumați în culpă, s-a apreciat că prevederile articolului 1000 aliniatul 2 Codul civil nu sunt aplicabile dacă minorul a cauzat prejudiciul în timpul cât a fost internat în spital, deoarece minorul nu locuia cu părinții săi și deci aceștia nu au fost în măsură să exercite supravegherea. (15)

Bineînteles că această soluție este considerată depășită și în contradicție cu actualele orientări.

Sunt numeroase și cazurile când copilul minor, fiind elev sau ucenic, săvârșește o fapta ilicită în intervalele de timp cât se afla sub supravegherea cadrelor didactice sau dupa caz, a meseriașului. În masura în care cadrul didactic sau meseriașul va înlatura răspunderea instituita în sarcina lui, pe temeiul articolului 1000 aliniatul 4 Codul civil, se va angaja răspunderea părinților care sunt prezumați în culpă și pentru lipsurile din educația sau creșterea copilului.

C. Situații în care minorul săvârșește o fapta ilicită și prejudiciabilă fiind fugit dîntr-o școala sau centru de reeducare unde a fost internat prin hotărâre judecătorească.

Practică judecătorească a fost mult timp contradictorie. Au fost pronunțate decizii în sensul inaplicabilitații prevederilor articolului 1000 aliniatul 2 Codul civil, pe motiv că minorul nu locuia cu părinții săi și deci aceștia nu au avut posibilitatea să exercite supravegherea asupra lui (16). În acest sens s-a afirmat că “într-un asemenea caz, neavând paza copilului părinții nu pot fi obligați în baza articolului 1000 aliniatul 2 Codul civil sa răspundă de repararea prejudiciilor cauzate de copiiii lor prin faptele ilicite, comise în timpul internării sau în stare de evadare din centrul de reeducare”.(17)

În alte cazuri s-au pronunțat hotărâri prin care părinții au fost obligați să răspundă. De exemplu prin decizia penală a Tribunalului județean Bacău, a fost angajată răspunderea părinților pentru faptele ilicite săvârșite de copiii lor minori M.Em. și C.R. Inculpații minori M.Em. și C.R., fugiți dintr-un centru de reeducare, au săvârșit furturi prin care să-și asigure existența.

Împotriva acestei sentințe au declarat recurs părțile civilmente responsabile M.E. și M.C. prin care au susținut că prima instanță în mod nejustificat a dispus obligarea lor la plata despăgubirilor civile și a cheltuielilor de judecată ocazionate cu soluționarea cauzei privind pe fiul lor M.Em.

Instanța de casare, examinând recursul declarat de partea civilmente responsabilă M.E., constată că acesta apare ca fiind tardiv introdus și se respinge ca atare.

În ce privește recursul declarat de partea civilmente responsabilă M.C., se constată că prima instanță a facut o corectă interpretare și aplicare a dispozițiilor articolului 1000 aliniatul 2 Codul civil, atunci când a dispus ca M.C. în calitate de mamă a inculpatului, alături de M.E., tatăl minorului, să suporte cheltuielile judiciare ocazionate cu soluționarea cauzei și să plătească despăgubiri civile reprezentând contravaloarea prejudiciului cauzat. Așa fiind, recursul declarat de M.C. apare neîntemeiat și se respinge ca atare. (18)

Considerăm întemeiate aceste din urmă decizii, prin care este angajată răspunderea părinților pentru prejudiciile cauzate de un minor, după ce acesta a fugit din școală sau centru de reeducare, școala în care a fost internat pentru comiterea unor fapte cu caracter infracțional.

În ultimul timp, practica judiciară s-a orientat spre aceasta soluție. În acest sens s-a statuat: “în cazul în care minorul este internat într-o școală sau centru de reeducare … răspunderea părinților pentru faptele cauzatoare de prejudicii săvârșite de minor poate fi angajată în raport cu deficiențele manifestate în educația copilului minor.” (19)

În literatura de specialitate mai recentă se considera că această orientare a practicii judiciare moderne este întemeiată pentru motivul că însăși stabilirea locuinței minorului la scoala de reeducare și apoi fuga lui, sunt urmarea săvârșirii unor fapte penale, la originea cărora se află, alături de lipsurile în supraveghere, și lipsa de educație sau educație necorespunzătoare din partea părinților (20). Deci schimbarea locuinței copilului este imputabilă și părinților. Ca urmare, lipsa minorului de la locuința lor, în această situație, nu poate fi invocată de ei spre a înlătura răspunderea prevăzută de articolul 1000 aliniatul 2 Codul civil.

D. O situație aparte este și aceea în care, la data săvârșirii faptei ilicite de câtre minor, părinții săi se aflau în executarea unei pedepse privativă de libertate ori erau arestati preventiv.

De regula, în acest caz, se consideră că nu poate fi vorba de aplicarea prevederilor articolului 1000 aliniatul 2 Codul civil, deoarece pe timpul cât părintele este arestat sau execută o pedeapsa privativă de libertate, condiția comunității de locuință nu este prezentă și, totodată părintele în cauză se afla în imposibilitatea de a-l supraveghea pe copil și deci, de a preîntâmpina săvârșirea faptei ilicite prejudiciabile. (21)

În acest sens a hotărât și Tribunalul regional Cluj (22): “…este apărat de răspunderea civilă pentru fapta fiului său minor și pentru motivul că la data când acesta a comis fapta generatoare de daună (părintele-P.A.) era arestat…în executarea unei pedepse, aflându-se la o distanță considerabilă de fiul său, neputându-l supraveghea.

Mai recent, în literatura de specialitate (23) s-a pus însa întrebarea dacă fapta penală săvârșită de părinți, care a determinat arestarea sau condamnarea lor, nu ar putea fi retinută, în acest context, ca o fapta imputabilă care i-a pus în situația de a nu-și putea îndeplini obligațiile ce le revin față de copilul minor. În cazul în care răspunsul e afirmativ, răspunderea părinților trebuie să fie angajată. Pentru aceasta se consideră că situațiile trebuie examinate în mod concret, tinând seama de cauzele care au determinat acestuia și condamnarea părinților momentul în care s-a produs privarea lor de libertate în raport cu amendamentul săvârșirii faptei ilicite de câtre minor etc. (24)

E. Situații în care minorul săvârșește fapta ilicită pe timpul cât are o altă locuintă decât cea a părinților, în scopul desăvârșirii învățăturii, pregătirii profesionale, ori determinate de faptul încadrării lui în muncă,.

