Actiunea Civila In Procesul Civil Si In Procesul Penal

I.NOȚIUNEA DE ACȚIUNE CIVILĂ ÎN PROCESUL

CIVIL ȘI ÎN PROCESUL PENAL

Conform art. 998–999 Cod Civil, orice faptă a omului prin care se produce un prejudiciu altuia, îl obligă pe cel din a cărui vină s-a cauzat, la despăgubiri către persoana vătămată. Astfel iau naștere raporturi juridice de drept civil.

Acțiunea civilă este o instituție de drept civil; ea devine instituție de procedură penală doar în masura în care se exercită într-un proces penal, alături de acțiunea penală.

Ca instituție de drept procesual civil, a fost definită ca “mijlocul legal prin care o persoană cere instanței judecătorești fie recunoașterea dreptului, fie realizarea acestui drept, prin încetarea piedicilor puse în exercitarea sa de către a altă persoană sau printr-o despăgubire corespuzătoare”.

Dar, în procesul penal are un scop mai limitat decât natura ei comună; în instanța penală nu se urmărește decât repararea unui prejudiciu, nu și recunoașterea unui drept subiectiv sau constituirea unei situații juridice noi.

Ca instituțire de procedură penală a fost definită ca “mijlocul legal prin care o persoană care a suferit un prejudiciu prin infracțiune cere repararea acestuia în cadrul procesului penal”. În doctrină, au mai fost date și alte definiții ale acțiunii civile exercitate în procesul penal: “mijlocul legal prin care persoana păgubită cere să-i fie reparat prejudiciul cauzat”, “mijlocul legal prin care persoana păgubită printr-o infracțiune solicită repararea pagubei produse ca urmare a infractiunii”.

În funcție de fapta cauzatoare de prejudicii se alege și instanța competentă să soluționeze conflictul născut :

– instanța civilă dacă este o faptă civilă;

– instanța penală dacă fapta întrunește elementele constitutive ale unei

infracțiuni;

Problemele legate de repararea prejudiciului se rezolvă pe calea acțiunii civile, introdusă fie la instanța civilă, fie la cea penală.

În cazul în care fapta nu constituie infracțiune, prejudiciul se repară pe calea acțiunii civile introdusă la instanța civilă; acțiunea are caracter principal, independent, nedepinzând de soluționarea altei acțiuni cu același obiect.

Dacă fapta constituie infracțiune, în mod obișnuit se introduce la instanța penală o acțiune căreia îi este alăturată și acțiunea civilă. În acest caz, instanța competentă să judece acțiunea penală este ținută să soluționeze și acțiunea civilă. Acțiunea civilă are aici un caracter accesoriu fată de acțiunea penală; se poate pune în mișcare doar în măsura în care se poate porni și acțiunea penală principală.

Este recunoscut dreptul unei persoane de a alege instanța care să-i judece litigiul privind prejudiciul în cauză; deci o personă vătămată poate opta ca latura penală (vinovăția, răspunderea penala) să se rezolve la o instanță penală și latura civilă la o instanță civilă, dar în mod normal cele două acțiuni, având ca izvor aceeași faptă a omului, se soluționează de către aceeași instanță.

II.RATIUNEA ȘI AVANTAJELE SOLUȚIONARII

ACȚIUNII CIVILE ÎN CADRUL PROCESULUI PENAL

Prin hotărârea pe care o pronunță, instanța de fond soluționează atât acțiunea penală, cât și acțiunea civilă. Potrivit prevederilor art. 346 cod de procedură penală, instanțele sunt obligate să se pronunțe asupra acțiunii civile, atât în cazul condamnării, cât și în cazul achitării inculpatului sau a încetării procesului penal.

Acest text stabilește regula generală după care soluționarea acțiunii civile trebuie să se facă odată cu acțiunea penală.

Separarea judecării celor două acțiuni, poate fi determinată de întârzierea judecării acțiunii penale (art.347 cod de procedură penală). Această regulă se aplică indiferent dacă instanța urmează să pronunțe condamnarea, achitarea sau încetarea procesului penal, prin disjungerea acțiunii civile și amânarea judecării acesteia într-o altă sedință.

Rațiunea judecării acțiunii civile o dată cu acțiunea penală este determinată, în procesul penal, de mai multe motive:

pentru evitarea unor soluții contradictorii, dacă acțiunea s-ar judeca

separat;

prin procedura procesului penal se îndeplinește unul din scopurile acestuia – repararea prejudiciului cauzat persoanei vătămate prin infracțiune să fie cât mai repede obținută;

în loc de două procese – unul penal și unul civil, instanțele judecă un

proces unic, evitând încărcarea instanțelor cu procese civile, economisind totodată timpul și cheltuielile părților, plata taxelor, etc.;

Rezultă că acțiunea civilă, în procesul penal, constituie un mijloc eficace pentru repararea daunelor pricinuite de inculpat, prin infracțiunea săvârșită.

Față de acțiunea exercitată în fața instanțelor civile, acțiunea civilă în procesul penal prezintă o serie de dispoziții, în favoarea persoanei vătămate, în ceea ce privește administrarea din oficiu a probelor pentru stabilirea existenței faptei și a vinovăției inculpatului, scutirea de cheltuieli legate de acțiune în fața instanțelor civile (timbrarea acțiunii), se poate judeca mai repede, (acțiunea civilă care se judecă separat de procesul penal trebuie să stea pe loc până la soluționarea definitivă a cauzei penale), are adeseori concursul procurorului și beneficiază de efectele puterii de lucru judecat în penal.

Pe de altă parte, inculpatul este scutit de obligația de a răspunde de două ori în justiție, odată în procesul penal și a doua oară în procesul civil.

Și pentru instanță este un avantaj, pentru că nu judecă de două ori aceeași cauză și are contribuția părții civile la stabilirea adevărului; în plus, de multe ori, problema daunelor materiale interesează și gradarea pedepsei în procesul penal (de exemplu în cazul infracțiunilor cu consecințe deosebit de grave, prevederile art.2151 alin.2 – delapidarea, art.218 alin.1 – distrugere calificată, art.2481 – abuzul în serviciu în formă calificată, art.212,alin.3– pirateria, din Codul Penal ; prin consecințe deosebit de grave înțelegându-se potrivit art.146 din Codul Penal, printre altele, o pagubă mai mare de 2.000.000.000 lei).

Acesta este motivul pentru care, în practică, sunt rare cazurile când persoana vătămată folosește acțiunea civilă separată în scopul reparării prejudiciului produs prin infracțiune întrucât în această situație acțiunea penală suspendă judecarea acțiunii civile. La aceasta se adaugă și cazul în care instanța penală, în absența părții vătămate, ar pronunța achitarea inculpatului, soluție opozabilă reclamantului din acțiunea civilă separată (art.22 cod de procedură penală).

Observăm deci că rezolvarea aspectelor civile ale cauzei în cadrul procesului penal, satisfac atât interesele personale ale părții vătămate, cât și interesele generale ale societății.

Când pentru repararea unui prejudiciu cauzat printr-o infracțiune, persoana vătămată s-a adresat totuși instanței civile, înainte de rezolvarea definitivă a procesului penal, pornit anterior, procesul civil se suspendă chiar de către instanța civilă în fața căreia este pornită cauza. În această situație, procesul rămâne suspendat, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel, până ce instanța penală se pronunță definitiv asupra procesului penal ( art.19 cod de procedură penală ).

Acesta este principiul de drept penal, înscris în lege, potrivit căruia “ penalul ține în loc civilul “.

Respectarea acestui principiu este de asemenea, unul din motivele care determină soluționarea simultană a acțiunii penale cu cea civilă, în procesul penal.

În cazul în care grabnica rezolvare a procesului penal, operativitatea care trebuie să-l caracterizeze, ar fi împiedicată de soluționarea acțiunii civile, aceasta va fi disjunsă și va fi judecată într-o altă ședintă ulterioară.

Regula este că acțiunea civilă se poate alătura acțiunii penale în toate cauzele penale, această situație asigurând o mai bună desfășurare a procesului.

III. TRĂSĂTURI ALE ACȚIUNII CIVILE

Deosebiri între acțiunea civilă exercitată în procesul civil și acțiunea civilă din procesul penal.

Acțiunea civilă, fie pornită în procesul civil, fie în procesul penal are ca finalitate repararea prejudiciului suferit de una din părți. Dar cam aici se opresc asemănările dintre cele două.

1. Pe când în procesul civil fapta este doar contrară legii, fără a fi infracțiune, pentru ca acțiunea să fie pornită în procesul penal se cere ca fapta să întrunească toate elementele unei infracțiuni : atât în ceea ce privește pericolul social cât și în ceea ce privește prevederea în legea penală a acelei fapte.

2. În ceea ce privește vinovăția făptuitorului, într-un proces penal se poate exercita acțiunea civilă chiar dacă forma de vinovăție este culpa, chiar culpa levissima; în procesul penal, vinovăția trebuie să îndeplinească condițiile cerute în partea specială a codului penal, referitor la conținutul constitutiv al infracțiunii, pe latura sa obiectivă. Deci, dacă fapta este săvârșită din culpă, dar fapta se pedepsește doar dacă e săvârșită cu intenție, nu se va putea porni acțiunea penală, și deci nici acțiunea civilă nu va fi soluționtă în procesul penal. Persoana vătămată va putea introduce o acțiune civilă la instanța civilă pentru repararea prejudiciului.

Trebuie însă precizat că, în cazul când se poate reține o contribuție culpabilă la producerea faptului prejudiciabil și din partea persoanei vătămate, făptuitorul va răspunde doar pentru partea sa din prejudiciu.

Caz practic.Judecătoria Sectorului 1 a stabilit culpa comună a inculpatului și a părții vătămate la producerea prejudiciului supus judecății și a hotărât prin sentința penală nr. 981/15.09.1994 ca partea responsabilă civilmente și inculpatul să plătească solidar despăgubirile aferente. In concret, s-a reținut că inculpata, șofer de troleibuz, a plecat din stație cu ușile deschise;în momentul punerii în mișcare a troleibuzului, partea vătămată a sărit din troleibuz și, fiind în stare de ebrietate, s-a dezechilibrat și a căzut lângă bordură.Apelul declarat împotriva hotărârii a fost găsit întemeiat pe motiv că, o dată stabilită culpa comună a părților, instanța trebuia să oblige în solidar atât inculpatul și partea responsabilă civilmente, cât și partea vătămată la plata despăgubirilor.Hotărârea Judecătoriei a fost desființată în urma apelului fiind pronunțată o nouă hotărâre de către Tribunalul București(secția a II-a penală, decizia nr.304/25.03.1996)

3. Acțiunea civilă poate fi pornită împotriva persoanelor care au săvârșit fapta sau împotriva persoanelor răspunzătoare – părinți, institutori, meseriași, comitenți, moștenitori : în cazul procesului penal, moștenitorii nu vor putea fi chemați în judecată decât dacă de cujus a decedat în timp ce procesul se afla pe rolul instanțelor de judecată.

Dacă procesul nu a fost pornit și făptuitorul a decedat, prin transmisiunea succesorală nu se va transmite și posibila acțiune împotriva decedatului, dreptul la acțiune stingându-se prin moartea sa, chiar înainte de expirarea termenului de prescriptie. Persoanele prejudiciate se vor putea îndrepta împotriva moștenitorilor doar prin acțiune în procesul civil, separată de acțiunea penală.

Caz practic.Moștenitorii vor putea fi chemați în judecată doar dacă se va dovedi că au acceptat moștenirea pur și simplu și nu sub beneficiu de inventar.Prin sentința penală nr.1156/ 23.06.1997 a Judecătoriei Buftea a fost chemat în judecată inculpatul E.Gh. pentru infracțiunea prevăzută în art.181 cod penal. Intervenind decesul inculpatului, au fost chemați în judecată moștenitorii acestuia și au fost obligați la despăgubiri către partea vătămată. In apelul declarat s-a criticat hotărârea instanței pentru că nu a manifestat rol activ în judecarea cauzei în dovedirea dreptului de opțiune succesorală a acestora. Apelul a fost găsit întemeiat pentru că moștenitorii pentru a putea fi introduși în proces trebuie să se fi dovedit că au acceptat moștenirea expres sau tacit. In speță a fost dată o nouă hotărâre (decizia nr.1301/1997, secția a II-a penală) care a casat hotărârea anterioară.

nu va fi soluționtă în procesul penal. Persoana vătămată va putea introduce o acțiune civilă la instanța civilă pentru repararea prejudiciului.

Trebuie însă precizat că, în cazul când se poate reține o contribuție culpabilă la producerea faptului prejudiciabil și din partea persoanei vătămate, făptuitorul va răspunde doar pentru partea sa din prejudiciu.

Caz practic.Judecătoria Sectorului 1 a stabilit culpa comună a inculpatului și a părții vătămate la producerea prejudiciului supus judecății și a hotărât prin sentința penală nr. 981/15.09.1994 ca partea responsabilă civilmente și inculpatul să plătească solidar despăgubirile aferente. In concret, s-a reținut că inculpata, șofer de troleibuz, a plecat din stație cu ușile deschise;în momentul punerii în mișcare a troleibuzului, partea vătămată a sărit din troleibuz și, fiind în stare de ebrietate, s-a dezechilibrat și a căzut lângă bordură.Apelul declarat împotriva hotărârii a fost găsit întemeiat pe motiv că, o dată stabilită culpa comună a părților, instanța trebuia să oblige în solidar atât inculpatul și partea responsabilă civilmente, cât și partea vătămată la plata despăgubirilor.Hotărârea Judecătoriei a fost desființată în urma apelului fiind pronunțată o nouă hotărâre de către Tribunalul București(secția a II-a penală, decizia nr.304/25.03.1996)

3. Acțiunea civilă poate fi pornită împotriva persoanelor care au săvârșit fapta sau împotriva persoanelor răspunzătoare – părinți, institutori, meseriași, comitenți, moștenitori : în cazul procesului penal, moștenitorii nu vor putea fi chemați în judecată decât dacă de cujus a decedat în timp ce procesul se afla pe rolul instanțelor de judecată.

Dacă procesul nu a fost pornit și făptuitorul a decedat, prin transmisiunea succesorală nu se va transmite și posibila acțiune împotriva decedatului, dreptul la acțiune stingându-se prin moartea sa, chiar înainte de expirarea termenului de prescriptie. Persoanele prejudiciate se vor putea îndrepta împotriva moștenitorilor doar prin acțiune în procesul civil, separată de acțiunea penală.

Caz practic.Moștenitorii vor putea fi chemați în judecată doar dacă se va dovedi că au acceptat moștenirea pur și simplu și nu sub beneficiu de inventar.Prin sentința penală nr.1156/ 23.06.1997 a Judecătoriei Buftea a fost chemat în judecată inculpatul E.Gh. pentru infracțiunea prevăzută în art.181 cod penal. Intervenind decesul inculpatului, au fost chemați în judecată moștenitorii acestuia și au fost obligați la despăgubiri către partea vătămată. In apelul declarat s-a criticat hotărârea instanței pentru că nu a manifestat rol activ în judecarea cauzei în dovedirea dreptului de opțiune succesorală a acestora. Apelul a fost găsit întemeiat pentru că moștenitorii pentru a putea fi introduși în proces trebuie să se fi dovedit că au acceptat moștenirea expres sau tacit. In speță a fost dată o nouă hotărâre (decizia nr.1301/1997, secția a II-a penală) care a casat hotărârea anterioară.

4. Pentru a putea introduce o acțiune la instanța civilă condițiile de exercitare sunt total diferit (sub aspectul condițiilor) față de cele necesare a fi întocmite pentru a promova acțiunea civilă alăturată celei penale într-un proces penal.

