Probatiunea In Dreptul Penal

CAPITOLUL I :

CONSIDERAȚII INTRODUCTIVE PRIVIND PROBAȚIUNEA ÎN DREPTUL PENAL

Noțiunea, importanța și clasificarea probelor

Noțiune

Procesul penal constituie un proces de cunoaștere, în care organul penal trebuie să ajungă la aflarea adevărului. În activitatea de stabilire a adevărului elementele care duc la realizarea cunoașterii sunt dovezile, prin intermediul cărora organul își formează convingerea.

Potrivit art. 62 din Codul de procedură penală organul de urmărire și instanța sunt obligate să lămurească cauza sub toate aspectele pe bază de probe.

Noțiunea de probă nu era precizată în vechea legislație, dar în noul Cod de procedură penală s-a prevăzut expres o definiție a probei.

Astfel, potrivit art. 63 din Codul de procedură penală prin probă se înțelege orice element de fapt care servește la constatarea existenței sau inexistenței infracțiunii, la identificarea persoanei care a săvârșit-o și la cunoașterea împrejurărilor necesare pentru justa soluționare a cauzei.

În literatura de specialitate, probele au fost definite ca fiind acele elemente de fapt cu relevanță informativă asupra tuturor laturilor cauzei penale ori acele fapte sau împrejurări care stabilesc existența sau inexistența faptelor care trebuie reținute.

Ca împrejurări de fapt, probele se află în afara procesului penal. Cu toate acestea, întrucât privesc obiectul procesului, prin administrarea lor în cadrul acestuia, ele dobândesc caracter procesual.

Din analiza definiției rezultă caracterul dublu al probei în procesul penal :

Proba constituie un instrument de cunoaștere, prin intermediul căruia organele judiciare caută adevărul ;

Proba constituie un instrument de dovedire, părțile utilizând probele în scopul dovedirii susținerilor și argumentărilor făcute în cadrul procesului.

Importanța probelor

Rolul însemnat al probelor în administrarea justiției penale a determinat pe unii autori să afirme că întregul proces penal este determinat de problema probelor.

O asemenea opinie pare justificată, deoarece din momentul în care a fost declanșat procesul penal și până la soluționarea lui definitivă, toate problemele fondului cauzei sunt rezolvate cu ajutorul probelor.

De asemenea, formarea intimei convingeri a judecătorului cu privire la realitatea stării de fapt pe care trebuie s-o stabilească și pe care trebuie să-și întemeieze hotărârea depinde de corecta și completa desfășurare a probațiunii și de valoarea probelor administrate.

De aceea în literatura de specialitate s-a afirmat că probele sau dovezile stau la temelia hotărârii judecătorești. Astfel, pe întreg parcursul procesului penal, organele judiciare identifică, strâng și interpretează probele care au legături cu fapta pe care o cercetează și judecă.

În faza urmăririi penale, potrivit art. 200 din Codul de procedură penală, organele de urmărire penală strâng probele necesare cu privire la existența infracțiunilor, la identificarea făptuitorilor și la stabilirea răspunderii acestora, pentru a se constata dacă este sau nu cazul să se dispună trimiterea în judecată.

În faza de judecată, în cadrul etapei judecătorești, se administrează probele pe baza cărora s-a întocmit materialul de urmărire penală și se pot administra probe noi.

Instanța de judecată nu îl va putea condamna pe inculpat dacă nu există probe suficiente și concludente din care să rezulte vinovăția. În acest sens, instanța de judecată își formează convingerea pe baza probelor administrate în cauză.

Ansamblul normelor juridice care reglementează probele și mijloacele de probă poartă denumirea de sistem probator.

În istoria procesului penal pot fi distinse mai multe sisteme de probațiune, care corespund unor concepții diferite despre adevăr și despre posibilitatea cunoașterii lumii înconjurătoare (sistemul primitiv sau empiric, sistemul religios, sistemul formal sau al probelor legale și sistemul sentimental sau sistemul științific al probelor).

Clasificarea probelor

În literatura de specialitate deși nu există o regulă în ceea ce privește criteriile de clasificare a probelor, există totuși categorii de probe care sunt recunoscute de marea majoritate a teoreticienilor.

Astfel, probele pot fi clasificate după caracterul lor, după izvoarele din care provin și după legătura lor cu obiectul probațiunii.

După caracterul sau natura lor, probele sunt în sprijinul învinuirii sau al apărării, ele devenind astfel probe în acuzare și probe în apărare.

Probele în acuzare sunt invocate, administrate în vederea dovedirii învinuitului sau inculpatului sau a existenței unor circumstanțe agravante. Aceste elemente de fapt au rolul de a confirma învinuirea, fiind utilizate atât de către persoana vătămată prin infracțiune, cât și, în virtutea principiului rolului activ, de către organele judiciare.

Probele în apărare dovedesc fie nevinovăția învinuitului sau inculpatului, fie existența unor circumstanțe de natură să atenueze răspunderea penală a acestuia.

După izvoarele sau sursele din care provin, probele se clasifică în imediate sau mediate.

Probele imediate sunt cele obținute din sursa lor originală. Sunt astfel de probe : conținutul declarației unui martor ocular, conținutul unui înscris original etc.

Probele mediate sunt socotite probe secundare, ele fiind obținute dintr-o altă sursă decât cea originală. Va fi probă mediată conținutul declarației unui martor care relatează ceea ce i-a povestit un martor ocular despre o anumită situație sau împrejurare.

După legătura cu obiectul probațiunii probele pot fi directe sau indirecte.

Probele directe dovedesc în mod direct, nemijlocit, fapta învinuitului sau inculpatului, ele conținând informații care pun în lumină, fără ajutorul altor probe, aspecte legate de rezolvarea problemelor esențiale în cauza penală. De exemplu, reprezintă o probă directă recunoașterea faptei de către făptuitor, prinderea făptuitorului în flagrant delict, concluziile raportului de expertiză medico-legală relative la numărul de zile, de îngrijiri medicale.

Probele indirecte nu dovedesc în mod direct fapta, dar aceste probe pot conduce la anumite concluzii în cauza penală numai în măsura în care se coroborează cu conținutul altor probe directe sau indirecte. Astfel, pot fi considerate probe indirecte : găsirea unui obiect asupra unei persoane, imposibilitatea persoanei de a justifica proveniența obiectului și prezența posesorului obiectului în apropierea locului sau chiar la locul de unde a fost furat obiectul respectiv.

În practica judiciară se folosesc în mod frecvent probele indirecte, datorită faptului că modul ocult de săvârșire a multor infracțiuni exclude, deseori, posibilitatea obținerii unor probe directe.

În literatura de specialitate a secolului XVIII întâlnim și alte clasificări, alcătuite în funcție de relevanța probelor asupra vinovăției sau nevinovăției făptuitorului. Potrivit acestor opinii, probele pot fi perfecte și imperfecte.

Probele perfecte sunt acelea care exclud posibilitatea nevinovăției cuiva, iar cele imperfecte nu exclud nevinovăția unei persoane. Mai multe probe imperfecte pot alcătui o probă perfectă.

Cerințele probelor

În vederea realizării scopului procesului penal, în conținutul obiectului probațiunii pot fi cuprinse numai probele care aduc informații ce conduc la rezolvarea tuturor problemelor pe care le ridică fondul cauzei.

Cu alte cuvinte în activitatea judiciară trebuie determinată corelația dintre obiectul probei și obiectul probațiunii pentru a se putea stabili dacă faptele și împrejurările invocate sunt de natură a ajuta la rezolvarea cauzei penale.

În concluzie, pentru a fi administrate într-o cauză penală, probele trebuie să îndeplinească următoarele cerințe :

să fie admise de lege (admisibilitatea) ;

să aibă legătură cu soluționarea procesului (pertinența) ;

să aibă un rol hotărâtor în soluționarea cauzei (concludența) ;

să fie necesară administrarea lor (utile).

Admisibilitatea

În art. 67 din Codul de procedură penală se prevede că părțile pot propune probe și cere administrarea lor, aceste cereri neputând fi respinse dacă proba este concludentă și utilă, de unde rezultă faptul că în această materie orice probă este admisibilă în principiu.

Prin excepție, există și situații când proba nu este admisibilă, atunci când legea o interzice, de exemplu în cazul infracțiunilor de adulter, potrivit art. 304 alin. 4 din Codul penal, proba se face numai prin procesul-verbal de constatare a infracțiunii flagrante sau prin scrisori care provin de la soțul vinovat, alte probe fiind inadmisibile.

Pertinența

Toate faptele și împrejurările care sunt invocate în procesul penal și se constată că au legătură cu fapta dedusă judecății sunt considerate probe pertinente. Probele pertinente sunt acele elemente de fapt care au legătură cu faptele sau împrejurările ce trebuie dovedite într-o anumită cauză penală.

Nu orice probă pertinentă contribuie însă la aflarea adevărului și soluționarea cauzei penale. Pentru a contribui la soluționarea cauzei penale, proba pertinentă trebuie să fie și concludentă.

Concludența

În art. 67 alin. 2 din Codul de procedură penală se prevede că administrarea unei probe nu poate fi respinsă dacă proba este concludentă. Astfel probele sunt concludente dacă sunt esențiale în cauză, contribuind esențial la soluționarea procesului, prin aceea că poate clarifica elemente necunoscute ale cauzei.

În literatura de specialitate s-a remarcat că toate probele concludente sunt pertinente, având legătură cu cauza, însă nu orice probă pertinentă este concludentă.

Concludența probelor este strâns legată de obiectul probațiuni deoarece proba concludentă urmează să dovedească o faptă sau împrejurare care face parte din obiectul probațiunii.

Utilitatea

Probele sunt utile când administrarea lor este necesară pentru soluționarea cauzei penale. Pentru ca o probă să poată fi caracterizată drept utilă trebuie să îndeplinească și celelalte cerințe. Astfel, utilitatea probei presupune ca aceasta să fie admisibilă, să fie concludentă și pertinentă.

Utilitatea este atributul probei care poate aduce informații noi față de probele administrate anterior, pentru lămurirea unor aspecte legate de cauza respectivă.

De exemplu, dacă într-o cauză penală în care sunt numeroși martori oculari, organul judiciar, după ascultarea unui număr suficient dintre aceștia, poate respinge propunerea de a fi ascultați și alți martori, considerând ca proba nu mai este necesară și, deci, o poate respinge ca inutilă.

Admiterea sau respingerea cererii de a administra o anumită probă se va face motivat.

Sarcina probațiunii. Administrarea și aprecierea probelor

Sarcina probațiunii

Sarcina probațiunii constă în obligația procesuală ce revine unui participant în procesul penal de a dovedi împrejurările care formează obiectul probațiunii.

Sarcina probațiunii îmbracă două modalități, după cum se referă fie la obligațiile care revin organelor judiciare, fie la posibilitatea pe care o are orice parte de a propune probe.

În procesul penal din România, organelor judiciare le revine sarcina administrării probelor, în practica instanțelor judecătorești din țara noastră acordându-se o atenție deosebită acestui principiu. Astfel, potrivit art. 65 alin. 1 din Codul de procedură penală sarcina probațiunii revine organelor de urmărire penală și instanței de judecată. Această prevedere stabilește de fapt obligația organelor judiciare de a proceda la administrarea de probe, obligație derivată din rolul activ pe care organele de urmărire penală și instanța de judecată trebuie să-l manifeste în soluționarea cauzelor penale.

Potrivit reglementărilor existente în alte legislații, organele judiciare nu au totdeauna obligația să administreze probele, de exemplu, în procesul penal de tip anglo-saxon, judecătorul are poziția unui arbitru care asistă doar la modul în care sunt administrate probele.

Totodată, potrivit art. 67 alin. 1 din Codul de procedură penală, în cursul procesului penal părțile pot propune și pot cere administrarea acestora.

Reglementarea se justifică prin aceea că învinuitul, inculpatul, partea vătămată, partea civilă și partea responsabilă civilmente , în vederea apărării drepturilor legale au dreptul să propună organelor de urmărire penală ori instanței de judecată administrarea de probe, acestea urmând să dispună în funcție de admisibilitatea, pertinența, concludența și utilitatea probei solicitate.

În cazul în care părțile nu doresc sau nu știu să administreze probele în apărarea intereselor pe care le au în cauză, și asemenea probe există, sarcina probațiunii le revine organelor judiciare. În realizarea sarcinilor lor de a administra probele, organele judiciare trebuie să fie ajutate de către cei care cunosc probe sau dețin mijloace de probă. În acest sens, în art. 65 alin. 2 din Codul de procedură penală se arată că, la cererea organului de urmărire penală ori a instanței de judecată, orice persoană care cunoaște vreo probă sau deține vreun mijloc de probă este obligat să le aducă la cunoștință sau să le înfățișeze.

În mod practic, probațiunea în cauză este epuizată în momentul în care organele judiciare și părțile consideră că nu mai au de administrat probe.

Administrarea probelor

Administrarea probelor constă în activitatea desfășurată de organele judiciare, în colaborare cu părțile, în vederea procurării, verificării și reținerii, ca piese ale dosarului, a faptelor și împrejurărilor cu relevanță informativă pentru soluționarea cauzei.

Pentru a forma convingerea că reflectă realitatea, probele trebuie să provină din surse sigure.

De aceea, legea a limitat mijloacele din care pot proveni probele, în mod expres, în art. 64 din Codul de procedură penală – declarațiile învinuitului sau ale inculpatului, declarațiile părții vătămate, ale părții civile și ale părții responsabile civilmente, declarațiile martorilor, înscrisurile, înregistrările audio sau video, fotografiile, mijloacele materiale de probă, constatările tehnico-științifice, constatările medico-legale și expertizele.

Administrarea probelor se realizează prin intermediul procedeelor probatorii : ascultarea părților, a martorilor, ridicarea de obiecte și înscrisuri cu ocazia efectuării unei cercetări la fața locului sau percheziții etc., iar sub aspectul modului de administrare a probelor se pot face unele distincții între faza de urmărire penală și faza de judecată.

Astfel, în faza de urmărire penală, descoperirea, strângerea și aprecierea probelor este o obligație a organelor de urmărire penală, iar administrarea lor se realizează în absența părților, cu excepția mijloacelor de probă care, prin specificul lor, impun prezența părților.

În faza de judecată, administrarea probelor se face de către instanța de judecată în prezența părților. Instanța readministrează probele strânse în cursul urmăririi penale, pentru verificarea lor și poate administra probe noi, din oficiu sau la propunerea părților.

Întreaga procedură de administrare a probelor implică posibilitatea subiecților cu funcții procesuale distincte de a combate probele. Această atitudine prin care se exprimă dezacordul față de conținutul unei probe nu se mărginește la simpla negare a faptelor sau împrejurărilor ce rezultă din probe, ci presupune administrarea de probe contrare. Sub acest aspect s-a statornicit de mult regula că cel ce afirmă este obligat să dovedească afirmația făcută („eius incubit probatio qui dicit, non qui negat”).

Activitatea de administrare a probelor se desfășoară în condițiile existenței unei garanții necesare respectării drepturilor și intereselor părților. Astfel, potrivit art. 68 din Codul de procedură penală, este interzisă întrebuințarea de violențe, amenințări ori alte mijloace de constrângere, precum și promisiuni ori alte îndemnuri în scopul de a se obține probe ; este oprit, de asemenea, a determina o persoană să săvârșească sau să continue săvârșirea unei fapte penale în scopul obținerii unei probe.

Articolului 68 din Codul de procedură penală îi corespunde în planul dreptului penal material art. 266 din Codul penal care consacră infracțiunea de arestare nelegală și cercetarea abuzivă.

Aprecierea probelor

Aprecierea probelor este unul dintre cele mai importante momente ale procesului penal, deoarece întregul volum de muncă depus de organele de urmărire, instanțele judecătorești, cât și de către părțile din proces se concretizează în soluția ce va fi dată în urma acestei activități.

Aprecierea probelor se înfățișează ca rezultatul unui proces de cunoaștere a realității obiective , un rol deosebit în această operă de evaluare și estimare a realității revenind convingerii organelor judiciare și conștiinței lor juridice.

Convingerea organelor judiciare apare ca rezultat al unui produs psihic prin care elementele de ordin obiectiv (probele) dau naștere unui sentiment de certitudine în legătură cu existența sau inexistența unei infracțiuni, existența sau inexistența făptuitorului etc.

Conștiința juridică este o formă a conștiinței sociale și ea cuprinde, în conținutul său, ideile, sentimentele și volițiunile care au ca obiect dreptul și atitudinea față de drept. Constituind o reflectare activă a existenței sociale, prin funcția de cunoaștere și apreciere, conștiința juridică contribuie la valorificarea exactă a realității obiective înfățișate în cauzele penale prin intermediul probelor.

În dreptul nostru funcționează principiul liberei aprecieri a probelor, concluzia la care ajung organele judiciare sprijinindu-se pe probe care nu au valoarea dinainte stabilită (art. 63 alin. 2 Codul de procedură penală).

Potrivit acestei dispoziții, aprecierea fiecărei probe se face de către organul de urmărire penală și de către instanța de judecată potrivit convingerii lor, formată în urma examinării tuturor probelor administrate și conducându-se după conștiința lor.

CAPITOLUL II :

DECLARAȚIILE MARTORILOR, MIJLOC DE PROBĂ ÎN PROCESUL PENAL

Noțiunea și importanța mijloacelor de probă

Noțiune

Informațiile pe care le furnizează o probă prin conținutul său nu pot fi administrate în procesul penal decât prin anumite mijloace prevăzute anume în Codul de procedură penală. Proba nu poate fi confundată cu mijlocul de probă, deoarece acesta din urmă constituie o cale legală prin care proba este administrată în procesul penal.

Potrivit art. 63 din Codul de procedură penală rezultă că mijloacele de probă sunt acele mijloace prin care se constată elementele de fapt ce pot servi ca probă, iar în literatura de specialitate sunt definite ca mijloace legale prin care se administrează probele sau mijloacele legale utilizate pentru dovedirea unui fapt.

Mijloacele de probă admise în legislația procesual penală română în vigoare sunt prevăzute limitativ în art. 64 :

declarațiile învinuitului sau ale inculpatului ;

declarațiile părții vătămate, ale părții civile și ale părții responsabile civilmente ;

declarațiile martorilor ;

înscrisurile ;

înregistrările audio sau video și fotografiile ;

mijloacele materiale de probă ;

constatările tehnico-științifice și constatările medico-legale ;

expertizele.

Actuala reglementare, conținând o enumerare limitativă a mijloacelor de probă, exclude posibilitatea reținerii altor mijloace sau procedee de investigație ca mijloace de probă distincte.

Funcționalitatea mijloacelor de probă în procesul penal relevă importanța deosebită a acestora la aflarea adevărului și, în final, la soluționarea cauzelor penale.

Importanța mijloacelor de probă

Prin intermediul mijloacelor de probă, organele judiciare pot administra probele in procesul penal, ceea ce conduce la posibilitatea constatării faptelor și împrejurărilor care trebuie dovedite în cauza penală respectivă.

Prin intermediul procedeelor probatorii organele de urmărire penală și instanța de judecată ajung în contact cu mijloacele de probă și, implicit, cu probele. Prin acest ansamblu de activități trebuie să se poată trage concluzia dacă fapta penală există, dacă a fost săvârșită cu vinovăție și de către cine, care au fost circumstanțele care au condus la producerea infracțiunii, dacă acestea sunt atenuante ori agravante etc. Astfel, numai în condițiile existenței de probe, administrate prin intermediul mijloacelor de probă, se poate dispune de către procuror trimiterea în judecată ori o soluție de netrimitere în judecată sau instanța va pronunța condamnarea ori achitarea inculpatului.

De asemenea, prin folosirea mijloacelor de probă nu se urmărește, în mod strict, numai rezolvarea fondului cauzei, avându-se în vedere toate aspectele conexe desfășurării normale a procesului penal.

Ca și probele, mijloacele de probă nu au ordine prestabilită, ele fiind utilizate în cadrul procesului penal, în raport de ansamblul probelor existente în cauză.

Principiului libertății probelor în procesul penal îi corespunde libertatea mijloacelor de probă, înțeleasă în sensul că deducerea în fața organelor judiciare a situațiilor de fapt care constituie probe se poate realiza prin orice mijloace de probă.

Paleta de garanții procesuale privind administrarea probelor (art. 68, art. 83, art. 85 din Codul de procedură penală), instituțiile cu caracter de constrângere care pot fi aplicate celor care încalcă legea cu ocazia administrării probelor (art. 260, art. 266 alin.1 din Codul de procedură penală) vădesc importanța acordată de lege probelor și mijloacelor lor de administrare în procesul penal.

Declarațiile martorilor

Persoanele care pot fi ascultate ca martor

Precizăm că nu este vorba de persoane care nu pot avea calitatea de martor în nici o cauză penală, ci de persoane care, în anumite cauze penale concrete și în legătură cu anumite fapte sau împrejurări, nu pot fi chemate ca martor.

Astfel, nu poate fi ascultate ca martori în cadrul unui proces penal :

potrivit art. 79, persoanele obligate să păstreze secretul profesional ;

persoana vătămată care se constituie parte civilă sau participă în proces ca parte vătămată (art. 82).

În prima categorie intră toți cei care, în exercițiul atribuțiilor de serviciu, devin deținători ai unor secrete care, dacă ar fi divulgate, ar putea aduce prejudicii materiale sau morale unei persoane fizice sau juridice. Aceste persoane nu pot fi ascultate ca martor cu privire la faptele și împrejurările de care au luat cunoștință în exercițiul profesiei.

Secretul profesional constă în secretul de stat, secretul de serviciu și secretul profesional.

Potrivit art. 79 alin. 1 din Codul de procedură penală obligația păstrării secretului profesional poate fi înlăturată în cazul în care persoana fizică sau organizația față de care există această obligație încuviințează divulgarea secretului respectiv, cei ce dețin acel secret putând fi ascultați ca martori. Fac parte din această categorie : avocații, medicii, notarii publici etc.

