Procedura In Fata Curtii Europene de Justitie

Cuprins

=== Procedura în faţa Curţii Europene de Justiţie ===

Cuprins

Cuprins 2

Capitolul I 5

Considerații generale 5

Secțiunea 1 5

Premisele apariției Comunităților Europene 5

Secțiunea 2 8

Procesul de formare 8

Secțiunea 3 14

Sistemul normativ 14

Secțiunea 4 16

Delimitări conceptuale 16

Capitolul II 19

Aspecte generale privind Curtea Europeană de Justiție 19

Secțiunea 1 19

Apariție. Evoluția Curții Europene de Justiție 19

Tribunalul de Primă Instanță 20

Secțiunea 2 21

Rolul Curții Europene de Justiție 21

Secțiunea 3 22

Delimitări. Principii. Instituții. Organe comunitare de Jurisdicție 22

Capitolul III 30

Procedura ordinară. Fazele procedurii 30

Secțiunea 1 30

Faza scrisă 30

Procedura scrisă 30

Secțiunea 2 33

Faza orală 33

Procedura orală 33

Secțiunea 3 39

Deliberarea și hotărârea 39

Capitolul IV 40

Excepții de la normala desfășurare a procedurii ordinare 40

Secțiunea 1 40

Asistența juridică gratuită 40

Precizări introductive 40

Secțiunea 2 43

Excepția sau incidentul 43

Secțiunea 3 46

Absența pârâtului 46

Secțiunea 4 48

Desistarea 48

Secțiunea 5 50

Procedura de urgență 50

Secțiunea 6. 51

Terții intervenienți 51

Secțiunea 7 52

Rectificarea erorilor materiale 52

Definiția rectificării 52

Acțiunea în rectificare 53

Efectele admiterii acțiunii în rectificare 53

Rectificarea notării în cartea funciară 54

Îndreptarea erorilor materiale 54

Secțiunea 8 54

Omisiunea de a hotărî 54

Sectiunea 9 55

Opoziția 55

Secțiunea 10 56

Căile extraordinare de recurs : 56

Terța opoziție 56

Revizuirea 56

Terța opoziție 56

Revizuirea 58

Soluțiile pe care le poate da instanța 60

Capitolul V 61

Recursurile 61

Secțiunea 1 61

Recursul în anulare 61

1. Condiții privind natura actului atacat 62

2. Condiții privind reclamantul 63

3. Termenul de recurs 64

4. Motivele de anulare 64

4.1. Incompetența 65

4.2. Încălcarea formelor substanțiale 65

4.3. Încălcarea tratatului și a altor norme juridice de aplicare a acestuia 65

4.4. Abuzul de putere 65

5. Competențele judecătorului 65

6. Efectele anulării actului 66

7. Efectul retroactiv al anulării 66

Secțiunea 2 66

Recursul în carență 66

1. Instituțiile care pot fi acuzate 67

2. Condiții privind reclamantul 67

3. Procedura 67

68

3.1. Faza prealabilă administrativă 68

3.2. Faza jurisdicțională 68

4. Noțiunea de “carență ” 68

5. Efectele hotărârii 69

Secțiunea 3 69

Recursul în interpretare 69

Secțiunea 4 69

Recursul în plină jurisdicție 69

Secțiunea 5 71

Concluzii 71

1. Importanță 71

2. Principii de bază ale dreptului comunitar dezvoltate prin jurisprudența CEJ 71

I. Consecintele, pentru judecatorul national, ale suprematiei dreptului comunitar si ale efectului direct. 72

II. Procedura întrebării prejudiciale 74

III. Ce ar trebui să facă judecătorul român de pe acum? 75

Bibliografie 77

Capitolul I

Considerații generale

Secțiunea 1

Premisele apariției Comunităților Europene

Ideea unificării continentului european în cadrul unei singure entități are o îndelungată și laborioasă tradiție, ea preocupând din timpuri îndepărtate gânditori și practicieni, promotori ai progresului și vizionari. Continentul european a dat naștere unei bogate civilizații, cu multiple valori în toate domeniile preocupărilor umane. Această idee, a unității, a dat naștere și celui mai vechi, mai dinamic și mai complex proces de integrare regională .

Dezbaterile despre construcția europeană se înscriu într-un cadru mai larg, ce presupune discutarea atât a domeniilor vizate, de la politica socială până la competențele majore rămase statelor naționale, cât și a modului în care acestea vor fi afectate. Sporirea permanentă a domeniilor date în competența Comunităților și, mai apoi, a Uniunii Europene și trecerea de la cooperarea interstatală la integrare în anumite materii reprezintă astăzi un fenomen obiectiv, ce nu mai poate fi negat. Una din condițiile esențiale pentru succesul construcției europene este și reprezentarea și integrarea eficientă și echilibrată a noilor state membre în arhitectura instituțională a Uniunii. Acesta este și obiectivul Capitolului 30 de negociere la UE – Participarea la instituții, care se referă în principal la structura și funcționarea instituțiilor și a organelor înființate prin Tratatele originare sau prin legislația secundară.

În contextul extinderii geografice a Uniunii Europene, o întrebare fundamentală se referă la pregătirea instituțiilor pentru extindere, astfel încât Uniunea să poată funcționa eficient cu 27 de state membre și să își mențină capacitatea de a elabora decizii: Ea a fost abordată în cadrul Conferinței Interguvernamentale de la Nisa, în decembrie 2000 și a primit unele răspunsuri prin Tratatul de la Nisa, precum și prin protocoalele și declarațiile atașate acestuia. Pozițiile comune ale UE în materie de extindere se bazează înainte de toate pe: dispozițiile Tratatului de la Nisa și Protocolul anexat acestuia, referitor la extinderea Uniunii Europene, incluzând prevederi pentru adaptarea instituțiilor în perspectiva extinderii; acordurile menționate în Declarațiile de la Nisa ( nr. 20 – privind extinderea și nr. 21 – privind limita necesară luării deciziilor în Consiliu cu majoritate calificat ă), care definesc elementele-cheie ale pozițiilor comune ce vor fi adoptate de către statele membre; prevederile relevante ale Tratatelor actuale și ale legislației secundare în domeniu (incluzând relațiile inter-instituționale, transparența, regimul lingvistic, reglementările privind personalul și alte prevederi administrative referitoare la Serviciul public european).

În ceea ce privește conformitatea cu acquis-ul comunitar, spre deosebire de alte capitole, acesta nu impune o anumit ă apropriere legislativă și nici măsuri de implementare luate în țările candidate înainte de aderare. Noile state membre își vor exercita drepturile în acelea și condiții, ca și celelalte state membre, prin participarea la instituțiile UE.

România a deschis și a închis provizoriu capitolul referitor la instituții în primul semestru al anului 2002. Aranjamentele provizorii vor fi discutate într-o etapă ulterioară , dup ă caz..

În contextul politic internațional de după cel de al doilea război mondial, în Europa occidentală , au apărut trei categorii de organizații internaționale: militare, politice și economice, care au avut un puternic impact asupra integrării europene. Organizațiile militare sunt reprezentate prin Uniunea Europei Occidentale (U.E.O.), creată prin Tratatul de la Bruxelles, din 17 martie 1948 și Organizația Tratatului Atlanticului de Nord (NATO), creată în 1949, prin Tratatul de la Washington. Scopurile lor erau să asigure securitatea statelor membre. Spre exemplu, Tratatul de la Bruxelles de constituire a Uniunii Europei Occidentale stipulează angajamentul statelor semnatare (Belgia, Franța, Luxemburg, Olanda și Marea Britanie) de a se apăra reciproc dacă unul dintre ele ar fi victima unei agresiuni armate în Europa, iar Tratatul Atlanticului de Nord, în articolul 5 prevede c ă ,,… un atac împotriva unuia dintre statele membre este considerat un atac împotriva tuturor…’’.

Organizațiile de natură politică sunt reprezentate prin Consiliul Europei, înființat la 5 mai 1949, având drept scop cooperarea interguvernamentală a statelor europene în toate domeniile de interes pentru societatea europeană , mai puțin în problemele de apărare națională .

Pe parcursul anilor, Consiliul Europei a adus contribuții remarcabile la apărarea drepturilor omului și promovarea democrației pluraliste, la valorizarea identității culturale europene, la edificarea noilor societăți democratice, la lupta împotriva intoleranței, xenofobiei și încălcării drepturilor minorităților.

Din categoria organizațiilor economice, menționă m Organizația Europeană de Cooperare Economică (OECE), constituită prin Tratatul de la Paris, din 16 aprilie 1948, devenită ulterior Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare Economică (OCDE) și Comunitățile economice europene. Obiectivele economice urmărite prin crearea comunităților europene vizau crearea unei piețe comune menită să permită dezvoltarea capacităților economice, care ar fi fost frânate de existența frontierelor naționale. De asemenea, din această cooperare regională rezultau o serie de alte implicații de natură monetară , de protecție a mediului înconjurător, fiscale, sociale, etc. Alături de rațiunile economice, existau însă și rațiuni politice ce justificau nevoia de integrare: împărțirea sferelor de influență după cel de al doilea război mondial, pericolul comunismului, precum și amenințarea care se profila din partea țărilor arabe producătoare de petrol.

În decembrie 1949, Michel Debré propune un proiect de pact pentru Uniunea Statelor Europene, bazat pe un sistem prezidențial și federalist, care să aibă un arbitru ales pe o perioadă de 5 ani prin vot universal, un Senat format din miniștrii statelor membre, o Adunare Europeană formată din delegați naționali aleși în conformitate cu numărul locuitorilor, comisari stabiliți de către arbitru și o Curte format ă din judecători.

Propunerea a fost urmată în 9 mai 1950 de declarația lui Robert Schuman, ministrul de externe al Franței, secondat de Jean Monet. Robert Schuman susținea că o comuniune în domeniul cărbunelui și oțelului va asigura baza dezvoltării economice federaliste europene.

La 18 aprilie 1951 s-a semnat Tratatul de la Paris, prin care se instituie Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului (CECO). Aceasta reunea șase state europene (Franța, Republica Federală Germania, Italia, Belgia, Olanda și Luxemburg), întrucât Marea Britanie nu a acceptat principiul renunțării la unele prerogative ale suveranității, acceptând doar relații de coordonare cu comunitatea.

Crearea acestei organizații europene a însemnat constituirea unor organe supranaționale cu competența de a lua decizii în anumite domenii și de a le impune statelor membre, reprezentând materializarea ideii de constituire a Europei politice, pornind de la constituirea unei Europe economice.

Deși era vorba de o piață comună sectorială (limitată la cărbune și oțel), ea a constituit un precedent instituțional de o deosebită importanță . Prin acest tratat au fost create patru organe ale comunității:

Înalta Autoritate, organ internațional care era însărcinat să favorizeze interesele preponderent comunitare;

Consiliul Special de Miniștri, care era un organ cu caracter interguvernamental;

Adunarea Comună , aleasă prin vot universal direct și care să aibă sarcina controlului democratic;

Curtea de Justiție, ca organ jurisdicțional. La Paris, la 30 mai 1952, a fost semnat Tratatul de creare a Comunității Europene de Apărare (CEA). Se propunea pentru viitor și crearea unei Comunități politice europene. Adunarea franceză nu a fost însă de acord să intre în această comunitate și, în acest fel, a eșuat tentativa de creare a Comunității Europene de Apărare, deși tratatul fusese ratificat de către celelalte state.

Cu ocazia reuniunii de experți organizată la Bruxelles, în perioada iulie 1955 – aprilie 1956, s-a redactat un „Raport al șefilor delegațiilor miniștrilor afacerilor externe” care a constituit baza conferinței miniștrilor afacerilor externe din mai 1956 de la Veneția. Au urmat alte întâlniri la diverse niveluri, care au pregătit proiectul celor două tratate sectoriale de la Roma, semnarea lor având loc la 25 martie 1957, respectiv a Tratatului instituind Comunitatea Economică Europeană (CEE) și a Tratatului instituind Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (CEEA sau EURATOM), membre fiind tot cele șase state care participau la CECO. Tratatele au intrat în vigoare la 1 ianuarie 1958. Ele au fost însoțite de adoptarea unei Convenții privind instituțiile comune pentru Comunități și de unele protocoale semnate la Bruxelles, la 17 aprilie 1957, cu privire la imunitățile și privilegiile Curții de Justiție a CEE și EURATOM. Crearea CEE a vizat în primul rând transformarea condițiilor economice pentru efectuarea schimburilor și realizarea producției pe teritoriul comunităților. Tratatul de creare a EURATOM, avea ca obiectiv, conform art.1 ”să contribuie la stabilirea condițiilor necesare formării și dezvoltării rapide a energiilor nucleare, creșterii nivelului de trai în statele membre și dezvoltării schimburilor cu alte țări”. Rațiunea pentru care se instituia această comunitate se baza pe deficitul de energie al țărilor membre, rămânerea în urmă a acestora în momentul respectiv față de alte state (SUA, Anglia, URSS) și faptul că trebuiau să – și dezvolte sectorul energetic nuclear pentru interese naționale și regionale comune.

Încă de la înființare s-a apreciat că , deși s-au înființat trei comunități, iar la constituire nu a fost clar exprimată în tratate intenția creării pieței comune, aceasta a fost avută în vedere ca unul dintre obiectivele cele mai importante care urmau să fie realizate urmărindu-se și constituirea uniunii politice prin fuzionarea acestor comunități. Acest fapt avea să fie dovedit prin evoluția comunităților și crearea Uniunii Europene prin Tratatul de la Maastricht, care își propune și realizarea acestor obiective.

Instituirea celor trei comunități a reprezentat doar începutul unui proces complex, care a evoluat în două direcții:

creșterea numărului statelor membre ale comunităților;

perfecționarea instituțională .

Secțiunea 2

Procesul de formare

Viziunea unei noi Europe care să traverseze naționalismul antagonist a luat naștere în cele din urmă din mișcările de rezistență care izvorâseră pentru a face față totalitarismului din timpul celui de-al doilea război mondial.

Aldiero Spinelli, federalist italian și Jean Monet, sursa de inspirație pentru Planul Schuman care a condus la formarea CECO în 1951, au fost principalii reprezentanți a două moduri de abordare: cel federalist și cel funcționalist, menite să furnizeze imperativul de integrare europeană.

Esențial abordării federaliste este ideea că, ceea ce este local, regional, național, pe de o parte și autoritățile europene, pe de altă parte, ar trebui să coopereze și să se completeze reciproc.

Abordarea funcționalistă pe de altă parte favorizează un transfer gradat al suveranității dinspre nivelul național spre cel comunitar.

Astăzi cele două abordări au fuzionat în convingerea că autoritățile naționale și cele regionale trebuie să se conjuge independent și democratic cu instituțiile europene responsabile pentru aceste teritorii în care acțiunea conjugată este mai eficientă decât acțiunea individuală a statelor: piața unică, politica monetară, externă, piața locurilor de muncă, protecția mediului, politica de apărare, crearea unei arii de libertate și de drept.

Astăzi, în anul 2001, U.E. este un monument dedicat pionierilor, deschizătorilor de drumuri, celor care au pus piatra de temelie, drumului comunitar. Astfel Uniunea a devenit o avansată formă de integrare multisectorială, competența sa extinzându-se asupra: economiei, industriei, politicii, drepturilor cetățenilor.

Astfel, Tratatul de la Paris care a dus la formarea CECO în 1951, tratatele de la Roma care au stabilit CEE și EURATOM în 1957, îmbunătățite de Actul Unic European în 1986, Tratatul de la Maastricht cu privire la U.E. din 1993, care aduce pentru prima oară în prim plan formula “abandon de suveranitate”, Tratatul de la Amsterdam din 1998, și nu în ultimul rând, Tratatul Reformei Instituționale de la Nisa din 2000, au format baza constituțională a Uniunii, unind membrii săi mai mult decât orice convenție obișnuită între suveranitățile statelor.

În concluzie, U.E. a reușit să genereze o legislație cu aplicabilitate directă și să confere drepturi specifice pe care cetățenii săi se pot baza.

Inițial, activitățile Comunității s-au restrâns asupra creării pieței comune a cărbunelui și oțelului, între Belgia, Italia, Luxemburg, Olanda, Franța și Germania. În perioada postbelică, Comunitatea a fost văzută în primul rând ca o măsură de securitate, deoarece a reușit să adune în structurile sale instituționale atât pe învingători, cât și pe învinși, dându-le posibilitatea de a coopera de pe poziții egale.

În 1957, după ce Adunarea Națională a Franței a respins Comunitatea de Apărare Europeană, cei 6 au decis să creeze o Comunitate economică bazată pe libera circulație a forței de muncă, a bunurilor și serviciilor. Astfel, taxele vamale asupra bunurilor manufacturate au fost anulate pe data de 1 iulie 1968, iar politica agrară și cea comercială au fost încetățenite până la sfârșitul deceniului.

Succesul celor 6 a determinat state ca Danemarca, Irlanda și
Marea Britanie să ceară statutul de membru al comunității. Ele au fost în final admise în anul 1972, în urma unor negocieri dificile purtate cu Franța, unde generalul de Gaulle a folosit dreptul de veto de două ori, o dată în 1961 apoi în 1967.

Aceasta a fost prima lărgire a Comunităților sporind numărul la 9 în 1973, și a fost corelată cu o accentuare, aprofundare a sarcinilor Comunității, conferindu-i-se responsabilitate pentru chestiuni: ecologice, sociale și nu în ultimul rând politice sau regionale.

Nevoia unei convergențe economice și a unei unități monetare a devenit vizibilă în anii 1970 când S.U.A a suspendat convertibilitatea dolarului.

Acest lucru a născut începutul unei perioade de instabilitate monetară, agravată și de cele două crize ale petrolului din anii 1973 și 1979.

Lansarea Sistemului Monetar European în 1979 a ajutat stabilizarea ratelor de schimb și a încurajat statele membre să urmeze strict politicile economice, permițându-le să-și ofere suport reciproc și să beneficieze de o arie economică deschisă.

În timp, extinderea Comunității a început să se facă și spre sudul Europei, prin accesul Greciei în 1981 Spaniei și Portugaliei în 1986. Această extindere a făcut chiar mai imperativă nevoia de a implementa programe structurale menite să reducă diferențele dintre cele 12 state membre, în termenii dezvoltării economice.

În această perioadă, Comunitatea a început să joace un rol din ce în ce mai important pe plan internațional, semnând noi acorduri cu țări din sudul Mediteranei, din Africa de Sud, din Caraibe și Pacific, legate de Comunitate prin 4 convenții Lome, încheiate succesiv în anii 1975, 1979, 1984 și 1989.

Odată cu acordul semnat la Marrakesh pe 15 aprilie 1994 între membrii GATT, comerțul internațional s-a lansat într-o nouă fază de dezvoltare. U.E. , negociind ca bloc s-a străduit pe tot parcursul negocierilor să-și pună amprenta asupra acestora și să-și urmeze strict prioritățile.

Deja o putere comercială internațională majoră, uniunea lucrează în această perioadă la dezvoltarea structurilor care să-i confere un rol mai înalt pe scena internațională, scopul fiind de a introduce o politică externă și de securitate comună.

Recesiunea internațională și luptele interne, asupra distribuției sarcinii financiare, a condus la un stadiu de “ Europesimism” la începutul anilor ’80. Aceasta a permis ca începând cu anul 1985 să se abordeze o viziune plină de speranță în sensul revitalizării Comunității.

Pe baza Cartei Albe încheiată în 1986 de către Comisia condusă, prezidată de Jacques Delors, Comunitatea avea ca obiectiv crearea“pieței unice” până la data de 1 ianuarie 1993. AUE semnat în februarie 1986, a confirmat ambițioasele ținte ale Comunității și a introdus noi procente pentru adoptarea legislației asociațiilor. Acesta a intrat în vigoare la data de 1 iulie 1987.

Căderea zidului Berlinului, urmată de unificarea Germaniei la data de 3 octombrie 1990, amplificată și de eliberarea de sub dominație sovietică și de democratizarea țărilor din centrul și estul Europei ca și dezintegrarea URSS în decembrie 1991, a transformat structura politică a Europei.

Statele membre au decis să-și consolideze legăturile și au negociat un nou Tratat, ale cărui principale trăsături au fost aprobate în Consiliul European de la Maastricht pe 9 și 10 decembrie 1991.

Tratatul U.E. , recunoscut la scară largă pe 1 noiembrie 1993 a fixat pentru statele membre un program ambițios, uniunea monetară până în 1999, noi politici comune, cetățenie europeană, o politică externă de apărare comună și de securitate internă.

Aplicând clauzele revizioniste ale Tratatului de la Maastricht, statele membre au negociat un alt tratat, semnat la Amsterdam pe 2 octombrie 1997, care a adoptat și a consolidat politica și forțele Uniunii, în special în domeniile cooperării judiciare, al deplasării libere a persoanelor, al politicii externe și al sănătății publice. Parlamentul European, vocea democrată a Uniunii, i s-au garantat noi puteri, conferindu-i-se rolul de legislator comun.

La 1 ianuarie 1995, alte trei țări s-au alăturat U.E. Austria, Finlanda și Suedia, care au extins Uniunea prin particularitățile lor și au deschis alte perspective în centrul și nordul Europei.

În acest moment, Uniunea celor 15 s-a confruntat cu două provocări majore:

1. Succes în extinderea, prin integrarea celor 10 țări din centrul și estul Europei, plus Cipru cu care Consiliul Europei a decis la Luxemburg pe 13 decembrie 1997 să înceapă negocierile de aderare.

2. Folosirea cât mai eficientă a dinamicii uniunii monetare, bazată pe crearea monedei ”euro” la 2 mai 1998, pentru a ajuta economiile statelor membre la sporirea locurilor permanente de muncă.

Nici una dintre aceste provocări nu se va realiza fără un efort considerabil.

Ne punem atunci firesc întrebarea : Cum se poate ca U.E. , o entitate cu mai mult de 25 de state membre, să opereze fără ca mecanismele de luare de decizii să fie fortificate și fără să prevadă că politicile de solidaritate și de acțiune conjugată să beneficieze din fonduri puse la dispoziție? .

În termeni mai generali, în vreme ce extinderea va spori natura eterogenă a intereselor și percepțiilor din interiorul Uniunii: Cum se va menține consensul statelor membre asupra obiectivelor majore, fixate de europeni și asupra modului de realizare a lor ?

Comisia Europeană prezidată de Jacques Santer a înaintat “ agenda 2000 ” în Iulie 1997 , pe baza căreia guvernele s-au lansat într-o revizuire la scară largă a politicii structurale și a politicii agrare comune .

Prin urmare, Uniunea nu are altă șansă decât să progreseze încă și mai departe pe drumul spre o organizație care să fie și eficientă și democratică și capabilă să ia decizii și să acționeze conservând în acest fel identitatea statelor din care este constituită.

Fără să își consolideze structurile și să-și raționeze mecanismul de luare de decizii, Uniunea se va confrunta cu perspectiva dizolvării sau paraliziei . O Europă mai mare în stare gestantă , nu se va putea dezvolta într-o putere organizată decât dacă va fi construită într-o asemenea manieră încât să fie capabilă să vorbească și să acționeze ca un tot unitar.

Aproape 50 de ani de integrare europeană au avut un efect profund asupra dezvoltării continentului și a locuitorilor săi, au schimbat de asemenea balanța puterii, toate guvernele indiferent de culoarea politică recunosc acum că epoca suveranității naționale absolute s-a consumat.

Doar unindu-și forțele și conlucrând spre un “ destin împărtășit ” ca să cităm tratatul CSCE, vor putea statele “ bătrâne ” ale Europei să se bucure de progres economic și social și să-și mențină influența în lume .

Metoda comunitară care implică un echilibru permanent al intereselor naționale și comune , respect față de diverse tradiții naționale , este mai valabilă astăzi ca oricând. Concepută ca un mod de a tempera ostilitățile adânc înrădăcinate , complexe de superioritate și tendințele beligerante atât de caracteristice relațiilor dintre state , metoda comunitară a ținut unite națiunile democrate ale Europei , în dorința de libertate de-a lungul războiului rece.

Eclipsarea antagonismului dintre E și V și reunificarea politică și economică a statelor de pe continent , constituie un triumf al spiritului european , de către europeni, cu ochii ațintiți spre viitor au acum mai mare nevoie ca niciodată .

Planul Schuman

Consacrat de istorie drept “Planul Schuman“ strategia de soluționare a eternelor divergențe franco-germane și de contopire a producțiilor de cărbune și oțel, a fost inițial trasată în liniile esențiale de către Jean Monnet .

Acesta îi prezintă ministrului de externe al Franței , în acel moment , Robert Schuman , planul convingându-l să ia asupra sa paternitatea unei instituții complexe, bazată pe un principiu simplu – “Europa nu se va face dintr-o dată într-o construcție de ansamblu”, ci ea se va contura treptat , “prin realizări concrete, creând mai întâi o solidaritate de fapt”.

Comisarul Planului Francez concepuse o instituție numită: “Înalta Autoritate a Cărbunelui și Oțelului“, însărcinată să desființeze barierele vamale la cele două produse, foarte importante pentru producția de armament. Privind lucrurile din această perspectivă, putem spune că aceste două materii prime nu au fost alese arbitrar, inițiatorul planului dându-și seama că organizând o arie comună de producție și de desfacere a acestor materii prime în care să fie parteneri foștii beligeranți , ar duce la crearea unui climat de stabilitate .

Deoarece această “micro-Europa“ nu se referea decât la un domeniu foarte restrâns, guvernele țărilor participante puteau accepta să renunțe la prerogativele lor din acest sector, în folosul instituțiilor supranaționale .

Având aceste obiective Înalta Autoritate purta o semnificație istorică, în stare să mobilizeze opiniile publice : Germania și Italia se aflau pe picior de egalitate cu învingătorii lor, se întorcea astfel cu mare răsunet o pagină memorabilă, prin mesajul ei, a istoriei .

Totuși, crearea unui pol al industriei grele în Europa fusese deja sugerată.

Pe 1 Ianuarie 1949 cancelarul Adenauer, preocupat să vadă ridicat controlul unilateral asupra Ruhrului, exercitat de la sfârșitul conflictului de către învingători, propusese înlocuirea lui cu “o asociație de drept internațional pe bază cooperativă. În această asociație, Germania ar intra cu feroasele din Ruhr, Franța cu minereul din Lorena , Belgia cu industria ei grea “.

Aceeași idee fusese reluată apoi de deputatul laburist Frederic Lee, în fața Adunării Consultative a Consiliului Europei; ea figura în recomandările făcute de Adunarea Comitetului de Miniștri .