Pentru o acțiune civilă exercitată într-un proces civil se cer a fi întrunite condițiile :

afirmarea unui drept subiectiv care se impune a fi protejat;

un interes urmărit pentru punerea în mișcare a acțiunii civile;

capacitate procesuală;

calitate procesuală activă, constând în identitatea dintre persoana reclamantului si titularul dreptului subiectiv dedus judecății, și pasivă – identitate între persoana pârâtului și titularul obligației corelative dreptului subiectiv dedus judecății;

Pentru o acțiune civilă la o instanță penală se cer a fi întrunite cumulativ condițiile:

prejudiciul să fi fost cauzat printr-o infracțiune;

prejudiciul să întrunească, la rândul lui, anumite condiții : cert, nereparat, actual, să existe raport de cauzalitate între faptă și prejudiciu.

persoana vătămată să-și fi exprimat dorința de a fi despăgubită.

Aceste condiții cerute a fi întrunite pentru acțiunile civile introduse la instanțe diferite se întrepătrund : de exemplu interesul pe care trebuie să-l manifeste persoana care se adresează instanței civile este identic dorinței exprimate de persoana păgubită de a fi despăgubită prin procesul penal. Clasificarea acestor condiții ține mai mult de doctrină, în practică fiind destul de puține cazurile când există o delimitare clară, absolută între cele două.

5. Într-un proces la o instanță civilă, acțiunea civilă poate avea trei forme :

să fie acțiune principală, concretizată într-o cerere principală prin care se pune în miscare procedura.

să fie cerere accesorie

sau incidentă, în aceste două cazuri, soarta ei depinde de soluționarea acțiunii principale; chiar în ceea ce privește apelul sau recursul, ele urmează soarta cererii principale, conform adagiului : accesorium sequitur principalem.

În cazul unei acțiuni civile introduse la o instanță penală, alăturată fiind unei acțiuni penale, acțiunea civilă are întotdeauna caracter accesoriu ; dacă instanța penală stabilește vinovăția făptuitorului, faptul dacă el este autorul faptei sau nu, acest fapt are relevanță și asupra acțiunii civile conform art.22 Cod procedură penală.

Deosebirile dintre cele două acțiuni civile introduse la instanțe diferite rezultă majoritatea din caracterul accesoriu al acțiunii civile în fața acțiunii penale, ambele fiind exercitate în fața aceluiași instanțe.

Persoana vătămată (constituită parte civilă) poate cere repararea doar în măsura în care s-a pornit acțiunea penală, în măsura în care s-a stabilit vinovăția făptuitorului și raportul de cauzalitate între prejudiciu și faptă. Toate actele procesurale pe care poate să le îndeplinească sunt subordonate rezolvării acțiunii penale; singura excepție poate fi considerată calea de atac împotriva soluției instanței penale constând în dreptul părții civile de a face apel sau recurs doar în latura civilă a procesului, chiar dacă pe latura penală nu s-a introdus apelul(art.362 Cod procedură penală).

6. Chiar dacă are caracter accesoriu, nu trebuie înțeles că acțiunea civilă își pierde autonomia în procesul penal . Cele două acțiuni rămân distincte, fiecare având caractere proprii și cerând acte procesurale diferite.

Astfel acțiunea penală are ca obiect tragerea la răspundere penală a persoanelor care au săvârșit infracțiuni (art.9 Cod procedură penală), pe când acțiunea civilă urmărește tragerea la răspundere civilă a inculpatului și a părții responsabile civilmente ( art.14 Cod procedură penală ) .

7. Acțiunea penală are caracter evident sancționator, pe când acțiunea civilă este o acțiune reparatorie , al cărei fundament se găsește în art.998 și art.999 Cciv.

Prin acțiunea penală se urmărește pedepsirea persoanelor vinovate de săvârșirea unei infracțiuni, urmărindu-se prevenirea pentru viitor a producerii unor fapte de acest gen.

În acțiunea civilă, interesul primordial este repararea prejudiciului suferit de persoana constituită parte civilă și tragerea la răspundere civilă a făptuitorului și a persoanei responsabile civilmente.

8. În ceea ce privește subiectul care exercită acțiunea, acțiunea penală este exercitată, de regulă, de organele judiciare (procuror), cu excepția unor infracțiuni pentru care acțiunea penală se pune în mișcare, numai la plângerea prealabilă a părții vătămate (art. 279 Cod procedură penală), pe când acțiunea civilă este exercitată, de regulă, de persoana care se constituie parte civilă; ca o excepție de la regula generală, acțiunea civilă se exercită din oficiu atunci când persoana vătămată este lipsită de capacitate de exercițiu ori cu capacitate de exercițiu restrânsă (conform prevederilor art.17, alin.1 și 4 din codul de procedură penală).

9. Acțiunea civilă se deosebește de acțiunea penală și prin caracterul ei facultativ, deci disponibilitatea: pe când acțiunea civilă nu este obligatorie (exceptând cazul în care se aduce o pagubă patrimoniului persoanelor fără capacitate de exercițiu sau cu capacitate de exercițiu restrânsă – conform prevederilor art.17 cod de procedură penală ) acțiunea penală, de regulă, se exercită din oficiu, deci în mod obligatoriu.

Acțiunea civilă nu este obligatorie (afară de cazurile prevăzute de lege): chiar dacă s-a produs o pagubă materială, persoana vătămată, poate renunța la dreptul la acțiune ; ea, își poate retrage acțiunea deja exercitată, iar după soluționarea ei, poate renunța la executarea hotărârii. Pentru acțiunea civilă, se aplică astfel, principiul disponibilității, cu unele excepții, principiu completat cu obligația instanței de a-și exercita rolul activ.

10.Acțiunea penală se exercită numai împotriva infractorului (răspunderea este deci, strict personală), în timp ce acțiunea civilă poate fi exercitată și împotriva părții responsabile civilmente, nu numai împotriva infractorului ( deci răspunde și pentru fapta altuia, conform prevederilor art.1000 cod civil).

11. Acțiunea civilă nu se stinge prin cauzele care înlătură răspunderea penală sau consecințele condamnării (amnistie, grațiere, decesul făptuitorului), acțiunea civilă poate fi exercitată chiar dacă a intervenit amnistierea infracțiunii sau grațierea pedepsei, iar în caz de deces al făptuitorului, acțiunea civilă se exercită față de succesori. În schimb, acțiunea penală se stinge în cazul amnistierii infracțiunii ori decesul făptuitorului.

12. Acțiunea civilă în procesul penal are unele trăsături de oficialitate care constau în obligația pe care o au organele de urmărire de a lua măsuri de asigurare a reparării prejudiciului, în cazuri anume prevăzute de lege ( art.17 cod de procedură penală ) ; în obligația procurorului de a susține acțiunea civilă în aceste cazuri ( art.18 cod de procedura penală ) ; în obligația pe care o au instanțele de a se preocupa, din oficiu, de acordarea reparațiilor când nu există parte civilă constituită.

Este o mare deosebire între procesul civil și acele procese penale prin care trebuie să fie apărate interesele legale ale persoanelor prevăzute în prevederile art.17 din Codul de procedura penală (cazul persoanelor cu capacitate de exercițiu restrânsă sau fără capacitate) . Deosebirea constă în aceea că, în procesul civil, reparația trebuie să fie întotdeauna cerută de persoana care reclamă un drept patrimonial, pe când în procesul penal, în cazul menționat, reparațiile civile se acordă din oficiu, chiar dacă nu se cer . Acordarea din oficiu a reparațiilor civile constituie o obligație a instanței, conform prevederilor art.348 cod de procedură penală.

Modul cum se exercită și se soluționeză acțiunea civilă în fața instanței penale, este influențat de modul de soluționare a acțiunii penale.Dacă prin aceeași hotărâre se rezolvă și răspunderea penală și cea civilă, fără nici o îndoială că soluționarea acțiunii penale determină și pe cea civilă .

Dacă instanța va găsi vinovat pe inculpat de săvârșirea infracțiunii, în cazul existenței unui prejudiciu material sau moral cauzat prin infracțiune, va obliga pe inculpat la repararea lui civilă .

În cazul în care inculpatul nu a săvârșit infracțiunea ce i se impută, el nu va răspunde nici din punct de vedere civil, întrucât prejudiciul nu a fost cauzat de el . Aceeași legătură trebuie să existe între cele două acțiuni și în cazul în care acțiunea civilă se judecă de către instanța civilă.

IV.TEMEIUL ACȚIUNII CIVILE ÎN PROCESUL

PENAL. CONDIȚIILE INTENTĂRII ACȚIUNII CIVILE ÎN PROCESUL PENAL.

În cazul acțiunii civile exercitată în fața instanței penale, nu se poate invoca drept temei juridic al despăgubirilor pretinse decât infracțiunea în cauză. Pretențiile rezultate din alte raporturi de drept civil, nu pot fi formulate decât pe calea unei acțiuni civile separate – prejudiciul trebuie să fie consecința unei fapte penale .

Prin aceasta se stabilește legătura dintre faptul considerat infracțiune, pe de o parte și același fapt considerat ca izvor de obligații civile, de pe altă parte, situație în care competența instanței penale este prorogată asupra acțiunii civile. În aceste condiții, este indiferent dacă obligația de a repara daunele produse părții vătămate derivă din comiterea unei infracțiuni cu intenție sau fără intenție ( din culpă ) .

Astfel, sub aspectul obligației de desdăunare, este indiferent dacă această obligație rezultă dintr-o infracțiune săvârșită cu intenție ( cum ar fi furtul) sau dintr-o infracțiune săvârșită din culpă ( cum ar fi neglijența sau uciderea din culpă), deoarece și într-o ipoteză și în cealaltă, culpa civilă a inculpatului subsistă și, ca atare subsistă și obligația de a despăgubi persoana vătămată.

Acest fapt este specific dreptului civil unde răspunderea unei persoane există indiferent de forma de vinovăție: “obligația de reparare există atât în cazul culpei sau greșelii intenționate, cât și a celei neintenționate .

Este suficient ca instanța de judecată să rețină în sarcina inculpatului un fapt penal care a produs prejudiciul, pentru ca persoana vătămată să fie dispensată (în acțiunea civilă din procesul penal) a mai proba cauza obligației de desdăunare, rămânănd să stabilească numai existența raportului dintre infracțiune și prejudiciu, precum și întinderea acestui prejudiciu.

O deosebire între culpa penală și cea civilă constă în faptul că prima este stabilită în mod concret, în obiectivitatea ei materială, prin lege, pe când culpa civilă este stabilită de către judecător, din nenumăratele fapte materiale posibile;indiferent de faptele concrete, dacă se poate reține în sarcina făptuitorului o culpă, indiferent de gradul ei, acest lucru dă dreptul reclamantului la desdăunare, potrivit principiului general stabilit prin prevederile art.998 din codul civil, după care orice faptă a omului care cauzează altuia un prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greșeală s-a ocazionat să-l repare .

Pentru ca cineva să-și poată valorifica pretențiile materiale pentru o daună ce i s-a cauzat, prin constituirea de parte civilă într-un proces penal, trebuie îndeplinite, cumulativ trei condiții :

fapta prin care s-a prejudiciul să fie infracțiune ;

să existe legătură de cauzalitate între faptă și prejudiciu ;

persoana vătămată să-și fi exprimat dorința de a fi despăgubită prin constituirea de parte civilă .

Există discuții în doctrină privind condițiile de exercitare a acțiunii civile în procesul penal dacă trebuie prevăzută și condiția ca infracțiunea prin care s-a produs prejudiciul să formeze obiectul procesului penal .

Acest lucru rezultă clar din lege . Astfel, în prevederile art.14 alin.1 cod de procedură penală, se arată că acțiunea civilă are ca obiect tragerea la răspundere civilă a inculpatului și a părții responsabile civilmente . Tot astfel, în prevederile art.24 cod de procedură penală, se prevede că persoana care a suferit prin fapta penală o vătămare fizică, morală sau materială, dacă participă în procesul penal, se numeste parte vătămată și când exercită acțiunea civilă în procesul penal, se numește parte civilă .

Potrivit prevederilor art.346 cod de procedură penală, în caz de condamnare, achitare sau încetare a procesului penal, instanța se pronunță prin aceeași sentință și asupra acțiunii civile, de asemenea, potrivit prevederilor art.343 cod de procedură penală, referitor la obiectul deliberării, completul de judecată delibereză și asupra reparării “ pagubei produse prin infracțiune “ .

Este deci necesar ca, pentru una și aceeși faptă – infracțiune – inculpatul să fie chemat a răspunde penal, pe calea acțiunii penale (procesual) și, civil, pe calea acțiunii civile, în cadrul aceluiași proces.

Este contrar legii și inadmisibil ca inculpatul să fie supus judecății penale pentru o faptă și să fie obligat la despăgubiri generând dintr-o altă faptă ( art.385 pct.12 Cproc. pen.)

Inculpatul nu poate fi obligat la despăgubiri, în conformitate cu prevederile art.346 alin.4 cod de procedură penală, dacă instanța constată că fapta nu cade sub prevederile legii penale, nu este prevăzută de legea penală și deci, pronunțată achitarea, conform prevederilor art.10 lit.b din codul de procedură penală .

V.OBIECTUL ACȚIUNII CIVILE ÎN PROCESUL PENAL

Prin acțiunea civilă în procesul penal, partea civilă urmărește repararea pagubelor pricinuite prin infracțiune .

Potrivit prevederilor art.14 alin.3 din codul de procedură penală, repararea pagubei se face conform legii civile:

– în natură, prin restituirea lucrului, prin restabilirea situației anterioare săvârșirii infracțiunii, prin desființarea totală sau parțială a unui înscris și, prin orice alt mijloc de reparare ;

b)- prin plata unei despăgubiri bănesti, în măsura în care repararea în natura nu este cu putință . De asemenea, se acordă despăgubiri bănești pentru folosul de care a fost lipsită partea civilă .

Prin modul de redactare, textul conține o cuprinzătoare enumerare a diferitelor pretenții care pot forma, după caz, obiectul acțiunii civile ; totodată, nemaifăcându-se referire doar la prejudiciile materiale, în noțiunea de prejudiciu sunt incluse și daunele morale care pot fi provocate prin comiterea unei fapte penale .

Prin introducerea în enumerarea modurilor de reparare a prejudiciului, a restabilirii situației anterioare săvârșirii infracțiunii sau prin desființarea totală sau parțială a unui înscris, ca obiect al acțiunii civile, nu se aduce atingere dreptului instanței de a dispune din oficiu repunerea în situația anterioară sau desființarea actului, chiar în lipsa folosirii de către persoana vătămată a acțiunii civile ( potrivit prevederilor art.348 cod de procedură penală) .

În procesul penal, prejudiciul cauzat prin infracțiune părții civile este întotdeauna de natură civilă, fiind însă condiționat de existența faptei penale.

VI.PREJUDICIUL CAUZAT PRIN INFRACTIUNE – CONDITIE OBLIGATORIE PENTRU CA ACTIUNEA CIVILA SA FIE ADMISA. MODURI DE REPARARE A PREJUDICIULUI

Așadar, prin prejudiciul cauzat prin infracțiune trebuie să se înteleagă, pierderea ce decurge din săvârșirea faptei penale, pierdere ce poate fi evaluată în bani .

Atât prejudiciul cauzat prin infracțiune, cât și acela pricinuit de o faptă ilicită, care nu este considerată infracțiune, au același caracter civil . Există infracțiuni care, prin natura lor, nu pot cauza prejudicii, ca de exemplu, infracțiunile de pericol, excluzând posibilitatea exercitării acțiunii civile.

Condițile pe care trebuie să le îndeplinească prejudiciul pentru a se putea acorda despăgubiri sunt diferit prezentate în doctrină, existând controverse privind acordarea despăgubirilor și pentru daune morale. Opinia majoritară este că se acordă acum despăgubiri și pentru daunele morale suferite ca urmare a infracțiunii, nu doar pentru cele materiale.

Condițiile îndeplinite de prejudiciu sunt:

prejudiciul să fie material sau moral- se cere astfel ca infracțiunea să fie susuceptibilă de a produce un prejudiciu. Se exclud deci infracțiunile de pericol sau cele rămase în fază de tentativă, deși și în acest caz făptuitorul este ținut să repare eventualele prejudicii cauzate până în momentul desistării sau până la împiedicarea producerii rezultatului(art.22 cod penal).