Divulgarea secretului de stat, de serviciu și al celui profesional constituie infracțiune, cu excepția prevăzută în art. 79 alin. 1 din Codul de procedură penală.

Dacă avocatul devenit apărător sau reprezentant al uneia dintre părți a cunoscut anumite fapte și împrejurări înainte de a avea această calitate, el nu-și mai poate îndeplini mandatul deoarece, potrivit art. 79 alin. 2 din Codul de procedură penală, calitatea de martor are întâietate față de calitatea de apărător.

Cu privire la a doua categorie de persoane, rațiunea acestei reglementări constă în aceea că părțile, fiind interesate în soluționarea procesului, nu pot dobândi și calitatea de martor.

Învinuitul sau inculpatul față de care s-a dispus o soluție de netrimitere în judecată pot fi audiați de către instanța de judecată în calitate de martori.

Persoane care nu sunt obligate să depună mărturie

Există anumite categorii de persoane care pot fi ascultate ca martori numai dacă ele consimt la acest lucru.

Astfel, în art. 80 din Codul de procedură penală se prevede că soțul și rudele apropiate ale învinuitului sau inculpatului nu sunt obligate să depună ca martori.

Prin rude apropiate se înțelege : ascendenții și descendenții, frații și surorile, copii acestora, precum și persoanele devenite astfel de rude prin înfiere (art. 149 din Codul penal).

Reglementarea privitoare la persoanele care nu sunt obligate sa depună ca martori într-un proces penal are ca scop ocrotirea sentimentelor de afecțiune pe care soțul sau rudele apropiate ale învinuitului sau inculpatului le au față de acesta din urmă.

Totuși, dacă soțul sau una din rudele apropiate ale învinuitului sau inculpatului este de acord, va putea fi ascultat ca martor, având aceleași drepturi și obligații ca orice alt martor.

Cu privire la rudele apropiate se pune problema dacă în cazul în care aceste persoane consimt să fie audiate ca martori și fac depoziții mincinoase, pot răspunde pentru infracțiunea de mărturie mincinoasă.

Deși în trecut la această întrebare anumiți autori dădeau răspuns negativ, în prezent suntem de acord cu răspunsul afirmativ, argumentele invocate în literatura de specialitate fiind convingătoare.

Drepturile și obligațiile martorilor

Persoana chemată ca martor în fața unui organ judiciar are o serie de obligații procesuale. În literatura juridică, aceste obligații au fost sistematizate după cum urmează :

Obligația de a se prezenta la chemare. Persoana citată ca martor are obligația să se înfățișeze la locul, ziua și ora indicate în citație, în fața organelor judiciare (art. 83 din Codul de procedură penală).

Lipsa nejustificată a martorului se sancționează cu amendă judiciară între 1000000 și 10000000 lei. Totodată instanța de judecată poate dispune aducerea silită a martorului care lipsește nejustificat.

Dacă neprezentarea este justificată de imposibilitatea de deplasare, organele judiciare îl vor audia pe martor la locul unde acesta se află.

Obligația de a depune. Persoana chemată ca martor într-un proces penal este obligată să declare tot ce cunoaște cu privire la faptele și împrejurările asupra cărora este întrebată. Îndatorirea de a depune ca martor este individuală și personală neputând fi îndeplinită prin reprezentare.

Dacă martorul refuză să facă declarații pe motiv că nu cunoaște nimic în cauză, deși are cunoștințe esențiale, comite infracțiunea de mărturie mincinoasă (art. 260 din Codul de procedură penală).

Obligația relatării adevărului. Martorul este obligat sub prestare de jurământ să declare adevărul cu privire la faptă și făptuitor, în caz contrar, săvârșește infracțiunea de mărturie mincinoasă.

Drepturile procesuale ale martorului sunt următoarele :

Martorul are dreptul de a fi protejat împotriva violențelor sau amenințărilor care s-ar putea exercita asupra sa în vederea obținerii de declarații (art. 68 din Codul de procedură penală).

Martorul are dreptul de a cere să se consemneze declarația în modul cum o consideră reală (art. 86 combinat cu art. 73 din Codul de procedură penală) și dreptul de a refuza să răspundă la întrebările care nu au legătură cu cauza.

Potrivit art. 190 din Codul de procedură penală martorul are dreptul la restituirea cheltuielilor ocazionate cu participarea sa la activitatea judiciară (cheltuieli făcute cu deplasarea, întreținerea și cazarea sa, etc.).

De asemenea, martorul salariat are dreptul la solicitarea venitului nerealizat prin lipsa de la serviciu pricinuită de chemarea la organul de urmărire penală ori instanța de judecată.

Procedura de ascultare a martorilor

Ascultarea martorului se desfășoară în două etape. Astfel în prima etapă, organul judiciar stabilește identitatea martorului, întrebându-l despre nume, prenume, adresă, etate, ocupație. În caz de îndoială asupra identității martorului ascultat, aceasta se stabilește prin orice mijloc de probă. Se verifică apoi dacă martorul are vreun interes în cauză, fiind întrebat dacă este rudă a vreuneia din parți și în ce raporturi se afla cu acestea, precum și dacă a suferit vreo pagubă de pe urma infracțiunii (art. 84 din Codul de procedură penală). Dacă cel audiat este soț sau rudă apropiată cu învinuitul sau inculpatul, i se pune în vedere că nu este obligat să depună ca martor (art. 80 din Codul de procedură penală).

Înainte de a se trece la ascultarea propriu-zisă, martorul va depune următorul jurământ : „Jur că voi spune adevărul și că nu voi ascunde nimic din ceea ce știu. Așa să-mi ajute Dumnezeu!” ținând mâna pe cruce sau pe Biblie (art. 85 din Codul de procedură penală, așa cum a fost modificat prin Legea nr. 45 / 1993 și prin Legea nr. 141 / 1996).

Martorii care nu depun jurământul din motive de conștiință sau confesiune, vor rosti următoarea formulă : „Mă oblig că voi spune adevărul și că nu voi ascunde nimic din ceea ce știu”.

După ce a depus jurământul sau a rostit formula prevăzută de lege, martorului i se atrage atenția că, dacă nu va spune adevărul, va săvârși infracțiunea de mărturie mincinoasă.

Dacă martorul este un minor care nu a împlinit vârsta de 14 ani, i se atrage doar atenția asupra obligației de a spune adevărul, fără a i se cere să depună jurământul.

A doua etapă constă în ascultarea propriu-zisă a martorului. Potrivit art. 86 alin. 1 din Codul de procedură penală mai întâi martorului i se aduce la cunoștință obiectul cauzei și i se arată care sunt faptele și împrejurările pentru dovedirea cărora a fost propus ca martor, cerându-i-se să declare tot ce știe în legătură cu acestea.

Martorul este lăsat să declare tot ce știe cu privire la faptă și făptuitor. După ce și-a încheiat relatarea liberă, i se pun întrebări cu privire la persoana părților, precum și în ce mod a luat cunoștință de cele declarate (art. 86 alin. 2 din Codul de procedură penală).

Dispozițiile art. 71-74 din Codul de procedură penală referitoare la procedura de obținere a declarațiilor învinuitului sau inculpatului se aplică în mod corespunzător și la ascultarea martorului (art. 86 alin. 3 din Codul de procedură penală). Deci, organul judiciar consemnează în scris cele declarate de martor, după care îi citește declarația sau, la cererea acestuia, îi permite să o citească personal. Când este de acord cu conținutul declarației, martorul o semnează pe fiecare pagină și la sfârșit ; dacă nu se poate sau refuză să o semneze, se face mențiune despre acestea în declarația scrisă. Declarația va fi semnată și de organul judiciar și de interpret (dacă a fost folosit).

Ascultarea martorilor se face separat, aceștia neputând prezenta ori citi declarații scrise de mai înainte ; pot folosi, însă, însemnări asupra amănuntelor greu de reținut.

Eventualele reveniri, completări, rectificări sau precizări făcute de martor în cursul ascultării vor fi consemnate, după care martorul va semna din nou.

CAPITOLUL III :

PROGRAMUL NAȚIONAL

DE PROTECȚIE A MARTORILOR

Martorii beneficiari

Considerații preliminare

În lumina art. 2 lit. A din Legea nr. 682 din decembrie 2002, noțiunea de „martor” nu este sinonimă cu cea tehnică, definită de art. 78 din Codul de procedură penală, ci formează o categorie destul de eterogenă. Astfel, persoana desemnată de lege ca „martor” se găsește, cu ocazia procesului, în situații destul de diferite, chiar opuse, și anume :

Are calitatea de martor, potrivit Codului de procedură penală și prin declarațiile sale furnizează informații și date cu caracter determinant în aflarea adevărului cu privire la infracțiuni grave sau care contribuie la prevenirea producerii ori la recuperarea unor prejudicii deosebite care ar putea fi cauzate prin săvârșirea unor astfel de infracțiuni;

Fără a avea o calitate procesuală în cauză, prin informații date cu caracter determinant, contribuie la aflarea adevărului în cauze privind infracțiuni grave sau la prevenirea producerii unor prejudicii deosebite ce ar putea fi cauzate prin săvârșirea unor astfel de infracțiuni ori la recuperarea acestora. În aceasta categorie este inclusă și persoana care are calitate de inculpat într-o altă cauză ;

Se află în cursul executării unei pedepse privative de libertate și prin informațiile și datele cu caracter determinant pe care le furnizează contribuie la aflarea adevărului în cauze privind infracțiuni grave sau la prevenirea producerii ori la recuperarea unor prejudicii deosebite ce ar putea fi cauzate prin săvârșirea unor astfel de infracțiuni. În acest fel, noțiune a de „martor” desemnează orice persoană, independentă de statutul său în cadrul regulilor de procedură națională, care deține informații pertinente în materie de urmăriri în penal. Această definiție înglobează, de asemenea, și experții și interpreții.

Persoana care are calitatea de martor potrivit Codului de procedură penală

Este vorba de sensul definit în art. 78 din Codul de procedură penală, aspect analizat în Capitolul II.

Persoana care nu are calitate procesuală în cauza respectivă

În acest caz, se are în vedere situația în care persoana nu poate fi nici martor în înțelesul art. 78, neîndeplinind condițiile prevăzute de lege privind calitatea de martor sau capacitatea testimonială și evident nici parte în proces, în sensul art. 23 și 24 din Codul de procedură penală. De asemenea, se are în vedere situația în care persoana are calitatea de inculpat într-o altă cauză.

În prima situație persoana poate fi, de pildă, nu numai persoana care a asistat la evenimentele petrecute ca spectator sau care este susceptibilă de a furniza informații utile asupra faptelor cu care este sesizată justiția ori asupra personalității acuzatului, ci orice persoană care are o simplă relație cu acuzatul și care poate fi chemata să facă declarații, fie pentru a-l disculpa (așa-numitul „martor de moralitate”), fie pentru a-l acuza („informator”).

Totodată, în această categorie ar putea intra și persoanele bănuite de comiterea unei infracțiuni. Tipul beneficiarului, cel mai curent, al programului de protecție a martorilor ar putea constitui, în acest context, însuși făptuitorul (bănuitul) care, fără a avea vreo calitate procesuală (de pildă, inculpat), a decis să colaboreze cu justiția și care este pregătit să depună mărturie în fața procurorului sau în fața judecătorului, contra foștilor săi „asociați”.

De asemenea, martor mai poate fi, după părerea noastră, și victima infracțiunii, fiind necesar totodată să precizăm caracterul precar, nestabil al calității de martor, deoarece victima are în sistemul nostru, după modelul francez, posibilitatea de a abandona statutul său inițial în favoarea celui de parte în procesul penal, respectiv de parte civilă. În privința victimei, spre deosebire de martorii ordinari, se poate crede că presiunile ar putea fi exercitate mai bine în cadrul urmăririi penale pentru a împiedica victima să se plângă ori să-l acuze pe autor. În acest sens, este tipică pentru rolul victimei încărcătura psihologică, care o amenință în raport cu obligația sa de colaborare în procedură.

Suntem de părere că problema se poate pune și invers, adică un martor protejat să devină victimă a traficului de persoane chiar cu ocazia derulării programului, fie înainte, fie în timpul, fie după proces. De pildă, un martor amenințat ar putea apela chiar la traficanții de persoane, acceptându-le necondiționat condițiile impuse, ceea ce l-ar putea transforma în victimă. În această ipoteză, credem că se produc două consecințe inevitabile :

Încetarea programului de protecție a martorilor ca urmare a nerespectării obligațiilor asumate prin semnarea protocolului de protecție, îndeosebi a obligației generale de a se abține de la orice activitate care l-ar putea pune în pericol sau care ar compromite punerea în aplicare a programului.

Declanșarea unui nou program, și anume a programului special de protecție și asistență a victimelor traficului de persoane inițiat de Legea nr. 678 / 2001 și dezvoltat prin Regulamentul de aplicare. Art. 53 din Regulament prevede că „persoanelor vătămate, prin infracțiunile prevăzute în Legea 678 / 2001, cu modificările ulterioare, precum și altor victime ale acestor infracțiuni li se acordă protecție și o asistență specială, juridică și socială”.

Printre martori ar putea figura și „experții deghizați”, care au posibilitatea de a fi audiați în cursul judecății ca martori, susceptibili să contrazică concluziile unei expertize sau să ducă la un punct de vedere tehnic ori indicații noi, fără a putea avea însă, în mod oficial, acces la piesele dosarului, cu toate că, spre deosebire de Codul de procedură penală francez (art. 169), Codul nostru de procedură penală nu admite o asemenea posibilitate. La aceștia se adaugă așa-numiții „martori prin profesie”, printre care figurează :

Funcționarii de poliție. În calitate de organe de urmărire penală, ei sunt susceptibili să fie expuși riscului de a deveni obiectul actelor de răzbunare. Într-o situație particulară se află persoanele care fac parte din serviciile de informații. Legea nr. 51 / 1991 privind siguranța națională a României prevede că acestea „chemate ca martori în fața organelor judiciare pot face depoziții cu privire la faptele și împrejurările ce privesc siguranța națională numai cu încuviințarea scrisă a șefului organului din care fac parte”.

Agenții infiltrați sau investigatorii sub acoperire.

În ceea ce privește persoana care este inculpat într-o altă cauză, prin această limitare, care exclude din categoria persoanelor susceptibile de a furniza informații utile persoana care face ea însăși obiectul investigațiilor, nu se face altceva decât să se dea satisfacție dreptului de tăcere al acuzatului și dreptului de a nu contribui la propria sa incriminare, în virtutea art. 14 par. 3 din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice. Astfel un inculpat în cauza respectivă nu poate fi constrâns să colaboreze la producerea de probe. El nu poate fi sancționat nici pentru lipsa comunicării anumitor documente sau a altor elemente de probă.

În sistemul nostru, în actuala reglementare, acuzatul este, în mod normal, invitat sa contribuie la stabilirea adevărului, declarația lui fiind mijloc de probă conform art. 64 din Codul de procedură penală. El este solicitat să explice în toate stadiile procesului. În acest scop, este interogat sistematic, fără prestare de jurământ. Dimpotrivă, în stadiul preliminar al investigațiilor (actele premergătoare prevăzute de art. 224 din Codul de procedură penală), suspectul este asimilat unui martor contra voinței sale, interogatoriul neputând fi cu adevărat eficient decât dacă acest suspect nu beneficiază prea devreme de un statut protector care să interzică obținerea unei mărturisiri prin surprindere. Cu toate acestea, s-a decis ca efectul surpriză creat prin caracterul neașteptat și nepregătit al interogatoriului în privința capetelor de acuzare nu constituie o violare a dreptului la tăcere.

Persoana care se află în cursul executării unei pedepse privative de libertate

Este vorba, după părerea noastră, de un coinculpat, care a suferit deja o condamnare definitivă în aceeași cauză sau într-o altă cauză, după caz (de pildă, situațiile de disjungere sau de rămânere definitivă a hotărârii judecătorești la date diferite, în raport cu modul de exercitare a căilor de atac prevăzute de lege). Această situație este în deplină concordanță cu exigențele art. 14 par. 3 lit. G din Pactul internațional referitor la drepturile civile și politice, statuându-se ca audierea sub jurământ, în calitate de martor, a unui coinculpat, deja condamnat printr-o decizie intrată în puterea de lucru judecat, ar putea fi valabil reținută ca mijloc de probă de către jurisdicția de apel chemată să statueze asupra vinovăției altui inculpat.

O dată cu aprobarea Ordonanței de Urgență a Guvernului nr. 56 din 25 iunie 2003 privind unele drepturi ale persoanelor aflate în executarea pedepselor privative de libertate, nu credem că se poate face abstracție de conținutul acesteia, care în art. 3 alin. 1 consacră principiul după care „exercitarea drepturilor persoanelor aflate în executarea pedepselor privative de libertate nu pot fi îngrădite decât în limitele și în condițiile prevăzute de prezenta ordonanță de urgență, de Codul de procedură penală și de alte legi”. În același timp, alineatul 6 prevede expres că „datele cu caracter personal ale persoanelor condamnate la pedepse privative de libertate sunt confidențiale, potrivit legii”, ceea ce reprezintă o premisă substanțială a garantării anonimatului celui condamnat în cazul în care acesta ar fi folosit ca martor în proces, în condițiile Legii nr. 682 / 2002, dacă această măsură ar fi apreciată ca necesară pentru protecția acestuia.

Condițiile de admisibilitate în program

2.1. Criterii generale. Condiții preliminare

Din cuprinsul legii, în consens cu Recomandarea Consiliului Europei nr. R (97) 13 asupra intimidării martorilor și drepturile apărării, se desprind patru criterii esențiale pentru ca un martor să fie admis ca participant la un program de protecție și anume :

Individul să fie implicat (în general martor) într-o afacere în care persoanele bănuite de infracțiuni grave să fie urmărite ;]

Individul sau apropiații săi să facă obiectul unor amenințări în raport cu această afacere ;

Individul să-și exprime voința de a participa la un asemenea program ;

Situația individului să fie adaptată la participarea unui asemenea program.

Ca atare, orice individ care îndeplinește cele patru criterii este admis împreună cu apropiații săi să participe la programul de protecție a martorilor. La aceștia se adaugă însă și alte categorii de martori.

Astfel, indivizii a căror protecție nu mai este pertinentă în privința procedurii penale pot beneficia totuși de acest program. Este vorba, de pildă, de „informatorii” care au făcut declarații la poliție dar care nu compar la fel ca martorii în fața jurisdicției. Caracterul voluntar ala acestei adeziuni este important, deoarece martorii trebuie nu numai să se conformeze măsurilor adoptate, ci în același timp să contribuie activ la aducerea lor la îndeplinire în vederea garantării securității lor și prevenirii oricărui risc de atingere a vieții și integrității lor fizice.

Aceasta nu înseamnă însă, că martorii protejați nu pot fi deținuți. Dimpotrivă, martorii protejați care sunt coinculpați sunt izolați de alți colaboratori ai justiției, în scopul de a evita orice coliziune. În acest scop, ei sunt uneori plasați în detenție în închisori speciale. La fel, anumiți martori protejați execută pedeapsa închisorii, fie în sânul unor unități speciale, fie sub identități false.

În ceea ce privește condițiile mentale, sociale și medicale ale interesatului, situația este destul de vagă. Dacă este vorba de un alcoolic, toxicoman sau bolnav psihic, cererea sa nu va fi, normal, acceptată, acest fapt datorându-se în principal faptului că declarațiile sale sunt puțin fiabile și că nu va fi probabil capabil să se conformeze regulilor de conduită.

Este clar că programul pentru protecția martorilor nu este conceput pentru copii și pentru tineri adulți, care au suferit un prejudiciu sanitar din simplul fapt al calității lor de martori sau de victime ale unor infracțiuni grave. Cu toate că ei se pot simți amenințați și pot din această cauză să beneficieze de asistență psihologică sau de un ajutor financiar, ei nu corespund obiectivului definit de oficiul de protecție. Asta nu înseamnă, însă, că ei nu vor putea să pretindă asistență, însă în cadrul programelor de susținere a victimelor. De la această regulă există două excepții :

dacă există un real pericol pentru ei dacă depun mărturie în fața judecătorului ;

depozițiile lor sunt esențiale unei rezolvări pozitive a urmăririlor exercitate contra autorilor infracțiunilor.

În ceea ce privește categoria „apropiaților” care ar putea să dorească să-l însoțească pe martorul amenințat și să participe la program, se va ține seama de următoarele elemente :

Trebuie să fie admiși numai membrii de familie sau persoanele foarte apropiate martorului, care sunt de asemenea amenințate. Riscul la care sunt expuși apropiații martorilor este mai mare în țările în care organizațiile criminale nu ezită să uzeze de violență împotriva indivizilor care aparțin acestei categorii ;

Fiecare individ, exceptând minorii fără capacitate de exercițiu, trebuie să aleagă deliberat să participe la program.

Situația fiecărui individ, fără nici o excepție, trebuie să fie adaptată programului de protecție. Apropiații considerați ca nefiabili, alcoolicii sau toxicomanii ori a căror situație nu este adaptată la program nu pot însoți martorul.

Cu cât numărul de apropiați este mai mare, cu atât este mai dificil a garanta că toți vor respecta regulile de bună conduită.

În temeiul legii (art. 4), stabilirea categoriilor de persoane ce vor fi admise în program este subordonată unor condiții cumulative (de fond și formă).

2.2. Condiții de formă

Calitatea de martor

În ceea ce privește calitatea de martor am analizat aspectele privitoare la această problemă în capitolul anterior.

Vom face însă unele precizări privitoare la calitatea de martor admis în program. Astfel, în sfera protecției martorilor, potrivit acestei legi, intră nu numai martorul în înțelesul Codului de procedură penală, ci și membrii familiei sale și persoanele apropiate acesteia, în măsura în care acestea sunt incluse în Programul de protecție a martorilor, dobândind astfel calitatea de „martor protejat”.

