Metodologia Investigarii Infractiunilor de Denuntare Calomnioasa Si Marturie Mincinoasa
Cuprins
Precizări introductive……………………………………………………..1
Explicații preliminare și succinte precizări terminologice……………1
Capitolul I……………………………………………………………….4
1. Aspectele comune infracțiunilor care împiedică înfăptuirea justiției…………………………………………………………4
Capitolul II…………………………………………………………….12
2. Metodologia investigării infracțiunii de denunțare calomnioasă………………………………………………….12
2.1 Reglementare juridică………………………………………12
2.2 Probleme ce trebuie clarificate prin investigarea criminalistică…………………………………………….…..18
2.2.1 Activitatea infracțională desfășurată……………….…18
2.2.2 Momentul săvârșirii infracțiunii……………………….23
2.2.3 Consecințele faptei……………………………………..26
2.2.4 Făptuitorul și forma de vinovăție……………………..27
2.3 Activitățile specifice care se întreprind pentru administrarea probelor…………………………………….30
2.3.1 Verificarea și ridicarea de înscrisuri…………………30
2.3.2 Ascultarea persoanei învinuite pe nedrept…………..33
2.3.3 Identificarea și ascultarea martorului……………….34
2.3.4 Efectuarea altor activități de urmărire penală, in raport cu specificul cauzei…………………………………..35
2.3.5 Ascultarea învinuitului sau inculpatului……………36
Capitolul III………………………………………………………………38
3. Investigarea criminalistică a infracțiunilor de mărturie mincinoasă și de încercare de a determina mărturia mincinoasă…….38
Reglementare juridică și precizări de ordin terminologic……………………………………………….38
Principalele probleme pe care trebuie să le lămurească investigarea criminalistică……………………………….48
3.2.1. Făptuitorul, calitatea de martor, expert sau interpret a acestuia și cauza in care a fost ascultat sau numit…………………………………………..49
3.2.2. Activitatea ilicită desfășurată și consecințele faptei……………………………………………….53
3.2.3. Data și locul săvârșirii infracțiunilor și dacă sunt întrunite condițiile pentru a opera cauza de nepedepsire ori de reducere a pedepsei…………60
3.2.4. Activitățile ce trebuie întreprinse pentru administrarea probelor……………………………67
Bibliografie
BIBLIOGAFIA
Constituția României;
Codul penal al României;
Codul de procedură penală;
Codul de procedură civilă;
V. Dongoroz „Explicații teoretice ale Codului penal român”, vol. IV, Partea specială, Editura Academiei Române, București, 1972;
G. Antoniu, C.Bulai, G.Chivulescu „Dicționar juridic penal”, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1976;
Revista Română de Drept nr.3/1985;
A.Filipaș, „Infracțiuni care împiedică înfăptuirea justiției”;
„Practica judiciară penală”, vol. III, Partea specială, Editura Academiei Române, București;
C. Aionițoaie, A. Ungureanu „Metodica cercetării unor infracțiuni care împiedică înfăptuirea justiției”, in „Curs de criminalistică”, vol. III, Metodică criminalistică, partea a II-a, Academia de Poliție „Alexandru Ioan Cuza”, București, 1977;
Bercheșan V., Pletea C. – Tratat de metodică criminalistică -, Editura „Carpați”, Craiova, 1994;
Aionițoaie C., Bercheșan V. ș.a. – Tratat de metodică criminalistică -, Editura „Carpați”, 1994;
Bercheșan V., Pletea C., Sandu I. E. – Tratat de tactică criminalistică -, Editura „Carpați”, Craiova, 1992;
Stancu Em. – Criminalistica -, vol. I și II, Editura „Actami”, București, 1999
Dicționarul enciclopedic român -, vol. II, Editura Politică, București, 1964;
Dicționarul enciclopedic român -, vol. IV, Editura Politică, București, 1966;
=== Denuntare calomnioasa si marturie mincinoasa ===
Precizări introductive.
Explicații preliminare și succinte precizări terminologice.
Faptele îndreptate împotriva înfăptuirii justiției prezintă un pericol social ridicat și un serios obstacol pentru desfășurarea normală a activității organelor însărcinate cu înfăptuirea justiției. Din punct de vedere al calificării de grup, aceste fapte constituie o subdiviziune in complexul grupului de infracțiuni ce fac obiectul reglementărilor cuprinse in titlul VI intitulat „Infracțiuni care aduc atingere unor activități de interes public sau altor activități reglementate de lege”.
Denumirea generică de „infracțiuni care împiedică înfăptuirea justiției” reflectă calificarea de ansamblu a acestor fapte și se răsfrânge ca o caracteristică asupra fiecărei infracțiuni in parte. Pe de altă parte, dată fiind omogenitatea in esență a infracțiunilor care împiedică înfăptuirea justiției – determinată in primul rând, de unitatea valorii sociale ocrotite- , aceste fapte nu sunt subdivizate in raport cu aspectele speciale ale valorii sociale protejate.
Fără îndoială, justiția se constituie într-o valoare socială deosebit de importantă, de modul in care aceasta este înfăptuită depinzând, in ultimă instanță, întreaga ordine și siguranță socială. Cu alte cuvinte, faptele prin care se aduce atingere activității de înfăptuire a justiției constituie manifestări antisociale care, lovind in activitatea justiției, lezează in același timp întreaga ordine socială, implicit, totalitatea relațiilor sociale a căror formare și desfășurare normală sunt grav afectate atunci când realizarea justiției nu este posibilă.