Multă vreme a existat discuție în doctrină privind posibilitatea acordării de despăgubiri pentru prejudiciile morale, neevaluabile în bani. După o lungă perioadă (cu precădere în perioada regimului comunist), în care nu se admitea despăgubirea acestor prejudicii, acum, influențați și de practica și doctrina străină, se acordă și în instanțele române despăgubiri pentru prejudicii morale.

Se pot acorda despăgubiri pentru prejudicii de genul:

suferințe fizice și psihice datorate vătămărilor aduse integrității corporale sau sănătății

suprimarea vieții celor apropiați

prejudiciul de ordin estetic

prejudiciul de agrement

infirmități independente de vreun prejudiciu material, mai ales în cazul persoanelor tinere

Cuantumul lor se va stabili de către instanță luând în considerare toate probele administrate în cauză, neexistând criterii legale pentru stabilirea lor.

prejudiciul să fie cert – este imposibil de acordat despăgubiri dacă nu s-au produs pagube; la fel, nu se pot acorda despăgubiri în cazul unui prejudiciu viitor, chiar cert.

prejudiciul să nu fi fost reparat – se poate ca prejudiciul să fi fost reparat înainte de exercitarea acțiunii civile de către o societate de asigurari sau de către o terță persoană care nu avea obligația de a-l despăgubi. Atunci se pune prooblema dacă prejudiciul a fost integral reparat sau doar parțial; dacă a fost doar parțial acoperit, se poate introduce acțiune în despăgubiri pentru restul rămas neacoperit .

să existe raport de cauzalitate între prejudiciu și faptă- fapta care face obiectul judecății să fie cea care a cauzat perjudiciul pe care partea civlă urmărește să-l repare. Aceste condiții lipsesc atunci când fapta se datorează în exclusivitate forței majore, cazului fortuit sau faptei victimei

În ceea ce privește cuantumul prejudiciului în raport de care se apreciază caracterul deosebit de grav al unei infracțiuni în vederea aplicării pedepsei, se are în vedere evaluarea acestuia în momentul comiterii infracțiunii, pe când, pentru rezolvarea laturii civile, trebuie avut în vedere momentul pronunțării hotărârii, “luându-se în considerare coeficientul de inflație la data pronunțării sentinței, față de cuantumul despăgubirilor la data săvârșirii infracțiunii“. Acest fapt se are în vedere atunci când se acordă despăgubiri pentru prejudicii materiale. La stabilirea prejudiciului în vederea fixării pedepsei, trebuie să se aibă în vedere nu doar paguba efectivă cauzată prin infracțiune, pagubă care trebuie apreciată în raport cu momentul săvârșirii faptei penale, ci și folosul material de care a fost lipsită partea.

În ceea ce privește rezolvarea laturii civile a procesului penal, stabilirea pagubei produse trebuie să reprezinte, în conformitate cu prevederile art.998 și art.999 cod civil, repararea justă și integrală a daunelor cauzate .

În cazul procesului penal atât organul de urmărire penală cât și instanța de judecată și partea civilă au obligația să administreze toate probele pentru dovedirea existenței faptului pus în sarcina inculpatului, care a dat naștere prejudiciului reclamat, deoarece scopul acțiunii civile constă în repararea integrală a daunelor suferite în urma infracțiunii.

Instanța de judecată trebuie să stabilească în mod temeinic și convingător întinderea prejudiciului rezultat al infracțiunii.

Scopul acțiunii civile în fața instanței penale se referă la orice prejudiciu material și moral adus părții vătămate, având o legătură directă cu infracțiune săvârșită.

Obiectul acțiunii civile nu se poate referi decât la desdăunarea părții vătămate, desdăunare care rezultă în mod exclusiv din culpa reținută în sarcina inculpatului și ca urmare directă a infracțiunii comise de el. Instanța de judecată nu va putea astfel să acorde despăgubiri în cazul în care s-ar pretinde daune pentru alte fapte decăt cele ce constiuie obiectul acțiunii de trimitere în judecată, aceasta, deoarece competența instanței penale sesizată cu judecarea infracțiunii, nu se poate proroga și asupra examinării altor fapte cu care instanța penală n-a fost sesizată . Această soluție rezultă din legătura strănsă ce există între fapta penală ce s-a judecat în fața instanței penale și consecințele civile ale acesteia, din care rezultă obligația de desdăunare.

Cuantumul prejudiciului poate fi modificat (în minus) în tot cursul procesului, deoarece soluționarea aspectului civil, în fața instanței penale rămâne legată, în ceea ce privește dreptul la desdăunare, de probele administrate și de aprecierea motivată a instanței asupra acestor probe.

Dacă în cursul dezbaterilor, din probele administrate ar rezulta că prin infracțiunea săvârșită partea vătămată a suferit un prejudiciu mai mare decât cel reclamat, instanța de judecată va fi obligată să acorde, la cererea părții vătămate și chiar din oficiu, numai în cazurile expres prevăzute de lege (art.17 cod procedură penală), drept despăgubiri, o sumă care să reprezinte repararea integrală a prejudiciului, fără să fie ținută seama de suma ce a reclamat-o inițial partea civilă.

Caz practic.Dar dacă, de exemplu, prin infracțiune s-a cauzat un prejudiciu, pe lângă repararea căruia se pot cere și dobânzi legale, dacă partea vătămată nu cere și restituirea acestor dobânzi, instanța nu poate obliga din oficiu pe inculpat la plata acestora.

Prin sentința penală nr. 756/19.09.1995 a Judecătoriei Sectorului 4, inculpatul C.P.a fost condamnat la o pedeasă de trei ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de furt calificat în dauna avutului privat. Prin aceeași sentință, s-a dispus obligarea inculpatului la plata sumei de 21000 lei, reprezentând contravaloarea unei bare de autoturism, deteriorate, plus dobânda legală de 6% pe an (în prezent actul normativ care reglementa această dobândă a fost abrogat), aferentă sumei, cu începere de la pronunțarea hotărârii și până la achitarea debitului.

Impotriva sentinței a declarat apel parchetul, deoarece partea vătămată s-a constituit parte civilă în proces, dar nu a cerut și plata de dobânzi legale, ci doar contravaloarea barei de autoturism.

Conform art.14 cod procedură penală, reparația pagubei trebuie să reprezinte o justă și integrală reparare a prejudiciului, lucru realizat prin obligarea făptuitorului la plata pagubei efectiv cauzate (damnum emergens) și a folosului de care a fost lipsită partea vătămată (lucrum cessans).Dacă partea civilă nu a dovedit folosul de care a fost lipsită ca urmare a deteriorării autoturismului, instanța nu va putea acorda din oficiu mai mult decât s-a solicitat (plus petitia), adică nu va putea acorda dobânzile pe care nu le-a solicitat partea vătămată.

Apelul declarat a fost găsit întemeiat și hotărârea primei instanțe a fost casată. A fost înlăturată obligarea inculpatului la plata dobânzilor legale și au fost menținute celelalte dispoziții.

Când partea civilă a fost în parte desdăunată de o altă persoană decât inculpatul, care nu avea vreo obligație legală în acest sens, ea va putea cere acoperirea întregului prejudiciu, întrucât persoana care a despăgubit-o, fără titlu legal, ar putea cere restituirea (întoarcerea desdăunării).

În situația în care partea civilă a fost despăgubită de o altă persoană, în virtutea unor obligații derivând din legea civilă, de exemplu, când partea vătămată a obținut o pensie de invaliditate, ea se va putea adresa cu acțiune civilă la instanța penală, deoarece, deși se poate considera că a fost de două ori despăgubită pentru același fapt prejudiciabil, natura despăgubirilor este diferită: în cazul pensiei de invaliditate, aceasta se acordă de către stat în virtutea relațiilor de protecție a populației, pe când relația dintre partea vătămată și inculpat este derivată din fapta prejudiciabilă.

Tot astfel, când partea vătămată a fost complet desdăunată, de o altă persoană, cum ar fi cazul asigurărilor sociale, ea nu mai poate cere despăgubiri de la inculpat sau partea responsabilă civilmente.

Rațiunea introducerii unei alte persoane în proces se justifică prin faptul că, în mai multe cazuri, persoana vătămată nu poate obține repararea prejudiciului său direct de la inculpat. Motivele pot fi variate: insolvabilitatea inculpatului, inculpatul are în întreținere persoane ocrotite de lege (minori, persoane puse sub interdicție judecătorească)și nu are venituri suplimentare sau nu deține venituri suficiente pentru a repara el însuși tot prejudiciul.

Persoana responsabilă civilmente răspunde pentru fapta altuia nu doar atunci când învinuitul este o persoană minoră sau lipsită de capacitate deplina de exercițiu, cum se întâmplă în dreptul civil. In dreptul civil se poate trage la răspundere o altă persoană decât făptuitorul în cazurile limitativ prevăzute de lege: art.1000 Cod civil- părinți pentru prejudiciile cauzate de copiii lor minori dacă există comuniune de locuință și este incidentă prezumția de culpă existentă în sarcina lor; institutorii și meșteșugarii pentru faptele prejudiciabile săvârșite de elevi și studenți aflați sub supravegherea lor; comitenții pentru prejudiciile cauzate de prepușii lor în exercitarea obligațiilor rezultând din raportul de prepușenie.

In același mod, pot fi introduse în proces persoane care să răspundă pentru faptele altuia în temeiul unor contracte (de muncă, de asigurări), chiar dacă făptuitorul are deplină capacitate de exercițiu: de exemplu juriscunsultul care a avizat favorabil angajarea unei persoane deși știa că aceasta are antecedente penale, societatea de protecție și pază atunci când agentul acesteia a săvârșit infracțiunea, Ministerul Apărării Naționale pentru prejudiciile cauzate de militarii în termen. In unele dintre aceste cazuri, aceste instituții au drept de regres împotriva persoanei care a cauzat prejudiciul.

Așa cum rezultă din prevederile art. 14, alin. 3 cod procedură penală, repararea pagubelor pricinuite prin infracțiune, poate avea loc prin mai multe modalități . Astfel :

1.– în natură, prin restituirea lucrului ( art. 14 alin. 3 litera A și art. 169 din codul de procedură penală );

Restituirea lucrurilor, constituie modalitatea cea mai echitabilă de reparare a prejudiciului cauzat prin infracțiune, și potrivit prevederilor art. 348 cod de procedură penală, se dispune și din oficiu de instanță . Dacă bunurile sustrase există în natură, ele urmează a fi restituite persoanei vătămate, care reintră în patrimoniul său. Când restituirea lucrurilor nu constituie o reparare integrală a prejudiciului cauzat, partea civilă poate cere și despăgubiri civile.

2.– restabilirea situației anterioare săvârșirii infracțiunii ( art. 14 aliniatul 3 litera A și art. 170 cod procedură penală )

Aceasta constă în exacta restabilire a stării lucrurilor existente înainte de comiterea infracțiunii. Potrivit prevederilor art. 348 cod de procedură penală, ea dispune din oficiu sau la cererea persoanei interesate, ori de câte ori schimbarea situației a rezultat din comiterea infracțiunii și restabilirea este posibilă.

3.– desființarea totală ori pațială a unui înscris ( art. 14 aliniatul 3 litera A cod de procedură penală )

Când cauza generatoare a prejudiciului este acel act (înscris), desființarea se face din oficiu sau la cerere, conform prevederilor art. 348 cod de procedură penală.

În cazul în care o infracțiune s-a comis prin falsificarea unui act, care schimbă raporturile juridice ale părții civile în defavoarea sa, aceasta cere și, instanța este obligată și din oficiu, să declare prin hotărârea sa ca fără valoare acel înscris.

Această modalitate a obiectului acțiunii civile, repune partea vătămată în drepturile sale, lovite prin actul falsificat și o scutește de o acțiune separată în fața instanței civile, pentru anularea actului respectiv.

4.– prin plata unei despăgubiri bănești, în măsura în care repararea în natură nu este cu putință (art. 14 aliniatul 3 litera b, cod de procedură penală )

Repararea prejudiciului prin echivalent bănesc, este o reparare subsidiară; ea devine inevitabilă atunci când lucrurile sustrase nu mai există sau repunerea în drepturile pierdute, nu mai este posibilă.

Daunele produse prin infracțiune pot fi morale, când au adus atingere onoarei, reputației, prestigiului unei persoane sau au cauzat o suferință de ordin sufletesc, psihic. În acest caz nu se mai pune problema restituirii bunurilor, ci doar eventual a repunerii într-o situație asemănătoare celei anterioare faptei prin plata unei sume de bani.

Potrivit prevederilor art. 998 și art. 999 din codul civil, despăgubirile trebuie să constituie o justă reparare a daunelor suferite, ele putând a fi stabilite fie printr-o sumă globală, fie printr-o sumă plătibilă periodic, în rate lunare, când aceasta ar satisface mai echitabil interesul părților. Despăgubirea acordată, trebuie să acopere atât pierderea efectiv suferită (damnum emergens ), cât și câștigul nerealizat ( lucrum cessans ); deci, despăgubirea trebuie să reprezinte o reparare integrală a prejudiciului suferit ( art. 14 aliniatul 4 din codul de procedură penală ).

Despăgubirile nu trebuie să depășească prejudiciul suferit, evitându-se astfel o îmbogățire fără just temei (cauză) a persoanei vătămate.

Cuantumul despăgubirilor civile și răspunderea civilă a inculpatului sau părții responsabile civilmente, nu pot fi influențate de posibilitățile de plată ale acestora, deoarece, reparațiile civile ce urmează a fi acordate persoanei vătămate trebuie să reprezinte, în toate cazurile, echivalentul pagubei materiale pe care persoana vătămată a suferit-o de pe urma infracțiunii.La cuantumul despăgubirilor se va lua în considerare coeficientul de inflație la data pronunțării sentinței față de data săvârșirii infracțiunii.

Pagubele suferite datorită unor fapte, pentru care învinuitul nu a fost trimis în judecată, nu pot fi recuperate printr-o acțiune civilă în procesul penal; asemenea pretenții urmează a fi valorificate printr-o acțiune civilă, separată, intentată la instanța civilă.

5.– orice alt mijloc de reparare ( art. 14 aliniatul 3 litera A cod de procedură penală)

Prin această dispoziție, legiuitorul a dat părții vătămate o modalitate în plus de a fi despăgubită, în afara celor enumerate mai sus.

Aceste mijloace de reparare pot fi, de exemplu, înțelegerea licită a părților, cu privire la darea unui bun în locul celui sustras sau distrus, prestarea anumitor activități sau servicii, care să nu contravină legislației în vigoare, în favoarea părții vătămate, limitate de timp și evaluabile în bani și altele.

Este de observat că, indiferent de modalitatea de reparare a prejudiciului, desdăunarea se face potrivit legii civile, îndeosebi conform prevederilor codului civil.

VII. SUBIECTELE ACȚIUNII CIVILE ÎN PROCESUL PENAL.

EXERCITAREA ACȚIUNII CIVILE.

Subiectul activ – partea civilă. Constituirea de parte civilă

Acțiunea civilă, aparține persoanei (fizice sau juridice) vătămate prin infracțiune (art.15 alin.1 cod de procedură penală) sau a acelora care, conform legii civile, au dreptul de a-i reprezenta sau succede (art. 21 cod de procedură penală) adică moștenitorii, organizația succesoare în drepturi, în caz de reorganizare a persoanei juridice sau lichidatorii în caz de dizolvare precum și părinții care sunt reprezentanți legali, în cazul persoanei fără capacitate de exercițiu.

Persoana care a suferit în mod nemijlocit o vătămare prin infracțiune, se poate constitui parte civilă în procesul penal printr-o acțiune civilă care poate fi alăturată acțiunii penale.