În sistemul nostru de drept, nu există nici o limitare, în raport de vârstă, în privința capacității testimoniale. Singura cerință este ca o persoană să aibă cunoștință „despre vreo faptă sau împrejurare de natură să servească la aflarea adevărului în procesul penal” (art. 78 din Codul de procedură penală). Ca atare, poate fi ascultat ca martor atât minorul indiferent de vârstă, diferența existând doar în materia procedurii (art. 81 din Codul de procedură penală), cât și persoana vătămată, dacă nu participă în proces ca parte (art. 82 din Codul de procedură penală).

Starea de pericol

Persoana trebuie să se afle în stare de pericol. Prin „stare de pericol” se înțelege situația în care se află martorul, membrii familiei sale ori persoanele apropiate acestuia, a căror viață, integritate corporală sau libertate este amenințată, ca urmare a informațiilor și datelor furnizate de martor ori pe care acesta a fost de acord să le furnizeze organelor judiciare sau a declarațiilor sale.

După părerea noastră, această condiție trebuie să fie însoțită, în mod necesar, de existența cel puțin a unor date sau indicii temeinice, în sensul art. 143 alin. 3 din Codul de procedură penală, din care să rezulte că, în mod obiectiv, viața, integritatea corporală sau libertatea martorului ori a familiei sale sau a persoanei apropiate îi este sau îi va fi pusă în pericol ca urmare a mărturiei sale, iar amenințările care planează asupra acestui martor nu ar trebui lăsate doar pe seama unei aprecieri pur subiective din partea autorităților judiciare competente sau a martorului însuși.

Consimțământul

Persoana pentru care se cere includerea în program trebuie să-și dea acordul în scris.

Pentru a fi valabil, acordul trebuie să fie dat, după părerea noastră, chiar în fața organului judiciar competent să facă propunerea motivată de includere în program, respectiv, în fața organului de cercetare penală sau în fața procurorului, după caz, deoarece, potrivit art. 6 alin 2 din lege, el trebuie să însoțească propunerea.

Legea nu cuprinde nici o prevedere referitoare la procedura abținerii acordului în cazul în care persoana respectiva este lipsită de capacitate de exercițiu ori cu capacitate de exercițiu restrânsă. În acest caz, considerăm că acordul se dă de către reprezentantul legal pentru persoana lipsită de capacitate de exercițiu, iar persoana cu capacitate de exercițiu restrânsă și-ar putea da acordul personal, dar numai cu încuviințarea în scris a persoanelor prevăzute de legea civilă (tutore, curator sau persoana în ocrotirea căreia se află minorul).

Considerăm că organele judiciare, respectiv atât organului de cercetare penală și procurorului cât și instanței de judecată, le revin obligația să aducă la cunoștința persoanei interesate toate consecințele unui asemenea acord, potrivit legii.

Calitatea specială

Persoana pentru care se cere includerea în program poate să aibă și o calitate specială, în afara categoriilor de martori prevăzute de lege. Astfel, potrivit art. 4 alin. 2 din lege, poate fi inclusă în program și o persoană care are, într-o altă cauză, fie calitatea de „organizator ori conducător de grup sau organizație criminală, fie instigator ori autor al infracțiunii de omor și omor calificat”.

Considerăm că aceste două ipoteze au o existență de sine stătătoare, nefiind supuse vreunei alte condiții, decât a celei privind acordul scris și a unei evaluări pozitive din partea Oficiului Național pentru Protecția Martorilor.

Ca atare, în cazul celor două categorii de persoane, nu trebuie să existe indicii privind o stare de pericol concretă și nici nu trebuie să fie prezentate motivele, dintre cele care trebuie menționate în cuprinsul propunerii. După părerea noastră, în aceste situații, legiuitorul instituie o dublă prezumție : de pericol și de motivare suficientă a admisibilității includerii unei persoane în program.

Ea are caracter absolut, conferind un statut special, derogator, unei categorii de martori dintre cele prezentate alternativ în cuprinsul art. 2 lit. A din lege : persoana care are calitatea de inculpat într-o altă cauză.

Iminența unui proces

Se pare că printre condițiile de fond de acordare a beneficiului protecției, în lumina noii legi din 19 decembrie 2002, nu figurează și aceea a existenței unui proces penal în curs de derulare.

Dimpotrivă, se pare că, față de formularea legii, includerea într-un Program de protecție a martorilor, poate fi acceptată și după finalizarea procesului sau chiar anterior declanșării acestuia, pentru că se au în vedere, distinct, două situații, și anume : una în care martorul „este de acord” să furnizeze organelor judiciare informații sau date cu privire la săvârșirea unor infracțiuni grave, ceea ce înseamnă că procesul este pe cale să se declanșeze ori în desfășurare, putându-se afla, fie în cursul actelor premergătoare, fie în curs de urmărire, fie în curs de judecată ; alta în care martorul a furnizat deja informații ori date, adică a făcut cel puțin o declarație, fie în fazele preliminare, fie în cele de judecată, ceea ce poate presupune chiar un proces penal terminat, dacă, evident, se constată existența unei stări de pericol ca urmare a declarațiilor sale.

După părerea noastră, deși legea nu prevede expres, procesul penal trebuia înscris printre condițiile de fond ale includerii în program, deoarece în absența lui, întreaga procedură este lipsită de sens.

Condiții de formă

Propunerea motivată

Pentru declanșarea procedurii de includere în program legea pretinde sa existe o propunere motivata din partea organelor abilitate. Aceasta se obține în urma unei proceduri speciale, care poate avea loc fie în cursul urmăririi penale, fie în cursul judecății. Astfel, organul de cercetare penală poate solicita, în faza urmăririi penale, iar procurorul, în faza de judecată, după caz, procurorului care supraveghează cercetările penale, respectiv instanței de judecată competente să judece cauza în fond, includerea în program a unui martor, a unui membru de familie al acestuia sau a unei persoane apropiate, formulând o propunere motivată în acest sens.

Din cuprinsul acestei condiții, rezultă cu claritate ca legiuitorul face distincție între cele două faze ale procesului penal : urmărirea penală și judecata.

Propunerea în cursul urmăririi penale

Propunerea organului de cercetare penală trebuie să îmbrace forma unui referat, care, pe lângă mențiunile generale arătate în art. 259 și 203 din Codul de procedură penală (data și locul întocmirii, numele, prenumele și calitatea celui care întocmește, obiectul actului sau măsurii propuse, temeiul legal și semnătura celui care a întocmit, respectiv fapta reținută în sarcina inculpatului, probele administrate și încadrarea juridică) trebuie să conțină și următoarele mențiuni speciale cerute de art. 6 din lege :

informațiile referitoare la cauza penală respectivă ;

datele personale ale martorului ;

datele și informațiile furnizate de martor precum și caracterul determinant al acestora în aflarea adevărului ;

circumstanțele în care martorul a intrat în posesia datelor și informațiilor furnizate sau pe care le va furniza ;

orice elemente care pot evidenția starea de pericol în care se află martorul ;

estimarea posibilităților de recuperare a prejudiciului cauzat prin infracțiune ;

persoanele care au cunoștință despre datele și informațiile deținute de martor și despre faptul că acesta le-a furnizat organelor judiciare sau că are intenția de a le furniza ;

o evaluare a profilului psihologic al martorului și al celorlalte persoane propuse a fi incluse în program ;

riscul pe care martorul și celelalte persoane pentru care se solicită includerea în program îl reprezintă pentru comunitatea în care urmează a fi relocați ;

date referitoare la situația financiară a martorului ;

orice alte date care prezintă relevanță pentru evaluarea situației martorului și pentru includerea acestuia în program.

Propunerea în cursul judecății

În faza judecății, procurorul este cel care poate solicita instanței includerea în program a unui martor, a unui membru de familie al acestuia sau a unei persoane apropiate, după caz, formulând o propunere motivată în acest sens care, la fel, va îmbrăca forma unui referat. Propunerea de includere în program trebuie să cuprindă aceleași mențiuni prezentate anterior.

Evaluarea pozitivă

Legea mai pretinde să preexiste o evaluare realizată de Oficiul Național pentru Protecția Martorilor, cu privire la posibilitatea includerii în program a persoanei în cauză. Ea trebuie să însoțească propunerea de includere în program, conform art. 6 alin. 2 din lege. Legea nu explică ce se înțelege prin „evaluare”.

După părerea noastră, ea nu poate privi decât aspectele tehnice, de adaptabilitate a persoanei pentru care se cere includerea în program și, în esență, de susceptibilitatea acesteia de a fi inclusă în program și de a suporta toate consecințele unui anonimat total, care implică, practic, însăși renașterea protejatului, care trebuie să-și uite trecutul, dobândind o nouă identitate, un nou domiciliu, un nou statut social, familial sau profesional.

„Evaluarea” este extrem de importantă, pentru că este posibil ca, deși îndeplinite condițiile prevăzute de lege, includerea unei persoane determinate în programul de protecție a martorilor să nu fie posibilă datorită unor asemenea impedimente de ordin tehnic.

Așa se explică de ce, atunci când încheie Protocolul de protecție cu fiecare martor protejat, Oficiul Național pentru Protecția Martorilor include și „schema de sprijin” a acestuia, care cuprinde ansamblul măsurilor de protecție și asistență luate cu privire la fiecare martor protejat.

Or, aceasta presupune evident, o evaluare a posibilităților concrete a fiecăruia de includere în program, care trebuie avute în vedere chiar cu ocazia pronunțării asupra propunerii ori din oficiu sau la cererea celui interesat.

Oficiul Național Pentru Protecția Martorilor

Situațiile particulare survenite în cursul derulării luptei contra criminalității organizate au generat instituirea pentru prima dată, în planul dreptului nostru, a unui program complex de protecție a martorilor, care desemnează așa cum vom vedea în continuare, activităților specifice desfășurate de Oficiul Național Pentru Protecția Martorilor, organism nou creat, care funcționează în cadrul Ministerul de Interne și în subordinea Inspectoratului General al Poliției, cu sprijinul autorităților administrației publice centrale și locale, în scopul apărării „vieții, integrității corporale și sănătății” persoanelor care au dobândit calitatea de martori protejați, în condițiile prevăzute de lege.

Din cuprinsul reglementării, rezultă că personalul Oficiului Național pentru Protecția Martorilor ar putea exercita trei categorii de atribuții legate de :

admiterea martorilor în program ;

măsurile de protecție ;

măsuri suplimentare.

În privința procedurii de admitere, serviciul de protecție realizează în general o evaluare a amenințării și a admisibilității martorului, familiei și apropiaților săi. Dacă apreciază că este necesar, oficiul de protecție analizează natura și gravitatea intimidării, bazându-se pe informațiile transmise prin intermediul autorității de urmărire penală.

Măsurile de protecție au drept obiect, așa cum vom vedea, acela de a împiedica orice rău posibil la care ar putea fi expus martorul, familia martorului sau apropiații săi prin sursele amenințării. În această privință personalul oficiului furnizează o protecție fizică încă de la începutul procedurii de admitere și de asemenea atâta timp cât este necesar și este responsabil de găsire a unui loc în care martorul poate fi instalat în deplină securitate.

Măsurile suplimentare, care sunt, de fapt, măsurile de asistență socială, în sensul legii, ajută martorul protejat să-și construiască o viață nouă după admiterea sa în program.

Principiul fundamental este acela că un martor protejat trebuie să poată duce, pe cât posibil și cât mai rapid, o viață normală. Ca urmare, oficiul de protecție a martorilor trebuie să încerce să ia în sarcină tot ceea ce ar putea face un participant la program în deplină securitate.

Potrivit art. 3 din lege, Oficiul Național pentru Protecția Martorilor are următoarele atribuții :

primește propunerile de includere în program și ordonanța procurorului, respectiv încheierea instanței privind dispoziția de includere în program ;

ia toate măsurile necesare în vederea includerii programului și urmărește realizarea acestuia în cele mai bune condiții ;

desemnează o persoană de legătură între martorul protejat și Oficiul Național pentru Protecția Martorilor precum și o altă persoană nominalizată în Protocolul de protecție care să asigure această legătură în situații critice ;

încheie Protocolul de protecție cu fiecare martor protejat, întocmește și include schema de sprijin a acestuia ;

organizează o bază de date proprie, în care include, stochează și prelucrează propunerile de includere în program ;

asigură confidențialitatea deplină a informațiilor și datelor gestionate ;

gestionează, cu aprobarea ministrului de interne, fondurile bănești necesare includerii programului, primite de la bugetul de stat, precum și din programele de finanțare externă.

4.1. Procedura includerii în Programul de protecție a martorilor

În privința procedurii de includere în Program, competența materială aparține procurorului sau instanței, după caz. În faza de urmărire penală, este competent procurorul care supraveghează urmărirea penală în cauza penală respectivă (privind una din infracțiunile grave menționate în art. 2 lit. H din lege). În mod corespunzător, în faza de judecată, instanța competentă nu poate fi decât o instanță de fond și anume instanța competentă să judece cauza penală respectivă, privind vreuna din infracțiunile grave cu care este sesizată.

Primind propunerea motivată a organului abilitat prin lege, după distincțiile făcute anterior, sau din oficiu, așa cum am arătat, procurorul sau instanța, după caz, se va pronunța în cel mai scurt timp, dar nu mai târziu de 5 zile de la primirea propunerii, prin „ordonanță”, respectiv „încheiere”, asupra includerii în program (art. 7 din lege). Având în vedere caracterul destul de vag al acestei reglementări suntem de părere că se impun a fi făcute unele precizări.

Astfel, mai întâi, atât procurorul, în faza urmăririi penale, cât și instanța, în faza judecății, trebuie să verifice dacă sunt reunite condițiile pentru recunoașterea statutului de martor protejat. Totodată, luând cunoștință în prealabil de identitatea completă a martorului, trebuie să controleze „fiabilitatea” sa, adică aptitudinea acestuia de a asigura o maximă eficiență în utilizare.

De aceea, deși legea noastră nu prevede expres, suntem de părere că, după modelul Legii belgiene din 8 aprilie 2002 privind anonimatul martorilor (art. 86 bis, par. 4), sub sancțiunea nulității mărturiei, ar fi indicat ca atât ordonanța procurorului, cât și încheierea instanței să menționeze aplicarea acestei reguli, precum și maniera în care s-a verificat fiabilitatea martorului. Totodată, ele trebuie motivate, datate și semnate.

Ordonanța procurorului va cuprinde, pe lângă mențiunile arătate în art. 203 din Codul de procedură penală (data și locul întocmirii, numele, prenumele și calitatea celui care o întocmește, cauza la care se referă, obiectul actului sau măsurii, temeiul legal al acesteia și semnătura celui care a întocmit-o) și mențiunile speciale cerute de noua lege privind condițiile de fond și de formă ale admisibilității includerii în program a persoanei în cauză.

Procurorul sau instanța poate dispune, după caz, admiterea sau respingerea propunerii de includere în program. Dacă se dă o soluție de respingere se poate formula o nouă propunere, dacă în cursul urmăririi penale sau al judecății au intervenit elemente noi față de cele cuprinse în propunerea inițială.

Legea nu prevede nici o cale de atac împotriva ordonanței, respectiv încheierii. Credem că legiuitorul a considerat că o asemenea cale de atac ar putea reprezenta riscul împiedicării derulării normale a urmăririi penale sau a judecății și conducerii la dezvăluirea identității martorului. Or aceasta reprezintă una din dimensiunile principale ale însăși temeliei instituției.

Astfel, dacă se dă o soluție de admitere a propunerii, procurorul sau instanța de judecată va comunica Oficiului Național pentru Protecția Martorilor ordonanța, respectiv încheierea de includere a persoanei respective în program, iar acesta va lua toate măsurile necesare în vederea elaborării și implementării schemei de sprijin, adică a măsurilor de protecție și asistență cu privire la martorul protejat.

Prima măsură o constituie încheierea în scris a unui protocol de protecție cu fiecare martor, membru de familie sau persoană apropiată martorului pentru care s-a dispus includerea în program, care trebuie să se realizeze, potrivit art. 9 alin 1 „în termen de 7 zile de la data emiterii ordonanței sau a încheierii de includere în program”.

4.2. Protocolul de protecție

Protocolul de protecție reprezintă înțelegerea confidențială între Oficiul Național pentru Protecția Martorilor și martorul protejat, privind protecția și asistența care trebuie acordată martorului protejat, obligațiile acestora, precum și situațiile în care protecția și asistența încetează.

În momentul semnării Protocolului de protecție, persoana inclusă în cauză (martor, membru de familie sau persoană apropiată a martorului) dobândește calitatea de martor protejat, cu toate consecințele ce decurg din această calitate potrivit legii. Acest fapt va fi comunicat procurorului sau, după caz, instanței într-un termen de cel mult 3 zile.

Protocolul de protecție conține în general, așa cum vom vedea mai jos, dispoziții asupra punctelor următoare : confirmarea libertății de alegere a individului în ceea ce privește adeziunea la programul de protecție ; obiectivul programului ; obligația oficiului de protecție de a lua măsurile necesare în vederea protejării interesatului și apropiaților săi; legătura între durata aplicării măsurilor de protecție și riscuri astfel cum au fost evaluate de oficiul de protecție ; obligația individului de a păstra secretele vechii sale identități și adresei sale, rolul său în procesul penal, precum și toate detaliile programului de protecție etc.

Legea nr. 682 / 2002 cuprinde reglementări speciale în cazul în care persoanele ce beneficiază de protecție sunt minori.

În această ipoteză Protocolul de protecție se semnează de către reprezentanții legali ai acestora. Dacă semnarea Protocolului de protecție de către reprezentantul legal nu poate fi făcută sau dacă semnarea de către această persoană contravine intereselor minorului ori dacă reprezentantul legal refuză să semneze, deși procurorul sau după caz, instanța consideră că includerea în program este în interesul minorului, Protocolul de protecție va fi semnat personal de către minor, cu aprobarea prealabilă a procurorului sau, după caz, a instanței.

Astfel martorul care dorește să adere la program și membri adulți ai familiei sale care doresc să-l însoțească sunt ținuți să completeze formularul în integritatea lor și să semneze.

Pentru rațiuni de securitate, însă, ei nu primesc un exemplar din acest protocol.

5. Conținutul programului

5.1. Considerații preliminare

Programul de protecție a martorilor trebuie să cuprindă măsuri variate plecând de la observația regulată a reședinței sau domiciliului persoanei până la reinstalarea sa completă și să fie însoțit, dacă este cazul, de sfaturi și de susținere personală intensivă. În special în timpul procedurii de includere, s-a considerat important de a asigura controlul asupra martorului pentru rațiuni de securitate și pentru că poate intra în contact cu alți martori și suspecți. Aceste contacte afectează, în general, fiabilitatea martorului . În plus, trebuie acordată și o protecție fizică atunci când martorul trebuie să compară în fața instanței.

În marea majoritate a cazurilor, martorul protejat este deplasat din locul său de locuit obișnuit și relocat, dacă este posibil împreună cu familia sa , într-un loc unde să nu fie recunoscut ușor. Se ajunge adesea ca un martor protejat să fie relocat de mai multe ori, de regulă pentru că unul din apropiații săi a comis o greșeală făcând să sporească riscurile pentru securitatea sa.

Uneori este posibil ca unul din apropiații săi să dorească să abandoneze programul și să se întoarcă, în mediul său de origine. Această decizie impune la fel, relocarea, din nou, a celorlalți membri de familie.

În esență măsurile incluse în program sunt luate pentru a împiedica regăsirea martorilor protejați, consultând, simplu, registrele oficiale, cum sunt registrele de stare civilă, anuarele și înmatriculările de vehicule. În general, pentru a se realiza aceasta, dosarul martorului se clasează secret, ceea ce antrenează evident refuzul de a răspunde la întrebările puse de persoanele neautorizate asupra informațiilor cuprinse în aceste dosare.

Un martor protejat primește, în general, o alocație lunară dacă nu este în măsură să perceapă un venit regulat. Totodată, oficiul de protecție încearcă să-l ajute pe participant să-și găsească o ocupație sau servește ca mediator între acesta și angajator.

Programul de protecție a martorilor se ocupă și de evaluarea periodică, în tot cursul programului, a gradului de pericol a martorului, pentru a vedea dacă subzistă temeiurile care au stat la baza includerii în program.

Într-adevăr, durata participației la program depinde de evaluarea amenințării și poate fi extinsă în toate fazele anchetei, pe toată durata procesului și chiar în perioada ulterioară după finalizarea acestuia. Evaluarea amenințării trebuie făcută cel puțin odată pe an. În acest fel, dacă pericolul este redus la un prag minim, participarea martorului la program ia sfârșit.

În orice caz, respectarea protocolului de protecție (a codului de conduită) de către martorul protejat trebuie controlată de oficiul de protecție. Pentru aceasta credem că oficiul ar trebui să aibă posibilitatea de a pune martorii sub ascultare telefonică sau sub supraveghere, ceea ce implică, desigur, și o modificare corespunzătoare a dispozițiilor procedurale referitoare la întreruperea convorbirilor telefonice (dreptul comun în materie cuprins în art. 911-916 din Codul de procedură penală modificate și completate prin Legea nr. 281 / 2003).

Oficiul Național pentru Protecția Martorilor trebuie să dispună de asemenea de unități locale în localitățile unde locuiesc anumiți martori protejați. Aceste unități sunt disponibile din momentul în care primesc o cerere de ajutor din partea unui participant la program.

În ipoteza în care un martor se găsește în detenție, credem că țara noastră ar trebui să dispună și de unități de penitenciare special rezervate în acest scop. Până atunci, însă, dacă martorul rămâne într-o închisoare normală, trebuie să primească în mod obligatoriu o falsă identitate.

După modelul american, programul este cuprins în Protocolul de protecție care are un conținut complex. El trebuie să cuprindă :

obligațiile martorului protejat ;

obligațiile Oficiului Național pentru Protecția Martorilor ;

persoanele de legătură desemnate și condițiile în care acestea își desfășoară activitatea ;

situațiile în care protecția și asistența încetează.

