Contracte de Intermediere In Materie Comerciala

CUPRINS

=== Contracte intermediare in materie comerciala ===

CAPITOLUL I

NOȚIUNEA, CARACTERELE ȘI ELEMENTELE CONTRACTULUI COMERCIAL

1.1. Noțiunea de contract comercial

Contractul comercial nu este definit în reglementările comerciale, existând doar prevederi privind diferite tipuri de contracte comerciale.

Pentru elaborarea unei definiții a contractului comercial trebuie avute în vedere prevederile art. 942 din Codul civil, potrivit căruia contractul civil "este acordul între două sau mai multe persoane spre a constitui sau a stinge între dânșii un raport juridic".

Contractul comercial poate fi definit ca acordul de voință dintre două sau mai multe persoane realizat în scopul de a constitui, modifica sau stinge raporturi juridice comerciale.

1.2. Caracterele juridice ale contractului comercial

Contractul comercial are următoarele caractere juridice:

este un contract cu titlu oneros, adică fiecare parte a acestuia urmărește obținerea unui avantaj;

este un contract sinalagmatic, adică generează drepturi și obligații reciproce între părți;

este un contract comutativ, adică existența și întinderea prestațiilor sunt determinate sau determinabile din momentul perfectării contractului;

este un contract consensual, adică ia naștere prin simplul acord de voință al părților;

este de natură comercială, adică ia naștere printr-un act sau fapt de comerț.

1.3. Elementele contractului comercial

Contractul comercial are ca trăsătură definitorie acordul de voință al părților în scopul realizării unei fapte de comerț.

El prezintă elemente comune cu ale contractelor civile dar și elemente specifice care-1 deosebesc de acestea.

Condițiile de validitate

a. Condițiile de fond

Enumerare. Condițiile de fond ale contractului comercial sunt cele prevăzute de art. 948 din Codul civil:

a) capacitatea de a contracta;

b) consimțământul valabil al părții care se obligă;

c) obiectul determinat sau determinabil;

d) cauza licită.

Condițiile de fond ale contractului comercial au anumite particularități față de condițiile de fond ale contractului civil.

Capacitate. Pot încheia contracte comerciale persoanele care au
capacitatea cerută de lege pentru a fi comercianți, adică acele persoane care au capacitate de folosință si de exercițiu.

În privința persoanelor fizice sunt considerați incapabili minorii și interzișii. În privința persoanelor juridice, orice persoană juridică poate fi parte într-un contract comercial dacă este respectat principiul specialității capacității de folosință.

Consimțământ. Consimțământul părților la încheierea contractului
comercial pentru a fi valabil trebuie să satisfacă aceleași exigențe ca în materie civilă. El trebuie să nu fie afectat de vicii.

Obiect. Obiectul contractului comercial ca o condiție de validitate
trebuie să îndeplinească acele condiții prevăzute de art. 962-965 din Codul civil.

Cauza contractului comercial trebuie să fie licită, adică să nu
contravină legii, bunelor moravuri sau ordinii publice.

b. Condiții de formă

Formă. Regulile în materie civilă privind forma contractelor, sunt valabile și în materia contractelor comerciale.

Condițiile de formă privind contractele comerciale sunt de trei categorii:

a) forma solemnă;

b) forma ad probationem;

c) forma pentru opozabilitate față de terți.

Contractele comerciale pentru care legea impune forma solemnă (ad validitatem) sunt:

a) contractele de împrumut maritim (art. 602 C. com);

b) contractul de societate comercială (art. 5 și art. 56 din C. com.);

c) contractul de ipotecă (art. 1772 C. civ.);

d) contractul de garanție reală mobiliară (art. 14, Titlul VI din Legea nr. 99/1999).

Ele trebuie încheiate sub forma înscrisului autentic sau înscrisului sub semnătură privată. Forma ad probationem, ca o cerință impusă de lege, în sensul că pentru a se proba actul juridic este necesară întocmirea acestuia sub forma unui înscris, este instituită pentru următoarele tipuri de contracte comerciale:

a) contractul de închiriere de vase maritime (art. 493 C. com.);

b) contractul de construcție de vase (art. 491 C. com.);

c) contractul de expediție (art. 416 C. com.);

d) contractul de tranzacție (art. 1705 C. civ.);

e) contractul de asigurare (art. 10 Legea nr. 135/1995).

Forma impusă pentru opozabilitatea față de terți ca persoane care nu au participat la încheierea actului si pentru care trebuie asigurată protecția drepturilor și intereselor lor este necesară pentru contracte comerciale precum:

a) publicitatea contractului de societate comercială (art. 2, art. 5, art. 17, art. 35, art. 199 din Legea nr. 31/1990);

b) înscrierea în cartea funciară a contractului de leasing (art. 19-20 dinO.G.nr. 51/1997).

Sancțiunea pentru nerespectarea formei contractului în raport de cum forma este cerută ca o condiție de validitate, de probă sau de opozabilitate, este nulitatea, imposibilitatea dovedirii sau inopozabilitatea.

1.4. Încheierea contractelor comerciale

Contractul comercial, ca principal izvor de drepturi și obligații, ia naștere prin formarea acordului de voință al părților contractante asupra clauzelor contractuale.

Realizarea acordului de voință ca element fundamental în încheierea contractului este determinată de întâlnirea concordantă dintre ofertă și acceptare.

Dacă părțile contractante sunt față în față sau comunică printr-un mijloc astfel încât exprimarea acceptării să ajungă la ofertant în chiar acel moment al declarației de voință, contractul se consideră a fi încheiat între persoane prezente.

Dacă de la exprimarea acceptării și până la ajungerea acesteia la cunoștința ofertantului trece o perioadă de timp contractul se consideră încheiat între persoane depărtate.

În materie comercială contractele pot fi încheiate atât între persoane prezente cât și între persoane depărtate.

1.5.1. Formarea acordului de voință

A. Oferta de a contracta

a. Noțiune

Noțiune, în procesul de formare a acordului de voință privind clauzele contractuale, oferta este prima secvență în timp. Ea mai este denumită și policitațiune și poate fi adresată unei persoane determinate sau publicului.

Oferta de a contracta poate fi cu termen sau fără termen.

Prin oferta de a contracta de înțelege propunerea pe care o persoană fizică sau juridică denumită ofertant, o adresează unei alte persoane fizice sau juridice denumită destinatar, în scopul de a încheia un contract în condițiile indicate în aceasta.

b. Condițiile ofertei

Condiții, în calitatea de element al consimțământului oferta trebuie să
îndeplinească acele condiții de validitate ale acestuia dar și anumite condiții
speciale.

Condițiile ofertei sunt:

să fie fermă, adică să constituie o manifestare de voință făcută cu intenția de a angaja din punct de vedere juridic, adică de a fi o manifestare de voință reală, serioasă, conștientă și neviciată;

să fie neechivocă, adică să nu creeze dubii ci să emane certitudine;

să fie adresată unei persoane fizice sau juridice determinate sau publicului;

să fie materializată într-un act pozitiv, expres sau tacit.

Ca formă, oferta poate fi făcută în scris sau verbal.

c. Felurile ofertei

Feluri. În funcție de anumite criterii de clasificare oferta poate fi de următoarele feluri:

a) după criteriul modului de exprimare a declarației de voință oferta poate fi: 1) expresă, adică precizează direct printr-un mijloc de comunicare conținutul său; 2) tacită, adică exprimarea sa rezultă din fapte care demonstrează această intenție;

b) după criteriul duratei oferta poate fi: 1) cu termen, adică are stabilită o perioadă pentru acceptare; 2) fără termen, adică nu are stabilită o perioadă pentru acceptare, ofertantul trebuind să o mențină pe o perioadă rezonabilă, care se apreciază în raport de situația de fapt.

d. Caracterul, revocarea și caducitatea ofertei

Caractere. Lansarea unei oferte cu termen sau fără termen, dacă nu a
fost acceptată mai înainte de acest termen sau înainte de expirarea perioadei
rezonabile, are până la acceptare sau până la expirarea perioadei rezonabile
caracter obligatoriu.

În virtutea caracterului obligatoriu pe perioada de la lansare și până la acceptare, oferta generează pentru ofertant anumite obligații, chiar dacă prin art. 37 din Codul comercial român se dispune că "până ce contractul nu este perfect, propunerea și acceptarea sunt revocabile".

Revocare. Dacă s-ar avea în vedere numai prevederile art. 37 din
Codul comercial român, s-ar ajunge la concluzia că oferta ar putea fi revocată unilateral de către ofertant, până la acceptare, fără a se produce vreo consecință juridică, indiferent dacă oferta a ajuns sau nu la cunoștința acceptantului.

În literatura juridică s-a apreciat că dacă s-ar aborda un asemenea mod de interpretare s-ar crea consecințe inechitabile, trebuind să se distingă după cum oferta nu a ajuns la destinatar sau oferta a ajuns la acesta.

Pentru situația în care oferta nu a ajuns la destinatar revocarea acesteia nu produce nici o consecință juridică dacă revocarea ajunge la cunoștința destinatarului cel mai târziu odată cu oferta.

Pentru situația în care oferta a ajuns la destinatar, trebuie apreciat după cum oferta este cu termen sau fără termen.

Caducitate. Dacă oferta este cu termen, ofertantul este obligat să o
mențină până ce expiră termenul. După trecerea termenului, oferta devine caducă.

Dacă oferta este fără termen, ofertantul este obligat să mențină oferta un termen rezonabil, evaluat în raport de situația de fapt, astfel încât să creeze destinatarului posibilitatea de a se exprima asupra acesteia.

O problemă care s-ar putea pune cu privire la forța obligatorie a ofertei, se referă la situația în care de la lansarea ofertei și până la acceptare, dar înainte de aceasta din urmă, ofertantul devine incapabil sau decedează. Pentru ambele situații, oferta devine caducă. Ea nu produce nici o consecință juridică indiferent dacă este cu termen sau fără termen.

Problemă. Cu privire la revocarea ofertei ca principiu consacrat de art. 37 din Codul comercial român s-ar putea pune în discuție, în contextul principiului echității și justiției ca principiu fundamental al dreptului, problema consecințelor retragerii ofertei anterior termenului pentru care ea trebuie menținută iar destinatarul ei ar fi avut în vedere acceptarea acesteia.

Considerăm că răspunsul care a fost dat de literatura juridică și de practica judiciară în sensul că ofertantul răspunde pentru daunele produse prin actul revocării ofertei înainte de termen, este corect motivat juridic.

Pentru determinarea temeiului juridic al răspunderii generate de revocarea ofertei înainte de termen literatura și practica judiciară au consacrat două categorii de teorii și soluții:

teorii și soluții care consideră că răspunderea ofertantului se fundamentează pe actul juridic al ofertei care poate fi: 1) un antecontract; 2) un act juridic unilateral;

teorii și soluții care consideră că răspunderea ofertantului se fundamentează pe un fapt juridic exterior ofertei, care poate genera: 1) răspundere delictuală; 2) răspundere bazată pe exercițiul abuziv al dreptului de a revoca oferta.

Potrivit teoriei antecontractului, oferta are două componente și anume

componenta care constituie fondul ofertei și o componentă care este propunerea făcută destinatarului de menținere a ofertei un termen, prin aceasta formându-se alături de ofertă un antecontract care poate angaja o răspundere contractuală a ofertantului.

Această teorie este insuficientă deoarece așa-zisul antecontract nu este viabil având la bază prezumția de acceptare a destinatarului, care este incertă.

Potrivit teoriei răspunderii întemeiată pe obligativitatea actului unilateral al ofertei, aceasta este considerată act juridic unilateral ca izvor de obligații cu consecința obligației ofertantului de a o menține pe perioada pentru care s-a angajat, deoarece în caz de revocare se poate angaja răspunderea ofertantului.

O asemenea teorie nu poate fi considerată satisfăcătoare pentru a stabili ca temei juridic al obligației ofertantului ca efect al revocării ofertei, actul juridic unilateral, deoarece acesta are o sferă restrânsă de aplicație în dreptul nostru.

Conform teoriei răspunderii delictuale, revocarea ofertei înainte de termen are drept consecință angajarea răspunderii ofertantului în temeiul art. 998 și următoarele din Codul civil, revocarea fiind considerată o faptă delictuală exterioară ofertei, producătoare de prejudicii pentru destinatar.

O asemenea teorie este satisfăcătoare în stabilirea temeiului juridic al răspunderii ofertantului față de destinatar, pentru prejudiciile cauzate, existând și o reglementare juridică adecvată și anume art. 998 și următoarele din Codul civil, considerându-se încheiat contractul.

Prin teoria abuzului de drept se consideră că revocarea ofertei este un abuz de drept, încălcându-se principiul ocrotirii bunei credințe la încheierea actelor juridice cu consecința prejudicierii destinatarului.

Această teorie este corespunzătoare sistemului nostru legislativ privind determinarea temeiului juridic al răspunderii pentru revocarea ofertei.

Este adevărat că, potrivit art. 37 din Codul comercial oferta este revocabilă, iar ofertantul are acest drept de a o revoca, dar dacă avem în vedere prevederile art. 3 din Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice și juridice în care se dispune că drepturile subiective sunt ocrotite de lege, numai dacă sunt exercitate potrivit scopului lor economic și social, prin revocarea ofertei suntem în prezența unui abuz de drept care atrage răspunderea în consecință.

e. Natura juridică și calculul daunelor determinate de revocarea ofertei

Natură juridică. Daunele pe care le poate solicita partea prejudiciată
prin revocarea ofertei nu pot avea regimul unui echivalent al pagubei suferite ca efect al neexecutării contractului, deoarece un asemenea contract nu a fost încheiat între părți.

În privința acordării acestora au existat în literatura juridică două opinii și anume:

opinia potrivit căreia acordarea despăgubirilor se întemeiază pe ideea de culpă delictuală (art. 998 C. civ.);

opinia potrivit căreia acordarea despăgubirilor se întemeiază pe ideea ocrotirii bunei credințe a celui care a întreprins executarea contractului (art. 3 din Decretul nr. 31/1954).

Considerăm că opinia care trebuie să prevaleze este aceea privind acordarea despăgubirilor în baza ocrotirii bunei credințe, deoarece aceasta are ca suport legal prevederile art. 3 din Decretul nr. 31/1954, care interzic abuzul de drept.

Conținut. Cu privire la conținutul557 despăgubirilor acesta constă doar
în cheltuielile efectuate cu începerea executării, cu pregătirea încheierii contractului (deplasări, corespondență), pierderi suferite prin refuzul unor oferte mai avantajoase.

B. Acceptarea de a contracta a. Noțiune

Acceptarea este a doua secvență în timp pentru formarea acordului de voință. Ea este răspunsul care materializează voința destinatarului
privind încheierea contractului în condițiile ofertei.

Acceptarea poate fi definită558 ca fiind manifestarea de voință a destinatarului de a încheia contractul în condițiile și în forma indicate în ofertă.

b. Condițiile acceptării

Noțiune. În calitatea de element al consimțământului, acceptarea
trebuie să îndeplinească acele condiții de validitate ale acestuia dar și anumite condiții speciale.

Condițiile acceptării sunt:

să fie emisă de destinatarul ofertei care poate să fie o persoană fizică sau juridică, determinată sau oricare persoană fizică sau juridică, dacă oferta a fost adresată publicului;

să fie în concordanță cu oferta, adică să nu aibă condiționări sau limitări față de aceasta, deoarece atunci ar fi o contraofertă;

să fie o declarație de voință expresă sau tacită, adică să reprezinte voința neîndoielnică a acceptantului de a se angaja juridic;

să fie făcută în timp util, adică înainte ca oferta să fi fost revocată sau să fi devenit caducă.