Prin urmare, partea civilă este persoana vătămată care exercită acțiunea civilă în cadrul procesului penal (art. 24 cod de procedură penală ). Manifestarea de voință a persoanei vătămate în scopul reparării prejudiciului în cadrul procesului penal, reprezintă constituire de parte civilă.

Pentru constituirea de parte civilă, nu se cere nici o formalitate deosebită, ceea ce înseamnă că orice manifestare de voință a persoanei vătămate, prin care se pretinde repararea prejudiciului, trebuie considerată ca o constituire de parte civilă.

Apariția părții civile în proces, imprimă aspecte noi procesului penal, deoarece ceea ce va interesa în soluționarea procesului, nu este numai latura penală, ci și acțiunea civilă, care se rezolvă împreună.

În cauzele în care s-au adus pagube avutului persoanelor lipsite de capacitate de exercițiu sau cu capacitate de exercițiu restrânsă, acțiunea civilă se exercită din oficiu, chiar dacă persoana vătămată nu s-a constituit partea civilă, predominant fiind, deci, în aceste cazuri, principiul oficialității procesului penal.Anterior deciziei Curții Constituționale prin care s-a hotărât că alin.1și 3 din art.17 Cod procedură penală sunt neconstituționale, principiul oficialității se aplica și unităților de stat (unitățile prevăzute în art.145 cod penal) care sufereau un prejudiciu și care nu se constituiau ele însele părți civile în proces.

Subiecte pasive

Acțiunea civilă poate fi exercitată împotriva acelora care răspund civil de paguba cauzată prin infracțiune: autori, coautori, instigatori, complici, tăinuitori, favorizatori (în caz de favorizare reală), răspunzători civilmente, precum și moștenitorii acestora (dacă se dovedește că au acceptat moștenirea pur și simplu și nu sub beneficiu de inventar) .

Acțiunea civilă pune în discuție interese civile, deci, părțile trebuie să aibă capacitatea procesual penală și de a exercita drepturile lor civile. Dacă inculpatul este o persoană cu capacitate de exercițiu restrânsă a drepturilor civile, el trebuie asistat sau autorizat, potrivit legii civile.

În cazul în care inculparul a decedat, acțiunea civilă se poate indrepta impotriva moștenitori1or acestuia; dacă infractorul a decedat înainte ca pricina să ajungă în fața instanței penale, acțiunea civilă nu va putea fi îndreptată împotriva moștenitorilor, decât în fața instanței civile; dacă infractorul a decedat în timpul judecății penale, la cererea părții civile, sau chiar din oficiu, în cazurile prevăzute de lege, sus-arătate, vor fi introduși în proces moștenitorii inculpatului, pentru a răspunde potrivit dreptului civil.

Persoana responsabilă civilmente(subiect pasiv).

Repararea prejudiciului suferit prin infracțiune, se poate cere nu numai de la persoana care a săvârșit infracțiunea, ci și de la cei care, potrivit legii civile, răspund pentru pagubele cauzate prin infracțiunile săvârșite de alții (art. 1000 cod civil; părinții, pentru copii minori care locuiesc cu ei; institutorii și meseriașii, pentru elevii și ucenicii lor, în timp ce se găsesc sub supravegherea lor; comitenții, pentru prepușii lor, în funcțiile ce li s-a încredințat).

Așadar, în cazul infracțiunilor săvârșite de minori, elevi și prepuși, dacă s-a cauzat un prejudiciu material, pot răspunde din punct de vedere civil și părinții, instituitorii, comitenții, care, dacă sunt chemați să răspundă în procesul penal pentru prejudiciul cauzat, sunt denumiți părți responsabile civilmente și devin subiecte pasive ale acțiunii civile.

În general, persoanele responsabile civilmente, sunt străine de prejudiciul de care urmează să răspundă, ob1igația lor având drept cauza o culpă prezumată (greșită alegerea prepusului de către comitent, lipsa de supraveghere de către părinți a copiilor, a elevilor și a ucenicilor din partea instructorilor art. 1000 alin. 2, 3 și 4 din Codul civil).

Pentru ca persoanele civilmente responsabile să răspundă în această calitate, este necesar să nu se stabilească împotriva lor vreo culpă proprie, în care caz, ele își pierd această calitate, putând să devină coautori sau complici.

Acțiunea pornită împotriva persoanelor responsabile civilmente, este, din această cauză, întotdeauna accesorie acțiunii penale îndreptată împotriva inculpatului.

Obligarea responsabililor civilmente în instanță penală la despăgubiri, este legată de existența unei infracțiuni săvârșite de inculpat.

În consecință, partea civilă nu va putea acționa în fața instanței penale pe responsabilul civilmente pentru o culpă civilă aceasta fiind posibilă numai pe calea unei acțiuni civile principale. Instanță penală fiind sesizată să judece numai infracțiunea săvârșită de inculpat, sub aspectul penal și civil, este necompetentă să examineze alte raporturi juridice născute între partea civilă, inculpat sau persoana civilmente responsabilă, raporturi străine de infracțiune.

Numai partea civilă poate să se prevaleze de culpa prezumată, pentru lipsa de supraveghere sau de greșita alegere a prepusului care a săvârșit faptul penal, fiind dispensată să mai probeze o altă culpă proprie responsabilului civilmente, pentru a obține obligarea acestuia la daune.

În cazul în care inculpatul nu poate fi obligat personal la despăgubiri civile, partea responsabilă civilmente, răspunde pentru inculpat (este cazul părinților pentru copilul lor minor); dacă însă inculpatul poate fi obligat la despăgubiri civile. partea responsabilă civilmente răspunde alături de inculpat, adică., răspunderea este solidară ( este cazul comitenților care răspund alături de prepus).

Introducerea în procesul penal a persoanelor civilmente responsabile, se face la cererea părții civile, iar în cazul când persoana vătămată este o persoană lipsită de capacitatea de exercițiu, introducerea în proces penal, în această calitate, se face din oficiu (art.17 alin.1 cod de procedură penala însă, partea responsabilă civilmente nu poate fi).

Persoanele civilmente responsabile pot fi introduse în procesul penal, fie în cursul urmăririi penale, fie în fața instanței de judecată (numai înaintea primei instanțe, până la citirea actului de sesizare, conform prevederilor art.16 alin.1 din codul de procedură penală).

Introducerea în cauză a părții responsabile civilmente poate avea loc și după citirea actului de sesizare și, deci, după începerea anchetei judecătorești, dacă aceasta este de acord, sau în cazurile în care acțiunea civilă se exercită din oficiu.

Răspunzătorul de daune devine deci, parte responsabilă civilmente prin chemarea sa în procesul penal; această chemare nu este permisă decât dacă există un prejudiciu produs prin infracțiunea pentru care urmează a răspunde civilmente și s-a cerut repararea acestui prejudiciu instanței penale, adică, există constituire de parte civilă.

Când paguba a fost produsă patrimoniului unei persoane fără capacitate de exercițiu sau cu capacitate de exercițiu restrânsă, partea responsabilă civilmente poate fi introdusă în orice moment, până la rămânerea definitivă a hotărârii.

Persoana civilmente responsabilă are dreptul să intervină în procesul penal până la terminarea cercetării judecătorești la prima instanță. pentru apărarea intereselor sale (art.l6 alin.2 cod de procedura penală).

Partea responsabilă civilmente are, în ce privește acțiunea civilă, toate drepturile pe care legea le prevede pentru învinuit sau inculpat (art.16 alin.3 cod de procedura penală). Inculpatul nu poate cere introducerea în cauză a persoanei responsabile civilmente, întrucât el are o răspundere personală pentru propriile fapte și este ținut să repare în totalitate prejudiciul cauzat; el nu se poate sustrage de la această obligație legală prin introducerea altei persoane în proces care să despagubească partea civilă.

În ceea ce privește întinderea responsabilității persoanelor prevăzute de art.1000 cod civil, responsabilul civilmente nu poate fi ținut răspunzător, decât, de prejudiciul efectiv cauzat de persoana pentru care răspunde deoarece cauza obligației de desdăunare a responsabilului civilmente rezultă din raportul în care se afla acesta față de inculpat, care, prin voința legiuitorului, exprimată în prevederile art.1000 cod civil. constituie o prezumție de culpă.

În cazul când în proces sunt mai multe persoane care răspund în baza prevederilor art.1000 alin.3 cod civil, pentru un singur prejudiciu, fiecare din acești comitenți răspund pentru prejudiciul cauzat de prepusul său.

Responsabilul civilmente, obligat solidar la plata despăgubirilor, în cazul în care a achitat întreaga sumă celui păgubit pentru fapta prepușilor, poate cere, pe calea acțiunii în regres, obligarea angajaților vinovați la restituirea integrală a sumei plătite.

Legea, obligă pe cel care a angajat să răspundă de paguba cauzată de angajații săi, în funcțiile încredințate în scopul de a asigura părții civile repararea pagubei, prin posibilitatea de a urmări pentru întreaga sumă reprezentând despăgubirile, fie pe angajatul care a cauzat paguba, fie pe responsabilul civilmente. Deci, în cele din urmă, responsabilul civilmente nefiind în aceeași situație cu cei vinovați de producerea pagubei, nu poate fi obligat sã suporte vreo parte din despăgubirile acordate și suma plătită, în locul acestora, o va recupera de la ei pe calea acțiunii în regres.

Răspunderea comitentului pentru faptele angajaților săi. nu operează decât în raporturile dintre el și persoana vătămată, nu și în raporturile angajaților săi; așadar, răspunzătorul civilmente nu are în raporturile sale cu angajații poziția unui codebitor solidar și, ca atare, dispozițiile art.1052 și art.1O53 cod civil, nu îi sunt aplicabile.Comitentul care a despăgubit partea civilă se subrogă în drepturile acestuia și, pe calea acțiuni în regres, poate pretinde restituirea întregii sume plătite, fie de la toți angajații vinovați de cauzarea pagubei, fie chiar de la unul singur dintre ei, care este mai solvabil.

În fața instanței penale, inculpatul nu va putea chema în garanție pe partea responsabilă civilmente și nici sã introducă o cerere reconvențională, deoarece instanța pena1ă, fiind sesizată la judecarea infracțiunii, ea își prorogă competența, numai în ceea ce privește acțiunea penală introdusă de partea vătămată, în scopul ca aceasta, să obțină desdăunarea prejudiciului produs prin infracțiune.

Dar, în cadrul acțiunii civile, când instanța judecătorească constată existența unor culpe concurente, atât din partea inculpatului, cat și din partea victimei, despăgubirea ce se acordă, trebuie să fie în raport cu gravitatea culpei fiecărei părți, inculpatul putând fi obligat să suporte numai o parte din prejudiciul cauzat, în raport de gradul de culpă.

Caz practic. Judecătoria Timișoara a admis cererea de despăgubiri introdusă de persoana vătămată, constituită parte civilă, O.L. contra inculpatului K.N. prin care cerea plata unei sume de 260000 lei, reprezentând salariul de care a fost lipsit O.L prin neprezentarea la lucru.

În speță, s-a reținut faptul că, în seara zilei de 25 martie 1998 cei doi s-au bătut și inculpatul K .N. a împins partea vătămată O.L, aceasta căzând și lovindu-se cu capul de carosabil. Transportată la spital, din analize a reieșit faptul că a suferit o contuzie la cap pentru vindecarea căreia i s-a recomandat odihnă la pat și tratament medicamentos. Partea vătămată nu a respectat indicațiile medicului și nu a stat în pat, lucru care a dus la agravarea stării sale de sănătate și necesitatea internării în spital spre a fi ținută sub supraveghere. Împotriva hotărârii inculpatul a declarat apel, pe motiv că s-a reținut greșit în sarcina sa plata integrală a despăgubirii cerute, deoarece starea de sănătate s-a deteriorat și datorită conduitei părții vătămate care nu a respectat tratamentul prescris. Curtea de Apel a admis apelul deoarece, deși se poate stabili raportul de cauzalitate între faptă și internarea acestuia în spital, K.N nu poate fi obligat la plata integrală a despăgubirilor, întrucăt se poate reține culpa comună a celor două părți, fiecare răspunzând pentru partea sa de culpă.

Răspunderea civilă solidară a subiectelor pasive ale acțiunii civile

Potrivit prevederilor art.1003 din codul civil, când delictul este imputabil mai multor persoane, aceste persoane sunt ținute să răspundă solidar pentru despăgubire. Prin urmare, răspunderea civilă a autorilor, instigatorilor și complici1or este solidară pentru toate prejudiciile cauzate prin infracțiunile la care au luat parte.

Nu este permisă obligarea în mod separat a fiecărui inculpat la o sumă parția1ă, dacă au participat la aceeași faptă generatoare de prejudiciu.

Dacă autorul a săvârșit mai multe infracțiuni, dar participanții au luat parte numai la unele din ele,aceștia nu vor răspunde solidar decât pentru prejudiciile cauzate prin infracțiunile la care au luat parte.

Tăinuitorii răspund solidar cu autorii, instigatorii și complicii la plata despăgubirilor civile către partea civilă, însă numai pentru valoarea lucrurilor provenite din infracțiune și tăinuite de ei.

Partea responsabi1ă civilmente răspunde solidar cu prepusul său (inculpat) pentru prejudiciul cauzat, în raport cu gradul de culpă a acestuia.

În cazul infracțiunilor judecate prin conexitate în aceeași cauză penală, când s-au produs aceluiași patrimoniu prejudicii distincte, solidaritatea operează doar între participanții la infracțiunea care a produs fiecare prejudiciu în parte.

VIII. DREPTUL DE OPȚIUNE AL PARȚII VĂTĂMATE

ÎN EXERCITAREA ACTIUNII CIVILE. REGULA “ PENALUL TINE ÎN LOC CIVILUL ” ȘI REGULA “ ELECTA UNA VIA ”. RAPORTUL DINTRE PROCESUL PENAL ȘI ACTIUNEA CIVILA.

Potrivit prevederilor art.9 și art.14 cod de procedură penală, comiterea unei infracțiuni creează un raport juridic penal și un raport juridic civil, respectiv, dă dreptul la o acțiune penală și o acțiune civilă. In timp ce orice infracțiune dă naștere la o acțiune penală, nu orice infracțiune dă naștere la o acțiune civilă.

Pentru ca o infracțiune să poată da naștere unei acțiuni civile sunt necesare trei condiții care trebuie îndeplinite cumulativ:

a) – să existe o pagubă produsă prin infracțiune;

b) – să existe o manifestare de voință din partea persoanei vătămate de a fi despăgubită;

c) – să existe raport de cauzalitate între faptă și prejudiciul a cărui reparare se cere;

A doua condiție nu este necesară în cazul în care paguba a fost produsă unei persoane lipsite de capacitate de exercițiu, caz în care acțiunea civilă se exercita din oficiu.

Acțiunea civilă, născută din infracțiune, poate fi exercitată odată cu acțiunea penală sau separat ( art.14 aliniatul 2 cod de procedură penală ).

Am văzut care sunt avantajele dreptului de a promova acțiunea civilă în fața instanței penale ( satisface atât interesele legitime ale persoanei vătămate cât și interesul justiției). Acțiunea civilă se exercită în procesul penal de partea civilă și este îndreptată împotriva învinuitului sau inculpatului, precum și în cazuri prevăzute de lege, împotriva părții responsabile civilmente.

Ea se exercită prin constituirea de parte civilă a persoanei vătămate sau a succesorilor sau reprezentaților săi.

Așadar, persoana vătămată care a suferit o pagubă materială de pe urma infracțiunii are alegerea, fie de a se constitui parte civilă în procesul penal (deci să intenteze acțiunea civilă în cadrul procesului penal) și în acest caz, cele două acțiuni – penală și civilă – se so1uționează odată, prin aceeași hotărâre, fie de a porni acțiunea în fața instanței civile, separat și în acest caz cele două acțiuni se judecă separat.

Acest drept al părții vătămate de a alege calea de valorificare a pretențiilor civile, se numește drept de opțiune.