In contextul celor arătate trebuie precizat faptul că noțiunea de „înfăptuirea justiției „ – ca valoare socială – este interpretată in sens larg , înglobând întregul complex de funcțiuni prin care se înfăptuiește justiția. Este de subliniat că aceasta accepțiune largă se răsfrânge și asupra înțelesului termenului de „organ care înfăptuiește justiția „.
Potrivit literaturii de specialitate , prin „înfăptuirea justiției” se înțelege un complex de activități funcționale , caracteristice operei de realizarea justiției, in care se cuprind, pe lângă funcția principală de jurisdicție și funcțiile complimentare de urmărire penală și de executarea hotărârilor judecătorești. La rândul său, termenul de „organ” este definit ca fiind persoana sau grupurile de persoane care îndeplinesc o funcție publică sau administrativă, fiind investit cu o anumită competență. Rezultă deci că prin incriminările privitoare la faptele care împiedică înfăptuirea justiției este apărată exercitarea tuturor funcțiilor judiciare, de către organele judiciare și judecătorești , precum și de către organele jurisdicționale prevăzute de legile speciale. De asemenea, prin dispozițiile legii penale este protejată și activitatea organelor abilitate .
Ar mai fi de subliniat și faptul că înfăptuirea este apărată penal atât in ceea ce privește faptele comise de persoanele particulare, cât și împotriva persoanelor însărcinate cu activitatea de înfăptuire a justiției .
Capitolul I
1.1. Aspectele comune infracțiunilor care împiedică înfăptuirea justiției.
Obiectul juridic generic.
Este comun întregului grup de infracțiuni și este format din totalitatea relațiilor sociale a căror formare și desfășurare normală este condiționată de asigurarea protecției juridice a valorii sociale care este înfăptuirea justiției .Acest obiect juridic comun este, in același timp , și obiect juridic specific acestei categorii de infracțiuni , in raport cu gruparea mai cuprinzătoare a infracțiunilor „care aduc atingere unor activități de interes public sau altor activități reglementate de lege „.
Fiecare din infracțiunile care împiedică înfăptuirea justiției are –pe lângă obiectul juridic generic – și un obiect juridic special propriu. Unele fapte – arestarea nelegală ,supunerea la rele tratamente , cercetarea abuzivă, tortura, represiunea nedreaptă – au și un obiect juridic secundar. Acest obiect juridic secundar , adiacent, privește anumite valori sociale conexe : viața, integritatea corporală sau sănătatea persoanelor, libertatea ori demnitatea acestora.
Obiectul material.
Din maniera in care sunt redactate textile articulator care încriminează infracțiunile care împiedică înfăptuirea justiției observăm că numai unele dintre acestea au obiect material. Prin urmare, acestea nu constituie un aspect comun infracțiunilor de care ne ocupăm, el urmând a fi evidențiat pe măsura analizării metodologiei de investigare a faptelor care împiedică înfăptuirea justiției.
Subiecții infracțiunii.
In privința subiectului activ nemijlocit – autor – al unora dintre infracțiunile la care ne referim, reținem că acesta poate fi orice persoanã, legea necondiționând existența faptei de vreo anume calitate pe care trebuie sã o aibă făptuitorul. Dar, existã și infracțiuni unde se cere ca autorul să îndeplinească o calitate anumită, precizată – explicit sau implicit – in textul încriminator. Este cazul martorului, expertului sau interpretului și funcționarului. După cum, in cazul unor infracțiuni, calitatea făptuitorului constituie o condiție de agravare a faptei. De exemplu, funcționarul public in cazul omisiunii sesizării organelor judiciare , precum și persoana care avea îndatorirea de a păzi pe cel care a evadat, in cazul înlesnirii evadării.
Trebuie reținut și faptul că, de regulă, infracțiunile care împiedică înfăptuirea justiției sunt susceptibile de săvârșire in participație.
In ceea ce privește subiectul pasiv al unor astfel de fapte, acesta este statul, in calitate de titular al „înfăptuirii justiției” , respectiv a valorii sociale ocrotite prin normele de drept penal. Evident, statul este subiectul pasiv principal. Este de remarcat totuși că, in cazul unor infracțiuni din această categorie există și un subiect pasiv – adiacent – ,respectiv persoana fizică, care a fost vătămată prin săvârșirea infracțiunii, fie in integritatea corporală, sănătatea sau libertatea sa, fie in demnitatea acesteia. Și acest subiect pasiv poate fi, in principiu, orice persoană. De la această regulă există și anumite excepții. Astfel, in cazul infracțiunilor de omisiune de a încunoștința organele judiciare, arestare nelegalã și cercetare abuzivă și supunere la rele tratamente, legea prevede – fie explicit, fie implicit – necesitata existenței unei calități sau unei situații speciale a persoanei vătămate prin infracțiune. De asemenea, așa cum subliniază literatura de specialitate, subiect pasiv secundar poate fi și o unitate publică, ale cărei interese au fost vătămate prin fapte care împiedică înfăptuirea justiției, de genul mărturiei mincinoase, reținerii sau distrugerii de înscrisuri etc.
Situația premisă .
La marea majoritate a infracțiunilor – și ca un element component ce intră in conținutul lor juridic – și in cazul faptelor care împiedică înfăptuirea justiției există o situație premisă. Aceasta diferă de la cauză la cauză. Astfel, in cazul infracțiunii de denunțare calomnioasă – săvârșită in modalitatea agravată constând in producerea ori ticluirea de probe mincinoase- situația premisă constă in preexistența unei învinuiri nedrepte. La infracțiunea de mărturie mincinoasă, această situație premisă constă preexistența unei cauze penale, supuse cercetării ori soluționării. In cazul altor infracțiuni – nedenunțarea unor infracțiuni, omisiunea sesizării organelor judiciare, favorizarea infractorului etc. – situația premisă constă in existența unor infracțiuni săvârșite anterior, implicit in preexistența „unui infractor”. Alteori, situația premisă poate să constea fie in existența prealabilă a unui act judiciar prin care o persoană să fi fost trimisă in judecată, condamnată ori deținută in arest preventiv pe nedrept, in săvârșirea sau presupunerea că s-a săvârșit o faptă de natură penală, in preexistența unei ordonanțe sau unei hotărâri prin care s-a dispus o măsură ori s-a pronunțat o sancțiune penală in baza căreia o persoană a fost privată de libertate, fie in preexistența unei stări legale de reținere sau detenție a unei persoane, dispusă de către organele judiciare abilitate.