Ca formă, acceptarea poate fi făcută în scris sau verbal.

c. Felurile acceptării

Feluri. În funcție de anumite criterii de clasificare, acceptarea poate fi de mai multe feluri:

după criteriul modului de exprimare a declarației de voință, acceptarea poate fi: 1) acceptare expresă, care precizează direct printr-un mijloc de comunicare conținutul său; 2) acceptare tacită, la care exprimarea conținutului său rezultă din anumite acte și fapte ale destinatarului (exemplu: începerea executării contractului; expedierea mărfii; plata prețului);

după criteriul conformității cu oferta, acceptarea poate fi: 1) acceptare conformă cu oferta, adică privește același bun și nu conține limitări, condiționări sau modificări față de ofertă; 2) acceptare neconformă cu oferta, adică o contraofertă care înseamnă o nouă propunere de afacere.

d. Revocarea, tardivitatea acceptării, tăcerea destinatarului ofertei

Revocare. Potrivit art. 37 din Codul comercial român, acceptarea este
revocabilă. Revocarea acceptării produce efecte juridice dacă a ajuns la cunoștința ofertantului înainte sau chiar în același moment cu acceptarea.

În cazul în care revocarea ajunge la cunoștința ofertantului după ce acesta începuse executarea contractului, atunci acceptantul răspunde pentru daune.

Tardivitate. Acceptarea este considerată tardivă atunci când aceasta
ajunge la ofertant după expirarea termenului de acceptare fixat de către acesta sau după ce a expirat termenul rezonabil pentru acceptare.

De la această regulă a tardivității există totuși o excepție prevăzută de art. 35(2) din Codul comercial român, în sensul că ofertantul poate primi ca bună și o acceptare ajunsă peste termen cu condiția de a comunica de îndată acceptantului această primire și acordul său.

Din momentul în care ofertantul 1-a anunțat pe acceptant că este de acord să încheie contractul chiar și în condițiile unei acceptări tardive el nu mai poate revoca oferta.

Între acceptarea tardivă și acceptarea condiționată sau limitată (contraofertă) există deosebire.

În timp ce acceptarea tardivă are regimul unei acceptări sub condiția ratificării sale de către ofertant, acceptarea condiționată sau limitată (contraofertă) are regimul unei noi propuneri de contract.

Tăcere. Tăcerea destinatarului ofertei nu echivalează cu o acceptare
atâta timp cât acesta nu a întreprins nici un act de începere a executării. Tăcerea însăși nu are valoarea juridică a acceptării, nefiind aplicabilă regula potrivit căreia "cine tace se prezumă că achiesează".

Există totuși situații când tăcerea poate echivala cu acceptarea și anume:

tacita relocațiune, în materia contractelor de locațiune, consacrată de art. 1437 din Codul civil român;

convenția părților ca simpla tăcere să aibă după primirea ofertei, valoare de acceptare;

când oferta este făcută exclusiv în interesul destinatarului.

e. Natura juridică și calculul daunelor determinate de revocarea acceptării

Natură juridică. Daunele pe care le poate solicita partea prejudiciată
prin revocarea acceptării au regimul unor despăgubiri care țin de cheltuielile făcute cu perfectarea contractului.

Conținut. Dacă există o executare sau un început de executare a
contractului și acestea conferă o anumită certitudine privind încheierea
contractului, care n-ar fi fost posibilă fără aceste acte preparatorii, atunci
despăgubirile constau în cheltuielile efectuate cu începerea executării și pregătirea încheierii contractului.

Dacă formarea contractului are loc la acceptant, prin executarea imediată, atunci nu se datorează despăgubiri, deoarece începutul de executare echivalează cu acceptarea, neputându-se pune în discuție o revocare.

1.5.2. Încheierea contractelor comerciale între prezenți

Noțiune. Formarea acordului de voință între persoanele prezente este
rezultatul succesiv al unui schimb de voințe.

Părțile contractante se află față în față în același loc sau comunică în așa mod încât manifestările lor de voință sunt cunoscute simultan.

Moment. Încheierea contractului are loc în momentul în care au căzut
de acord asupra elementelor esențiale ale contractului.

Loc. Locul încheierii contractului este locul unde ele se află în acel
moment sau locul oferantului dacă încheierea contractului are loc prin telefon.

Opinie. În privința încheierii contractului prin telefon, în literatura
juridică s-a afirmat că:

acest contract ar fi un contract între prezenți, deoarece părțile comunică fără a exista un interval de timp între manifestările lor de voință, acest lucru fiind facilitat de legătura telefonică;

acest contract ar fi un contract între absenți, deoarece telefonul este doar un mijloc de transmitere, părțile fiind în locuri diferite.

Este adevărat că telefonul este o tehnică de comunicație la distanță dintre cele care facilitează încheierea contractului la distanță, dar dacă avem în vedere modul de formare a acordului de voință, adică simultan, în cazul utilizării acestei tehnici, considerăm că un contract încheiat prin telefon este un contract între prezenți.

1.5.3. Încheierea contractelor comerciale sinalagmatice între persoane depărtate (absente)

a. Preliminarii

Determinare terminologică. În art. 35 din Codul comercial se dispune că un "contract sinalagmatic între persoane depărtate nu este perfect dacă acceptarea n-a ajuns la cunoștința propuitorului în termenul hotărât de dânsul sau în termenul necesar schimbului propunerii și acceptării după natura contractului.

Prin această determinare terminologică de "contract între persoane depărtate" se are în vedere existența unei distanțări în timp a ofertei și acceptării generată de faptul că ofertantul și acceptantul nu se află de față în momentul în care oferta se întâlnește cu acceptarea.

Dacă art. 35 din Codul comercial ar fi interpretat în mod simplist, s-ar putea avea în vedere numai distanța dintre părți fără a se viza perioada care se scurge de la emiterea ofertei și până la primirea acceptării.

Considerăm că în substanța sa, textul de lege menționat privind depărtarea, vizează timpul care trece de la manifestarea de voință a ofertantului până la cunoașterea de către acesta a manifestării de voință a acceptantului.

b. Momentul încheierii contractului sinalagmatic între persoane depărtate

Teorii. Determinarea momentului încheierii contractelor între persoane
depărtate prezintă importanță, deoarece în funcție de acest moment decurg diferite consecințe juridice.

Cu privire la momentul încheierii contractului între persoane depărtate au fost avansate în literatura juridică mai multe teorii si anume:

a) teoria emisiunii declarației de voință;

b) teoria transmisiunii declarației de voință;

c) teoria recepțiunii declarației de voință;

d) teoria informațiunii privind declarația de voință.

În concepția emisiunii declarației de voință, contractul se consideră încheiat în momentul manifestării declarației de acceptare făcută de către destinatarul ofertei, chiar dacă acceptarea nu a fost adusă la cunoștința ofertantului. Această teorie este criticabilă pentru următoarele motive:

nu se poate stabili momentul acceptării și implicit momentul încheierii contractului;

nu oferă certitudine, putând fi revocată acceptarea, deoarece nu este cunoscută de către ofertant;

acceptarea este dificil de dovedit din punct de vedere probatoriu.

Potrivit teoriei transmisiunii declarației de voință, contractul se consideră încheiat în momentul în care acceptantul a expediat răspunsul său afirmativ către ofertant, chiar dacă acesta din urmă nu a luat cunoștință despre acest răspuns de acceptare. O asemenea teorie este criticabilă deoarece:

a) nu ar fi asigurată certitudinea privind încheierea contractului, acceptarea putând fi revocată doarece nu este ajunsă la ofertant;

b) ofertantul ar lua cunoștință de încheierea contractului ulterior momentului în care acesta s-a produs.

În viziunea teoriei recepțiunii declarației de voință a acceptantului, momentul încheierii contractului este cel a primirii de către ofertant a acceptării, chiar dacă el nu a luat cunoștință de conținutul acesteia. Și această teorie este criticabilă, chiar dacă prezintă o mai mare siguranță, deoarece are inconvenientul că fixează ca moment al încheierii contractului momentul primirii materiale a acceptării și nu momentul cunoașterii conținutului acesteia, prezumându-se că primirea echivalează cu cunoașterea conținutului.

În accepțiunea teoriei informațiunii privind declarația de voință, momentul încheierii contractului este cel în care ofertantul a luat cunoștință efectiv de acceptarea ofertei. Această teorie își are susținerea în prevederile art. 35 din Codul comercial român, care dispune în acest sens.

Opinie, în literatura juridică, s-a afirmat că, deși Codul comercial român consacră teoria informațiunii, în practică se aplică teoria recepțiunii, deoarece se consideră că la primirea acceptării de către ofertant, acesta ia cunoștință despre conținutul acesteia.

Față de cele menționate considerăm că determinarea momentului încheierii contractului se face prin interpretarea voinței juridice a părților.

c. Excepții și derogări de la regula cunoașterii acceptării ca moment al încheierii contractului bilateral

Excepție. De la regula cunoașterii acceptării ca element determinant în
stabilirea momentului încheierii contractului, prin art. 36 din Codul comercial român se instituie o excepție. Această excepție constă în aceea că un contract se consideră încheiat în momentul începerii executării de către acceptant.

Condiții. Condițiile pentru ca întreprinderea executării să constituie
momentul încheierii contractului sunt:

să fie întreprinsă executarea de către acceptant;

ofertantul să nu fi cerut un răspuns prealabil de acceptare;

ofertantul să fi cerut executarea imediată a contractului;

să nu fie necesar, față de natura contractului, un răspuns prealabil.

Problemă. Cu privire la aceste condiții, în literatura și practica juridică s-a pus problema dacă acestea trebuie satisfăcute cumulativ sau parțial.

Răspunsurile care s-au dat la problema menționată sunt de două categorii:

răspunsuri care consideră că aceste condiții trebuie întrunite cumulativ;

răspunsuri care consideră că îndeplinirea separată a fiecărei condiții, conduce la încheierea contractului.

Considerăm că față de redactarea și conținutul art. 36 din Codul comercial român, condițiile trebuie îndeplinite cumulativ.

1.5.4. încheierea contractelor comerciale unilaterale între persoane depărtate (absente)

Preliminarii. Contractele unilaterale generează obligații numai pentru una din părți, cealaltă parte fiind creditor.

Prin art. 38 din Codul comercial român se instituie o prezumție legală relativă considerându-se că oferta a fost acceptată de către destinatar în momentul în care a primit-o. O asemenea prezumție poate fi înlăturată prin proba contrarie.

Moment. Determinarea momentului încheierii contractului unilateral se bazează pe teoria emisiunii acceptării, prezumându-se că acceptarea a intervenit în momentul primirii ofertei.

Din momentul în care oferta a ajuns la cunoștința acceptantului (destinatarului) ea devine obligatorie, nemaiputând fi retrasă, perfectarea contractului necesitând existența acordului ambelor părți.

Loc. Locul încheierii contractului unilateral este domiciliul
acceptantului sau sediul acestuia, după caz.

1.5.5. Importanța juridică a determinării momentului și locului încheierii contractului

Importanță moment. Determinarea momentului încheierii contractului între persoane prezente sau persoane depărtate prezintă interes deoarece:

în raport de acest moment se poate aprecia dacă părțile aveau capacitatea de a contracta;

față de acest moment se poate aprecia posibilitatea de revocare sau de caducitate a ofertei;

în funcție de acest moment se poate aprecia dacă declarația de voință a părților a fost liber exprimată;

față de acest moment se poate determina legea aplicabilă contractului;

cu privire la acest moment se poate determina transmiterea proprietății și a riscurilor;

în raport de acest moment se pot calcula termenele de prescripție;

în funcție de acest moment se produc de regulă efectele contractului;

față de acest moment se poate determina locul încheierii contractului;

față de acest moment se poate determina dacă părțile sunt în lichidare judiciară.

Importanță loc. Determinarea locului încheierii contractului între
persoane prezente sau persoane depărtate prezintă interes deoarece:

în raport de locul încheierii contractului se poate determina instanța competentă teritorial să soluționeze litigiile privind contractul;

în funcție de locul încheierii contractului, dacă este un contract cu element de extraneitate, se poate determina legea aplicabilă, în caz de conflict de legi în spațiu.

CAPITOLUL II

CONTRACTUL DE MANDAT COMERCIAL

2.1. Noțiune

Potrivit articolului 374 Cod comercial, mandatul are ca obiect tratarea de afaceri comerciale pe seama și socoteala mandantului. În Codul comercial se precizează numai elementele mandatului, legiuitorul nedând o definiție clară.

Pentru a ajunge la definiția mandatului comercial, trebuie avută în vedere definiția mandatului civil. Temeiul legal al contractului este art. 1532 și urm. Cod civil.

Mandatul este contractul în temeiul căruia o persoană (mandant) împuternicește altă persoană (mandatar) să încheie anumite acte juridice în numele și pe seama mandantului.

2.2. Caractere juridice

Mandatul este comercial dacă actele încheiate sunt acte comerciale; mandatul civil are ca obiect încheierea de acte civile.

Mandatul comercial prezintă următoarele caracteristici:

are ca obiect, spre deosebire de mandatul civil, afaceri comerciale și nu se presupune a fi gratuity (sunt afaceri comerciale oricare dintre actele enumerate în articolul 3 Cod comercial, care sunt fapte de comerț pentru mandant);

este un act cu titlu oneros, mandatarul fiind remunerat printr-o sumă fermă sau forfetară ori sub forma unui procent calculat la cifra de afaceri. Chiar dacă părțile nu au prevăzut în contract plata sau modalitățile de plată, mandantul datorează remunerație (art. 374 Cod comercial). În absența unei stipulații contractuale, remunerația este stabilită de instanța de judecată.

Mandatul comercial, fiind cu titlu oneros, nu poate fi revocat în mod unilateral.

Poate fi:

cu reprezentare

fără reprezentare

aceasta nu de este esența mandatului, ci numai de natura lui. Sau poate fi:

general (pentru toate afacerile mandantului)

special (pentru o anumită afacere) În cazul mandatului comercial se conferă mandatarului o mai mare libertate de acțiune și independență, potrivit dinamicii activității comerciale.

2.3. Condiții de valabilitate

2.3.1. Condiții de fond

Pentru a fi valabil încheiat, contractul de mandat comercial trebuie să respecte condițiile prevăzute de articolul 948 Cod civil: consimțământul, capacitatea părților, obiectul contractului și cauza.

a) Consimțământul părților

Fiind un contract consensual, contractul de mandat se consideră perfectat în momentul acordului de voință al mandatarului și mandantului.

Mandatul poate fi:

expres

tacit (acceptarea mandatului rezultă din executarea lui).

b) Capacitatea părților

Mandatul trebuie să aibă capacitatea de a încheia el însuși actele juridice care urmează să fie încheiate în numele său de către mandatar.

Mandatarul trebuie să aibă capacitatea de exercițiu pentru a fi în măsură să încheie acte juridice personal, în numele și pe seama altuia, fără însă ca legea să-i ceară și calitatea de comerciant.

Cât privește calitatea voinței, buna sau reaua-credință la încheierea actului juridic, modalitatea și locul încheierii actului juridic, se raportează la persoana reprezentantului mandatar și la terț.

c) Obiectul contractului

În articolul 374 Cod comercial se arată că obiectul mandatului comercial este „tratarea de afaceri comerciale”, deci obiectul contractului de mandat îl constituie faptele de comerț.