Însă Planul Schuman găsește răspunsul ideal întrebărilor formulate până atunci, el combinând această soluție tehnică cu un proiect politic mult mai vast și cu implicații mult mai serioase pentru statele participante .

Robert Schuman aduce unele modificări de substanță planului primit și în ziua de 9 mai 1950 îl prezintă guvernului francez obținând suportul necondiționat al acestuia .

Cu toate că planul reprezenta o ofertă și generoasă pentru Germania, el rămânea deschis tuturor celorlalte țări europene, primul stat care face un pas în acest sens este Italia.

Avându-se în vedere scopul urmărit prin promovarea planului Schuman, guvernul francez propune “plasarea ansamblului producției franco-germane a cărbunelui și oțelului sub o Înaltă Autoritate comună, într-o organizație deschisă participării altor țări ale Europei”.

Unirea producției de cărbune și oțel, este susținută și într-o declarație a guvernului francez:” … va oferi imediat o bază comună pentru dezvoltarea economică, ca un prim pas în federalizarea Europei și va schimba destinele acelor regiuni care multă vreme au fost hărăzite producțiilor de armament pentru războaie și ale căror victime constante au fost chiar ele.”

În viziunea guvernului francez solidaritatea în producția astfel realizată, va face ca orice război între fostele beligerante, Franța și Germania, să fie imposibil în viitor din punct de vedere material.

Constituirea unei puternice unități de producție, deschisă tuturor țărilor doritoare să participe la ea și capabilă într-un anumit moment să ofere tuturor statelor în condiții identice, elementele de bază ale producției industriale, a pus bazele, a lansat ipotezele unei reale unificări economice .

Metodele inspirate din teoria funcționalistă și care trebuiau să realizeze federația erau următoarele :

începutul să se facă prin crearea unei solidarități de facto între țările europene, prin intermediul unei realizări concrete și în etape renunțându-se la încercările de a uni dintr-o dată statele Europei de Vest ;

să se pună bazele unei unificări economice, în prima instanță, prin stingerea laolaltă a producției de bază, cărbune, oțel ;

să se înființeze o “Înaltă Autoritate“, care să fie independentă de guverne, dar ale cărei decizii să fie obligatorii pentru acestea .

În opinia partizanilor integrării vest – europene , Declarația lui R. Schumann este considerată a fi prima abordare realistă a problemelor privind integrarea, ea rămânând pentru multă vreme ”Charta integrării europene “.

Propunerile guvernului francez sunt amplu dezbătute și analizate de mai toate guvernele vest – europene, ele fiind urmate de aprinse discuții interguvernamentale pentru încheierea unui tratat ale cărui baze le-ar fi reprezentat principiile enunțate în Declarația lui Schuman. Rezultatele concrete încep să apară când principiile declarației mai sus amintite sunt acceptate de către 5 țări: Republica Federală Germania, Italia, Belgia, Olanda și Luxemburg. După ce acordul oficial al acestor state s-a dat, vor urma nouă luni de negocieri care au avut drept finalizare, semnarea la 18 aprilie 1951 a Tratatului de Înființare a Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului.

Evenimentul petrecut la 18 aprilie 1951 reprezintă primul și cel mai important pas spre ceea ce vom numi mai târziu U.E. Acest tratat reprezintă o victorie morală a tuturor statelor semnatare împotriva voinței egocentrice și individualiste a propriilor guverne, el deschizând drum diplomației acolo unde se credea că rezolvarea e războiul.

Caracteristica principală a tratatului ar fi ca prin intermediul lui, statele semnatare transferă anumite puteri unei instituții, compusă din 9 membri, membri care au activitate independentă față de guvernele țărilor pe care le reprezintă.

Tratatul semnat la Paris a dus la crearea de organisme care să promoveze și să protejeze interesele statelor semnatare. Astfel amintim: Adunarea Comună, modelată după Parlamentul Consiliului Europei, un Consiliu de Miniștri (ce reprezenta interesele statelor membre) și nu în ultimul rând o Curte de Justiție.

Un eveniment demn de reținut este faptul că Anglia a refuzat încă de la început să participe la acest proiect, dar acest lucru nu a influențat desfășurarea ulterioară a evenimentelor.

Prin ratificarea tratatului, parlamentele celor șase țări și-au creat prima organizație supranațională cu caracteristici federale, pentru prima oară a fost înființată o autoritate europeană comună (CECO), căreia guvernele membre i-au transferat o parte din puterile lor suverane.

Se trece astfel de la Europa “cooperării ”la Europa “integrării”, căutându-se astfel domeniile cele mai potrivite care să fie alăturate.

Ajungându-se în acest punct, Franța considera că cele mai potrivite domenii ar fi: transporturile și energia, în special energia nucleară. Germania federală și țările Benelux-ului opinează că cel mai potrivit segment îl reprezintă comerțul.

Printr-un memorandum prezentat pe 18 mai 1955, guvernul olandez sugerează că liberul schimb aplicat cărbunelui și oțelului să se extindă la toate produsele, punându-se accentul pe realizarea unei piețe comune a transporturilor și a energiei.

Ulterior prezentării acestui memorandum, miniștrii afacerilor externe ai celor 6 țări s-au întâlnit pe 1 și 2 iunie la Messina, unde au aprobat o rezoluție prin care consideră că a sosit momentul să se deschidă o nouă etapă pe drumul construcției europene, etapă ce putea fi realizată în primul rând în domeniul economic. Ei apreciază că trebuie continuat procesul de creare a Europei unite, în primul rând prin dezvoltarea instituțiilor comune și prin înființarea altora, prin fuziunea progresivă a economiilor naționale, prin crearea unei piețe comune și armonizarea politicii sociale, politică indispensabilă menținerii Europei pe locul pe care îl ocupă în lume.

Totodată, cei 6 miniștri au decis să organizeze o conferință interguvernamentală, care să studieze crearea unei uniuni vamale între cele 6 țări și a unei organizații comune pentru dezvoltare și utilizarea energiei atomice.

Conferința interguvernamentală s-a ținut la Bruxelles în iarna anilor 1955-1956, sub președinția lui Paul Henri Spaak, și în aprilie 1956 sunt prezentate guvernelor concluziile finale și modul în care uniunea vamală și exploatarea în comun a energiei atomice ar trebui organizată. Toate acestea au luat forma unui raport care a fost aprobat de către miniștrii de externe întruniți la Veneția în 1956, trecându-se apoi la elaborarea proiectelor de tratate, necesare pentru ca aceste propuneri să prindă viață. Conferința și-a reluat lucrările la Bruxelles în primăvara lui 1957, astfel că la 25 martie 1957 la Roma au fost semnate cele două documente: “Tratatul pentru înființarea Comunității Economice Europene” și “Tratatul pentru înființarea EURATOM”.

Sub aspectul instituțional cele două tratate sunt asemănătoare cu cel privind înființarea CECA, în sensul că prevăd organe: executive, parlamentare, judiciare și interguvernamentale.

Puterile organelor executive sunt însă mai reduse decât ale Înaltei Autorități, lipsindu-le și caracterul supranațional.

Aceste tratate au avut ca efecte: abolirea barierelor vamale, a restricțiilor cantitative și instituirea tarifului vamal comun.

În decursul anului 1957 cele două tratate au fost ratificate de către parlamentele statelor membre și au intrat în vigoare la data de 1 ianuarie 1958.

Următorii pași spre U.E trebuiau făcuți în sensul unificării instituțiilor similare ale celor trei comunități europene, astfel principalele probleme erau depășite, singura preocupare pentru viitor fiind cooptarea de noi membri și continuarea strategiei de perfecționare și adaptare a instituțiilor deja existente.

Secțiunea 3

Sistemul normativ

Tratatele constitutive (versiunile republicate, în urma modificărilor și completărilor, ale Tratatului instituind Comunitatea Europeană și Tratatului asupra Uniunii Europene), legislația în vigoare, legislația în pregătire, precum și hotărârile recente pronunțate de Curtea Europeană de Justiție se regăsesc în cadrul bazei de date cu acces gratuit EUR-Lex de pe serverul Europa (www.europa.eu.int/eur-lex).

În temeiul și în conformitate cu dispozițiile tratatelor constitutive, instituțiile UE cu competențe în procesul legislativ adoptă , în esență , următorul sistem de acte normative:

Regulamentele sunt actele care au caracter obligatoriu de la data intrării lor în vigoare atât pentru statele membre, cât și pentru persoanele fizice și juridice aflate pe teritoriul acestora. Regulamentele se aplică direct pe teritoriul statelor membre, cărora le este interzis să adopte măsuri de transpunere sau orice alte măsuri care ar putea îngrădi aplicarea lor directă . Dacă în text nu este precizată data intrării în vigoare, aceasta va fi reprezentată de cea de a 20-a zi de la publicarea în Jurnalul Oficial al Comunităților Europene.

Directivele sunt actele care stabilesc numai obiective obligatorii pentru statele membre, lăsând la latitudinea acestora modalitățile de atingere a lor. În text este precizată data până la care statele membre trebuie să adopte măsurile de adaptare la directiva în cauză . Directivele se aplică și ele direct pe teritoriul statelor membre, dar numai după expirarea termenului de transpunere.

Deciziile sunt actele cu caracter obligatoriu doar pentru statele membre sau persoanele juridice cărora le sunt adresate. Unele au caracter individual (având un singur destinatar sau un număr limitat de destinatar), iar altele au caracter general (sunt obligatorii pentru toate statele membre și pentru persoanele fizice și juridice aflate pe teritoriul acestora).

Recomandările, rezoluțiile și avizele sunt acte fără caracter obligatoriu, jucând rolul de instrumente indirecte pentru apropierea legislațiilor și practicilor naționale.

Acordurile și convențiile sunt înțelegeri în formă scrisă supuse dreptului internațional dar încheiate fie de către Comunități cu state terțe, fie de către acestea și statele membre cu state terțe, fie numai între statele membre, în conformitate cu competențele stabilite prin tratatele constitutive.

Într-o serie de domenii, în afara actelor normative mai sus arătate, instituțiile Uniunii adoptă și alte acte cu caracter obligatoriu. Acestea vor fi arătate și explicate în cadrul prezentării domeniilor respective.

Baza de date EUR-Lex permite regăsirea tuturor actelor legislative în vigoare sau în pregătire prin intermediul mai multor facilități de căutare:

1. Indexul analitic al directorului de legislație (regăsirea legislației în funcție de domeniu);

2. Indexul alfabetic al directorului de legislație (regăsirea legislației după termeni cheie ordonați alfabetic);

3. căutare după numărul Jurnalului Oficial în care s-a publicat actul legislativ;

4. căutare după numărul actului legislativ (cu ajutorul unui cod format automat de către facilitatea de căutare);

5. căutare dup ă cuvinte cheie în text.

Toate aceste facilități de căutare ușurează considerabil regăsirea unui act legislativ sau a actelor legislative încadrate la un anumit domeniu. Pentru identificarea acquis-ului comunitar pe capitole cea mai utilă facilitate este indexul analitic al directorului de legislație (cuprinde 20 de capitole, fiecare fiind împărțit cel puțin pe subcapitole).

Dreptul de inițiativă legislativă în elaborarea actelor normative din cadrul politicilor comunitare este deținut de către Comisia Europeană . În cadrul cooperării din domeniul Justiției și Afacerilor Interne, pe lângă Comisie, acest drept aparține și Statelor Membre UE. În cadrul Politicii Externe și de Securitate Comună , Consiliul Uniunii Europene poate cere formularea unei propuneri legislative.

Actele sunt însă adoptate de către Consiliul Uniunii Europene și de către Parlamentul European prin diferite proceduri decizionale:

1. Procedura de consultare simplă: Parlamentul trebuie să -și dea avizul înainte ca propunerea legislativă a Comisiei Europene să fie adoptată de către Consiliul UE. Consiliul poate după aceea să adopte propunerea cu sau fără amendamentele introduse de Parlamentul European. Această procedură se aplică pentru adoptarea actelor referitoare la agricultură (recorelarea prețurilor), impozitare, concurență și la armonizarea legislației din unele domenii.

2. Procedura de cooperare implică două lecturi ale Parlamentului European. După prima lectură, Comisia indică amendamentele pe care le acceptă înainte de a trimite propunerea Consiliului UE. La a doua lectură, Consiliul trebuie să ia în considerare amendamentele adoptate prin majoritate absolută. După intrarea în vigoare a Tratatului de la Amsterdam, procedura de cooperare este aplicată în foarte pu ț ine cazuri (două prevederi ale Uniunii Economice și Monetare).

3. Procedura de codecizie: Un act este adoptat dacă Parlamentul European și Consiliul UE aprobă actul respectiv în prima lectură. Dacă nu se ajunge la un acord între aceste instituții, se formează un “comitet de conciliere” (cu un număr egal de membri din Parlamentul European și din Consiliul UE) care vizează obținerea unui compromis referitor la actul respectiv. Dacă nici așa nu se ajunge la un acord, Parlamentul poate respinge propunerea prin vot în majoritate absolută. Această procedură se aplică în numeroase domenii, precum: libera circulație a forței de muncă , protecția consumatorilor, educație, cultură, sănătate publică, rețele trans-europene de transport etc.

4. Procedura de aviz conform: Parlamentul poate accepta sau respinge o propunere, dar nu o poate modifica. Avizul conform este necesar în adoptarea actelor referitoare la organizarea și obiectivele Fondurilor Structurale și de Coeziune, precum și pentru acorduri internaționale încheiate între Uniune și state terțe.

Secțiunea 4

Delimitări conceptuale

O trecere în revistă a conceptelor UE reprezintă o încercare de descriere a celor mai importante tendințe istorice, interese și idei ce caracterizează evoluția integrării europene. Încă de la început trebuie clarificate anumite aspecte.

În primul rând, UE este construită pe baza a trei Comunități inițial independente: Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului (CECO), Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (EURATOM) și Comunitatea Economică Europeană (CEE). Aceste comunități au devenit cunoscute drept Comunitatea Europeană (CE) și au fost asociate „primului pilon” odată cu instituirea UE prin Tratatul privind Uniunea Europeană (TUE) din 1992. Primul pilon presupune o cooperare supranațională și cuprinde seturile de reguli ale formelor inițiale de cooperare economică (fostele Comunități Europene (CEE, EURATOM și CECO), precum și o Uniune Economică și Monetară – UEM). În aceste domenii, cele mai multe decizii sunt luate prin majoritate calificată în Consiliu, chiar dacă obiectivul general este atingerea unui acord prin negocieri. „Primul pilon” este suplimentat de alți piloni de cooperare organizată: politica externă și de securitate comună („al doilea pilon”) și justiția și afacerile interne („al treilea pilon”).

În cadrul celui de-al doilea și al treilea „pilon”, cooperarea este „interguvernamentală”, ceea ce înseamnă că această cooperare între statele membre are loc în conformitate cu dreptul internațional clasic, dar într-un cadru instituțional unic european. Structura divizată pe piloni este eliminată în Tratatul de instituire a unei Constituții pentru Europa, care este încă în curs de ratificare.

În al doilea rând, un alt aspect important este că UE a fost activă într-o serie de domenii ce au produs câteva „metode de lucru”, precum „metoda comunitară”, „metoda interguvernamentală” și „metoda deschisă de coordonare” (MDC).

„Metoda comunitară”, care este o reacție la diplomația interguvernamentală din Europa înainte și imediat după cel de-al doilea război mondial, se bazează pe următoarea structură instituțională: Consiliul UE ia decizii în baza propunerilor Comisiei, care are un drept exclusiv de inițiativă, după discuții cu Parlamentul European (PE) și alte organisme. Într-un număr din ce în ce mai mare de cazuri, Consiliul hotărăște în codecizie cu PE. Chiar dacă unanimitatea este încă prezentă, în cadrul „metodei comunitare” deciziile sunt luate prin majoritate calificată în Consiliu, cea ce înseamnă că un act normativ poate intra în vigoare fără sprijinul tuturor statelor membre. În plus, dreptul comunitar are prioritate în fața dreptului național și nu poate fi invalidat de legislația națională.

O altă instituție importantă în cadrul „metodei comunitare” este Curtea Europeană de Justiție (CEJ), care are competența de a sancționa statele membre care nu respectă obligațiile impuse de dreptul comunitar și care asigură uniformitatea dreptului comunitar în interpretarea tratatelor.

„Metoda interguvernamentală” presupune desfășurarea cooperării în afara „metodei comunitare”, în baza colaborării dintre statele membre. Statele membre păstrează în întregime atributele suveranității naționale și de aceea își mențin dreptul de veto, toate deciziile fiind luate în unanimitate. Instituțiile supranaționale precum PE sau CEJ au un rol mult mai redus în „metoda interguvernamentală”.

„Metoda deschisă de coordonare” (MDC) nu are aspecte juridice restrictive, precum „metoda comunitară”. Este un proces voluntar unde toate statele membre pot decide prin consens să definească un număr de obiective de politică. MDC nu se bazează pe instrumente juridice și pe legislație; este sprijinită, de exemplu, în contextul Strategiei Lisabona (2000), de un Program de Acțiune Comunitar (2002-2006) destinat să încurajeze cooperarea în domenii precum combaterea excluderii sociale, eradicarea sărăciei și ameliorarea ocupării forței de muncă. În prezent, MDC este utilizată în domenii ca: ocuparea forței de muncă, includerea socială, îngrijirea sănătății, educație/formare și tineret.

Această metodă, ce poate fi numită și „soft law”, presupune următoarele etape:

Fixarea unor linii directoare pentru UE;

Instituirea unor indicatori cantitativi și calitativi, precum și a unor standarde;

Traducerea liniilor directoare în politici naționale și regionale;

Monitorizarea periodică și evaluarea colegială la nivelul UE.

În al treilea rând, UE este unul din cele mai interesante proiecte moderne de cooperare interstatală, care treptat a evoluat în mult mai mult decât o simplă arenă de negocieri interguvernamentale. În prezent, UE este cunoscută ca un tip sui generis de organizație internațională, o structură politică unică ce propune o abordare multi-nivel a guvernării, implicând nu doar statele-națiune, ci și autoritățile supranaționale și pe cele subnaționale. În plus, numeroși actori naționali, regionali sau locali din statele membre și-au dezvoltat activități în arena UE. Aceștia sunt consultați de instituțiile UE în procesul decizional, precum și în procesul de reflecție asupra dezvoltării UE. Un exemplu este Convenția de redactare a Tratatului de instituire a Constituției UE. În acest context, procesul de consultare a fost deschis tuturor reprezentanților societății civile organizate sau altor tipuri de interese agregate, precum industria și sindicatele.

În următoarele rânduri, vom descrie în ce măsură politicile UE reflectă direcții coerente de dezvoltare, concentrându-ne pe diversitatea și complexitatea domeniilor studiate: piața internă, politica agricolă comună, politica de coeziune și dezvoltare regională, politica de mediu, Uniunea Economică și Monetară, politica socială și de ocupare a forței de muncă, justiția și afacerile interne, politica externă și de securitate comună și politica comercială externă și de dezvoltare.

Trebuie să subliniem că aceste competențe ale UE pot fi diferite de la un domeniu la altul.

Tratatul de instituire a unei Constituții pentru Europa cuprinde o clasificare a competențelor UE (articolele I-12 – I-18); această clasificare a fost stabilită deja în trecut prin deciziile CEJ din anii '70, '80 și '90.

În cazul competențelor exclusive ale UE, trebuie menționate următoarele domenii:

Uniunea vamală,

Regulile de concurență,

Politica monetară în zona euro,

Politica de conservare a resurselor piscicole,

Politica comercială comună.

În aceste domenii, conform Tratatului de instituire a unei Constituții pentru Europa,UE poate legifera și adopta acte juridice obligatorii.

În cazul competențelor partajate între UE și statele membre, trebuie menționate următoarele domenii:

Piața internă,

Politica socială,

Agricultură și pescuit,

Mediu,

Transport,

Energie,

Libertate, securitate și justiție.

În sfârșit, conform Tratatului de instituire a unei Constituții pentru Europa, UE are competența de a desfășura acțiuni de sprijin, de coordonare sau complementare în domenii precum:

Industria,

Cultura,

Turismul,

Educația etc.

În aceste domenii nu pot fi adoptate măsuri de armonizare.

Capitolul II

Aspecte generale privind Curtea Europeană de Justiție

Secțiunea 1

Apariție. Evoluția Curții Europene de Justiție

Instituită în 1952 prin Tratatul de la Paris, Curtea de Justiție a Comunităților Europene (CJCE), cu sediul la Luxemburg, este o instituție jurisdicțională care veghează la respectarea dreptului comunitar. Curtea judecă litigii între Statele Membre, instituții, societăți comerciale și persoane fizice.

Curtea de Justiție are în componență 25 de judecători (câte unul din fiecare Stat Membru) și 8 avocați generali, numiți de către Statele Membre, de comun acord, pentru o perioadă de șase ani, cu posibilitatea de reînnoire a mandatului. Avocații generali acordă asistență Curții în îndeplinirea atribuțiilor sale, prezentând în ședințe deschise, în condiții de completă imparțialitate și independență, avize referitoare la spețele deduse Curții.

Tipurile de acțiuni în fața Curții de Justiție a Comunităților sunt următoarele:

– recurs prejudiciar – acțiune pentru pronunțarea unei hotărâri preliminare asupra validității sau interpretării unui act comunitar, care poate fi introdusă de către tribunalele naționale;

– recurs în neîndeplinirea obligațiilor de către statele membre UE – acțiune în constatarea neîndeplinirii obligațiilor de către un Stat Membru, conform legislației UE. Poate fi intentată de către Comisia Europeană sau de către un Stat Membru.

– recurs în anulare – acțiune destinată anulării unui act al unei instituții a Uniunii Europene, considerat ilegal; reclamanți pot fi Statele Membre, Consiliul Uniunii Europene, Comisia Europeană sau, în anumite condiții,

Parlamentul European, precum și persoane fizice sau juridice (numai în cazul în care actul are efect direct și individual asupra reclamantului). În cazul în care Curtea hotărăște că actul respectiv nu este conform cu Tratatele, îl poate declara nul și neavenit.

– recurs în carență – acțiune referitoare la abținerea instituțiilor comunitare de a acționa (pentru cazul în care Parlamentul European, Consiliul sau Comisia nu acționează conform Tratatului); reclamanți pot fi Statele Membre, instituțiile Uniunii Europene sau persoane fizice sau juridice (în cazul în care actul care nu a fost adoptat ar fi avut efect direct și individual asupra reclamantului);

Plângerile sunt depuse la registratură, pentru fiecare caz fiind numit un judecător și un avocat general.

Procedura include două etape: una scrisă și una orală . În prima etapă , toate părțile prezintă o declarație scrisă, iar judecătorul elaborează un raport, care rezumă aceste declarații și contextul juridic al cazului. Pe baza acestui raport, avocatul general elaborează concluzii, pe baza cărora judecătorul emite un proiect de hotărâre judecătorească ce urmează să fie supus celorlalți membrii ai Curții.

A doua etapă, audierea publică , se derulează , în principiu, în fața întregii Curți (reunită în plen). Apărarea fiecăreia dintre părți își prezintă argumentele și, dacă este cazul, se și interoghează . Avocatul general își prezintă apoi concluziile, după care urmează deliberarea instanței.

Deciziile Curții sunt adoptate în majoritate și pronunțate public.

Tribunalul de Primă Instanță

Tribunalul de Primă Instanță a fost înființat în 1989, cu scopul de a consolida garanțiile judiciare acordate persoanelor fizice prin instaurarea unui al doilea nivel al autorității judiciare, permițând astfel Curții de Justiție să se concentreze asupra atribuției sale de bază, interpretarea uniformă a legislației Comunitare.

Tribunalul judecă în primă instanță următoarele tipuri de acțiuni: recurs în anulare 18 , recurs în carență 19 , recurs în reparație (poate fi intentat de către cetățenii sau societățile comerciale care au suferit un prejudiciu de pe urma unei erori comise de către un funcționar sau agent comunitar), recursul în baza unei clauze compromisorii (referitoare la contracte de drept public sau privat, care includ o astfel de clauză ), recursul funcționarilor (pot fi intentate de către funcționarii și agenții Comunității împotriva acesteia).

Componență : Are în componența sa 25 de judecători numiți pe o perioadă de 6 ani. Deși la Tribunalul de Primă Instanță nu sunt avocați generali, această funcție poate fi îndeplinită în anumite cazuri de către un judecător.

Procedura include, ca și în cazul celei de la CJCE, două etape: una scrisă și una orală , derulate în limba aleasă de reclamant.

Așa cum ea a fost fondată în anul 1952, mai mult de 8600 de cauze au fost aduse in fata Curții de Justiție. Erau 200 de noi cauze în anul 1978 și în 1985 erau mai mult de 400 cauze.

Aceasta reprezintă o instituție unică, comună celor trei comunități distincte (Comunitatea Economică Europeană, Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului și EURATOM). În Tratatul instituind Comunitatea Europeană – în forma sa modificată la Maastricht și Amsterdam – sunt consacrate 25 de articole în cadrul Secțiunii a IV-a din Capitolul I (Dispoziții instituționale) al Titlului I din Partea a 5-a a Tratatului. Unele modificări și completări au fost aduse prin Tratatul de la Nisa din decembrie 2000, când a fost adoptat și un Protocol anexă la acesta, cuprinzând Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene.

Curtea de Justiție a Uniunii Europene este formată din 25 judecători, care sunt asistați de 8 avocați generali. În ceea ce privește judecătorii, deși nici o dispoziție a tratatelor nu conține prevederea că este necesar ca ei să aibă naționalitatea statelor membre, în practică s-a urmărit totuși ca în componența Curții să fie inclus cel puțin un judecător care să fie național, al unuia dintre statele membre. Membrii Curții de Justiție sunt desemnați prin acordul comun al guvernelor statelor membre. Ei aleg din rândul lor un președinte pe o perioadă de 3 ani, cu posibilitatea reînnoirii mandatului.

În momentul în care România va deveni membru al UE, ea va fi reprezentată de un judecător la Curtea de Justiție și de cel puțin un judecător la Tribunalul de Primă instanță.

Pentru a face față și a judeca mult mai obiectiv cauzele respective, Curtea de Justiție a modificat Regulile sale de procedură, astfel încât cauzele să fie judecate mult mai repede și a propus Consiliului să formeze un nou organ judiciar.

Ca răspuns la acea propunere, Consiliul formează Tribunalul de Primă Instanță.

Scopul formării Tribunalului de Primă Instanță în anul 1989 constă în faptul ca să majoreze garanțiile judiciare, accesibile persoanelor fizice, fiind a doua treaptă a puterii judiciare și permițând Curții de Justiție să se concentreze asupra problemei obligatorie a sa – interpretarea unică a legislației Comunității.