Latura obiectivă.
In general, infracțiunile care împiedică înfăptuirea justiției sunt fapte comisive, elementul lor material realizându-se printr-o acțiune a subiectului sau subiecților activi. Există însă și unele infracțiuni – nedenunțarea unor infracțiuni, omisiunea sesizării organelor judiciare, omisiunea încunoștiințării organelor judiciare – in care elementul material se realizează printr-o inacțiune
Urmarea imediată.
Rezultatul pe care l-a produs acțiunea ori inacțiunea făptuitorului- și prin care s-a realizat elementul material- constă in crearea unei stări de pericol prin care este împiedicată înfăptuirea justiției, deci se aduce atingere relațiilor sociale a căror formare, desfășurare și dezvoltare depind de apărarea acesteia.
Așa cum am arătat, in cazul unor infracțiuni, pe lângă urmarea imediată principală- corespunzătoare ocrotirii obiectului ocrotirii penale- se produce și o urmare imediată adiacentă, constând într-o vătămare adusă subiectului activ secundar.
Latura subiectivă.
Cu o singură excepție, toate infracțiunile care împiedică înfăptuirea justiției, in literatura de specialitate s-a exprimat și opinia potrivit cărei in cazul faptelor de inacțiune- omisive- elementul subiectiv ar putea fi atât intenția, cât și culpa. In argumentarea acestei opinii se susține că unele infracțiuni- nedenunțarea unor infracțiuni, omisiunea sesizării organelor judiciare și omisiunea de a încunoștiința organele judiciare- ar putea fi săvârșite și din culpă, reportându-se dispozițiile incriminatoare ale faptelor menționate la cele privitoare la formele de vinovăție, respectiv la dispoziția expresă a legii penale care statuează că „fapta constând într-o inacțiune constituie infracțiune fie că este săvârșită cu intenție, fie din culpă, afară de cazul când legea sancționează săvârșirea ei cu intenție”.
Nu putem fi de acord cu o asemenea opinie din următoarele considerente:
cu excepția omisiunii de a încunoștiința organele judiciare, judiciare in incriminarea celorlalte fapte menționate, legiuitorul statuează expres că obligația de denunțare a unor fapte revine „de îndată” persoanei ori funcționarului public care a luat cunoștință de săvârșirea vreuneia din faptele menționate sau, după caz, a unei infracțiuni in legătură cu serviciul in cadrul căreia își îndeplinește sarcinile. In opinia noastră, inserarea in cuprinsul textelor de lege a conduitei „de îndată” exclude apriori posibilitatea a comiterii din culpă a unor astfel de fapte;
dacă ar fi dorit acest lucru, legiuitorul ar fi sancționat și modalitatea săvârșirii din culpă a acestor fapte, așa cum a procedat atunci când a incriminat infracțiunea de înlesnire a evadării.
Formele infracțiunii.
Dat fiind faptul că infracțiunile care împiedică înfăptuirea justiției sunt – in marea lor majoritate – fapte comisive și de intenție, activitatea prin care se realizează conținutul lor este susceptibilă de o desfășurare in timp și pe faze. Prin urmare, sunt posibile atât actele preparatorii, cât și tentativa. Dar, cu excepția infracțiunilor de evadare și de înlesnire a evadării, tentativa nu se pedepsește. Altfel spus, actele de pregătire nu sunt incriminate. Mai mult, infracțiunile de inacțiune nu sunt susceptibile de faze premergătoare și in consecință nici de acte preparatorii sau de tentativă.
Capitolul II
2. Metodologia investigării infracțiunii de denunțare calomnioasă.
Reglementare juridică.
Potrivit legii, denunțarea calomnioasă este fapta persoane care învinuiește mincinos – prin denunț sau plângere – o altă persoană, cu privire la săvârșirea unei infracțiuni.
După cum este cunoscut, in materia penală justiția se înfăptuiește in cadrul procesului penal, scopul acestuia fiind constatarea la timp și in mod complet a faptelor ce constituie infracțiuni, astfel ca orice persoană care a săvârșit o infracțiune să fie pedepsită potrivit vinovăției sale și nici o persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală.
La realizarea acestui scop, un rol deosebit de important revine plângerilor și denunțurilor prin care sunt sesizate organele judiciare despre comiterea unor fapte de natură penală. Fapta de a sesiza organele judiciare printr-o plângere ori un denunț în care, in mod mincinos, o persoană este învinuită de săvârșirea unei infracțiuni aduce, fără îndoială, atingere activității organelor de urmărire penală, producând reale dificultăți in desfășurarea și soluționarea corectă a cauzelor penale. Pe de o parte, organele judiciare sunt puse in postura de a urmări fapte inexistente, iar, pe de altă parte, de a desfășura anumite activități împotriva unor persoane nevinovate. De aici pericolul real pe care îl prezintă aceste plângeri sau denunțuri mincinoase pentru înfăptuirea justiției.