În afara condițiilor generale, comune tuturor contractelor (să fie determinat sau determinabil, să fie posibil, licit, în circuitul civil etc.), în privința obiectului mandatului se impun următoarele precizări:

mandatul are ca obiect încheierea de acte juridice de către mandatar; dacă acesta îndeplinește și fapte materiale, ele vor avea un caracter accesoriu (de exemplu: preluarea bunului care urmează a fi vândut de către mandatar, în numele și pe seama mandantului);

actele juridice cu caracter strict personal (de exemplu, testamentul) sau alte declarații strict personale nu pot fi încheiate prin mandatar.

d) Cauza (scopul) contractului de mandat

Cauza, ca element de validitate a contractului de mandat, trebuie să îndeplinească acele condiții comune tuturor acelor acte juridice: să fie reală, licită, morală și să nu contravină regulilor de conviețuire socială.

2.3.2. Condițiile de formă

Contractul de mandat se încheie prin simplul acord de voință al părților (solo consensu), având de regulă caracter consensual. Legea, respectiv Codul civil, nu impune o anumită formă, deoarece, potrivit articolului 1533 Cod civil, mandatul poate fi acordat în formă scrisă, verbală sau poate fi chiar tacit.

Deoarece Codul comercial nu prevede reguli derogatorii de la dreptul comun înseamnă că în privința formei mandatului sunt aplicabile dispozițiile din Codul civil.

În practică, mandatul este exteriorizat, de regulă, printr-un înscris numit procură.

Procura are o dublă semnificație:

Semnifică operațiunea juridică numită negotium prin care o persoană împuternicește pe altă persoană – mandatar, procurator – să încheie unul sau mai multe acte juridice în numele și pe seama ei; din acest punct de vedere procura este un act juridic unilateral care urmează a fi acceptat de către mandatar prin executarea împuternicirii.

Semnifică mijlocul juridic numit instrumentum care dovedește existența și, mai cu seamă, conținutul mandatului, categoriile de acte juridice care vor fi încheiate și limitele puterii conferite mandatarului.

Procura poate fi dată sub forma:

înscrisului sub semnătură privată;

înscrisului autentic.

Felurile mandatului

În funcție de întinderea puterilor conferite mandatarului, mandatul poate fi:

general, în cazul în care mandatarul este împuternicit să încheie orice acte juridice (de exemplu, actele de administrare sau de conservare), cu excepția acelora pentru care legea impune existența unui mandat special (procuratio omnium bonorum);

special, dacă mandatarul este împuternicit să încheie un anumit act juridic (procuratio unicus res) sau anumite operațiuni determinate (de exemplu, actele de dispoziție – încheierea unei tranzacții, semnarea actului constitutiv al unei societăți comerciale, ipotecarea unui imobil).

În cazul în care mandatul este redactat în termeni generali (de exemplu: „mandatul poate să îndeplinească acte juridice în numele și pe seama mandantului”), el va fi valabil pentru actele de administrare (de exemplu, încheierea unui contract de închiriere) și de conservare (de exemplu, întocmirea unei notificări adresate debitorului).

Dubla reprezentare (autocontractul)

În această situație mandatarul îl reprezintă atât pe mandant, cât și pe terța persoană.

2.4. Efectele contractului de mandat comercial

Obligațiile mandatarului:

1. să execute însărcinarea primită cu diligența unui bun comerciant, ca și cum ar fi afacerile sale

2. să arate terților împuternicirea sa (articolul 384 Cod comercial)

3. să încunoștiințeze fără întârziere pe mandant despre executarea mandatului

4. să păstreze destinația sumelor primite pe socoteala mandantului

5. este ținut să plătească dobânzi

Obligațiile mandantului:

1. să pună la dispoziția mandatarului mijloacele necesare pentru executarea mandatului (articolul 385 Cod comercial)

2. este ținut de obligația de plată a remunerației convenite

3. să restituie cheltuielile făcute de mandatar pentru executarea mandatului

Mandantul are obligații și față de terțele persoane în baza actelor juridice încheiate de mandatar în limitele împuternicirii sale.

Răspunderea mandatarului față de mandant în cazul substituirii unei terțe persoane:

Mandatarul va răspunde față de mandant numai în următoarele cazuri:

a desemnat o altă persoană (substituit) pentru îndeplinirea mandatului fără să fi avut încuviințarea mandantului;

a desemnat o persoană incapabilă (nedestoinică) a încheia actele juridice cerute de mandat sau în stare de insolvabilitate notorie (articolul 1542 Cod civil).

În această situație mandatarul a avut dreptul de a se substitui, dar se face vinovat de alegerea nepotrivită a persoanei care îl substituie.

Există pluralitate de mandatari ori de câte ori prin același mandat (împuternicire) au fost desemnate mai multe persoane în această calitate; obligațiile acestora vor fi divizibile (conjuncte), cu excepția cazului când în contract s-a prevăzut solidaritatea acestora.

Privilegiul mandatarului

Mandatarul beneficiază de un privilegiu special (drept de retenție) pentru tot ce i se datorează din executarea mandatului (articolul 386 Cod comercial). Creanțele mandatarului au prioritate față de oricare alte creanțe pe care le are față de mandant.

Pentru a exercita acest privilegiu (garanție), mandatarul trebuie să notifice sumele datorate mandantului, cu somația de a plăti în 5 zile, cu precizarea că va trece la vânzarea bunurilor. Mandantul poate face opoziție (articolul 388 Cod comercial); dacă termenele de formulare a opoziției expiră, mandatarul poate trece la vânzarea bunurilor.

2.5. Încetarea contractului de mandat comercial

Contractul de mandat comercial încetează prin îndeplinirea funcției sale juridice. Există și situații de natură obiectivă sau subiectivă care duc la stingerea mandatului, respectiv:

revocarea mandatului în cazuri bine justificate, știut fiind că mandatul comercial este, de regulă, cu titlu oneros.

Revocarea poate fi:

expresă printr-o declarație făcută în acest sens și care trebuie să fie notificată (comunicată) terțelor persoane care, de bună credință, ar putea încheia acte juridice cu primul mandatar. În lipsa notificării, terții se pot apăra invocând aparența de drept în privința primului mandatar.

tacită, adică poate fi dedusă din orice împrejurări care dovedesc voința mandantului de a revoca mandatul încredințat unei persoane; desemnarea unui nou mandatar pentru îndeplinirea aceleiași operațiuni înseamnă, tacit, revocarea mandatarului precedent.

În cazul în care mandatul este cu titlu oneros, mandatarul poate să-i solicite mandantului despăgubiri dacă revocarea sa este intempestivă sau abuzivă.

îndeplinirea termenului pentru care a fost încheiat contractul;

renunțarea mandatarului este cauză de stingere a mandatului civil;

moartea mandatarului sau a mandantului;

incapacitatea, interdicția, falimentul uneia din părți.

CAPITOLUL III

CONTRACTUL DE COMISION

3.1. Noțiune

Contractul de comision este reglementat de prevederile
art. 405 din Codul comercial, în care se dispune: "Comisionul are de obiect tratarea de afaceri comerciale de către comisionar în socoteala comitentului".

Contractul de comision este o varietate a contractului de mandat.

Contractul de comision este un contract prin care o persoană
numită comisionar se obligă în baza împuternicirii dată de o altă persoană numită comitent, să încheie acte de comerț în nume propriu dar pe seama comitentului în schimbul unei remunerații, denumită comision.

Contractul de comision este un mandat comercial fără reprezentare.

3.2. Caractere juridice

Contractul de comision are următoarele caractere juridice:

este un contract bilateral (sinalagmatic) deoarece generează drepturi și obligații pentru ambele părți;

este un contract cu titlu oneros deoarece, prin încheierea sa, ambele părți urmăresc realizarea unui folos patrimonial;

este un contract consensual deoarece ia naștere prin simplul acord de voință al părților.

3.3. Condiții de valabilitate

3.3.1. Condiții de fond

Preliminarii. Contractul de comision trebuie să îndeplinească acele
condiții de fond impuse de lege pentru oricare act juridic (art. 948 C. civ.).

Aceste condiții sunt:

a) capacitatea de a contracta;

b) consimțământul valabil al părții care se obligă;

c) un obiect determinat;

d) o cauză licită.

Capacitate. Comisionarul trebuie să aibă capacitate de exercițiu
deplină si capacitatea de a încheia acte de comerț. El încheie acte juridice în nume propriu si dacă face aceasta ca o profesiune, el dobândește calitatea de comerciant cu toate obligațiile profesionale ale acestuia.

Prin art. 407 din Codul comercial se stabilesc anumite obligații speciale pentru comisionarul care are calitatea de comerciant adică: a) să țină un registru separat pentru fiecare comitent și fiecare operațiune; b) să ceară de la fiecare debitor câte un înscris pentru fiecare obligație si în caz de plată, să arate în registrele sale pentru care persoane s-a făcut plata, astfel plata se va împărți proporțional.

Consimțământ. Contractul de comision se încheie prin acordul de
voință al părților. La baza contractului stă împuternicirea (procura) pe care
comitentul o dă comisionarului de a încheia anumite acte juridice cu stabilirea condițiilor în care poate acționa comisionarul.

Înscrisul constatator care materializează împuternicirea se numește procură.

Contractul de comison se poate încheia cu exprimarea expresă sau tacită a consimțământului.

În situația în care comisionarul nu acceptă să primească însărcinarea comitentului, el trebuie să facă următoarele:

a) să înștiințeze pe comitent despre refuz în cel mai scurt timp;

b) să păstreze și să conserve bunurile care i s-au expediat.

Obiect. Potrivit art. 405 din Codul comercial obiectul contractului de
comision constă în "tratarea de afaceri comerciale".

Comisionarul își asumă obligația de "a face", adică de a încheia acte juridice comerciale care se referă la vânzare-cumpărare de bunuri, activități de prestări de servicii etc.

Cauză. Cauza (scopul) contractului de comision ca element de
validitate trebuie să îneplinească acele condiții generale privind cauza actelor
juridice, adică: a) să fie reală; b) să fie licită; c) să fie morală.

3.3.2. Condiții de formă

Formă, împuternicirea poate fi acordată în scris sau tacit, deoarece
Codul comercial nu prevede reguli speciale în privința formei contractului de
comision.

Procura poate fi dată în forma înscrisului sub semnătură privată sau în forma înscrisului autentic. Forma autentică a procurii este necesară ori de câte ori actul juridic încheiat cu terții este întocmit în formă autentică.

3.4. Efectele contractului de comision

Categorii de efecte. Contractul de comision creează două categorii de raporturi juridice:

a) raporturi juridice între comitent și comisionar;

b) raporturi juridice între comisionar și terți.

Între comitent și terți nu se creează nici un fel de raporturi juridice.

Efectele privind raporturile dintre comitent și comisionar

În art. 405 alin. 2 din Codul comercial se dispune: "între
comitent și comisionar există aceleași drepturi și obligații ca între mandant și
mandatar cu deosebirile stabilite prin articolele următoare".

Deci între comitent și comisionar există aceleași drepturi și obligații ca între mandant și mandatar cu unele particularități prevăzute de Codul comercial.

Obligații comisionar. În cadrul contractului de comision,
comisionarul are următoarele obligații:

să execute mandatul dat de către comitent adică: 1) să încheie actele juridice stabilite de comitent; 2) să exercite toate actele pe care le necesită realizarea operațiunilor cu care a fost împuternicit (primirea mărfurilor, încasarea prețului etc.); 3) să se conformeze dispozițiilor date de comitent adică să acționeze în limitele împuternicirii primite;

să dea socoteală comitentului cu privire la îndeplinirea mandatului primit, adică: 1) să îl informeze pe comitent asupra împrejurărilor și operațiunilor de natură a modifica împuternicirea acordată; 2) să îl informeze pe comitent privind fiecare afacere și să îi dea socoteală despre aceasta;

să îndeplinească obligațiile cu bună credință și cu diligenta unui profesionist, adică: 1) să fie de bună credință; 2) să fie diligent ca un profesionist.

Obligații comitent. Comitentul are, în cadrul contractului de comision, următoarele obligații:

a) să plătească remunerația (comisionul) care se cuvine comisionarului adică: 1) să facă plata comisionului în momentul în care comisionarul a încheiat actele juridice cu terții chiar dacă nu au fost executate; 2) să facă plata conform convenției părților ca sumă fixă sau ca procent din valoarea afacerii;

b) să restituie chetuielile făcute de către comisionar cu îndeplinirea împuternicirii primite adică: 1) să-i plătească sumele utilizate pentru îndeplinirea însărcinării; 2) să-1 despăgubească pe comisionar de toate pierderile suferite în executarea contractului.

Efectele privind raporturile dintre comisionar și terți

Prin încheierea de acte juridice între comisionar și terți, nu se
stabilește nici un fel de raport între comitent și terți. Comisionarul încheie acte juridice în nume propriu ca și cum afacerea ar fi a sa, el fiind direct obligat către persoana cu care a contractat (art. 406 alin. l C. com.).

Comitentul nu are acțiune în contra persoanelor cu care a contractat comisionarul și nici acestea nu au vreo acțiune împotriva comitentului.

în contractul dintre comisionar și terț, răspunderea aparține părții care este în culpă.

Comisionarul răspunde față de comitent numai pentru modul cum și-a îndeplinit însărcinarea și pentru culpă în executarea obligațiilor sale. El nu răspunde pentru executarea contractului către terț.

Situații speciale în materia contractului comercial de comision

Contractul cu sine însuși. Există situații în care comsionarul încheie
cu el însuși anumite operațiuni juridice, dacă a primit de la comitent ordin să cumpere anumite bunuri pe care însuși comisionarul le are.

În această împrejurare, comisionarul este vânzător în numele său propriu și pe socoteala sa și cumpărător pe seama comitentului.

Contractul cu sine însuși este admis deoarece art. 411 din Codul comercial precizează că atunci când comisionarul este însărcinat să cumpere mărfuri sau titluri de credit poate să rețină pentru sine aceste bunuri după prețul curent, el fiind astfel cumpărător.

Comisionarul trebuie să aducă la cunoștința comitentului terța persoană cu care a încheiat afaceri, deoarece în caz contrar comitentul are dreptul să considere că operațiunea s-a făcut pe contul său și să ceară comisionarului executarea contractului (art. 411 alin. 2 C. com.).

Convenția "star del credere". Convenția "star del credere" are
regimul unei clauze speciale care este cuprinsă în contractul de comision prin care comisionarul se obligă să răspundă față de comitent pentru ipoteza insolvabilității terțului sau pentru refuzul acestuia de a-și executa obligațiile.

Clauza "star del credere" este o obligație de garanție din partea comisionarului privind executarea contractului.

Potrivit acestei clauze comisionarul este îndreptățit la o remunerație specială, un comision, care se stabilește pe cale convențională sau de către instanța judecătorească (art. 412 alin. 3 C. com.).

3.5. Încetarea contractului de comision

Cazuri. Contractul de comision încetează în următoarele cazuri:

a) prin revocarea împuternicirii de către comitent;

b) prin renunțarea la împuternicire de către mandatar;

c) prin moartea, interdicția, insolvabilitatea sau falimentul comitentului sau comisionarului.

În cazul încetării contractului de comision trebuie protejată siguranța raporturilor comerciale.

CAPITOLUL IV

CONTRACTUL DE CONSIGNAȚIE

4.1. Noțiune

Contractul comercial de consignație este o varietate a contractului de comision și are o largă aplicare în activitatea comercială. Codul comercial nu conține o prevedere referitoare la „operația” sau la „contractul de consignație”.

În activitatea comercială, un contract este reglementat prin Legea 178/1934 pentru reglementarea contractului de consignație. A fost aplicată prin Legea 34/1936.

Articolul 1 din Legea 178/1934 definește contractul de consignație în următorii termeni: „contractul de consignație este convenția prin care una din părți, numită consignant, încredințează celeilalte părți numită consignatar, mărfuri sau obiecte mobile pentru a defini pe socoteala consignantului.”