Secțiunea 2

Rolul Curții Europene de Justiție

Rolul Curții Europene de Justiție este foarte important, întrucât articolele tratatelor si legislația care decurge din ele sunt parte a legislației naționale din statele membre. Interpretarea lor unitară și neechivocă a permis constituirea dreptului european favorizând astfel procesul integrării europene.

Prin Tratatul de la Nisa, se menține la nivelul Curții, în calitate de organ jurisdicțional suprem al Uniunii, contenciosul care privește chestiuni esențiale pentru ordinea comunitară. Curtea de Justiție, responsabilă să asigure aplicarea uniformă a dreptului comunitar în Uniune, își menține, în principiu, competența asupra chestiunilor judiciare. Tribunalul devine judecător de drept comun pentru ansamblul recursurilor directe, cu excepția celor care vor fi atribuite unei camere jurisdicționale și a celor rezervate Curții. Dar aceste dispoziții vor intra în vigoare doar după adoptarea Tratatului de către statele membre.

Ca orice sistem de drept veritabil, și cel al Comunității presupune existența unor garanții jurisdicționale ce trebuie să intre în funcțiune în situația contestării sau punerii în aplicare a legislației Comunitare.

Curtea de Justiție, ca instituție jurisdicțională a Comunității, reprezintă coloana vertebrală a acestui sistem de garanții. Judecătorii trebuie să asigure uniformitatea interpretării și aplicării dreptului comunitar în fiecare Stat Membru, menținerea sa ca sistem comunitar și aplicarea sa în mod identic tuturor celor care i se supun în toate împrejurările.

Pentru îndeplinirea acestui rol, Curtea de Justiție are competența de soluționare a litigiilor în care se constituie ca părți state membre, instituții comunitare, întreprinderi sau persoane fizice

Curtea de Justiție joacă un rol esențial în cadrul sistemului instituțional stabilit prin Tratate.

În mod deosebit, Curtea are rolul de a menține echilibrul între prerogativele instituțiilor comunitare pe de o parte și între prerogativele conferite Comunității și cele păstrate de statele membre pe de altă parte. În exercitarea atribuțiilor sale de revizuire, Curtea este deseori chemată să hotărască în probleme de natură constituțională sau de importanță economică majoră.

Judecătorii și avocații generali sunt numiți de guvernele statelor membre de comun acord, pentru un mandat de șase ani, cu posibilitatea de reînnoire. Ei sunt aleși din rândul juriștilor de o incontestabilă independență și competență profesională.

Judecătorii îl aleg din rândul lor pe Președintele Curții pentru un mandat de trei ani ce poate fi reînnoit.

Președintele conduce lucrările Curții și prezidează audierile și dezbaterile.
Avocații generali acordă asistență Curții în îndeplinirea atribuțiilor sale, prezentând în ședințe deschise, în condiții de completă imparțialitate și independență, avize referitoare la spețele deduse Curții. Atribuțiile lor nu trebuie confundate cu cele ale unui procuror sau ale unui asemenea alte oficialități – fiind vorba în acest caz de rolul Comisiei de a veghea asupra intereselor Comunității.

Secțiunea 3

Delimitări. Principii. Instituții. Organe comunitare de Jurisdicție

Tratatul de la Paris, care a instituit Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului a creat 4 instituții:

a) Înalta Autoritate;

b) Consiliul Special de Miniștri;

c) Adunarea Comună;

d) Curtea de Justiție.

Curtea de Justiție a fost înființată în virtutea art. 31- 45 din Tratat. Ea efectua în mod independent un control judiciar asupra actelor Înaltei Autorități și ale statelor comunitare. Ea era însărcinată și cu supravegherea respectării Tratatului și cu soluționarea diferendelor dintre țările membre sau dintre particulari și Înalta Autoritate. Curtea era compusă din 7 judecători și 2 avocați generali numiți de comun acord de către guvernele statelor membre pentru o perioadă de 6 ani. Ea avea în aparatul sau un grefier, ales prin scrutin secret.

Odată cu Tratatele semnate în 1957 la Roma cele două noi Comunități au fost create cu o structură asemănătoare cu cea a CECO, dar cele trei Curți de Justiție astfel rezultate s-au unificat într-o Curte de Justiție unică.

Funcții

Principalele funcții ale Curții de Justiție sunt:

controlul legalității actelor instituțiilor;

controlul respectării de către statele membre a obligațiilor care le sunt impuse de către tratate;

interpretarea regulilor comunitare și negocierea validității actelor instituțiilor. 

Organizare

Potrivit art. 221 din Tratatul privind Uniunea Europeană:

"Curtea de Justiție este formată din cincisprezece judecători. Curtea de Justiție se întrunește în ședința plenară. Totuși, ea poate crea în cadrul său camere, formate fiecare din trei, cinci sau șapte judecători, fie pentru anumite măsuri de instrucție, fie pentru a judeca anumite categorii de cauze, în condițiile prevăzute în acest scop de regulament.

La solicitarea unui stat membru sau a unei instituții comunitare care este parte la proces, Curtea de Justiție se întrunește în ședință plenară.

La cererea Curții, Consiliul, hotărând în unanimitate, poate mări numărul judecătorilor și poate efectua adaptările necesare alineatului 2 și 3 din prezentul articol și alineatul 2 din articolul 167.". Conform art. 222: "Curtea de Justiție este asistată de opt avocați generali. Totuși, un al nouălea avocat general este desemnat de la data aderărilor, până la 6 octombrie 2000.

Avocatul general are datoria să prezinte în mod public, cu deplină imparțialitate și independența, concluzii motivate asupra cauzelor aduse în fața Curții de Justiție, în scopul de a o asista în îndeplinirea misiunii sale, astfel cum este definită în articolul 220.

La cererea Curții de Justiție, Consiliul, hotărând în unanimitate, poate mări numărul avocaților generali și poate efectua adaptările necesare alineatului 3 din articolul 223.".

Conform art. 223: "Judecătorii și avocații generali sunt aleși dintre persoanele care oferă toate garanțiile de independență și care întrunesc condițiile cerute pentru exercitarea celor mai înalte funcții juridice în țara lor, sau care sunt jurisconsulți de competență notorie; ei sunt numiți de comun acord de guvernele statelor membre, pe o perioada de șase ani.

O reînnoire parțială a avocaților generali are loc din trei în trei ani. Reînnoirea afectează de fiecare dată trei avocați generali. Judecătorii și avocații generali care își încheie mandatul pot fi numiți din nou. Judecătorii desemnează dintre ei președintele Curții de Justiție, pe o perioadă de trei ani. Mandatul său poate fi reînnoit.".

Conform art. 224: "Curtea de Justiție își numește grefierul și îi stabilește statutul".

Tribunalul de Prima Instanță

Din anul 1988 instituțiilor comunitare l-i s-a adăugat Tribunalul de Primă Instanță, ca instituție asociată Curții de Justiție. În textul Tratatului instituind Comunitatea Europeană au fost adăugate dispoziții cu privire la această nouă instituție.

Tratatele modificatoare următoare au păstrat dispozițiile acestea, astfel că în art. 225 din Tratatul privind Uniunea Europeană se prevede: "(1) Pe lângă Curtea de Justiție funcționează un tribunal însărcinat cu soluționarea în prima instanță a anumitor categorii de acțiuni determinate în condițiile stabilite în paragraful 2; hotărârea acestuia este supusă, în condițiile fixate de statut, recursului introdus în fata Curții de Justiție, limitat la probleme de drept.

Tribunalul de Primă Instanță nu este competent să soluționeze chestiunile prejudiciare la care se referă articolul 234. (2) La cererea Curții de Justiție și după consultarea Parlamentului European și a Comisiei, Consiliul, hotărând în unanimitate, stabilește categoriile de acțiuni la care se refera paragraful 1 și compunerea Tribunalului de Primă Instanță, adaptează și completează, în măsura necesară, dispozițiile statutului Curții de Justiție. Cu excepția unei decizii contrare a Consiliului, dispozițiile prezentului tratat care privesc Curtea de Justiție și mai ales dispozițiile Protocolului asupra statutului Curții de Justiție sunt aplicabile și Tribunalului de Primă Instanță. (3) Membrii Tribunalului de Primă Instanță sunt aleși dintre persoane care oferă toate garanțiile de independență și care au capacitatea cerută pentru exercitarea funcțiilor jurisdicționale; ei sunt numiți de comun acord de guvernele statelor membre, pe o perioada de sase ani.

O reînnoire parțială are loc din trei in trei ani. La încetarea mandatului, membrii pot fi numiți din nou. (4) Tribunalul de Primă Instanță stabilește regulamentul său de procedură în acord cu Curtea de Justiție. Acest regulament de procedură este supus aprobării unanime a Consiliului.".

Extinderea Uniunii Europene va mări numărul de cazuri înaintate Curții de Justiție, situație cu care deja se confrunta aceasta instituție europeană, desfășurându-și astfel activitatea cu o eficiență atenuată. În scopul de a remedia această situație, Tratatul de la Nisa încearcă o împărțire mai pragmatică a competențelor între Curtea de Justiție și Tribunalul de Primă Instanță, prin crearea unor Camere juridice specializate pe diverse sectoare. De asemenea, în Tratat este stipulat faptul că, într-o Europă extinsă, Curtea de Justiție va avea în componență, ca și în prezent, câte un judecător pentru fiecare stat membru.

Contrar însă procedurii anterioare, Curtea de Justiție se va întruni într-o Mare Cameră, cu participarea a 13 judecători și nu în sesiuni plenare permanente la care vor lua parte toți judecătorii.

Jurisprudența Curții de Justiție a statuat în repetate rânduri specificitatea tratatelor constitutive și a Comunităților față de organizațiile internaționale clasice, arătând că acestea constituie mai mult decât un acord care creează doar obligații mutuale între statele contractante.

Tratatele constituie o ordine juridică specifică, diferită de cea a organizațiilor internaționale clasice, asemănătoare cu ordinea juridică a unui stat, în care normele juridice au o structură piramidală și sunt bazate pe respectarea drepturilor fundamentale ale persoanelor și ale cărei subiecte sunt, deopotrivă, statele și cetățenii acestora.

Compunerea Curții

Curtea de Justiție este formată din câte un judecător din fiecare stat membru și asistată de 8 avocați generali (potrivit art. 221 – 222 TCE; al nouălea avocat general a fost desemnat în perioada 1 decembrie 1995 – 6 octombrie 2000).

Judecătorii și avocații generali sunt numiți prin acordul comun al guvernelor statelor membre (art. 223 TCE). Numirea trebuie să se facă dintre personalitățile a căror independență este mai presus de îndoială și care îndeplinesc condițiile cerute pentru exercitarea celor mai înalte funcții jurisdicționale în țara lor, sau sunt jurisconsulți de competență notorie.

În absența regulilor privind originea națională a membrilor Curții practica, până în prezent, a fost aceea că propunerea fiecărui guvern în parte a fost aprobată de celelalte , propunerile vizînd întodeauna cetățenii proprii.

Mandatul membrilor Curții are o durată de 6 ani și poate fi reînnoit (art. 223 TCE). O reînnoire parțială a judecătorilor și avocaților generali are loc din 3 în 3 ani, conform aceluiași articol. Mandatul unui judecător sau avocat general se întrerupe prin deces, demisie, sau decizia unanimă a colegilor săi de a-l înlătura din funcție (art. 5 ș i 6 din Statutul Curții de Justiție).

Judecătorii desemnează dintre ei președintele Curții, pentru un mandat de 3 ani, care poate fi reînnoit ( art. 223 TCE) .

Curtea de Justiție are un grefier, care nu face parte din compunerea sa în sensul cel mai strict al termenului. Totuși, prevăzând — în același art. 223 TCE — „Curtea își numește grefierul și îi stabilește statutul” Tratatul a vrut fără îndoială să sublinieze importanța grefierului.

Statutul membrilor Curții

Judecătorii și avocații generali trebuie ca — înainte de a-și prelua funcțiile — să depună jurământ, în ședință publică, că vor exercita atribuțiile în deplină imparțialitate și în mod corect și că vor păstra secretul deliberărilor (art. 2 din Statutul Curții de Justiție).

Membrii Curții nu pot exercita nici o funcție politică sau administrativă și — cu excepția cazului în care o dispensă excepțională li se dă de Consiliu — nu pot avea nici o activitate profesională, remunerată sau nu. În momentul preluării atribuțiilor ei semnează un angajament solemn de a respecta, pe timpul exercitării funcțiilor lor și după încetarea acestora, obligațiile decurgând din însărcinarea lor, mai ales obligația de integritate și circumspecție în acceptarea anumitor poziții sau avantaje după încetarea funcției lor. În caz de dubii asupra acestei probleme, Curtea este cea care hotărăște (art. 4 din Statut). Judecătorii și avocații generali se bucură de imunitate de jurisdicție. După încetarea funcției lor, ei continuă să se bucure de imunitate în ceea ce privește actele pe care le-au îndeplinit în calitate oficială .

Imunitatea nu poate fi ridicată decât de Curte, judecând în ședință plenară. În caz de ridicare a imunității, un membru al Curții nu poate fi judecat penal într-un stat membru decât de instanța competentă a judeca pe magistrații celei mai înalte jurisdicții naționale ( art. 3 din Statut).

Potrivit Statutului Curții de Justiție, un judecător sau avocat general nu poate fi înlăturat din funcție sau declarat decăzut din dreptul la pensie sau la alte avantaje echivalente decât dacă – conform aprecierii unanime a judecătorilor și avocaților generali ai Curții – nu mai corespunde condițiilor cerute sau nu mai satisface obligațiile care rezultă din funcția lui. Bineînțeles, persoana vizată nu participă la deliberări (art. 6) .

Organizarea internă a Curții

Curtea este în momentul de față instalată la Luxembourg, în aplicarea deciziei din 8 aprilie 1965 a reprezentanților statelor membre. Curtea sau Camerele sale pot, pentru una sau mai multe ședințe determinate, să aleagă un alt loc de desfășurare decât la sediu. Ea își stabilește propriul Regulament de procedură, care este supus aprobării Consiliului, care hotărăște cu majoritate calificată (art. 223 TCE).

Tratatele au fixat inițial principiul potrivit căruia Curtea judecă în sesiune plenară, prevăzând totuși că poate crea în cadrul său Camere de trei sau cinci judecători pentru a proceda la anumite măsuri de instrucție sau pentru a judeca anumite categorii de cauze, în condițiile fixate de Regulament (art. 221 în redactarea anterioar a Tratatului de la Nisa). Ca parte a reformei operate prin acest din urmă tratat articolul 221 stabilește (în redactarea în vigoare) că întrunirea Curții se face în camere de 3 sau 5 judecători – art. 16 (2) din Statut și într-o Mare Cameră, cuprinzând 11 judecători – art. 16 (3) din Statut. Ca atare întrunirea în plen a devenit- din regulă – excepție.

Potrivit Statutului – alineatul 4 al articolului 16, Curtea se întrunește în plen când este sesizată în aplicarea art. 195 paragraful 2 (destituirea Mediatorului), art. 213 paragraf 2 (destituirea unui membru al Comisiei), art. 216 (demiterea unui membru al Comisiei) sau art. 247 paragraful 7 (destituirea unui membru al Curții de Conturi). De asemenea, alineatul 5 al articolului 16 din Statut dă posibilitatea Curții de a decide, când consideră că este sesizată cu o cauză de importanță excepțională, să încredințeze această cauză plenului Curții.

Regulamentul de procedură dispune că trimiterea în fața unei Camere nu este admisibilă atunci când un stat membru sau o instituție comunitară, parte în procedura respectivă sau care a depus observații scrise, solicită că pricina să fie soluționată de Curte în Marea Camer ă.

Judecătorii și avocații generali nu pot participa la soluționarea unei cauze în care au fost agenți, consilieri sau avocați ai uneia din părți sau în legătură cu care au fost în situația de a se pronunța că membri ai unui tribunal, unei comisii de anchetă sau cu un alt titlu. Dacă un motiv special face ca un judecător sau avocat general să considere că nu poate participa la soluționarea unei afaceri, el trebuie să înștiințeze pe președinte. Acesta din urmă are și posibilitatea de a avertiza pe un judecător sau avocat general, atunci când apreciază că respectivul, pentru un motiv special, nu trebuie să judece (pentru judecător) sau să pună concluzii (pentru avocatul general).

În cazul în care apar dificultăți la aprecierea incompatibilității, Curtea este cea care statuează (art. 18 din Statut).

Nu există în sistemul jurisdicțional al Comunității Europene nici un privilegiu de naționalitate, indiferent pentru ce parte. Aceasta înseamnă că nici o parte nu se poate prevala de naționalitatea unui judecător sau de absența unui judecător de naționalitatea sa pentru a cere modificarea compunerii unui complet de judecători (alineatul 4 al art. 18 din Statut).

Organele comunitare de jurisdicție

Tratatele instituind cele 3 comunități europene au dotat aceste comunități cu o instituție – Curtea de Justiție – jurisdicția că reia îi incumbă misiunea de a asigura „respectarea dreptului în interpretarea și aplicarea” tratatelor comunitare (art. 220 TCE). Ea este în același timp o instituție care asigură „realizarea sarcinilor încredințate Comunității” (art. 7 TCE), alături de instituțiile politice (Consiliu, Comisie ș i Parlament) și având același rang cu ele.

În sistemul instituțional al Comunității, Curtea dispune de puterea suverană de a interpreta în ultimă instanță tratatele, deciziile sale neputând fi puse în discuție nici de statele membre nici de instituțiile comunitare. În același timp însă, indiferent care ar fi întinderea competențelor sale și spiritul în care ea le exercită, Curtea de Justiție rămâne un judecător ale cărui competențe sunt atribuite de tratate, în timp ce magistratul național apare ca un judecător comunitar „de drept comun”. Cel din urmă, de fapt, este acela care pune în practică dreptul comunitar, cu excepția ipotezelor în care competența este expres dată CJ.

Funcția judecătorului național la care ne-am referit putea comporta riscuri pentru uniformitatea dreptului comunitar, riscuri ce nu puteau fi prevenite prin instaurarea unui judecător comunitar superior ierarhic judecătorului național, căruia să-i fi putut cenzura hotărârile. De aceea, colaborarea între Curte și judecătorul național a fost conceput ă pe calea unui mecanism original, chestiunea prejudicială (în interpretare) reglementată de art. 234 TCE.

Acest mecanism trasează o modalitate de colaborare între judecătorul național investit cu soluționarea unui litigiu și CJ, căreia îi revine interpretarea uniformă și autentică a dreptului comunitar, interpretare ce nu se impune datorită unui rang superior al interpretului, ci grație preeminenței dreptului comunitar în raport cu dreptul na ț ional al statelor membre.

Originalitatea justiției comunitare rezultă fără nici o îndoială din această articulare a competențelor respective ale Curții și judecătorilor naționali. Deși a operat o depășire completă a justiției internaționale tradiționale în adoptarea soluției, soluția găsită nu poate fi – totuși – identificată nici cu relațiile proprii unui sistem judiciar federal.

Tratatul instituind Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului a creat o Curte de Justiție. Și Tratatele de la Roma au prevăzut, fiecare dintre ele, instituirea câte unei Curți de Justiție. Dornici de a evita multiplicitatea instituțiilor chemate să îndeplinească aceleași sarcini în cele trei Comunități Europene, reprezentanții statelor fondatoare au semnat — în același timp cu Tratatele de la Roma — Convenția relativă la anumite instituții comune ale Comunităților Europene, în art. 3 al căreia se prevede că o Curte de Justiție unică exercită competențele atribuite de fiecare din cele trei tratate Curții de Justiției.

În timp, numărul de cauze deduse judecății a crescut, mai ales începând cu anii '70. Curtea a profitat de deschiderea Conferinței interguvernamentale în vederea adoptării Actului unic european și a prezentat — la 8 noiembrie 1985 — două propuneri tinzând la crearea unei jurisdicții de primă instanță și la modificarea de Consiliu a dispozițiilor Statutului Curții. Cum în Actul unic european s-a creat premisa instituirii unei noi instanțe de prim grad, Curtea a propus Consiliului, iar acesta din urmă a decis — la 24 octombrie 1988 — crearea Tribunalului de primă instanță .

Organizarea Curții face obiectul dispozițiilor înscrise în cele trei Tratate fondatoare, cele trei Protocoale asupra Statutului Curții de Justiție anexate fiecare câte unui tratat și în Regulamentul de procedură al Curții și Instrucțiunile grefierului.

Camerele jurisdicționale

Modificarea articolului 220 TCE prin Tratatul de la Nisa aduce două inovații importante. Prima este alăturarea Tribunalului de primă instanță Curții de Justiție în îndeplinirea misiunii de asigurare a respectării dreptului în interpretarea și aplicarea Tratatului (alineatul 1 din art. 220 în noua redactare).

Cea de-a doua modificare constă în posibilitatea deschisă prin Tratatul de la Nisa de creare a unor camere jurisdicționale, asociate Tribunalului de primă instanță, în scopul de a exercita, în unele domenii specifice, competențe jurisdicționale (alineatul 2 al art. 220).

Același Tratat de la Nisa introduce în TCE articolul 225 A, referitor la camerele jurisdicționale. Ele vor fi înființate de Consiliu, hotărând în unanimitate, decizia de creare stabilind regulile privind organizarea camerei și întinderea competențelor atribuite.

Hotărârile camerelor jurisdicționale vor putea face obiectul unui recurs la TPI (cale de atac limitată la chestiuni de drept) sau unui apel la TPI (cale de atac ce și problemele de fapt) dacă decizia de înființare a camerei prevede acest din urmă lucru.

În ce-i privește pe membrii camerelor jurisdicționale articolul 225 A dispune în alineatul 4 că sunt aleși dintre persoanele a căror independență este mai presus de îndoiala și care posedă capacitatea cerută pentru exercitarea de funcții jurisdicționale.

Ei sunt numiți de Consiliu, care hotărăște în unanimitate.

Dacă decizia de înființare a camerei jurisdicționale nu dispune altfel dispozițiile Tratatului referitoare la Curtea de Justiție ș i prevederile Statutului Curții de Justiție sunt aplicabile camerelor jurisdicționale (art. 225 A alineat ultim).

Repartizarea competențelor între Curtea de Justiție și Tribunalul de Primă Instanță.

Curtea de Justiție are o competență de atribuție, potrivit Tratatelor, de o complexitate deosebită, ce-i conferă singularitate. Ea controlează respectarea legalității comunitare de instituțiile Comunității (jurisdicție administrativă), dar și de statele membre. Curtea soluționează delimitările de competență între instituțiile Comunității precum și între Comunitate și statele membre (apărând astfel ca o jurisdicție instituțională).

În același timp Curtea interpretează dreptul comunitar la solicitarea jurisdicțiilor statelor membre, în scopul păstrării unității și coerenței acestui drept.

Nu în ultimul rând Curtea hotărăște asupra recursurilor formulate împotriva hotărârilor Tribunalului de Primă Instanță.

Creat în scopul degrevării Curții de o parte din sarcinile sale, TPI avea inițial în competență litigiile dintre Comunități și agenții lor (fostul articol 179 în prezent art. 236 TCE) acțiunile introduse de întreprinderi și asociații de întreprinderi împotriva Comisiei, conform Tratatului CECO și acțiunile în anulare și cele referitoare la abținerea instituțiilor comunitare de a acționa (art. 230 ș i 232 TCE, fostele articole 173 și 175 din Tratatul de la Roma) când acțiunile erau formulate de persoane fizice sau juridice.

Urmarea modificărilor operate prin Tratatul de la Nisa articolul 225 TCE arată că TPI soluționează în primă instanță acțiunile avute în vedere în articolele 230, 232, 235, 236 și 238, cu excepția celor care sunt atribuite camerelor jurisdicționale și a celor pe care Statutul le rezervă Curții de Justiție. Conform articolului 51 din Statut sunt de competența Curții de Justiție acele acțiuni formulate de statele membre, de instituțiile Comunităților și de Banca Centrală European ă. Ca remarcă simplificatoare: ori de câte ori o acțiune poate fi introdusă și de particulari și de statele membre ori instituțiile comunității competența de soluționare revine TPI (reclamanți particulari), respectiv Curții de Justiție (când reclamant e un stat membru ori o instituție comunitară).

Tot prin Tratatul de la Nisa s-a deschis posibilitatea ca în domenii specifice, determinate prin Statut, TPI să soluționeze trimiterile pentru darea de hotărâri preliminare în conformitate cu articolul 234 TCE, competența în mod tradițional monopol al Curții de Justiție.

Articolul 225 punctul 3 prevede că atunci când TPI consideră că în cauza respectivă se impune o decizie de principiu susceptibilă să afecteze unitatea și coerența dreptului comunitar poate proceda la trimiterea cauzei Curții de Justiție, pentru ca ea să hot ărască.

Preocuparea pentru păstrarea unității și coerenței dreptului comunitar își găsește reflectarea și în reglementarea instituției reexaminării hotărârilor TPI de Curtea de Justiție: „când există un risc serios de afectare a unității și coerenței dreptului comunitar” (art. 225 punctul 2 și art. 225 punctul 3 TCE în reglementarea de după Tratatul de la Nisa). Reexaminarea se propune – conform articolului 62 din Statut – de prim avocatul general și vizează hotărârile TPI de soluționare a căii de atac (recurs sau apel, potrivit distincției la care ne-am referit mai sus), introduse împotriva deciziilor Camerelor jurisdicționale și hotărârile TPI de interpretare pronunțate în baza art. 234 TCE.

Capitolul III

Procedura ordinară. Fazele procedurii

Procedura în fața Curții de Justiție este în mare parte inspirată din procedura administrativă franceză și, mai ales, din cea specifică Consiliului de Stat. Această procedură este contradictorie și publică (mai puțin în cazul avizelor consultative. Ea comportă două faze: scrisă și orală .

Secțiunea 1

Faza scrisă

Faza scrisă începe prin cererea adresată grefei Curții.

Această sesizare trebuie să cuprindă numele părților, obiectul litigiului, expunerea succintă a mijloacelor invocate, precum și concluziile reclamantului.

Cererea trebuie să fie introdusă în termenul prevăzut de reglementările din tratate, pentru fiecare tip de recurs.

După luarea în evidență în registrul Curții, președintele stabilește un judecător raportor care se va ocupa de cazul respectiv. Partea reclamată este înștiințată de primirea cererii și trebuie să prezinte în termen de o lună un memoriu prin care să își susțină apărarea.

Fiecare parte mai poate prezenta încă un memoriu în replică la cel prezentat de partea adversă .