Articolul 102 Codul familiei prevede că autoritatea tutelară poate da încuvințarea copilului care a împlinit vârsta de 14 ani, la cerea acestuia, printre altele, să aibă locuință pe care o cere desăvârșirea învaățăturii ori pregătirii profesionale. Textul articolului 102 Codul familiei constituie o excepție de la principiul consacrat în articolul 100 aliniatul 1 Codul familiei potrivit căruia copilul minor locuiește la părinții săi.

Minorul care a împlinit vârsta de 16 ani, conform legislației muncii, poate să devină salariat, chiar într-o alta localitate decât aceea în care se află locuința părinților.

În toate aceste cazuri, schimbarea locuinței nu are drept consecința suspendarea sau încetarea drepturilor și îndatoririlor părintești, deci răspunderea părinților pe temeiul articolul 1000 aliniatul 2 Codul civil continuă să existe. Nouă locuintă a minorului poate fi considerată doar ca o locuință temporară “care nu modifică faptul inițial” adică comunitatea de locuință dintre părinți și copil. (25)

Astfel, în cazul unui minor care nu locuia cu părinții, fiind angajat la un șantier, instanța de judecată i-a obligat pe părinți să repare prejudiciul cauzat de copil prîntr-o faptă ilicită săvârșită în afărăa raportului de muncă. După cum s-a spus, “împrejurarea că la data săvârșirii faptei păgubitoare minorul nu mai locuia la părinții săi de aproape un an – perioada în care se încadrase în muncă – nu duc la exonerarea de răspundere civilă delictuală a părinților în condițiile articolului 1000 aliniatul 2 Codul civil, deoarece ei au obligația de a-l supraveghea chiar în cazul în care temporar lipsește din localitate”. (26)

Unii autori consideră că părinții nu răspund, doar dacă minorului în altă parte a devenit necesară în urma incadrării sale în muncă. (27)

F. O altă situație este aceea în care copilul minor săvârșește fapta ilicită și prejudiciabilă, fiind încredințat unuia dintre părinți.

Această ipoteză există atunci când părinții nu au locuință comună, fiind desparțiți în fapt, divorțați, precum și în cazul părinților minorului născut din afara căsătoriei.

Literatura de specialitate și practica judiciară au susținut multă vreme principiul potrivit căruia, pentru fapta ilicită a minorului în astfel de situații, va răspunde părintele căruia acesta i-a fost încredințat prin hotărâre judecătorească sau prin învoiala părților, învoiala încuviințată de instanța judecătorească. (28) S-a aratat totodată că părintele la care copilul se afla în fapt (deși fusese încredințat celuilult părinte) ar putea fi răspunzător pentru fapta copilului numai în condițiile articolului 998-999 Codul civil, dacă i se poate dovedi o faptă ilicită și culpabilă proprie. (29)

Cu toate acestea, în practica ulterioara a instanțelor de judecată s-a arătat că în situatia în care părinții sunt divortați și minorul a fost încredintat unuia dintre ei, dar a fost luat spre creștere de celălalt părinte, pentru faptele ilicite ale copilului va răspunde părintele la care se afla în fapt. Părintele căruia i-a fost încredințat nu va răspunde de daunele cauzate de copil, în timp ce acesta locuia în fapt la celălalt părinte.

Aceasta concepție pare a fi stat la baza unei decizii a Tribunalului Suprem, în care se arăta: “dacă la data săvârșirii infracțiunii, căsătoria dintre părinții inculpatului minor era desfăcută, în calitate de parte responsabilă civilmente în procesul penal, apare numai acela dintre părinți căruia minorul i-a fost încredințat spre creștere și educare și la care acesta locuiește, deoarece, potrivit prevederilor articolului 1000 aliniatul 2 Codul civil, părinții sunt responsabili de prejudiciul cauzat de copiii lor minori, numai dacă aceștia locuiesc cu dânșii.” (30)

Ca o consecință a acestei orientări, în literatura de specialitate s-a considerat că aceeași solutie este aplicabilă în toate situațiile când copilul a săvârșit fapta ilicită având locuința în fapt, pe o durata de timp mai mare, la părintele căruia nu i-a fost încredințat. În schimb, aceasta soluție nu este admisibilă dacă minorul se afla numai într-o scurtă vizită la celălalt părinte, când răspunderea acestuia ar putea fi angajată numai în temeiul articolului 998-999 Codul civil.

În ultima perioadă, ținând cont de conținutul drepturilor și îndatoririlor părintești, în situația scindării ocrotirii părintești, și de necesitatea ca ambii părinți să contribuie efectiv la creșterea și educația copiilor lor minori, în literatura de specialitate s-a conturat o altă interpretare. Astfel, se susține ca și părintele la care nu locuiește copilul minor, indiferent daca i-a fost sau nu încredințat, trebuie să fie prezumat răspunzător pentru prejudiciile cauzate de acesta, în condițiile articolului 1000 aliniatul 2 Codul civil. De altfel, Codul familiei recunoaște părintelui căruia nu i-a fost încredințat copilul, o serie de drepturi, inclusiv dreptul și, în același timp, obligația de a veghea la educarea copilului.

Aceasta din urmă soluție a fost împărtășită și de practica recentă a instanțelor judecâtorești, care au statuat că după pronunțarea divorțului “… răspunderea pentru pagubele cauzate de minor incumbă nu numai părintelui căruia i-a fost încredințat, ci și celuilalt părinte.”

Într-o decizie a Tribunalului Suprem s-a arătat că “instituirea răspunderii civile a părinților pentru prejudiciul cauzat de copiii lor minori, ce locuiesc cu dânșii se justifică prin prezumția exercitării necorespunzătoare a îndatoririlor părintești fată de copiii minori care se află efectiv în locuința lor. De vreme ce însă nu se face nici o distincție, prin expresia “locuiesc cu dânșii” folosită de articolul 1000 aliniatul 2 Codul civil s-a avut în vedere atât situația de fapt cât și cea de drept. Ca atare, părintele la care locuiește minorul este ținut să răspundă și atunci când, prin hotărâre judecătorească, acesta i-a fost încredințat celuilalt părinte. Tot astfel urmează să răspundă și părintele căruia minorul i-a fost încredințat, chiar dacă nu locuiește cu el, în situația în care s-a preocupat efectiv de educarea lui.” (31)

În speță, stabilindu-se că și în perioada în care minorul se afla sub supravegherea tatălui, de educarea lui a continuat efectiv să se preocupe mama minorului, s-a reținut că și ea urmează să răspundă pentru prejudiciul cauzat, nu numai tatăl, deoarece nu și-a îndeplinit în mod corespunzător îndatoririle părintești.