Contractul de consignație este un contract de comision: el este o varietate a contractului de comision.

În contractul de consignație, ca și în cazul contractului de consignație, consignantul împuternicește pe consignatar să încheie anumite acte juridice în nume propriu, dar pe seama consignantului.

Ca orice contract de comision , contractul de consignație are ca obiect “tratarea de afaceri comerciale” pe seama consignantului (art.405, Codul Comercial).

Contractul de comision este un contract prin care o parte numită comisionar se obligă pe baza împuternicirii celeilalte părți numite comitent să încheie anumite acte de comerț, în nume propriu, dar pe seama comitentului, în schimbul unei remunerații numită comision.

Contractul de consignație are unele caracteristici proprii, care justifică recunoașterea sa ca un contract comercial de sine stătător.

Împuternicirea consignantului dată consignatorului constă întotdeauna în vinderea unor bunuri mobile aparținând consignantului. Vinderea bunurilor se face pe un preț anticipat de consignant.

Consignatarul este obligat să remită consignantului suma de bani obținută ca preț al vânzării sau, dacă bunul nu a putut fi vândut să restituie bunul în natură.

Pe baza acestor elemente contractul de consignație poate fi definit ca acel contract prin care o parte numită consignant, încredințează celeilalte părți, numită consignatar anumite bunuri mobile pentru a fi vândute, în nume propriu, dar pe seama consignantului, la un preț stabilit anticipat, cu obligația consignatarului de a remite consignantului prețului obținut sau de a-i restitui bunul nevândut.

Împrejurarea potrivit căreia operația de “consignație” nu și-a găsit o reglementare în Codul comercial a fost de natură să nască adevărate discuții referitoare la comercialitatea. Legii pentru reglementarea consignației și, indirect, la contractul de consignație. Cu privire la caracterul comercial al legii, aceasta rezultă, din precizarea pe care o face art. 21. Aceasta se referă la situația în care unul dintre subiecții contractului de consignație (consignatarul) ar intra în stare de faliment. Cum starea de faliment este de esența comerțului, nu mai poate fi pusă în discuție comercialitatea acestei legi. În această situație, rămâne de stabilit în ce măsură consignația poate fi considerată ca o varietate a unei alte instituții comerciale. Astfel, s-a spus că ar fi o varietate a contractului de mandate sau a contractului de depozit.

Din punctual nostru de vedere, contractul de consignație este o varietate a contractului de comision, întrucât, ca și in cazul comisionului, în contractul de consignație, consignantul împuternicește pe consignatar să încheie anumite acte juridice în nume propriu, dar în contul consignantului.

Deosebirea față de comisionul obișnuit ar consta în faptul că, la contractul de consignație, consignatarul se limitează doar să vândă anumite bunuri mobile, în nume propriu, dar în contul consignantului. Deci, obiectul specific al acestui contract îl constituie vânzarea.

Cunoscut ca un mandat fără reprezentare sau prin întrerupere de persoane, contractul de consignație a fost reglementat prin Legea nr. 178/1934, aplicabilă și în prezent.

Până în decembrie 1989, activitatea de consignație era desfășurată numai în anumite unități de stat, specializare, ulterior însă, prin liberalizarea pieței, acest contract a căpătat, într-un timp scurt, o răspândire considerabilă. Contractul se poate încheia, în prezent, între persoane fizice și între persoane fizice și persoane juridice (de stat și private).

Acest contract, cu o largă sferă de aplicabilitate în activitatea comercială, este definit în art.1 din Legea nr. 178/1934 astfel: ”Contractul de consignație este convenția prin care una din părți, numită consignant, încredințează celeilalte părți, numită consignatar, mărfuri sau obiecte mobile spre a le vinde pe socoteala consignantului”. Nu interesează dacă bunurile se predau consignatarului toate o data sau repetat prin note sau facturi succesive.

Potrivit legii (art. 3 din Legea pentru reglementarea contractului de consignație din 30 iulie 1934) contractul de consignație nu transmite consignatarului proprietatea bunurilor ce au fost încredințate, consignantul păstrând toate drepturile asupra acestora și putând, în continuare dispune oricând de ele, afară de o stipulație contrară în contract. Astfel, intenția legiuitorului a fost ca bunurile date în consignație sa intre în posesia consignantarului.

Din definiție rezultă caracteristicile contractului de consignație care individualizează față de contracte de comision, astfel:

împuternicirea consignantului dată consignatararului constă, întotdeauna, în vinderea unor bunuri mobile aparținând celei din întâi;

vânzarea bunurilor se face la un preț stabilit anticipat de către consignant;

consignatarul este obligat să remită consignantului fie suma de bani, dacă bunul a fost vândut, fie bunul în natură, dacă nu a putut fi vândut;

mărfurile nu trec în proprietatea consignatarului ci numai în detenția acestuia, de la data încredințării acestora până la data vânzării către terți.

Având în vedere elementele mai sus enunțate, contractul de consignație mai poate fi definit ca fiind acordul de voință prin care o parte, numită consignant să-i depoziteze și să-i vândă mărfurile, în nume propriu, dar pe seama consignatului, în schimbul unei remunerații (comision).

Din ultima definiție rezultă ca acest contract este o varietate a contractului de comision, fiind guvernat de aceleași principii. Operațiile de consignație aparțin însă atât mandatului cât și depozitului.

Deosebire contractului de consignație față de contractul de comision obișnuit constă în faptul că, în cazul consignației, se preda un bun mobil unui intermediar, care îl vinde în nume propriu; la comision, comisionarul poate încheia unul sau mai multe acte juridice în numele său, însa în contul comitentului. Deci, obiectul comisionului este mult mai vast decât la consignație.

Contractul de consignație nu se confundă nici cu contractul de vânzare – cumpărare; în cazul vânzării, vânzătorul vinde direct cumpărătorului un bun în schimbul unui preț, pe când în contractul de consignație, vânzarea are loc întotdeauna prin intermediar, care vinde lucrul unui terț în numele său personal.

Consignantul își păstrează dreptul de proprietate asupra bunurilor predate consignatarului în vederea vânzării. În acest fel consignantul va avea dreptul să ceară oricând restituire a bunurilor nevândute, să controleze și să dea dispoziții de modificare a prețurilor de vânzare a bunurilor.

Consignatarul are dreptul numai la un comision, fixat în sume de bani și prevăzut prin contract. El realizează un câștig prin majorare prețurilor de vânzare stabilit de consignant, cu un procent, de regulă de 15%. Consignatarul are obligația de a recepționa cantitativ și calitativ bunurile primite pentru a fi vândute în regim de consignație, el răspunzând din momentul primiri lor, de depozitare, păstrare și expunere a acesteia în vederea vânzării.

Comercialitatea contractului de consignație este dată de caracterul comercial al actului juridic cu care se află în conexiune. Operația de consignație va fi, astfel, comercial obiectivă dacă este accesoriul unei fapte de comerț obiective. De exemplu consignantul la împuternicit pe consignatar să vândă la un bun pe care la cumpărat în scop de revânzare. Operațiunea de consignație va fi un act obiectiv de comerț, dacă este săvârșită în cadrul comerțului profesional al unuia din părțile care participă la acest act(art.4 Cod comercial). Potrivit art.3 pct.7 Cod comercial, contractul de consignație este fapta de comerț și în condițiile unei întreprinderi de consignație.

Particularitatea contractului de consignație constă însă în revocabilitatea în orice moment al contractului, chiar dacă acesta a fost încheiat pe o perioadă de timp determinată. Dreptul de revocare al contractului este rezervat consignantului. Acesta poate prelua și ridica oricând toate sau o parte din bunurile încredințate chiar fără preaviz.

Ca procedură judiciară de ridicare a lucrurilor este folosită ordonanța președențială. Dacă contractul de consignație a fost încheiat în formă autentică, ordonanța va putea fi dată fără citare. În cazul în care contractul este întocmit însă prin act sub semnătură privată, ordonanța va fi dată cu citirea părților(potrivit art.4 din lege).

4.2. Caractere juridice

Din definiția dată rezultă caracterele juridice ale contractului de consignație:

contractul de consignație este un contract bilateral (sinalagmatic); el dă naștere la obligații în sarcina consignatarului și a consignantului;

contractul de consignație este un contract cu titlu oneros; fiecare dintre părțile contractante urmărește realizarea unui folos patrimonial;

contractul de consignație este un contract consensual; el ia naștere prin simplul acord de voință al părților.

Remiterea către consignatar a bunurilor mobile vândute terților nu este o condiție a încheierii contractului, ci un efect al acestuia.

Contractul de consignație se încheie în scris, deoarece, potrivit art.2 din Legea 178/1934, el se poate dovedi numai prin proba scrisă.

Forma scrisă a contractului este cerută ad probationem.

4.3. Condiții de valabilitate

Contractul de consignație este valabil încheiat dacă îndeplinește condițiile cerute oricărei convenții: consimțământul, capacitatea, obiectul și cauza (art.948 Cod Civil). Aceste elemente de structură sunt obligatorii pentru toate contractele (de drept comun, economice, interne sau contracte externe).

În mod excepțional, atunci când legea pretinde, sub sancțiunea nulității absolute, ca un contract să fie făcut cu respectarea unor condiții de formă (contractele solemne) se adaugă încă o condiție esențială: forma.

La contractele economice interne, la contractele externe și chiar la contractele comune, atunci când una din părți este o persoană juridică, în ceea ce privește condițiile esențiale pentru validitatea actelor juridice, se va ține seamă de principiul specialității capacității de folosință, principiu potrivit căruia persoana juridică poate intra în raporturi juridice și deci poate dobândi dreptul și asuma obligații, numai dacă acestea corespund scopului pentru care au fost înfiițate. Contractele care sunt făcute cu încălcarea acestui principiu sunt nule.

Pe de altă parte, este de observat că în cazul contractului extern de societate, pe lângă condițiile esențiale întâlnite la orice contract, mai sunt necesare două: aportul asociațiilor și realizarea de beneficii.

4.3.1. Consimțământul părților

Consimțământul este enumerat de dispozițiile art. 948 Cod Civil printre condițiile esențiale ale contractului.

În sens larg (consimțământul – cum sentire ), prin consimțământ se înțelege însuși acordul de voință al părților dintr-un contract.

Din această formulare s-ar putea trage concluzia că n-ar mai fi nevoie de celelalte elemente structurale, de vreme ce prin consimțământ înțelegem însuși acordul de voință al părților. Este adevărat, voința este cel mai important element structural al contractului. Dar manifestarea de voință a părților, luată fiecare în parte în sens de a consimți (consimțământ) nu acoperă în întregime toate sensurile și valențele producătoare de efecte juridică.

Analiza completă a voinței exprimate de părți implică privirea împreună a consimțământului și a cauzei, ambele elemente esențiale ale contractului, fiecare dintre ele cu consecințe juridice distincte în planul formării contractului care, în condițiile legii, pot duce până la anularea contractului (negotium juris).

Pe de altă parte, nu trebuie omis faptul că unirea voinței părților (consimțământul) trebuie să se refere la ceva, la prestațiile la care părțile se obligă, ceea ce constituie un al treilea element structural al contractului. Și dacă adăugăm faptul că voința se poate exprima și poate produce efecte juridice numai dacă autorul manifestării de voință este, potrivit legii, capabil să o facă, ceea ce subliniază necesitatea unui alt element esențial – capacitatea de a contracta-, putem conchide că o asemenea concluzie (a considera consimțământul drept echivalentul contractului însuși) este greșită. Numai existența și legătura indisolubilă dintre toate aceste elemente acoperă structural noțiunea de contract. Așadar, prin consimțământ în sens larg trebuie să înțelegem exprimarea voințelor ambelor părți, adică luarea lor în considerare împreună, nu însuși contractul.

În sens restrâns, consimțământul însemnează voința uneia dintre părți, manifestată la încheierea contractului.

Contractul de consignație se încheie prin acordul de voință al părților. Acest acord de voință are la bază împuternicirea consignantului dată consignatarului de a vinde anumite bunuri ale consignantului.

Prin împuternicire se stabilesc condițiile de vânzare a bunurilor (preț, termen, etc).

Având în vedere efectele pe care le implică acest contract, manifestările de voință ale părților trebuie să fie exprese.

Par, încheierea contractului poate fi și tacită, ea poate rezulta din exercitarea de către consignatar a însărcinării primate din partea consignantului.

4.3.2.Capacitatea părților

Capacitatea părților la contractele comune

Pentru ca un contract să fir valabil încheiat, este necesar acordul de voință a două sau mai multe persoane fizice sau juridice care au capacitatea de a contracta.

Persoanele fizice care au împlinit vârsta majoratului (femeile de la data căsătoriei, chiar dacă nu au împlinit vârsta de 18 ani) au capacitatea de a contracta.

Regula este capacitatea de a contracta, excepția este incapacitatea. Constituind o excepție, incapacitatea de a contracta trebuie ca în toate cazurile să fie prevăzută de lege, ea neputând fi extinsă prin analogie sau pe calea interpretării, deoarece excepțiile sunt de strictă interpretare (exceptiones sunt strictissimae interpretationis).

Între incapacitățile de ordin general se înscriu:

Minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani, neavând capacitatea de exercițiu, nu poate contracta, afară numai dacă este vorba de operațiuni juridice curente (cumpărarea de rechizite, bilete de autobuz, dulciuri, etc.), a căror valoare economică este neînsemnată, dar soluția se justifică prin marea lor frecvență. El încheie operațiile juridice prin reprezentanții săi legali (părinți sau tutore)

Interzisul judecătoresc, de asemenea, nu are capacitatea de a contracta. Este considerat interzis judecătoresc persoana pusă sub interdicție din cauza alienației mintale sau a debilității mintale care, din aceste motive, nu are discernământul faptelor sale. Punerea sub interdicție se face prin hotărâre judecătorească, care are drept efect transformarea incapacității de fapt (naturală și intermitentă) în incapacitate de drept ( totală și continuă), ceea ce justifică prezența legală absolută de incapacitate de a contracta.

Consecință civilă a unei pedepse penale, interdicția legală face ca interzisul legal (care este altul decât interzisul judecătoresc) să nu poată contracta, dar nu pentru că facultățile mintale nu-i asigură discernământul faptelor sale, ci pentru că așa dispune legea, ca urmare a faptei penale săvârșite. Această incapacitate durează atâta timp cât durează pedeapsa penală la care a fost condamnat.

Minorul care a împlinit vârsta de 14 ani are capacitate de exercițiu restrânsă, poate, deci, contracta, dar pentru aceasta se cere încuviințarea prealabilă a reprezentantului său legal. Pentru unele operații juridice, minorul care a împlinit vârstei de 14 ani nu mai are nevoie de încuviințarea reprezentantului său legal.

Legea instituie, însă, și unele interdicții speciale, care sunt considerate că există numai în măsura în care o dispoziție specială a legii le prevede.

Stabilind că minorii și interzișii sunt incapabili de a contracta, disp. art. 950 Codul civil adaugă regula potrivit căreia sunt incapabili cei cărora legea le interzice să încheie anumite contracte. În această categorie intră:

Interdicția soților de a contracta unul cu celălalt;

Tutorii cu privire la bunurile aflate sub tutelă;

Mandatarii cu privire la bunurile în legătură cu care poartă mandatul;

Medicii care au tratat o persoană cu prilejul ultimei sale boli (din care cauză moare) nu pot contracta cu aceasta;

Aceeași interdicție este instituită și preoților.

Capacitatea părților la contractele economice interne

Capacitatea civilă este recunoscută tuturor persoanelor fizice și juridice. Persoanele pot dobândi drepturi și asuma obligații numai în măsura stabilită de principiul specialității lor.