Procedura scrisă

1. Pe baza datelor obținute de Președinte conform articolului 31 al prezentului Regulament, Curtea dă instrucțiunile necesare pentru a stabili, îndeosebi, numărul și ordinea actelor procedurale, precum și termenele pentru depunerea lor.

2. Pentru elaborarea instrucțiunilor date conform paragrafului 1 al prezentului articol, se va ține seama de orice acord intervenit între părți și care nu ar conduce la o întârziere nejustificată.

3. Curtea poate, la cererea părților interesate, să prelungească un termen sau să decidă de a fi considerat valabil un act îndeplinit după expirarea termenului fixat, dacă ea consideră cererea întemeiată. Într-un caz sau altul părții adverse îi este oferită posibilitatea de a-ș i face cunoscut punctul său de vedere.

4. Dacă Curtea nu se întrunește și sub rezerva unei hotărâri ulterioare pe care aceasta ar putea să o ia, împuternicirile pe care i le conferă prezentul articol sunt exercitate de către Președinte. În cazul în care consultarea prevăzută la articolul 31 pune în evidență un dezacord între părți cu privire la aplicarea articolului 45 paragraful 2 sau 46 paragraful 2 al prezentului Regulament, Curtea este convocată pentru a soluționa problema.

ARTICOLUL 45

1. Într-o cauză introdusă printr-o cerere, actele procedurale conțin, în ordine, un memoriu al reclamantului și un contramemoriu al pârâtului.

2. Curtea poate autoriza sau prescrie prezentarea unei replici a reclamantului și a unei contrareplici a pârâtului dacă părțile sunt de acord sau dacă Curtea decide din oficiu sau la cererea unei părți că aceste acte sunt necesare.

ARTICOLUL 46

1. Într-o cauză introdusă prin notificarea unui compromis, numărul și ordinea actelor de procedură sunt cele care stabilesc compromisul însuși, dac ă Curtea, după ce s-a consultat cu părțile, nu decide altfel.

2. Dacă compromisul nu conține nici o dispoziție și dacă părțile nu cad de acord ulterior cu privire la numărul și ordinea actelor de procedură, fiecare din părți depune un memoriu și un contramemoriu, în același termen.

Curtea nu va autoriza prezentarea unei replici sau contrareplici decât dacă consideră aceasta ca fiind necesar.

ARTICOLUL 47

Curtea poate să dispună în orice moment ca acțiunea, în două sau mai multe cauze, să fie conexată. Ea poate ordona, de asemenea, ca procedurile scrise sau orale, inclusiv prezentarea de martori, să se desfășoare în comun, sau poate fără o conexare formală să ordone o acțiune comună cu privire la unul sau mai multe elemente ale acestor proceduri.

ARTICOLUL 48

Termenele stabilite pentru îndeplinirea actelor de procedur ă pot fi fixate prin indicarea unei perioade determinate, dar trebuie, întotdeauna, să specifice o dată precisă. Ele trebuie să fie atât cât permite natura cauzei.

ARTICOLUL 49

1. Memoriile conțin o expunere a faptelor pe care este fondată cererea, o motivare în drept și concluzii.

2. Contramemoriul conține: recunoașterea sau contestarea faptelor menționate în memoriu, după caz, o expunere suplimentară a faptelor; observații cu privire la motivarea în drept conținută în memoriu; o motivare în drept a replicii, concluzii.

3. Răspunsul și replica, dacă Curtea autorizează depunerea acestora, nu repetă pur și simplu tezele părților, ci vor trebui să scoată în evidență punctele de divergență .

4. Orice act de procedură enunță concluziile părții care l-a depus corespunzător fazei de procedură în care a fost depus, el clarificând argumentația sau confirmând concluziile deja prezentate.

ARTICOLUL 50

1. Se anexează la originalul oricărui act de procedură copiile certificate conforme ale tuturor documentelor pertinente produse în sprijinul tezelor formulate în acel act.

2. Dacă unul din documente nu este decât parțial pertinent este suficient să se anexeze extrasele necesare pentru actul respectiv. Copia documentului complet se depune la Grefă , dacă acesta nu a fost publicat într-o formă care să -l facă ușor accesibil.

3. În momentul depunerii unui act de procedură , este eliberat un borderou cu toate documentele anexate la actul respectiv.

ARTICOLUL 51

1. Dacă părțile cad de acord ca orice procedură scrisă să aibă loc în una din cele dou ă limbi oficiale ale Curții, actele procedurale nu vor fi prezentate decât în aceast ă limbă. În lipsa unui astfel de acord orice act procedural va fi prezentat într-una sau cealaltă limbă oficială.

2. Dacă o altă limbă, decât franceza sau engleza, este folosită conform articolului 39 paragraful 3 al Statutului, o traducere în limba franceză sau engleză, certificată de partea care a folosit această cale, va fi anexată la actele procedurale depuse.

3. Dacă un document anexat la un act procedural nu este redactat în una din cele dou ă limbi oficiale ale Curții, o traducere într-una din aceste două limbi, certificată de partea care a folosit-o trebuie să fie anexată la act.

Traducerea poate să se limiteze la o parte sau la extrase ale unei anexe dar, în acest caz, ea trebuie să fie însoțită de o notă explicativă care să indice care pasaje au fost traduse. Totuși Curtea poate să ceară traducerea și a altor pasaje sau o traducere integrală .

ARTICOLUL 52

Agenții părților sunt rugați să se informeze la Grefă cu privire la formatul adoptat de Curte pentru actele procedurale și despre condițiile în care Curtea poate să -ș i asume o parte din cheltuielile de imprimare.

1. Originalul fiecărui act procedural este semnat de către agent și depus Grefei. El este însoțit de o copie certificată conform ă actului, de documente anexă și de toate traducerile pentru a fi comunicate părții adverse conform articolului 43 paragraful 4 al Statutului, precum și de numărul de exemplare adiționale cerute de Grefă ;

Grefa va putea cere, ulterior, alte exemplare dacă necesitatea impune aceasta.

2. Fiecare act procedural este datat. Când un act procedural trebuie depus la o dată fixată, data primirii de Grefă va fi cea reținută de Curte.

3. Dacă, la cererea unei părți, imprimarea unui act procedural se efectuează de Grefă, textul trebuie să-i fie remis cât mai curând pentru a asigura depunerea actului imprimat la Grefă, înaintea expirării termenului fixat.

Imprimarea se face sub răspunderea părții interesate.

4. Corectarea unei erori materiale într-un act depus este posibilă în orice moment cu consimțământul părții adverse sau cu autorizarea Președintelui. Orice corectură astfel făcută este notificată părții adverse în același mod ca actul de procedură la care aceasta se referă.

ARTICOLUL 53

1. Curtea sau, dacă ea nu se află în ședință, Președintele poate în orice moment să hotărască, după ce s-a consultat cu părțile, care exemplare ale actelor procedurale și ale documentelor anexă să fie puse la dispoziția oricărui stat admis să participe la dezbateri și a cerut să -i fie comunicate aceste acte.

2. Curtea poate, după ce consultă părțile, să hotărască ce exemplare ale actelor procedurale și documente anexă vor fi făcute publice la deschiderea procedurii orale sau ulterior.

Secțiunea 2

Faza orală

După expirarea fazei scrise, președintele fixează termenul pentru începerea fazei orale, care constă, în esență, în prezentarea raportului de către judecătorul raportor, cuvântul părților și concluziile avocatului general. În practică, de regulă, raportul judecătorului raportor este adus la cunoștința părților înainte, astfel încât el nu se mai prezintă în public.

Atunci când se consideră necesar, Curtea poate dispune și o fază intermediară, de instrucție, respectiv, de dispunere a unor măsuri ca: expertize, deplasări la fața locului etc. De asemenea, poate cere părților înaintea fazei orale să răspund ă la unele întrebări, să dea unele explicații la anumite chestiuni, sau să depună documente suplimentare.

Procedura orală

ARTICOLUL 54

1. Procedura scrisă odată încheiată, cauza se află în faza de judecată. Data deschiderii procedurii orale este stabilită de către Curte, care poate, de asemenea, să pronunțe, dacă este cazul, amânarea deschiderii sau urmarea procedurii orale.

2. Când se fixează data deschiderii procedurii orale sau se pronunță amânarea, Curtea ia în considerare prioritatea prevăzută de articolul 74 al prezentului Regulament și orice alte împrejurări deosebite, inclusiv urgența unei alte cauze.

3. Dacă Curtea nu se întrunește, puterile ce-i sunt conferite de prezentul articol sunt exercitate de către Președinte.

ARTICOLUL 55

Dacă consideră că este necesar Curtea poate hotărî, în conformitate cu dispozițiile articolului 22 paragraful 1 al Statutului, ca procedura unei cauze să se desfășoare în întregime sau în parte în alt loc decât sediul Curții. Ea va consulta, în prealabil, părțile.

ARTICOLUL 56

1. După închiderea procedurii scrise și sub rezerva paragrafului 2 al prezentului articol, nici un document nou nu poate fi prezentat Curții dacă aceasta nu este cu consimțământul părții adverse. Partea care dorește să prezinte un document nou îl depune în original sau în copie certificată conform, în numărul de exemplare cerut de Grefă, care asigură comunicarea acestuia părții adverse și informează Curtea. Consimțământul părții adverse se consideră dat dacă aceasta nu se opune la prezentarea documentului.

2. În lipsa consimțământului, Curtea poate, după ce a ascultat părțile, să autorizeze prezentarea documentului dacă îl consideră necesar.

3. Când un nou document a fost prezentat potrivit paragrafelor 1 și 2 ale prezentului articol, părții adverse îi este oferită posibilitatea să prezinte observațiile cu privire la acesta și să depună documente în sprijinul acestor observații.

4. Nu se pot face referiri în timpul procedurii orale la conținutul unui document care nu ar putea fi prezentat conform paragrafelor 1 și 2 ale prezentului articol sau care potrivit prezentului articol nu poate fi menționat, excepție făcând situația când acest document face parte dintr-o publicație ușor accesibilă.

5. Aplicarea dispozițiilor prezentului articol nu constituie în sine un motiv de întârziere a deschiderii sau urmăririi procedurii orale.

ARTICOLUL 57

Fără a prejudicia regulile privind prezentarea de documente, fiecare parte face cunoscut Grefierului, în timp util, înaintea deschiderii procedurii orale, probele pe care înțelege să le invoce sau pe care intenționează să solicite Curții să le procure. Această comunicare conține lista cu numele, prenumele, cetățenia, calitatea și domiciliul martorilor și experților pe care această parte dorește să fie acultați, cu indicarea în termeni generali a punctelor asupra cărora aceștia vor face depoziții. O copie după această comunicare trebuie să fie transmisă, de asemenea, și părții adverse.

ARTICOLUL 58

1. Curtea hotărăște dacă părțile trebuie să pledeze înainte sau după prezentarea mijloacelor de probă, discutarea acestor mijloace fiind rezervată în orice moment.

2. Ordinea în care părțile sunt ascultate, metodele aplicabile prezentării mijloacelor probatorii și a audierii martorilor sau experților, precum și reuniunile consilierilor și avocaților care iau cuvântul în numele fiecărei părți sunt fixate de către Curte, după ce părțile și-au expus punctul lor de vedere conform articolului 31 al prezentului Regulament.

ARTICOLUL 59

Audierea este publică dacă Curtea nu a hotărât altfel sau dacă cele două părți nu cer ca publicul să nu fie admis.

O hotărâre sau o cerere în acest sens poate privi toate sau o parte a dezbaterilor și poate interveni în orice moment.

ARTICOLUL 60

1. Depozițiile orale pronunțate în numele fiecărei părți vor fi prezentate cât mai succint posibil avându-se în vedere realizarea unei cât mai bune desfășurări a audierilor. În acest scop ele se vor referi la punctele rămase divergente între părți, nu vor relua tot ce este tratat în actele din dosarul cauzei și nu vor repeta fapte și argumente deja invocate.

2. La finele ultimei pledoarii prezentate de către o parte în cursul procedurii orale, reprezentantul părții dă citire concluziilor finale ale acestei părți fără să recapituleze argumentația. O copie de pe textul scris semnat de reprezentantul părții este comunicată Curții și transmisă părții adverse.

ARTICOLUL 61

1. Curtea poate, în orice moment, înainte sau în timpul dezbaterilor să indice punctele sau problemele pe care ea ar dori să fie studiate de către părți sau pe cele pe care ea le consideră că au fost suficient discutate.

2. Curtea poate, pe toată durata dezbaterilor, să pună întrebări reprezentanților, consilierilor și avocaț ilor părților sau să le ceară lămuriri.

3. Aceeași facultate aparține fiecărui judecător care, pentru a o exercita, face cunoscută intenția sa Președintelui însărcinat cu conducerea dezbaterilor de articolul 45 al Statutului.

4. Reprezentanții, consilierii și avocații părților pot răspunde pe loc sau într-un termen stabilit de Președinte.

ARTICOLUL 62

1. Curtea poate, în orice moment, să invite părțile să producă mijloacele de probă sau să furnizeze informațiile pe care aceasta le consideră necesare pentru a lămuri orice aspect al problemelor în cauză, sau poate ea însăși să caute să obțină alte informații în acest scop.

2. Curtea poate, dacă este cazul, să ceară depoziția unui martor sau expert în timpul desfășurării procesului.

ARTICOLUL 63

1. Părțile pot să ceară audierea tuturor martorilor și experților care figurează pe lista comunicată Curții conform articolului 57 al prezentului Regulament. Dacă la un moment dat al procedurii orale, una din părți cere audierea unui martor sau expert al cărui nume nu figurează pe această listă, ea avizează Curtea și partea adversă furnizând informațiile prescrise de articolul 57. Martorul sau expertul poate fi ascultat dacă partea adversă nu se opune la aceasta sau dacă Curtea consideră că depoziția va fi, într-adevăr, pertinentă.

2. Curtea sau, dacă aceasta nu are ședință, Președintele ia, la cererea uneia din părți sau din oficiu, măsurile necesare în vederea audierii de martori și în afara Curții.

ARTICOLUL 64

În afara cazului când, ținând seama de circumstanțe speciale, Curtea ar alege o formulă diferită;

a) orice martor face înainte de depoziție următoarea declarație:

"Declar în mod solemn, în mod cinstit și conștiincios că voi spune adevărul, întregul adevăr și nimic în afara adevărului".

b) orice expert face, înainte de a prezenta expunerea sa, declarația următoare:

"Declar în mod solemn, în mod cinstit și conștiincios că voi spune adevărul, tot adevărul și nimic în afara

adevărului și că expunerea mea va corespunde convingerii mele sincere".

ARTICOLUL 65

Martorii și experții sunt interogați de către reprezentanții, consilierii și avocații părților sub supravegherea Președintelui. Întrebările pot fi puse de către Președinte și de către judecători. Înaintea audierii, martorii trebuie să rămână în afara sălii de audiere.

ARTICOLUL 66

Curtea poate în orice moment să hotărască din oficiu sau la cererea uneia din părți să-și exercite atribuțiile sale cu privire la stabilirea probelor la fața locului la care cauza se referă, în condițiile pe care ea le stabilește, după ce a consultat părțile. Dispozițiile necesare sunt luate conform articolului 44 din Statut.

ARTICOLUL 67

1. Orice hotărâre a Curții privind necesitatea efectuării unei anchete sau a unei expertize, părțile fiind ascultate, se face printr-o ordonanță care stabilește obiectul anchetei sau expertizei și fixează numărul și modul de desemnare a anchetatorilor sau experților, indicând totodată formalitățile care trebuie respectate. După caz, Curtea invită anchetatorii sau experții să facă o declarație solemnă.

2. Orice raport sau proces-verbal privind ancheta și orice raport de expertiză se comunică părților, acestea având posibilitatea să-și prezinte observațiile lor.

ARTICOLUL 68

Sumele privind plata martorilor și experților folosiți la inițiativa Curții conform articolului 62 paragraful 2 al prezentului Regulament, precum și a anchetatorilor și experților desemnați conform articolului 67 paragraful 1, sunt prelevate, după caz, din fondurile Curții.

ARTICOLUL 69

1. În orice moment înaintea închiderii procedurii orale, Curtea poate, din oficiu sau la cererea uneia dintre părți, comunicată astfel cum este prevăzut la articolul 57 al prezentului Regulament, să ceară unei organizații internaționale publice, conform articolului 34 din Statut, informații cu privire la cauza aflată în fața Curții. Curtea hotărăște, după ce a consultat pe cel mai înalt funcționar din organizația interesată, dacă aceste informații trebuie s ă-i fie prezentate oral sau scris și în ce termen.

2. Când o organizație internațională publică consideră necesar să furnizeze informații din proprie inițiativă, cu privire la o cauză aflată în fața Curții, ea trebuie să facă aceasta printr-un memoriu scris care trebuie depus la grefă înaintea închiderii procedurii scrise. Curtea își rezervă facultatea de a cere completarea informațiilor orale sau scrise, precum și de a autoriza părțile de a prezenta observații orale sau scrise cu privire la informațiile astfel obținute.

3. În cazul prevăzut la articolul 34 paragraful 3 al Statutului, Grefierul, pe baza indicațiilor Curții sau, dacă aceasta nu are ședință, ale Președintelui, procedează astfel cum este prevăzut în paragraful menționat. Curtea, sau dacă aceasta nu are ședință, Președintele poate fixa, începând cu ziua în care Grefierul a comunicat procedura scrisă și după ce a consultat pe cel mai înalt funcționar al organizației internaționale interesate, un termen în care organizația prezintă Curții observațiile scrise. Aceste observații vor fi comunicate părților și pot fi dezbătute de către acestea sau de către reprezentantul organizației respective în cursul procedurii orale.

4. În sensul paragrafelor precedente, expresia Organiza ț ia interna ț ional ă publică înseamnă o organizație internațională a statelor.

ARTICOLUL 70

1. Cu excepția unei hotărâri contrare luată de Curte, toate pledoariile, declarațiile sau depozițiile făcute în cadrul ședinței într-una din limbile oficiale ale Curții sunt traduse în cealaltă limbă oficială a Curții. Dacă acestea sunt făcute în altă limbă, ele vor fi traduse în cele două limbi oficiale ale Curții.

2. Când, conform articolului 39 paragraful 3 al Statutului, este folosită altă limbă decât franceza sau engleza, revine părții interesate de a lua toate măsurile pentru a asigura traducerea într-una din limbile oficiale; totuși Grefierul ia măsurile pe care le crede de cuviință pentru a controla traducerea asigurată de o parte. În cazul martorilor sau experților care se prezintă din inițiativa Curții, traducerea este asigurată prin grija Grefei.

3. Dacă pledoariile, declarațiile sau depozițiile unei părți sunt făcute într-o altă limbă decât limbile oficiale ale Curții, aceasta avizează Grefa în timp util pentru a-i permite să ia măsurile ce se impun.

4. Înainte de a-și prelua funcțiile într-o cauz ă, interpreții propuși de o parte fac următoarea declarație în fața Curții:

"Declar în mod solemn, cu cinste și în deplină conștiință, că traducerea va fi fidelă și completă ".

ARTICOLUL 71

1. Grefierul întocmește o dare de seamă completă a fiecărei ședințe în limba sau în limbile oficiale ale Curții folosite în timpul audierii. Dacă se folosește o altă limbă, darea de seamă se întocmește în una din limbile oficiale ale Curții.

2. Dacă pledoariile sau declarațiile sunt făcute într-o altă limbă decât limbile oficiale ale Curții, partea în numele căreia acestea sunt făcute pune anticipat la dispoziția Grefei textul într-una din limbile oficiale ale Curții, acest text constituind materialul după care se întocmește darea de seamă.

3. Textul dării de seamă trebuie să fie precedat de numele judecătorilor prezenți și cel al reprezentanților, consilierilor și avocaților părților.

4. Câte o copie a dării de seamă se transmite judecătorilor care judecă cauza, precum și părților. Aceștia pot, sub controlul Curții, să corecteze darea de seamă în ceea ce privește pledoariile sau declarațiile lor, fără să poată aduce însă modificări sensului și conținutului acestora. Judecătorii pot să corecteze, de asemenea, darea de seamă în legătură cu cele ce s-au spus.

5. Martorii și experții primesc o comunicare după darea de seamă a depozițiilor sau expunerilor făcute, putând să le corecteze în același mod ca și părțile.

6. O copie certificată conformă dării de seamă corectată, semnată de Președinte și Grefier constituie procesul-verbal autentic al ședinței în sensul articolului 47 al Statutului. Procesul-verbal al ședințelor publice este tipărit și publicat de către Curte.

ARTICOLUL 72

Orice răspuns scris dat de o parte la o întrebare care i-a fost pusă conform articolului 61 din prezentul Regulament sau orice mijloace de probă sau explicații furnizate de către o parte conform articolului 62 și primite de către Curte după încheierea procedurii orale sunt comunicate părții adverse, aceasta putând face observații.

După caz, procedura orală poate fi redeschisă în acest scop.

Secțiunea 3

Deliberarea și hotărârea

După primirea hotărârii Curții, judecătorul național trebuie să țină cont de conținutul acestuia. Această concluzie rezultă din logica lucrurilor întrucât dacă a solicitat un sprijin din partea instanței comunitare supreme, conforme prevederilor acesteia în soluționarea cazului se impune de la sine. În cazul în care răspunsul primit nu este suficient de clar, judecătorul are posibilitatea să revină cu întrebări suplimentare adresate Curții de Justiție. Întrucât hotărârea Curții de Justiție nu soluționează cazul, nu are autoritate de lucru judecat. Ea are însă autoritate de lucru interpretat, având drept consecință faptul că orice jurisdicție națională care are de soluționat un caz în care se regăsesc acelea și chestiuni, trebuie să țină seama de respectiva interpretare.

Nimic nu împiedică însă ca și alte instanțe să solicite Curții o nouă interpretare.

Hotărârea de interpretare este considerată ca având efect retroactiv, de la data intrării în vigoare a textului interpretat, situație care este apreciată ca putând anula efecte negative, având în vedere faptul că poate să producă efecte diferite de la un stat la altul, în funcție de prevederile concrete ale dreptului intern, iar pe de altă parte, pentru că aduce atingere unui principiu general de drept și unor raporturi juridice care au putut fi stabilite, pe baza principiului bunei credințe, din cauză că nu este stabilită interpretarea normelor juridice care guvernează în materie.

Din aceste considerente, Curtea a acceptat neretroactivitatea în cazul reclamațiilor adresate înainte de data hotărârii interpretative. În același timp, nu a acceptat neretroactivitatea asupra cazurilor cărora li s-ar fi aplicat o legislație adoptată după data pronunțării hotărârii de interpretare, aflat ă în contradicție cu acesta.

Hotărârea pronunțată de Curte în cazul unui recurs prejudiciar reprezintă consecința unui control obiectiv de legalitate, efectuat de către instanța supremă comunitară , fapt pentru care ea are autoritate absolută .

În caz de respingere a recursului, instanța națională care a solicitat interpretarea va trebui să aplice dispozițiile actului respectiv.

Constatarea invalidității actului comunitar va avea drept consecință obligația de a nu îl aplica și de asemenea, de a nu aplica nici reglementările interne care au fost adoptate în baza acestuia.

Autoritatea absolută a hotărârii privind validitatea are drept consecință faptul că se extinde cu privire la toate instanțele naționale, care sunt obligate să se conformeze și să considere actul invalid.

Curtea a stabilit însă că se recunoaște competența instanțelor naționale conform art. 177 de a aprecia existența unui interes în baza căruia să solicite un nou recurs într-o chestiune deja tranșat ă de Curte.

Se apreciază însă că există o contradicție între caracterul absolut al hotărârii și posibilitatea reconsiderării actului, Curtea nemaiputând să revină în acest caz.

În alte hotărâri, Curtea a statuat că poate să limiteze în timp efectele retroactive ale invalidit ății unui regulament, judecătorul național fiind obligat să acționeze în consecință.

Capitolul IV

Excepții de la normala desfășurare a procedurii ordinare

Secțiunea 1

Asistența juridică gratuită

Precizări introductive

Asistența juridică gratuită reprezintă desfășurarea de către avocat a activităților de asistență și reprezentare juridică în fața instanțelor judecătorești, organelor de urmărire penală și în fața organelor administrației publice locale, precum și apărarea cu mijloace juridice specifice a drepturilor și intereselor legitime ale persoanelor fizice în fața acestor instituții, fără ca beneficiarul activităților avocațiale să plătească onorariul pentru aceste servicii.

S-a specificat adesea că termenul de ‚asistență juridică’ diferă de cel de ‚asistența judiciară’. Din punctul de vedere al domeniului de aplicare, asistența juridică are o sferă mai largă decât asistența judiciară, între asistența juridică și asistența judiciară fiind o relație de tipul întreg-parte. Asistența judiciară se acordă în fața organelor judiciare.

Astfel, în penal, de exemplu, asistența inculpatului în fața organului de urmărire penală este o asistență juridică, dar nu o asistență judiciară. Asistența oferită în civil poate fi doar o asistență judiciară, întrucat se referă la o cauză aflată deja pe rolul instanței.

Gratuitatea acordării asistenței juridice este una dintre garanțiile dreptului la apărare.

Asistența juridică gratuită se realizează întotdeauna de către avocați, prin intermediul barourilor.

Condițiile și procedura de acordare a asistenței juridice gratuite în materie civilă diferă de cele în materie penală .

Forme

Legea română prevede următoarele forme de asistență juridică gratuită în materie penală :

1. Asistență juridică gratuită aprobată de instanțele de judecată, organele de urmărire penală sau organele administrației publice locale – numită și din oficiu – în cazurile în care asistarea învinuitului sau inculpatului este obligatorie, iar acesta nu are apărător ales.

2. Asistența juridică gratuită acordată de către instanță persoanei vătămate, părții civile sau părții responsabile civilmente, din oficiu sau la cerere, când apreciază că aceasta nu ș i-ar putea face singură apărarea.

3. Asistența juridică gratuită acordată, la cerere, victimei unei infracțiuni sau părții civile, cu condiția fie să fie victima unei infracțiuni de gravitate crescută, fie are un venit redus.

4. Asistență juridică gratuită aprobată de decanul baroului la cererea justițiabilului în cazuri de excepție, dacă drepturile persoanei lipsite de mijloace materiale ar fi prejudiciate prin întârziere.

Condiții

În privința condițiilor pe care trebuie să le îndeplinească beneficiarul asistenței gratuite în materie penală, învinuitul sau inculpatul:

– să se încadreze într-una din categoriile pentru care asistarea de către un apărător să fie obligatorie: minor, militar în termen, militar cu termen redus, rezervist concentrat sau mobilizat, elev al unei institutii militare de invatamant, internat într-un centru de reeducare sau într-un institut medical educativ, când este arestat chiar în altă cauză ori când organul de urmărire penală sau instantă apreciază că invinuitul ori inculpatul nu și-ar putea face singur apărarea; persoană pentru care se decide înlocuirea, revocarea sau încetarea măsurii de siguranță a internării medicale (art. 434.3 din CPP si 437)

– să nu aibe apărător ales.