5.2. Obligațiile martorului protejat

Martorul protejat are, în principal, următoarele obligații :

să furnizeze informațiile și datele pe care le deține, cu caracter determinant în aflarea adevărului în cauză ;

să se conformeze măsurilor stabilite în schema de sprijin, adică atât măsurilor de protecție cât și măsurilor de asistență ;

să se abțină de la orice activitate care l-ar putea pune în pericol sau ar putea compromite punerea în aplicare a programului ;

să nu contacteze nici o persoană cunoscută sau persoane din medii infracționale ;

să informeze imediat Oficiul Național pentru Protecția Martorilor cu privire la orice schimbare apărută în viața personală și în activitățile pe care le desfășoară în perioada aplicării programului precum și în cazul intrării (voluntare) involuntare în contact cu persoanele menționate mai sus.

Dintre obligațiile prevăzute de lege în sarcina martorului, prima este cea mai importantă, prezentând relevanță pentru procedura penală. Ea exprimă însăși îndatorirea de a fi martor și consta în declararea a tot ceea ce știe martorul cu privire la faptele sau împrejurările pentru care este chemat. Ea este consacrată, în sistemul nostru, în art. 83 din Codul de procedură penală, text de ordin general, care prevede că persoana chemată ca martor are datoria să declare tot ceea ce știe cu privire la faptele cauzei și corespunde datoriei generale a martorului de a furniza justiției elemente parvenite prin cunoștințele sale. Pentru aceasta, este absolut necesar ca martorii să relateze adevărul, reprezintă însăși rațiunea care stă la baza obligației martorului de a depune mărturie, legiferată în toate sistemele juridice.

Încălcarea acestei obligații, atrage aplicarea unei sancțiuni penale pentru infracțiunea de mărturie mincinoasă sau pentru infracțiunea specială prevăzută de noua lege (potrivit art. 21 din Legea nr. 682 din 19 decembrie 2002 constituie infracțiune fapta martorului protejat de a induce în eroare organul de urmărire penală sau instanța de judecată prin actele și informațiile prezentate) și evident excluderea de la beneficiul protecției, potrivit art. 17 alin. 1 lit. C din Legea nr. 682 / 2002.

În ipoteza în care martorul, deși are cunoștință despre faptele cauzei, refuză să fie ascultat ca martor, comite fie infracțiunea de omisiune a încunoștiințării organelor judiciare (art. 256 din Codul de procedură penală), fie infracțiunea de favorizare a infractorului (art. 264 din Codul de procedură penală), după cum împrejurările cunoscute sunt în favoarea sau defavoarea inculpatului.

Celelalte obligații au caracter extrapenal și privesc doar respectarea Programului de protecție a martorilor, atribuit de lege în competenta exclusivă a unui organ din afara organelor judiciare penale, respectiv Oficiul Național pentru Protecția Martorilor. Ele sunt de natură să atragă, în caz de nerespectare, doar încetarea acestora, conform art. 17 lit. C-e din lege.

Referitor la drepturile martorului protejat, subliniem că protocolul de protecție nu face nici o referire explicită, ceea ce însemamnă că, aparent, calitatea de „martor protejat” dobândită în urma asentimentului (acord scris și semnătură, care succed propunerea organelor abilitate) este confecționată numai din obligații.

Singurele referiri „expresis verbis” ale legii cu privire la drepturile martorului care semnează protocolul de protecție sunt :

– posibilitatea de a contacta o altă persoană nominalizată în protocolul de protecție, în cazul în care martorul consideră că persoana de legătură desemnată inițial își îndeplinește necorespunzător atribuțiile ce-i revin (art. 13 alin. 2 din Legea nr. 682 / 2002).

– dreptul de acere protecție și asistență (art. 17 alin. 1 lit. A din Legea nr. 682 / 2002).

Totuși, la „oferta” de protecție și asistență își aduce contribuția și omisiunea reglementării unor drepturi ale martorului protejat , cum ar fi : dreptul de a fi informat, în prealabil, cu privire la conținutul și formele protecției și asistenței, dreptul de a alege măsurile de protecție și asistență, dreptul de a beneficia de o schemă individualizată sau dreptul de a contribui la revizuirea schemei inițiale.

5.3. Obligațiile Oficiului Național Pentru Protecția Martorilor

5.3.1. Măsurile de protecție

Legea nr. 682 / 2002 prevede următoarele măsuri de protecție :

protecția datelor de identitate ale martorului protejat ;

protecția declarației acestuia ;

ascultarea martorului protejat de către organele judiciare, sub o altă identitate decât cea reală sau prin modalități speciale de distorsionare a imaginii și vocii ;

protecția martorului aflat în stare de reținere, arestare preventivă sau în executarea unei pedepse privative de libertate, în colaborare cu organele care administrează locurile de deținere ;

măsuri sporite de siguranță la domiciliu, precum și de protejare a deplasării martorului la și de la organele judiciare ;

schimbarea domiciliului ;

schimbarea identității ;

schimbarea înfățișării.

Ele se pot aplica singure sau cumulat, în raport de circumstanțele concrete ale cauzei, precum și de natura și gravitatea pericolului cu care este amenințat martorul.

Din conținutul reglementării se desprind clar trei principii, și anume : principiul individualității, acela al proporționalității și cel al subsidiarității.

Astfel, mai întâi, măsurile se aplică individual și distinct pentru fiecare beneficiar al programului și în mod excepțional „cumulat”, în raport de necesități, de la caz la caz.

În al doilea rând, ele se aplică proporționat, adică cu măsură, în raport de criteriile enumerate de lege : „circumstanțele concrete ale cauzei”‚ adică cele care rezultă din probe în sensul art. 63 din Codul de procedură penală sau din indicii temeinice prevăzute de art. 143 din Codul de procedură penală care se sprijină pe gravitatea infracțiunii, dar și pe personalitatea infractorului sau pe orice alți factori externi care ar fi relevanți în cauză ; „natura pericolului”, care ar putea rezulta din probe sau indicii temeinice, putând consta într-o gamă infinită de amenințări la adresa martorilor sau apropiaților săi privind viața, integritatea corporală sau libertatea acestora ; „gravitatea pericolului cu care este amenințat martorul”, care ar putea avea la bază nu numai probele sau indiciile temeinice în sensul legii ci și „evaluarea” la care este obligat potrivit art. 6 alin 2. din Legea nr. 682 / 2002, Oficiul Național pentru Protecția Martorilor, care trebuie să privească, după părerea noastră, nu numai posibilitatea includerii în program a persoanei în cauză, ci și alegerea uneia sau alteia dintre măsurile de protecție prevăzute de lege și care trebuie sa figureze în protocolul de protecție încheiat cu fiecare martor, membru de familie sau persoană apropiată martorului pentru care s-a dispus includerea în program.

În al treilea rând, din simpla examinare a categoriilor de măsuri de protecție enumerate de lege rezultă pe de o parte că unele au caracter procedural, cum sunt „protecția datelor de identitate” sau „protecția declarației” martorului protejat ori „ascultarea martorului protejat sub o altă identitate decât cea reală sau prin modalități speciale de distorsionare a imaginii și vocii”, iar altele extraprocedurale, cum sunt „măsurile sporite de siguranță” la domiciliu, precum și de protejare a deplasării martorului la și de la organele judiciare, schimbarea identității etc. Totodată, unele sunt nai ușor de suportat de către beneficiari, antrenând un anonimat parțial sau chiar total, chiar ireversibil, iar altele, dimpotrivă, un anonimat cu consecințe extrem de grave pentru cel interesat, determinând o schimbare completă a vieții acestuia și dobândirea unui nou statut, complet diferit fată de cel anterior.

De aceea credem că în pofida tăcerii legii, organele judiciare competente trebuie să țină seama atât de circumstanțele concrete ale cauzei și de natura sau gravitatea pericolului cu care este amenințat martorul, inclusiv de personalitatea, caracterul și mai ales de statutul și de trecutul celui interesat, cât și de felul măsurii de protecție aplicabil, potrivit legii, pentru ca măsura stabilită în concret să fie cea mai potrivită și să fie în măsură să conducă la realizarea în bune condiții a programului, dar și de scopul pentru care se organizează protecția, în ansamblul său, acela ca martorul să-și poată îndeplini obligația sa de a compare în fața organului judiciar și, îndeosebi, de a depune mărturie, contribuind în acest fel la stabilirea adevărului, în interesul public, al justiției, dar și în interesul părților, în egală măsură. Or, în acest cadru, regula ar trebui să fie aceea ca măsurile mai ușoare să fie luate cu prioritate, iar cele cu consecințe grave, uneori ireparabile, cum este cazul schimbării identității sau a schimbării înfățișării, să poată fi dispuse doar în cazuri excepționale și numai în subsidiar, adică dacă se ajunge la concluzia motivată, pe baza unei evaluări, că primele nu ar fi suficiente (eficiente).

5.3.2. Măsurile de asistență

Conform art. 12 alin. 3 din Legea 682 / 2002, măsurile de asistență ce pot fi prevăzute, după caz, în cadrul schemei de sprijin, sunt :

reinserția în alt mediu social ;

recalificarea profesională ;

schimbarea sau asigurarea locului de muncă ;

asigurarea unui venit până la găsirea unui loc de muncă.

În temeiul alineatului 1 al art. 12, Oficiul Național pentru Protecția Martorilor are nu numai obligația de a întocmi schema de sprijin pentru fiecare martor protejat care să cuprindă măsurile de protecție și asistență, ci și obligația de a le implementa. Or, aceasta presupune în privința asistenței, utilizarea unor specialiști din diverse domenii (legislația muncii și a asigurărilor sociale, sănătate publică, educație, cercetare, administrație publică, psihologie socială și familială etc.) precum și antrenarea subiecților oficiali, aparținând unor ministere diferite cum sunt: Ministerul Educației și Cercetării, Ministerul Afacerilor Externe, Ministerul Administrației și Internelor, Ministerul Justiției etc.

Aceasta deoarece în cadrul unui program de protecție, martorii protejați ar trebui să beneficieze în egală măsură de consiliere psihică și psihologică, precum și de asistență medicală, socială și juridică, de cazare și de hrană, în condițiile legii. Pentru aceasta credem că Ministerul Administrației și Internelor trebuie să sprijine activitatea Oficiului Național pentru Protecția Martorilor prin crearea de personal specializat în lucrul cu martorii protejați, care să-și desfășoare activitatea pe baza unui ghid de lucru elaborat de instituțiile abilitate împreună cu organizațiile neguvernamentale.

De asemenea Ministerul Muncii și Solidarității Sociale trebuie să sprijine calificarea sau recalificarea profesională a persoanelor care au fost introduse într-un program de protecție a martorilor. Martorii protejați trebuie să beneficieze cu prioritate de serviciile oferite de Agenția Națională Pentru Ocuparea Forței de Muncă județene, potrivit normelor legale privind sistemul asigurărilor de șomaj și a stimulării ocupării forței de muncă.

Ministerul Educației, Cercetării și Tineretului trebuie să ia măsuri pentru reintegrarea elevilor martori protejați sau copiii martorilor protejați în sistemul educațional și să inițieze și să desfășoare programe școlare pentru prevenirea analfabetismului și abandonului școlar în rândul martorilor protejați și a copiilor acestora. Ministerul Sănătății și Familiei împreună cu Ministerul Muncii și Solidarității Sociale, Ministerul Educației, Cercetării și Tineretului desfășoară programe educaționale, de sănătate și psihologic, având drept țintă martorii protejați, familiile acestora și persoanele apropiate, potrivit legii.

5.4. Încetarea programului

5.4.1. Situațiile de încetare

Situațiile în care programul de protecție a martorilor încetează sunt enumerate exhaustiv în cuprinsul art. 17 din Legea 682 / 2002. Potrivit textului legal, programul încetează în una din următoarele situații :

a) La cererea martorului protejat, exprimată în formă scrisă și transmisă către Oficiul Național pentru Protecția Martorilor. Aceasta dă expresie principiului simetriei juridice, pentru că dacă includerea în program este condiționată de acordul scris al persoanei interesate, care se poate materializa și în cererea acesteia în formă scrisă, încetarea programului poate avea loc în același mod ;

b) Dacă în cursul procesului penal, martorul protejat de pune mărturie mincinoasă. Legea nu face nici o referire la întrunirea elementelor constitutive ale infracțiunii de mărturie mincinoasă, în sensul art. 260 din Codul penal ceea ce înseamnă că este suficient să se stabilească în mod obiectiv, prin orice mijloace de probă, dacă declarația martorului protejat este sau nu contrară adevărului. Așadar, nu este necesar să existe un act procedural (o ordonanță a procurorului) prin care să se stabilească săvârșirea faptei de mărturie mincinoasă, ci este suficient să existe probe sau indicii din care sa rezulte că depoziția martorului este neadevărată (de pildă, prin compararea cu probe certe, din care rezultă contrariul).

c) Dacă martorul protejat comite cu intenție o infracțiune. Pentru aceasta, credem că este necesar să existe o hotărâre judecătorească de condamnare definitivă, deoarece numai în acest fel se poate vorbi de săvârșirea unei infracțiuni, care presupune stabilirea vinovăției. Or, până în momentul pronunțării unei hotărâri definitive de condamnare operează prezumția de nevinovăție. În orice caz, legea se referă la orice infracțiune, cu condiția să fie comisă cu intenție, ceea ce înseamnă per a contrario că o infracțiune din culpă nu poate atrage o asemenea consecință.

d) Dacă sunt probe sau indicii temeinice că ulterior includerii în program, martorul protejat a aderat la un grup sau organizație criminală. Este vorba de aderarea la un grup structurat alcătuit din trei sau mai multe persoane, care există de o anumită perioadă și acționează în înțelegere, în scopul săvârșirii uneia sau mai multor infracțiuni grave, pentru a obține, direct sau indirect, un avantaj financiar sau de altă natură.

e) Dacă martorul protejat nu respectă obligațiile asumate prin semnarea Protocolului de protecție sau dacă a comunicat date false cu privire la orice aspect al situației sale. Acest caz cuprinde practic două ipoteze distincte și anume :

– martorul protejat nu respectă obligațiile asumate prin semnarea Protocolului de protecție. Cum legea nu face nici o distincție, înseamnă că are în vedere oricare din obligațiile prevăzute în art. 11 din lege, pe care le-am analizat mai sus ;

– martorul protejat a comunicat date false cu privire la orice aspect al situației sale. Această ipoteză se regăsește în chiar obligația martorului protejat prevăzută în art. 11 lit. E din lege, în care se prevede că acesta trebuie să informeze oficiul de protecție cu privire la orice schimbare apărută în viața personală și în activitățile pe care le desfășoară în perioada aplicării programului, precum și în informațiile pe care trebuie să le cuprindă cererea de includere în program, conform art. 6 din lege, cum sunt cele privind datele personale sau datele referitoare la situația financiară a martorului.

În orice caz, pentru a conduce la încetarea programului, atât nerespectarea obligațiilor asumate cât și comunicarea de date false de către martorul protejat, trebuie sa aibă loc cu intenție. Așadar, săvârșirea acestor fapte din culpă nu este de natură să atragă o asemenea sancțiune.

f) Dacă viața, integritatea corporală sau libertatea martorului protejat nu mai este amenințată. Pentru a fi în prezența acestei situații, credem că trebuie să existe o reevaluare calificată a pericolului în care se află martorul protejat și care trebuie efectuată de către oficiul de protecție a martorilor.

Aceasta rezultă în mod implicit din cuprinsul art. 2 lit. B din Legea nr. 682 / 2002, care prevede cu titlu general că Oficiul Național pentru Protecția Martorilor urmărește „realizarea” programului în cele mai bune condiții.

g) Dacă martorul protejat decedează. Decesul martorului se dovedește cu ajutorul certificatului de deces, care se eliberează după procedura comună. Sub acest aspect, este regretabil că legea nu cuprinde dispoziții particulare, derogatorii, menite să garanteze confidențialitatea procedurii față de persoanele în privința cărora programul continuă (față de martorul însuși ori față de ceilalți membrii de familie ai martorului ori față de apropiații martorului, rămași în viață).

5.4.2. Procedura

În mod simetric încetarea programului de protecție a martorilor este dată, la fel, în competența, după caz, a procurorului sau instanței. Ea este declanșată mai întâi de informarea în formă scrisă a procurorului sau instanței, după caz, despre existența uneia din situațiile de încetare a programului prevăzute în art. 17 din lege. Obligația informării revine, potrivit art. 18 alin. 1, Oficiului Național pentru Protecția Martorilor.

Or, este clar că dacă oficiul pentru protecție urmărește realizarea programului pe tot parcursul derulării lui, având competența luării măsurilor de protecție și asistență prevăzute de lege, are posibilitatea să cenzureze întregul comportament al martorului protejat în timpul programului, respectiv măsura în care acesta își îndeplinește obligațiile asumate prin protocolul de protecție și ceea ce este mai important, gradul pericolului care îl amenință pe martor în orice moment pentru a vedea dacă mai subzistă sau nu, astfel încât, dacă a dispărut cu desăvârșire să conducă la încetarea programului. Aceasta presupune, evident, o evaluare continuă, care urmează în final, a fi materializat într-un raport ce va sta la baza comunicării scrise, printr-o adresă, ce conține informarea adresată procurorului sau instanței după caz.

În privința competenței de soluționare a sesizării oficiului în vederea încetării programului, acesta revine, în cursul urmăririi penale procurorului care a efectuat personal urmărirea penală în cauza respectivă, după regulile comune de competență prevăzute de lege, iar în cursul judecății, instanței competente să judece cauza penală în care a fost utilizată mărturia martorului protejat, la fel, după normele comune.

Așadar, primind informarea, procurorul, respectiv instanța de judecată va analiza în cel mai scurt timp situația intervenită. Aceasta presupune, evident, o apreciere proprie a procurorului sau instanței de judecată făcută pe baza elementelor furnizate din oficiu dar și pe baza unor constatări proprii (de pildă cu ocazia comparării și audierii martorului protejat în fața organului judiciar competent, fie în cursul urmăririi penale, fie în cursul judecății). În urma acestei analize, procurorul sau instanța va dispune în raport de rezultatul ei, încetarea sau, dimpotrivă, continuarea programului, dând o ordonanță, respectiv încheiere în acest sens.

Referitor la conținutul actelor procedurale întocmite se vor aplica regulile comune. Ulterior, procurorul sau instanța va comunica Oficiului Național pentru Protecția Martorilor ordonanța sau încheierea respectivă (art. 18 alin. 2 din lege).

De la această procedură există o singură excepție. Este vorba de cazul de încetare prevăzut în art. 17 lit. g din lege („dacă martorul protejat decedează…”), când încetarea programului va opera din oficiu, în momentul primirii de către procuror sau de către instanța de judecată a comunicării oficiului de protecție. În această situație, aplicarea programului va continua pentru membrul de familie sau persoana apropiată martorului protejat decedat, incluse în program (art. 18 alin. 3).

CAPITOLUL V :

Protecția datelor de identitate a martorului protejat

Domeniu

Întrucât nu se face nici o distincție, este evident, după părerea noastră, că se are în vedere pe de o parte, oricare din fazele procesului penal, putând interveni, în cursul procesului, sau chiar înainte de declanșarea acestuia ori după finalizarea lui pe de altă parte, toate datele de identitate a martorului, nu doar o parte a acestora. Unica referire mai concretă se găsește în articolul 16 din lege, care prevede că „documentele referitoare la includerea martorului în program vor fi păstrate, în condiții de maximă siguranță, de către Oficiul Național pentru Protecția Martorilor”, iar „documentele care conțin date despre identitatea reală a martorului vor putea fi introduse în dosarul penal, numai după ce a dispărut pericolul care a determinat includerea martorului în program”.

Legea română din decembrie 2002 nu face nici o precizare, însă în legătură cu înțelesul noțiunii de „date de identitate”. Cu toate acestea considerăm că, având în vedere însăși scopul legii, protecția la care se referă art. 12 lit. a nu poate privi alte date de identitate decât cele care sunt menționate expres în art. 84 din Codul de procedură penală respectiv „nume, prenume, etate, adresă și ocupație”, precum și orice alte elemente care ar putea servi la identificarea celui în cauză. Pentru aceasta vor fi avute în vedere și prevederile speciale ale Legii nr. 105 din 25 septembrie privind evidența populației și cartea de identitate, precum și ale Ordonanței de Urgență a Guvernului nr. 96 din 29 iunie 2000 pentru modificarea și completarea unor acte normative în vederea modificării sistemului de evidență informatizată a populației și ale Hotărârii Guvernului nr. 560 din 3 iulie 2000 pentru modificarea și completarea unor acte normative care reglementează sistemul național informatic de evidență a populației. Este vorba de datele menționate în cărțile de identitate, certificate de înmatriculare a autovehiculelor și în alte documente necesare persoanei în relațiile cu statul, așa cum ele apar ca evidențiate în sistemul național informatic de evidență a populației, potrivit legii.

Aceste legi speciale nu pot, însă, să nu țină seama de dreptul comun în materia identificării persoanei, care, chiar dacă nu beneficiază de o reglementare generală, așa cum s-a remarcat, se regăsește în Decretul nr. 31 / 1954. potrivit dreptului comun, prin identificarea persoanei fizice, se înțelege individualizarea sa în raporturile juridice, cu ajutorul unor atribute ce caracterizează omul ca subiect de drept, căruia îi sunt proprii în ansamblul relațiilor sociale la care ia parte și separat, în fiecare dintre asemenea relații.