Unitățile cu personalitate juridică pot intra în raporturi juridice, inclusiv cele de drept civil, încheind contracte în baza cărora dobândesc drepturi și își asumă obligații. Ele vor putea dobândi numai acele drepturi și asuma numai acele obligații care, prin specificul lor, sunt de natură să conducă la realizarea scopului pentru care au fost înființate.

Unitățile își exercită drepturile și își îndeplinesc obligațiile prin organele lor. Actele juridice făcute de organele sale, în limitele puterilor ce le-au fost acordate, sunt actele persoanei juridice însăși.

Capacitatea de a contracta a unităților economice – persoane juridice – nu este determinată numai de principiul specialității lor; în întreaga lor activitate contractuală se va ține seama de relația dintre contractul economic intern și sarcinile de plan ce revin fiecărei unități (contractul economic intern fiind, în același timp, instrument de fundamentare a sarcinilor de plan și instrument de realizare a acestor sarcini). Se adaugă caracterul dirijat al unor contracte prin mijlocirea balanțelor materiale și a reparațiilor.

Capacitatea părților la contractele externe

În privința părții române, problema capacității de a contracta se pune în aceeași termeni ca și la părțile din contractul economic intern. Se adaugă încă o condiție: încheierea contractului este posibilă numai după obținerea autorizațiilor și a celorlalte documente prealabile cerute de lege.

Partenerii străini trebuie să aibă capacitatea de a contracta, cerută de legea statului căruia îi aparțin. Ei pot fi atât persoane fizice cât și persoane juridice.

Încheierea contractului de consignație impune îndeplinirea de către părți a condițiilor de capacitate cerute de lege.

Consignantul trebuie să aibă capacitatea de a încheia acte de comerț, deoarece actele juridice de vânzare se încheie pe seama sa.

Consignatarul trebuie să aibă capacitatea deplină de exercițiu, căci el încheie acte juridice “propria nomine”.

De obicei, consignatarul este un comerciant, care încheie asemenea acte juridice cu caracter profesional.

4.3.3. Obiectul contractului de consignație

Obiectul în contractele comune

Prin contract părțile urmăresc nu numai să dobândească drepturi, ci să-și asume și obligații. Obiectul contractului (id quod debetur) constă în prestațiile la care părțile contractante se obligă, prestații care pot fi :

Pozitive (obligația de a da și de a face)

Negative(obligația de a nu face)

Obiectul este o condiție esențială (de validitate) a contractului. Reglementarea se află în dispozițiile art. 962-965 Codul civil care se referă deopotrivă la obiectul contractului, la obiectul obligației contractuale și la obiectul prestației.

Ceea ce se transmite prin contract este dreptul asupra unui lucru, dreptul asupra lucrului la care se referă contractul.

Faptul personal al debitorului (prestația la care se obligă) trebuie să îndeplinească următoarele condiții:

Să fie posibilă. Este posibilă o faptă care, la momentul dat, cu luarea în considerare a posibilităților și mijloacelor oferite de cuceririle științei, progresul tehnic, dezvoltarea tehnologică și experiența omului, poate fi îndeplinită. Imposibilitatea prestației atrage sancționarea contractului cu nulitatea absolută. (imposibilium nulla obligatio);

Să fie licită. Este licită fapta omului care este permisă de lege și se săvârșește în conformitate cu dispozițiile acesteia. Dacă fapta celui ce se obligă contravine legii (este ilicită), obiectul contractului se plasează în afara legii, iar voința părților, exprimată cu privire la o asemenea faptă, încalcă una din limitele sale: legea. În acest punct se realizează o conjugare perfectă între cele două condiții esențiale ale contractului: consimțământul și obiectul său;

Să fie morală. Este morală fapta omului care este permisă de regulile morale (regulile de conviețuire socială) și se săvârșește cu respectarea acestor reguli;

Să fie vorba de fapta proprie a celui ce se obligă;

Fapta celui ce se obligă trebuie să prezinte interes pentru creditor.

Lucrul la care se referă prestația, la rândul său, trebuie să îndeplinească următoarele condiții:

Să fie determinat sau determinabile. Sunt determinate bunurile certe, bunuri care sunt identificabile prin însușirile lor particulare, nu prin cele ale grupei din care fac parte. Sunt determinabile bunurile de gen (generice), bunuri care se califică astfel prin însușirile generale ale grupei respective și care, la nevoie, pot fi identificate, individualizate;

Să se afle circuitul civil ,adică să se poată încheia acte juridice cu privire la acel bun, pentru înstrăinare, gajare, etc. Nu se poate astfel dispune, de pildă, de bunurile enumerate în art. 7 din Constituție, acestea putând fi numai obiect al proprietății socialiste de stat. Circuitul civil se restrânge, în cazul acestor bunuri, la sfera proprietății socialiste de stat și numai cu privire la transmiterea dreptului de administrare directă, în condițiile legii. Nu sunt în circuitul civil acele lucruri pe care legea, din interese de ordin economic, politic, social, le sustrage de al acesta;

Să existe în momentul încheierii contractului. Această condiție este cerută pentru obiectul contractelor comune, deoarece în cele economice se dispune, de regulă, asupra unor bunuri care urmează să se producă pe baza sarcinilor de plan din anul următor perioadei în care s-au încheiat.

Obiectul contractului de vânzare-cumpărare îl constituie transmiterea dreptului de proprietate asupra lucrului vândut, predarea lucrului vândut și plata prețului, iar la contractul de locație, obiectul privește lucrul închiriat și prețul.

Din aceste două exemple rezultă clar că obiectul contractului este complex: el se referă deopotrivă la prestația la care se angajează una dintre părți, cât și la contraprestația avută în vedere de această parte, contraprestație pe care o obține de la cealaltă parte, bineînțeles în măsura în care este vorba de contracte bilaterale, contracte care au un caracter oneros, cum și la bunurile la care acestea se referă.

Obiectul în contractele economice interne

Ca și în contractul comun, obiectul contractelor economice interne constă în prestațiile la care părțile se obligă. Potrivit legii, aceste prestații pot privi livrarea de materii prime, materiale și produse, cooperarea în producție, furnizarea de energie, activitate de cercetare științifică, activitate de proiectare, lucrări de construcții-montaj și orice alte activități asupra cărora pot purta relațiile economico-judiciare dintre unitățile socialiste. Asemenea prestații se pot grupa în prestații care privesc furnizarea de produse, executarea de lucrări și prestarea de servicii.

Prestațiile la care unitățile socialiste se obligă, ca și lucrările la care se referă, trebuie să îndeplinească aceleași condiții ca și la contractul comun, mai puțin cerința lucrărilor în momentul încheierii contractului intern, întrucât, de principiu, se contractează producția anului de plan viitor, sau, după caz, dacă se încheie contracte pe termen lung, producția anilor corespunzători acestui termen.

Unitățile socialiste nu se pot obliga să livreze produse pe care nu le produc sau nu le pot asimila in termenele prevăzute de beneficiar, ori produse pe care, dacă le-ar produce, ar încălca principiul specialității persoanelor juridice, deoarece ele pot dobândi numai acele drepturi și pot să-și asume numai acele obligații, pe baza raporturilor contractuale în care intră, care sunt de natură a conduce la înfăptuirea scopului în vederea realizării căruia au fost înființate sau au legătură directă cu acesta.

Contractul de consignație are ca obiect încheierea de către consignatar cu terțul a unor contracte de vânzare-cumpărare pentru vinderea unor bunuri ale consignantului. Aceste acte juridice trebuie să constituie fapte de comerț pentru consignant (art.405 Codul Comercial).

Potrivit legii, actele de vânzare-cumpărare au ca obiect numai bunurile mobile. Concluzia se întemeiază pe dispozițiile art.1 din Legea 178/1934 care se referă la “mărfuri sau obiecte mobile” precum și pe concepția “Codul Comercial” potrivit căreia actele juridice privind vânzarea-cumpărarea bunurilor imobile sunt acte juridice civile.

4.3.4. Cauza

Enumerând condițiile esențiale pentru validitatea contractului art. 948, pct. 4 Codul civil, pretinde să existe și „o cauză licită”, iar art. 966 Codul civil prevede că „Obligația fără cauză fondată pe o cauză falsă, sau nelicită, nu poate avea nici un efect.

Din analiza conjugată a acestor texte rezultă că voința nu se reduce numai la consimțământ, ci ea cuprinde, în sine, o seamă de reprezentări privind obiectele ce urmează a fi obținute, prestațiile ce se vor executa, scopurile care îndeamnă pe autorul manifestării de voință să încheie un contract.

Se pune întrebarea: se urmărește a se ști cauza eficientă, adică cea care produce un anume rezultat, sau cauză juridică, scopul, cauza finală a contractului? Evident, nu interesează cauza-categorie filozofică-, ci cauza finală sau scopul, spre a se ști ce anume a determinat partea să procedeze la încheierea contractului.

Fenomenul supus cercetării (fenomenul efect) este cunoscut de la început. Fenomenul care îl determină (fenomenul cauză) se cunoaște pe baza unei cercetări amănunțite, apelându-se la întreaga antecedență contributivă ca, apoi, prin eliminare, să se stabilească legătura de determinare (legătura cauzală) dintre fenomenul efectuat și singurul fenomen pe care-l putem determina-fenomenul cauză.

Este posibil ca și în domeniul juridic cauza să îndeplinească această funcție. În acest caz ea explică nașterea obligației.

A afirma că obligația contractuală naște din contract este echivalent cu a afirma că ea naște din voința părților. Dar, voința manifestată de părți la încheierea contractului a avut în vedere acest scop. Numai scopul avut în vedere la încheierea contractului explică voința contractuală, ceea ce face ca pe un jurist să-l intereseze considerarea acestui scop, motiv pentru care el își pune întrebarea dacă un asemenea scop este realizabil, dacă voința ce urmează realizarea lui a fost sau nu viciată și dacă acest scop a fost în concordanță cu legea.

Aceste considerente duc la concluzia potrivit căreia cauza eficientă trebuie căutată întotdeauna în trecut, în timp ce cauza finală(scopul) trebuie căutat în perioada realizării ei.

Scopul contractului (cauza lui) constituie o parte componentă a voinței juridice. El este dat de o succesiune de reprezentări a ceea ce se dorește să se obțină prin încheierea contractului, reprezentări care privesc motivele ce determină o persoană să se angajeze juridic.

Rezultatele urmărite prin încheierea unui contract sunt de gradații diferite, în raport de ceea ce partea dorește să obțină direct, de la cealaltă parte.

Din acest punct de vedere distingem:

Scopul mediat al contractului

Scopul imediat al acestuia.

Scopul imediat

Scopul imediat al contractului constă în rezultatul urmărit de fiecare parte în schimbul a ceea ce ele se obligă.

El intră în structura contractului și constituie considerația imediată avută în vedere de părți atunci când au trecut la încheierea contractului.

Scopul imediat este mereu același în aceeași categorie de contracte, este invariabil, deoarece întotdeauna constă în contraprestația pe care fiecare parte o urmărește pentru ceea ce ea se obligă.

Dovada scopului imediat este simplu de făcut: acest scop fiind cuprins formal în înscrisul care consemnează operația juridică, rezultă din înscrisul respectiv.

Scopul mediat

Scopul mediat constă în motivul psihologic, impulsiv și hotărâtor, care a determinat pe contractanți să încheie contractul, motiv pentru care, deși nu este cuprins, formal, în înscrisul ce consemnează operația juridică, impulsionează încheierea contractului.

Spre deosebire de scopul imediat, scopul mediat este variabil (variază de la contract la contract), deoarece el este un element al procesului de gândire în care partea se angajează, proces care duce la încheierea contractului, dai și al procesului de constituire al voinței, fiind deci și un element psihologic.

Este nevoie să se întreprindă o cercetare psihologică, spre a se putea stabili scopul mediat. Această cercetare trebuie să ducă la stabilirea motivului psihologic, impulsiv și determinat, care a impulsionat partea să încheie contractul.

Descoperirea acestui element este destul de dificil. Fiind vorba de un element psihologic care nu rezultă din structura contractului, descoperirea lui se face dovedindu-se faptele conexe și vecine din care se pot trage concluzii în privința scopului mediat.

De pildă, dacă o persoană împrumută bani unei alte persoane pentru ca acesta să continue jocul de noroc, scopul mediat al contractului de împrumut este ilicit.

Cauza are un important rol juridic:

Este element intrinsec al construirii voinței la încheirea contractului;

Contribuie la asigurarea protecției ordinii publice, economice și sociale;

Este un instrument care folosește la calificarea contractelor, cauza ajutând la deslușirea exactă a voinței părților contractante și la încadrarea unei operații juridice într-o categorie sau alta, ceea ce face ca urmările în planul consecințelor juridice să fie diferite.

Aplicațiile practice ale noțiunii de cauză.

Noțiunea de cauză finală sau scop are următoarele aplicațiuni practice:

Absența de cauză;

Cauza falsă;

Cauza simulată;

Cauza ilicită.

Absența de cauză se întâlnește în situația în care se află un contractant de a nu putea realiza rezultatul urmărit prin încheierea contractului din motive obiective.

Astfel:

La contractele sinalagmatice cauza este absentă când o parte nu mai poate obține contraprestația avută în vedere atunci când s-a obligat prin contract, deoarece lucrul la care se referă contractul era distrus la momentul încheierii lui, sau era vorba de o prestație a cărei realizare este imposibilă;

La contractele aleatorii cauza este absentă când împrejurarea care a determinat partea să încheie contractul a existat numai în imaginația sa (în mintea sa)

La contractele reale, cauza este absentă când prestațiunea ce putea fi scopul obligației de restituire nu s-a efectuat.

La contractele declaratrive cauza este absentă când rezultatul urmărit de părți nu poate fi realizat

La contractele cu titlu gratuit, absența de cauză corespunde cu eroarea asupra motivului impulsiv și determinat

Cauza este falsă când partea a fost îndemnată să încheie contractul de o falsă reprezentare pe plan psihologic a realității.

Cauza este simulată, când în înscrisul ce cuprinde operațiunea juridică se arată o altă cauză decât cea adevărată. Dacă operația reală dar secretă are o cauză valabilă, această operație produce toate efectele între părți. Așadar, cauza simulată nu atrage prin ea însăși nulitatea contractului.

Cauza este ilicită când rezultatul ce se tinde a se obține și care a constituit motivul impulsiv și determinat la încheierea contractului reprezintă considerația unui scop nepermis.

Cauza este imorală când rezultatul ce se tinde a se obține reprezintă considerația unui scop imoral, contrar regulilor de conviețuire socială.

În dreptul nostru absența de cauză, cauza ilicită, cauza imorală și cauza falsă atrag sancționarea contractului de nulitate absolută.

În dreptul francez, după care s-a inspirat legiuitorul nostru, sancțiunea nulității absolute intervine numai pentru cauza imorală și ilicită. Dacă este vorba despre absența de cauză, cauză falsă ori eroare asupra cauzei, sancțiunea ce se aplică este nulitatea relativă.

În dreptul nostru, ca și în cel francez, cel culpabil pentru cauza ilicită sau cauza imorală nu poate să invoce această împrejurare pentru anularea contractului, în favoarea sa, ceea ce este o aplicație a regulii nemo auditur propriam turpitudinem alegans.

4.4. Efectele contractului de consignație

Prin contractul de consignație, consignantul îl împuternicește pe consignatar să încheie, în nume propriu, dar pe seama consignantului anumite acte juridice de vânzare-cumpărare pentru vinderea unor bunuri ale consignantului.