Codul de procedură penală nu conține prevederi referitoare la condițiile de venit ale învinuitului sau inculpatului. Acestea ar putea fi însă aplicabile în cazul în care asistența juridică ar fi solicitată baroului, direct de către un învinuit sau inculpat pentru care asigurarea apărării nu este obligatorie. În acest caz, asistența judiciară se acordă:

dacă drepturile persoanei lipsite de mijloace materiale ar fi prejudiciate prin întârziere;

în cazurile în care se apreciază că persoanele se găsesc în imposibilitate vădită de a plăti onorariul.

Orice persoană ale cărei drepturi și libertăți garantate de dreptul Uniunii sunt încălcate are dreptul la o cale de atac efectivă.

Orice persoană are dreptul la un proces echitabil, public și într-un termen rezonabil înaintea unei instanțe independente și imparțiale, stabilită în prealabil prin lege. Orice persoană are posibilitatea de a fi consiliată, apărată și reprezentată .

Asistență juridică gratuită se acordă celor care nu dispun de resurse suficiente, în măsura în care acest ajutor ar fi necesar pentru a asigura accesul efectiv la justiție.

Orice persoană acuzată este prezumată nevinovat până în momentul când I se stabilește vinovăția, în temeiul legii.

Oricărei persoane acuzate i se garantează respectarea dreptului la apărare.

Nimeni nu poate fi condamnat pentru o acțiune sau omisiune care, în momentul săvârșirii, nu constituia infracțiune potrivit dreptului intern sau dreptului internațional. De asemenea, nu se aplică o pedeapsă mai mare decât cea aplicabilă la momentul săvârșirii infracțiunii. Dacă ulterior infracțiunii, legea prevede o pedeapsă mai ușoară , se aplică aceasta din urmă .

Pedepsele nu trebuie să fie disproporționate față de infracțiune.

Nimeni nu poate fi urmărit sau condamnat pentru o infracțiune pentru care a

fost deja achitat sau condamnat în interiorul Uniunii printr-o hotărâre definitivă , conform legii.

   Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public și într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanță independentă și imparțială drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzații în materie penală îndreptate împotriva sa. Hotărârea trebuie să fie pronunțată în mod public, dar accesul în sala de ședință poate fi interzis presei și publicului pe întreaga durată a procesului sau a unei părți a acestuia în interesul moralității, al ordinii publice ori al securității naționale într-o societate democratică, atunci când interesele minorilor sau protecția vieții private a părților la proces o impun, sau în măsura considerată absolut necesară de către instanță atunci când, în împrejurări speciale, publicitatea ar fi de natură să aducă atingere intereselor justiției.

   Orice persoană acuzată de o infracțiune este prezumată nevinovată până ce vinovăția sa va fi legal stabilită.

   Orice acuzat are, în special, dreptul:

   a) să fie informat, în termenul cel mai scurt, într-o limba pe care o înțelege și în mod amănunțit, asupra naturii și cauzei acuzației aduse împotriva sa;

   b) să dispună de timpul și de înlesnirile necesare pregătirii apărării sale;

   c) să se apere el însuși sau să fie asistat de un apărător ales de el și, dacă nu dispune de mijloacele necesare pentru a plăti un apărător, să poată fi asistat în mod gratuit de un avocat din oficiu, atunci când interesele justiției o cer;

   d) să întrebe sau să solicite audierea martorilor acuzării și să obțină citarea și audierea martorilor apărării în aceleași condiții ca și martorii acuzării;

   e) să fie asistat în mod gratuit de un interpret, dacă nu înțelege sau nu vorbește limba folosită la audiere.

Nimeni nu trebuie împiedicat de obstacole economice în a-și apăra drepturile în justiție, atât în cauzele civile, cât și în cauzele administrative, de natură socială sau fiscală.

Asistența judiciară ar trebui să acopere toate costurile suportate de către un

justițiabil, inclusiv martori, experți și traducători.

Asistenta judiciară poate fi parțială atunci când persoana poate suporta o parte din costuri.

Ar trebui să existe o cale de atac împotriva deciziei prin care se refuză acordarea de asistența judiciară gratuită.

Asistența judiciară trebuie oferită de o persoană cu pregatire de specialitate, și care trebuie remunerată adecvat pentru munca sa depusă în folosul justițiabilului.

Persoanele foarte sărace sunt definite ca ‚persoane în situații deosebit de dificile, marginalizate sau excluse din societate, atât din punct de vedere economic, cât și din punct de vedere social sau cultural’. Se recomandă ca asistența judiciară să acopere toate tipurile de proceduri judiciare și să fie acordată oricărei persoane sărace.

Persoanele eligibile pentru asistența judiciară gratuită ar trebui să beneficieze de asistență juridică adecvată, pe cât posibil oferită de către un avocat ales de catre ele.

Statele părți ar trebui să faciliteze accesul efectiv al acestor persoane la metode extra-judiciare de soluționare a conflictelor.

Procedura silicitarii de asistență judiciară gratuită ar trebui să fie simplificată, iar singurele motive de respingere a cererii de asistență judiciară ar trebui să fie inadmisibilitatea, lipsa vădită a șanselor de succes sau atunci când este acordarea de asistența judiciară gratuită nu este în interesul justiției.

Toate măsurile necesare ar trebui luate pentru ca orice persoană să poate avea acces efectiv la serviciile oferite de avocați independenți.

Avocații ar trebui incurajați să-și ofere serviciile persoanelor cu venituri reduse.

Modul de îndeplinire al obligatiilor profesionale ale avocaților nu ar trebui să fie influențat de faptul că onorariile sunt plătite total sau parțial din fonduri publice.

Barourile și asociațiile profesionale ar trebui să promoveze participarea avocaților in programe de asigurare a accesului la justiție a persoanelor defavorizate din punct de vedere economic, mai ales în ceea ce privește asistența judiciară și consilierea.

Asistenta judiciară ar trebui să acopere și consilierea pre-litigiu, în vederea încheierii unui acord înaintea începerii de proceduri judiciare, asistența și reprezentarea în procedurile judiciare, ajutor acordat sau exceptarea de la cheltuielile de judecată.

Conditiile pentru acordarea asistentei judiciare …ar trebui să ia în considerare factori obiectivi, precum venitul, capitalul sau situația familială.

Statele Membre ar putea să respingă cererile de asistență judiciară în cazul acțiunilor vădit nefondate, sau pe motive care țin de fondul cauzei, numai în cazul în care consiliere pre-litigiu este acordată și accesul la justiție este totuși garantat.

Asistența judiciară trebuie să fie acordată pentru toate fazele procesuale, inclusiv cu privire la cheltuielile de executare.

Asistența ar trebui oferită în aceleași condiții atât pentru procedurile legale obișnuite, cât și pentru proceduri precum medierea, atunci când este prevăzută de lege sau decisă de către instanță.

Secțiunea 2

Excepția sau incidentul

Excepția – este procedura prin care se poate obtine anularea unui act normativ ilegal in momentul în care acesta este executat printr-un act individual; anulare care nu s-a putut obtine pe calea unui recurs în anulare fie datorită termenului scurt în care poate fi introdus acesta, fie din pricina lipsei calității procesuale active, actele normative putând fi contestate doar de către statele membre sau instituțiile comunitare.

În acest caz, potrivit Tratatului CEE, persoanele fizice sau juridice pot să ridice, în cadrul procesului de anulare a deciziei individuale, excepția de ilegalitate a actului normativ. Excepția de ilegalitate apare astfel ca o procedură accesorie cererii principale de anulare a deciziei individuale și nu poate fi invocată de către particulari în cazul în care puteau contesta actul pe calea unui recurs în anulare . Ea poate fi însă invocată de orice parte a litigiului, chiar și de către un stat membru, deși acesta putea acționa și pe calea unui recurs în anulare. Dacă prin hotărârea Curții este constatată ilegalitatea actului normativ în discuție, el devine inaplicabil în cazul respectiv însă nu este anulat, continuînd să producă efecte juridice. Doar decizia emisă în baza actului normativ va fi anulată.

d) Acțiune în constatarea neîndeplinirii de către un stat membru a obligațiilor ce-i revin – este acțiunea intentată de către Comisia Europeană sau de către un stat membru prin care i se cere Curții Europene de Justiție să se pronunțe cu privire la conformitatea cu dreptul comunitar a acțiunilor statului membru.

Înainte de investirea Curții, cu judecarea cauzei se desfășoară o fază administrativă constând în examinarea cauzei de către Comisie, pe baza observațiilor prezente de statul în cauză și emiterea unui aviz prin care i se cere luarea unor măsuri pentru înlăturarea abaterii. În cazul în care statul nu se conformează, Comisia poate sesiza Curtea de Justiție. Această fază administrativă este obligatorie și în situația în care un stat membru invocă neîndeplinirea de către alt stat membru a obligațiilor ce-i revin, trebuind să fie sesizată mai întâi Comisia care emite de asemenea un aviz motivat. Sesizarea directă a Curții se poate face numai dacă într-un termen de trei luni de la data cererii Comisia nu emite avizul. Prin hotărârea pe care o ia, Curtea poate numai constata neîndeplinirea obligațiilor și obligarea statului pârât la îndreptarea comportamentului său, dar nu poate anula actele emise de autoritățile interne, pentru că astfel s-ar substitui judecătorului național.

Executarea hotărârii Curții este obligatorie, prevăzându-se și posibilitatea aplicării unor sancțiuni pecuniare statelor care nu se conformează, sub forma unei sume forfetare sau a unei amenzi.

Tratatul de Instituire a Comunității Europene dispune că, în pofida expirării termenului prevăzut în alineatul 5 al art. 230, în cazul unui litigiu care privește un regulament adoptat împreună de Parlamentul european și de Consiliu, sau un regulament al Consiliului, al Comisiei sau al Biroului Comunității Europene, orice parte se poate prevala de mijloacele prevăzute în alineatul 2 al articolului 230 pentru a invoca în fa ț a Curții de Justiție inaplicabilitatea acestui regulament.

Dispoziția permite unei părți să invoce – în justificarea unei acțiuni în anularea unei decizii individuale – nelegalitatea actului cu caracter general care i-a servit ca bază.

Excepția umple lacuna în protecția jurisdicțională, lacună rezultând din faptul că particularii nu au în mod normal posibilitatea exercitării unei acțiuni directe în anulare împotriva unui act cu caracter general.

Între altele, aceste dispoziții permit să se țină cont de faptul că – adesea – efectele actelor generale nu pot fi măsurate cu exactitate decât după scurgerea termenului acțiunii în anulare.

Excepția poate fi invocată numai pe cale incidentă cu ocazia unei acțiuni în fața Curții de Justiție a Comunității Europene sau a Tribunalului de Primă Instanță, întemeiată pe o altă dispoziție a tratatului.

Excepția poate fi ridicată atât de reclamant cât și de pârât. Folosirea expresiei „orice parte” se justifică prin aceea că excepția are un dublu rol: să permită particularilor să acționeze împotriva unui act cu caracter general dar și statelor să obțină declararea inaplicabilității unui act pe care nu l-au atacat în termenul de 2 luni (aceeași situație și pentru instituțiile comunitare care pot invoca excepția).

Excepția nu permite a se obține anularea actului. Dacă judecătorul comunitar consideră că actul este nelegal el va fi numai declarat inaplicabil în speță. Cu toate acestea instituția care a emis actul declarat nelegal va avea în mod normal interes să îl modifice, pentru a suprima orice îndoială cu privire la legalitatea sa. Decizia luată în aplicarea actului respectiv va rămâne – astfel – fără bază juridică și va trebui anulată, cu condiția să fi fost atacată în termen.

Orice excepție cu privire la competența Curții sau cu privire la primirea reclamației sau oricare altă excepție, asupra căreia pârâtul cere o hotărâre a Curții înainte de pornirea procedurii de fond, trebuie să fie prezentată în scris în termenul fixat pentru depunerea contramemoriului. Orice excepție ridicată de către o parte, alta decât pârâtul, trebuie să fie depus ă în termenul fixat pentru depunerea primului act de procedură emanat de la această parte.

Actul introductiv al excepției conține expunerea de fapt și de drept pe care excepția se întemeiază, concluziile și borderoul actelor anexă; actul face, de asemenea, mențiuni cu privire la mijloacele de probă pe care partea dorește, eventual, să le folosească. Documentele care-l însoțesc sunt anexate sub formă de copii.

Din momentul primirii de către Grefă a actului introductiv al excepției, procedura asupra fondului este suspendată, iar Curtea, sau dacă aceasta nu are ședințe, Președintele fixează un termen în care partea împotriva căreia excepția este introdusă poate să prezinte o expunere scrisă care să conțină observațiile și concluziile sale; documentele care însoțesc actul introductiv se anexează la aceasta, iar eventualele mijloace de probă sunt indicate.

Dacă Curtea nu a hotărât altfel, procedura cu privire la excepții este orală.

Expunerile de fapt și de drept conținute de actele din procedură prevăzute în paragrafele 2 și 3 ale prezentului articol, precum și expunerile și mijloacele de probă prezentate în timpul ședințelor prevăzute de paragraful 4 trebuie să se limiteze la punctele care tratează excepția.

Pentru a permite Curții să se pronunțe asupra competenței sale în faza preliminară a procedurii, Curtea poate, după caz, să invite părțile să dezbată toate punctele de fapt și de drept și să producă orice mijloc de probă, care are legătură cu cauza.

Curtea poate statua, după ce a ascultat părțile, într-o hotărâre prin care reține excepția ridicată, să o respingă sau să declare că această excepție nu are, în circumstanțele speței, un caracter exclusiv preliminar. Dacă Curtea respinge excepția sau declară că aceasta nu are un caracter exclusiv preliminar, ea fixează un termen pentru continuarea procedurii.

Curtea ia act de orice acord intervenit între părți care urmărește ca excepția ridicată în virtutea paragrafului 1 al prezentului articol să fie soluționată în timpul examinării fondului.

Secțiunea 3

Absența pârâtului

Anumite părți pretind că sunt interesate doar de principiul de la baza cauzei. Dar majoritatea sunt interesate într-o cale de atac eficientă. Iar un sistem eficient de căi de atac provizorii poate acționa ca stimulent foarte puternic al soluționării. Să luăm două exemple:

Succesul sau eșecul unei aplicări a unui ordin de limitare a încălcării unui contract sau al nerespectării prevederilor care vor fi judecate, va indica, adesea, foarte bune posibilul rezultat al acțiunii începute, așadar conduce la o soluționare timpurie.

Exista un truism al procedurii engleze prin care partea nu avea dreptul să emită pretenții asupra bunurilor celeilalte dacă nu obținuse o sentință finală în favoarea sa, în condițiile în care nu avea o pretenție întemeiată de proprietate asupra bunului respectiv. Una dintre inovațiile cele mai mari a fost crearea unor noi proceduri, adică o dispoziție dată de judecător, prin care părții i se limita accesul la bunurile sale sau dreptul de a dispune de acestea, dacă exista un risc că acestea vor fi ascunse sau vor dispărea înainte de încheierea judecății. Această despăgubire a fost mai întâi acordată conform ordinului Mareva (care este acum denumit sechestru).

Despăgubirea poate fi acordată anticipat la inițierea acțiunii în justiție. Deoarece baza normală a acesteia este riscul de dispariție sau de ascundere a bunurilor, se acordă, în mod normal la prima instanță, în absența și fără nici o notificare a părții ale cărei bunuri sunt înghețate. Odată acordată reparația, se notifică nu numai partea interesată, ci și orice deținători cunoscuți sau posibili ai bunurilor, cum ar fi bancile. Așadar, de la o jurisdicție care nu oferea nici o astfel de facilitate, Anglia a devenit o jurisdicție la care recurg părțile la un litigiu străin, pur și simplu în scopul de a obține protecție interimară. Deoarece reparația se aplică in personam poate fi acordată în legătură fie cu anumite bunuri ale persoanei sau cu toate bunurile acesteia, cunoscute sau necunoscute, din interiorul sau din afara jurisdicției engleze. Se poate combina cu un ordin prin care respectiva parte trebuie să dezvăluie sub jurământ care sunt bunurile respective și unde se află acestea.

Inițierea acțiunii în justiție. O trăsătură nouă a procesului de gestionare al dosarelor se referă la chestionarul de alocare, pe care trebuie să-l completeze părțile la începutul acțiunii. Pe baza acestui chestionar, instanțele vor aloca dosarul uneia dintre cele trei căi de soluționare. Gradul de gestionare al dosarelor este diferit în cazul fiecăreia dintre aceste trei căi. În termeni foarte generali, ritmul în care trebuie să avanseze un dosar către judecată și gradul în care se va supune unei gestionări judiciare aplicate crește pe măsură ce se trece de la calea micilor pretenții la calea rapidă și de la calea rapidă la „calea polivalentă”. Prin definiție, diviziunile dintre diferitele căi sunt, în mod esențial (deși nu complet) financiare. De aceea, pentru a completa chestionarul, părțile trebuie să furnizeze detalii preliminare amănunțite cu privire la acțiune, care să includă următoarele:

dacă doresc să aibă un interval de o lună pentru a încerca să soluționeze dosarul;

dacă consideră că acest dosar este mai potrivit pentru calea pretențiilor mici, pentru calea rapidă sau pentru calea polivalentă sau o listă specializată; dacă au respectat vreun protocol inițial;

dacă intenționează să înainteze o solicitare pentru judecata rapidă;

dacă intenționează să solicite permisiunea instanței pentru a formula o pretenție împotriva unei persoane care nu este încă parte în proces;

care sunt martorii pe care intenționează să-i citeze pentru audiere, și cu ce probe vor veni;

dacă există vreun motiv pentru care dosarul trebuie să fie audiat în cadrul unei anumite instanțe;

durata estimată a procesului și dacă părțile intenționează să fie reprezentate de avocați sau de consilieri;

estimare a costurilor (a cheltuielilor de judecată și a costului total, inclusiv rambursările).

Identificarea și verificarea dosarelor părților. Schimbul de detalii dintre părți cu privire la dosarele lor reprezintă, cu siguranță, o trăsătură a majorității sau a tuturor sistemelor juridice. Dar există riscul ca una dintre părți să caute să utilizeze aceste schimburi cu scopul de a ului sau de a întârzia și nu de a promova transparența și înțelegerea. Se acordă importanță (a) unui calendar strict pentru schimburi, (b) limitării numărului de schimburi, (c) regulilor care reglementează conținutul acestora și (d) cât i se poate cere unei părți să se angajeze pentru acest conținut (pentru ca să poată răspunde mai târziu pentru orice discrepanță). Cerința engleză modernă prevede ca fiecare pretenție să enumere, într-o manieră „concisă”, faptele pe care se bazează, iar orice discurs al apărării ar trebui să enumere acuzațiile care sunt respinse, care sunt admise și pe care nu poate să le admită sau să le respingă, și care sunt cele pe care îi cere reclamantului să le dovedească; apoi, dacă se neagă orice acuzație, trebuie să declare motivul; dacă intenționează să predea o altă versiune a faptelor, trebuie să-și declare propria versiune; și dacă nu reușește să rezolve nici o acuzație, se consideră că o admite. Sancțiunea prevăzută pentru necompletarea corespunzătoare a unei declarații la dosar se referă la faptul că pretenția sau apărarea (dacă există) poate fi respinsă și se poate judeca în absența apărării.

Judecățile rapide. Definirea timpurie a litigiilor reale dintre părți este, adesea, un preludiu al aplicării judecății rapide. Judecata rapidă se definește ca „procedura prin care instanța poate decide asupra unei cereri sau asupra unei chestiuni speciale fără proces.” Astfel, se iau în considerare și faptele și legislația. Conform noilor reguli, fie reclamantul fie pârâtul pot întocmi solicitări. Chestiunea judecății rapide poate, de asemenea, să fie abordată de instanță, deși instanța va audia părțile, desigur, înainte de proces. Dacă instanța nu-i acordă permisiunea, reclamantul nu poate să solicite o judecată rapidă până ce pârâtul nu a reacționat la pretenție fie prin întocmirea unei întâmpinări la citație fie prin intermediul apărării. Dacă pârâtul nu ia nici una dintre aceste măsuri, atunci se poate solicita judecarea în lipsă. Instanța poate face o judecată rapidă pentru reclamant sau pentru pârât având în vedere întreaga pretenție sau numai o anumită chestiune, dacă consideră că reclamantul nu are o șansă reală de continuare (sau, în cazul unui pârât, de apărare), și dacă nu există vreun alt motiv pentru care speța sau chestiunea ar fi soluționată la proces.

Reclamantul se poate oferi să accepte, iar pârâtul să plătească mai puțin decât întreaga pretenție. (În cazul unei pretenții bănești, pârâtul trebuie să-și ducă oferta până la capăt, prin plata sumei de bani în instanță). Dacă reclamantul primește mai mult decât s-a oferit să accepte, sau dacă pârâtului i se ordonă să plătească mai puțin decât s-a oferit să plătească, atunci, cu excepția cazului în care sunt pretenții mici, pot apărea consecințe adverse severe asupra costurilor, și de asemenea asupra drepturilor pârâtului.

Dacă reclamantul nu reușește, în cursul procesului, să facă o ofertă mai bună decât oferta pârâtului anterioară inițierii acțiunii, instanța îi va ordona reclamantului, dacă nu consideră incorect să procedeze astfel, să plătească toate cheltuielile pârâtului după perioada de acceptare de 21 de zile.

Dacă reclamantul depune o ofertă mai bună decât cea anterioară inițierii acțiunii, atunci instanța, dacă nu consideră incorect să procedeze astfel, (a) îi va acorda reclamantului o dobândă asupra întregii a sumei respective sau asupra unei părți a acesteia, la o rată a dobânzii de până la 10% mai mare decât rata de bază, pentru o parte sau pentru întreaga perioadă care începe să curgă după intervalul de acceptare de 21 de zile și (b) îi va ordona pârâtului să plătească, drept compensație, cheltuielile reclamantului, până la data respectivă, cu dobânda (din nou, rata dobânzii este cu până la 10% mai mare decât rata de bază) referitoare la aceste cheltuieli. Cheltuielile de compensare implică o bază mai favorabilă de evaluare – părții care plătește îi revine sarcina de a arăta dacă un element special nu este rezonabil, neexistând nici o limitare (cel puțin, nu în mod expres), prin referire la proporționalitate.

Atunci când trebuie să decidă dacă este corect să lege oricare dintre aceste consecințe de imposibilitatea de a face o ofertă mai bună, instanța trebuie să aibă în vedere toate circumstanțele, inclusiv termenii ofertei, stadiul procedurilor, când a fost făcută oferta, informația disponibilă la data respectivă, și comportamentul părților atunci când oferă sau refuză să ofere informații pentru a permite evaluarea ofertei. Ultima idee reflectă spiritul cooperant al judecății, un obiectiv al procedurii engleze, care, desigur, se poate atinge mereu (spre exemplu cazul unui rău platnic sau al unei părți sărăcite).

Secțiunea 4

Desistarea

Legea recunoaște și garantează persoanelor fizice și persoanelor juridice drepturi subiective și interese legitime. În temeiul prevederilor art.21 alin.1 din Constituție, orice persoană se poate adresa justiției pentru apărarea drepturilor, a libertăților și a intereselor sale legitime.

Specificul constrângerii judiciare, ca mijloc legal pentru realizarea drepturilor subiective civile și a intereselor legitime ale persoanelor fizice și ale persoanelor juridice, constă în aceea că ea se realizează pe cale procesuală, fiind necesar să se obțină, în prealabil, recunoașterea existenței dreptului (interesului legitim) valorificat prin acțiune și stabilirea modului de plată a obligației corelative, iar după aceea, să se treacă la executarea obligației debitorului, în vederea stabilirii ordinii de drept încălcate.

Procesul civil constă în activitatea desfășurată de către instanță, părți, organele de executare și de către alte organe care participă la înfăptuirea de către instanțele judecătorești a justiției în pricinile civile, în vederea realizării sau stabilirii drepturilor și intereselor civile deduse judecății și executării silite a hotărârilor judecătorești sau a altor titluri executorii, conform procedurii prevăzute de lege.

Din definiția procesului civil rezultă că acesta se desfășoară în două faze: 1. faza judecății – pe care juriștii romani o numeau cognitio – care duce la constituirea titlului executoriu; 2. faza denumită executio, ce constă în activitatea de realizare a dreptului recunoscut, executându-se plata obligației stabilite prin hotărârea unei instanțe sau printr-un alt titlu.

Hotărârea fără executare ar rămâne o simplă părere a judecătorilor și deci ideea de justiție nu s-ar realiza pe deplin.

În iconografia antică, simbolul justiției a fost reprezentat de zeița Themis – o femeie severă, legată la ochi, purtând într-o mână o balanță, iar în cealaltă o sabie. Semnificația acestor simboluri este: eșarfa care acoperă ochii zeiței și balanța sugerează funcția esențială a judecătorului, aceea de a spune dreptul – jurisdicțio – în condiții de independență și imparțialitate. În examinarea cauzelor judecătorul trebuie să cântărească drepturile și interesele fiecărei părți, fără să țină seama de considerațiuni străine procesului, oricare ar fi ele. Sabia semnifică executarea silită.

În cazul în care debitorul nu își îndeplinește obligația garantată, creditorul are dreptul să ia în posesie, în mod pașnic, bunul afectat garanției reale mobiliare sau produsele rezultate din valorificarea acestuia, precum și înscrisurile care constată dreptul de proprietate al debitorului asupra bunului, în temeiul prevederilor art. 63 din Titlul VI al Legii nr. 99/1999, fără a fi necesară vreo autorizație sau notificare prealabilă. Pentru exercitarea dreptului de luare în posesie a bunului afectat garanției, contractul de garanție trebuie să conțină clauza : "în caz de neexecutare creditorul poate folosi mijloacele proprii pentru luarea în posesie a bunului afectat garanției".

În situația în care creditorul vinde bunul afectat garanției, în timp ce se află în posesia debitorului, cumpărătorul are același drept de a intra în posesie ca și creditorul titular al dreptului de garanție reală mobiliară.

Până la vânzarea bunului de către creditor, debitorul poate plăti obligația garantată cu acel bun, stingând astfel datoria, iar creditorul este obligat, conform art. 66 din lege, să accepte plata și să restituie bunul către debitor.