Omul se individualizează nu numai în raporturile de drept civil, ci în toate celelalte raporturi juridice în care apare ca subiect de drept, inclusiv în raporturile penale și procesual penale. Aceasta înseamnă că identificarea persoanei fizice este o instituție juridică complexă, din care numai o parte aparține dreptului civil. totodată credem că măsura de protecție având ca obiect general „datele de identitate a martorului”, nu poate fi analizată separat de cadrul juridic circumscris de recenta Lege nr. 544 din 12 octombrie 2001 privind liberul acces la informațiile de interes public. Astfel, în art. 12 se prevede expres că se exceptează de la accesul liber al cetățenilor, printre altele, următoarele informații :

Informațiile cu privire la datele personale potrivit legii ;

Informațiile privind procedura în timpul anchetei penale sau disciplinare, dacă se periclitează rezultatul anchetei, se dezvăluie surse confidențiale ori se pun în pericol viața, integritatea corporală sau sănătatea unei persoane în urma anchetei efectuate ori în curs de efectuare ;

Informațiile privind procedurile judiciare, dacă publicitatea acestora aduce atingere asigurării unui proces echitabil ori interesul legitim al oricăreia dintre părțile implicate în proces ;

Informațiile a căror publicare prejudiciază măsurile de protecție a tinerilor (art. 12 lit. d, e, f și g din lege).

Cadrul procesual

Dintre atributele juridice de identificare a persoanei fizice, din punctul de vedere al procedurii penale, interesează, în egală măsură, numele, prenumele, domiciliul și starea civilă, ca elemente de bază cu ajutorul cărora se stabilește, de regulă, identitatea persoanei, dar și alte elemente, cum sunt cele enumerate de art. 70 din Codul de procedură penală : poreclă, data și locul nașterii, numele și prenumele părinților, cetățenie, studii, situația militară, loc de muncă, ocupație, adresă, antecedente penale și alte date pentru stabilirea situației sale personale. Aceeași valoare ar putea s-o aibă și pseudonimul care nu face altceva decât să completeze numele, precum și alte date cu caracter personal, cum sunt imaginea și vocea persoanei sau celelalte elemente de „identificare criminalistică”.

În contextul atributelor de identificare a persoanei fizice, o importanță aparte îl prezintă, însă, dreptul la nume, care este reglementat în art. 12 din Decretul nr. 31 / 1954 privitor la persoanele fizice și juridice, Ordonanța Guvernului nr. 41 din 30 ianuarie 2003 privind dobândirea și schimbarea pe cale administrativă a numelor persoanelor fizice, aprobată și modificată prin Legea nr. 372 din 11 iunie 2002, art. 27 și 28 din Codul Familiei și art. 18 din Legea nr. 119 / 1996 cu privire la actele de stare civilă, modificată prin Legea nr. 479 din 9 iulie 2002.

În lumina acestor reglementări, numele constă, în general, în dreptul persoanei de a fi individualizată în familie și în societate prin cuvintele cărora legea le atribuie această semnificație.

Anonimatul martorului

Legiuitorul nostru s-a simțit nevoit să instituie, în mod explicit, anonimatul mărturiei în vederea asigurării protecției martorilor. Tehnica anonimatului a fost determinată pe de o parte, de împrejurarea că, uneori, dezvăluirea numelui deschide posibilitatea unor reproșuri privind declarațiile pe care martorul le-a putut face în cadrul unui proces penal, iar pe de altă parte, de estimarea ca insuficiente a sancțiunilor aplicabile faptelor de represalii sau amenințări asupra martorilor, în modalitatea împiedicării participării în proces.

Măsura are, însă, un caracter general, ea înglobând, așa cum am arătat mai sus, toate datele care ar putea fi relevante pentru identitatea martorului (într-o varietate și într-un număr infinit), precum și mijloacelor concrete de disimulare a acestora impuse de necesitatea asigurării unei confidențialități depline.

Acest mod de reglementare reprezintă, fără îndoială, o consecință a anonimatului complet promovat de legiuitor, care presupune trei categorii de obligații corelative :

Pentru Oficiul Național pentru Protecția Martorilor care este un organ cu o natură juridică administrativă, din afara sistemului organelor judiciare. Astfel acesta are, potrivit art. 3 lit. f din lege, atribuția de a asigura confidențialitatea deplină a informațiilor și datelor gestionate. Pentru aceasta organizează o bază de date proprie, în care include, stochează și prelucrează propunerile de includere în Programul de protecție a martorilor. Documentele referitoare la includerea martorului vor fi păstrate, în condiții de maximă siguranță de către Oficiul Național pentru Protecția Martorilor.

După părerea noastră, este vorba de toate documentele care sunt necesare, potrivit legii, în vederea declanșării programului, cum sunt : propunerea de includere în program, acordul scris al persoanei pentru care se cere includerea în program sau cererea acesteia, evaluarea realizată de Oficiul Național pentru Protecția Martorilor cu privire la posibilitatea includerii în program a persoanei în cauză, ordonanța procurorului si, respectiv, încheierea instanței asupra propunerii de includere în program, inclusiv comunicările privind măsurile luate între Oficiul Național pentru Protecția Martorilor și procuror sau după caz instanța competentă, precum și protocolul de protecție.

Pentru martorul protejat însuși. Din cuprinsul obligațiilor enumerate în art. 11 din lege rezultă în mod clar obligația principală a acestuia de a păstra secretul cu privire la identitatea sa reală, aceasta fiind, de fapt, esența instituției protecției, cu consecința certă a excluderii martorului din program și deci a încetării acesteia, atunci când nu respectă obligațiile asumate a căror trăsătură fundamentală, definitorie, o constituie însăși confidențialitatea. Este evidentă această obligație, din moment ce se prevede expres că martorul protejat trebuie să se abțină de la orice activitate care l-ar putea pune în pericol sau care ar putea compromite punerea în aplicare a programului și să nu contacteze nici o persoană cunoscută (art. 11 lit. c și d).

Pentru organele procesului penal. Este vorba, după caz, de organul de cercetare penală, procurorul sau instanța de judecată (sesizată cu judecarea fondului cauzei). Aceasta, se deduce, în mod implicit, din cuprinsul prevederilor referitoare la conținutul propunerii de includere în program, care aparține organului de cercetare penală în faza urmăririi penale și procurorului în faza judecății, și la procedura acordării beneficiului protecției în raport de competența procurorului care instrumentează cauza (care efectuează personal urmărirea penală sau care supraveghează urmărirea penală) sau a instanței sesizate cu judecarea cauzei, în oricare din gradele de jurisdicție prevăzute de lege.

Procedura

În privința garantării confidențialității depline a identității martorilor ce beneficiază de protecție potrivit legii (datele personale ale martorului), în afara incriminării „faptei de a divulga cu intenție identitatea reală, domiciliul ori reședința martorului protejat, precum și alte informații care pot duce la identificarea acestuia”, noua lege reglementează doar situația de excepție, de natură să conducă la încetarea programului dacă „a dispărut pericolul care a determinat includerea martorului în program”, când „documentele care conțin date despre identitatea reală a martorului vor putea fi introduse în dosarul penal”.

De asemenea în Codul de procedură penală există o reglementare destul de sumară și incompletă, introdusă prin recenta Lege nr. 281 / 2003, în care se prevede (în art. 86), sub denumirea marginală de „Protecția datelor de identificare a martorului”, că, „dacă există probe sau indicii temeinice că prin declararea identității reale a martorului sau a localității de domiciliu ori de reședință a acestuia ar fi periclitată viața, integritatea corporală sau libertatea lui sau a altei persoane, acestuia i se poate încuviința să nu declare aceste date, atribuindu-se o altă identitate sub care urmează să apară în fața organului judiciar”. „Această măsură poate fi dispusă în cursul urmăririi penale de procuror, iar în cursul judecății de instanță, la cererea motivată a procurorului, a martorului sau a oricărei persoane îndreptățite.”. „Datele despre identitatea reală a martorului se consemnează într-un proces verbal, care va fi păstrat, la sediul parchetului care a efectuat sau a supravegheat efectuarea urmăririi penale sau, după caz, la sediul instanței, într-un loc special, în plic sigilat, în condiții de maximă siguranță”. „Procesul-verbal va fi semnat de cel care a înaintat cererea, precum și de cel care a dispus măsura”. „Documentele privind identitatea reală a martorului vor fi prezentate procurorului sau, după caz, completului de judecată, în condiții de strictă confidențialitate”. „În toate aceste cazuri, documentele privind identitatea reală a martorului vor fi introduse în dosarul penal numai după ce procurorul prin ordonanță sau, după caz, instanța, prin încheiere, a constatat că a dispărut pericolul care a determinat luarea măsurilor de protecție a martorului”. „Declarațiile martorilor cărora li s-a atribuit o altă identitate, redate în procesul-verbal al procurorului potrivit art. 81 alin. 5 precum și declarația martorului consemnată în cursul judecății și semnată de procurorul care a fost prezent la ascultarea martorului și de președintele completului de judecată, potrivit art. 86 alin. 6 teza I, pot servi la aflarea adevărului în măsura în care sunt coroborate cu fapte și împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor existente în cauză”. „Pot fi audiați ca martori cărora li s-a atribuit o altă identitate și investigatorii acoperiți”. Dispozițiile prevăzute în alineatele 1-6 se aplică în mod corespunzător experților.

În acest fel, Codul de procedură penală acoperă unele din neajunsurile Legii din 19 decembrie 2002, clarificând o mare parte din problemele semnalate mai sus, cum sunt :

Posibilitatea acordării protecției la cererea martorului sau a oricărei persoane îndreptățite (a membrilor familiei martorului respectiv și a persoanelor apropiate). O asemenea posibilitate detașează complet procedura protecției martorilor în fața organelor judiciare penale de programul extraprocedural de protecție a martorilor instituit de Legea nr. 682 / 2002. În acest fel, dacă sunt îndeplinite condițiile legale, orice persoană care are calitatea de „martor” în proces în sensul art. 862 alin. 2 din Codul de procedură penală, inclusiv „un investigator sub acoperire” sau un „expert”, dacă sunt îndeplinite condițiile legale, respectiv „dacă există probe sau indicii temeinice că, prin declararea identității reale a martorului sau a localității acestuia de domiciliu ori de reședință ar fi periclitată viața, integritatea corporală sau libertatea lui ori a altei persoane”, indiferent că este inclus sau nu într-un program de protecție, în sensul prevederilor Legii nr. 682 / 2002.

Condiționarea valorii probante a declarațiilor martorilor cărora li s-a atribuit o alta identitate, de măsura în care se coroborează cu alte probe. Această cerință a fost introdusă în mod expres în cuprinsul Codului de procedură penală prin Legea nr. 281 / 2003, ca urmare a recomandării Consiliului Europei R (97) 13 și a impactului jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului asupra procesului penal intern. Ea aduce declarațiile martorilor (anonimi) pe același plan, sub aspectul valorii probante, cu declarațiile învinuitului, precum și cu declarațiile celorlalte părți (ale părții vătămate, părții civile și ale părții responsabile civilmente).

Aceste declarații, neavând o valoare probantă necondiționată, ar putea servi la aflarea adevărului „numai în măsura în care sunt coroborate cu fapte și împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor existente în cauză”.

Includerea, în mod expres, în categoria martorilor protejați și a investigatorilor acoperiți precum și a experților. Credem că o asemenea reglementare deși aparent inutilă față de orientarea clară a jurisdicției de la Strasbourg și reflectarea ei în celelalte sisteme juridice, este, totuși, extrem de importantă, pentru că atrage atenția asupra schimbării concepției tradiționale privind noțiunea de martor și accentuează apropierile dintre sistemul nostru de procedură și sistemul acuzatorial (common law).

Instituirea condiției privind existența unor „probe” sau „indicii temeinice” referitoare la punerea în pericol a vieții, integrității corporale sau libertății martorului ori a altei persoane. Prin aceasta a fost înlăturat riscul fundamentării pericolului în care martorul pretinde că se află, pe o prezumție de culpabilitate, care este incompatibilă cu principiul prezumției de nevinovăție consacrat expres în art. 6 par. 2 din Convenția Europeană și în prezent în Codul nostru de procedură penală în art. 52 introdus prin Legea nr. 281 / 2003.

În același timp, reglementarea specială se pune de acord și cu necesitatea asigurării respectării drepturilor apărării, care, oricum, sunt atinse de introducerea unei proceduri care derogă de la principiul ascultării contradictorii a martorilor în proces.

Stabilirea unei legături de condiționare între adaptarea unor măsuri de protecție a martorilor, respectiv includerea acestora într-un program și, declanșarea unor proceduri penale. Într-adevăr prin simplul fapt al includerii în cuprinsul Codului de procedură penală a unor dispoziții procedurale, prevederile Legii nr. 682 / 2002 privind programul de protecție a martorilor nu mai rămân fără finalitate. În prezent, prin intermediul procedurii speciale de audiere a martorilor protejați în procesele penale, derogatoare de la procedura comună, programul de protecție a martorilor se subordonează scopului procesului penal și anume acela de aflare a adevărului în vederea pedepsirii, în mod corespunzător, a celor care se fac vinovați de comiterea unei infracțiuni.

Protecția declarației martorului beneficiar

Sfera de incidență și procedura

Întrucât textul legal nu face nici o alta precizare, considerăm că are în vedere, evident, doar declarația obținută de la martorul anonim, indiferent de modalitatea obținerii ei. Totodată nu se face nici o distincție în funcție de stadiul procedurii (în faza de urmărire penală sau în faza de judecată).

În ciuda ambiguității legii, suntem de părere că protecția declarației martorului anonim nu trebuie limitată doar la excluderea unei confruntări, așa cum s-ar părea la prima vedere, ci ea presupune doar ca mărturia să fie efectuată la distanță și subordonată punerii în funcțiune, așa cum vom vedea în continuare, a unui procedeu tehnic de deformare a vocii și imaginii. Dimpotrivă, legea are în vedere ambele modalități de obținere a declarației martorului, adică atât prin ascultare, cât și prin confruntare, cu unica deosebire ca aceasta din urmă nu ar trebui să se realizeze de drept, ci numai dacă persoana urmărită cere acest lucru. Sub acest aspect, se pare că legea de procedură penală lasă în sarcina jurisdicției sesizate latitudinea ordonării ei.

În orice caz, relatările martorului se consemnează într-o declarație scrisă, similar cu declarațiile părților (art. 71-74 din Codul de procedură penală care se aplică, în mod corespunzător și la ascultarea martorului). La fel, în conformitate cu prevederile art. 85 alin. 8 din Codul de procedură penală se face mențiune în declarația scrisă de către organul judiciar penal în fața căruia martorul a fost ascultat, precum și de grefier în faza de judecată. De asemenea, dacă declarația a fost dată prin interpret, aceasta va fi semnată și de el (art. 128 din Codul de procedură penală).

Deși până în prezent legea de procedură nu cuprinde nici o prevedere explicită cu excepția fazei de judecată a procesului penal (prin Legea nr. 281 / 2003), credem că nu există nici un impediment ca pe tot parcursul procesului, inclusiv în faza de urmărire penală declarația martorului, nu numai a celui anonim, să fie înregistrată pe bandă de magnetofon ori pe casetă, cu condiția ca cel în cauză să fie avertizat că se face înregistrarea și să fie asigurată respectarea regulilor privind corectitudinea și exactitatea înregistrării. Declarația înregistrată se transcrie ulterior într-un proces-verbal, care va fi semnat de către cel ascultat, precum și de către persoanele arătate mai sus. Cu toate acestea, se impune ca , de lege ferenda, să se instituie o procedură specială și pentru urmărire, care să permită acest lucru cu respectarea garanțiilor procesuale pe care le reclamă orice înregistrare audio sau video ca mijloc de probă, potrivit legii.

Este clar că protecția declarației martorului trebuie înglobată în sfera mai largă a protecției datelor de identitate, având aceiași dimensiune, aceea a anonimatului total, ceea ce implică mai întâi cerința ca identitatea martorului împreună cu relatările acestuia, consemnate în declarația scrisă și înregistrată, după regulile de mai sus, să fie ținute într-un secret total. Pentru aceasta, însă, trebuie instituită, la fel, o procedură specială, nefiind suficientă doar enunțarea principiului.

Codul de procedură penală, așa cum a fost completat prin Legea nr. 281 / 2003 (art. 862), răspunde parțial acestei cerințe, instituind un model inedit de protecție a declarației martorului. Astfel, se prevede expres ca declarația martorului ascultat prin intermediul mijloacelor audiovizuale se înregistrează în același fel „prin mijloace tehnice video și audio și se redă integral în formă scrisă”. De asemenea, „în cursul urmăririi penale se întocmește un proces-verbal în care se redă cu exactitate declarația martorului și se semnează de procurorul care a fost prezent și de organul de urmărire penală și va fi depus la dosarul cauzei.”. Declarația martorului transcrisă va fi semnată și de martor, fiind păstrată în dosarul depus la parchet, într-un loc special, în plic sigilat, în condiții de maximă siguranță. În cursul judecății, declarația martorului va fi semnată de procurorul care a fost prezent la ascultarea martorului și de președintele completului de judecată.

Declarația martorului transcrisă va fi semnată și de martor, fiind păstrată în dosarul depus la instanță, în aceleași condiții, respectiv, „Intr-un loc special, în plic sigilat, în condiții de maximă siguranță”. La fel se păstrează și „casetele video și audio pe care a fost înregistrată declarația martorului, în original, sigilate cu sigiliul parchetului sau, după caz, al instanței de judecată în fața căreia s-a făcut declarația”. „Casetele video și audio înregistrate în cursul urmăririi penale vor fi înaintate la terminarea urmăririi penale instanței competente împreună cu dosarul cauzei și vor fi păstrate în aceleași condiții”.

Ascultarea martorului protejat de către organele judiciare, sub o altă identitate decât cea reală sau prin modalități speciale de distorsionare a imaginii și vocii

Aspecte preliminare

În sistemul nostru, martorii se audiază atât în faza de urmărire penală (de către organele de urmărire penală) cât și în faza de judecată (de către instanța judecătorească). De regulă, persoanele care urmează a fi ascultate sunt cunoscute de către organele de urmărire penală ca urmare a investigațiilor făcute de acestea ori a propunerilor făcute de părți. Martorii care sunt ascultați în faza de urmărire penală sunt, de regulă, reascultați de către instanța de judecată. În vederea reaudierii, procurorul și părțile pot propune ascultarea și a altor martori, dacă se apreciază că este necesar pentru stabilirea adevărului. Instanța are dreptul să admită sau să respingă propunerea. Totodată, instanța poate dispune și din oficiu ascultarea și a altor persoane în calitate de martori în cauza penală.

Procedura comună prevede că persoanele chemate în fața organului judiciar în calitate de martori sunt ascultate pe rând, fără a fi de față cele care nu au fost încă ascultate pentru a nu se influența unele pe altele. Ea se desfășoară în două etape, și anume : prima etapă, în care organul judiciar stabilește identitatea martorului, verifică dacă martorul are vreun interes legat de cauză și invită martorul să depună jurământul ; a doua etapă în care organul judiciar îi face cunoscut martorului obiectul cauzei și îi arată care sunt faptele și împrejurările pentru dovedirea cărora a fost propus ca martor și îi cere martorului să declare tot ce știe cu privire la faptele și împrejurările pentru care a fost chemat, după care atât el cât și părțile procesului îi pun martorului întrebări cu privire la faptele și împrejurările care trebuie constatate în cauză, cu privire la persoana părților și în ce mod a luat cunoștință despre cele declarate.

De asemenea, principiul egalității armelor pretinde ca fiecare parte să aibă o oportunitate rezonabilă de a-și prezenta cazul în condiții care să nu o pună în situație de dezavantaj față de partea oponentă. De aceea, măsurile care semnalează că martorul trebuie protejat de acuzat echivalează cu o încălcare teoretică a acestui principiu. În această privință, justiția de la Strasbourg a avut, însă, o abordare de un înalt pragmatism care susține ca problema dreptului la o confruntare fizica cu martorul , conform art. 6 par. 3 lit. d din Convenție, nu trebuie redusă la o confruntare față în față între martor și presupusul infractor, ci ar putea permite, așa cum vom vedea în continuare, utilizarea legăturii video.

Reglementarea cuprinsă în art. 862 din Codul de procedură penală este relevantă pentru determinarea modului în care instanța noastră va permite sau nu inculpatului confruntarea și, în acest din urmă caz, dacă îl va priva de un proces corect.

Stabilirea identității martorului

De plano, subliniem că toate legislațiile, inclusiv Codul nostru de procedură penală, prevăd că înainte de a începe depoziția sa martorul trebuie, la cererea polițistului, a procurorului sau a judecătorului de instrucție ori a judecătorului de fond, să-și decline identitatea sa și domiciliul său, la care se adaugă cel mai adesea profesia sa. Această regulă permite ca martorul să fie regăsit mai ușor în înlănțuirea logică a procedurii. În plus, acuzatul, care are dreptul de a interoga sau de a face să fie interogat martorul (art. 6 par. 3 lit. d din Convenția Europeană), are nevoie să cunoască identitatea sa.

Pentru aceasta martorul este întrebat despre nume, prenume, etate, adresă și ocupație (art. 84 alin. 1 din Codul de procedură penală). În caz de îndoială asupra identității martorului, aceasta se stabilește prin orice mijloc de probă (art. 84 alin. 2 din Codul de procedură penală). De aici, ar rezulta că, în mod corelativ, Codul nostru de procedură penală obligă martorii să-și declare identitatea în toate cazurile și în toate fazele procesului penal.

În pofida acestei dispoziții exprese, care obligă organul judiciar să întrebe martorul cu privire la datele de identitate, în practică sunt posibile situații, în afara celor care reclamă includerea într-un program de protecție a martorilor, în care, în unele cauze (de pildă, cele privind infracțiuni de trafic de droguri, corupție, infracțiuni cu caracter terorist, etc.), anumiți martori să refuze să-și dezvăluie identitatea, datorită temerii de represalii. Sub acest aspect este remarcabil că, odată cu dezvoltarea criminalității organizate sau intrafamiliale și deci cu multiplicarea martorilor care nu doresc să-și declare identitatea, magistrații sunt din ce în ce mai încurcați : fie martorul acceptă, în fine, să vorbească ceea ce ar permite persoanei urmărite să-l interogheze, dar care ar putea antrena acte de răzbunare, fie martorul își menține poziția sa, de tăcere, ceea ce îl salvează de orice formă de represalii, dar care paralizează apărarea. Pentru a ieși din acest impas, cea mai bună soluție este aceea de a admite mărturia anonimă, dar cu respectarea unor condiții stricte, indiferent ca procesul se află în faza de urmărire penală sau în faza de judecată.