Considerăm ca întemeiată această ultimă soluție, deoarece ar fi inechitabil ca părintele căruia i-a fost încredințat copilul să răspundă singur de prejudiciul cauzat de acesta, în timp ce celălalt părinte, achitând doar obligația legală de întreținere, să fie scutit de incidența prevederilor articolului 1000 aliniatul 2 Codul civil.

Note Bibliografice

1. Constantin Stătescu, Corneliu Bârsan – “Drept civil. Teoria generală a obligațiilor”, Editura All, București 1997, pagina 204.

2. A se vedea Tribunalul Suprem, col. civil, decizia numărul 296 din 27 martie 1962 în: Culegerea de decizii pe anul 1962, pagina 147.

3. A se vedea Tribunalul Suprem, secț. civilă, decizia numărul 160 din 24 ianuarie 1973 în: Culegerea de decizii pe anul 1973, pagina 173.

4. Tribunalul Suprem, secția civilă, decizia numărul 431 din 5 martie 1985: I.G.Mihuță – “Repertoriu de practică judiciară în materie civilă”, Editura Știintifică și Enciclopedică, București 1986, paginile 152-153.

5. Tribunalul județean Hunedoara, decizia civilă numărul 50 din 17 ianuarie 1980, în: Revista Română de Drept numărul 7/1980, pagina 52.

6. Constantin Stătescu – “Răspunderea civilă delictuală pentru fapta altei persoane, Editura Știintifică și Enciclopedică, București 1984, pagina 42.

7. C.Stătescu, C.Bârsan, opera citată, pagina 205.

8. A se vedea E.A.Barasch, I.Nestor, S.Zilberștein – “Ocrotirea părintească”, Editura Știintifică, București 1960, pagina 157; Constantin Stătescu, opera citată, paginile 42-43.

9. A se vedea Constantin Stătescu, opera citată, pagina 43.

10. Plenul Tribunalului Suprem, decizia de îndrumare numărul 6 din 17 noiembrie 1973, în: Culegerea de decizii pe anul 1973, pagina 37 și următoarele.

11. Plenul Tribunalului Suprem, decizia de îndrumare numărul 6 din 17 noiembrie 1973, în: Culegerea de decizii pe anul 1973, pagina 51.

12. Tribunalul județean Timiș, sec. civilă, decizia numărul 2013 din 30 decembrie 1970 în: Revista Română de Drept numărul 12/197 1, pagina 150.

13. Constantin Stătescu, opera citată, pagina 45.

14. A se vedea C.Stătescu, C.Bârsan, opera citată, pagina 207; I.M.Anghel, F.Deak, M.F.Popa – “Răspunderea civilă”, Editura Știintifică, București 1970, pagina 153; Eugen A.Barasch, I.Nestor, S.Zilberștein, opera citată, paginile 158-159; Liviu Pop – “Teoria generală a obligațiilor”, Editura Lumina Lex 1998, pagina 246.

15. Tribunalul Suprem, secția penală, decizia numărul 40/1974, în: Culegerea de decizii pe anul 1974, pagina 488.

16. Tribunalul județean Neamt, decizia penală numărul 15/1970, în Revista Română de Drept numărul 7/1970, pagina 184.

17. A se vedea A.Glavan, nota critică semnată la decizia penală numărul 43/1972 a Tribunalului județean Bacău, în: Revista Română de Drept numărul 9/1973, pagina 135.

18. Tribunalul județean Bacău, deciz1ia penală numărul 413/1972, în: Revista Română de Drept numărul 9/1973, pagina 135.

19. Tribunalul Suprem, secția penală, decizia numărul 1828/1980 în: Revista Română de Drept numărul 9/1981.

20. A se vedea C.Stătescu, opera citată, pagina 46; C.Stătescu, C.Bârsan, opera citată, pagina 208.

21. A se vedea Liviu Pop, opera citată, pagina 208; Ion P.Filipescu – “Dreptul civil. Teoria generală a obligațiilor”, Editura Actami, București 1997, pagina 139.

22. Tribunalul regional Cluj, decizia numărul 1934 din 6 mai 1955, în: Justiția Nouă numărul 1/1956, pagina 154.

23. A se vedea C.Stătescu, opera citată, paginile 46-47.

24. A se vedea C.Stătescu, opera citată, pagina 47.

25. A se vedea C.Stătescu, opera citată, pagina 54.

26. A se vedea Tribunalul județean Hunedoara, decizia penală numărul 653/1981, în: Revista Română de Drept numărul 5/1982, pagina 62. În sens contrar, a se vedea: Tribunalul Suprem, col. penal, decizia numărul 748/1962 în: Justiția Nouă numărul 6/1963, pagina 160; Ion Anghel, Francisc Deak, M.F.Popa, opera citată, pagina 154.

27. A se vedea T.R.Popescu, P.Anca – “Teoria generală a obligațiilor”, Editura Știintifică, București 1968, pagina 202; M.Eliescu – “Răspunderea civilă delictuală”, Editura Academiei, București 1972, pagina 265.

28. A se vedea articolul 42 aliniatul 1 și 4 din Codul familiei.

29. A se vedea E.A.Barasch, I.Nestor, S.Zilberștein, opera citată, pagina 54; Mihail Eliescu, opera citată, pagina 264.

30. Tribunalul Suprem, secția penală, decizia numărul 1916 din 27 martie 1971, în: Revista Română de Drept numărul 12/1971, pagina 156.

31. A se vedea Tribunalul Suprem, secția penală, decizia numărul 2154 din 13 octombrie 1983, în: Culegerea de decizii pe anul 1983, pagina 262.

CAPITOLUL V. EFECTELE RĂSPUNDERII PĂRINȚILOR

5.1. Dreptul la acțiune al victimei

Dacă sunt îndeplinite toate condițiile prevăzute de articolul 1000 aliniatul 2 Codul civil, părinții au obligația de a repara integral prejudiciul cauzat victimei prin fapta ilicită a copilului minor.

Pe temeiul legal menționat victima are un drept la acțiune împotriva părinților. Exercitarea acestui drept nu este condiționata de o prealabilă chemare în judecată a minorului.

Întrucât răspunderea părinților este solidară, victima poate pretinde reparația de la oricare părinte sau de la amândoi părinții.

În ipoteza în care minorul era lipsit de discernământ vor răspunde numai părinții. În cazul în care minorul a avut discernământ în momentul săvârșirii faptei ilicite, victima are posibilitatea de a trage la răspundere, la alegerea sa, fie pe minor, singur, fie numai pe părinți, fie pe minor și părinți împreună, sau pe minor și pe unul dintre părinți.