Infracțiunea de denunțare calomnioasă prezintă, in afară de varianta simplă – tip – , la care am făcut referire mai sus, adică denunțarea calomnioasă propriu – zisă sau explicită și o variantă agravată, concretizată in producerea sau ticluirea de probe mincinoase in sprijinul unei învinuiri nedrepte.
La fel ca plângerea și denunțul, probele aduse in sprijinul unei învinuiri se constituie in elemente de bază pentru realizarea scopului justiției penale, in general, și a procesului penal, in special. Mai mult, producerea ori ticluirea unor probe in sprijinul unei învinuiri mincinoase pot conduce la erori judiciare, cu toate consecințele ce decurg din acestea pe toate planurile. In literatura de specialitate aceasta variantă agravată mai este denumită și denunțare calomnioasă asimilată sau implicită.
Dacă varianta tip a infracțiunii nu este condiționată de vreo situație preexistentă, in schimb, in cazul variantei agravate, o astfel de situație constituie o cerință pentru existența infracțiunii.
Așa cum am precizat, situația premisă in cazul variantei agravate constă in preexistența unei învinuiri nedrepte. Trebuie subliniat faptul că acțiunea de ticluire poate fi și anterioară învinuirii nedrepte. De exemplu, punerea unui obiect in geanta unei persoane și apoi denunțarea ei ca fiind autoarea unui furt. Situația premisă justifică asimilarea acțiunii de producere sau de ticluire de probe mincinoase cu acțiunea de denunțare calomnioasă.
Atât acțiunea de învinuire mincinoasă, cât și acțiunea de producere sau ticluire de probe mincinoase, pentru a constitui elementul material al infracțiunii de denunțare calomnioasă, trebuie să îndeplinească cerințele prevăzute de lege respectiv :
Acțiunea de învinuire să fie „mincinoasă”.
Altfel spus, să se refere fie la o faptă inexistentă, fie la o faptă reală care nu constituie infracțiune, dar care este prezentată de făptuitor ca și cum ar constitui infracțiune. Tot astfel, învinuirea este mincinoasă și in cazul in care infracțiunea ce face obiectul învinuirii a fost săvârșită de o altă persoană decât persoana învinuită. Subzistă caracterul mincinos al învinuirii și in situația in care persoana învinuită a săvârșit o altă infracțiune, esențialmente de cea care a făcut obiectul plângerii sau denunțului. Nu trebuie omis nici aspectul că cerința esențială a caracterului mincinos al învinuirii nu este îndeplinită in cazul in care, din eroare, denunțătorul a greșit numele învinuitului.
Învinuirea mincinoasă să fie făcută prin denunț sau plângere.
De la început trebuie făcută precizarea că pentru noțiunile de „denunț” și „plângere” – in sensul dispozițiilor care încriminează infracțiunea de denunțare calomnioasă – trebuie să țină cont de dispozițiile legii procesuale penale privitoare la modurile de sesizare ale organelor de urmărire penală. Potrivit teoriei și practicii judiciare această cerință este îndeplinită chiar dacă, in momentul introducerii plângerii sau denunțului, organul de urmărire penală începuse cercetările privitoare la infracțiuni și la identificarea și prinderea autorului. Trebuie ținut seama și de faptul că dispozițiile care incriminează denunțarea calomnioasă nu fac nici o deosebire între plângerea simplă și plângerea prealabilă. Prin urmare, cerința esențială este îndeplinită chiar in situația in care plângerea prealabilă a fost adresată judecătoriei. In aceeași ordine de idei, când învinuirea se referă la o infracțiune urmăribilă numai la plângere prealabilă, un simplu denunț nu este suficient pentru îndeplinirea acestei cerințe esențiale. De asemenea, constituirea ca parte civilă in proces nu poate fi considerată o plângere. Ar mai trebui subliniat și faptul că, prevăzând limitativ modurile in care trebuie prezentată învinuirea mincinoasă, sesizarea organelor judiciare in alte moduri face să nu fie îndeplinită această cerință esențială, cu excepția sesizărilor făcute de către funcționarii publici ori către funcționarii cu funcții de conducere.
Învinuirea mincinoasă – făcută prin denunț sau plângere – să privească „săvârșirea unei infracțiuni”.
Rezultă din formularea textului de lege că învinuirea care are ca obiect o faptă ilicită de altă natură – abateri având caracter contravențional, disciplinar, civil etc. – nu îndeplinește această cerință esențială. Reamintim in acest context faptul că in conformitate cu prevederile legale, „prin săvârșirea unei infracțiuni” sau „comiterea unei infracțiuni” se înțelege săvârșirea oricăreia dintre faptele pe care legea le pedepsește ca infracțiune consumată sau ca tentativă, precum și participarea la comiterea acestora ca autor, instigator sau complice. Învinuirea mincinoasă trebuie să se refere la o infracțiune care in momentul plângerii sau denunțului putea face obiectul punerii in mișcare a acțiunii penale. In caz contrar, respectiv atunci când denunțul sau plângerea se referă la o infracțiune pentru care a intervenit deja o cauză de împiedicare a punerii in mișcare a acțiunii penale, nu va fi îndeplinită cerința esențială. Dacă însă cauzele de împiedicare a punerii in mișcare a acțiunii penale au intervenit după învinuirea mincinoasă – făcută prin denunț sau plângere – cerința esențială este îndeplinită și face să subziste infracțiunea de denunțare calomnioasă.
Învinuirea mincinoasă să privească săvârșirea unei infracțiuni de către „o anumită persoană”.