Drept urmare, contractul de consignație dă naștere la numite obligații între părțile contractante. Prin încheierea actelor de vânzare-cumpărare se nasc anumite obligații între consignatar și terți.

4.4.1. Drepturile și obligațiile consignatarului

Deoarece, în temeiul contractului de consignație, consignantul îl împuternicește pe consignatar să încheie anumite acte juridice pe seama consignantului, între părți se nasc raporturi juridice asemănătoare celor izvorâte din contractul de mandate privitor la raporturile dintre mandant și mandatar.

În acest sens pot fi invocate dispozițiile art.405 ,alin.2 Cod Comercial care, deși se referă la contractul de comision, totuși și ele sunt aplicabile și contractului de consignație.

În configurarea raporturilor juridice dintre consignant și consignatar trebuie să avem în vedere dispozițiile speciale ale Legii 178/1934.

Contractul de consignație dă naștere unor obligații în sarcina consignatarului:

Consignatarul este obligat să ia măsurile necesare pentru păstrarea și conservarea bunurilor primite

Bunurile primite de consignatar spre vânzare trebuie păstrate și conservate în condițiile legii.

Astfel, în vederea identificării bunurilor date în consignație, consignatarul este obligat să păstreze bunurile în starea în care au fost primite (ambalaje originale, etichetele, mărcile intacte, etc. ) și să le depoziteze la locul cuvenit (art.7 din Lege) .

Tot astfel, consignatarul trebuie să ia toate masurile, ca un bun comerciant, pentru conservarea în bună stare a bunurilor ce i-au fost încredințate de consignant. Consignatarul răspunde pentru orice lipsă, pierdere sau deteriorare provenită din culpa sa ori a prepușilor săi (art.5 din Lege).

Potrivit legii, consignatarul are obligația să comunice consignantului viciile aparente sau ascunse ale bunurilor în consignație. În caz de necomunicare, legea prezumă că bunurile au fost primite în consignație în bună stare (art.9 din lege). Comunicarea viciilor aparente trebuie facută în termen de două zile de la primire, afară de cazul când, datorită condițiilor în care se află bunurile trimise, ar fi necesar un termen mai lung, iar viciile ascunse trebuie aduse la cunoștință în termen de două zile de la descoperirea lor. În cazul nerespectării termenelor, consignatarul nu mai este exonerat de răspundere pe temeiul existenței viciilor.

Toate cheltuielile de conservare a bunurilor sunt suportate de consignatar, afară de cazul când prin contract s-a prevăzut altfel.

Ca o măsură de siguranță, legea recunoaște consignantului dreptul de a controla și verifica, oricând, bunurile încredințate consignatarului și de a proceda la inventarierea lor. Acest drept poate fi executat, la nevoie, în baza unor ordonanțe președințiale.

Pe aceeași linie, de protejare a bunurilor încredințate, consignatarul are obligația să asigure bunurile la o societate de asigurare acceptată de consignant (art.6 din lege). Asigurarea trebuie făcută la o valoare cel puțin egală cu prețul bunurilor, prevăzut în contract și cu acoperirea tuturor riscurilor. Aceasta asigurare privind bunurile primite în consignație, contractată de consignatar, se consideră de plin drept că încheiată în favoarea consignantului, cu condiția ca acesta să notifice asiguratorului existența consignației, înainte de plata despăgubirilor.

Trebuie arătat că, în cazul neîndeplinirii de către consignatar a obligației de asigurare a bunurilor, ca și în cazul contractului de asigurare pentru neplată la termen a primelor de asigurare, consignatarul se consideră, de drept în culpă și va răspunde pentru orice pagube produse prin caz fortuit sau forță majoră ( art.6 din lege).

Consignatarul are obligația să execute mandatul dat de consignant

Consignantul încredințează consignatarului anumite bunuri pentru a fi vândute pe seama consignantului.

Deci, consignatarul are obligația să execute însărcinarea primită, de a încheia anumite contracte de vânzare-cumpărare cu terții, pentru vânzarea acestor bunuri.

În îndeplinirea însărcinării primite, consignatarul trebuie să acționeze în limitele împuternicirii dată de consignant. în acest sens, art.11 din lege prevede: “ Consignatarul nu poate vinde sau înstrăina bunurile ce i-au fost încredințate în consignație decât în condițiile prevăzute în contract”.

Un element de care trebuie să țină neapărat seama consignatarul este prețul de vânzare a bunurilor primite în consignație. Acest preț este cel stabilit în contract sau prin notele ori facturile emise în temeiul contractului.

În absența unei stipulații contractuale ori a unei dispoziții scrise a consignantului asupra condițiilor vânzării, consignatarul poate vinde bunurile numai contra numerar și la prețurile curente ale pieței ( art.11, alin.3 din lege).

Prin contract, consignatarul poate fi autorizat să vândă bunurile pe credit, cu precizarea condițiilor unei atare vânzări. În acest caz, creanța pentru prețul datorat aparține consignatarului. Dar, potrivit legii, consignatarul va putea face, în mod valabil, orice acte asupra creanței și va putea plăti plata sau urmări încasarea ei (art.13 din lege).

Dacă prin contract se acordă consignatarului dreptul de a vinde pe credit, fără a se preciza condițiile, consignatarul va putea să acorde un credit numai către comercianții din domeniul respectiv pe termen de maximum 90 de zile, pe bază de cambii acceptate sau bilete de ordin ( art.14 din lege).

Trebuie arătat că, în calitatea sa de proprietar al bunurilor predate în consignație, consignantul este în drept să modifice oricând condițiile de vânzare, dacă prin contract nu s-au prevăzut altfel. Modificarea este obligatorie pentru consignatar, din momentul când îi este adusă la cunoștință în scris ( art.11, alin.2 din lege).

Consignatarul este obligat să dea socoteală consignantului asupra îndeplinirii mandatului său

Întrucât consignatarul acționează pe baza împuternicirii consignantului, el trebuie să îl informeze pe consignant, la termenele stabilite în contract, cu privire la vânzările făcute către terți. Înștiințarea trebuie să arate bunurile vândute contra numerar și cele vândute pe credit. Pentru vânzările pe credit trebuie să indice numele și adresa fiecărui debitor, sumă datorată, termenul de plată și cambiile sau garanțiile primite.

Dacă prin contract nu au fost stabilite termenele la care trebuie informat consignantul asupra vânzărilor, aceste informări se fac cel mai târziu la finele fiecărei săptămâni pentru toate operațiunile săptămânii respective.

Bunurile primite în consignație fiind vândute pe seama consignantului, consignatarul are obligația să remită consignantului, la termenele prevăzute în contract prețul tuturor bunurilor vândute contra numerar și toate sumele rezultate din încasarea creanțelor provenite din vânzarea acestor bunuri, până la concurența prețurilor lor, precum și cambiile și garanțiile primite de la compărător (art.19 din lege).

În cazul în care prin contract nu au fost stabilite termenele pentru îndeplinirea acestei obligații, consignatarul trebuie să predea consignantului, cel mai târziu la finele fiecărei săptămâni, toate sumele de bani, cambiile și garanțiile primite.

Asupra sumelor de bani sau a valorilor rezultate din vânzarea bunurilor primite în consignație, consignatarul nu poate face nici un fel de acte de dispoziție până la remiterea lor către consignant. Legea consider pe consignatar un simplu depozitar al sumelor și valorilor menționate.

În virtutea obligației de a da socoteală la îndeplinirea mandatului, consignatarul este obligat să restituie consignantului în temeiul convenit. În cazul neridicării bunului, consignantul este obligat la plata despăgubirilor pentru prejudiciul cauzat.

În sfârșit, în cazul falimentului consignatarului, consignantul va putea revendica bunurile încredințate sau prețul lor neachitat (art.50 din legea 64/1995).

În primul rând, potrivit art. 5 din Legea nr. 178/1934, consignatarul este obligat să ia toate măsurile pentru conservarea și păstrarea bunurilor ce iau fost încredințate și, în consecință, tot el va răspunde pentru orice lipsă, pierdere sau deteriorare provenită din culpa sa ori a prepușilor săi. Printre aceste măsuri figurează și obligația înscrisă în art. 6, privind asigurarea bunurilor la o societate, acceptată de consignant. Consignatarul se consideră de drept în culpă și răspunde pentru orice pagube produse în caz fortuit sau forță majoră, dacă nu a procedat la asigurarea bunurilor sau în cazul în care contractul de asigurare sa reziliat pentru neplata în termen a primelor de asigurare.

În vederea identificării bunurilor date în consignație, consignatarul este obligat a păstra mărfurile primite în ambalajele lor originale și a conserva intacte etichetele, mărcile și orice alte semne exterioare, așa cum au fost aplicate de consignant. În cazul în care contractul de consignație prevede un anumit loc de depozitare sau înmagazinare a bunurilor încredințate, consignatarul este oprit a muta sau a depozita în alt loc aceste bunuri.

Atunci când convenția nu prevede un anumit loc de depozitare, consignatarul poate înmagazina sau depozita mărfurile încredințate lui numai în locuri a căror folosință o are pe bază de acte scrise cu dată certă sau vizată de Administrația Financiară, fiind obligat a face cunoscut de îndată consignantului locul de depozitare a mărfurilor și orice mutare a lor.

Conform art. 10 din Legea nr. 178/1934, toate cheltuielile de conservare și desfacere a mărfurilor privesc pe consignatar, afară numai dacă a intervenit o convenție contrară.

Esențial este că, atâta timp cât bunul se află la consignatar până în momentul vânzării, el rămâne proprietatea consignantului astfel că, riscul pieirii fortuite a bunului va fi suportat de acesta. Fiind un simplu depozitar al bunului, consignatarul nu va putea fi urmărit de creditorii săi personali asupra acestor bunuri.

Prețul la care urmează a fi vândut bunul, precum și termenul de vânzare sunt fixate consignant care va putea cere oricând înapoierea bunului, chiar înaintea termenului stabilit, dar va datora o anumită taxă.

Strâns legat de răspunderea consignatarului pentru deteriorarea lucrurilor primite în consignație este și problema viciilor aparente sau ascunse ale acestora. Exonerarea de răspundere a consignatarului este condiționată de comunicarea viciilor către consignant, în termen de doua zile de la primirea bunurilor, în cazul viciilor aparente ( afară dacă condițiile în care se află lucrurile primite ar necesita un termen mai lung), iar în cazul viciilor ascunse în termen de două zile de la descoperirea lor. Pe de altă parte, dacă, datorită viciilor sale ascunse, bunul l-ar prejudicia pe consignatar, atunci consignantul va datora daune-interese.

Ca o măsură de siguranță, legea recunoaște consignantului dreptul de a controla și verifica, oricând, bunurile încredințate consignatarului și de a proceda la inventarierea lor. Acest drept poate fi executat, la nevoie, în baza unei ordonanțe președențiale.

În al doilea rând, consignatarul are obligația să execute mandatul dat de consignant. Astfel, în îndeplinirea însărcinării primite, consignatarul trebuie să acționeze în limitele împuternicirii date de consignant. În acest sens, art.11 din lege prevede: „Consignatarul nu poate vinde sau înstrăina bunurile ce au fost încredințate în consignație decât în condițiile prevăzute în contract”. El este obligat a contabiliza toate operațiunile referitoare la bunurile încredințate lui în consignație, în așa mod încât controlul și verificarea lor să se poată face cu ușurință( art.17, al.1 din lege).

Consignatarul, conform art.14 din lege, va putea vinde pe credit, dacă prin contract a fost stipulată o astfel de clauză. În lipsa unei asemenea clauze, dacă a vândut pe credit, consignatarul este conform art.15, solidat răspunzător de prețul mărfurilor.

Consignatarul trebuie sa vândă, astfel, lucrurile încredințate în consignație, în condițiile și la prețuri prevăzute în contract sau la prețul curent al pieței, în absența unei stipulații contractuale. Fără consimțământul consignantului, consignatarul nu va putea vinde lucrul la un preț mai mic decât cel convenit, dar nu există nici un impediment în a-l vinde la un preț mai mare.

Consignatarul este obligat să informeze pe consignant, la termenele contractuale sau, în lipsă, la finele fiecărei săptămâni, cu privire la vânzările făcute, arătând lucrurile vândute contra numerar și cele vândute pe credit, iar pentru acestea din urma, trebuie să indice numele și adresa fiecărui debitor, suma datorată, termenul de plată, cambiile și garanțiile primite.

Întrucât operațiunile se fac pe seama consignantului, consignatarul va fi obligat să remită acestuia, la termenele prevăzute în contract, prețul tuturor bunurilor vândute contra numerar și toate sumele rezultate din încasarea creanțelor provenite din vânzarea acestor bunuri până la concurența prețurilor lor, precum și cambiile sau garanțiile primite.

Întrucât operațiunile se fac pe seama consignantului, consignatarul va fi obligat să remită acestuia, la termenele prevăzute în contract, prețul tuturor bunurilor vândute contra numerar și toate sumele rezultate din încasarea creanțelor provenite din vânzarea acestor bunuri până la concurența prețurilor lor, precum și cambiile și garanțiile primite de la cumpărător (art.19 din lege). Dacă în contract nu s-au prevăzut astfel de termene, consignatarul va trebui să predea consignantului, cel mai târziu la finele fiecărei săptămâni toate sumele de bani, cambiile și garanțiile primite, fiindu-i interzis consignatarului să facă acte de dispoziție asupra acestor sume, până la remiterea lor către consignant, deoarece legea îl consideră pe consignatar ca simplu depozitar al sumelor și valorilor menționate.

În calitatea sa de proprietar al bunurilor predate, consignatarul este în drept să modifice oricând condițiile de vânzare, dacă prin contract nu s-a prevăzut altfel. Potrivit art.11, al.2 din lege, modificarea este obligatorie pentru consignatar, din momentul când îi este adusă la cunoștință în scris.

În temeiul obligației de a da socoteală la împlinirea mandatului, consignatarul este obligat să restituie consignantului bunul încredințat în consignație, în starea în care l-a primit, dacă acesta nu a fost vândut în termenul convenit. În cazul neridicării bunului, consignantul este obligat la plata despăgubirilor pentru prejudiciul cauzat iar în caz contrar consignatarul îl va putea valorifica recurgând la oferta reală urmată de consemnație, potrivit dreptului comun ( art.1114-1121 C. civ. si art.586-590 C .pr. civ).

În cazul falimentului consignatarul, consignantul, în calitatea sa de proprietar, va putea revendica bunurile încredințate sau prețul lor neachitat.

Raporturile dintre consignatar și terții cumpărători

Funcția de intermediere îndeplinită de consignatar, care acționează în nume propriu în raporturile stabilite cu terțele persoane, prin încheierea contractelor de vânzare, îl pune într-o poziție juridică in principiu analogă celei a comisionarului. În consecință, aplicând pentru identitate de rațiune art. 406 C.com., deducem că și consignatarul este direct obligat către cumpărător cu care a contractat, ca și cum afacerea ar fi fost a sa proprie. Pe de altă parte, consignantul nu are acțiune împotriva cumpărătorilor cu care a contractat cash intermediarul și nici aceștia nu au acțiune contra consignantului.

În cadrul contractului de consignație, spre deosebire totuși de efectele comisionului, consignantul își poate exercita personal față de terțul cumpărător drepturile de creanță derivând dintr-o vânzare încheiată pe credit de către intermediar, în condițiile amintite mai sus.

Remunerarea consignatarului.

În lipsă de cauză contractuală diferită, consignatorul are dreptul să rețină, cu titlu de beneficiu, diferența dintre prețul convenit cu consignantul și cel efectiv realizat din vânzările cu terții cumpărători, desigur mai mare.