Dacă nu este posibilă luarea în posesie, în mod pașnic, a bunului afectat garanției, creditorul garantat poate, prin intermediul executorului judecătoresc ori cu sprijinul altui organ de executare, să intre în posesia bunului.

Dacă bunul afectat garanției sau produsul obținut din vânzarea lui reprezintă sume depuse într-un cont la bancă, creditorul va notifica băncii intenția sa de a-și realiza creanța din sumele depuse în cont, depunând la bancă contractul de garanție. După primirea notificării, banca verifică dacă a fost înscris contractul de garanție la Arhiva Electronică de Garanții Reale Mobiliare, gradul de prioritate al dreptului de garanție și conformitatea specimenului de semnătură al debitorului cu semnătura de pe contractul de garanție, Dacă sunt îndeplinite aceste condiții, banca blochează contul în vederea efectuării plății către creditorul garantat, în ordinea rangului dreptului de garanție.

Persoana care are un interes poate face opoziție la vânzarea bunului afectat garanției la instanța de executare. Instanța va stabili condițiile în care încuviințează efectuarea vânzării bunului.

În situațiile când debitorul are mai multe datorii scadente decât valoarea bunurilor din activul său patrimonial, ce pot fi executate silit, conform regulilor de procedură de drept comun, se pot recupera creanțele la cererea individuală a fiecărui creditor, în funcție de data scadenței și de promptitudinea acțiunii de începere a executării silite, conform adagiului "prior temporis potior jure".

Numai în cazul în care a luat la cunoștință, în timpul valorificării bunurilor grevate de un drept de gaj sau de ipotecă, precum și de vreun alt drept real, executorul este obligat, conform art. 569 C.Pr.Civ. să încunoștințeze din oficiu pe titularii acelor drepturi pentru a participa la distribuirea sumei rezultate din executare. Distribuirea sumei rezultate din executare se face cu citarea creditorilor care și-au depus titlurile.

Pentru situațiile când mai mulți creditori urmăresc aceleași bunuri ale debitorului este prevăzut, la art. 373/4 C.Pr.Civ., dreptul creditorului interesat de a cere instanței de executare în a cărei circumscripție a început prima executare să reunească și să dispună efectuarea unei singure executări de către executorul judecătoresc care a îndeplinit actul de executare cel mai înaintat sau de către executorul care a început cel dintâi executarea, chiar dacă organele de executare sunt diferite.

Desistarea oricăruia dintre creditorii urmăritori, după ce s-a dispus conexarea, nu va putea să împiedice continuarea executării de la actul de executare cel mai înaintat.

Secțiunea 5

Procedura de urgență

Organele judiciare comunitare sunt abilitate prin tratate și alte reglementări să adopte anumite măsuri provizorii prin proceduri de urgență. Acestea sunt reglementate în art. 39 C.E.C.O., 186 C.E. și 158 C.E.E.A., în cele trei protocoale privind Statutul Curții de Justiție, în Regulamentul de procedură al acesteia (art. 83 și următoarele), precum și în Statutul Tribunalului de Primă Instanță (art. 104 și urm.).

Procedura de urgență este de competența președintelui Curții de Justiție sau a Tribunalului de Primă Instanță. Ea este introdusă printr-o cerere separată adresată instanței, dar numai ca anexă a unei acțiuni judiciare principale în curs de soluționare în fața Curții sau a Tribunalului de Primă Instanță .

Instanța poate să dispună de o varietate de măsuri provizorii. Acestea au ca scop intenția de a evita acele situații care să înrăutățească situația existentă în momentul introducerii reclamației și care ar putea să pună în pericol aplicarea hotărârii pronunțate de instanță .

Ceea ce este caracteristic pentru aceste măsuri este urgența cu care ele trebuie decise, înainte ca instanța să se pronunțe asupra fondului cauzei.

Secțiunea 6.

Terții intervenienți

Codul de procedură penală dă dreptul oricărei persoane de a cere restituirea bunurilor proprietatea sa, ce i-au fost luate pe nedrept, indiferent de la cine au fost luate învinuit inculpat, un terț.

Dispoziția legală conferă acest drept oricărei persoane care pretinde că lucrurile ridicate îi aparțin, fie conform art. 109 Cod procedură penală, fie conform art. 169 Cod procedură penală.

Dreptul de acces în justiție implică existența unei căi judiciare pentru cereri care au ca obiect drepturile civile fără distincție după cum acestea se valorifică în procesul penal sau civil.

Hotărârea tribunalului prin care s-a respins ca inadmisibilă cererea petentei de restituire a bunurilor ridicate în urma percheziției făcute la inculpat este nelegală. Curtea apreciază că o asemenea excludere este în sine contrară dreptului de acces la justiție garantat de art. 6 paragraful 1 din Convenție.

Dreptul unui justițiabil de a se adresa instanțelor ar fi iluzoriu dacă o instanță, legal sesizată, având competența de a se pronunța asupra unei asemenea cereri, ar respinge-o ca inadmisibilă pe considerentul inducerii greșite a unui text de lege.

Codul de procedură penală permite instanțelor de judecată modificarea temeiului sesizării (vezi schimbarea încadrării juridice mutatis mutandis), în cazul unei cereri a părții, instanța poate pune în discuție un alt temei de drept, cu atât mai mult cu cât, în cuprinsul cererii depuse la fond se face vorbire despre neîndeplinirea cerințelor art. 108 Cod procedură penală în ceea ce privește obiectele ridicate.

Articolul 6 paragraful 1 CEDO garantează dreptul oricărei persoane de a se plânge unei instanțe judecătorești cu privire la drepturile și obligațiile sale civile; art. 6 paragraful 1 include „dreptul la instanță ”, iar dreptul de a avea acces la justiție respectiv dreptul de a declanșa proceduri în faț a unei instanțe civile este o componentă a acestuia.

Dreptul la acțiune și condițiile de exercitare sunt prevăzute chiar de legea română.

Soluția instanței de respingere ca inadmisibilă a plângerii apare ca nelegală, Codul însuși garantând dreptul de a formula acțiune în baza art. 169 Cod procedură penală, rap. la art. 168 Cod procedură penală, sau în baza art. 109 Cod procedură penală.

Relevând că față de bunurile ridicate nu s-au dispus măsuri asiguratorii, cu atât mai mult instanța ar fi trebuit să verifice temeiul restrângerii dreptului de proprietate al petentei.

S-ar fi impus verificarea pe fond a temeiniciei măsurii, legea însăși (art. 109 Cod procedură penală) prevăzând că obiectele și înscrisurile predate sau ridicate în urma percheziției și care nu au legătură cu cauza se restituie persoanei căreia îi aparțin.

O acțiune având ca obiect plângerea împotriva restrângerii dreptului de proprietate nu poate fi respinsă ca inadmisibilă. Dimpotrivă aceasta trebuie analizată pe fondul ei pentru a se verifica dacă ingerința (restrângerea dreptului) este permisă de lege.

Respectarea dreptului la apărare presupune nu numai prezența inculpatului și a apărătorului său în instanță, ci ascultarea nemijlocită a inculpatului, posibilitatea de a propune probe în apărarea sa.

Legea recunoaște dreptul la o apărare efectivă și eficientă , iar nu iluzorie.

Instanța de apel a hotărât asupra vinovăției inculpatului fără a administra vreo probă, reanalizând materialul probator administrat de instanța de fond, în baza căruia aceasta din urmă dispusese achitarea inculpatului, cu încălcarea principiului nemijlocirii.

Ultimul cuvânt acordat inculpatului nu este de natură a suplini neaudierea acestuia astfel cum a hotărât Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

Potrivit art.289 Cod procedură penală, judecata cauzei (atât în primă instanță cât și în apel se face în fața instanței constituite conform legii și se desfășoară în ședință oral, nemijlocit ș i în contradictoriu.

Încălcarea unora dintre aceste principii de desfășurare a judecății constituie o atitudine discreționară a instanței și este de natură a aduce o vătămare intereselor legitime ale părților în proces.

Instanța de apel și-a însușit probele strânse de organul de urmărire penală încălcând principiul nemijlocirii. Dacă legea cere moralitate, nemijlocire și contradictorialitate la judecată, nu poate fi menținută hotărârea dată în astfel de condiții, fiind lovită de nulitate.

Deși instanței de apel i se recunoaște dreptul de a da o nouă apreciere probelor administrate trebuie avut în vedere în același timp că regulile care guvernează judecata în apel sunt nemijlocirea, oralitatea, contradictorialitatea.

Secțiunea 7

Rectificarea erorilor materiale

Definiția rectificării

Când o înscriere făcută în cartea funciară nu corespunde cu situatia juridică reală, se poate cere rectificarea acesteia.

Situatia juridică reală trebuie să rezulte dintr-o recunoaștere scrisă făcută de titularul înscrierii a cărei rectificare se solicită ori dintr-o hotărâre judecătorească. pronuntată împotriva acestuia, prin care s-a admis actiunea de fond. Acțiunea de fond poate fi, după caz, o acțiune în nulitate, rezoluțiune, reducțiune sau orice altă acțiune întemeiată pe o cauză de ineficacitate a actului juridic.

Rectificarea se poate face prin radierea, îndreptarea sau menționarea oricărei operațiuni susceptibile de a face obiectul unei înscrieri în cartea funciară.

Conditiile rectificării intabulării sau înscrierii provizorii

Orice persoană interesată poate cere rectificarea unei intabulări sau înscrieri provizorii, dacă:

a) înscrierea, încheierea sau, după caz, actul în temeiul căruia s-a dispus înscrierea nu este valabil;

b) dreptul înscris a fost gresit calificat;

c) nu mai sunt întrunite condțtiile de existentă a dreptului înscris sau au încetat efectele actului juridic în temeiul căruia s-a făcut înscrierea.

În lipsa consimtământului titularului, rectificarea se va încuviința numai în temeiul unei hotărâri judecătoresti irevocabile.

Acțiunea în rectificare poate fi introdusă concomitent sau după ce a fost admisă acțiunea de fond.

Acțiunea în rectificare

Acțiunea în rectificare este imprescriptibilă fată de dobânditorul nemijlocit, al cărui drept este înscris în temeiul actului atacat prin acțiunea de fond.

Dacă terțul și-a înscris, cu bună-credință, dreptul real pe care l-a dobândit cu titlu oneros, acțiunea în rectificare se prescrie în termen de trei ani, socotiți de la data înscrierii dreptului în folosul dobânditorului nemijlocit.

Termenul de prescripție al acțiunii în rectificare este de 10 ani dacă terțul de bună-credință și-a înscris dreptul în temeiul unei donații sau a unui legat cu titlu particular.

Dobânditorul este de bună-credință dacă, în raport cu data dobândirii dreptului, sunt îndeplinite, cumulativ, următoarele condiții :

a) în cartea funciară nu era notată nici o acțiune împotriva vreunuia dintre titularii înscrierilor anterioare făcute înăuntrul termenului de prescripție al acțiunii în rectificare,

b) temeiul acțiunii de fond nu reieșea din cuprinsul cărții funciare și nici din conținutul actului juridic invocat pentru înscrierea imediat anterioară celei făcute în folosul dobânditorului.

Nu este admisibilă dovada că dobânditorul ar fi cunoscut existența temeiului acțiunii de fond pe o altă cale decât cele menționate.

Acțiunea în rectificare este imprescriptibilă și față de terțul subdobânditor de rea-credință, cu excepția cazului în care dreptul său a fost înscris în temeiul unui act încheiat cu un subdobânditor care, în cazul prevăzut, putea face să se respingă acțiunea în rectificare dacă ar fi fost introdusă împotriva ei.

În toate cazurile, acțiunea în rectificare este inadmisibilă dacă s-a împlinit termenul de prescripție al acțiunii de fond.

Efectele admiterii acțiunii în rectificare

Hotărârea prin care se admite rectificarea unei înscrieri nu va aduce atingere drepturilor înscrise în folosul persoanelor împotriva cărora acțiunea nu a fost admisă.

Dacă însă acțiunea în rectificare a fost notată în cartea funciară, hotărârea judecătorească se va executa, din oficiu, și împotriva acelora care au dobândit vreun drept tabular după notare.

Rectificarea notării în cartea funciară

Orice persoană interesată va putea cere rectificarea unei notări în cazurile, precum și ori de câte ori, din alte cauze, notarea nu este sau a încetat să fie exactă.

Rectificarea se va încuviința în temeiul unei hotărâri judecătorești irevocabile; dreptul la acțiune este imprescriptibil.

Îndreptarea erorilor materiale

Erorile materiale săvârșite cu prilejul înscrierilor efectuate în cartea funciară, altele decât cele care constituie cazuri de rectificare, se pot îndrepta la cerere sau din oficiu.

Dispoziții sunt aplicabile în mod corespunzător.

Neaplicarea dispozțiilor privind suspendarea și repunerea în termenul de prescripție

Dispozițiile referitoare la suspendare și la repunerea în termenul de prescripție extinctivă nu sunt aplicabile termenelor de prescripție.

Secțiunea 8

Omisiunea de a hotărî

Are ca scop constatarea pe cale jurisdicțională a inerției instituțiilor comunitare, relativ la o anumită problemă adusă în atenția lor. De obicei omisiunea de a hotărâ însoțește recursul in anularea actului comunitar din care izvorăsc prejudiciile, dar poate fi exercitată și separat, atunci cand persoana interesată nu poate să atace direct actul său când acesta a fost anulat.

Acțiune în constatarea neîndeplinirii de către un stat membru a obligațiilor ce-i revin – este acțiunea intentată de către Comisia Europeană sau de către un stat membru prin care i se cere Curții Europene de Justiție să se pronunțe cu privire la conformitatea cu dreptul comunitar a acțiunilor statului membru.

Înainte de investirea Curții, cu judecarea cauzei se desfașoară o fază administrativă constând în examinarea cauzei de către Comisie, pe baza observațiilor prezente de statul în cauză și emiterea unui aviz prin care i se cere luarea unor măsuri pentru înlăturarea abaterii. În cazul în care statul nu se conformează, Comisia poate sesiza Curtea de Justiție. Această fază administrativă este obligatorie și în situația în care un stat membru invocă neîndeplinirea de către alt stat membru a obligațiilor ce-i revin, trebuind să fie sesizată mai întâi Comisia care emite de asemenea un aviz motivat. Sesizarea directă a Curții se poate face numai dacă într-un termen de trei luni de la data cererii Comisia nu emite avizul. Prin hotărârea pe care o ia, Curtea poate numai constata neîndeplinirea obligațiilor și obligarea statului pârât la îndreptarea comportamentului sau, dar nu poate anula actele emise de autoritățile interne, pentru că astfel s-ar substitui judecătorului național.

Executarea hotărârii Curții este obligatorie, prevăzându-se și posibilitatea aplicării unor sancțiuni pecuniare statelor care nu se conformează, sub forma unei sume forfetare sau a unei amenzi.

Articolul 234 TCE care reglementează cererea pentru pronunțarea unei hotărâri preliminare dispune la litera b) a alineatului 1, că este competentă Curtea de justiție să hotărască, cu titlu preliminar, asupra validității și interpretării actelor adoptate de instituțiile comunitare și de BCE.

Procedura art. 234 TCE va fi examinată pe larg în secțiunea rezervată competenței Curții în ce privește interpretarea dreptului comunitar.

De reținut, ca fiind caracteristic tipului de acțiune în aprecierea validității actelor comunitare este că hotărârile date au autoritate de lucru judecat, principiul respectării legalității comunitare impunând că un act ilegal să nu producă efecte.

Sectiunea 9

Opoziția

Art. 232 TCE prevede această acțiune, scopul său fiind acela de a completa sistemul de control al actelor pozitive ale instituțiilor, organizat de art. 230 examinat mai sus.

În virtutea art. 232, alin. 1, în cazul în care, prin încălcarea prevederilor tratatului, Parlamentul European, Consiliul sau Comisia nu acționează, statele membre și alte instituții ale comunității pot sesiza Curtea de Justiție pentru a constata această încălcare.

Alineatul 4 al aceluiași text prevede că o astfel de acțiune este în competența Curții și când este formulată de B.C.E. în domeniile relevând de competența sa sau când acțiunea este intentată împotriva Băncii.

Orice persoană fizică sau juridică poate să se plângă Curții împotriva unei instituții a comunității care a omis s ă-i adreseze un act, altul decât o recomandare sau un aviz (alineatul 3).

În pofida diferențelor care există între acțiunea în anulare și cea de față ,

Curtea a afirmat că articolele 173 ș i 175 ale Tratatului (devenite 230 și 232) nu reprezintă decât, „expresia aceleiași căi legale” (CJCE, Hotărârea din 18 noiembrie 1970 Chevalley c/Comisia cauza 15/70).

Pârâți în acțiune pot fi Parlamentul european, Comisia, Consiliul sau BCE. În caz de delegare de putere caren ț a organului delegatar poate fi imputat ă autorului deleg ă rii.

Reclamanți sunt statele membre și celelalte instituții în afară de pârâtă.

Persoanele fizice și juridice nu pot formula acțiunea decât dacă pârâta a omis să le adreseze un act altul decât o recomandare sau un aviz.

Conform art. 232 alin. 2 acțiunea nu este admisibilă decât dacă instituția a fost în prealabil invitată să acționeze. Dacă, la expirarea unui termen de două luni de la invitație, instituția nu a luat poziție, acțiunea poate fi formulată.

Sesizarea prealabil ă constituie o formalitate esențială. Invitația de a acționa trebuie să fie explicită și precisă, pentru a permite destinatarei să cunoască în concret măsura care îi este solicitată.

Dacă instituția nu răspunde în două luni de la invitație sau dacă răspunsul său nu constituie o luare de poziție, acț iunea este admisibilă.

Din contră, dacă instituția a luat poziție – indiferent că aceasta este pozitivă sau negativă – într-un interval de două luni, acțiunea întemeiată pe art. 232 va fi 33 declarată inadmisibilă. Aceeași soluție se aplică și în cazul în care poziția instituției s-a exprimat după expirarea termenului de 2 luni, dar înainte de formularea acțiunii.

În aceste din urmă situații, dac ă reclamantul consideră că luarea de poziție a institu ț iei este nelegal ă el va putea introduce o ac ț iune în anulare întemeiat ă pe art. 230 TCE.

Nu este prevăzut un termen pentru formularea invitației de a acționa, dar exercițiul dreptului nu va putea fi întârziat nedefinit. Curtea a estimat că invitația trebuie adresată într-un „interval rezonabil”.

Instanța competentă este Curtea de Justiție, cu excepția cazurilor în care acțiunile sunt formulate de persoane fizice sau juridice și al litigiilor între comunitate și agenții săi.

Referitor la actul care poate face obiectul acțiunii, interpretarea art. 232 TCE este în sensul că abținerea trebuie să vizeze adoptarea unui regulament, directive sau decizii la care se referă art. 249 TCE ca și a oricărui alt act obligatoriu (ca de exemplu – bugetul).

Articolul 232 TCE permite fondarea acțiunii pe orice „violare a tratatului”.

Formula nu este interpretată într-o manieră strictă. Ea nu vizează numai abținerea de a exercita o competență partajată, ci poate include de asemenea neexercitarea unei puteri discreționare ca urmare a unui abuz de putere. Oricum, o asemenea acțiune nu va putea fi niciodată fondată pe necompetență sau pe lipsa motivării.

Hotărârea constatând carența instituției – spre deosebire de cea de anulare, care face să dispară imediat și retroactiv actul atacat – nu antrenează o schimbare imediată a situației juridice. Judecătorul comunitar nu se poate substitui instituției pârâte și nu poate adopta actul solicitat. Potrivit art. 233 TCE instituția pârâtă este ținută să ia măsurile pe care le comportă executarea hotărârii.

Secțiunea 10

Căile extraordinare de recurs :

Terța opoziție

Revizuirea

Terța opoziție

În cazul în care pârâtul, chemat în judecată în conformitate cu procedura, nu depune concluzii scrise, hot rârea se pronun în lipsă. Hotărârea poate fi atacată în termen de o lună de la comunicarea ei. În lipsa unei decizii contrare a Curții, această opoziție nu suspendă executarea hotărârii pronunțate în lipsă

În cazurile și în condițiile care se stabilesc prin regulamentul de procedură, statele membre, instituțiile Comunităților și oricare alte persoane fizice și juridice pot formula terța opoziție împotriva hotărârilor pronunțate fără ca acestea să fi fost audiate, în cazul în care aceste hotărâri le lezează drepturile.

În caz de dificultate privind în elegerea sensului sau a domeniului de aplicare a unei hotărâri, sarcina de a o interpreta revine Curții, la cererea unei părți sau a unei instituții comunitare al cărei interes este justificat.

Revizuirea unei hotărâri poate fi cerută Curții numai în urma descoperirii unui fapt de natură să aibă o influență decisivă și care, înainte de pronunțarea hotărârii, era necunoscută Curții și părții care solicită revizuirea.

Procedura de revizuire este deschisă printr-o hotărâre a Curții care constată în mod expres existența unui fapt nou, recunoaște că acesta este de natură să conducă la deschiderea revizuirii și declară cererea ca fiind admisibilă din acest motiv.

Nici o cerere de revizuire nu va putea fi formulată după expirarea unui termen de zece ani de la data hotărârii.

În caz de contestație în legătură cu sensul sau conținutul unei hotărâri, oricare din părți poate prezenta o cerere de interpretare, dacă acțiunea inițială a fost introdusă printr-o cerere sau prin notificarea unui compromis.

O acțiune de interpretare a unei hotărâri poate fi introdusă fie printr-o cerere, fie prin notificarea unui compromis încheiat în acest scop între părți; ea indică cu exactitate punctul sau punctele contestate atât în ceea ce privește sensul cât și conținutul hotărârii.

Dacă cererea de interpretare este introdusă printr-o cerere, punctele de vedere ale părților prezentate în aceasta vor fi enunțate iar partea adversă are dreptul să prezinte observațiile sale scrise printr-un termen fixat de către Curte sau de către Președinte când Curtea nu ține ședință .

Fie că cererea de interpretare a fost introdusă printr-o cerere sau prin notificarea unui compromis, Curtea poate, dacă este cazul, să dea posibilitatea părților de a-i prezenta, în scris sau oral, un supliment de informații.

O acțiune în revizuirea unei hotărâri este introdusă printr-o cerere care conține indicațiile necesare pentru a stabili dacă condițiile prevăzute în articolul 61 al Statutului sunt îndeplinite. Dovezile sunt anexate la cerere.

Partea adversă are dreptul să prezinte observații scrise cu privire la primirea cererii, într-un termen stabilit de Curte sau dacă aceasta nu ține ședințe de către Președinte. Aceste observaț ii sunt comunicate părții de la care emană acțiunea.

Înainte de a hotărî asupra primirii acțiunii, Curtea poate să dea, din nou, posibilitatea părților de a-și prezenta punctele lor de vedere cu privire la această chestiune.

Dacă cererea este declarată ca fiind admisibilă, Curtea fixează după ce s-a consultat cu părțile termenele pentru toate procedurile ulterioare pe care le consideră necesare pentru judecarea fondului acțiunii.

Dacă Curtea hotărăște să subordoneze deschiderea procedurii de revizuire unei executări prealabile a hotărârii, ea dă o ordonanță în acest sens.

Dacă hotărârea de interpretat sau de revizuit este dată de către Curte, aceasta trebuie să hotărască asupra cererii de interpretare sau de revizuire. Dacă hotărârea a fost dată de către o Cameră aceasta trebuie să hotărască asupra cererii de interpretare sau de revizuire.

Decizia Curții sau a Camerei cu privire la cererea de interpretare sau de revizuire a hotărârii are ea însăși forma unei hotărâri.

Inițiativa revizuirii trebuie să aparțină fie Comisiei, fie unuia sau mai multor state membre. Propunerea acestora trebuie să fie adresată Consiliului, care este singurul în măsură să decidă începerea procedurii. Consiliul trebuie să consulte Parlamentul în această problemă, înainte de emiterea avizului său. În practică se procedează și la consultarea Comisiei. Dacă modificarea se referă la domeniul monetar, trebuie consultat și

Consiliul Băncii Centrale Europene (dacă ea a fost deja constituită).

Pe baza avizului favorabil al Consiliului decis cu votul majorității simple a membrilor săi, se convoacă conferința reprezentanților statelor membre care adoptăă textul tratatului de revizuire cu unanimitate de voturi, acesta urmând să fie supus procedurilor naționale de ratificare specifice fiecărui stat.

Tratatul de la Maastricht în art. N paragraful 2, a prevăzut o procedură originală prestabilită de revizuire a sa în anul 1996, și statuează asupra convoc ă rii unei conferințe a reprezentanților guvernelor statelor membre în scopul de a examina realizările prevăzute conform art. A și B, fără a mai fi necesară convocarea acestei conferințe, conform procedurii ordinare.

Există prevăzute și proceduri de revizuire simplificate, limitate în mod expres la unele situații. Astfel, este cazul privind modificarea numărului membrilor Comisiei și ai Curții de Justiție prin decizia unanimă a Consiliului (art. 95 C.E.C.O., 14.7 C.E. și 76, 85, 90 C.E.E.A.).

Tratatul de la Maastricht prevede dreptul Consiliului, statuând în unanimitate, de a hotărî dispozițiile adecvate care să înlocuiască protocolul cu privire la deficiențele excesive, dat pe baza propunerii Comisiei și cu avizul Parlamentului și al C.B.C.E.

O altă modalitate de revizuire este prevăzută prin intermediul acordurilor de aderare ale altor state, acorduri care în anumite limite “de adaptare” pot modifica aceste tratate.

Există și o procedură asemănătoare revizuirii, dar care constituie mai mult o dezvoltare a cadrului inițial al tratatelor, respectiv în cazul alegerii membrilor Parlamentului European prin vot universal direct (art. 138 C.E.E. modificat prin Tratatul de la Maastricht), care prevede necesitatea adoptării unei decizii în unanimitate a Consiliului și avizul conform al Parlamentului, precum și aprobarea actelor adoptate în cadrul comunităților de către statele membre conform normelor constituționale, ca și în cazul înlocuirii contribuțiilor financiare ale statelor membre prin resurse proprii (art. 201 C.E.).

Revizuirea

Puteți solicita revizuirea unei hotărâri judecătorești definitive, atât cu privire la latura penală cât și cu privire la latura civilă. De asemenea, pot fi supuse revizuirii hotărârile definitive pronunțate în cauzele în care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat o încălcare a unui drept prevăzut de Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Dacă hotărârea privește mai multe infracțiuni sau mai multe persoane, se poate cere pentru toată hotărârea, în ansamblul ei, sau numai pentru unele fapte sau numai pentru unii făptuitori.

Și în cazul acestei căi extraordinare de atac, legea stabilește limitativ situațiile în care o puteți promova.