Aceasta înseamnă că nu este îndeplinită această cerință – și deci nu poate fi reținută in sarcina făptuitorului săvârșirea infracțiunii dacă învinuirea nu se referă la nici o persoană. Potrivit literaturii de specialitate, persoana învinuită in mod mincinos poate fi desemnată atât prin indicarea numelui și prenumelui, cât și prin precizarea altor elemente, cum ar fi domiciliul, locul de muncă, funcția deținută etc. pe bună dreptate se apreciază că datele menționate fac posibilă identificarea fără echivoc, a persoanei menționate in plângere sau denunț.
Probele aduse sau ticluite să fie „mincinoase” și să fie făcute „in sprijinul unei învinuiri nedrepte”.
Specifice variantei agravate a infracțiunii de denunțare calomnioasă, aceste două cerințe esențiale se referă, pe de o parte, la faptul că probele – produse ori ticluite – să fie contrare adevărului, iar, pe de altă parte, ca aceste „probe” să susțină învinuirea nedreaptă. Se observă că această din urmă cerință esențială nu este altceva decât o reflectare a situației premise in conținutul constitutiv al infracțiunii.
Sub aspect procesual penal, acțiunea penală se pune in mișcare din oficiu. Urmărirea penală și judecata se desfășoară potrivit regulilor obișnuite. Urmărirea penală se efectuează de către organele de cercetare penală ale poliției, iar judecata in prima instanță revine judecătoriei.
2.2 Probleme ce trebuie clarificate prin investigarea criminalistică.
2.2.1.Activitatea infracțională desfășurată.
In referire la acțiunea sau la inacțiunea făptuitorului, investigarea criminalistică trebuie să clarifice, in primul rând, dacă subzistă sau nu infracțiunea de denunțare calomnioasă.
Așa cum am arătat, elementul material al acestei infracțiuni constă într-o învinuire mincinoasă, in cazul variantei tip, ori in producerea sau ticluirea de probe mincinoase, in cazul variantei agravate, – asimilate – consemnate într-o plângere sau denunț.
Indiferent de variantele in care a fost săvârșită, caracterul comun al elementului material este informația falsă dată de autorul plângerii sau denunțului cu privire la existența infracțiunea și la persoana care a comis o astfel de faptă.
Prin „acțiunea de învinuire” se înțelege faptul că autorul plângerii sau denunțului a făcut afirmația că o anumită persoană a săvârșit ori a participat la săvârșirea unei infracțiuni. La rândul ei, „producerea” de probe mincinoase constă in aducerea la organul de urmărire penală ori la instanța de judecată de probe in care adevărul este alterat, fie înscrisuri, fie mijloace materiale de probă false. In sfârșit, prin „ticluire” de probe mincinoase trebuie să se înțeleagă acele aranjamente abile, menite să dea aparență de adevăr unei situații create. Astfel de „probe” se pot referi atât la persoane, cât și la bunuri.
In sensul celor precizate redăm câteva moduri de operare semnalate de literatura și practica judiciară :
– producerea unor urme de violență pe corpul și vestimentația victimei – echimoze, excoriații, sfâșierea hainelor – și afirmarea că acestea au fost făcute de persoana învinuită;
– punerea unor obiecte – despre care se pretinde că au fost furate – in locuința, geanta sau buzunarul persoanei învinuite;
– lăsarea unor lucruri aparținând persoanei învinuite la locul unde se pretinde că s-a săvârșit o infracțiune;
– distrugerea, degradarea ori aducerea in stare de neîntrebuințare a unor bunuri aflate in grija și conservarea persoanei învinuite etc.
Subliniem faptul că pentru a putea fi realizat elementul material al faptei – in această variantă asimilată – trebuie să fie produse ori ticluite probe mincinoase in materialitatea lor și nu numai să fie indicate într-o declarație ori să fie expuse fapte sau circumstanțe din care acestea ar putea fi deduse. Reamintim și cu acest prilej că pentru a exista infracțiunea de denunțare calomnioasă, învinuirea mincinoasă trebuie făcută printr-o plângere sau un denunț. Învinuirea adusă într-un alt mod face să nu subziste infracțiunea de denunțare calomnioasă. De exemplu, nu va exista denunțare calomnioasă atunci când învinuirea mincinoasă a fost făcută cu ocazia ascultării unui martor sau a unui învinuit ori inculpat de către organul judiciar. In astfel de cazuri, afirmațiile mincinoase pot constitui infracțiune de calomnie, respectiv de mărturie mincinoasă.
In concluzie, pe parcursul investigării criminalistice, organele de urmărire trebuie să clarifice in ce a constat activitatea ilicită a făptuitorului și, mai ales, dacă sunt întrunite cerințele esențiale care fac să subziste sau nu infracțiunea de denunțare calomnioasă.
In mod constant, practica judiciară s-a situat pe aceleași poziții opiniile exprimate de doctrină :
– „Există această infracțiune dacă făptuitorul a făcut sesizări prin care învinuiește persoana vătămată de fapte care, dacă ar fi reale, ar constitui (furt, luare de mită etc.); in aceste cazuri urmărirea penală se efectuează de către procuror”.
-„Denunțarea săvârșirii unei abateri sau unei contravenții nu constituie infracțiunea de denunțare calomnioasă”.
Așa cum subliniază și literatura de specialitate, o astfel de soluție este corespunzătoare. Prin concept, denunțarea calomnioasă presupune o învinuire mincinoasă cu privire la săvârșirea unei infracțiuni, nu și cu privire la alte încălcări mai puțin grave.
– „învinuirea mincinoasă făcută printr-un denunț, cu privire la săvârșire de către o persoană determinată a unei infracțiuni, constituie infracțiunea de denunțare calomnioasă, și nu aceea de calomnie. in consecință, dacă persoana vătămată prin săvârșirea acestei fapte – caracterizată greșit drept calomnie – a adresat plângerea sa direct instanței de judecată, conform art. 282 Cod de procedură penală, instanța astfel sesizată urmează a da faptei încadrarea juridică corectă și, întrucât pentru denunțare calomnioasă trebuie efectuată urmărirea penală, a trimite plângerea la procuror, in baza art. 285 Cod de procedură penală”.