Pe acest drum s-a angajat, de fapt, legiuitorul român, începând cu data de 24 iunie 2003, când au fost create în sânul Codului de procedură penală dispoziții privind protecția martorilor, începând cu art. 861 și terminând cu art. 862. Aceste dispoziții conțin măsuri speciale de ascultare a martorilor care nu vor să-și declare domiciliul și care nu vor să-și decline identitatea.

Aceste dispoziții trebuie interpretate prin prisma jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, cu care de fapt se și completează. Astfel, într-o primă hotărâre din anul 1989, înalta instanță de la Strasbuorg a decis că „prevederile Convenției Europene a Drepturilor Omului nu împiedică să se sprijine, în stadiul instrucției preparatorii, pe surse ca cele ale indicațiilor oculte, dar ca utilizarea ulterioară a declarațiilor anonime ca probe suficiente pentru a justifica o condamnare, este discutabilă”. Reamintim că din examinarea acestei hotărâri, la care se adaugă alte două făcute în anul 1996 și în anul 1997, rezultă că utilizarea mărturiei anonime este subordonată, în esență, unui număr de trei condiții, pe care, de altfel, le-am analizat mai sus : martorul sa se poată prevala de motive pertinente și suficiente explicând refuzul sau de a depune cu fața descoperită ; apărarea să aibă o ocazie suficientă și adecvată de a contesta mărturia anonimă a acuzării, față de prevederile art. 6 par. 3 lit. d ale Convenției, după care acuzatul, poate interoga martorii acuzării, în virtutea principiului contradictorialității ; mărturia anonimă să nu fie nici singura probă și nici o probă determinantă de culpabilitate.

Ascultarea sub o altă identitate decât cea reală

Pentru aceasta este necesar să i se permită martorului să nu declare datele reale de identitate cu privire la care este întrebat, în virtutea art. 84 alin 1 din Codul de procedură penală (nume, prenume, etate, adresă și ocupație), dacă ar exista cel puțin indicii temeinice că prin declararea identității reale, ar fi periclitată viața, integritatea corporală sau libertatea martorului. Per a contrario, aceasta înseamnă că i se va atribui martorului o altă identitate sub care urmează să apară în fața organului judiciar și apoi, evident, să fie audiat, ceea ce presupune prezența fizică a acestuia la locul unde are loc ascultarea.

Această regulă a condus însă la modificarea corespunzătoare a Codului nostru de procedură penală care, dacă anterior a prevăzut, sub sancțiunea nulității, menționarea fără nici o excepție a identității persoanei interogate, astăzi, în deplină concordanță cu unele legislații europene, permite disimularea identității (juridice) pe parcursul audierii. Ca atare , dacă înainte de adoptarea unui cadru legal specific în această materie, nu se putea concepe ca o persoană să fie ascultată sub acoperirea anonimatului de către un organ de urmărire penală sau de către un judecător și ca procesul-verbal de ascultare încheiat în urma audierii și depus la dosar fără indicarea identității persoanei interogate, să fie luat în seamă ulterior de către judecătorul de fond, în prezent acest lucru este posibil, în lumina textului art. 861 din Codul de procedură penală astfel cum a fost introdus prin Legea nr, 281 / 2003, însă, în același timp ridică de acum faimoasa problemă a martorilor anonimi.

Introducerea în cuprinsul Codului de procedură penală a noului text echivalează nu numai cu admisibilitatea unei ascultări a martorului cu identitate disimulată, ca în cazul Legii nr. 682 / 2002, ci cu o procedură excepțională de ascultare a unui martor căruia, în prealabil, i s-a atribuit o altă identitate. În acest fel, pentru a evita comiterea de atentate vizând, în principal domiciliul martorului, legiuitorul nostru autorizează nemenționarea acestuia, el fiind enumerat printre datele la care se referă art. 84 alin. 1 din Codul de procedură penală. Credem că această regulă, deși nu este limitată la anumite categorii de infracțiuni, exceptând legea specială (Legea nr. 682 / 2003), fiind condiționată doar de starea de pericol în care s-ar afla la un moment dat martorul ori apropiații șai și în îndeplinirea procedurii, este aplicabilă, în realitate, doar în cauzele privind „infracțiuni grave” în sensul legii și în mod special în cele care aparțin crimei organizate în care martorii amenințați, din ce în ce mai des, refuză să depună mărturie sau, mai bine spus, nu doresc să depună mărturie decât sub semnul anonimatului.

În ceea ce privește camuflarea adresei martorului, considerăm că legea noastră nu este suficient de precisă, pentru că deși se creează, fără îndoială o asemenea posibilitate, așa cum am văzut, nici în art. 86 1 din Codul de procedură penală nu se prevede ce se va menționa în locul adresei reale, sub care va apărea martorul în fața organului judiciar.

Ascultarea prin modalități speciale de distorsionare a imaginii și vocii

Admisibilitate

Ascultarea unui martor prin camuflarea imaginii și vocii, cu excluderea, evident a prezenței fizice, personale, a acestuia în fața organului judiciar competent, nu ar putea fi acceptată decât în cazuri cu totul excepționale. În acest context, suntem de părere că Legea română nr. 682 privind protecția martorilor, are un câmp de aplicație care depășește cu mult cadrul unei criminalități grave și organizate. Or, recurgerea la o asemenea procedură de ascultare este destinată să sprijine , așa cum s-a întâmplat în majoritatea statelor, politica penală a statului nostru în lupta contra marii criminalități organizate, ceea ce presupune existența unor amenințări grave la adresa vieții, integrității corporale sau a libertății martorului, cum ar putea fi în cazul audierii victimelor traficului de ființe umane.

La aceasta se mai adaugă în plus riscul ca martorul, căruia legea îi oferă de aici înainte posibilitatea de a fi ascultat sub acoperirea totală a anonimatului, să dobândească reflexul natural de a căuta să se refugieze în spatele acestei forme de protecție mai degrabă, decât de a înfrunta o dezbatere contradictorie.

De aceea, în ochii legiuitorului dificultatea procedurii și complexitatea garanțiilor procesuale ar trebui să asigure acestei măsuri un caracter excepțional. Este de preferat, în orice caz, ca organele judiciare sa rămână, în mod particular, vigilente asupra acestui punct, deoarece o multiplicare a recurgerilor la mărturia anonimă ar echivala cu reapariția unei dimensiuni inchizitoriale în faza de judecată a procesului penal, care ar fi greu de acceptat într-o procedură penală supusă exigențelor europene contemporane.

Procedura

Legea nr. 682 / 2002 nu prevede în ce ar putea să constea „modalitățile speciale de distorsionare a imaginii și vocii”. De aceea, unica rezolvare o reprezintă apelarea la noua reglementare din cuprinsul Codului de procedură penală așa cum a fost introdusă prin Legea nr. 281 / 2003. Astfel, potrivit art. 862 din Codul de procedură penală, în situațiile prevăzute de art. 861 referitoare la „protecția datelor de identificare a martorului”, dacă există mijloace tehnice corespunzătoare, procurorul, sau după caz, instanța poate admite ca martorul să fie ascultat fără să fie prezent fizic la locul unde se află organul de urmărire penală sau în sala în care se desfășoară ședința de judecată, prin intermediul mijloacelor tehnice. Luarea declarației martorului în condițiile arătate în alin. 1 se face în prezența procurorului. Martorul poate fi ascultat prin intermediul unei rețele de televiziune cu imaginea și vocea distorsionate, astfel încât să nu poată fi recunoscut.

În ipoteza reglementată de art. 862 alin. 1 și 2 din Codul de procedură penală care corespunde doar unei separări fizice a învinuitului sau inculpatului de martor, în sensul că „procurorul, sau după caz, instanța poate admite ca martorul să fie ascultat fără a fi prezent fizic la locul unde se desfășoară ședința de judecată”, prin intermediul mijloacelor tehnice video și audio, luarea declarației martorului se face numai în prezenta procurorului. În acest caz, procurorul are un rol de intermediar, care acționează ca o interfață între avocat și martor. Problema care se pune, însă, este aceea de a ști dacă faptul de a pretinde apărării să utilizeze un intermediar prin care sa pună întrebări, într-o manieră indirectă, martorului vulnerabil, ar putea să contravină art. 6 par. 3 lit. d din Convenția Europeană, câtă vreme întreg comportamentul martorului pe durata chestionării poate fi observat de organele de urmărire penală sau de către instanță, după caz.

Din cuprinsul reglementării rezultă cu siguranță că ascultarea martorului anonim, prin modalități de distorsionare a imaginii și vocii, este posibilă în oricare din fazele procesului penal. Asadar se poate vorbi de o mărturie anonimă în faza urmăririi penale și, distinct, de o marturie anonimă în faza de judecată. În toate cazurile, însă, procurorul, părțile și apărătorii lor ar trebui să aibă dreptul de a fi prezenți pentru a asista la audiere. Respectarea principiului contradictorialității implică, după părerea noastră, ca atunci când persoanele interesate sunt inculpate sau se constituie părți civile posterior audierii martorului anonim, ele să poată să dispună asupra dreptului de a solicita o nouă audiere a martorului pentru a-i pune anumite întrebări. De aceea, ar trebui reglementată și o procedură de convocare a părților, a apărătorilor acestora și a procurorului, eventual sub sancțiunea nulității în faza de judecată a procesului.

În privința convocării martorului în vederea audierii, credem că nu poate fi utilizată procedura obișnuită. Ni se pare puțin adecvat și procedeul convocării martorului prin scrisoare recomandată, așa cum s-a prevăzut în alte sisteme.

Proba scrisorii recomandate, care ar trebui, în principal sa figureze în dosar, va releva, într-adevăr identitatea martorului. Cum procurorul sau judecătorul este dator să ia toate măsurile rezonabile necesare pentru a păstra secretă identitatea martorului, el va fi ținut să îndepărteze proba scrisorii recomandate adresate martorului și grefierul său sau el însuși va trebui să ateste existența unei asemenea scrisori.

Suntem de părere că în aceste condiții ar fi mult mai simplu dacă s-ar prevedea că martorul trebuie să fie convocat în vederea audierii sub acoperirea anonimatului prin calea cea mai adecvată în scopul salvgardării anonimatului săi, cum ar fi de pildă, prin canalele anchetatorilor.

Legiuitorul a decis să nu recunoască martorului anonim dreptul de a fi asistat de un avocat în timpul audierii sale. În doctrină s-a apreciat însă că prezența unui consilier ar putea fi de natură să liniștească, să calmeze martorul.

Aceasta ar reprezenta o garanție suplimentară în privința salvgardării anonimatului său și a bunei derulări a audierii.

În faza de urmărire penală, procurorul este cel ce trebuie să ia măsurile rezonabile necesare pentru a păstra secretul identității martorului. Ascultarea poate fi, astfel, organizată de asemenea manieră încât să împiedice părțile să recunoască martorul de visu și de auditu. Potrivit legii, procurorul are în mod special, posibilitatea de a recurge la tehnicile de deghizare sau de deformare a imaginii și a vocii martorului.

Dacă este cazul procurorul poate dispune, așadar, ca martorul să nu fie audiat în prezența părților și a apărătorilor lor, ci ca aceasta să aibă loc într-un loc separat cu recurgerea la un sistem de telecomunicații (videoconferința sau audioconferința). Egalitatea armelor pretinde însă ca ascultarea unui martor într-un local separat să se aplice și Ministerului Public, nu numai părților și apărătorilor lor. S-a arătat că, dacă este necesar, relatările martorului vor fi transmise cu un anumit decalaj în timp, în scopul de a împiedica părțile să ia cunoștință de răspunsurile susceptibile de a pune în pericol anonimatul.

Este indubitabil că părților trebuie să li se recunoască dreptul de a supune procurorului înainte sau în timpul ascultării martorului, întrebările pe care ele doresc să le pună. Procurorul poate, însă, să le respingă toate întrebările susceptibile de a conduce la divulgarea identității martorului. De asemenea, procurorul poate refuza să pună o întrebare care i se pare lipsită de pertinență.

Atunci când anonimatul martorului a fost ordonat de procuror în faza de urmărire penală, în condițiile includerii în programul de protecție a martorilor, această decizie nu mai poate fi repusă în discuție de jurisdicția de judecată. Într-o asemenea ipoteză, în faza de judecată, martorul nu ar putea fi citat în vederea audierii, decât dacă ar consimți la aceasta și, în acest caz din urmă, instanța va trebui să ia măsurile necesare pentru a continua să-i garanteze anonimatul.

CAPITOLUL V :

PROTECȚIA EXTRAPROCESUALĂ A MARTORILOR

Considerații preliminare

Această formă de protecție cunoscută și sub denumirea de „protecție polițienească” sau „preventivă” și care presupune, în general, utilizarea de mijloace mai puțin economicoase, este întâlnită în toate sistemele juridice care cunosc programe extraprocedurale, dar uneori și în celelalte sisteme în care nu există dispoziții procedurale, fiind impusă de Ministerul Public în toate procesele și în toate cazurile.

Aceste condiții de includere în cadrul unui program complet, cu reguli de protecție aplicate pe tot parcursul derulării procedurilor penale, atât în cadrul procesului, în fața autorităților judiciare, cât și în afara procesului au fost introduse prin Legea din decembrie 2002.

Așa cum vom vedea în cele ce urmează, ele sunt variate, în raport de nevoi și de situațiile neprevăzute ce pot surveni, îndeosebi în raport de amploarea și gravitatea pericolului la care sunt expuși martorii beneficiari. De aceea, practic este dificil de făcut o determinare strictă a acestora sau de stabilit rețete de aplicare a lor la cazuri concrete. Cu toate acestea, se poate spune că cele mai uzuale sunt cele întâlnite în orice sistem juridic. Ele ar putea fi : schimbarea numelui martorului care trebuie admisă numai în cazuri bine determinate ; eliberarea de acte false pentru camuflarea identității martorului ; schimbarea domiciliului și securizarea adresei martorului ; secretizarea identității martorului ; măsuri de siguranță a deplasării martorului la proces etc.

Protecția martorului aflat în stare de reținere, arestare preventivă sau în executarea unei pedepse privative de libertate, în colaborare cu organele care administrează locurile de deținere

Această măsură este inspirată mai întâi, se pare, de utilizarea destul de frecventă în unele sisteme juridice a detenției ca unic mijloc de a împiedica o presiune asupra martorilor sau victimelor. În acest context, s-a subliniat că sunt rare infracțiunile care nu cunosc victime (corupția sau traficul de droguri), dar mai ales în aceste cazuri, se pot exercita presiuni asupra martorilor. Sub acest aspect, evident, riscurile de presiuni sunt mai puțin numeroase atunci când acuzatul recunoaște faptele, decât atunci când le contestă.

În acest fel, criteriul presiunilor, care ar putea fi exercitate asupra martorilor sau victimelor, ar putea fi folosit în mod sistematic și cu discernământ la luarea ori la menținerea detenției. S-a arătat că a păstra pe cineva în detenție provizorie pentru simplul motiv că prezintă un detaliu al cauzei de o manieră diferită de cea a victimei, ar putea fi utilă stabilirii adevărului. Pentru aceasta, însă, este necesar, ca în prealabil, să i se acorde celui interesat șansa controlului judiciar, care ar trebui să permită într-o viitoare reglementare, acordarea punerii în libertate ori chiar a posibilității a nu fi plasat, ab initio, în detenție, cu condiția respectării interdicției de a vedea victima sau martorul. În aceasta ipoteză, persoana acuzată va ști perfect care este miza : încarcerarea.

Legiuitorul a mers și mai departe. S-a decis că se poate ajunge până într-acolo încât protecția persoanei implicate în proces să poată fundamenta o decizie de detenție. În legătură cu această chestiune, s-a considerat că detenția nu ar putea servi ca măsură de protecție a unei persoane care ar fi urmărită în mod injust de o răzbunare. Cu toate acestea, s-a acceptat, în general, ca în ipoteza în care această persoană se află, în mod real în pericol „afară”, s-ar putea dispune reținerea sau arestarea, independent de existența altor criterii care să le justifice. În același timp, trebuie să recunoaștem că este destul de dificil să explici unei persoane că plasezi în detenție pentru „binele” său, mai ales atunci când ar exista și alte soluții. În orice caz, acest criteriu ar putea fi utilizat în mod cu totul excepțional.

El se reflectă parțial și în Codul nostru de procedură penală, astfel cum este modificat și completat în prezent prin Legea nr. 281 / 2003 care prevede că la art. 148 alin. 1, după litera b se introduce litera i cu următorul cuprins : „pentru a se evita exercitarea unor presiuni asupra persoanei vătămate sau o înțelegere frauduloasă cu aceasta”. Acest nou caz de arestare preventivă reprezintă o completare a textului actual al art. 148 lit. d din Codul de procedură penală care permite arestarea unei persoane dacă „sunt date suficiente că inculpatul a încercat să zădărnicească aflarea adevărului prin influențarea vreunui martor sau expert”.

Din conținutul noului text rezultă limpede că el vizează protecția victimei infracțiunii, în cazul în care ar exista probe sau indicii temeinice din care sa rezulte că acesta s-ar afla în pericol datorită amenințărilor exercitate de învinuit sau inculpat, fie personal, fie prin intermediari. Această măsură de protecție a martorului victimă prin detenția preventivă nu reprezintă o creație a legiuitorului nostru, ci este inspirată din dreptul american, în care menținerea în stare de arest acuzatului înaintea terminării procedurii penale („pretrial custody”) este o apariție destul de rară.

Schimbarea domiciliului

3.1. Măsuri sporite se siguranță la domiciliu, precum și de protejare a deplasării martorului la și de la organele judiciare

„Domiciliul” este un atribut de identificare a persoanelor fizice. El reprezintă locuința statornică sau principală a persoanei fizice (art. 13 din Decretul nr. 31 / 1954 privitor la persoanele fizice și persoanele juridice).

După părerea noastră, în noțiunea de „domiciliu”, în sensul art. 12 lit. e din Legea nr. 682 / 2002, trebuie inclusă, însă, și reședința, care este, potrivit art. 26 din Legea nr. 105 / 1996, locuința în care persoanele fizice locuiesc temporar, alta decât cea de domiciliu, adică locuința lor temporară și secundară.

Legea specială nu prevede în ce ar putea consta aceste „măsuri de siguranță la domiciliu”. Considerăm că ele au oricum un caracter polițienesc neputând fi concepute în afara măsurilor prevăzute în Legea nr. 218 / 2002 și ar putea îmbrăca forme variate, plecând de la asigurarea unei simple supravegheri operative, chiar a pazei și terminând cu procurarea serviciilor și materialelor necesare să renoveze și să construiască unele spații sigure în cadrul unor clădiri deja construite, astfel încât să fie asigurată securitatea martorilor protejați și integrarea Programului de Protecție a Martorilor.

Codul de procedură penală, însă, astfel cum este completat, recent, prin Legea nr. 281 / 2003, conține în art. 85 5 câteva referiri concrete la „protejarea deplasării martorilor” pe timpul procesului. Astfel, pentru întâia oară se prevede expressis verbis că „procurorul care efectuează sau supraveghează cercetarea penală, ori, după caz, instanța de judecată poate dispune ca organele polițienești să supravegheze domiciliul sau reședința martorului ori să-i sigure o reședință temporară supravegheată, precum și să-l însoțească la sediul parchetului sau al instanței și apoi la domiciliu sau reședință”. Din cuprinsul textului, rezultă că sunt avute în vedere trei categorii distincte de măsuri polițienești de protecție a deplasării martorului : supravegherea domiciliului sau a reședinței martorului, care se poate realiza în orice mod, inclusiv prin utilizarea mijloacelor tehnice moderne audio și video ; asigurarea unei reședințe temporare supravegheată, măsură care presupune o schimbare prealabilă a domiciliului sau a reședinței martorului, adică relocarea acestuia, ca măsură distinctă de protecție ; însoțirea martorului cu ocazia deplasărilor la chemările organelor judiciare penale, ceea ce implică paza și protecția efectivă, fizică, a acestuia. Deși legea nu cuprinde nici o prevedere, considerăm că, la fel, măsurile de protejare a deplasării martorului, având aceeași natură polițienească, pot varia de la caz la caz și ar putea îmbrăca forme infinite. De pildă, ar putea consta în însoțirea martorului de către polițiști înarmați, fie cu fețele descoperite, fie chiar sub acoperire, ori în asigurarea unui mijloc de transport blindat etc.

Schimbarea domiciliului

Această măsură înseamnă, în esență, asigurarea unui nou domiciliu persoanei care a fost audiată sau care urmează a fi audiată în calitate de martor în proces.

Cu toate ca legea nu face nici o precizare, suntem de părere că aceasta implică, în mod necesar, și alte măsuri cum sunt : asigurarea transportului mobilei și a altor obiecte din proprietatea persoanei către noua sa reședință și procurarea documentelor legale de acoperire. Este vorba de cele la care se referă legea. Astfel, stabilirea domiciliului se înscrie în cartea de identitate la cererea persoanei fizice interesate, care declară pe propria răspundere adresa la care are locuința asigurată. Declarația se da în scris și se semnează în fața unei persoane autorizate din cadrul formațiunii de evidență a populației. Stabilirea domiciliului se înscrie apoi în fișa de evidență a populației și în registrul permanent de evidență a populației (art. 2 și 3 din Legea nr. 105 / 1996), care este o parte componentă a sistemului național informatic de evidență a populației și se întocmește pe baza datelor de evidență a populației în scopul cunoașterii numărului, structurii și mișcării populației pe teritoriul țării.