In cazul când persoana vătămată nu se constituie parte civilă în procesul penal, ci alege calea unei acțiuni în fața instanței civile, își are aplicare regula cunoscută sub principiul “penalul ține în loc civilul”, regulă consacrată prin prevederile art.19 alin.2 cod de procedură penală. Aceste reguli înseamnă că, judecata în fața instanței civile se suspendă până la rezolvarea definitivă a cauzei penale. In acest caz, judecata acțiunii civile se suspendă până când instanța penală se pronunțã definitiv asupra acțiuni penale, intentată mai înainte sau în cursul acțiuni civile.

Regula “penalul tine în loc civilul”, are o dublă rațiune: evitarea pronunțării unor hotărâri contradictorii și asigurarea puterii lucrului judecat în penal, asupra civilului. Ea se aplică numai când acțiunea penală și acțiunea civilă intentată separat, derivă din același fapt penal.

Suspendarea acțiunii civile până la so1uționarea definitivă a acțiunii penale. este obligatorie și trebuie observată din oficiu. Regula “penalul ține în loc civilul” își are aplicare în toate situațiile, adică fie că acțiunea civilă în fața instanțelor civile a fost exercitată înainte de începerea acțiunii penale, fie că ele au fost exercitate concomitent, fie că acțiunea în fața instanțelor civile a fost exercitată după pornirea acțiunii penale și funcționează până la rezolvarea definitivă a cauzei penale.

Totuși, dreptul de opțiune al părții vătămate are anumite limite, în vederea asigurării unei juste și rapide reparări a prejudiciilor cauzate.

Astfel, alegerea instanței penale este obligatorie dacă cel vătămat este o persoană lipsită de capacitate de exercițiu sau cu capacitate de exercițiu restrânsă (art.17 cod de procedură penală).

Pentru a nu se stânjeni bunul mers al justiției, codul de procedură penala prevede în art.19 alin.1, 3 și 4, unele dispoziții în legătură cu exercitarea dreptului persoanei vătămate de a alege calea prin care să obțină repararea daunei cauzate prin infracțiune. Astfel. art.19 alin.4 cod de procedură penală, prevede ca, partea civilă nu mai poate părăsi instanța civilă pentru a sesiza pe cea penală, dacă, instanța civilă, a pronunțat o hotărâre, chiar nedefinitivă.

Deci, alegerea unei căi (penală sau civila) odată făcută este de regula irevocabilă. Persoana vătămată, care s-a constituit parte civilă în procesul penal, nu mai poate să pornească acțiune în fața instanțelor civile, decât dacă procesul penal a fost suspendat, iar în caz de reluare a procesului penal, acțiunea introdusa la instanța civilă se suspendă. De asemenea, persoana vătămată, care a pornit acțiunea în fața instanței civile, poate să părăsească această instanță și să se adreseze organului de urmărire penală sau instanței de judecată, dacă punerea în mișcare a acțiunii penale a avut loc ulterior sau procesul penal a fost reluat după suspendare (art.19 alin.4 cod de procedură penală). Aceste limitări constituie a aplicare a regulii “electa una via non datur recursus ad alteram”.

Regula “electa una via” este a limită impusă dreptului de opțiune al titularului acțiunii civile și operează după ce acesta a uzat de facultatea alegerii.

Conditiile necesare pentru aplicarea acestei reguli sunt:

a). – existența aceluiași proces, între aceleasi părți;

b). – exercitarea dreptului de opțiune să fi fost cu putintă, adică, ambele căi să fi fost deschise în momentul intentării acțiunii civi1e

c). – să se urmărească recuperarea prejudiciului cauzat direct printr-o infracțiune.

După cum s-a aratat de la aceasta regulă există unele derogări și anume:

1)- persoana vătămată care a pornit acțiunea în fața instanței civile, poate să părăsească această instanță și să se constituie parte civilă în procesul penal, dacă punerea în mișcare a acțiunii penale a avut loc ulterior sesizării instanței civile sau procesul penal a fost reluat după suspendare, iar instanța civi1ă nu a pronunțat încă o hotărâre.

Părăsirea instanței civile nu poate avea loc dacă aceasta a pronunțat o hotărâre, chiar nedefinitivă (art.19 alin.4 cod de procedură penală).In baza acestei dispoziții legate, stă ideea că procesul penal, nefiind pornit la intentarea acțiunii civile, persoana vătămată nu a avut posibiitatea să-și exercite facultatea de a alege între cele două căi.

Prin urmare, părăsirea de către persoana vătămată a instanței civile, care a fost sesizată anterior procesului penal, pentru a se constitui parte civilă este posibilă, dacă instanța civilă nu a dat încă o hotărâre.

Părăsirea instanței civile de către persoana vătămată poate avea uneori aspect de renunțare la însuși dreptul subiectiv dedus judecății. Astfel, dacă părăsirea instanței civile are loc atunci când persoana vătămată este încă în drept a se constitui parte civi1ă în procesul penal, este vorba numai despre o renunțare la acțiune. Dacă, însă părăsirea instanței civile are loc atunci când persoana vătămată nu se mai poate constitui parte civilă în procesul penal, este o renunțare la însuși dreptul.

Persoana vatămată poate renunța la instanța civilă până la termenul prevăzut de art.15 alin.2 cod de procedură penală, pentru constituirea de parte civilă; dacă s-a pronunțat a hotărâre asupra fondului de către instanța civilă, reclamantul nu mai poate abandona acea instanță deoarece ar ridica pârâtului beneficiul unei hotărâri date în prima instanță. O asemenea hotarâre nu mai poate fi desființată, decât pe căile de atac prevăzute de lege.

Renunțarea persoanei vătămate la acțiunea intentată în fața instanțelor civile și exercitarea acțiunii civile în procesul penal pornit, au drept efect interzicerea ca reclamantul să revină apoi cu același capăt de cerere în fața instanțelor civile.

2)- am examinat situația în care o persoană poate părăsi instanța civilă în favoarea celei penale. Există însă și o situație în sens opus, adică posibilitatea dată persoanei vătămate, care s-a constituit parte civilă sau pentru care s-a pornit din oficiu acțiunea civilă în procesul penal, dar acesta a fost suspendat, de a sesiza instanța civilă cu pretențiile sale. Aceasta se întâmplă în cazul când organele judiciare sunt obligate să suspende procesul penal din cauză că inculpatul suferă de o boală gravă, dar cu posibilități de însănătoșire. Intr-o asemenea situație, art.239 și art.303 cod de procedură penală prevăd că organul de urmărire penală sau instanța de judecată suspendă urmărirea penală și respectiv judecata penală, până la însănătoșirea învinuitului. Art.19 cod de procedură penală, permite însă persoanei vătămate să pornească acțiune pentru repararea pagubelor, în fața instanței civile. Dispoziția este legitimă: ar fi cu desăvârșire injust ca rezolvarea intereselor civile ale persoanei vătămate să fie întârziată din cauza bolii inculpatului.

Ce se întâmplă dacă, după suspendarea procesului penal și sesizarea instanței civile, procesul penal este reluat ca urmare a însănătoșirii inculpatului ?

Continuarea acțiunii în fața instanței civile nu mai este posihbilă deoarece “penalul tine în loc civilul” și numai prin exceptia expres prevăzută de lege – câtă vreme procesul penal este suspendat – acțiunea în fața instanței civile își urmează cursul. Din moment însă ce procesul penal a fost reluat, regula “penalul ține în loc civilul”, se aplică din nou și prin urmare acțiunea în fața instanței civile se va suspendă. Dar pentru ca interesele persoanei vătămate să nu fie lezate, persoana vătămată va putea reveni ca parte civilă în procesul penal.

3)- persoana vătămată care nu s-a constituit parte civilă în procesul penal poate introduce la instanța civilă actiune pentru repararea pagubei pricinuite prin infracțiune (art.19 alin.1 cod de procedură penală).

4)- persoana vătămată poate să pornească acțiune în fata instanței civile dacă instanța penală, prin hotarârea rămasă definitiva a 1ăsat nesoluționata acțiunea civilă (art.20 alin.1 cod de procedură penală).

5) – în cazul în care acțiunea civilă a fost exercitată din oficiu, dacă se constată din probe că paguba nu a fost integral recuperată, diferența poate fi cerută pe calea unei acțiuni la instanța civi1ă (art.20 alin.2 cod de procedură penală).

6) – persoana vătămată se poate adresa cu acțiune la instanța civilă pentru pagubele care s-au născut ori descoperit după pronunțarea hotărârii penale de prima instanță.

7) – în cazul infracțiuniilor flagrante, potrivit prevederilor art.476 cod de procedură penală, instanța examineazã acțiunea civilă numai dacă persoana vătămată este prezentă și se constituie parte civilă, iar pretențiile acesteia pot fi soluționate fără amânarea judecății.

Dacă persoana vătămată este o persoană lipsită de capacitate de exercițiu sau cu capacitate de exercițiu restrânsă, instanța examinează acțiunea civilă și din oficiu, dacă acest fapt nu duce la amânarea cauzei.

Dacă so1uționarea acțiunii civile ar duce la amânarea cauzei, instanța penală rezervă soluționarea acțiunii civile pe calea unei acțiuni civile separate, care este scutită de taxa de timbru.

IX.PUTEREA LUCRULUI JUDECAT A HOTARARII PENALE IN PROCESUL CIVIL SI A HOTARARII CIVILE IN PROCESUL PENAL.

Fundamentul puterii lucrului judecat

Pentru îndeplinirea sarcinilor justiției, hotărârile instanțelor judecătorești, conforme cu legea și cu adevărul în cauză, trebuie să capete și un caracter definitiv, irevocabil, să curme orice judecată cu priivire la același fapt. Fundamentul puterii sau autoritatea lucrului judecat, trebuie căutat în necesitatea asigurării ordinii în societate, care ar fi grav știrbită dacă aceeași cauză ar putea fi mereu readusă în fața justiției. Erorile ce se pot săvârși în judecarea pricinilor, pot fi înlăturate prin căile de atac prevăzute de lege. Dar odată ce o hotărâre a rămas definitivă – prin epuizarea căilor de atac sau prin nefolosirea lor în termen – pricina astfel judecată nu mai poate fi readusă în fața justiției (non bis în idem). Aceasta este tocmai puterea (autoritatea) ce este acordată lucrului judecat.

Puterea lucrului judecat își găsește aplicarea principală numai în cazul când este vorba de pricini care prezintă același aspect de identitate și cu privire la natura lor (ambele civile sau ambele penale) adică, puterea lucrului judecat în civil asupra civilului sau puterea lucrului judecat în penal asupra penalului. Aceasta, deoarece numai în aceste cazuri instanțele (cea care a soluționat cauza și cea investită ulterior) judecă pricinile sub același unghi de vedere. In acest sens, art.1201 cod civil prevede în materie civilă că “este luru judecat atunci când a doua cerere de judecată are același obiect, este întemeiată pe aceeași cauză și este între aceleași părti făcută de ele și în contra lor, în aceeași calitate”. Iar art. 10 lit.j din codul de procedură pena1ă prevede în materie penală că “acțiunea penală nu poate fi pusă în mișcare sau nu mai poate fi exercitată dacă există autoritate de lucru judecat și că împiedicarea produce efecte chiar dacă faptei definitiv judecate i s-ar da o altă încadrare juridică.

După cum se vede, aceste articole stabilesc aplicarea principiului puterii lucrului judecat și fixează întinderea acestui principiu în cele două materii principale ale dreptului, în cazul când pricinile sunt de aceeași natură (penală sau civilă).

Când pricinile sunt însă de natură diferită, nemaiexistând o identitate absolută între ele, principiul puterii lucrului judecat, nu mai apare ca o regulă de necontestat care se impune de la sine. Aceasta deoarece, fiecare din cele două instanțe – care a so1uționat cazul și cea nou investită – nu mai judecă, de data aceasta, sub același unghi de vedere.

In practică, sunt unele situații când acțiunea civilă nu se soluționează în cadrul procesului penal. Exercitarea separată a celor două acțiuni, fie că persoana vătămată alege din primul moment calea acțiunii civile în fața instanței civile, fie că în cursul judecății părăsește această cale și se adresează instanței civile – ridică problema influenței hotărârilor penale asupra judecării acțiunii civile, introdusă după soluționarea laturii penale a cauzei. De asemenea, se pune problema în ce măsură o hotărâre civilă definitivă are autoritate de lucru judecat într-un proces penal pornit ulterior.

Pornind de la textele care reglementează în legislația noastră puterea lucrului judecat, dacă ne limităm la cele două ramuri ale dreptului – civil și penal – observăm în această privință că art.1201 cod civil și art.166 cod de procedură civilă se ocupă de puterea lucrului judecat în civil asupra civilului, art.10 lit.j din codul de procedură penală se ocupă de puterea lucrului judecat în penal asupra penalului, iar art.22 cod de procedură penală de autoritatea hotărârii penale în civil și efectele hotărârii civile în penal.

Puterea lucrului judecat a hotărârii penale în procesul civil.

Potrivit prevederilor art.22 cod de procedură penală hotărârea definitivă a instanței penale are autoritate de lucru judecat în fata instanței civile care judecă acțiunea civilă cu privire la existența faptei, a persoanei care a săvârșit-o și a vinovăției acesteia.

Acest text prevede nu numai aplicarea principiului puterii lucrului judecat în penal asupra civilului, dar și întinderea acestei aplicatiuni, care se limitează în mod firesc la elementele comune celor două pricini, adică la existența faptei, la persoana care a săvârșit-o și la vinovăția acestuia. Asupra acestor probleme, instanța civilă nu se mai poate pronunța, întrucât ele au fost soluționate definitiv de instanța penală.

In cazul în care inculpatul este condamnat, în instanța civilă sesizată separat, părțile interesate nu mai pot pune în discuție nici existența faptei și nici identitatea făptuitorului și a vinovăției acestuia. Se poate discuta însa existența daunelor, precum și cuantumul lor.

In cazul în care acțiunea civi1ă a fost rezolvată în cadrul procesului penal, concomitent cu acțiunea penală, hotărârea pena1ă pronunțată va avea putere de lucru judecat și în materie civilă în sensul că problema despăgubirilor nu mai poate fi reiterată în fața instanțelor civile. Dar dacă prejudiciul nu a fost integral stabilit prin instanța penală, persoana vătămată păstrează dreptul de a obține reparatie completă pe calea unei acțiuni civile.

Despăgubirile civile pentru prejudiciile izvorâte din fapte ilicite, stabilite prin hotărâri judecătorești definitive, pot fi rnajorate dacă prejudiciul existent la data pronunțării s-a agravat ca urmare a aceluiași fapt prejudiciabil. De asemenea, este posibilă și micșorarea sau sistarea plății despăgubirilor dacă prejudiciul stabilit prin hotărârea anterioară s-a micșorat sau a dispărut între timp, însă numai în cazul când despăgubirile au fost acordate sub forma unor prestații periodice. Calea procesuală pentru a putea obține despăgubirile corespunzătoare agravării prejudiciului, precum și pentru micșorarea sau încetarea plății prestațiilor periodice este aceea a unei acțiuni în fața instanței civile chiar dacă despăgubirile anterioare fuseseră stabilite de către instanța penală. Aceasta este o altă excepție de la principiul puterii lucrului judecat a penalului în civil.

Pentru unele infracțiuni în forma agravată – cele care au avut consecințe deosebit de grave (art.215 alin.5, art.215 alin.2, art.218 alin.1, art.248 alin.1, art.249 alin.2, art.280 alin.5, art.302 alin.1 și altele din codul penal)- se prevăd pedepse în raport cu întinderea prejudiciului, care potrivit prevederilor art. 146 din codul penal, trebuie să fie mai mare de 2 miliarde lei. In asemenea cazuri, când stabilirea pedepsei este în funcție de întinderea prejudiciului, hotărârea instanței penale trebuie considerată ca având putere de lucru judecat în civil și în ceea ce privește existența pagubei și cuantumul ei, deoarece în situația dată, acestea constituind elemente ale laturii obiective a infracțiunii, fac parte din însăși existența faptului.