– „Pentru existența infracțiunii de denunțare calomnioasă se cere ca învinuirea cuprinsă in denunț sau plângere să fie mincinoasă; in consecință, nu se poate reține această infracțiune atunci când, in urma verificărilor făcute, se constată că faptele afirmate de inculpat, in denunț, sunt adevărate”.
Învinuirea mincinoasă cu privirea la săvârșirea unei infracțiuni, de către o anumită persoană, constituie elementul material al infracțiunii de denunțare calomnioasă, chiar dacă este făcută printr-un denunț anonim”
Soluția de mai sus a suscitat discuții contradictorii in literatură de specialitate. Sunt de acord cu autorii care consideră o astfel de soluție corectă. Chiar nesemnat, denunțul determină efectuarea unor acte de urmărire pentru stabilirea adevărului și, implicit sunt in pericol relațiile care asigură înfăptuirea justiției și pentru prevenirea cărora a fost incriminată infracțiunea de denunțare calomnioasă.
2.2.2 Momentul săvârșirii infracțiunii.
Atât în varianta simplă, cât și în varianta agravată- asimilată-, pentru existența infracțiunii nu se cere nici o condiție privitoare la timpul comiterii acțiunii lor ce conturează elementul material al infracțiunii.
Dar, clarificarea momentului activității ilicite prezintă importanță din mai multe considerente:
Așa cum am precizat, învinuirea mincinoasă trebuie să privească o faptă care, in momentul denunțului sau plângerii, putea face obiectul punerii in mișcare a acțiunii penale, neexistând deci denunțarea calomnioasă in cazul in care plângerea ori denunțul se referă la o faptă pentru care deja a intervenit o cauză de împiedicare a punerii in mișcare a acțiunii penale;
Denunțarea calomnioasă este o infracțiune momentană, care se consumă in momentul săvârșirii acțiunii prin care s-a realizat elementul material și s-a produs urmarea imediată, adică atunci când denunțul sau plângerea a ajuns la organul judiciar căruia i-a fost adresat ori, după caz, în momentul în care probele mincinoase au fost produse sau ticluite
Dar, activitatea infracțională poate continua și după consumarea infracțiunii, făptuitorul persistând în învinuirea mincinoasă ori in producerea și ticluirea de probe mincinoase in sprijinul învinuire nedrepte. In astfel de cazuri este vorba de o infracțiune continuată. Continuarea activității infracționale nu este altceva decât o repetare a faptei, în realizarea aceleiași rezoluții infracționale. Rezultă deci că factorul timp prezintă relevanță atât sub aspectul calificării juridice corespunzătoare a faptei, cât și sub aspectul asigurării individualizării pedepsei aplicate în caz de infracțiune continuată. Aceasta cu atât mai mult cu cât, în astfel de cazuri, fapta se epuizează in momentul comiterii ultimului act de învinuire mincinoasă, respectiv al ultimului act de producere ori ticluire probelor mincinoase.
Momentul săvârșirii faptei trebuie avut in vedere și pentru aplicarea dispoziției privitoare la reducerea pedepsei.
Astfel, potrivit dispozițiilor exprese ale legii pentru a evita punerea in mișcare a acțiunii penale împotriva unei persoane nevinovate ori condamnarea acesteia s-a prevăzut o cauză de reducere a pedepsei. Cel care declară după ce a săvârșit denunțarea calomnioasă, dar mai înainte să se fi pus in mișcare acțiunea penală față de persoana împotriva căreia s-a făcut plângerea sau denunțul – ori împotriva căreia s-au produs ori ticluit probele mincinoase – că denunțul, plângerea sau probele sunt mincinoase urmează a fi sancționat in conformitate cu prevederile legale care reglementează efectele circumstanțelor atenuate. Prin urmare, in cazul variantei simple – tip – pedeapsa va fi coborâtă sub trei luni, iar in cazul variantei agravante aceasta poate fi coborâte sub un an.
Așadar, chiar după consumarea infracțiunii de denunțare calomnioasă, legea oferă autorului posibilitatea de a declara denunțul, plângerea sau probele ca fiind mincinoase și de a beneficia de o pedeapsă mai blândă. Este clar că o astfel de prevedere vizează, in principal, evitarea producerii unor erori judiciare. Dar, trebuie reținut că această căință a autorului, posterioară consumării infracțiunii, nu exclude existența infracțiunii, ea constituind numai o cauză atenuată legală specială. Totodată, această cauză are caracter personal, ceea ce înseamnă că ea este aplicabilă numai persoanei care a recunoscut ca mincinoasă învinuirea făcută ori probele produse sau ticluite.
Potrivit opiniilor exprimate aproape unanim in literatura de specialitate, pentru a interveni in timp util și a-și produce efectele o astfel de declarație trebuie făcută in fața aceluiași organ judiciar la care făptuitorul a adresat plângerea sau denunțul ori in fața căruia au fost produse sau ticluite probele.
Tot in legătură cu cauza de reducere a pedepsei trebuie precizat că aceasta operează chiar in situația in care organul judiciar avea cunoștință că învinuirea era mincinoasă, dar declarația denunțătorului a fost făcută înainte de punerea in mișcare a acțiunii penale. Altfel spus, revenirea asupra celor denunțate trebuie să se facă printr-o declarație care implică o atitudine activă a făptuitorului.