Temeiul legal al chemării la răspundere a minorului va fi însă altul decât cel al răspunderii părinților: minorul va răspunde pentru fapta proprie în baza articolului 998-999 Codul civil, iar părinții vor răspunde pentru fapta altuia, în baza articolului 1000 aliniatul 2 Codul civil.

Posibilitatea victimei de a alege între acțiunea împotriva părinților, cea împotriva minorului, ori de a chema împreună la răspundere atât pe minor cât și pe părinți decurge din relația existentă între răspunderea părinților și cea a minorului.

Atât părintele cât și minorul sunt, fiecare, ținuți fată de victima pentru întregul prejudiciu. Această situație a fost explicată uneori în practica judecătorească, pornindu-se de la premisa existenței unei răspunderi “in solidum”.

De exemplu, în decizia de îndrumare numărul 6/1970 a Plenului Tribunalului Suprem, se arată printre altele: “trebuie să se țină seama că, deși minorul îi incumbă o răspundere civilă directă întemeiată pe dispozițiile articolului 998 sau 999 Codul civil, iar părinților o răspundere indirectă bazată pe prevederile articolului 1000 aliniatul 2 Codul civil – deci nu există solidaritatea prescrisă de articolul 1003 Codul civil – totuși, întrucât părinții răspund ca și minorul pentru întreg prejudiciul cauzat, obligația lor este o obligație in solidum și, deci citarea în procesul penal și a părinților ca părți responsabile civilmente este obligatorie.” (1)

Practica judiciară și unii autori, susțin că răspunderea părinților și a copilului minor cu discernământ este “in solidum” (2). În acest sens se susține că în cazul în care părinții răspund alături de minor, răspunderea lor nu este solidară cu cea a minorului, pentru că minorul răspunde pentru fapta sa personal, iar părinții pentru vina lor de a nu-și supravegheat copilul. Argumentul principal în sprijinul acestei calificări constă în temeiurile diferite a celor două răspunderi: obligația minorului de a repara paguba cauzată victimei își are temeiul legal în prevederile articolului 998-999 Codul civil, iar obligația părinților are la baza prevederea articolului 1000 aliniatul 2 Codul civil.

Alți autori apreciază că suntem în prezența unei obligații solidare. (3)

Cât privește situația proprie a celor doi părinți, exista unanimitate de opinii că ei, împreună, sunt răspunzători solidar pentru fapta ilicită a copilului minor.

5.2. Problemă specială: părinții diferiți

O problemă specială se pune în ipoteza în care prejudiciul a fost cauzat prin faptele ilicite a mai multor minori, ai căror părinți sunt diferiți.

Potrivit articolului 1003 Codul civil “când delictul sau cvasi-delictul este imputabil mai multor persoane, aceste persoane sunt ținute solidar pentru despăgubire.” În consecință în situația amintită se va institui o răspundere solidară a minorilor între ei, pentru fapta, lor proprie, față de victima prejudiciului, bineînțeles, dacă sunt întrunite condițiile prevăzute de articolele 998 și 999 Codul civil pentru răspunderea civilă delictuală.

Problema care se pune este, dacă această solidaritate a minorilor, care nu au aceeași părinți, va implica o răspundere solidară a tuturor părinților, sau cu alte cuvinte, dacă victima poate alege pe oricare dintre părinții minorilor făptuitori, spre a cere ca aceștia să achite integral despăgubirea pentru prejudiciul cauzat împreună de toți minorii, deci inclusiv pentru partea de prejudiciu aferentă faptei unui minor, care nu este copilul lor.

În literatura de specialitate se consideră că victima nu are o asemenea posibilitate. (4)

Răspunderea solidară a minorilor care sunt copii ai unor părinți diferiți, nu atrage după sine o solidaritate a tuturor părinților.

Părinții sunt solidari fată de victima prejudiciului numai cu copilul lor minor și ei răspund fată de victima numai în limita participării acestui copil la cauzarea prejudiciului. În aceasta limită, și numai în aceasta limită, părinții sunt garanți fată de victima prejudiciului pentru propriul loc copil.(5)

Dacă s-ar considera că toti părinții, ai tuturor minorilor participanți, sunt solidari fată de victimă, ar însemna să se depășească sfera garanției și răspunderii ce le revine părinților, și chiar limitele fundamentării răspunderii părinților pentru faptele ilicite ale copiilor lor minori.

Dîntr-o decizie a Tribunalului Suprem reiese că, dacă fapta ilicită este comisă de mai multi minori, victima poate acționa numai pe unul din părinți, iar instanța se va limita în a stabili culpa copilului respectiv și răspunderea părinților acestuia, pentru a nu împieta asupra eventualei acțiuni a victimei împotriva celorlalți părinți. (6)

5.3. Dreptul la acțiune în regres al părintelui

În cazul în care despăgubirea a fost plătită de câtre părinți, pot apare mai multe situații în legatură cu dreptul lor de regres.

A. O prima situație este aceea în care copilul minor pentru care s-a angajat răspunderea părinților, era lipsit de discernământ în momentul săvârșirii faptei ilicite cauzatoare de prejudicii.

În aceasta situatie condițiile răspunderii pentru fapta proprie nu sunt întemeiate în persoana minorului (condiția vinovăției minorului lipsește). Vina prezumată a părinților se substituie vinei minorului și părinții răspund în acest caz pentru fapta obiectiv ilicită cauzatoare de prejudiciu săvârșită de copil.

În consecintă, în această situatie părinții nu se bucură de un drept de regres împotriva copilului lor minor.

B. O a doua situație este aceea în care copilul minor a săvârșit fapta ilicită având discernământ. De această dată, părintele care a plătit despăgubirile are un drept de regres pentru tot ceea ce a plătit, împotriva minorului făptuitor.

Temeiul acestui regres integral îl aflăm în împrejurarea că răspunderea părintelui este angajată pentru fapta altuia, că funcția acestei răspunderi este o funcție de garanție față de victimă pentru acoperirea prejudiciului cauzat de minor. (7)

În literatura de specialitate s-a susținut că numai prin afimarea obligației de reparare a pagubei de câtre părinți, că o obligație “in solidum” poate fi explicat dreptul de regres al părintelui împotriva copilului minor și permite un regres pentru întreaga sumă plătită.

S-a susținut că reținerea caracterului solidar al acestei obligații se implică o divizare a regresului și, în consecință, nu ar permite un regres integral.