În cazurile în care în raporturile dintre consignant și intermediar nu s-a precizat prețul și aceasta nu rezultă nici din alte înscrisuri, iar vânzările către terți au fost încheiate la prețurile curente ale pieței, consignatarul se poate adresa justiției pentru a fixa retribuția ce i se cuvine (art. 12).

Prețul de vânzare a mărfurilor.

Consignatarul este obligat să se conformeze clauzelor convenite, iar dacă prin contract nu sa prevăzut nimic în această privință, să vândă mărfurile „la prețurile ale pieței curente” (art. 11), desigur în funcție de cotațiile din țara intermediarului. În practică se obișnuiește inserarea unor clauze cu un conținut mai flexibil, potrivit cărora intermediarul se angajază să vândă marfa „la cel mai bun preț rentabil pe piață”.

Dacă intermediarul a comunicat consignantului prețurile efectiv obținute, pe măsura vânzărilor încheiate, fără ca acesta să fi formulat nici o obiecție, se deduce că au fost confirmate, astfel încât nu mai pot fi ulterior contestate, spre a se pretinde o diferență în plus.

În raporturile cu propria clientelă, consignatarul trebuie să vândă mărfurile contra numerar și numai prin excepție pe credit, informându-l pe consignant în mod periodic asupra derulării operațiilor. În cazul vânzării mărfii pe credit, consignantul răspunde solidar cu debitorul-cumpărător pentru plata prețului la termen (art.13). Până atunci, intermediarul poate face în mod valabil față de debitori și de terți actele care sunt necesare referitor la creanță și în special încasarea creditului, luarea oricăror măsuri asiguratorii, inițierea de proceduri pentru a realiza plata.

Titular al creanței arătate este desigur consignantul. În consecință, la prima sa cerere consignatarul trebuie să notifice debitorului-cumpărător originea și natura creanței; din momentul notificării, consignatarul nu mai poate face nici un act valabil cu privire la creanța respectivă, acest drept aparținând consignantului. Dar chiar înainte de notificare, precum și în cazul în care intermediarul refuză să o efectueze, consignantul poate oricând să poprească sumele datorate în mâinile debitorilor, fără dare de cauțiune.

Regimul bunurilor încredințate în consignație

Spre deosebire de vânzare, contractul de consignație, care trebuie întocmit în formă scrisă, nu transmite consignatarului proprietatea bunurilor ce i-au fost încredințate în scopul desfacerii pe propria piață comercială, el nefiind un cumpărător (art.3 legea 178/1934). Acest drept trece direct de la consignant la terța persoană, care dobândește marfa prin contractul încheiat cu intermediarul, de altfel ca în orice raporturi uzuale de comision (vz. nr 175).

Până atunci, consignantul păstrează toate drepturile ce-i aparțin asupra bunurilor predate consignatarului și poate oricând dispune de ele, afară de stipulație contrară. În calitatea arătată consignantul are, de asemenea, posibilitatea, în caz de faliment al consignatarului, să le revendice, dacă mai există în materialitatea lor, iar în celelalte cazuri să-și exercite drepturile decurgând din subrogația reală, conform regulei pretium supcedit loco rei, asupra prețului încă neplătit (art. 21). Intermediarul nu este însă autorizat să exercite, în raporturile cu consignantul, dreptul de retenție nici asupra bunurilor ce i-au fost predate în consignație nici asupra sumelor sau valorilor rezultate din vânzare (art. 20).

4.4.2. Drepturile și obligațiile consignantului

În primul rând consignantul are obligația să predea consignatarului bunurile mobile care urmează a fi vândute. Consignatarul își poate împlini obligația numai dacă bunurile care trebuie vândute terților sunt puse la dispoziția sa. De aceea, în temeiul contractului de consignație, consignantul este obligat să predea consignatarului aceste bunuri.

Așa cum am mai precizat, prin contractul de consignație nu se transmite consignatarului dreptul de proprietate asupra bunurilor care i-au fost încredințate. Consignatarul este un simplu detentor al bunurilor primite de la consignant.

Potrivit art.1, al.2 al Legii nr.178/1934, bunurile se pot preda consignatarului toate de o data sau treptat, prin note sau facturi succesive emise în temeiul contractului.

Pentru a se apăra de pierderi, consignantul își rezervă dreptul de proprietate asupra mărfurilor până în momentul vânzării lor și chiar până la încasarea și depunerea sumelor în contul său. Astfel, vor rezulta următoarele consecințe:

riscul pieirii fortuite sau pentru caz de forță majoră al lucrului rămâne în sarcina consignantului;

consignantul poate cere oricând înapoierea lucrului de la consignatar, chiar înaintea termenului stabilit, total sau în parte, fără preaviz, în schimbul unei taxe. În cazul în care consignatarul refuză restituirea bunurilor, ca procedură judiciară va putea fi folosită ordonanța președențială, prevăzută de art.581 C. pr. civ. Potrivit art.4 din Legea nr.178/1934, ordonanța va fi dată fără citarea părților , când contractul de consignație a fost încheiat în formă autentică, și cu citirea acestora, când contractul s-a încheiat sub semnătură privată.

Ordonanța președențială mai poate fi folosită și în caz de opoziție a consignatarlui la acțiunea de control și verificarea bunurilor încredințate, consignantul fiind îndreptățit, potrivit art.4 din Legea nr.178/1934, sa ceara oricând inventarierea lor.

în virtutea calității de proprietar a consignantului și potrivit art.11, al.2 din lege, acesta poate modifica oricând, în mod unilateral condițiile de vânzare, dacă în contract nu s-a prevăzut altfel;

dacă datorită viciilor ascunse lucrurile l-ar putea prejudicia pe consignatar, consignantul va datora daune interese.

În al doilea rând, consignantul este obligat la plata remunerației cuvenite consignatarului pentru serviciile prestate de acesta în temeiul contractului. Astfel, consignantul are obligația de a remunera pe consignatar pentru serviciile prestate, fie sub formă forfetară , fie procentual în funcție de prețul lucrului. Dacă în contract nu s-a prevăzut remunerația consignatarului, acesta va avea dreptul numai la supraprețurile ce se vor obține din vânzări, adică la diferența dintre prețurile efectiv realizate din vânzări și cele prevăzute în contractul de consignație sau în note. La cererea consignatarului, instanța poate stabili remunerația acestuia dacă în contractul de consignație nu s-a prevăzut prețul de vânzare al lucrurilor, iar acestea au fost vândute de consignatar la prețurile curente.

Consideram, de lege ferenda, ca ar trebui să prevadă in Legea nr. 178/1934 obligația consignantului de a stabili în contract, încă de la încheierea acestuia, remunerația cuvenită consignatarului pentru serviciile prestate, deoarece având în vedere caracterul bilateral și oneros al contractului este necesar să se realizeze un echilibru contractual și valoric al prestațiilor părților. Astfel, obligația consignantului de plată a remunerației cuvenite consignatarului, va fi o obligație legală nu contractuală.

O dispoziție care vine în contradicție cu prevederile referitoare la dreptul de retenție, recunoscut în cazul contractului de comision sau de mandat este înscrisă în art.20 din lege. Potrivit acestei prevederi consignatarul nu poate exercita față de consignant nici un drept de retenție, nici asupra bunurilor încredințate, nici asupra sumelor sau valorilor rezultate din vânzarea acelor bunuri. Având în vedere că consignatarul trebuie să-și îndeplinească obligațiile cu diligența unui bun comerciant iar contractul de consignație e o varietate a contractul de comision, în cazul căruia este recunoscut dreptul de retenție al comisionarului, considerând că, de lege ferenda, trebuie să se prevadă într-o viitoare legislație dreptul de retenție pe care consignatarul să-l exercite, fie asupra bunurilor încredințate în consignație, fie asupra sumelor sau a valorilor rezultate din vânzarea acestor bunuri, în cazul în care nu-și primește remunerația cuvenită.

În susținerea acestei idei trebuie avută în vedere calitatea de depozitar pe care legea o atribuie consignatarului precum și art.1619 C. civ. prin care este prevăzut dreptul de retenție al depozitarului.

Consignantul are obligația să restituie cheltuielile făcute de consignatar cu îndeplinirea însărcinării primite. Astfel, dacă în îndeplinirea însărcinării primite, consignatarul a făcut anumite cheltuieli consignantul are obligația să restituie sumele de bani respective.

Din aceste cheltuieli se înțeleg sumele de bani avansate pentru conservarea și desfacerea bunurilor predate în consignație, în cazul când nu s-a convenit altfel prin contractul de consignație (potrivit art. 10 din lege).

În același timp, dacă consignatarul a suferit un prejudiciu în executarea contractului, cheltuielile ocazionate se vor include în suma pe care consignantul este ținut să i-o plătească consignatarului.

Din contractul încheiat rezultă anumite obligații pentru consignant:

a) Consignantul are obligația să predea consignatarului bunurile mobile care urmează a fi vândute.

Consignatarul își poate îndeplini însărcinarea numai dacă bunurile care trebuie vândute terților sunt puse la dispoziția sa. De aceea, în temeiul contractului de consignație, consignantul este obligat să predea consignatarului aceste bunuri.

Potrivit legii, bunurile se pot preda consignatarului toate deodată sau treptat, prin note sau facturi succesive, emise pe temeiul contractului (art.1, alin2 din Lege).

De remarcat că, prin contractul de consignație nu se transmite consignatarului dreptul de proprietate asupra bunurilor ce i-au fost încredințate (art.3 din Lege). Consignatarul este un simplu detentor al bunurilor primite de la consignant.

Rămânând titular al dreptului de proprietate, consignantul va putea dispune oricând de bunurile încredințate consignatarului, afară de stipulație contrară în contract.

În consecință, consignantul poate relua și ridica, oricând chiar dacă contractul a fost încheiat pe durată determinată, toate sau o parte din bunurile încredințate consignatarului, fără nici un preaviz.

În cazul unui refuz al consignatarului, reluarea bunurilor se va putea face în temeiul unei ordonanțe președențiale (art.581 Codul de procedură civilă). Ordonanța se va da fără citarea părților, când contractul de consignație a fost încheiat în formă autentică sau cu citarea acestora, când contractul s-a încheiat sub semnătură privată (art.4 din Lege).

În calitatea sa de proprietar al bunurilor, consignantul are dreptul să controleze și să verifice, oricând, bunurile încredințate consignatarului, putând proceda la inventarierea lor. Pentru exercitarea acestui drept, consignantul va putea obține ,oricând, ordonanța președențială, în caz de opunere a consignatarului (art.8 din Lege).

În sfârșit, păstrând dreptul de proprietate asupra bunurilor, consignantul poate modifica, oricând, în mod unilateral, condițiile de vânzare, dacă în contract nu se prevede altfel ( art.11, alin.2 din Lege).

b) Consignantul este obligat la plata remunerației cuvenite consignatarului.

În schimbul serviciilor prestate, consignatorul are dreptul la remunerație. Acesta se stabilește forfetar ( o sumă fixă ) ori procentual (în raport de prețul bunului) în contractul de consignație.

În cazul în care prin contract nu s-a prevăzut retribuția cuvenită consignatorului, acesta va avea dreptul numai la “ supraprețurile ce le va obține din vânzări” , adică la diferența între prețurile efectiv realizate din vânzările făcute și prețurile prevăzute în contractul de consignație sau note, facturile și dispozițiile consignantului.

Dacă nu au fost stabilite în nici un mod prețurile de vânzare a bunurilor, iar bunurile au fost vândute de consignator la prețul curent, remunerația se va putea stabili de către instanța judecătorească la cererea consignatorului.

Problema care se pune este dacă plata remunerației este garantată consignatorului cu privilegiul special asupra bunurilor consignantului, pe care le deține în executarea contractului de consignație deși acest privilegiu, consacrat în material mandatului comercial ; se aplică și în contractul de comision (art.405, alin.2 Codul Comercial), totuși el nu-și găsește aplicarea în cazul contractului de consignație.

Într-adevăr, potrivit art.20 din Lege, consignatorul nu poate exercita nici un drept de retenție, nici asupra bunurile încredințate lui în consignație, nici asupra sumelor sau a valorilor rezultate din vânzarea acestor bunuri.

c) Consignantul are obligația să restituie cheltuielile făcute de consignatar cu îndeplinirea însărcinării primite

Dacă în îndeplinirea însărcinării primite, consignatarul a făcut anumite cheltuieli consignantul are obligația să restituie sumele de bani respective.

Prin cheltuielile făcute în executarea însărcinării trebuie înțelese sumele de bani avansate pentru conservarea și desfacerea bunurilor predate în consignație, în cazul convenit astfel prin contractul de consignație (art.10 din Lege).

Totodată, cheltuielile includ și despăgubirile cuvenite consignatorului pentru prejudicial suferit în executarea contractului.

4.4.3. Efectele executării contractului

În temeiul contractului de consignație, consignantul încredințează consignatarului anumite bunuri spre a le vinde pe seama consignantului. Deci, pe baza împuternicirii primite, consignatarul va încheia anumite acte de vânzare-cumpărare cu terții. Consignatarul încheie contractele în nume propriu, dar pe seama consignantului.

Prin încheierea contractelor de vânzare-cumpărare se stabilesc raporturi juridice între consignatar, în calitate de vânzător și terți, în calitate de cumpărători.

În consecință, prin aceste contracte nu se stabilesc raporturi juridice între consignant și terți. Întrucât însă contractele de vânzare-cumpărare se încheie pe baza însărcinării consignantului și pe baza acestuia, transferal dreptului real și al riscurilor operează direct între consignant și terți.

Concluzia se bazează si pe faptul că, așa cum am arătat, prin încredințarea bunurilor în consignație, consignatarul nu devine proprietarul bunurilor respective, ci consignantul păstrează aceasta calitate.

Aceleași considerente fac ca prețul bunurilor încasat de la terți să fie remis consignantului.

Consignatarul încheie contractele în nume propriu dar pe seama consignantului. Pe baza împuterniciri primite, consignatarul va încheia anumite acte de vânzare-cumpărare cu terții. Prin încheierea acestor contracte se stabilesc raporturi juridice între consignatar, în calitate de vânzător și terți, în calitate de cumpărători. Astfel, între consignatar și terțul cumpărător se vor aplica regulile de la contractul de vânzare-cumpărare.

Deși consignatarul încheie contractul în numele său, el nu este proprietarul bunului. Întrucât însă contractul de vânzare-cumpărare se încheie pe baza însărcinării consignantului pe seama acestuia, transferul prețului real și al riscurilor operează direct între consignant și terți. În consecință, prin aceste contracte nu se stabilesc raporturi juridice între consignant și terți.

Atâta timp cât consignatarul vinde bunul în numele său personal terțul va avea o acțiune directă împotriva lui. Fiind însă un simplu intermediar, consignatarul chiar dacă și-ar fi asumat anumite obligații față de terțul cumpărător (garantarea pentru viciile ascunse), aceste obligații se răsfrâng asupra patrimoniului consignantului.

4.4.4. Răspunderea determinată de nerespectarea obligațiilor

Nerespectarea obligațiilor din contractul de consignație atrage răspunderea părții în culpă. Potrivit legii, această răspundere este o răspundere civilă sau o răspundere penală.

Răspunderea civilă:

Din contractul de consignație rezultă anumite obligații pentru consignant și consignator. Cum între consignant și consignatar se stabilesc raporturi juridice ca și cele dintre mandate și mandatar, pentru nerespectarea obligațiilor se angajează răspunderea civilă contractuală a părții în culpă, în condițiile stabilite de lege pentru contractul de mandat.