Deci, în acest caz, hotărârile de condamnare ale instanței penale, au putere de lucru judecat în civil și cu privire la cuantumul pagubei.

Dacă instanța penală achită pe inculpat, în temeiul art.10 lit.b, b1, d și e din codul de procedură penală (fapta nu este prevăzută de legea penală nu prezintă gradul de pericol social al unei infracțiuni, îi lipsește unul din elementele constitutive sau există o cauză care înlătură caracterul penal al faptei) hotărârea instanței penale nu are autoritate de lucru judecat în fața instanței civile, care judecă acțiunea civilă cu privire la existența faptei și a culpabilității.

In ceea ce privește cazurile de încetare a procesului penal, conform prevederilor art.10 lit.f-j din codul de procedură penală (lipsa plângerii prealabile, amnistia, prescripția, decesul făptuitorului, înlocuirea răspunderii penale, împăcarea părților sau retragerea plângerii prealabile), hotărârile penale pronunțate nu au autoritate de lucru judecat în procesul civil, nici în privința existenței faptului imputat și nici cu privire la culpabilitate. In aceste ipoteze, instanța penală nu se ocupa de fondul cauzei – nu stabilește vinovăția inculpatului, ceea ce presupune administrare de probe în această direcție – ci constată doar existenta unei cauze care împiedică continuarea procesului penal.

In caz de amnistie, procesul penal va fi continuat dacă inculpatul cere aceasta. Dacă se stabilește că acțiunea penală este lipsită de temei se pronunță achitarea; dacă se stabilește că acțiunea penală este întemeiată și fapta intră în amnistie, instanța va constata aceasta, propunând încetarea urmăririi.

Puterea lucrului judecat a hotărârii civile în cazul procesului penal.

Se pune problema dacă o hotărâre civilă poate avea putere de lucru judecat în procesul penal pornit ulterior.

Actuala reglementare a raportului dintre cele două acțiuni recunoaște numai puterea de lucru judecat a hotărârii penale față de acțiunea civilă ulterioară.

Potrivit prevederilor art.22 alin.2 cod de procedură penală, hotărârea definitivă a instanței civile, prin care a fost soluționată acțiunea civilă, nu are autoritate de lucru judecat în fața organului de urmărire penală și a instanței penale, cu privire la existența faptei penale, a persoanei care a săvârșit-o și a vinovăției acesteia.

Aceste prevederi legale sunt logice, întrucât numai organul de urmărire penală și instanța penală, sunt competente să stabi1ească existența unei fapte penale, deci a unei infracțiuni, a persoanei care a comis o infracțiune și a vinovăției acesteia, adică dacă răspunde penal prin una din cele două forme de vinovăție (intenție sau culpă), prevăzut de art.19 din codul penal.

X. INSTITUȚII CARE AU LEGĂTURĂ CU ACȚIUNEA CIVILĂ EXERCITATĂ ÎN PROCESUL PENAL

Plângerea prealabilă

În cazuri limitativ prevăzute de lege, acțiunea penală se pune în mișcare doar la sesizarea instanței sau organelor de urmărire penală, sesizare făcută de persoana vătămată prin procedura plângerii prealabile.

În aceste cazuri, și acțiunea civilă se pune în mișcare în același mod. Dacă o persoană se consideră vătămată printr-o infracțiune, poate prin plangerea prealabilă adresată organelor competente să declare că se constituie parte civilă și să ceară astfel repararea prejudiciului.

Plângerea prealabilă reprezintă o excepție de la principiul oficialității procesului penal, admisă expres de legislația pozitivă.

Cazurile în care se poate face plângere prealabilă sunt prevăzute în codul penal : art.180 – lovire și alte violențe, art.181 – vătămare corporală, art.184 – vătămare corporală din culpă, art.192 – violarea de domiciliu, art.193 – amenințarea, art.195 – violarea secretului corespondenței, art.196 – divulgarea secretului profesional, art.197 – violul, art.205 – insultă, art.206 – calomnia, art.210 – furtul pedepsit la plângere prealabilă, art.213 – abuzul de încredere, art.214 – gestiunea frauduloasă, art.217 – distrugere, art.220 – tulburarea de posesie, art.304 – adulterul, art.305 – abandonul de familie, art.307 – nerespectarea măsurilor privind încredințarea minorului, art.320 – tulburarea folosinței locuinței.

În toate aceste cazuri, datorită lipsei pericolului social și naturii infracțiuni, legiuitorul a înțeles să sancționeze aceste infracțiuni doar dacă se cere expres acest lucru din partea persoanei vătămate. Prin atingerea minimă adusă valorilor sociale apărate de lege nu s-ar justifica pornirea acțiunii penale și din oficiu. Acest lucru se întâmplă doar daca există prevedere legală în acest sens : în cazul infracțiunilor de lovire sau alte violențe și a celei de vătămare corporală, dacă faptele sunt săvârșite împotriva membrilor de familie, în unele cazuri de abuz de încredere, gestiune frauduloasă, distrugere, tulburare de posesie dacă bunul este total sau parțial proprietate privată a statului.

Persoana vătămată este singura care poate face plângere prealabilă. Prin aceasta se deosebește plângerea prealabilă de actele procesuale ale plângerii și ale denunțului care pot fi făcute de orice persoană interesată sau chiar fără a avea un interes în rezolvarea cauzei.

Acțiunea civilă, păstrând și în acest caz caracterul accesoriu față de acțiunea penală principală, se va pune în mișcare doar dacă și doar în măsura în care s-a depus plângerea prealabilă.

Dacă infracțiunea a produs prejudicii mai multor persoane este suficientă introducerea sau menținerea plângerii prealabile doar de către una dintre acestea, pentru a produce efecte și în privința celorlalte. La fel, dacă infracțiunea a fost săvârșită de mai multe persoane, este suficientă introducerea sau menținerea plângerii prealabile față de unul dintre făptuitori, pentru a produce efecte și în privința celorlalți.

Acest lucru rezultă din caracterul indivizibil al dreptului persoanei vătamate de a depune plângere prealabilă; alături de acest caracter sunt considerate și caracterul personal și netransmisibil al acestui drept.

Caracterul personal desemnează doar persoana vătămată ca titulară a plângerii prealabile. Orice altă persoană ar face plângere prealabilă în numele ei nu ar avea calitatea legal cerută, și deci plângerea prealabilă nu ar avea efectele date de lege. Singura exepție în această materie o reprezintă faptul că persoana vătămată poate declara în termen de două luni de la data introducerii plângerii de către persoana fără calitatea cerută de lege, că își însușește plângerea prealabilă, plângerea devenind valabilă.

Prin caracterul netransmisibil trebuie să se înțeleagă că dreptul de a face plângere prealabilă nu se poate transmite prin acte între vii sau între morți. Dreptul se poate transmite doar prin procură specială, dar respectând regulile din contractul de mandat, mandatarul nu va putea face alte acte decât cele pentru care a primit procura. Orice încălcare a acestei limite va atrage răspunderea personală a mandatarului, fără a produce vreun efect asupra mandantului sau asupra patrimoniului acestuia.

Și în această materie sunt aplicabile regulile de drept comun privind posibilitatea reprezentării persoanelor cu capacitate de exercițiu restrânsă sau lipsite de capacitate de exercițiu de către reprezentanții lor legali.

Procedura plângerii prealabile urmează câtiva pași simpli – persoana vătămată poate, în termen de două luni de la data când a luat cunoștiință de persoana făptuitorului să introducă plângere prealabilă la organele de urmărire penală sau la instanță în condițiile art. 9 cod procedură penală.

Nu este necesar a se insera în conținutul plângerii prealabile și cuantumul despăgubirilor pe care le cere partea civilă. Acest cuantum va fi stabilit de către instanță o dată cu prezentarea probelor în cadrul dezbaterilor.

Partea civilă nu are un rol diferit în cazul acestor infracțiuni care se pun în mișcare la plângere prealabilă față de celelalte infracțiuni, doar procedura de sesizare a instanței și de punere în mișcare a acțiunii penale este diferită. În rest și faptul că pentru persoanele prevăzute în art.17 cod procedură penală acțiunea civilă se pune în mișcare din oficiu este aplicabil.

Ceea ce este diferit este procedura retragerii plângerii prealabile și cazul când intervine împăcarea părților, ca măsuri care împiedică exercitarea acțiunii penale și înlăturarea răspunderii penale.

Pentru ca retragerea plângerii prealabile să producă efecte, este necesar să îndeplinească anumite condiții:

să rezulte dintr-o manifestare de voință a părții vătămate

să fie totală și necondiționată, atât pe latura sa penală, cât și pe latura civilă;trebuie deci ca odată intervenită să nu mai existe vreo manifestare de voință în sensul de a obține vreo despăgubire din partea persoanei vătămate.

Dacă partea vătămată și-a retras plângerea prealabilă, ea nu mai poate porni un proces la o instanță civilă, deoarece i s-ar opune autoritatea de lucru judecat.

Împăcarea părților are ca efect tot încetarea procesului penal, dar în acest caz, persoana va fi despagubită pentru prejudiciul suferit prin înțelegerea sa cu făptuitorul, fără a mai interveni instanța de judecată.

O dată intervenite aceste două instituții – a retragerii plângerii prealabile și a împăcării părților – duc la încetarea procesului penal și la stingerea oricărui drept al persoanei vătămate de a mai cere alte despăgubiri decât cele la care s-a înțeles cu făptuitorul.

Măsurile asiguratorii luate de organele de urmărire penală și de instanțele de judecată în vederea reparării prejudiciilor produse prin infracțiune

Măsurile de asigurare a despăgubirilor civile poprirea, inscripția ipotecară, sechestrul asigurator fac obiectul reglementării cuprinse în Cap.II, secțiunea II, art.163-168 inclusiv din codul de procedură penală.

In cadrul urmăririi penale, luarea măsurilor asiguratorii de către organele de urmărire este o activitate facultativă, cu excepția cazului când s-a produs o pagubă patrimoniului unei persoane cu capacitate de exercițiu restrânsă lipsită de capacitate. In acest caz măsurile de asigurare se iau în mod obligatoriu, indiferent dacă persoana vătămată s-a constituit sau nu parte civilă în procesul penal. Măsurile asiguratorii au un caracter preventiv, aceasta înseamnă că repararea pagubei trebuie sä fie asigurată pentru momentul când se va constata pe cale judecătorească, că infracțiunea este cauza prejudiciului suportat de partea vătămată.

Măsurile de asigurare se iau asupra bunurilor învinuitului sau inculpatului și ale persoanei responsabile civilmente, mobile sau imobile, până la concurența valorii probabile a pagubei.Nu pot fi sechestrate bunurile din patrimoniul public precum și cele exceptate de lege.

Momentul în care se ia măsura asiguratorie este acela în care s-a constat că s-a produs o pagubă prin infracțiune.

Măsurile asiguratorii privind repararea civilă a prejudiciilor cauzate prin infracțiune sunt:

-indisponibilizarea bunurilor învinuitului prin instituirea unui sechestru, inscripție ipotecară și poprire;

-restituirea de bunuri către persoana vătămată;

-restabilirea situației anterioare săvârșirii infracțiunii.

Indisponibilizarea bunurilor învinuitului, în faza urmăririi penale se obține prin aplicarea unui sechestru de către organele de urmărire penală.

Măsura poate fi luată fie la cererea părții civile, fie din oficiu, în cazurile prevăzute de lege, atât de organul de urmărire penală, cat și de instanța de judecată.

Organele de cercetare, pot dispune singure luarea măsurilor de asigurare a reparării pagubelor produse prin infracțiune deci, fără încuviințarea procurorilor.

Luarea măsurilor de asigurare este însă supusă supravegherii procurorului, care poate reveni asupra dispoziției luate în acestă privință de orice organ de urmărire, chiar dacă nu preia cazul pentru a efectua personal urmărirea penală.

Organele de urmărire sunt obligate să prezinte procurorului, la cerere, toate lucrările privind luarea măsurii de asigurare precum și dosarul cauzei.

Partea civilă, învinuitul și persoana responsabilă civilmente precum și orice persoană interesată poate ridica obiecții, atât cu privire la măsura în sine, cât și cu privire la cuantumul sumei care reprezintă aprecierea pagubei produse prin infracțiune, precum și cu privire la modul în care măsura asiguratorie este adusă la îndeplinire.

Calea de atac îndreptată împotriva oricăror dispoziții care privesc luarea măsurilor asigurătorii este plângerea care poate fi adresată fie organului care a luat măsura, fie procurorului care supraveghează urmărirea penală.

După sesizarea instanței de judecatã, plângerea se poate adresa aceleiași instanțe.Se pot plânge învinuitul sau inculpatul, partea responsabilă civilmente, precum și orice altă persoană interesată, deci și partea civilă.

Luarea măsurilor asiguratorii se face de către organele de urmărire penală prin ordonanță; în faza de judecată, instanța poate lua aceleasi măsuri asiguratorii, prin încheiere.

Organul care a luat măsura asiguratorie, este competent să revină asupra ei, atâta vreme cât este legal competent să soluționeze în faza și etapa respectivă, procesul penal.

Incetarea măsurii asiguratorii înființate prin ordonanța organului de urmărire penală, poate avea loc:

– prin dispoziția organului de urmărire penală sau a procurorului care acționează în acest caz, ca organ de urmărire penală (art.245 cod procedură penală);

– prin dispoziția instanței, după ce procesul penal a trecut în faza de judecată.

Ordonanța de luare a măsurii asiguratorii, se aduce la îndeplinire de organul de urmărire penală, care a luat măsura. Incheierea instanței judecătorești, prin care s-a dispus luarea măsurii asiguratorii, se aduce la îndeplinire prin executorul judecătoresc (art.164 cod de procedură penală).

Organul care aplică sechestrul este obligat să identifice și să evalueze bunurile sechestrate, putând recurge, în caz de necesitate, și la expert.

In prevederile art.165 din codul de procedură penală se reglementează situația bunurilor sechestrate care se ridică în mod obligatoriu și unitățile la care se predau spre păstrare sau spre valorificare, dacă sunt perisabile, a sumelor de bani care se consemnează la unități bancare la dispoziția organului care a instituit sechestrul, despre toate actele efectuate încheindu-se proces-verbal de sechestru.

Pentru bunurile imobile sechestrate, se cere organului competent, îndeplinirea procedurii inscripției ipotecare.

Sumele de bani datorate, cu orice titlu inculpatului sau părții responsabile civilmente de către o terță persoană, sunt poprite în mâinile acestora la dispoziția organului care a dispus poprirea.

XI.SOLUTIONAREA LATURII CIVILE IN PROCESUL PENAL.

Soluționarea acțiunii civile în cadrul procesului penal depinde de soluția dată acțiunii penale, datorită caracterului accesoriu al acesteia față de acțiunea penală.

In conformitate cu prevederile art.345 cod de procedură penală, soluții1e date acțiunii penale, pot fi: condamnarea sau achitarea inculpatului, ori încetarea procesului penal.

Acțiunea civilă se so1uționează astfel, în raport cu aceste soluții ale procesului penal:

A.- în caz de condamnare a inculpatului, instanța este ob1igată să se pronunțe și asupra acțiunii civile. Dacă însă, rezolvarea acțiunii civile ar provoca întârzierea rezo1vării cauzei penale (de exemplu: administrarea de probe privind cuantumul daunelor ar necesita timp), conform prevederilor art.347 cod de procedură penală, instanța penală dispune disjungerea acțiunii civile și amânarea judecării acesteia, într-o altă ședință.

In cazul condamnării inculpatului, admiterea acțiunii civile și fixarea cuantumului despăgubirilor este determinată de elemente certe de probă și pe baza raportului de cauzalitate existent între prejudiciul suferit si infracțiunea savârșită.