Aceasta distincție care se face între efectele obligației in solidum și cele ale obligației solidare, în situația analizată, nu conduce obligatoriu la consecințele arătate. Esențial este faptul că răspunderea părinților este o răspundere pentru fapta altuia și nu o răspundere pentru fapta proprie, că are o funcție de garanție față de victimă, în sensul că face din părinte un garant solidar cu minorul, dar numai în raporturile cu victima, nu și în raporturile dintre părintele plătitor și copil. Aceste din urmă raporturi sunt dominate de unicul fapt ilicit cauzator de prejudiciu, care este faptul ilicit săvârșit de minor, fapt ce-i angajează în fond, propria și integrala sa răspundere. (8)

C. Un caz special este și acela în care, deși ambii părinți sunt răspunzatori pentru fapta ilicită, săvârșită de copilul lor minor, numai unul dintre ei a fost urmărit și a plătit depagubirea.

Având în vedere că ambii părinți sunt ținuti solidar a răspunde, pe temeiuri de egalitate, pentru fapta ilicită a copilului minor, atunci când reparația a fost acordată victimei în întregime de câtre un singur părinte, el are dreptul la acțiune în regres împotriva celuilalt părinte, acțiune care este divizibilă și se întinde, în principiu, la jumătatea din valoarea integrală a prejudiciului datorat și plătit.

D. Răspunderea părinților pentru faptele ilicite săvârșite de copiii lor minori, fiind o răspundere pentru fapta altuia, în cazul în care minorul este cel care a plătit despăgubirea, nici o acțiune în regres a minorului împotriva părinților săi, întemeiată pe articolul 1000 aliniatul 2 Codul civil, nu poate fi admisă.

Răspunderea pentru fapta altuia reprezintă o garanție fată de victimă și nu o cauza de exonerare de răspunderea pentru propria faptă a celui care a cauzat prejudiciul.

Note bibliografice

1. A se vedea decizia de îndrumare numărul 6/1973 a Plenului Tribunalului Suprem, în: Culegerea de decizii pe anul 1973, pagina 50.

2. A se vedea: T.Popescu, P.Anca – “Teoria generală a obligațiilor”, Editura Științifică, București 1968, pagina 205; Decizia de îndrumare a Plenului Tribunalului Suprem numărul 6/1973, Culegerea de decizii pe anul 1973, pagina 50.

3. A se vedea Constantin Stătescu, Corneliu Barsan – “Teoria generală a obligatiilor”, Editura All, București 1997, pagina 212.

4. A se vedea Constantin Stătescu – “Răspunderea civilă delictuală pentru fapta altei persoane”, Editura Științifică și Enciclopedică, București 1984, pagina 58.

5. Ibidem 4.

6. A se vedea Tribunalul Suprem, secția civilă, decizia numărul 924 din 5 aprilie 1973, în: Culegerea de decizii pe anul 1973, pagina 175.

7. Constantin Stătescu, opera citată, pagina 59.

8. Constantin Stătescu, opera citată, pagina 60.

CAPITOLUL VI. CAUZELE DE EXONERARE DE RĂSPUNDERE A PĂRINTILOR

Pentru exonerarea de răspundere a părinților pot fi invocate două categorii de cauze, și anume: a) cauzele care înlatură răspunderea minorului pentru propria sa faptă; b) cauzele specifice de înlăturare a prezumțiilor de răspundere a părinților.

5.1. Cauzele care înlătură răspunderea minorului

Prin cauze care exclud existența răspunderii civile întelegem acele situații sau împrejurări în prezența cărora nu sunt întrunite una sau mai multe condiții prevăzute imperativ de lege pentru nașterea obligației de reparare în sarcina unei persoane.

Răspunderea părinților pentru faptele ilicite săvârșite de copiii lor minori, fiind o răspundere pentru fapta altuia, ea nu poate să existe în cazul în care lipsește una din condițiile generale ale răspunderii în raporturile dintre copilul minor și victima. Cu alte cuvinte, orice cauza care înlătură răspunderea minorului pentru propria faptă, exonerează implicit de răspundere pe părinți.

Singura rezervă este cea privind lipsa de vinovăție a minorului derivată din lipsa sa de discernământ: părinții sunt răspunzători pentru faptele ilicite săvârșite de copiiii lor minori lipsiți de discernământ. (1)

În rest, în stabilirea răspunderii vor trebui să fie luate în considerare, bineînteles cu aplicare la cazul minorului, atât cauzele care înlătură caracterul ilicit al faptei – legitimă apărare, stare de necesitate, îndeplinirea unei activități – impuse ori permise de lege, consimțământul victimei – cât și cauzele care înlatura caracterul vinovat al faptei (2), cum sunt fapta victimei înseși, fapta unui terț pentru care autorul prejudiciului nu este ținut a răspunde, cazul fortuit și forța majoră.

5.2. Inlăturarea prezumțiilor privind răspunderea părinților

Articolul 1000 aliniatul 2 Codul civil întemeiază răspunderea părinților pe o triplă prezumție: neîndeplinirea îndatoririlor părintești; existența raporturilor de cauzalitate între această neîndeplinire și săvârșirea de câtre minor a faptei ilicite cauzatoare de prejudicii; prezumția vinei sau culpei părinților în neîndeplinirea sau îndeplinirea necorespunzătoare a îndatoririlor părintești.

Declanșarea acestor prezumții, decurge din dovedirea de câtre victimă a faptei ilicite săvârșite de minor și a raportului de cauzalitate dintre această faptă ilicită și prejudiciu.

Potrivit articolului 1000 aliniatul 5 Codul civil, părinții sunt apărati de răspundere “dacă probează că n-au putut impiedica faptul prejudiciabil”.

Având în vedere acest text legal, rezultă că prezumțiile instituite prin articolul 1000 aliniatul 2 Codul civil sunt prezumții legale relative, putând fi deci, înlaturate prin proba contrarie

Părinții au dreptul de a administra orice mijloc de probă pentru a dovedi că “n-au putut impiedica faptul prejudiciabil.”

Obiectul acestei probe trebuie să-l constituie faptul că părinții și-au îndeplinit în mod ireproșabil îndatoririle care le reveneau, deci nu se poate reține un raport de cauzalitate între fapta lor – că părinții ce nu și-au îndeplinit datoria față de copil – și fapta ilicită cauzatoare de prejudiciu comisă de minor.

Dovada părinților este mai dificilă ori mai putin dificilă, în raport de ideea privind fundamentul răspunderii părinților.

Dacă se pornește de la premisa că fapta părinților a constat în exercitarea necorespunzătoare a supravegherii minorului, atunci dovada pozitivă că au executat această supraveghere, însa nu au putut împiedică comiterea de câtre minor a faptei ilicite, va fi suficientă spre a duce la exonerarea de răspundere a părinților.