Care sunt cazurile în care puteți cere revizuirea unei hotărâri penale definitive

a. Când ați descoperit fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute de instanță la data soluționării cauzei. Pentru acest motiv puteți cere revizuirea unei hotărâri definitive,numai dacă pe baza faptelor sau împrejurărilor noi, dovediți că s-a greșit când s-a dispus achitarea ori condamnarea făptuitorului, sau că în mod greșit instanța a hotărât încetarea procesului penal. Nu se poate, așadar, promova o revizuire prin care să se urmărească agravarea sau ușurarea situației condamnatului, schimbarea încadrării juridice etc.

b. Dacă un martor, expert sau interpret a săvârșit infracțiunea de mărturie mincinoasă în cauza a cărei revizuire o cereți. Comiterea infracțiunii de mărturie mincinoasă o puteți invoca numai dacă aceasta a fost constatată prin hotărâre judecătorească definitivă sau prin ordonanța procurorului prin care s-a rezolvat fondul cauzei.

c. Dacă un înscris care a servit ca temei al hotărârii a cărei revizuire o cereți, a fost declarat fals. Și în acest caz, săvârșirea infracțiunii de fals o puteți invoca numai dacă a fost constatată prin hotărâre judecătorească definitivă sau prin ordonanța procurorului prin care s-a soluționat pe fond cauza.

Când un membru al completului de judecată, procurorul sau persoana care a efectuat acte de cercetare penală au comis o infracțiune în legătură cu cauza pentru care cereți revizuirea. Dovada existenței acestui caz de revizuire trebuie să o faceți tot cu o hotărâre judecătorească definitivă de condamnare a acestora pentru infracțiunea respectivă sau cu ordonanța procurorului prin care s-a reținut comiterea faptei și vinovăția procurorului sau a persoanei care a efectuat acte de cercetare penală. Spre deosebire de punctul a, la punctele b, c, și d, puteți cere revizuirea dacă motivele invocate au determinat pronunțarea unei hotărâri nelegale sau netemeinice sub oricare aspect, deci nu numai când vizează achitarea, ccondamnarea sau încetarea procesului penal.

Când două sau mai multe hotărâri judecătorești penale definitive nu se pot concilia.

Cine poate solicita revizuirea

Legea prevede că oricare parte din proces poate solicita revizuirea, dar numai în limitele calității sale procesuale. Așadar, inculpatul va putea ataca ambele laturi ale procesului, penală și civilă, partea civilă, numai latura civilă, iar partea vătămată, numai latura penală.

Termenul în care puteți solicita revizuirea unei hotărâri judecătorești definitive

În favoarea condamnatului revizuirea se poate cere oricând, chiar după executarea pedepsei sau după moartea acestuia.

În defavoarea condamnatului, a celui achitat sau a celui față de care s-a încetat procesul penal, puteți solicita revizuirea în termen de un an, pe care îl calculați astfel:

în cazul de revizuire menționat la punctul a, precum și în cele de la punctele b, c și d, când situațiile respective nu sunt constatate prin hotărâre definitivă, de la data când ați cunoscut faptele;

în cazurile de la punctele b, c, d, e, constatate prin hotărâre judecătorească definitivă, de la data când ați luat cunoștință de hotărâre.

Cererea de revizuire

Cererea o faceți în scris și trebuie să menționați numele și adresa, hotărârea atacată, cu arătarea motivelor pe care o întemeiați și a dovezilor existente.

Legea stabilește că cererea se depune la instanța care a judecat cauza în primă instanță.

Cum se soluționează cererea de revizuire?

Mai întâi, procurorul efectuează, dacă este necesar, acte de cercetare în legătură cu motivele invocate de dumneavoastră, dar și cu privire la celelalte motive de revizuire prevăzute de lege, pe care nu le-ați invocat în cerere, dar pe care trebuie să le examineze din oficiu.

Procurorul trebuie să efectueze cercetările în termen de 2 luni de la data când vi s-a înregistrat cererea la parchet.

La finalizarea cercetărilor, procurorul trimite întregul material, împreună cu concluziile sale, instanței competente, unde se fixează termen de judecată și se dispune citarea părților interesate. Persoana în favoarea sau defavoarea căreia s-a cerut revizuirea, i se aduce la cunoștință termenul, i se va asigura un apărător din oficiu și va fi adusă în mod obligatoriu la termen în fața instanței, davă aceastase află în stare de arest, chiar într-o altă cauză.

Soluțiile pe care le poate da instanța

Respingerea cererii de revizuire, când cererea nu este întemeiată.

Admite cererea de revizuire când este întemeiată și rejudecă cauza. În urma rejudecării, instanța pronunță o nouă hotărâre, sau poate ajunge la oncluzia că cererea de revizuire este neântemeiată și o respinge.

Dacă instanța admite cererea de revizuire și anulează hotărârea anterioară de condamnare, aceasta va trebui să dispună restituirea amenzii și cheltuielilor judiciare plătite, iar pentru cei condamnați la pedeapsa închisorii cu executare la locul e muncă, restituirea cotei făcută venit la bugetul de stat și calcularea ca vechime și continuitate în muncă a duratei pedepsei executate.

Dacă nu sunteți de acord cu soluția dată prin hotărârea de revizuire, împotriva acesteia puteți folosi aceleași căi de atac pe care le-ați folosit, sau le puteați folosi și împotriva hotărârii a cărei revizuire ați solicitat-o.

Capitolul V

Recursurile

Secțiunea 1

Recursul în anulare

Acțiunea (recursul) în anulare – prin care reclamantul contestă legalitatea unui act comunitar care provine de la o instituție comunitară.

Pot fi atacate cu recurs în anulare actele adoptate de Parlamentul European și de Consiliul UE, în comun, actele Consiliului, Comisiei, ale Băncii Central Europene (altele decât avizele și recomandările), precum și actele adoptate de Parlamentul European menite să producă efecte față de terți.

Acestea trebuie să fie acte juridice și să producă efecte de drept.

Motivele de anulare sunt incompetența, încălcarea formelor substanțiale, încălcarea tratatului sau a oricărei reguli de drept referitoare la aplicarea sa. Recursul poate fi formulat de către un stat membru, de către o instituție comunitară (mai ales de Comisie și Consiliul UE, dar și de către Parlament și Banca Central Europeana in vederea ocrotirii prerogativelor lor) precum si de orice persoană fizică sau juridică, resortisant al statelor membre ale UE, dacă actul atacat il privește în mod direct și individual.

Termenul de recurs este de două luni și începe să curgă fie de la publicarea actului, fie de la notificarea sa reclamantului, fie din ziua când reclamantul ia cunostință de actul respectiv, atunci când beneficiar este un alt subiect de drept.

Efectul admiterii recursului constă în declararea nulității actului contestat. În situația în care actul este un regulament, Curtea de Justiție va indica, dacă apreciază că este necesar, acele efecte ale regulamentului anulat care trebuie considerate ca definitive.

Un caz special de recurs în anu1are îl constituie plângerea introdusă de funcționarii publici comunitari împotriva sancțiunilor disciplinare ce le-au fost aplicate, sau împotriva modului în care le-a fost rezolvată petiția înaintată autorității investite cu puterea de numire.

Inainte de a se adresa Curții Europene de Justiție, funcționarii comunitari trebuie să parcurgă o procedură administrativă prealabilă, în fața autorității care a dictat sancțiunea disciplinară sau a celei investite cu puterea de numire.

În termen de 3 luni de la primirea răspunsului la procedura administrativă prealabilă trebuie să fie sesizată instanța judiciară comunitară.

Recursul în anulare are un rol deosebit de important în asigurarea ordinii de drept comunitare. Se are în vedere faptul că unor instituții comunitare le sunt conferite prin tratate competențe care se referă la întreg sistemul comunitar (art. 4 C.E.), și care, în baza acestor puteri pot întreprinde anumite acțiuni prin care să-și depășească aceste competențe. Este necesar să se prevadă anumite căi prin care să se asigure exercitarea acestor funcțiuni numai în conformitate cu dreptul comunitar.

Recursul în anulare constituie, din acest punct de vedere, o cale importantă de asigurare a exercitării atribuțiilor comunitare, conform actelor normative.

El poate fi definit ca fiind o acțiune îndreptată împotriva unui act îndeplinit de o instituție comunitară în vederea obținerii anulării acestuia pentru motive de ilegalitate, prin intermediul Curții de Justiție sau a Tribunalului de Primă Instanță. Această acțiune este inspirată și își găsește corespondența în dreptul administrativ francez, în acțiunea pentru exces de putere.

Între acestea există însă și diferențe care se referă la categoriile de justițiabili care pot să-l introducă . Acțiunea în anulare este reglementată în tratate în art. 173 și 174 C.E., art. 146 și 147 C.E.E.A. și art. 37 și 38 C.E.C.O. Conform acestor prevederi, Curtea de Justiție și Tribunalul de Primă Instanță “sunt investite să declare nule și neavenite actele de drept derivat atinse de un viciu”.

Condi ț iile de admisibilitate a recursului în anulare

Pentru admisibilitatea recursului sunt necesare unele condiții privind natura actului atacat și unele condiții privind reclamantul.

1. Condiții privind natura actului atacat

Pot face obiectul acțiunii în anulare doar actele juridice care aparțin instituțiilor comunitare și care produc efecte juridice imputabile acestora. Din jurisprudența Curții de Justiție se constată că s-a atribuit o interpretare excesivă criteriilor care sunt de natură să delimiteze aceste acte, în vederea realizării unei maxime eficiențe în controlul legalității pe plan comunitar.

Conform art. 33, 37 ș i 38 C.E.C.O., pot fi atacate în vederea anulării:

– deciziile și recomandările Comisiei pentru cazuri generale (art. 233) sau pentru tulburări fundamentale și persistente provocate în economia unui stat prin acțiunea acesteia (art. 37);

– deliberările parlamentului European și ale Consiliului.

Tratatele C.E. și C.E.E.A. prevăd ca atacabile:

– actele Consiliului și Comisiei altele decât recomandările și avizele (art. 173 C.E. ș i 146 C.E.E.A.);

– deliber ă rile Consiliului guvernatorilor și ale Consiliului de administrație al B ă ncii Europene de Investi ț ii (art. 180 C.E.).

Tratatul de la Maastricht adaugă la acestea următoarele prevederi în cadrul C.E.:

– actele Băncii Centrale Europene (altele decât recomandările și avizele);

– actele Parlamentului European care produc efecte față de terți.

Ca urmare a procedurii prevăzute de art. 189 B de adoptare a actelor prin “codecizie” sunt susceptibile de a fi atacate și actele adoptate împreună de Consiliu și Parlamentul European.

Caracteristic pentru actele care sunt susceptibile de a fi atacate prin recursul în anulare este faptul că ele sunt acte organice comunitare, care trebuie să producă efecte juridice, așa cum sunt ele desemnate, prin tratate comunitare (mai pu ț in avizele și recomandările).

Alături de prevederile tratatelor, jurisprudența a stabilit anumite principii în acest domeniu. Astfel, a statuat că judecătorul comunitar nu este ținut de denumirea pe care o poartă actul, el trebuind să aibă un rol activ și să procedeze la calificarea actului care este invocat în fața sa, în funcție de conținutul său și de efectele pe care le produc conform dreptului comunitar.

În ceea ce privește actele care sunt emise de o altă instituție în baza unei delegații, Curtea a stabilit responsabilitatea instituției de la care emană mandatul, statuând că delegarea nu poate constitui o modalitate de a evita răspunderea.

De asemenea, jurisprudența Curții a statuat că pot fi atacate, în vederea anulării, ș i actele care sunt emise de organe nemenționate de tratate, dacă acestea sunt destinate să producă efecte juridice față de terți.

Referitor la actele Parlamentului, în lipsa altor dispoziții ale tratatelor, în afară de art. 38 C.E.C.O., ș i având ca principiu călăuzitor generalizarea controlului, Curtea a admis acțiunile în anulare contra actelor Parlamentului European care produc efecte juridice față de terți, în baza art. 173 C.E.19 . De asemenea, a inclus în categoria actelor parlamentului și pe cele adoptate de organele acestuia.

Tratatul de la Maastricht, prin modificarea art. 173, nu a schimbat conținutul său în această privință confirmând în mod implicit jurisprudența Curții.

Jurisprudența Curții a considerat admisibilă o acțiune introdusă împotriva unor acte ale Curții de Conturi.

Referitor la acordurile internaționale încheiate de Comunități, Curtea s-a declarat incompetentă să anuleze aceste acorduri, dar în cazul când acestea sunt contrare dreptului comunitar, a stabilit că poate să anuleze actele de aplicare a acestuia în plan comunitar. comunitatea rămâne însă responsabilă față de subiectele de drept internațional cu care a încheiat respectivul tratat.

2. Condiții privind reclamantul

În conformitate cu prevederile tratatelor de instituire a Comunităților în cazul acțiunii de anulare există două categorii de reclamanți, respectiv reclamanții “privilegiați” (sau reclamanții instituționali) și restul reclamanților.

Reclamanții privilegiați (instituționali)

În rândul acestei categorii de reclamanți intr ă statele, Consiliul și Comisia. Ei pot să acționeze în calitate de reclamanți în orice situație, chiar în cazurile în care nu sunt direct interesați, ci în baza interesului general de respectare a legalității comunitare, care este prezumată în orice acțiune a lor în acest sens.

Dreptul Parlamentului de a introduce o acțiune în anulare nu este prevăzut în tratate, dar jurisprundența, deși în prima fază a respins această acțiune, în scurt timp a recunoscut-o în limitele acționării pentru protejarea prerogativelor proprii.

Această practică a Curții de Justiție a dobândit recunoaștere juridică prin Tratatul de la Maastricht (art. 173 modificat), care prevede dreptul Parlamentului de a introduce acțiune în anulare în vederea protejării prerogativelor proprii.

De asemenea, extinde această posibilitate și asupra Băncii Centrale Europene.

Alte categorii de reclamanți

Tratatele comunitare, alături de reclamanții privilegiați (instituționali) recunosc dreptul la introducerea recursului în anulare și altor categorii de reclamanți, cuprinși în categoria “persoane fizice sau morale”. Aceștia pot fi statele membre, persoane fizice. În cazul acestora, introducerea acțiunii în anulare comportă unele restricții de admisibilitate, în general restrictive, în sensul că acestea au dreptul de a ataca doar anumite acte comunitare.

Tratatul C.E.C.O. conține o dublă limitare a reclamanților.

Aceasta provine în primul rând din caracterul sectorial al Comunității, fapt care determină ca doar anumite întreprinderi și asociații de întreprinderi să poată introduce acțiune, iar în al doilea rând datorită faptului că acestea nu pot ataca orice act și prin orice mijloc.

Acestea pot să atace doar actele comunitare (decizii și recomandări) care le privesc în mod individual sau cu caracter general, dar ale căror efecte se întind și asupra acestora.

Distincția între aceste acte depinde de o serie de criterii obiective și nu doar de forma actului. Această situație a generat o jurisprudență variată , care a trebuit să facă în fiecare caz distincția între anumite categorii de acte comunitare.

Tratatul C.E., având în vedere natura Comunităților, nu cuprinde restricții în ceea ce privește persoanele care pot introduce recursul, acesta fiind deschis oricărei persoane fizice sau morale, contra deciziilor cărora le sunt destinate și “contra deciziilor care chiar dacă se adresează unei alte persoane, le privesc în mod direct și individual” (art. 173 alin. 4 C.E.).

Se poate stabili pe baza acestei prevederi o diferențiere între admisibilitatea pe criteriul efectului produs de act, când el nu este destinatar direct.

În cazul în care o persoană este destinatar direct al unei decizii, el îndeplinește condiția pentru admisibilitatea recursului în anulare, specificarea numelui său fiind suficientă.

În situația când nu este destinatar direct, trebuie să se aibă în vedere criteriul interesului reclamantului de a iniția acțiunea.

În lipsa prevederilor tratatelor s-a apreciat de către jurisprudență că pentru admisibilitatea recursului, trebuie să existe plângerea reclamantului, doar în acest caz acesta putând solicita admiterea acțiunii.

3. Termenul de recurs

Introducerea recursului în anulare trebuie să aibă reglementat un termen în care să poată fi introdus, din considerente de ordine juridică. Aceste termene sunt de o lună în cazul Tratatului C.E.C.O. ș i de două luni în cazul tratatelor C.E. și C.E.E.A. Termenul se socotește de la data publicării actului, pentru cei care publicarea constituie condiția de validitate a actului. În cazul unei decizii, termenul se socotește de la data modificării acesteia către destinatar.

Pentru actele care nu sunt publice și care nu sunt destinate unei anumite persoane, termenul curge din momentul în care se consideră că persoana reclamantă a fost în măsură să ia cunoștință de actul respectiv.

4. Motivele de anulare

Motivele de anulare sunt enumerate în cele trei tratate în mod identic: incompetența, încălcarea formelor substanțiale, încălcarea prevederilor tratatului sau a oricărei norme juridice de aplicare a acestuia, abuzul de putere.

4.1. Incompetența

Incompetența ca motiv de anulare a actelor comunitare poate să fie stabilită în sarcina Comunității, a instituțiilor, organelor sau persoanelor care exercită funcții comunitare și sunt autori ai actului a cărui anulare se solicită.

Considerată ca o fapt ă gravă , motiv în general de ordine publică, Curtea și-a recunoscut dreptul de a o examina din oficiu. S-au stabilit mai multe tipuri de incompetență : ratione temporis, ratione loci și ratione materiae, conform tipurilor de competență a organelor, în general.

4.2. Încălcarea formelor substanțiale

În pofida formulîrii restrictive, care nu se referă la viciile de formă, acest motiv de anulare este invocat frecvent de reclamanți. Curtea a statuat, de asemenea, că în aceste cazuri poate să se sesizeze din oficiu. De asemenea, a adus precizări în ceea ce privește noțiunea de formă substanțială. Astfel, a stabilit că aceasta cuprinde formalitățile care fac parte integrantă din procesul de elaborare a actului și care îl conferă validitate precum și alte condiții cerute de tratate, cum ar fi consultarea diferitelor organe. Motivarea actelor este, de asemenea, un element care poate să fie invocat, atunci când nu este suficient fundamentat.

4.3. Încălcarea tratatului și a altor norme juridice de aplicare a acestuia

Constituie motiv de anulare a oricărui act comunitar orice încălcare prin conținutul acesteia a vreunui tratat sau a altui act juridic – comunitar superior în cauză, din punctul de vedere al ierarhiei normelor comunitare.

4.4. Abuzul de putere

Preluat din dreptul francez, principiul anulării actului pentru abuz de putere are în vedere orice situație în care s-a adoptat un act juridic prin folosirea competențelor conferite de lege într-un alt scop decât cel prevăzut de acesta. Se are în vedere urmărirea unui scop diferit de cel prevăzut de dispozițiile legale (exceptând cazul când autoritatea are posibilitatea legală să aleagă între obiectivele prevăzute în tratate), neaplicarea corectă a normelor de procedură specifice funcției și urmărirea de mobiluri inacceptabile (cu condiția să constituie motive determinate și nu secundare).

5. Competențele judecătorului

Reglementarea competențelor judecătorului este diferită în tratatele comunitare. Tratatul C.E.C.O. prevede în art. 33 că judecătorul trebuie să execute un control minim, restrâns, care să nu se refere la aprecierea situației economice, a faptelor și circumstanțelor în baza cărora a fost emis actul respectiv, având în vedere complexitatea acestor probleme. Judecătorul trebuie să se limiteze doar la cazurile de abuz de putere.

În tratatul C.E. nu se întâlnește o asemenea reglementare restrictivă, astfel încât i-a revenit Curții de Justiție să decidă aplicarea unui control restrâns. Atunci când se solicită prin acțiune să se pronunțe asupra unor probleme specifice, tehnice

Curtea va analiza doar faptele materiale, aplicarea normelor juridice, existența eventualelor erori de aplicare și respectarea puterilor conferite organului care a emis actul.

6. Efectele anulării actului

Art. 176 C.E. stabilește în sarcina instituției care a emis actul anulat să întreprindă măsurile care sunt necesare pentru executarea hotărârii Curții de Justiție. Consecințele anulării pentru instituția emitentă constau în luarea măsurilor corespunzătoare și în ceea ce privește actele care au fost emise în baza actului anulat, precum și de a proceda în mod corespunzător și cu alte acte de valoare juridică egală cu cel anulat, care eventual sunt atinse de acelea și vicii, și deci sunt pasibile de anulare.

7. Efectul retroactiv al anulării

Întrucât actul anulat pentru anumite vicii a fost atins de acestea din momentul emiterii sale, anularea produce efecte din acel moment actul fiind declarat nul și neavenit (art. 74 C.E.). S-a recunoscut însă de către Curte (așa cum prevede și art. 174) că anumite efecte ale actului anulat trebuie considerate ca fiind “definitive”, acesta însă numai pe baza aprecierii Curții, în funcție de situația concretă.

Secțiunea 2

Recursul în carență

Recursul în carență – este acțiunea aflată la dispoziția instituțiilor comunitare (cu excepția CEJ), a statelor membre și a persoanelor fizice și juridice prin care acestea solicită Curții să constate abținerea instituțiilor comunitare. (Parlament, Consiliul U.E. și Comisia Europeană) într-o problemă în care acestea aveau obligația să acționeze.

Înainte de sesizarea Curții cu un recurs în carență este obligatorie efectuarea unei proceduri administrative prealabile, constând în invitarea instituției respective să acționeze. Dacă în termen de două luni de la această invitație, instituția nu-și exprimă poziția, reclamantul poate să sesizeze Curtea Europeană de Justiție într-un alt termen de două luni care curge de la data când instituția comunitară trebuia să răspundă.

Admițând acțiunea, Curtea declară ilegală abținerea instituției comunitare; aceasta fiind obligată să ia măsurile care se impun pentru executarea hotărârii Curții, deci să emită actul respectiv, reclamantu1 având și dreptul de a fi despăgubit.

Recursul în carență se bazează pe faptul că atitudinea ilegală a Comisiei sau Consiliului de “a nu face” conferă dreptul altor instituții (statelor membre sau în unele cazuri persoanelor fizice sau morale) de a sesiza Curtea de Justiție în scopul ca aceasta să statueze ca inacțiunea respectivelor instituții este contrară prevederilor tratatelor.

Jurisprudența nu are o cazuistică semnificativă în acest domeniu, iar unele aspecte privind modul de exercitate și regimul acestei acțiuni nu sunt suficient consolidate. Dacă se acceptă că această acțiune este îndreptată împotriva Consiliului și Comisiei, nu este statuat însă dacă pot fi atacate și inacțiunile Parlamentului European.

Recursul în carență poate fi considerat ca fiind complementar acțiunii în anulare, întrucât dacă ultima sancționează acțiunea inegală a organelor comunitare concretizată în acte comunitare, prima sancționează neadoptarea de acte juridice. Baza legală a acestor acțiuni se află în tratatele constitutive ale Comunităților.

Tratatul C.E.C.O. reglementează acțiunea în art. 35 ș i 37, Tratatul C.E. în art. 175, iar Tratatul C.E.E.A. în art. 148. Între Tratatul C.E.C.O. și tratatele C.E. și C.E.E.A. există unele diferențe care vor fi evidențiate ulterior.

1. Instituțiile care pot fi acuzate

Conform Tratatului C.E.C.O., doar Comisia (Înalta Autoritate) poate fi avută în vedere pentru neconformarea cu prevederile tratatului.

Tratatele C.E. și C.E.E.A. prevăd că pot fi avute în vedere Comisia și Consiliul pentru abstențiune.

Tratatul de la Maastricht adaugă în cazul art. 175 C.E. și Parlamentul European.

Jurisprudența Curții a statuat că se poate introduce recursul în carență și în cazul abstențiunii Agenției de aprovizionare, care este sub controlul Comisiei.

2. Condiții privind reclamantul

Conform art. 35 C.E.C.O., recursul poate fi inițiat de către state, Consiliu, întreprinderi și asociații de întreprinderi, iar în cazul art. 37 C.E.C.O. (inacțiuni care sunt de natură să producă perturbări fundamentale și persistente în economia statelor membre), recursul poate fi introdus doar de către stat.

În cazul dispozițiilor tratatelor C.E. și C.E.E.A. se face deosebirea între reclamanții obișnuiți și cei privilegiați.

Reclamanții privilegiați sunt statele membre și instituțiile comunitare.

În ceea ce privește categoria persoanelor fizice sau morale, s-a apreciat că acestea nu pot ataca instituțiile comunitare prin recursul în carență, decât pentru faptul de a nu fi emis un act care le era destinat în virtutea normelor juridice comunitare.

3. Procedura

Recursul în carență comportă două faze: faza prealabilă administrativă și faza contencioasă, în fața Curții de Justiție.

3.1. Faza prealabilă administrativă

Tratatele prevăd că instituția comunitară acuzată de inerție trebuie să fie mai întâi sesizată pentru “a acționa”. Aceasta trebuie să se facă prin intervenție motivată și cu indicarea precisă a măsurilor care i se solicită să le întreprindă. Nu este precizat în tratate termenul în care aceasta trebuie să ia măsurile necesare. S-a apreciat pe cale de jurisprudență că trebuie să acționeze într-un termen “rezonabil”.

Acest termen a fost stabilit la două luni pentru a “lua poziție”, de la data punerii în întârziere.

În cazul în care instituția în cauză “a luat poziție” în termenul pe care îl are la dispoziție, recursul în carență nu mai poate fi introdusă. Nu se precizează ce se înțelege prin expresia “a lua poziție”. Dacă instituția emite un act în acest termen, acesta va putea fi acceptat de către partea interesată, sau în caz contrar va putea introduce recurs în anularea acestuia. Dacă la expirarea termenului prevăzut, instituția nu a acționat, se poate introduce recurs în carență în termen de o lună (Tratatul C.E.C.O.) sau în termen de două luni (tratatele C.E. și C.E.E.E.A.).

3.2. Faza jurisdicțională

Recursul se introduce în fața Curții de Justiție sau a Tribunalului de Primă Instanță . Prin decizia din 24 octombrie 1988 s-a statuat competența Tribunalului de Primă Instanță pentru recursurile în carență introduse de întreprinderi sau asociații de întreprinderi în condițiile prevăzute de tratatul C.E.C.O. și de către persoanele fizice sau morale, conform Tratatului C.E., în domeniile în care tribunalul a devenit competent pentru recursurile în anulare formulate de către aceste categorii de reclamanți.

Pentru celelalte domenii ca și pentru celelalte categorii de reclamanți competența revine Curții de Justiție. Recursul nu poate fi introdus decât de către instituția sau persoana care a sesizat instituția în cauză.