B.- soluționarea acțiunii civile în caz de achitare; instanta nu poate acordă despăgubiri decât în cazurile prevăzute în art.346 cod procedură penală.

In unele cazuri, procesul penal poate lua sfârșit printr-o hotărâre de achitare a inculpatului. Soluția de achitare a inculpatului, nu înseamnă întotdeauna și exonerarea acestuia de răspunderea civilă față de persoana vătămată căreia, prin activitatea sa i-a cauzat un prejudiciu material.

Soluțiile date acțiunii civile, exercitate în procesul penal, în caz de achitare a inculpatului pot fi:

1) art.10 lit.a – fapta nu există – nu pot fi acordate despăgubiri; ar fi absurda o soluție contrară pentru cazul în care nu doar că făptuitorul nu a săvârșit fapta imputată, dar respectiva faptă nici nu există, deci condițiile de punere în mișcare a acțiunii (atât penale, cât și civile) nu sunt îndeplinite;

2) art.10 lit.b – fapta nu este prevăzută de legea penală – se înlocuieste răspunderea penala cu o eventuală răspundere administrativă și se soluționează conform art.91 cod penal; persoana vătămată are deschisă calea unei acțiuni la o instanță civilă

3) art.10 lit.b1, d, e – faptei îi lipsește gradul de pericol social sau un element constitutiv al infracțiunii sau intervine un caz care înlătură caracterul penal al faptei; instanța poate acorda despăgubiri doar dacă sunt întrunite condițiile pentru angajarea răspunderii civile.

Cauzele care înlătură caracterul penal al faptei nu exclud responsabilitatea civilă. Astfel, inconștiența provenită din cauză de alienație mintală sau din altă cauză (legitima apărare, beția, eroare de fapt, minoritate, starea de necesitate) nu apără pe inculpat sau pe reponsabilul civilmente, chiar dacă se constată o culpă în sarcina inculpatului achitat.

C.- Soluționarea acțiunii civile în caz de încetare a procesului penal.

Încetarea procesului penal se face în cazurile prevăzute de art.10 lit.f-j din codul de procedură penală și anume:

1) art.10 lit.f – lipsește plângerea prealabilă a persoanei vătămate, autorizarea sau sesizarea organului competent ori a altor condiții prevăzute de lege necesare pentru punerea în mișcare a acțiunii penale; cum lipsește manifestarea de voință a persoanei vătămate sau sesizarea chiar din oficiu a organului de urmărire penală, instanța penală lasă nesoluționată acțiunea civilă conform principiului disponibilității;

2) art.10 lit.g – a intervenit amnistia sau prescripția ori decesul făpuitorului;

Amnistia și prescripția nu au nici un efect asupra măsurilor de siguranță, măsurilor educative sau despăgubirilor persoanei vătămate.

În cazul decesului inculpatului se vor introduce în proces moștenitorii acestuia dacă se va dovedi că au acceptat moștenirea pur și simplu și nu sub beneficiu de inventar, și doar în cazul când acțiunea civilă din procesul penal era pornită în momentul decesului.

3) art.10 lit.h – a fost retrasă plângerea prealabilă ori părțile s-au împăcat, în cazul infracțiunilor pentru care retragerea plângerii prealabile sau împăcarea părților înlătură răspunderea penală; întrucât retragerea plângerii prealabile și împăcarea părților sunt totale și necondiționate, instanța nu poate trece peste manifestarea de voință a părților, urmând să respingă acțiunea ca inadmisibilă

4) art.10 lit.i – s-a dispus înlocuirea răspunderii penale; soluționarea acestui caz este identic cu cel al achitării inculpatului pentru cazul din art.10 lit.b

5)art.10 lit.j – există autoritate de lucru judecat – instanța nu soluționează acțiunea civilă, acest lucru fiind făcut printr-o hotărâre anterioară.

XII.ASPECTE PROCESUALE PRIVIND PAGUBELE CAUZATE

PROPRIETAȚII PUBLICE PRECUM SI PERSOANELOR LIPSITE DE

CAPACITATE DE EXERCIȚIU SAU CU CAPACITATE DE

EXERCITIU RESTRANSA.

Aceste aspecte au fost tratate parția1 în cuprinsul studiului de față ori de câte ori acțiunea civilă în procesul penal a vizat prejudicierea acestor categorii de persoane vătămate, prin infracțiunile săvârșite.

După cum s-a mai arătat potrivit art.17 din codul de procedură penală, acțiunea civilă se pornește și se exercită și din oficiu, când persoana vătămată este o persoană lipsită de capacitate de exercițiu sau cu capacitate de exercițiu restrânsă sau o unitate dintre cele la care se referă art.145 cod penal.

Persoanele vătămate, prevăzute de art.145 din codul penal, sunt autoritățile publice, instituțiile publice, instituțiile sau alte persoane juridice de interes public, persoanele care se ocupă cu administrarea, folosirea sau exploatarea bununilor proprietate publică, cu serviciile de interes public precum și bununile de orice fel, care, potrivit legii, sunt de interes public.

In acest sens în Constituția României, în art.138 se prevede că proprietatea publică aparține statului sau unităților administrativ teritoriale, precizându-se că bogățiile de orice natură ale subsolului, căile de comunicații, spațiul aerian, apele cu potențial energetic valorificabil și acelea care pot fi folosite în interes public, plajele, marea teritorială, resursele naturale ale zonei economice și ale platoului continental, precum și alte bunuri stabilite prin lege fac obiectul exclusiv al proprietății publice.

De asemenea, se mai prevede că bunurile proprietate publică sunt inalienabile și că în condițiile legii, ele pot fi date în administrarea regiilor autonome ori instituțiilor publice sau pot fi concesionate, ori închiriate.

Din art.1 din Constituția României, rezultă că face parte din proprietatea publică și bugetul public național, format din bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat și bugetele locale ale comunelor, ale orașelor și ale județelor.

Decretul nr.31/1954, privitor la persoanele fizice și persoanele juridice, reglementează, printre altele, categoria persoanelor lipsite de capacitate de exercițiu sau cu capacitate de exercițiu restrânsă.

In acest sens, în art.4-11, sunt prevăzute categoriile de persoane în funcție de capacitatea lor juridică, astfel: persoana fizică are capacitate de folosință, adică aptitudinea de a avea drepturi și obligații care începe de la naștere și încetează odată cu moartea acesteia și, capacitate de exercițiu, adică aptitudinea de a-și exercita drepturile și de a-și asuma ob1igații, săvârșind acte juridice.

Capacitatea deplină de exercițiu începe la data când persoana devine majoră, adică împlinește vârsta de 18 ani, iar între 14 și 18 ani persoana are capacitate restrânsă de exercițiu, cu excepția minorului care se căsătorește în această perioadă, dobândind prin căsătorie capacitate deplină de exercițiu.

Actele juridice ale minorului cu capacitate restrânsă de exercițiu se încheie de către acesta cu încuviințarea prealabilă a părinților sau a tutorelui.

Nu au capacitate de exercitiu minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani, precum și persoana pusă sub interdicție (art.11 din Decretul nr.31/1954). In art.142 și urm. din codul familiei, se prevede că cel care nu are discernământ pentru a se îngriji de interesele sale, din cauza alienației mintale, ori debilității mintale, va fi pus sub interdicție și că pot fi puși sub interdicție și minorii, interesele acestora fiind reprezentate de către părinți sau de un tutore, sub controlul autorității tutelare.

Rezultă deci că, în cazurile sus-arătate, dacă aceste persoane nu s-au constituit parte civilă, acțiunea civilă va fi susținută de procuror sau exercitată din oficiu, de către instanță. Susținerea acțiunii civile de către procuror atât la prima instantă cât și la instanțele superioare (în apel și recurs), precum și acordarea lor din oficiu de către instanță, dau expresie principiului oficialității în materia despăgubirilor.

In cazul unităților prevăzute în art.145 cod penal, această regulă a oficialității pornirii acțiunii civile, deși nu există constituire de parte civilă, a fost aplicabilă până la deciziile Curții Constituționale nr.80/20 mai 1999 prin care s-a considerat că prin această reglementare distinctă în cazul proprietății statului, se creează o ocrotire discriminatorie a proprietății.

Curtea Constituțională a hotărât că dispozițiile art.17 cod procedură penală sunt aplicabile doar parțial, doar în ceea ce privește persoanele cu capacitate de exercițiu restrânsă sau fără capacitate de exercițiu, în cazul unităților prevăzute în art.145 cod penal nefiind necesară o reglementare distinctă față de prevederile constituționale prin care se ocrotește proprietatea indiferent de titularul dreptului.

Deci, organele de urmărire penală și instanțele judecătorești vor porni acțiunea civilă din oficiu doar în cazul persoanelor prevăzute în Decretul 31/1954, pentru repararea prejudiciilor cauzate unităților din art.145 cod penal fiind necesară constituirea de parte civilă în condițiile de drept comun prevăzute și pentru celelalte persoane fizice sau juridice.

Dacă persoanele vătămate sunt lipsite de capacitate de exercițiu sau cu capacitate de exercițiu restânsă, acțiunea civilă se pune în mișcare din oficiu chiar dacă nu există constituire de parte civilă. Mai mult, din momentul ce se constatată existența pagubei, instanțele judecătorești sunt obligate să acorde despăgubiri civile.

Când prejudiciul adus părții vătămate nu a fost reparat integral în instanța penală, în principiu, partea vătămată nu mai are deschisă calea unei acțiuni civile pentru a obține vreo diferență de daune, căci i se poate opune excepția puterii de lucru judecat, când se cere repararea prejudiciului agravant ca urmare aceluiași fapt prejudiciabil. După pronunțarea sentinței, partea civilă are dreptul de a cere repararea integrală a pagubei (reparată parțial de instanța penală) prin exercitarea unei acțiuni în instanța civilă; pentru a obține diferența în acest sens, este deci necesar să fie îndeplinite, cel puțin, următoarele condiții:

– să existe o infracțiune ca fapt daunător;

– să existe o pagubă adusă prin infracțiune patrimoniului public sau persoanelor incapabile;

– repararea parțială a pagubei să fi fost făcută în instanța penală. Referitor la infracțiunile examinate anterior, pentru care pedepsele se stabilesc în raport de cuantumul prejudiciului cauzat este de observat că, din moment ce însăși pedeapsa este condiționată de întinderea prejudiciului, aceasta înseamnă că problema stabilirii cuantumului prejudiciului nu mai este o chestiune secundară, privind exclusiv latura accesorie a acțiunii civile, interesând numai partea civilă, ci este un element esenția1 al procesului penal.

In situația în care stabilirea pedepsei este în funcție de întinderea prejudiciului, hotărârea instanței penale trebuie considerată ca având putere de lucru judecat în civil, în ceea ce privește existența pagubei și cuantumul ei, deoarece, acestea constituind elemente ale laturii obiective a infracțiunii, fac parte din însăși existența faptului.

XIII.CAILE DE ATAC CE POT Fl EXERCITATE IMPOTRIVA DISPOZITIILOR REFERITOARE LA DESPAGUBIRILE CIVILE DIN HOTARARILE PENALE.

Hotărârile ce soluționează acțiunea civilă în procesul penal se pot ataca prin aceleași căi ca și acțiunea penală și anume prin căile ordinare de atac (apel sau recurs) și prin căile extraordinare (recursul în interesul legii, recursul în anulare, revizuirea, contestația în anulare).

Căi ordinare de atac

Hotărârile ce pot fi atacate sunt hotărârile penale care soluționează acțiunea civilă promovată în cadrul procesului penal și îndeplinesc condițiile cerute de lege pentru a putea fi atacate cu apel sau recurs ori prin căile extraordinare de atac.

Conform art.362 cod procedură penală, în ceea ce privește latura civilă, adică despăgubirile acordate de instanță, pot face apel inculpatul, procurorul, partea civilă și persoana responsabilă civilmente.

Partea civilă poate face apel doar în ceea ce privește latura civilă a cauzei, neputând cere, de exemplu, aplicarea confiscării speciale din art.118 cod penal.Se poate însă ca partea civilă să critice aspecte legate de latura penală a cauzei dacă acestea au rezonanță asupra modului de rezolvare a laturii civile.Acest lucru derivă din legătura de cauzalitate dintre faptă și prejudiciul ce se urmărește a fi reparat prin acțiunea civilă. De aceea, invocarea în apelul părții vătămate a unor aspecte legate de latura penală a procesului nu trebuie să conducă la respingerea apelului ca inadmisibil dacă apelantul-partea civlă demonstrează legătura existentă între aspectul criticat și latura civilă a cauzei.

Dar, în nici un caz partea civilă nu poate face apel referitor la aspecte care vizează latura penală în situații în care acțiunea civilă a fost disjunsă și nu a fost soluționată încă.

Instituțiile apelului peste termen și a repunerii în termen se aplică și în ceea ce-i privește pe partea civilă și persoana responsabilă civilmente.

Persoana responsabilă civilmente are în proces aceleași drepturi ca și inculpatul. Deci va putea face apel doar dacă acest drept este recunoscut și inculpatului și privind aceleași aspecte din proces pe latura civilă.

Recursul se exercită asupra hotărârilor dateîn apel sau în primă instanță atunci când acestea nu sunt susceptibile de apel. Dispozițiile legale privind apelul și persoanele care pot face apel se aplică în mod identic și la recurs.

Căi extraordinare de atac

1.- recursul în anulare și recursul în interesul legii pot fi declarate numai de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție în cazurile reglementate de art.410 din codul de procedură penală. Acestea privesc aspecte legate de aplicarea legii atunci când au fost îndeplinite actele procedurale care au dus la soluționarea cauzei și nu au legătură cu modul în care au fost sau nu acordate despăgubirile civile către partea civilă;

2.- revizuirea poate fi cerută în cazurile prevăzute de art.194 codul de procedură penală de oricare din părți și de procuror;

3.- contestația în anulare poate fi introdusă de cei care au avut calitatea de parte în procesul penal și de către procuror, în cazurile prevăzute de art.386 lit.c și d din codul de procedură penală.

Termenele de introducere a căilor de atac sunt:

1.- pentru apel și recurs: termenul este de 10 zile prevăzut de art.363 și 385 din codul de procedură penală. Dacă fapta judecată constituie infracțiunea pentru care se solicită procedura specială prevăzută în art.465-479 din codul de procedură penală, termenul de apel și de recurs este de 3 zile de la pronunțare.

2.- pentru recursul în anulare: un an de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești atacate (art.411 codul de procedură penală).

In favoarea celui condamnat, poate fi declarat oricând.

3.- pentru revizuire: termenul este de 1 an, stabilit conform art.398 din codul de procedură pena1ă, calculat de la data când partea a luat cunoștiință de faptul pe care își întemeiază sesizarea (art.598 alin.2 din codul de procedură penală).

In favoarea condamnatului, cererea se poate face oricând.

Procedura de declarare, judecare și so1uționare a căilor de atac exercitate împotriva dispozițiilor referitoare la despăgubirile civile este cea prevăzută de codul de procedură penală, pentru fiecare cale de atac în parte.

Partea civilă poate face apel și recurs contra hotărârii de condamnare și de achitare a inculpatului sau de încetare a procesului penal.

Apelul și recursul părții civile au consecințe numai asupra dispozițiilor referitoare la pretențiile civile.

Partea civilă prin apelul sau recursul său poate să atace și latura penală sub aspectul existenței faptului ce dă naștere obligației inculpatului de a-l desdăuna, fără ca prin aceasta să se pună în discuție încadrarea juridică a faptei sau pedeapsa aplicată inculpatului; în principiu, partea civi1ă poate să renunțe la apel sau la recurs, în termenele legale, fiind mulțumită de soluția instanței de fond.

În cazul în care partea vătămată, este o persoană vătămată din cadrul celor prevăzute de art.17 din codul de procedură penală, retragerea apelului sau recursului este inoperantă față de dispozițiile art.348 din codul de procedură penală, instanța având obligația să examineze cauza din oficiu.