Aceasta conceptie se regăsește în numeroase hotărari judecâtorești, însa îndatoririrea de supraveghere ce revine părinților este apreciată cu tot mai mare exigență.

În decizia de îndrumare numărul 6/1973 a Plenului Tribunalului Suprem se menționează că părinții au o obligație “de supraveghere permanentă, preocupându-se în acest scop ca minorul să se afle tot timpul la domiciliul lor.” Nu pot însă fi “făcuți răspunzători părinții…dacă se va dovedi că, deși și-au îndeplinit în mod corespunzător obligația de supraveghere, totuși nu au putut împiedica săvârșirea infracțiunii.” (13)

Tot în cadrul acestei concepții, într-o decizie a Tribunalului Suprem s-a reținut că simpla dificultate în exercitarea supravegherii, sau exercitarea ei în mod ineficient nu înlâtură răspunderea părinților. Dacă s-ar proceda altfel “ar însemna că faptele prejudiciabile comise de copiii minori în timp ce părinții sunt ocupați și nu îi au efectiv în supraveghere, să nu ducă la nici o consecință sub raportul răspunderii părinților, ceea ce este contrar textului, care cere condiția ca aceștia să probeze că nu au putut împiedica faptul prejudiciabil. (4)

Într-o altă decizie civilă s-a arătat că “prezumția legala de culpă… poate fi răsturnată numai prin dovada imposibilității materiale de a exercita supravegherea lor, iar nu prin invocarea unei simple dificultăti, cum ar fi împrejurarea că fapta ilicită…s-a produs în timpul cât părinții – ambii încadrați în muncă – se aflau la serviciu.” (5)

Înlaturarea prezumției de culpă este însă o sarcină foarte grea pentru părinți, mai ales începând cu anii 1976-1977 când practică judiciară a inclus printre faptele pentru care ei sunt presupuși culpabili și lipsa de educație sau carențele în educația și creșterea copilului minor.

Părinții sunt ținuți să dovedească, pentru a nu răspunde, că între îndatoririle lor, adică modul în care le-au îndeplinit și fapta copilului minor, nu există nici o legătura cauzala, iar fapta copilului minor se datorează unei cauze străine.

Pentru a înlătura prezumția de vinovăție în modul în care și-au îndeplinit îndatoririle, părinții ar putea invoca, de exemplu, lipsa lor de discernământ, lipsa cu un anumit caracter de durată, de natura a înlătura vinovăția pentru neîndeplinirea ori îndeplinirea necorespunzătoare a acestor îndatoriri.

În literatura de specialitate se consideră că punerea sub interdicție judecătorească a părinților, pentru alienație sau debilitate mintală, constituie și în materia răspunderii delictuale, chiar dacă nu o prezumție legală de lipsa a capacitații, cel puțin o prezumție judecătorească de lipsă de discernământ, de natură a duce la exonerarea de răspundere a lor pentru fapta ilicită săvârșită de copilul minor. (6)

Note bibliografice

1. Constantin Stătescu – “Răspunderea civilă delictuală pentru fapta altei persoane”, Editura Științifică și Enciclopedică, București 1984, pagina 61.

2. A se vedea C.Stătescu, opera citată, pagina 61, iar cu privire la cauzele care înlatura caracterul ilicit al faptei și vinovăția autorului, paginile 183-188, 213-214.

3. Plenul Tribunalului Suprem, decizia de îndrumare numărul 6/1973 în: Culegerea de decizii pe anul 1973, pagina 51.

4. Tribunalul Suprem, col. civil, decizia numărul 296 din 27 martie 1962, în: Culegerea de decizii pe anul 1962, pagina 148.

5. Tribunalul județean Timis, decizia civilă numărul 104 din 25 ianuarie 1980, în: Revista Română de Drept numărul 8/1980, pagina 59.

6. A se vedea Constantin Stătescu, opera citată, pagina 63.

CAPITOLUL VII. CORELAȚIA DINTRE RĂSPUNDEREA PĂRINȚILOR SI ALTE FORME DE RĂSPUNDERE PENTRU FAPTA ALTUIA

În practică se pot ivi situații în care, prin săvârșirea de către minor a unei fapte ilicite cauzatoare de prejudicii să fie implicate nu numai prevederile privitoare la răspunderea părinților, ci și alte prevederi privind răspunderea pentru fapta altuia, cum ar fi cele privitoare la răspunderea profesorilor ori meșteșugarilor pentru faptele elevilor sau ucenicilor, ori cele privitoare la răspunderea comitentului pentru fapta prepusului.

7.1. Corelația dintre răspunderea părinților și răspunderea profesorilor și meșteșugarilor

Potrivit articolului 1000 aliniatul 4 Codul civil, institutorii și meșteșugarii răspund de prejudiciul căuzat de elevii și ucenicii lor “tot timpul ce se găsesc sub a lor priveghere.” Că și răspunderea părinților și această răspundere poate fi înlăturată dacă institutorii ori meșteșugarii probează că n-au putut impiedică faptul prejudiciabil.

Problema corelației celor doua forme de răspundere se ridică în cazul în care elevul sau ucenicul minor săvârșește fapta ilicită în timp ce se afla sau trebuia sa se afle sub supravegherea profesorului ori meșteșugarului. În acest caz se pune intrebarea dacă părintele va răspunde pentru fapta copilului potrivit articolului 1000 aliniatul 2 Codul civil.

În literatura de specialitate au fost exprimate mai multe opinii.

Într-o opinie se considera că cele două răspunderi nu se pot aplica în mod concomitent, deci ele se exclud. Se afirma, astfel, că dacă sunt întrunite condițiile prevăzute de articolul 1000 aliniatul 4 Codul civil, în sensul că minorul se afla ori trebuia sa se afle sub supravegherea profesorului ori a meșteșugarului când a comis fapta ilicită, nu mai este posibilă răspunderea părinților întemeiată pe articolul 1000 aliniatul 2 Codul civil. (1)

Că o consecință a acestei teze, părinții nu vor putea fi chemati să răspundă pentru prejudiciul pe care copilul minor l-a cauzat, de exemplu, însuși profesorului în supravegherea căruia se afla, pentru prejudiciul produs în timpul cât se afla la școala (2), ori pentru prejudiciul cauzat după ce a fugit din scoala de muncă și reeducare unde fusese internat și unde trebuia să se afle.

Se consideră că față de celelalte feluri de răspundere pentru fapta altuia, răspunderea părinților este o răspundere cu caracter special. În consecință răspunderea profesorului ori a meșteșugarului, fiind marginită, în timp, numai la perioada în care elevul sau ucenicul se afla sub supravegherea lor, apare că fiind o răspundere specială.