Persoana fizică care își schimbă domiciliul este obligată, în termen de 15 zile de la data mutării la noua adresă, să se prezinte la formațiunea de evidență a populației pentru eliberarea unei cărți de identitate. Cartea de identitate se eliberează de către formațiunea de evidență a populației de la locul de domiciliu al persoanei fizice, pe baza cererii scrise a acesteia sau a reprezentantului legal în cazul minorului care a împlinit 14 ani, în condițiile legii.

Dovada domiciliului de drept comun se face cu cartea de identitate, document care se eliberează tuturor cetățenilor români. Aceeași valoare doveditoare o are și cartea de identitate provizorie, care se eliberează atunci când persoana fizică care solicită eliberarea cărții de identitate nu posedă toate actele necesare eliberării acesteia, precum și în cazul distrugerii, pierderii sau furtului cărții de identitate. Termenul de valabilitate a acesteia nu poate depăși un an. În cazul schimbării domiciliului, se eliberează o nouă carte de identitate.

Schimbarea reședinței în aceeași localitate sau în altă localitate din țară se poate face în condițiile aplicabile stabilirii reședinței, fiind guvernată de principiul libertății depline. Reședința stabilită se înscrie prin mențiune în cartea de identitate, la cererea persoanei fizice interesate care declară pe propria răspundere adresa la care are locuința asigurată. Declarația se dă în scris și se semnează în fața unei persoane autorizate din cadrul formațiunii de evidență a populației și în Registrul permanent de evidență a populației (art. 27 din Legea nr. 105 / 1996).

Schimbarea identității

Considerații preliminare

Cu toate că legea, poate prea vagă, nu face nici o precizare, suntem de părere că ea se referă, în special, la furnizarea documentelor necesare care să permită persoanei să ia o nouă identitate.

În orice caz, independent de dificultățile inerente, ceea ce este cert este că, pentru schimbarea identității unei persoane, este necesar să se acționeze mai întâi asupra elementelor de identificare a acesteia, așa cum sunt cele prevăzute în art. 84 alin. 1 din Codul de procedură penală pentru martor (nume, prenume, etate, adresă și ocupație) sau cele din art. 70 alin. 1 din Codul de procedură penală referitoare la învinuit sau inculpat (nume, prenume, poreclă, data și locul nașterii, numele și prenumele părinților, cetățenie, studii, situația militară, loc de muncă, ocupație, adresă, antecedente penale și alte date pentru stabilirea situației sale personale). Aceasta nu se poate realiza însă în afara cadrului legal extrapenal, care presupune o procedură specială care să aibă la bază un interes legitim (de pildă, necesitatea protecției prin schimbarea datelor de identitate).

Cu toate acestea credem că nu se poate face abstracție de diferențele conceptuale care există între „schimbarea identității” prevăzută în art. 12 alin. 2 lit. g din Legea nr. 682 / 2002 și „protecția datelor de identitate” la care se referă art. 12 alin 2 din aceeași lege. În realitate „datele de identitate” menționate în art. 12 alin. 2 din Legea nr. 682 / 2002 sunt cele prevăzute în Codul de procedură penală (art. 84 alin. 1 și art. 70 alin. 1) ceea ce ar echivala cu „identitatea juridică” ca una din formele de baza ale identității persoanei, iar „identitatea” supusă schimbării, ca măsură de protecție distinctă prevăzută de art. 12 alin. 2 lit. g s-ar putea decoda prin expresia „date cu caracter personal” definită prin Legea nr. 677 din 212 noiembrie 2001 pentru protecția persoanelor cu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal și libera circulație a datelor. Astfel, prin „date cu caracter personal” se înțeleg „orice informații referitoare la o persoană fizică identificată sau identificabilă ; o persoană identificabilă este acea persoană care poate fi identificată direct sau indirect, în mod particular prin referire la un număr de identificare ori la unul sau mai mulți factori specifici identității sale fizice, fiziologice, psihice, economice, culturale sau sociale”. (art. 3 lit. a din Legea nr. 677 / 2001)

Procedura

Schimbarea identității ca măsură de protecție presupune o măsură specială, evident, cu garantarea confidențialității numelui sau prenumelui. Ea trebuie să se extindă și cu privire la toate celelalte date de identitate menționate mai sus, ceea ce presupune în esență, emiterea unui nou act de naștere, a unui nou act de căsătorie, noi înregistrări la registrele de stare civilă cu date noi, fictive, atribuite de organele judiciare, reținerea sau distrugerea celor reale ori asigurarea conservării și securității acestora, eliberarea unei noi cărți de identitate sau a unui pașaport, precum și o serie de alte operațiuni succesive în privința tuturor înregistrărilor și a băncilor de date care privesc direct sau indirect identitatea persoanei (cele deținute la serviciile notariale, de avocatură sau medicale, cazierul judiciar, cazierul fiscal, serviciile de înmatriculare a autoturismelor, societățile de asigurare, precum și orice alte servicii sau societăți de autoritate publică sau privată potrivit legii).

În acest context, datorită faptului că schimbarea numelui se operează în registrele de înregistrare a nașterilor și căsătoriilor (registrele de stare civilă), în principiu orice persoană care poate face dovada interesului legal de aflare a noii identități ar putea avea acces la aceste registre. De aceea, considerăm că oficiul de protecție a martorilor nou creat ar trebui să aibă posibilitatea să dispună funcționarilor competenți din cadrul oficiilor de stare civilă să păstreze secret toate numele martorilor beneficiari, eventual sub sancțiuni disciplinare sau penale, după caz.

Totodată ar trebui modificat și codul numeric personal.

Gestionarea și verificarea atribuirii codului numeric personal revine Ministerului de Interne, prin formațiunile de evidență a populației.

Introducerea acestei măsuri de protecție a martorilor în sistemul nostru juridic, este susceptibilă să antreneze, însă, numeroase probleme juridice și birocratice. Astfel, schimbarea identității, apelând la sistemul de date, ar putea avea mai întâi drept consecință privarea persoanei de dreptul său constituțional de a fi ales și de a alege. În al doilea rând, se pun o serie de alte probleme în aplicarea dreptului familiei (îndeosebi în materia divorțului) și a dreptului succesoral.

Schimbarea înfățișării martorului

Schimbarea înfățișării se poate face prin deghizare (efect temporar) sau prin operații chirurgicale plastice, ce produc schimbări pe o durată mai îndelungată (unele, câțiva ani) sau chiar cu caracter definitiv. Deoarece, inițial nu a existat o prevedere legală prin care pacientul trebuie să-și dea consimțământul înainte de operație, pentru a fi protejați medicii, mai întâi s-a introdus în Codul Deontologic al Profesiunii de Medic obligativitatea obținerii acordului scris din partea pacientului înainte de operație. În prezent, însă, prin recenta Lege nr. 46 din 21 ianuarie 2003 privind drepturile pacientului, acest cod este completat cu regula după care „pacientul are dreptul să refuze sau să oprească o intervenție chirurgicală asumându-și, în scris, răspunderea pentru decizia sa” (art. 13).

Excepțiile de la această regulă se aplică doar în caz de urgențe medico-chirurgicale, când pacientul nu este capabil să-și exprime voința și pentru salvarea vieții lui nu se mai poate aștepta până când acesta ar fi capabil de a-și exprima voința. Cu toate acestea se cere acordul aparținătorilor când aceștia există și sunt prezenți la spital.

Dintre metodele folosite pentru schimbarea fizionomiei, amintim așa numitele „peelings” (cojiri) ale tegumentului feței, cu ajutorul substanțelor chimice (fenoli, acid tricloracetic), prin abraziune mecanică sau cu ajutorul laserului, cu CO2 sau, mai nou, cu erbium (ytrium luminiu garmet Er. YAG).

Dintre metodele de peeling amintite mai sus, cea mai comodă pentru pacient și medic, cea mai sigură și cu efectele secundare cele mai reduse este metoda cu laser.

Alte metode de schimbare a înfățișării : vopsirea părului, transplantul de păr, blefaroplastia (transplantul pleoapelor), rinoplastia (modificarea formei, lungimii, unghiului nasului și a formei nărilor), modificarea vocii etc.

Dat fiind, însă, costurile foarte mari ale operațiilor estetice și faptului că ele trebuie combinate între ele, nu credem că la ora actuală statul poate aloca aceste sume de bani în programul de protecție a martorilor, deoarece pe lângă costul operațiilor protecția propriu-zisă și reinserția socială a martorului implică cheltuieli foarte mari, așa cum vom vedea în continuare.

Măsuri suplimentare (măsurile de asistență)

Considerații preliminare

Înainte de a trece la analiza categoriilor de măsuri de asistență prevăzute de lege (enumerate în art. 12 alin. 3 din Legea nr. 682 / 2002), subliniem ca textul legii face distincție între măsurile de protecție și măsurile de asistență, primele fiind prevăzute în art. 12 alin. 2 și ultimele în art. 12 alin. 3 din Legea nr. 682 / 2002. Cu toate acestea, titlul legii prin care este enunțat și scopul actului normativ, este „Legea privind protecția martorilor” și nu „Legea privind protecția și asistența martorilor”, de unde deducem că asistența este concepută de legiuitor ca parte componentă a sistemului de protecție. De aceea, credem că măsurile de asistență ar putea fi calificate drept măsuri suplimentare în raport cu măsurile de protecție, având același scop, și anume obținerea protecției extrapenale a martorilor amenințați.

Un argument juridic poate fi desprins din coroborarea Legii nr. 682 / 2002 privind protecția martorilor cu Legea nr. 705 din 3 decembrie 2001 privind sistemul național de asistență, care definește clar în art. 2 asistența socială, drept „componentă a sistemului de protecție socială” care „reprezintă ansamblul de instituții și măsuri prin care statul, autoritățile publice ale administrației locale și societatea civilă asigură prevenirea, limitarea sau înlăturarea efectelor temporare sau permanente ale unor situații care pot genera marginalizarea sau excluderea socială”.

Reinserția martorului în alt mediu social

Reinserția martorului, după părerea noastră, nu poate reprezenta o simplă „schimbare de domiciliu”, întrucât aceasta reprezintă, așa cum am prezentat anterior, o măsură de protecție prevăzută distinct în art. 12 alin. 2 lit. f din Legea nr 682 / 2002, fiind inclusă în conținutul posibil al unei scheme de sprijin.

Credem că sintagma „reinserție în mediu social” ar putea fi abordată din două perspective diferite :

Una după care „inserția” sau „reinserția” ar putea fi definită ca fiind „fixarea , includerea, integrarea unei persoane într-un mediu (fie mediul natural, fie un nou mediu).”. Ca atare „reinserția în alt mediu social” ar presupune în acest înțeles un dublu travaliu : dislocarea persoanei din mediul social natural și relocarea, urmată de fixarea ei în noul mediu social ;

Alta, care ar permite înțelegerea „reinserției în alt mediu social” ca „un proces de stabilizare a unei persoane aflate în stare de dificultate sau disfuncționalitate socială și a cărei persistență în starea respectivă ar expune-o la un anumit risc”. Astfel, făcând o comparație între reinsertia martorilor și reinserția socială a altor categorii de persoane, în conformitate cu art. 12 alin. 3 lit. a din Legea nr. 682 / 2002 ajungem la următoarele concluzii : martorul care necesită asistența este o persoană aflată în dificultate, respectiv disfuncționalitate socială ; rămânerea în mediul în care îi sunt amenințate viața, integritatea corporală sau libertatea înseamnă expunerea prezumtivă sau efectivă la risc, adică destabilizare ; stabilizarea presupune un dublu travaliu, ce permite reverbații psihologice, stabilizarea este un proces artificial asistat și nu unul natural, firesc, consecvent voinței interne a persoanei. Ca atare, inserția nu reprezintă o simplă schimbare de mediu fizic (domiciliu, locuință, peisaj), ci o schimbare complexă de mediu social (sistem relațional creat de individ și a cărui creație este individul), iar reinserția martorului în alt mediu social nu se limitează la o solidaritate mecanică a martorului cu mediul în care a fost relocat (fixarea).

În ceea ce privește fiabilitatea reinserției, Legea nr 682 / 2002 prevede ca protecția și asistența sunt asigurate de unitățile de poliție, respectiv de Oficiul Național pentru Protecția Martorilor, fără a vorbi despre specializarea în asistenta socială sau psihologică a personalului implicat și nici despre posibilitatea colaborării acesteia cu instituții specializate de asistență psiho-socială, reinserția martorului în alt mediu social va avea un coeficient scăzut de aplicabilitate.

O rezolvare imediată a cestei probleme ar putea-o reprezenta mai întâi colaborarea cu Serviciul de reintegrare socială și supraveghere, introdus în sistemul nostru instituțional, care în prezent cooperează cu personalul specializat de asistență și consiliere din cadrul administrației penitenciarelor în scopul îndreptării și reintegrării sociale a persoanelor condamnate la o pedeapsă privativă de libertate, cu acordul acestora (art.3 din Ordonanța Guvernului nr. 92 / 2000).

De aceea putem spune că reinserția socială, deși nu este apanajul exclusiv al serviciilor de reintegrare socială și supraveghere, reprezintă un proces ghidat de acest serviciu către atingerea unor standarde de calitate, în măsura în care privește, în actuala reglementare, situația persoanelor care au săvârșit infracțiuni. Ea ar trebui însă extinsă și cu privire la celelalte persoane, dacă dobândesc calitatea de „martori protejați” în sensul Legii nr. 682 / 2002, deoarece, așa cum am arătat, oficiul de protecție nu îndeplinește condițiile de fiabilitate cerute de lege.

Reinserția martorului în alt mediu social își găsește utilitatea doar dacă este o premisă consistentă a scoaterii persoanei de sub incidența riscului efectiv sau prezumtiv la care își expune viața, integritatea corporală sau libertatea. În absența acestei consistențe, măsura reinserției martorului în alt mediu social nu va fi decât o modalitate prin care un gen de risc va fi înlocuit cu un alt gen de risc.

Recalificarea profesională

În mod consecvent, Legea nr. 682 / 2002 nu dă nici o definiție acestei măsuri de asistență, lăsând-o, practic, pe seama reglementărilor specifice în materie.

În esență, „recalificarea profesională” nu reprezintă altceva decât acea măsură de asistență, măsură de protecție (extraprocedurală) care, fiind precedată obligatoriu de schimbarea identității profesionale a martorului protejat, are menirea de a garanta însăși fiabilitatea protecției prin apelarea la specialiști în domeniul legislației muncii precum și în formarea profesională, în vederea reformării profesionale a martorilor, a informării și a consilierii profesionale a acestora, a consultației și asistenței pentru începerea unei activități îndelungate sau pentru inițierea unei afaceri în cadrul programului de protecție. Or, în conformitate cu art. 3 alin. 1 din aceeași lege, Oficiul Național pentru Protecția Martorilor este alcătuit, se pare, doar din polițiști, deoarece funcționează în cadrul Ministerului de Interne și în subordinea Inspectoratului General de Poliție.

Din această cauză, suntem de părere că, de lege ferenda, se impune fie lărgirea oficiului de protecție prin angajarea de specialiști în calificări și recalificări profesionale pentru diverse domenii de activitate, fie autorizarea de parteneriate între oficiul de protecție și diverse servicii de recalificare profesională, fie în cadrul sistemului de învățământ, care este alcătuit conform art. 15 alin. 1 din Legea nr. 84 / 1995, cu modificările ulterioare, din ansamblul unităților și instituțiilor de învățământ de diferite tipuri, nivele și forme de organizare a activității de instruire și educare, fie din afara sistemului de învățământ în conformitate cu art. 188-213 din Codul Muncii.

După părerea noastră, încheierea contractelor de recalificare profesională trebuie să fie precedată și de o serie de alte servicii acordate martorilor aflați în program, prin intermediul unor centre specializate, organizate în cadrul oficiului de protecție, dar cu colaborarea agențiilor pentru ocuparea forței de muncă, având drept scop furnizarea de informații privind piața muncii și evoluția ocupațiilor, instruirea în metode și tehnici de căutare a unui loc de muncă.

Recalificarea profesională, ca măsură de asistență, trebuie să aibă la bază pe de o parte principiul libertății de a muncii, care presupune dreptul la alegerea profesiei, a meseriei, a activității și a locului de muncă (art. 3 alin. 2 din Codul muncii), iar pe de altă parte obligația statului de a se ocupa de asigurarea unei profesii.

În cuprinsul „recalificării profesionale”, formarea profesională a martorului protejat nu trebuie sa se abată de la regulile comune, astfel încât trebuie să aibă drept obiective principale : obținerea unei calificări profesionale ; adaptarea martorului la cerințele postului sau ale locului de muncă ; actualizarea cunoștințelor și deprinderilor specifice postului sau locului de muncă și perfecționarea pregătirii profesionale pentru ocupația de bază ; reconversia profesională determinată de restructurări socio-economice, dar și de teama de a fi deconspirat, în cazul martorilor protejați ; dobândirea unor cunoștințe avansate, a unor metode și procedee moderne necesare pentru realizarea activităților profesionale ; prevenirea riscului șomajului.

Schimbarea sau asigurarea locului de muncă

Din cuprinsul art. 12 alin. 3 lit. c din Legea nr. 682 / 2002, rezultă limpede că sunt avute în vedere două măsuri distincte de asistență, unite, însă, printr-un scor comun, și anume obținerea unui loc de muncă corespunzător pregătirii profesionale. Prima („schimbarea locului de muncă”), fiind condiționată de preexistența unui loc de muncă și, deci, și a unei profesii, presupune, paralel cu o „recalificare profesională”, pierderea locului de muncă inițial și dobândirea unui nou loc de muncă, însoțind¸ în acest fel, procesul de relocare (de schimbare a domiciliului), ca măsură distinctă de protecție a martorului, precum și acela de „reinserție în alt mediu social”.

Considerăm că pentru sporirea șanselor de ocupare a martorilor cărora trebuie să li se schimbe sau să li se asigure locul de muncă, ar fi potrivită o mediere a muncii, după modelul dreptului comun, constând în activitatea prin care se realizează punerea în legătură a angajaților cu persoanele interesate, în vederea stabilirii de raporturi de muncă sau de serviciu. În acest caz, beneficiarii serviciilor de mediere a muncii ar fi martorii protejați cărora trebuie să li se schimbe locul de muncă, ca măsură specială de asistență dacă ocupă un loc de muncă și, în scopul protecției, este necesară schimbarea acestuia, ori să li se asigure un loc de muncă, dacă, anterior, nu au putut ocupa un loc de muncă din diverse motive.

Având în vedere domeniul protecției martorilor, în care , așa cum se desprinde din Legea nr. 682 / 2002, dar și din modificările aduse Codului de procedură penală prin Legea nr. 281 / 2003, anonimatul martorilor beneficiari reprezintă o dimensiune indispensabilă a protecției, în oricare din formele prevăzute de lege. El pretinde, așa cum am văzut, construirea unei noi identități profesionale, ca o condiție de reușită a „reinserției în alt mediu social”. Acest lucru nu este posibil decât dacă se materializează în documente noi, conținând date nereale, care, evident, contravin unor principii generale de drept, dar care sunt în același timp, indispensabile garantării anonimatului și însăși eficienței întregului program de protecție a martorului, în ansamblul său.

Asigurarea unui nou venit până la găsirea unui loc de muncă

Această măsură de asistență prevăzută de art. 12 alin. 3 lit. d din Legea nr. 682 / 2002 se află în legătură directă cu costurile programului de protecție. În absența oricărei precizări, considerăm că ea are la bază oricare din ipotezele avute în vedere de textul precedent, adică fie schimbarea, fie asigurarea unui loc de muncă, deoarece ambele presupun încheierea unui nou contract individual de muncă și trebuie să aibă un caracter temporar. Sub acest aspect, credem că reglementarea actuală este deficitară. Credem că de lege ferenda ar trebui sa se prevadă o durată determinată (de pildă, de câteva luni) în care să fie obligatorie asigurarea unui venit.

În acest context credem că legea ar trebui să fie mult mai clară. Cu alte cuvinte ar trebui să se prevadă expres că „găsirea unui loc de muncă” este obligația statului, prin intermediul oficiului de protecție sau obligația martorului protejat și că acesta din urmă nu l-ar putea refuza, decât în mod excepțional și motivat (de pildă, pentru motive care nu țin de voința martorului, cum sunt motivele medicale, necorespunderea profesională, situații de forță majoră etc.), iar în caz contrar să fie exceptat de la acest beneficiu.

În fine, legea nu prevede care trebuie să fie cuantumul acestui venit. O soluție ar putea fi aceea a venitului minim garantat pe economia națională. Ea nu este, însă, satisfăcătoare, deoarece în cazul martorului protejat scopul oricărei măsuri de asistență este, în esență, același : „reinserția în alt mediu social”, care presupune, sub acest aspect, asigurarea unui venit egal sau aproape egal cu cel avut anterior, pentru ca mediul în care este relocat să fie similar.

CAPITOLUL VI :

ASPECTE DE DREPT COMPARAT

Noțiuni introductive privind Programul de Protecție a Martorilor din statul New York

Biroul Procurorului Districtual din Comitatul New York deservește rezidenții sectorului Manhattan, unde în mod obișnuit se înregistrează un nivel mai ridicat al criminalității decât în oricare alt sector din New York City, și o mare parte din această criminalitate implică droguri și violență.

Adeseori, diverse persoane sunt martori sau victime ale criminalității din propria lor vecinătate. În cauzele privind violența în familie, martorii sau victimele sunt mult mai expuși intimidării deoarece în astfel de cauze aceștia locuiesc sub același acoperiș cu atacatorul, ceea ce intensifică teama lor de alte violențe sau intimidări.

Astfel, proximitatea victimelor și martorilor cu familiile și asociații unor infractori cunoscuți sau cu autorii unor acte de violență casnică face ca teama de intimidare să fie justificată. Aplicarea justiției este serios îngreunată atunci când martorii sunt reticenți sau refuză să depună mărturie.