Revizuirea hotărârilor civile în procesul penal

Revizuirea este o cale extraordinară de atac. Scopul revizuirii este îndreptarea erorilor judiciare, comise de instanța de fond, din cauza necunoașterii unor fapte și împrejurări care, dacă ar fi fost cunoscute, ar fi dus la o a1tă soluție.

Revizuirea tinde la schimbarea situației de fapt reținute prin hotărârea inițială. Fiind vorba de o schimbare a situației de fapt, ea se judecă de instanța de fond.

Art.593 din codul de procedură penală prevede că hotărârile judecătorești definitive pot fi supuse revizuirii și cu privire la latura civilă în cazuri strict și precis determinate prin prevederile art.394 lit.a-e din codul de procedură penală.

Problema revizuirii laturii civile a hotărârii penale se poate pune independent de latura penală, atunci când eroarea judiciară privește soluția asupra acțiunii civile, fără a se cere revizuirea laturii penale prin intermediul revizuirii laturii civile.

Se pornește de la considerentul că hotărârea pronunțată în procesul penal, care rezolvă și acțiunea civilă, este un act procedural care prezintă toate elementele a două hotărâri distincte – cum de altfel au și fost două acțiuni distincte – una penală și cealaltă civilă.

Când legea de procedură penală nu conține dispoziții speciale privind desfășurarea acțiunii civile în cadrul procesului penal, aceasta este guvernată de legea de procedură civilă.

Dispozițiile codului de procedură civilă se aplică și în materiile prevăzute de alte legi, în măsura în care acestea nu cuprind dispoziții potrivnice. Urmează că, acolo unde codul de procedură penală nu prevede nimic și, nu există nici dispoziții contrare, se aplică legea generală, adică codul de procedură civilă.

In concluzie, putem afirma că acțiunea civilă în procesul penal constituie un mijloc avantajos pentru repararea daunelor pricinuite de inculpat, prin infracțiunea săvârșită. Față de acțiunea exercitată în fața instanțelor civile prezintă o serie de dispoziții, atât în favoarea persoanei vătămate, cât și a statului, satisface atât interesele personale (ale părții civile), cât și interesele generale (ale justiției).

XIV.EXECUTAREA DISPOZITIILOR CIVILE DIN HOTARARILE PENALE

Potrivit art.14 alin.3 cod de procedură penală, repararea pagubei produse prin infracțiune se face, conform dispozițiilor legii civile, de preferință în natură, prin restituirea bunului, și numai în măsura în care repararea în natură nu este cu putință prin plata unei despăgubiri bănești.

Restituirea lucrurilor.

Potrivit art.444, când prin hotărârea penală s-a dispus restituirea unor lucruri care se află în păstarea sau la dispoziția instanței de executare, restituirea se face de către judecătorul însărcinat cu executarea, prin remiterea acestor lucruri persoanelor în drept. În acest scop, sunt încunoștiințate persoanele cărora urmează să li se restituie lucrurile.

Dacă în termen 6 luni de la primirea încunoștiințării persoanele chemate nu se prezintă pentru a le primi, lucrurile trec în patrimoniul statului.

Dacă restituirea lucrurilor nu s-a putut efectua, deoarece nu se cunosc persoanele cărora ar trebui să le fie restituite și nimeni nu le-a reclamat în termen de 6 luni de la rămânerea definitivă a hotărârii, lucrurile trec în patrimoniul statului.

Înscrisurile declarate false.

Codul de procedură penală reglementează în art.445 modul de punere în executare a dispoziției hotărârii penale prin care se declară ca fiind fals un înscris.

Punerea în executare a dispoziției hotărârii penale care declară fals un înscris se face de către judecătorul delegat cu executarea.

Când înscrisul declarat fals a fost anulat în totalitatea lui se face mențiune despre aceasta pe fiecare pagină, iar în caz de anulare parțiala, numai pe paginile care conțin falsul.

În situații deosebite, legea (art.445 alin.5) prevede posibilitatea eliberării unor copii de pe înscrisurile false sau chiar a înscrisurilor respective. În acest sens, art.445 arată că instanța poate dispune, când constată existența unui interes legitim, eliberarea unei copii de pe înscrisul sub semnatură privată falsificat.În aceleași condiții, instanța poate dispune restituirea înscrisurilor oficiale parțial falsificate.

Potrivit art.446, dispozițiile din hotărârea penală privitoare la despăgubirile civile și la cheltuielile judiciare cuvenite părților se execută conform legii civile (art.446).

XV.DREPT COMPARAT.PROBLEME DE PROCEDURA PENALA PRIVIND EXERCITAREA ACTIUNII CIVILE IN PROCESUL PENAL.

În dreptul german, regula o reprezintă disjungerea celor două acțiuni – civilă și penală. Astfel, instanța penală judecă infracțiunea fără a se pronunța asupra despăgubirilor părții civile. Partea civilă, de cele mai multe ori, se adresează unei instanțe civile – tribunal cantonal care judecă în limita competenței sale civile – pentru a obține repararea prejudiciului.

Aceasta se datorează faptului că, în momentul când partea vătămată intervine în proces, ea este considerată un simplu martor, fără a i se recunoaște calitatea de parte în proces. Partea vătămată poate interveni în proces prin următoarele mijloace :

1.- prin plângere prealabilă – la urmărirea câtorva infracțiuni de gravitate redusă sau care ating direct intimitatea persoanei (infracțiuni contra demnității persoanei)

2.- prin plângere adresată procuraturii pentru infracțiuni limitativ prezentate; prin plângere partea vătămată indică autorul și face acuzarea contra lui

3.- în cazul în care procuratura îi respinge plângerea, partea vatamata se poate adresa la Tribunalul Regional Superior

4.- când se pornește urmărirea penală pentru infracțiuni grave partea vatamata poate interveni în proces prin constituirea de “ plaignant accessoire “ ( acțiunea sa este accesorie procedurii principale pornită de procuror)

Acest rol limitat al părții vătămate în proces, atât în ceea ce privește pornirea acțiunii penale, cât și în ceea ce privește obținerea reparării prejudiciilor suferite în urma infracțiunii, se datorează faptului că, în instanțele germane procurorul sau instanța pornește acțiunea penală de cele mai multe ori, regula fiind principiul oficialității. Cazurile pornite la plângere prealabilă sunt limitativ prezentate în codul penal și de procedură penală german.

Plângerea prealabilă a părții vătămate trebuie făcută în termen de trei luni de la data când a luat cunoștiință de faptul prejudiciabil și trebuie să cuprindă date privind faptele în cauză și persoana făptuitorului. Plângerea prealabilă se poate face doar la instanță, nu și la organele de urmărire penală, cum e prevăzut în dreptul român.

In Anglia este recunoscut dreptul unei persoane vătămate de a sesiza ea însăși tribunalul, dacă poliția nu va declanșa urmărirea penală. Aceste sesizări adresate tribunalului pot fi respinse dacă se consideră că nu sunt oportune sau sunt neîntemeiate.

Dreptul de a sesiza tribunalul nu este limitat la victimă. Orice persoană poate intenta ea însăși acțiunea, chiar dacă nu este personal vătămată prin infracțiune. Acest drept este rareori exercitat în practică.

Locul persoanei vătămate este diferit în procesul penal englez după cum acțiunea penală este pusă în mișcare de persoana vătămată sau de către instanțele de urmărire penală.

Dacă urmărirea penală este pornită de către poliție victima nu are o poziție oficială în proces. Ea nu are dreptul de a fi informată de probele din proces, de dezbaterile care au avut loc și la care ea nu a participat și nici de eventualele amânări ale procesului, drepturi recunoscute acuzatului.

Dacă urmărirea penală este pornită de către partea vatamata ea devine parte în proces având o poziție avantajoasă, fiind mai bine informată de derularea procesului. Dar în cazul în care prin urmărirea penală nu se pornește acțiune penală contra acuzatului partea vatamata poate fii condamnată să plătească cheltuieli de proces și daune – interese acuzatului.

Acuzatul are două căi : să pledeze culpabil sau să-și invoce nevinovăția.

În cazul în care pledează nevinovat, dacă acțiunea penală a fost pornită de către poliție partea vatamata nu are o poziție privilegiată având doar rolul de martor. În caz contrar, nu mai au loc dezbateri în care să se administreze probe. Vinovăția acuzatului este automat recunoscută. Această procedură are avantajul că este mai rapidă, dar există riscul să existe un viciu care să afecteze consimțământul acuzatului, viciu din partea avocatului sau din partea juudecătorului.

Dacă judecătorul are credința că acuzatul nu înțelege consecințele pledoariei ca vinovat, poate cenzura această pledorie și să considere că inculpatul a pledat vinovat.

Când se pledează vinovăția unei persoane, instanțele pot decide o sancțiune redusă cu până la 30% din pedeapsa prevăzută de lege pentru asemenea infracțiuni.

Procedura în dreptul englez se oprește de cele mai multe ori prin negocierile între părți care pot interveni în orice moment al procesului. În funcție de momentul procesului se stabilesc și persoanele care participă la negocieri.

În stadiul de urmărire penală, negocierile au loc între poliție și acuzat.

Între terminarea urmăririi penale și începerea procesului efectiv, cu prima dezbatere (faza intermediară), negocierile au loc între acuzat și Crown Prosecution Service.

În fața instanței care judecă efectiv cauza, numită Crown Court, trebuie făcută distincție după cum judecătorul trebuie să participe sau nu la negocieri. În practica mai veche se considera că negocierile sunt subordonate acordului judecătorului. În practică mai recentă există două cazuri : când procurorul a cerut acordul judecătorului privind negocierile, el este ținut să respecte acest acord ; dacă nu a informat judecătorul despre negocieri, trebuie să accepte pledoaria ca vinovat.

În dreptul belgian, principiul care guvernează este principiul oficialității. Este admis dreptul de a sesiza instanța în cazul când o persoană a suferit un prejudiciu printr-o infracțiune sau printr-o contravenție, dar prin această sesizare doar se pune în mișcare procedura penală contra acuzatului. Instanța va decide cuantumul despăgubirilor și natura lor. Persoana vătămtă poate face însă recurs la orice decizie care consideră că nu-i repară integral prejudiciul.

Persoanele competente să se pronunțe asupra despăgubirilor sunt judecătorul de instrucție și camera de consiliu.

În materie penală, actul de sesizare trebuie făcut de către procurorul general.

În materie delictuală și contraventională, judecătorul de instrucție sesizează camera de consiliu care, cu ușile închise, judecă cauza și face un raport după ce a convocat persoana în cauză. Dacă consideră că despăgubirile indicate de judecătorul de instrucție nu sunt suficiente, va trimite cauza la instanța de fond care va stabili ea însăși cuantumul despăgubirilor.

Partea civilă poate face recurs împotriva oricărei hotărâri. Partea civilă poate sesiza chiar le tribunal de police sau le tribunal correctionnel, trecând astfel peste faza judecătorului de instrucție sau a camerei de consiliu.

Franța are sistemul de drept procedural cel mai asemănător cu dreptul românesc. O persoană vătămată printr-o infracțiune se poate constitui parte civilă în procesul deja început, sau poate porni ea însăși o acțiune împotriva făptuitorului în cazul când instanțele de judecată sau organele de urmărire penală nu pornesc ele însele, din oficiu, acțiunea.

Persoana poate deci să intervină într-un proces deja existent, în calitate de parte civilă, sau poate porni ea însăși un proces prin care să urmărească repararea prejudiciului. În acest al doilea caz, persoana vătămată are la îndemână două mijloace materiale – o plângere cu constituire de parte civilă, în fața organelor de urmărire penală, sau o citație adresată direct tribunalului sau poliției.

Persoana vătămată poate cere repararea prejudiciului, fie la o jurisdicție penală, fie prin una civilă.

Dacă se pornește acțiune în instanța civilă, această hotărâre este irevocabilă. Persoana nu va putea părăsi instanța civilă, dacă această a dat deja o hotărâre. Se aplică deci regulile de drept comun, exact ca în dreptul procesual penal român.

Exercitarea unei acțiuni civile la o instanță penală are un dublu obiect: să obțină o hotărâre asupra vinovăției făptuitorului și să obțină repararea prejudiciului. Astfel, acțiunea victimei nu este subordonată unei cereri de despăgubiri și nici faptul că acțiunea civilă a fost acceptată, nu obligă instanța să-i acorde despăgubiri părții vătămate. Obținerea de despăgubiri printr-un proces penal presupune în mod obligatoriu existența unei hotărâri de condamnare a inculpatului. În același timp, respingerea acțiunii civile într-un proces penal dă dreptul persoanei vătămate să se adreseze unei instanțe civile.

Se observă deci rolul limitat al părții vătămate în procesele penale ale instanțelor naționale europene. În majoritatea cazurilor se aplică principiile oficialității și al oportunității pornirii urmăririi penale. În general, părții vătămate îi este acordat un rol asemănător statutului de martor, declarația sa fiind privită doar ca o probă.

Persoana vătămată poate face plângere prealabilă doar în anumite cazuri, doar în ceea ce privește anumite infracțiuni, limitativ prevăzute în legislațiile naționale. Acțiunea penală rămâne în aceste cazuri paralizată până la depunerea de către persoana vătămată a plângerii sau a altor acte materiale cu același efect. Dar, în toate cazurile faptul că o persoană vătămată sau chiar fără interes, depune o plângere prealabilă sau denunț la organele de urmărire penală sau la instanță nu înseamnă automat că persoana va deveni parte în proces în lipsa unei constituiri exprese de parte civilă.

Se impune de lege ferenda, în legislațiile naționale, ca persoanei vătămate să ise recunoască un rol determinant în proces, în prezentarea probelor, nu doar statutul de martor, fiind direct interesată de desfășurarea procesului de admiterea sau respingerea acțiunii civile.

Persoana vătămată se poate constitui parte civilă în proces doar în anumite cazuri, limitativ prevăzute de lege, făra a avea însă drepturile recunoscute în instanțele românești. În Franța are drepturi asemănătoare celor acordate în România. Astfel, se poate constitui parte civilă în proces, în orice fază s-ar afla acesta (până la citirea actului de sesizare a instanței) sau poate părăsi instanța penală și să introducă acțiune doar la instanța civilă.

Bibliografie

1. Ion Neagu – Tratat de procedură penală, București, Editura PRO, 1997

2. Dorel Julean, Flaviu Ciopec – Drept procesual penal, vol.I, Timișoara, Editura Universitas Timisiensis, 2001

3. Dorel Julean, Flaviu Ciopec – Drept procesual penal, vol.II, Timișoara, Editura Universitas Timisiensis, 2002

4. Gheorghiță Mateuț – Procedura penală, partea generală, Iași, Editura Chemarea, 1997

5. Nicolae Volonciu – Tratat de procedură penală, București, Editura Paideia, 1994

6. Grigore Theodoru, Lucia Moldovan – Drept procesual penal, București, Editura Didactică și Pedagogică, 1979

7. Costică Bulai – Manual de drept penal : partea generală, București, Editura ALL, 1997

8. Octavian Loghin – Drept penal: partea specială, București, Editura Sansa, 1998

9. Ligia Dănilă – Drept procesual civil, Timișoara, Editura Univesitas Timisiensis, 2001

10. Radu I. Motica – Teoria generală a obligațiilor, Timișoara, Editura Universitas Timisiensis, 2002

11. Liviu Pop – Teoria generală a obligațiilor, București, Editura Lumina Lex, 1998

12. Gheorghe Beleiu – Drept civil român: Introducere în dreptul civil: Subiectele dreptului civil, București, Editura Sansa, 2000

13. Anton Trăilescu – Drept administrativ, Timișoara, Editura Alma Mater, 1999

14. Mireille Marty-Delmas – Procedures penales d’Europe, Paris, Editura Presses Universitaires du Paris, 1995

15. Dan Lupașcu – Culegere de practică judiciară a Tribunalului București 1994-1997: Drept penal, Drept procesual penal, București, Editura ALL BECK, 1999