Se admite că părinții pot răspunde împreună ori în locul profesorului ori meșteșugarului, potrivit articolului 998 și 999 Codul civil.

Într-o altă opinie, răspunderea profesorului sau a meșteșugarului nu va înlatura în toate cazurile răspunderea părinților, având în vedere temeiurile răspunderii în cele două cazuri.

Astfel, cele două răspunderi se aplică în mod concurent, dacă fapta s-a produs atât datorită lipsei supravegherii profesorului ori meșteșugarului, cât și lipsurilor imputabile părinților în creșterea și educarea copilului.

Aceasta concepție se regăsește într-o decizie a Tribunalului Suprem, prin care părinții au fost obligați să răspundă împreună cu profesorul pentru prejudiciile cauzate de elevul minor în incinta scolii, dupa ce acesta se sustrăsese supravegherii profesorului, plecând de la orele de clasă, sustragere facilitată ori determinată de împrejurarea că însuși profesorul venise cu întârziere la clasa unde trebuia să țină lecția. În motivarea acestei decizii se arată printre altele: “este adevărat că din moment ce se afla în scoală, culpa în supraveghere a profesoarei nu poate coexista cu culpa în supraveghere a părinților, dar culpa în legătura cu educația minorei este imputabilă acestora, se înscrie ca o contribuție concurentă la producerea pagubei, alături de culpa în supraveghere a profesoarei.” (3)

În acest caz, răspunderea părinților va fi angajată proporțional cu gradul de culpa reținut, alături de aceea a institutorului și în solidar cu făptuitorul.

În raport cu răspunderea profesorului ori a meșteșugarului răspunderea părinților apare că o răspundere subsidiară, adică ea va interveni când se va face dovada că profesorul sau meșteșugarul nu a putut împiedica săvârșirea faptului prejudiciabil.

Într-o speță, un elev dintr-o clasă lăsată de învățătoare unui profesor pentru supraveghere, pe timpul absenței sale de o oră a vătămat integritatea corporala a unui alt elev prin aruncarea unui obiect tăios în sus, care în cădere la rănit la ochi. S-a pus problema răspunderii învățătoarei, în baza articolului 1000 aliniatul 4 Codul civil.

Instanța a considerat că în speță nu se poate angaja răspunderea institutorilor, pentru că oricare dintre ei ar fi fost prezent, nu putea evita evenimentul care s-a petrecut în mod spontan și orice intervenție a acestora ar fi fost în zadar.

Aceasta întâmplare nu putea fi prevăzută de institutor, întrucât s-a petrecut în mod spontan pentru care urmează să fie exonerat de orice răspundere delictuală în baza articolului 1000 aliniatul 4 Codul civil.

În atare situație acțiunea reclamantului față de pârâta I.E. se respinge că nefondată.

Celălalt pârât (B.I. părintele minorului B.C. care a produs vătămarea lui N.C.) se afla în culpă deoarece nu s-a ocupat de educatia copilului sau, fapta săvârșită reflectând lipsuri în educația sa, la a cărui realizare, potrivit articolului 101 Codul familiei, era obligat să contribuie în calitatea de părinte. (4)

De asemenea, părinții răspund: 1) în timp ce profesorul explică și scrie pe tablă, un elev lovește cu un corp tare un coleg și îi provoacă o vătămare a integrității corporale; 2) în timpul recreației un elev lovește printr-un gest neașteptat pe un coleg și îi creaza o vătămare; 3) prejudiciul a fost cauzat însusi profesorului ori meșteșugarilor.

7.2. Corelația dintre răspunderea părinților și răspunderea comitenților pentru fapta prepușilor

Potrivit articolului 1000 aliniatul 3 Codul civil comitenții răspund “de prejudiciul căuzat de prepusii lor, în functiile ce li s-au incredintat.

Spre deosebire de situația părinților, a profesorului ori a meșteșugarului, în aliniatul 5 al articolului mentionat, pentru comitenți nu mai e prevazuta posibilitatea de a fi apărăți de răspundere “dacă probează că nu au putut împiedica faptul prejudiciabil.”

Problema corelației celor două forme de răspundere pentru fapta altuia, se pune numai în ipoteza în care minorul are calitatea de prepus și săvârșește fapta ilicită în funcțiile încredințate de comitent.

De regula, raportul de prepusenie decurge dintr-un contract de muncă, iar minorul începând cu varsta de 16 ani, are deplina capacitate de exercițiu pentru a încheia singur, fără încuviințarea părinților, un astfel de contract.

Atât în literatura de specialitate, cât și în practica judecătorească se consideră că răspunderea comitentului înlatură definitiv răspunderea părinților. (5)

Face excepție de la aceasta regulă cazul în care părintele are și calitatea de comitent al prepusului minor, când victima are opțiunea între răspunderea părinților și răspunderea comitentului.

Părinții nu răspund pentru minorul prepus nici pentru prejudiciul cauzat comitentului însuși. (6)

Soluția în sensul arătat rezultă din temeiul răspunderii părinților și temeiul răspunderii comitenților și pe calitatea de prepus a minorului.

În concluzie, dacă minorul a săvârșit fapta ilicită cauzatoare de prejudicii în calitate de prepus, în funcțiile încredințate de comitent, cu mentionata exceptie de mai sus, o unică răspundere pentru fapta altuia va fi angajată, și anume, răspunderea comitentului. În aceste cazuri răspunderea părinților nu va mai funcționa nici măcar că o răspundere subsidiară față de răspunderea comitentului.

Situația e identică, indiferent de concepția pe care o adoptăm cu privie la temeiurile răspunderii părinților pentru fapta copilului minor.

Note bibliografice

1. A se vedea M.Eliescu, opera citată, pagina 309.

2. Decizia penală numărul 1391/1963 în: Justiția Nouă numărul 6/1964, pagina 173.

3. Tribunalul Suprem, decizia numărul 4/1997 în: Culegerea de decizii pe anul 1977, pagina 310.

4. A se vedea Revista Română de Drept numărul 6/1983, pagina 46.

5. A se vedea M.Eliescu, opera citată, pagina 309-310; Tribunalul Suprem, col. penal decizia numărul 1189/1963, în: Culegerea de decizii pe anul 1963, pagina 381.

6. A se vedea în acest sens Tribunalul județean Brasov, decizia penală 594/1973, în: Revista Română de Drept numărul 3/1974, pagina 148.