4. Noțiunea de “carență ”

S-a apreciat că absențiunea în serie nu constituie și o încălcare a dispozițiilor normelor juridice comunitare. Se reține o carență doar în cazurile în care instituția respectivă era ținută să acționeze în baza normelor juridice comunitare. Dacă aceste norme îi conferă posibilitatea de a aprecia dacă să acționeze sau nu, recursul va fi respins ca nefondat.

În cazul în care instituția acționează după introducerea recursului, acesta va fi admis, dar va fi considerat fără obiect.

Curtea judecă în ședință plenară în cazul în care este sesizată de un stat membru sau de o instituție comunitară (art. 165 alin. 3 C.E.). Plângerea prezentată Curții trebuie să se refere la aceleași chestiuni ca și cea adresată inițial instituției reclamante.

Curtea va constata prin hotărâre dacă există sau nu o încălcare a prevederilor tratatelor prin carență .

5. Efectele hotărârii

Spre deosebire de recursul în anulare, recursul în carență nu are efect direct, întrucât el nu are consecințe asupra unui act.

El impune în sarcina instituției a cărei carență a fost constatată să întreprindă măsurile necesare pentru a determina încetarea acestei situații.

În cazul în care instituția respectivă nu se conformează în termen rezonabil, se angajează răspunderea Comunității.

Secțiunea 3

Recursul în interpretare

Recursul în interpretare – este acțiunea prin care, la cererea organelor de jurisdicție naționale, Curtea intervine pentru interpretarea regulilor comunitare sau pentru a aprecia validitatea actelor adoptate de către instituțiile comunitare.

Astfel, judecătorul național căruia, în soluționarea unui litigiu, i se ridică o problemă referitoare la interpretarea dreptului comunitar sau validitatea actelor instituțiilor, poate sesiza Curtea cu această chestiune, înainte de a se pronunța asupra fondului. Acțiunea cu care este investită Curtea este o acțiune prealabilă sau prejudicială, care presupune o apropiere a organelor de jurisdicție națională și a celor comunitare. Prin hotărârea preliminară a Curții se precizează sensul dispozițiilor a căror interpretare i s-a cerut sau se pronunță cu privire la validitatea lor, organul jurisdicțional național fiind obligat ca la soluționarea cauzei să respecte interpretarea dată.

Prin această procedură se asigură o aplicare uniformă a dreptului comunitar de către instanțele tuturor statelor membre.

Secțiunea 4

Recursul în plină jurisdicție

Recursul în plina jurisdictie este acela în care instanța de contencios administrativ este competentă potrvit legii, să anuleze ori să modifice actul administrativ de autoritate atacat, să oblige serviciul public administrativ să rezolve o cerere referitoare la un drept recunoscut de lege și să acorde daunele cauzate, de serviciul public administrativ, particularului (persoană fizică sau juridică), prin actul administrativ de autoritate adoptat sau emis ori prin refuzul de a rezolva o cerere referitoare al un drept recunoscut de lege. Cererea de despăgubiri se formulează in cadrul acțiunii inițiale sau separat, după cum, la data introducerii acțiunii era sau nu cunoscută paguba și întinderea ei.”

Suntem în prezența unui contencios administrativ de plină jurisdicție în cazurile în care instanța de contencios administrativ este competentă să:

anuleze actul administrativ de autoritate prin care un reclamant a fost vătămat într-un drept recunoscut de lege;

modifice un act administrativ de autoritate care prin prevederile a căror modificare se cere, reclamantul a fost vătămat într-un drept recunoscut de lege;

oblige serviciul public administrativ să rezolve cererea unui reclamant, referitoare la un drept recunoscut de lege;

oblige serviciul public de administratie la repararea pagubei ce i-a fost cauzată reclamantului prin actul administrativ de autoritate emis, ori prin refuzul de a rezolva o cerere referitoare la un drept recunoscut de lege.

„Conținutul contenciosului administrativ de plină jurisdicție a fost desprins din prevederile art.11 din Legea contenciosului administrativ nr. 29/1990, potrivit carora instanța, soluționând secțiunea, poate, după caz, să anuleze în tot sau în parte-când îl anulează în parte înseamnă că îl modifică – actul administrativ, să oblige autoritatea administrativă să emită un act administrativ sau să elibereze un certificat, o adeverință sau orice alt înscris. În cazul admiterii cererii – prevede alineatul 2 al aceluiași articol – insanța va hotărî și asupra daunelor materiale și morale cerute.”

Secțiunea 5

Concluzii

Creată în anul 1951 prin Tratatul de la Paris de instituire a Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului (CECA), Curtea Europeană de Justiție (CEJ), al cărei sediu a fost stabilit la Luxemburg, a fost concepută inițial ca o instanță de recurs la care se putea apela împotriva actelor Inaltei Autorități administrative ce avea competența avizării producției de bază a cărbunelui și oțelului în statele membre (Franța, RF Germania, Belgia, Italia, Luxemburg și Olanda). După creearea, prin Tratatele de la Roma din anul 1957 a Comunității Europene a Energiei Atomice (CEEA sau Euratom) și Comunității Economice Europene (CEE), s-a decis desemnarea unei singure Curți de Justiție pentru toate cele trei comunități.

Actul Unic European din 1986 a adăugat Curții de Justiție a Comunităților Europene un Tribunal de Primă Instanță, pentru a prelua o parte din sarcinile acesteia.

Tratatul asupra Uniunii Europene semnat la Maastricht în 1992 a instituit noi domenii ale cooperării, politica externă și de securitate comună (pilonul al II lea), precum și cooperarea între statele membre în domeniile justiției și afacerilor interne (al treilea pilon). Cu toate acestea, în acea fază, competența CEJ nu a fost extinsă și asupra celor două noidomenii.

Tratatul de la Amsterdam, semnat la 2 octombrie 1997, în vigoare de la 1 mai 1999, care a modificat Tratatul asupra Uniunii Europene și Tratatele ce instituiau Comunitățile Europene, a comunitarizat politicile de imigrare, de azil, de vize și trecere a frontierelor externe (inclusiv acordurile de la Schengen), precum și cooperarea judiciară în materie civilă. Aceste modificări antrenează și extinderea competenței CEJ asupra noilor domenii care au fost incluse în pilierul I al cooperării.

Tratatul de la Nisa, semnat la 11 decembrie 2000, denumit și Tratatul reformei instituționale,are, în contextul modificărilor instituționale realizate în perspectiva extinderii Uniunii Europene, câteva referiri și la structura Curții Europene de Justiție, preconizându-se crearea unor secțiuni specializate.

1. Importanță

Potrivit dispozițiilor din Tratate (ex. art.164 Tratatul CEE;art.136 Tratatul CEEA, art.31 Tratatul CECA) CEJ este o jurisdicție căreia îi incumbă misiunea de a asigura respectul dreptului comunitar în interpretarea și aplicarea tratatelor. In sistemul instituțional al comunității, CEJ deține o putere suverană. Interpretând în ultimă instanță tratatele, deciziile Curții nu pot fi puse în discuție nici de statele membre, nici de celelalte instituții comunitare. De aceea, este admis că jurisprudența CEJ este izvor al dreptului comunitar, alături de legislația primară și secundară.

2. Principii de bază ale dreptului comunitar dezvoltate prin jurisprudența CEJ

a) Spre deosebire de cea mai mare parte a tratatelor internaționale, dreptul comunitar nu angajează numai Statele membre în raport unele cu altele, ci conferă particularilor drepturi care pot, în anumite condiții, să fie invocate în fața instanțelor naționale împotriva organismelor publice sau a altor particulari. Este ceea ce se numește efectul direct al dreptului comunitar. CEJ a impus pentru prima dată acest principiu în hotărîrea Van Gend en Loos din 5.2.1963, rămasă de referință. În speță, se pusese problema aplicabilității directe a art.12 (devenit art.25) al Tratatului, conform căruia taxele vamale la import și la export și taxele cu efect echivalent sunt interzise între Statele Membre, interdicție ce se aplică și taxelor vamale de natură fiscală. Intrucat textul menționează doar statele membre ca destinatari, iar nu pe particulari, CEJ, sesizată cu interpretarea acestui text, dar și de principiu s-a pronunțat în sensul că nu numai regulamentele, ci și alte norme comunitare sunt susceptibile de aplicabilitate directă, dacă sunt necondiționale și suficient de precise. Ca argument, s-a invocat obiectivul tratatului CEE, care constă în a institui o piață comună a cărei funcționare implică direct justiabilii comunității.

b) Tratatele comunitare nu conțin nici o dispoziție conform căreia ele ar trebui să prevaleze asupra dreptului intern al statelor membre. Din acest motiv s-ar putea susține că revine fiecărui stat membru să fixeze el însuși nivelul la care dreptul comunitar ar trebui să fie inserat în ordinea sa juridică. Unele jurisdicții naționale au început prin a decide că în caz de conflict între o normă comunitară și o normă internă, cea mai recentă ar trebui să prevaleze. O asemenea abordare dădea statelor membre posibilitatea de a anihila efectele dreptului comunitar, edictand reguli interne cu valoare juridică superioară sau chiar egală cu a normelor comunitare. De aceea, CEJ, printr-o altă hotărâre devenită celebră (Costa vs.Enel din 15.7.1964) a consacrat principiul supremației dreptului comunitar asupra dreptului intern al statelor membre. Pentru CEJ, obiectivul integrării pe care îl urmărește Comunitatea nu poate fi realizat decât dacă dreptul comunitar este respectat și interpretat uniform în toate statele membre. S-a decis astfel că, decurgând din natura proprie a Comunității, supremația dreptului comunitar asupra celui național este o condiție sine qua non a integrării. De aceea, normele comunitare primează asupra tuturor normelor naționale, chiar ulterioare și – aspect deosebit de important-, indiferent de natura sau rangul textului național în cauză(constituție, lege, decret, hotărâre) ori ale textului comunitar (tratat, regulament, directivă, decizie).

I. Consecintele, pentru judecatorul national, ale suprematiei dreptului comunitar si ale efectului direct.

După hotărârile Van Gend și Costa, CEJ a dezvoltat considerabil, dar a și precizat consecințele pe care judecătorul național trebuie să le tragă din dreptul comunitar și în mod special dintr-o incompatibilitate între o normă internă și dreptul comunitar. Unele din aceste consecințe nu sunt atașate expres principiului supremației și efectului direct, ci mai degrabă art.10 al Tratatului care impune autorităților statale (printre care figurează jurisdicțiile naționale) obligația de a lua toate măsurile destinate executării dreptului comunitar.

Mai ales în privința aplicării directivelor, ca instrumente juridice specifice ale dreptului comunitar (și care, cum se știe, nu au efect direct), s-a creat o întregă jurisprudență ce subliniază rolul judecătorului național ca judecător de drept comun în materie comunitară. Funcția directivelor fiind exact aceea de a asigura armonizarea legislațiilor naționale în măsura necesară funcționării Pieței Unice, este imperativ ca dispozițiile lor să se aplice cu aceeași semnificație , cu aceeași forță obligatorie și în același timp pe întregul teritoriu al Uniunii Europene. Aceste trei exigențe, inerente obligației de prevalență a dreptului comunitar, trebuiesc în același timp puse în practică, în virtutea principiului autonomiei instituționale și procedurale, de judecătorii naționali, însărcinați să aplice, în cadrul compențelor lor, dispozițiile dreptului comunitar. Misiunea astfel conferită jurisdicțiilor naționale le impune așadar ca, folosind mijloacele procedurale pe care le au la dispoziție, să asigure deplina eficacitate a directivelor. Dar, date fiind disparitățile între drepturile procedurale naționale, pare destul de dificil de atins misiunea de a realiza armonizarea procedurală pe cale jurisprudențială. Se impune de aceea fixarea unor reguli minimale, constând, pe de o parte, în asigurarea efectivității controlului jurisdicțional, asigurarea efectivității controlului jurisdicțional este un corolar al primordialității dreptului comunitar și presupune că: este garantat accesul la un recurs efectiv, la protecția provizorie a drepturilor invocate de particulari; instanțele naționale au posibilitatea să invoce din oficiu exigența aplicării directivelor; în sfârșit, că există o echivalență în condițiile de exercitare a căilor de atac.

Intensificarea controlului jurisdicțional a fost subliniată într-o bogată jurisprudență a CEJ, dezvoltată apoi doctrinar. Astfel, dacă dispozițiile unei directive îndeplinesc condițiile tehnice ale efectului direct, adică sunt clare, necondiționale și perfecte juridic, ele sunt susceptibile de a fi aplicate imediat de judecătorul național, într-un litigiu opunând un justițiabil care invocă acele dispoziții statului membru căruia i se reproșează că nu și-a respectat obligațiile. Jurisprudența CEJ a întărit progresiv exigențele ce apasă asupra judecătorului național, care trebuie cel puțin să pronunțe inopozabilitatea regulilor naționale contrare dreptului comunitar (ex. Hot.13.7.1972, Comisia vs.Italia). La acestă obligație (efectul de excludere) se adaugă, pentru judecătorul național, obligația pozitivă de aplicare, cu efect imediat, a normei comunitare în locul normei naționale contrare (efectul de substituire).

Se observă așadar că în privința modului de soluționare a unui conflict eventual între dreptul comunitar și cel național, CEJ, preocupată de a asigura aplicarea imediată și superioritatea dreptului comunitar, nu lasă deloc alegere sistemelor juridice naționale. Potrivit jurisprudenței Curții, aplicarea regulii comunitare cu efect direct nu este condiționată de abrogarea formală a regulii naționale contrare.

Trebuie menționat că această jurisprudență severă a CEJ a întâmpinat la început serioase reticențe și uneori chiar rezistență din partea jurisdicțiilor naționale, care opuneau mai ales argumentul ierarhiei normelor juridice.Un alt posibil obstacol invocat de instanțele naționale este cel ce decurge din insuficiența mijloacelor interne de drept procedural.

In Franța, de pildă, dacă în privința actelor guvernamentale și administrative principiul primordialității dreptului comunitar s-a aplicat fără dificultate în temeiul valorii de lege pe care se consideră că o au tratatele internaționale ratificate (cum este și cazul Tratatelor Uniunii Europene), în alte cazuri numai printr-o interpretare extensivă și creatoare s-a putut da eficiență principiului primordialității. Astfel, Camera Comercială a Curții de Casație a decis că refuzul (sub forma unei circulare emise de ministrul justiției) de a executa o hotărâre a Curții Europene de Justiție constituie o culpă gravă, ce atrage răspunderea statului. Dificultatea cu care a fost confruntată instanța pentru a ajunge la această soluție a constat în inexistența acestei ipoteze de răspundere a statului în norma pozitivă franceză relevantă (art.L781 din Codul organizării judiciare).

Astfel, judecătorul național ajunge să aibă o funcție quasi normativă, la care trebuie însă să ajungă, față de dispozițiile art.4 C.civ.fr (art.3 C.civ.rom): "Judecătorul care va refuza să judece, sub cuvânt că legea nu prevede sau că este întunecată, sau neîndestulătoare va putea fi urmărit ca culpabil de denegare de dreptate".

În Tările Benelux principiul primordialității dreptului comunitar este respectat în cele mai bune condiții. De pildă, în constituția Tărilor de Jos prin revizuirile intervenite după semnarea Tratatelor, a fost reglementată exhaustiv și minițios problema, prevăzând că dacă dezvoltarea ordinii internaționale impune, un tratat internațional poate deroga de la dispozițiile constituționale. Asemănător au procedat și Luxemburg și Belgia, iar jurisdicțiile, inclusiv cele supreme, ale acestor state, au consacrat primordialitatea dreptului internațional în general și apoi, chiar în mod expres, a celui comunitar.

În Germania și Italia, țări care se disting de celelalte printr-un puternic sistem de control al constituționalității, aplicarea principiului primordialității dreptului comunitar a întâmpinat unele obstacole.

Situația statelor care au aderat ulterior la Comunitate, nefiind membri fondatori, a fost în general marcată de pregătirile pentru aderare, în cadrul cărora, un loc important l-a jucat modificarea constituțiilor sau cel puțin, a inserării în legile adoptate în vederea aderării, a unor dispoziții care să asigure, între altele, efectivitatea principiului primordialității.

II. Procedura întrebării prejudiciale

Potrivit art.234 (fost 177) din Tratatul instituind Comunitatea Europeană, dacă în fața unei instanțe dintr-un stat membru se ridică o chestiune legată de interpretarea dreptului comunitar, acea instanță poate (iar dacă este vorba de o instanță supremă, a cărei hotărâre nu mai poate fi atacată potrivit procedurii naționale, este obligată) să ceară Curții Europene de Justiție să se pronunțe printr-o hotărâre de interpretare asupra normei comunitare.

Așadar, pentru a asigura uniformitatea interpretării dreptului comunitar, s-a preferat instituirea unui sistem de cooperare în cadrul căruia CEJ să fie consultată de către jurisdicțiile naționale atunci când acestea din urmă, având de aplicat o dispoziție a dreptului comunitar într-un litigiu cu care sunt sesizate, trebuie să știe dacă această dispoziție este validă sau să precizeze sensul pe care înțeleg să i-l dea.

De o importanță deosebită pentru obținerea unui răspuns concludent din partea CEJ este modul de formulare a întrebării prejudiciale de către judecătorul național.

Interpretarea sau aprecierea asupra validității unei norme comunitare, dată prin hotărârea CEJ se impune atât pentru instanța care a pus-o (și pentru toate celelalte instanțe care sunt chemate, în cadrul căilor de recurs naționale, să se pronunțe în același litigiu), cât și altor instanțe în fața cărora textul în cauză va fi invocat.

Așadar, judecătorul național devine el însuși instanță comunitară. În definitiv, constatarea invalidității dreptului național în raport cu o normă comunitară nu este de atributul Curții Europene de Justiție, ci al instanței naționale sesizate.

Tocmai de aceea se impune concluzia necesității cunoașterii de către judecătorul național a acquis-ului comunitar, care include, astfel cum s-a amintit deja, atât normele pozitive de drept comunitar, cât și interpretarea lor de către Curtea Europeană de Justiție de la Luxemburg.

III. Ce ar trebui să facă judecătorul român de pe acum?

a) Este știut că încă prin Acordul de Asociere a României la Comunitățile Europene, ratificat prin Legea nr.20/1993 țara noastră și-a luat obligația de a asigura compatibilitatea graduală a legislației sale prezente și viitoare cu cea a Comunității (art.69). Această armonizare a fost începută și este lăudabil că în unele domenii la elaborarea actelor normative au fost avute în vedere dispozițiile incidente ale legislației comunitare. Pe lângă avantajul premiselor obținerii unui punctaj bun în cadrul negocierilor de aderare, această armonizare permite tuturor destinatarilor normei juridice – cetățeni, operatori economici, instituții ale statului, inclusiv instanțe judecătorești – să se familiarizeze cu modul european de reglementare. Din păcate, din preambulul unor asemenea acte normative, astfel cum ele sunt publicate în Monitorul Oficial nu rezultă referinta la norma comunitară cu care s-a asigurat armonizarea. După opinia mea, acesta este un neajuns serios al conștientizării de către toți- dar mă refer aici în mod particular la judecători – că integrarea europeană a României a început, că este cazul să ne aplecăm cu atenție asupra noii legislații, în vederea aplicării ei. Desigur că, așa cum se cunoaște, nu este întotdeauna suficientă preluarea textuală a unei norme comunitare. Mult mai importantă este înțelegerea sensului, a acelei ratio legis, scop în care, pe lângă o expunere detaliată de motive, cunoașterea unor opinii doctrinare, inclusiv din dreptul comparat, ca și cunoașterea interpretării pe care CEJ a dat-o textelor în discuție, apare ca fiind de majoră importanță.

Printre actele normative recent adoptate în România, care au preluat dispozițiile unor norme comunitare, amintim cu titlu exemplificativ:OG nr.106/1999 privind contractele încheiate în afara spațiilor comerciale ,

În practica lor curentă, judecătorii români aplică deja dispozițiile Legii nr.105/1992 pentru reglementarea raporturilor de drept internațional privat. Această remarcabilă lege, elaborată de reputați specialiști, deopotrivă teoreticieni dar și practicieni ai dreptului, este o mostră a armonizării legii române cu legislația comunitară.

b) Aceste provocări, atât ale dreptului intern, cât și ale dreptului comunitar- veritabil "drept în construcție"- impun judecătorului român actual să se informeze și să fie informat. În afară de cunoștințele dobândite în timpul studiilor universitare asupra dreptului comunitar (introduse în programele analitice abia după anii 1991-1992), se impune întărirea componentei de pregătire continuă în cadrul Institutului Național al Magistraturii (aspect reținut și în Raportul Comisiei Europene asupra progreselor realizate de România pe calea aderării europene, dat publicității la 8 noiembrie 2000). Uniunea Europeană a sesizat importanța pe care un corp judecătoresc integru și pregătit o are pentru corecta aplicare a dreptului comunitar, după aderare. De aceea a avut inițiativa de a contribui financiar și logistic la realizarea acestui deziderat. În acest context, trebuie amintit Programul Phare 1998 de înfrătire instituțională care, alături de alte obiective, îl include pe acela de a contribui la pregătirea în dreptul comunitar a judecătorilor români și a consilierilor din Ministerul Justiției cu atribuții în domeniul integrării europene.In acest scop, au fost organizate seminarii în mai multe orașe din țară , în cadrul cărora experți străini din Franța și Germania prezintă judecătorilor români desemnați cunoștințe teoretice și practice de drept comunitar.De asemeni,s-au pus bazele unei "rețele de corespondenți comunitari", alcătuită din câte un judecător desemnat de pe raza fiecărei curți de apel, un judecător de la Curtea Supremă de Justiție și un consilier din Serviciul de Integrare Europeană al Ministerului Justiției. Rolul acestei rețele este acela ca, pe baza informațiilor primite dinspre Ministerul Justiției (care are structuri specializate în integrarea europeană) să asigure informarea judecătorilor din toată țara asupra surselor documentare în materie de drept comunitar, inclusiv a jurisprudentei Curții Europene de Justiție.Ca membru al acestei nou înfiintate structuri, apreciez inițiativa partenerilor europeni ai acestei "înfrătiri" și îmi exprim speranța că vom reuși să depășim barierele tehnice și de altă natură ale unei reale și eficiente comunicări .

Bibliografie

Prof.dr. Ion M. Anghel, Tratatul internațional și dreptul intern, Editura Lumina Lex, București, 1999;

Ioan Alexandru, Introducere în studiul procesului de cooperare

internațională , Ed. Sylvi, București, 1996;

Ioan Alexandru, Structuri, mecanisme și instituții administrative,

analiza comparat ă , Ed. Sylvi, București, 1996;

O. Bibere, Uniunea Europeană – Între real și virtual, Ed. Politică,

București, pag.11.

Boulouis J., Droit institutionnel des Communautes europeennes,

Paris, 3-e edition, 1991;

Boulouis J. et Chevallier R.M., Grandes arrets de la Cour de

justice des Communautes, T.I., 5-e edition, Paris, 1992, T. 2,3-edition,

Paris, 1983;

Cerexhe E., Le droit europeean. Tome I-les objectifs et les

institutions, Bruxelles, 3-e edition, 1989; La Communite et les Etats

Constantinesco L.J., L`applicabilite directe dans le droit de la

C.E.E., Paris, 1970;

Conf.univ.dr. Constanța Călinoiu, lect.univ.dr. Verginia

Vedina, Teoria funcției publice comunitare, Ed. Lumina Lex, București,

1999;

Ion Filipescu, Augustin Fuerea, Drept instituțional comunitar european, Ed. Actami, București, 1997;

Jacot-Guillarmond, Droit communautaire et droit international public, Geneve, 1979;

Isaac G., Droit communautaire general, 3-e edition, Paris, 1991;

Ion Jinga, Uniunea Europeană. Realități și perspective, Ed.

Lumina Lex, Bucure ș ti, 1999;

Kovar R., Le pouvoir reglementaire de la C.E.C.A., Paris, 1964;

Lecourt R., L`Europe des juges, Bruxelles, 1976;

Louis J.V., Les reglementes de la Communaute economique

europeenne, Bruxelles, 1969;

Octavian Manolache, Drept comunitar, Ed. All, București, 1995;

Viorel Marcu, Drept instituțional comunitar, Ed. Nova,

București;

Roxana Munteanu, Drept european, Ed. Oscar Print, Bucuresti,

1996;

Sever Neagoe, Teritoriul ș i frontierele în istoria României, Ed.

Ministerului de Interne, București, 1995;

Bianca Predescu, Drept instituțional comunitar, Ed. Nora,

Bucuresti, 1994;

Theodor Tudoroiu, Tratatul Uniunii Europene, trad., Ed.

Lucretius, 1997;

Costică Voicu și colaboratori, Managementul organizațional în

domeniul ordinii publice, Ed. Ministerului de Interne, București, 2001;

Irina Moroianu Zlătescu, Drept instituțional Comunitar, Ed.

I.R.D.O., București, 1996;

Irina Moroianu Zl ă tescu, R. Demetrescu, Comunitatea

European ă și Drepturile Omului, Revista Drepturilor Omului, pag.4-7.

ION FILIPESCU, AUGUSTIN FUEREA, Drept instuțional comunitar

european ,editia a IV-a, Editura Actami, București, 1999.

OVIDIU TINCA, Drept comunitar, Editura Didactică și Pedagogică,

R.A , București 1999.

DANA VICTORIA SAVU, Integrare Europeană, Editura Oscar Print,

București.

ROXANA MUNTEANU, Drept European-evoluție-instituții-ordine juridică, Editura Oscar Print , București 1996.

BRÂNDUȘA ȘTEFĂNESCU, Curtea de Justiție a Comunităților Europene, Editura Ștințifică și Enciclopedică, București, 1979.

OCTAVIAN MANOLACHE, Drept Comunitar, Editura All București

1996, Ediția a II -a.

LEICU CORINA, Drept Comunitar, Editura Lumina Lex, București 1996

IRINAMOROIANUZLĂTESCU , RADUCDEMETRESCU, Drept

Intituțional Comunitar, București 1997.

THEODOR TODORIU, Tratatul Uniunii Europene, Editura Lucrețius București 1997.

JEAN BOULOIS , Droit Institutionel de l`Union Europenne, 5-eme edition Editure Montcretien, Paris 1995.

ROBERT ALTERNEAV, La marche commune, Histoire et grand problemes, Paris 1971.

JOEL RIDEAU, Droit institutionel de l`Union et de Communautes Europeennes, L.G.D.J 1994.

ION JINGA, ANDREI POPESCU, Integrarea Europeană, Editura Lumina Lex, București 2000.