Și in cazul momentului săvârșirii infracțiunii, practica judiciară s-a situat constant pe linia doctrinei in materie, statuând „că infracțiunea se consumă in momentul prezentării și înregistrării denunțului la organul competent, și nu la data întocmirii lui”.
Consecințele faptei.
Săvârșirea acțiunii care constituie elementul material al infracțiunii de denunțare mincinoasă, n oricare din variantele de comitere are drept rezultat – urmarea imediată – crearea unei stări de pericol pentru desfășurarea normală a activități de înfăptuire a justiției. Această stare de pericol rezultă „ex re” și nu mai necesită alte probatori. Investigării criminalistice îi revine însă sarcina de a stabili dacă din cauza învinuirii mincinoase – ori a producerii sau ticluirii de probe mincinoase – o persoană nevinovată a fost urmărită sau condamnată. Cu alte cuvinte, cercetarea trebuie sã stabilească dacă învinuirea mincinoasă – făcută prin denunțul sau plângerea făptuitorului a avut ca urmare pornirea procesului penal și luarea altor măsuri împotriva persoanei indicate de cel in cauză : începerea urmăririi penale, punerea in mișcare a acțiunii penale, reținerea și arestarea preventivă, trimiterea in judecată sau condamnarea.
Prin urmare, la starea de pericol creată prin acțiunea făptuitorului se adaugă și vătămarea efectivă aduse persoane nevinovate. Fără îndoială, prin investigarea criminalistică trebuie să se dovedească legătura de cauzalitate între acțiunea sau acțiunile făptuitorului și urmarea mediată a acestora. Urmarea imediată, constând într-o stare de pericol inerentă acțiunii săvârșite, fac existența acestei legături implicită. Datorită acestui fapt, constatarea că acțiunea de învinuire mincinoasă ori de producere sau ticluire de probe mincinoase a fost săvârșită, înseamnă implicit și constatarea legăturii de cauzalitate. Același lucru și pentru urmarea eventuală, constând in vătămarea celui urmărit și condamnat pe nedrept.
Făptuitorul și forma de vinovăție.
Din punct de vedere a laturii subiective, pentru existența infracțiuni de denunțare calomnioasă trebuie dovedit că făptuitorul a acționat cu intenție, fiind cunoscut faptul că săvârșirea faptei din culpă nu este incriminată. Fapta poate fi comisă atât cu intenție directă, cât și cu intenție indirectă.
După cum este cunoscut, există intenție directă când se dovedește că făptuitorul și-a dat seama că face un denunț sau plângere mincinoasă ori că produce sau ticluiește probe mincinoase și a prevăzut rezultatul acestor acțiuni, rezultat pe care la urmărit. In cazul intenției indirecte, investigarea criminalistică trebuie să dovedească faptul că autorul denunțului sau plângerii prin care s-a făcut învinuirea mincinoasă, deși nu a urmărit rezultatul produs, a acceptat riscul producerii acestuia.
Referitor la forma de vinovăție, literatura de specialitate subliniază că lipsește intenția atunci când denunțătorul a reținut cu bună-credință că persoana împotriva căreia plângerea sau denunțul a comis infracțiunea, chiar dacă ulterior și-a dat seama că a comis o eroare. Mobilul și scopul urmărit de făptuitor nu prezintă relevanță sub aspectul denunțării calomnioase, ele constituind doar elemente necesare pentru individualizarea și dozarea pedepsei.
Cu alte cuvinte, pe parcursul investigării, organele de urmărire penală trebuie să probeze reaua-credință a celui care a făcut învinuirea ori a produs sau ticluit probele in sprijinul învinuirii nedrepte.
Din practica judiciară reținem următoarele :
„Faptul că, in urma denunțurilor făcute de inculpat, organul de urmărire penală a dispus scoaterea de sub urmărire penală a unei persoane, cu motivarea că n-ar fi comis faptele ce i s-au pus in sarcină, nu poate duce, prin el însuși, la constatarea că inculpatul a săvârșit infracțiunea de denunțare calomnioasă. Instanța este datoare să verifice dacă inculpatul a fost de bună-credință, ceea ce poate rezulta fie din împrejurarea că cel denunțat a săvârșit faptele cuprinse in denunț, fie din aceea că inculpatul – pe baza informațiilor ce i s-au dat de alte persoane – era încredințat că aceasta le-a săvârșit”
„Făptuitorul trebuie să fie de rea-credință, instanța având obligația să verifice existența relei- credințe; nu există rea-credință dacă fapta denunțată a fost adevărată sau făptuitorul era încredințat că faptele sesizate au fost săvârșite de către cel reclamat, ori că denunțul a fost clasat pentru alte motive decât caracterul neadevărat al sesizării”
Legat de persoana făptuitorului investigarea trebuie să stabilească și antecedentele in materie ale acestuia, precum și relațiile anterioare dintre el și persoana învinuită pe nedrept, relații ce pot explica scopul activității infracționale.
2.3. Activitățile specifice care se întreprind pentru administrarea probelor.
Printre activitățile care trebuie întreprinse pentru probarea activității infracționale și dovedirea relei – credințe a făptuitorului se înscriu:
2.3.1 Verificarea și ridicarea de înscrisuri.
Scopul efectuării acestei activități este de a stabili atât modul in care persoana nevinovată a fost învinuită pe nedrept, cât și rezultatul acestei învinuiri mincinoase pentru persoana respectivă. In primul rând se va proceda la verificarea și ridicarea plângerii sau denunțului pentru a stabili:
cine este persoana care a depus plângere sau denunțul;
data depunerii și înregistrării plângerii sau denunțului la organul judiciar;
fapta de care a fost învinuită mincinos persoana și dacă din conținutul sesizării rezultă că este vorba de o infracțiune sau de o faptă de altă natură;
dacă in conținutul plângerii ori denunțului este indicată expres persoana vătămată ca fiind autoarea infracțiunii;
împrejurările in care făptuitorul susține că a fost săvârșită infracțiunea, cu precizarea datei și locului comiterii, a acțiunilor concrete pe care le- ar fi întreprins persoana denunțată, rezultatului acțiunii acesteia etc.
probele și mijloacele de probă pe care făptuitorul le-a indicat pentru susținerea celor afirmate in plângere sau denunț ș.a.