Răspunderea penală:

Potrivit art. 23 din lege se sancționează penal consignatarul care săvârșește următoarele fapte:

însușirea bunurilor încredințate în consignație ori înstrăinarea lor în alt mod sau în alte condiții decât cele prevăzute în contract, precum și nerestituirea bunurilor la cerea consignantului;

neremiterea către consignant a sumelor de bani, a cambiilor sau a valorilor încasate ori primite ca preț al bunurilor vândute;

neefectuarea notificărilor cerute de art. 13 din lege.

Pentru toate aceste fapte legea prevede limite de pedeapsă mari cum ar fi închisoare de la două luni la doi ani și amendă. Din categoria încriminărilor sancționate în limita de pedeapsă mai ușoare fac parte: neefectuarea cu rea-credință a înștiințărilor prevăzute de lege (se consideră de rea credință consignatarul care, în termen de trei zile libere de la cerea scrisă a consignantului, nu i-a făcut înștiințarea sus arătată); efectuarea de înștiințări neexacte referitoare la situația vânzărilor și a încasărilor; omisiunea de a notifica consignantului orice urmărire îndreptată asupra valorilor rezultate din vânzarea lor de îndată ce ar fi avut știință de acele urmăriri; înlăturarea, distrugerea, deteriorarea ambalajelor, etichetelor, mărcilor sau oricăror alte semne exterioare aplicate de consignant asupra mărfurilor încredințate în consignație; depozitarea sau mutarea mărfurilor încredințate în contra dispozițiilor contractului sau a dispozițiilor din lege; refuzul de a pune la dispoziția consignantului, la cerea acestuia, registrele speciale de consignație în cazul când contractul prevede ținerea unor asemenea registre.

Dacă faptele menționate mai sus sunt săvârșite de o persoană juridică sancțiunile se vor aplica reprezentanților legali și prepușilor vinovați de săvârșirea faptelor. Persoana juridică este solidar responsabilă, cu reprezentanții și prepușii ei pentru repararea prejudiciilor cauzate consignantului. În plus, persoana juridică va fi sancționată cu o amendă civilă.

Potrivit art. 3 alin. 2 din Legea nr.178/1934, contractul de consignație este revocabil de către consignant în orice moment, chiar dacă a fost încheiat pe o durată determinată afară de stipulația contrară în contract

4.5. Încetarea contractului de consignație

Stabilitatea raporturilor juridice dintre părți poate fi perturbată prin voința unilaterală a consignantului. El are dreptul, dacă prin contract nu s-a prevăzut altfel, să modifice oricând condițiile vânzării către terți. Modificările sunt obligatorii pentru consignatar, din momentul când îi vor fi aduse la cunoștință în scris (art. 11 alin. 2). Consignantul are, de asemenea, dreptul, afară de stipulație contrară, să revoce contractul în orice moment, chiar dacă a fost încheiat pe o durată determinată(art. 3 alin. 2).În fine, el poate relua și ridica oricând toate sau parte din bunurile încredințate consignatarului, fără necesitatea unui preaviz, deși contractul a fost încheiat pe durată determinată.

În caz de opunere din partea consignatarului, reluarea bunurilor se poate realiza pe căile procedurale din țara respectivă.

Celelalte cauze de încetare a raporturilor juridice dintre părți, deduse îndeosebi din caracterul intuitu personae al contractului, sunt supuse regimului general, care se aplică comisionului și, respectiv, mandatului.

Deoarece în raporturile dintre consignant și consignatar sunt aplicabile regulile mandatului, contractul de consignație încetează prin revocarea de către consignant a împuternicirii, renunțarea la mandate, precum și în cazul morții, interdicției, insolvabilității ori falimentului consignantului ori consignatorului.

În temeiul art.3, alin.2 din lege, contractul de consignație este revocabil de către consignant în orice moment, chiar dacă a fost încheiat pe o durată determinată, afară de stipulație contrară în contract.

CAPITOLUL V

CONTRACTUL DE AGENȚIE

5.1. Noțiune

Prin art. l din Legea nr. 509/2002 privind agenții comerciali permanenți, se dispune ce se înțelege prin agent comercial permanent și care sunt atribuțiile acestuia. Agentul comercial permanent este comerciantul persoană fizică sau juridică, având calitate de intermediar independent care este împuternicit pe bază de contract:

a) să negocieze afaceri pentru o altă persoană fizică sau juridică denumită comitent;

b) să negocieze și să încheie afaceri în numele și pe seama comitentului (art. l (2) din Legea nr. 509/2002).

Contractul de agenție este acel contract prin care o persoană
fizică sau juridică, având calitatea de comerciant intermediar independent este împuternicită în mod statornic de către o altă persoană denumită comitent să negocieze afaceri sau să negocieze și să încheie afaceri în numele și pe seama acestuia, contra unei indemnizații în una sau mai multe regiuni determinate.

5.2. Caractere juridice

Contractul de agenție are următoarele caractere:

este un contract bilateral, deoarece dă naștere la obligații pentru ambele părți;

este un contract cu titlu oneros, deoarece prin încheierea contractului, ambele părți urmăresc realizarea unui folos patrimonial;

este un contract consensual deoarece ia naștere prin simplul acord de voință al părților.

5.3. Condiții de valabilitate

5.3.1. Condiții de fond

Condițiile de fond pe care trebuie să le îndeplinească un
contract de agenție sunt cele prevăzute de art. 948 din Codul civil, adică:

a) capacitatea de a contracta;

b) consimțământul valabil al părții care se obligă;

c) un obiect determinat;

d) o cauză licită.

Capacitate. Comitentul trebuie să aibă capacitate deplină de exercițiu.
El trebuie să aibă capacitatea de a încheia acte de comerț deoarece agentul
negociază și încheie acte juridice în numele și pe seama comitentului (art. l din Legea nr. 509/2002).

Agentul trebuie să aibă capacitatea de exercițiu deplină. El trebuie să aibă capacitatea de comerciant, care nu poate exista în afara capacității de exercițiu deplină.

Consimțământ. Contractul de agenție se încheie prin acordul de voință
al părților. Exprimarea consimțământului trebuie făcută expres, aceasta deducându-se din prevederile art. 18 din Legea nr. 509/2002, în care se dispune că proba contractului de agenție se face numai prin înscris.

Obiect. Potrivit art. 1(2), lit. a, b din Legea nr. 509/2002, contractul de
agenție are ca obiect "negocierea si/sau încheierea de afaceri comerciale ".

Agentul își asumă obligația de "a face ", adică fie de a negocia afaceri pentru o altă persoană, fie de a negocia și încheia afaceri pentru o altă persoană.

Cauză. Cauza (scopul) contractului de agenție trebuie să fie reală, licită
și morală.

5.3.2. Condiții de formă

Formă. Contractul de agenție trebuie încheiat în formă scrisă (art. 18
din Legea nr. 509/2002).

Înscrisul poate fi încheiat sub semnătură privată. Forma scrisă este cerută ad probationem.

Dacă actele juridice încheiate cu terții impun forma autentică, atunci și împuternicirea agentului trebuie să aibă forma autentică.

5.4. Efectele contractului de agenție

Categorii de raporturi juridice. Efectele contractului de agenție
privesc obligațiile care se nasc pentru părți în două categorii de raporturi juridice:

a) obligații privind raportul dintre comitent și agent;

b) obligații privind raportul dintre comitent și terți.

Obligațiile părților:

Obligații agent. În contractul de agenție, agentul are următoarele
obligații:

să execute împuternicirea acordată adică: 1) să negocieze și să încheie acte în condițiile împuternicirii acordate; 2) să execute împuternicirea personal sau prin prepușii săi; 3) să respecte instrucțiunile primite în scopul realizării intereselor comitentului;

să execute împuternicirea cu bună credință și diligenta unui profesionist adică: 1) să nu prejudicieze pe comitent prin actele sale; 2) să respecte clauzele din contract și indicațiile comitentului; 3) să încheie actele în condiții cât mai avantajoase pentru comitent;

să procure și să îi comunice comitentului informațiile necesare adică: 1) să procure informații privind zona stabilită prin contract; 2) să comunice comitentului informațiile necesare;

să țină în registrele sale partide separate, pentru operațiunile ce îl privesc pe fiecare comitent (art.5(3), lit. d din Legea nr. 509/2002);

să depoziteze bunurile sau eșantioanele astfel încât să se permită identificarea acestora pentru fiecare comitent (art.5(3), lit. e din Legea nr. 509/2002);

să nu exercite acte de concurență, în regiunea determinată prin contract fără acordul expres al comitentului (art.3(l) din Legea nr. 509/2002);

să îndeplinească orice altă obligație care este asumată prin contract sau care decurge din lege (art.5(3), lit. f din Legea nr. 509/2002).

Obligații comitent. Comitentul are, în cadrul contractului de agenție, următoarele obligații:

să pună la dispoziția agentului mijloacele necesare pentru executarea împuternicirii adică: 1) să-i furnizeze agentului informațiile necesare; 2) să pună la dispoziția agentului în timp util și în cantități corespunzătoare, mostre, cataloage, tarife și orice alte documente;

să plătească agentului remunerația cuvenită, adică: 1) să plătească la termen suma stabilită prin contract; 2) să plătească la termen suma care i se cuvine prin lege; 3) să plătească agentului remunerația potrivit uzanțelor comerciale ale zonei și sectorului de piață, dacă nu există prevederi legale în acest sens sau nu a fost stabilită de părți;

să plătească agentului o indemnizație sau despăgubiri la încetarea contractului adică: 1) să plătească indemnizație la încetarea contractului, dacă după încetarea contractului, comitentul obține foloase cu clienți procurați anterior de agent, sau i-a sporit volumul afacerilor din acest motiv; 2) să plătească agentului despăgubiri dacă prin încetarea contractului acesta este prejudiciat;

să îndeplinească orice altă obligație care-i revine potrivit contractului și dispozițiilor legale.

Efectele executării contractului de agenție

Prin încheierea actelor juridice de către agent cu terții, în executarea împuternicirii, se nasc raporturi juridice directe între comitent și terți.

Dacă aceste acte juridice sunt încheiate de către agent în limitele împuternicirii, acestea îl obligă pe comitent.

5.5. Încetarea contractului de agenție

Cazuri. Contractul de agenție încetează în următoarele cazuri:

prin ajungere la termen, dacă este încheiat pe durată determinată și părțile nu continuă executarea sa (art. 18 din Legea nr. 509/2002);

prin denunțarea de oricare dintre părți, cu acordarea obligatorie a unui preaviz, care este de o lună pentru contractele cu durată de un an si de cel mult 6 luni, pentru contractele mai mari de 6 ani (art. 20 din Legea nr. 509/2002);

c) prin reziliere fără preaviz de către oricare dintre părți, în cazul neîndeplinirii culpabile grave a obligațiilor contractuale de către cealaltă parte (art. 21(1) din Legea nr. 509/2002);

d) prin denunțarea imediată de către oricare dintre părți, cu repararea prejudiciilor pricinuite celeilalte părți când circumstanțe excepționale, altele decât forța majoră sau cazul fortuit fac imposibilă continuarea contractului (art. 21(2) din Legea nr. 509/2002);

e) prin moartea, interdicția, insolvabilitatea și falimentul comitentului sau agentului.

CONCLUZII

Contractul comercial poate fi definit ca acordul de voință dintre două sau mai multe persoane realizat în scopul de a constitui, modifica sau stinge raporturi juridice comerciale.

Contractul comercial are ca trăsătură definitorie acordul
de voință al părților în scopul realizării unei fapte de comerț.

El prezintă elemente comune cu ale contractelor civile dar și elemente specifice care-1 deosebesc de acestea.

Pot încheia contracte comerciale persoanele care au capacitatea cerută de lege pentru a fi comercianți, adică acele persoane care au capacitate de folosință si de exercițiu.

În privința persoanelor fizice sunt considerați incapabili minorii și interzișii. În privința persoanelor juridice, orice persoană juridică poate fi parte într-un contract comercial dacă este respectat principiul specialității capacității de folosință.

Consimțământul părților la încheierea contractului comercial pentru a fi valabil trebuie să satisfacă aceleași exigențe ca în materie civilă. El trebuie să nu fie afectat de vicii.

Obiectul contractului comercial ca o condiție de validitate
trebuie să îndeplinească acele condiții prevăzute de art. 962-965 din Codul civil.

Cauza contractului comercial trebuie să fie licită, adică să nu
contravină legii, bunelor moravuri sau ordinii publice.

Sancțiunea pentru nerespectarea formei contractului în raport de cum forma este cerută ca o condiție de validitate, de probă sau de opozabilitate, este nulitatea, imposibilitatea dovedirii sau inopozabilitatea. Formarea acordului de voință între persoanele prezente este rezultatul succesiv al unui schimb de voințe.

Părțile contractante se află față în față în același loc sau comunică în așa mod încât manifestările lor de voință sunt cunoscute simultan.

Încheierea contractului are loc în momentul în care au căzut
de acord asupra elementelor esențiale ale contractului.

Locul încheierii contractului este locul unde ele se află în acel
moment sau locul oferantului dacă încheierea contractului are loc prin telefon.

Mandatul este contractul în temeiul căruia o persoană (mandant) împuternicește altă persoană (mandatar) să încheie anumite acte juridice în numele și pe seama mandantului.

Contractul comercial de consignație este o varietate a contractului de comision și are o largă aplicare în activitatea comercială. Codul comercial nu conține o prevedere referitoare la „operația” sau la „contractul de consignație”.

Contractul de agenție este acel contract prin care o persoană
fizică sau juridică, având calitatea de comerciant intermediar independent este împuternicită în mod statornic de către o altă persoană denumită comitent să negocieze afaceri sau să negocieze și să încheie afaceri în numele și pe seama acestuia, contra unei indemnizații în una sau mai multe regiuni determinate.

BIBLIOGRAFIE

Viorel Găină, Curs de drept comercial român, Editura Universitaria, Craiova, 2003;

Belu Magdo Mona-Lisa, Contracte comerciale. Tradiționale și moderne , Editura Tribuna Economică, București, 1996;

Fr. Deak, Șt. Cărpenaru, Contracte civile și comerciale, Editura Lumina Lex, București, 1993;

Turcu I., Pop L., Contracte comerciale. Formare și executare, vol. I, Editura Lumina Lex, București, 1997;

I. L. Georgescu, Drept comercial român, vol. I, Editura Soces, București, 1946;

Ion Turcu, Teoria și practica dreptului comercial român, vol. I, Editura Lumina Lex, București, 1998;

Smaranda Angheni, Drept comercial, Editura Oscar Print, București, 1997;

Vasile Pătulea, Corneliu Turianu, Elemente de drept comercial, Editura Lumina Lex, București, 1996;

Cristina Popa Nistorescu, Contracte de intermediere în materie civilă și comercială, Editura Universitaria, Craiova, 2003;

E. Safta-Romano, Contracte civile. Încheiere. Executare. Încetare, Editura Polirom, București, 1999;

R. Motica, V. Popa, Drept comercial român și drept bancar, Editura Lumina Lex, București, 1999;

R. Petrescu, Principalele contracte de drept comercial, Editura Oscar Print, București, 1999;

Romul Petru Vonica, Drept comercial, vol. I, Editura Victor, 1997;

Angheni S., Volonciu M., Stoica C., Lăstun M., Drept comercial, Editura Oscar Print, București, 2000;

I. N. Ființescu, Drept comercial român, vol. I, Editura AL Th. Doicescu, 1929;

Petre Poronțiu, Tratat de drept comercial, Editura Universității Cluj, vol.I;

L.I. Anca, Compendiu de drept comercial Cluj, 1925;

C. Bălescu, Curs de drept comercial, Cluj, vol.I, 1946.

Coduri:

Codul comercial român;

Codul civil român;

Codul de procedură civilă.

CUPRINS