În perioada dezvoltării „epidemiei” de cocaină din ultima parte a anilor 1980, criminalitatea asociată drogurilor s-a dezvoltata exponențial, nivelul crimelor violente și a celor nelegate de droguri a rămas la aceleași cote, iar biroul în cauză și-a văzut numărul de cazuri crescând cu 50 %. Numărul de cauze care au necesitat protejarea martorilor a crescut de asemenea dramatic, pe măsură ce bandele din sfera drogurilor au început să-și împartă cartiere și chiar blocuri drept „teritorii”, utilizând toate mijloacele necesare pentru a-și continua traficul și distribuirea de droguri fără nici o interferență. Aceasta a condus adeseori la amenințări cu violență la adresa cetățenilor corecți care au fost martori la infracțiuni violente și ar fi dorit să coopereze cu poliția, dar se temeau pentru viețile lor.

Într-un studiu recent al Institutului Național de Justiție, procurorii relatau că : „singurul fapt că o infracțiune este în legătură cu o bandă organizată este suficient pentru a împiedica să coopereze un cartier întreg”.

Acest birou continuă să acorde o mare importanță urmăririi în justiție a criminalității organizate și a criminalilor sofisticați cu „gulere albe”, alocând mai multe resurse în acest scop din bugetul propriu. Din analizele efectuate periodic în cadrul biroului, rezultă că, crima organizată (corupția și infracțiunile – fraudele – în afaceri), sunt responsabile și pentru creșterea costului locuințelor și întreținerii, a prețului bunurilor și serviciilor și, în același timp, pentru „împingerea” întreprinderilor (afacerilor) în afara orașului (sau spre alte orașe).

De exemplu, Biroul, prin serviciul de combatere a estorcărilor („Rackets Bureu”) a realizat o anchetă de amploare în legătură cu dominarea de către crima organizată a sectorului privat de „carting” din New York. Această investiție nu ar fi putut fi desfășurată cu succes dacă nu s-ar fi asigurat protejarea unor martori esențiali pentru anchetarea și judecarea acestor cazuri.

Din moment ce astfel de investigații presupun adeseori mărturiile unor martori cheie sau ale unor informatori, martorii sunt adeseori reticenți să depună mărturie împotriva unor importante grupări („familii”) criminale organizate sau împotriva unor corporații mari și puternice. Asigurarea protecției martorilor și a familiilor acestora este necesară pentru a asigura cooperarea și pentru a conduce cu succes urmărirea penală în aceste cazuri care presupun un mare consum de timp și de muncă.

Martorii în cauzele de care s-a ocupat acest birou au făcut obiectul mai multor forme de intimidare violentă, incluzând omoruri, împușcături din mașină, mutilări și bătăi. În plus, martorii au recepționat amenințări concrete cu violența ca și unele intimidări directe precum aruncarea în aer a mașinilor, incendierea caselor și aruncarea de cărămizi prin ferestrele caselor sau mașinilor. De asemenea, membrii bandelor organizate aglomerează sălile de judecată și utilizează semne făcute cu mâna sau priviri amenințătoare pentru a intimida martorii. În cazurile de violență casnica, martorii, adeseori trăiesc asemenea unor prizonieri în propria casă, constant confruntați cu amenințări, intimidări și violențe.

Descrierea programului

Începând cu anul 199, Programul de Protecție a Martorilor al Biroului Procurorului Districtual din Manhattan a oferit asistență la sute de persoane amenințate, iar numărul celor care necesită protecție a sporit considerabil.

Totuși, administrarea cu succes a programului presupune costuri mai. Unul dintre care au condus la sporirea costurilor serviciilor programului este complexitatea în continuă creștere a aranjamentelor de securitate. Datorită faptului că martorii și familiile acestora adeseori locuiesc în vecinătatea acuzaților și uneori i-au cunoscut pe aceștia ani de zile, întreaga activitate a unui martor poate fi copleșită cu amenințări violente – amenințări care frecvent sunt și îndeplinite.

Se constată un număr în creștere de cazuri în care este necesar să fie protejați nu numai unul sau doi martori, ci și rudele și chiar membrii mai îndepărtați ai familiei în sens larg. În cauze complexe privind crima organizată sau a infracțiunilor „gulerelor albe”, martorii și familiile acestora pot necesita servicii de protecție pentru o lungă perioadă de timp.

Experiența biroului indică de asemenea faptul că cererile de protecția martorilor vor continua să se înmulțească : o cercetare realizată de Agenția pentru sprijinirea victimelor a evidențiat, spre exemplu, faptul că 36 % din victimele observate au fost efectiv amenințate cu violențe, iar 57 % dintre celelalte se temeau de astfel de amenințări. Biroul a realizat un studiu propriu care a scos în evidență faptul că cel mai frecvent motiv de renunțare la trimiterea în judecată în cauze criminale este aceea că martorii erau prea speriați pentru a-și susține depozițiile în tribunal.

Două cazuri descrise mai jos ilustrează necesitatea înzestrării adecvate cu fonduri a programului de protecție a martorilor atât în scopul asigurării integrității fizice a martorilor și familiilor acestora cât și în scopul asigurării succesului urmăririi penale :

În timp ce încerca să jefuiască un șofer de taxi, persoana în cauză a fost împiedicată și reținută până la sosirea poliției de către un alt cetățean.

La locul faptei, infractorul a amenințat că-l va omorî pe omul care împiedicase jaful. Două săptămâni mai târziu, persoana care făcuse obiectul amenințării a fost împușcată și ucisă de către acuzat. O persoană din vecinătate a observat crima de la fereastra apartamentului său și a ajutat la identificarea acuzatului ca fiind autorul crimei. Aceeași persoană a furnizat, de asemenea. O serie de informații esențiale pentru soluționarea cauzei procurorului districtual. În timpul judecății, acuzații au reușit să afle unde locuiește acest martor. În mod întemeiat, martorul s-a temut pentru viața sa și a celor trei copii ai săi minori. Programul de protecție a relocat martorul și familia sa într-un loc sigur după proces, în cadrul căruia acuzatul a fost condamnat pentru crima sa.

Un bărbat care locuia într-un bloc cu garsoniere de închiriat a fost bătut cu brutalitate, înjunghiat și legat în timp ce se afla în locuința sa.

Autorul acestei infracțiuni era prietenul altui locatar al clădirii și era bine cunoscut locuitorilor blocului. Victima a fost lăsată în apartamentul sau timp de 10 ore, incapabilă să se miște și să obțină ajutor, până când a reușit să se elibereze singur de frânghia care fusese folosită pentru a-l lega. Atunci când a reușit să se elibereze, a solicitat ajutor de la o familie care locuia pe același palier și care a chemat poliția. Această familie a devenit martorul acuzării deoarece erau capabili să-l identifice pe acuzat și să-l localizeze la locul comiterii faptelor. Imediat, înainte de a depune mărturie, aceștia au fost amenințați că vor face obiectul unor vătămări corporale, de către un prieten al acuzatului. Familia respectivă a fost mutată prin grija acestui birou și au putut depune mărturie, conducând la condamnarea acuzatului. În acest caz și victima a fost relocată.

Într-o perioadă în care întreaga semnificație a problematicii intimidării martorilor devine evidentă, resursele alocate pentru a face față acestei problematici nu reușesc să țină pasul cu nevoia de asigurare de servicii de protecție. Experiența a arătat că relocarea temporară a unui martor chiar și pentru o scurtă perioadă de timp poate fi extrem de costisitoare, implicând costuri pentru o cameră de hotel sau un apartament și supraveghere continuă.

În trecut biroul a alocat din propriile fonduri și resurse umane în acest scop, reducându-și și mai mult resursele proprii și așa limitate.

Suplimentar față de costurile de protejare și relocare a martorilor, acest birou dedică resurse și unității pentru servicii de ajutorare a martorilor.

Prin departamentele sale de consiliere și servicii sociale, W.A.S.U. asigură consiliere profesională, terapeutică și servicii specializate de asistență victimelor infracțiunilor, martorilor și familiilor acestora, în scopul de a reduce impactul emoțional, economic și social și de a spori șansele de finalizare cu succes a urmăririi penale.

În cursul anului 1995, 122 de martori și victime amenințate au primit servicii de protecție prin intermediul programului de protecție a martorilor din cadrul Biroului Procurorului Districtual din New York. Numărul este totuși în creștere rapidă. Biroul a obținut o rată a condamnărilor de 100 % pentru procesele care au implicat martori protejați ; acest nivel este corespunzător, comparat cu rata medie a biroului de 87 % pentru toate celelalte procese la Curtea Supremă.

Fără un program cuprinzător de protecție a martorilor, biroul este posibil să nu fi realizat aceleași rezultate.

Protecția victimelor și martorilor trebuie să rămână o prioritate pentru stat. Fondurile solicitate prin această cerere vor putea permite biroului să sporească în mare măsură serviciile protective și cele anexe acestora pe care le poate asigura victimelor și martorilor, și să asigure astfel de servicii tuturor celor care necesită sau solicită.

Din cele prezentate, rezultă că scopul Programului de Protecție a martorilor este să sporească substanțial disponibilitatea de servicii protective către victime / martori astfel încât să încurajeze participarea și cooperarea acestora în procesele penale care îi implică iar obiectivul este reducerea intimidării directe fată de victime / martori și familiile acestora.

Pentru realizarea scopului și obiectivului Programului, este necesară utilizarea unui comitet consultativ pentru protecția martorilor care sa coordoneze toate serviciile de protecție și sprijin, să revizuiască și să stabilească prioritățile, precum și să instituie procedurile.

De asemenea, este necesar să evalueze resursele existente și să coordoneze eforturile cu alte agenții de ordine publică și cu ajutoarele din partea membrilor comunității. Din bugetul propriu, biroul pune la dispoziție spațiu de birouri, vehicule, comunicații telefonice, echipament electronic și personalul auxiliar necesar pentru a asigura sprijinul financiar prin fondurile acumulate din taxele locale, așa cum sunt acestea disponibile, pentru a continua desfășurarea cu succes a Programului de Protecție a Martorilor.

Considerații privind protecția martorilor în Germania, în domeniul crimei organizate

Introducere

Crima organizată necesită utilizarea unei metode de investigație speciale pentru descoperirea și contracararea ei, și, în același timp, metode eficiente pentru protejarea martorilor. Crima organizată se caracterizează prin lipsa de scrupule și beneficiază de o putere specifică pentru a-și utiliza considerabilele sale resurse financiare și relații pentru a se opune descoperirii faptelor sale, să intimideze martorii sau chiar, atunci când consideră necesar, să-i reducă la tăcere.

Descoperirea faptelor de crimă organizată rămâne ineficientă și se va solda cu un eșec, dacă protecția martorilor nu funcționează.

În Germania nu există prevederi legale speciale pentru protejarea martorilor împotriva criminalității organizate. Există totuși, un mare număr de reglementări care au drept scop protejarea martorilor. Astfel de reglementări sunt, în egală măsură aplicabile pentru crime de terorism sau pentru infracțiuni sexuale din categoria violului și pot fi aplicate cu privire la infracțiuni grave ale grupărilor criminale organizate.

Aspecte cuprinse în Codul de procedură penală din Germania

Secțiunea nr. 68 din Codul de procedură penală (St PO)

În baza prevederilor secțiunii nr. 68, subsecțiunea 1, paragraful 2, martorii care au observat faptele în calitatea lor oficială (cum ar fi ofițerii de poliție în timpul serviciului) au dreptul (dar nu sunt obligați) să precizeze doar instituția unde lucrează nu și adresa lor de reședință.

Independent de această prevedere, oricărui martor i se poate admite, de către persoana care conduce audierea, să declare doar ocupația sau locul de muncă, sau o altă adresă unde poate fi trimisă o citație, dacă există temeri, astfel, persoana respectivă sau o alta ar putea fi amenințate cu privire la orice interes legitim. În baza aceleiași prevederi, în aceleași circumstanțe, o persoană poate să nu dea informații cu privire la locul unde poate fi găsită (secțiunii nr. 68, subsecțiunea 2 din Codul de procedură penală).

Conform prevederilor secțiunii nr. 68, subsecțiunea 3 identitatea unui martor (cu toate date personale) poate fi ținută secretă (confidențială) dacă există temeiuri să se creadă (formularea prevederii nu cere o probabilitate destul de mare) că dezvăluirea acestuia ar putea pune în pericol viața, integritatea corporală sau libertatea martorului sau a altei persoane.

Documentele și datele cu privire la identitatea martorului sunt păstrate la biroul procurorului, respectiv, cu alte cuvinte, nu sunt transmise inițial instanței de judecată, și, în această perioadă nu se poate realiza nici o inspectare a acestor documente.

Respectivele documente nu sunt adăugate la dosarul cauzei decât atunci când amenințarea a încetat să mai existe.

Dacă în actul de acuzare sau în citațiile pentru judecată sunt incluși martori, ale căror date de identitate nu sunt dezvăluite complet, acest lucru trebuie precizat.

Exceptarea de la obligația de a-și preciza identitatea nu scutește persoana în cauză de la prezența la judecată unde trebuie să precizeze, când este întrebată, în ce calitate a făcut observația.

Aspectele de mai sus se referă mai ales la investigatorii sub acoperire.

Numirea unui avocat din oficiu

Prevederile secțiunii nr. 68 (b) din Codul de procedură penală aduc o îmbunătățire protecției martorilor prin aceea că poate fi numit din oficiu un avocat pentru martor, pe cheltuiala statului, dacă martorul nu-și poate exercita drepturile în persoană în timpul audierii. În cazul unui martor la o infracțiune gravă sau la infracțiuni comise în domeniul economic sau de către un grup organizat, respectiv infracțiuni care țin de criminalitatea organizată, numirea unui astfel de reprezentant legal pentru martor este o regulă. Consilierul legal (avocatul) are rolul să se asigure mai ales că martorul este capabil să-și afirme, utilizeze drepturile la apărare și protecție și trebuie să încerce să se asigure că măsurile procedurale prevăzute de lege sunt aplicate în măsura necesară.

Secțiunea nr. 223 din Codul de procedură penală

În conformitate cu prevederile acestei secțiuni, dacă există o piedică ce nu poate fi înlăturată privind prezentarea la ședința de judecată a unui martor pentru o perioadă lungă sau nedefinită de timp, instanța poate dispune ca martorul să fie audiat de către un judecător numit special în acest scop.

Totuși, avocatul acuzatului și acuzatul au dreptul să participe la o astfel de audiere. Există posibilitatea ca acuzatul să poată fi exclus temporar de la o astfel de audiere în conformitate cu prevederile secțiunii nr. 247 a Codului de procedură penală. Apărătorul acuzatului nu poate fi exclus de la audiere sub nici un motiv, nici măcar cu argumentul punerii în pericol a martorului.

Este de asemenea admisibil ca martorul să fie chestionat de catre judecătorul delegat prin utilizarea unei tehnologii audio-vizuale, potrivit cu prevederile secțiunii nr. 247 (a).

Înregistrarea video a audierii poate fi utilizată ulterior la judecata propriu-zisă.

Secțiunea nr. 247 a Codului de procedură penală

Potrivit prevederilor secțiunii nr. 247, instanța de judecată poate dispune ca acuzatul să fie scos din sala de judecată pe parcursul audierii unui martor dacă există temeri că un coacuzat sau un martor nu va spune adevărul dacă este audiat în prezența acuzatului. Președintele instanței de judecată trebuie să-l informeze pe acuzat în legătură cu principalele elemente ale declarațiilor făcute în absența sa, odată ce acesta s-a reîntors în sală.

Trebuie subliniat în acest context că instanța poate, de asemenea, să desfășoare procedura în Camera de consiliu, dacă există pericol pentru securitatea statului sau pentru ordinea publică sau dacă viața, integritatea fizică sau libertatea unui martor sau a unei persoane sunt amenințate.

Instanța are obligația să protejeze martorii. Martorul trebuie să știe că este protejat împotriva pericolelor care ar rezulta pentru viața și integritatea sa fizică drept rezultat al participării sale la ședința de judecată (sau la procesul penal).

Secțiunea nr. 96 din Codul de procedură penală

În conformitate cu prevederile secțiunii nr. 96, instanța poate să nu solicite unui funcționar să prezinte înscrisuri sau informații dacă șeful instituției respective declară că dezvăluirea conținutului dosarelor ar putea avea consecințe dezavantajoase pentru stat. Prin aplicarea similară a cestei prevederi, este de asemenea posibil să se refuze prezentarea de către instanță a informațiilor despre numele și adresa martorilor care sunt ținute secrete de autorități. Astfel, un martor care nu poate fi protejat în alt mod, de exemplu datorită unui pericol neobișnuit, poate fi ținut în afara procesului de către poliție și de către parchet. Aceasta înseamnă că identitatea și adresa sa sunt ținute secrete de către autoritățile de urmărire penală, astfel încât nu poate să fie citat (a) la procesul principal (judecata de fond) – în schimb, persoanele care au audiat martorul respectiv (poliție, procuror, judecător) sunt audiate ca martori care declară („din auzite”) ; terțe depoziții…

Mai mult, într-o astfel de situație, pot fi citate în cadrul ședinței de judecată procesele-verbale ale respectivelor audieri (secțiunea nr. 251 din Codul de procedură penală).

Mai departe, instanța trebuie să examineze în orice moment și pe baza propriei responsabilități dacă nu cumva trebuie să renunțe la audierea unui martor care nu este ținut secret în baza prevederilor secțiunii nr. 96 din Codul de procedură penală, datorită vreunui risc special pentru respectivul martor, de exemplu pentru viața sau integritatea sa fizică.

Secțiunile nr. 110 (b) și 110 (d) din Codul de procedură penală

În mod special identitatea investigatorilor sub acoperire care lucrează sub un nume de împrumut (fals), respectiv o nouă acoperire, poate fi ținută secretă chiar și după ce misiunea lor a încetat. Doar parchetul și judecătorul responsabil cu decizia în legătură cu misiunea pot solicita ca identitatea reală să le fie dezvăluită. Astfel, se admite să se țină secretă identitatea în cadrul procedurilor penale, în conformitate cu prevederile secțiunii nr. 96 din Codul de procedură penală, mai ales atunci când există motive să se creadă că dezvăluirea adevăratei identități ar putea pune în pericol viața sau integritatea corporală sau libertatea investigatorului sub acoperire în viitor.

Deciziile și documentele cu privire la misiunea unui investigator sub acoperire nu sunt inserate în dosarul cauzei, ci sunt păstrate la parchet. Aceste documente pot fi depuse la dosar doar atunci când nu sunt periclitate scopul investigației sau siguranța publică, și când nu sunt, prin aceasta, expuse la riscuri viața sau integritatea corporală a vreunei persoane sau posibilitatea de a utiliza din nou pe investigatorul sub acoperire.

Considerații rezultate din Legea protecției martorilor (Zeugenschutzgesetz)

Potrivit prevederilor secțiunilor nr. 58 (a), 168 (e), 247 (a) și 255 (a) din Legea protecției martorilor, martorii pot fi audiați de către un judecător separat de alte persoane implicate în procedura penală respectivă, chiar și în faza anchetei preliminare.

În faza de judecată, nu este obligatorie prezența martorilor în sala de judecată pentru audiere. În ambele situații, mărturia unor astfel de persoane poate fi transmisă în direct prin intermediul mijloacelor audio-vizuale și înregistrată ca sunet și imagine, dacă sunt întrunite condițiile legale. Este de asemenea posibil să se înregistreze audierea efectuată de către poliție sau de către procuror.

Înregistrarea audierilor martorilor și utilizarea ulterioară a acesteia drept substitut al prezenței martorului în sala de judecată, permite să fie scutiți de a se prezenta la procesul principal și să-și prezinte mărturia utilizând procedura de chestionare video.

Potrivit secțiunii 168 (e) din Codul de procedură penală judecătorul trebuie să realizeze audierea unui martor separat de alte persoane implicate în proces, pe durata cercetării penale, în cazul existenței unui pericol serios pentru martor și care în alt mod nu poate fi evitat

Imaginea și sunetul audierii sunt transmise celorlalte persoane implicate în procedură simultan.

Prezentarea înregistrării video care înlocuiește audierea este reglementată prin secțiunea 255 (a) din Codul de procedură penală. Atunci când se practică audierea în direct cu mijloace video a martorului în timpul ședinței de judecată, iar martorul nu se află în clădire, ci la o locație secretă, nu este admisă nici o formă de distorsionare a imaginii cum ar fi acoperirea cu o bandă opacă a feței martorului.

Din practică rezultă că se pot utiliza mai multe măsuri de protecție simultan. În adoptarea deciziei cu privire la măsura de protecție pe care să o adopte, instanța trebuie să țină cont de mai multe criterii și să aprecieze importanța acestora în raport cu circumstanțele cazului individul, respectiv :

obligația de a determina afectiv infracțiunea penală într-o manieră potrivită cu principiile justiției ;

respectarea intereselor acuzatului de a avea posibilitatea să se apere efectiv, îndeosebi să aibă posibilitatea de a adresa întrebări pertinente martorului într-o formă comprehensibilă, ceea ce este de asemenea o necesitate, în spiritul legii.

Obligația de a proteja martorul atunci când este necesar, fie datorită unui pericol personal serios, fie datorită interesului statului, care are prioritate.

Astfel o măsură mai extinsă pentru protecția martorului poate fi dispusă doar dacă o măsură mai redusă, care afectează mai puțin procedura sau drepturile apărării, se dovedește a nu fi insuficientă.

Este indiscutabil faptul că măsurile de protecție a martorilor care sunt în pericol pot avea un impact considerabil în anumite cazuri individuale pentru afirmarea adevărului și asupra intereselor apărării. Aceste măsuri trebuie deci aplicate cu mare precauție. Evaluarea importanței probelor de către instanța de judecată, îndeosebi în cazul probelor indirecte, trebuie să țină cont și de posibila afectare a drepturilor apărării, iar principiul „nevinovat până când se probează vinovăția„ (art. 6 II din Convenția pentru apărarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului) poate căpăta în anumite cazuri o importanță deosebită.