CAPITOLUL VIII. CONCLUZII ȘI SUGESTII

Din cele prezentate, rezultă că reglementarea actuală privind răspunderea părinților pentru copilul minor a prilejuit și prilejuiește numeroase controverse, începând cu domeniul de aplicație al articolului 1000 aliniatul 2 Codul civil, temeiurile răspunderii, continuând cu condițiile generale și cele speciale ale răspunderii, și sfârșind cu corelațiile în care răspunderea părinților se afla cu celelalte feluri de răspundere pentru fapta altei persoane.

În concluzie, considerăm că textele ce reglementează răspunderea pentru fapta altuia nu sunt susceptibile decât de o strictă interpretare, care exclude posibilitatea aplicarea lor prin analogie în cazuri asemănătoare. În literatura noastră juridică s-a susținut și punctul de vedere contrar, considerându-se că prezumția de culpă stabilită de articolul 1000 aliniatul 2 Codul civil se va aplică și împotriva celui de al treilea, de câte ori acesta este investit față de copilul minor, cu drepturile și îndatoririle ce decurg din calitatea de părinte.

O asemenea soluție ar putea fi susținută însă în cadrul unor propuneri de lege ferenda. Sub imperiul actual al textelor, investirea cu drepturile și îndatoririle părintești a unor persoane fizice și juridice, nu poate determina substituirea acestora în obligația de răspundere pe care legea o impune prin articolul 1000 aliniatul 2 Codul civil, numai părinților.

Exigențele privind îndatoririle părinților față de copiii lor minori au fost privite în mod diferit, ceea ce a determinat o evoluție a concepției referitoare la temeiurile răspunderii părinților, de la concepția conform căreia răspunderea se întemeiază pe neîndeplinirea de către părinți a îndatoririlor de supraveghere, pana la concepția potrivit cu care la lipsa de supraveghere trebuie adăugate și lipsurile în educație ori creșterea minorului imputabile părinților. Practica noastra judecătorească a început să admită această ultima concepție, fără însă a renunța definitiv la vechea concepție.

În practică apar situații în care faptele ilicite cauzatoare de prejudiciu ale copilul minor nu pot sau cu greu pot fi explicate prin insuficiențele în supraveghere, educație ori creștere.

Un exemplu îl constituie acele cazuri în care este vătămata sănătatea sau integritatea corporală a persoanei că urmare a unor gesturi spontane în cursul unor jocuri obișnuite de copii, desfășurate în timp ce aceștia se aflau la scoală, acasă, în parc.

Actuala reglementare a răspunderii părinților, indiferent de concepția adoptată ar putea duce în astfel de cazuri, fie la exonerarea de răspundere a părinților, fie la o forțare că comportamentului copilului numai cu scopul de a se ajunge la concluzia nereală că acest comportament s-a datorat lipsurilor în supraveghere, educație ori creștere.

Considerăm că aceste soluții sunt inechitabile și sunt criticabile. Astfel, victima ar rămâne nespăgubită dacă părinții ar fi exonerați de răspundere, iar obligarea părinților la despăgubiri prin exagerarea modului de îndeplinire a îndatoririlor de supraveghere și educare ori creștere, ar fi, de asemenea, nedreaptă pentru că s-ar întemeia pe o învinuire nejustificată adusă părinților. De aceea considerăm că ar trebui să existe norme speciale și separate pentru răspunderea părinților.

Într-o viitoare reglementare, ca fundament al răspunderii părinților se poate avea în vedere, eventual, ideea unei garanții generale față de toți, implicând solidaritatea dintre părinți și copilul minor pe care legea o instituie pentru toate obligațiile născute în persoana minorului, ca urmare a faptelor ilicite cauzatoare de prejudicii săvârșite de acesta.

Controversele existente în teorie și practica judecâtoarească ar trebui să fie urmate, acest lucru putându-se realiza numai printr-o reglementare precisă, exactă, care ar urma să fie cuprinsă în viitorul Cod civil român.

Bibliografie

– Ion M.Anghel, Francisc Deak, Marin F.Popa – “Răspunderea civilă” Editura Științifică București, 1970.

– Maria Banciu – “Dreptul familiei”, Editura Argonaut, Cluj Napoca, 1998.

– Eugen A.Barasch, Ion Nestor, Savelly Zilberștein – “Ocrotirea părintească”, Editura Științifică, București 1960.

– Mihai Eliescu – “Răspunderea civilă delictuală”, Editura Academiei, București 1972.

– Ion P.Filipescu – “Dreptul civil. Teoria generală a obligațiilor”, Editura Actami, București 1997.

– I.G.Mihuta – “Repertoriu de practică judiciară în materie civilă”, Editura Științifică și Enciclopedică, București 1986.

– Liviu Pop – “Teoria generală a obligațiilor”, Editura Lumina Lex, București 1998.

– Tudor Popescu, Petre Anca – “Teoria generală a obligațiilor”, Editura Științifică, București 1968.

– Constantin Stătescu – “Răspunderea civilă delictuală pentru fapta altei persoane”, Editura Științifică și Enciclopedică, București 1984.

– Constantin Stătescu, Corneliu Bârsan – “Dreptul civil. Teoria generală a obligațiilor”, Editura All, București 1997.

Culegeri de decizii

– Culegerea de decizii pe anul 1962.

– Culegerea de decizii pe anul 1963.

– Culegerea de decizii pe anul 1973.

– Culegerea de decizii pe anul 1974.

– Culegerea de decizii pe anul 1977.

– Culegerea de decizii pe anul 1979.

Reviste

– Vasile Longhin – “Răspunderea civilă a părinților pentru faptele ilicite ale copiilor minori”, în Revista Legalitatea Populară numărul 6/1956.

– Traian Ionascu – “Modificările aduse Codului civil de principiul constituțional al egalității sexelor”, în: Revista Justiția Nouă numărul 2/1950.

– Revista Justiția Nouă numărul 1/1956.

– Revista Justiția Nouă numărul 6/1964.

– Revista Română de Drept numărul 7/1970.

– Revista Română de Drept numărul 12/1971.

– Revista Română de Drept numărul 9/1973.

– Revista Română de Drept numărul 3/1974.

– Revista Română de Drept numărul 3/1976.

– Revista Română de Drept numărul 7/1980.

– Revista Română de Drept numărul 8/1980.

– Revista Română de Drept numărul 6/1981.

– Revista Română de Drept numărul 9/1981.

– Revista Română de Drept numărul 6/1983.

– Revista Română de Drept numărul 7/1984.

– Revista Română de Drept numărul 8/1984.

– Otilia Calmuschi – “Aspecte ale răspunderii părinților pentru fapta copilului minor desprinse din practica judiciară”, în Revista Studii și Cercetari juridice numărul 4/1978.