In al doilea rând, verificarea și ridicarea de înscrisuri are drept scop identificarea probelor produse sau ticluite in vederea susținerii învinuirii nedrepte:
înscrisurile sau probele materiale depuse la organul de urmărire penală.
Fotografii reprezentând rezultatul infracțiunii atribuite persoanei nevinovate etc.
Înscrisurile menționate se găsesc la dosarul in care persoana nevinovată a fost cercetată ori condamnată.
Tactica criminalistică recomandă ca plângerea sau denunțul, precum și probele produse ori ticluite in vederea susținerii învinuirii nedrepte să fie ridicate in original, ele urmând să facă obiectul unor constatări tehnico-științifice sau expertize criminalistice.
In aceeași ordine de idei, pentru dovedirea vătămărilor efective suferite de persoana învinuită in mod mincinos ori împotriva căreia au fost produse sau ticluite probele mincinoase, organele de urmărire penală trebuie să recurgă la ridicarea următoarelor înscrisuri:
actul prin care s-a dispus începerea urmării penale împotriva persoanei nevinovate.
ordonanța de reținere;
ordonanță de punere in mișcare a acțiunii penale, inclusiv referatul întocmit de organul de cercetare penală;
ordonanțele și mandatele de arestare preventivă, comunicările de prelungire a duratei arestării preventive făcute de instanță, precum și referatele întocmite de organul de cercetare penală in acest sens;
declarații de martor, procese verbale de confruntare, rapoarte de constatare tehnico-științifică, actele prin care s-a dispus și luat măsurile asigurătorii etc.
rechizitoriul prin care persoana nevinovată a fostă trimisă in judecată;
actele întocmite in cursul judecății, declarațiile persoanei inculpate, declarații de martori, încuviințări ori respingeri de probatorii ș.a.;
hotărârile instanței de judecată
Înscrisurile menționate vor fi ridicate in copie și anexate la dosarul ce face obiectul denunțării calomnioase.
2.3.2 Ascultarea persoanei învinuite pe nedrept.
Pe scurt, din declarația persoanei învinuite in mod mincinos ori împotriva căreia au fost produse sau ticluite probele mincinoase trebuie să rezulte următoarele:
natura relațiilor dintre ea și autorul denunțului sau plângerii;
data când a luat cunoștință despre faptul că este învinuit in mod mincinos despre săvârșirea infracțiunii;
măsurile care au fost luate împotriva sa, atât in faza de urmărire penală, cât și in faza de judecată;
„probele” pe care autorul plângerii sau denunțului le-a adus împotriva sa;
măsurile și acțiunile pe care le-a întreprins pentru a dovedi netemeinicia acuzațiilor aduse;
persoanele care l-au ajutat pe făptuitor in susținerea învinuirii mincinoase și in ce a constat, in concret, ajutorul dat;
ce alte persoane mai cunosc despre activitatea infracțională a făptuitorului și modul cum au luat cunoștință despre aceasta
persoanele care pot confirma lipsa de temeinicie a acuzațiilor nedrepte ce i-au fost aduse;
dacă se constituie parte civilă in proces și cuantumul despăgubirilor solicitate și altele.
2.3.3.Identificarea și ascultarea martorului.
In general, martorii pot fi identificați atât din rândul celor care cunosc activitatea persoanei învinuite mincinos, cât și a celor care au cunoștință despre activitatea făptuitorului. Din depozițiile acestora trebuie să rezulte următoarele aspecte:
de când cunosc persoana învinuită pe nedrept, respectiv pe făptuitor și natura relațiilor existente între ei;
dacă între făptuitor și persoana învinuită pe nedrept au existat stări conflictuale, natura acestora și modul cum au fost aplanate;
ce cunosc in legătură cu infracțiunea pusă in sarcina persoanei nevinovate: dacă s-a comis in realitate o asemenea faptă, data săvârșirii, împrejurările in care s-a comis, persoana care a descoperit-o, consecințele faptei etc;
unde se afla persoana învinuită pe nedrept in momentul săvârșirii infracțiunii, ce activități desfășura și cine poate confirma acest lucru;
in ce împrejurări a afirmat făptuitorul că persoana indicată de el- și care s-a dovedit a fi nevinovată- ar fi autoarea infracțiunii;
ce probe a produs ori ticluit făptuitorul in sprijinul învinuirii nedrepte;
persoanele care l-au ajutat pe făptuitor in producerea sau ticluirea probelor mincinoase;
ce alte persoane mai cunosc despre activitatea făptuitorului și reaua – credință a acestuia ;
dacă făptuitorul a mai procedat și cu alte persoane in același mod ș.a.
Efectuarea altor activități de urmărire penală, in raport cu specificul cauzei.
In raport cu împrejurările concrete s-au săvârșit denunțarea calomnioasă, in cauză mai pot fi efectuate și alte activități de urmărire penală, cum ar fi:
Constatarea tehnico- științifică sau expertiza grafoscopică.
Care are ca obiect identificarea persoanei care a scris denunțul sau plângerea, precum și a persoanei care a produs sau ticluit probe mincinoase;
Constatarea tehnico- științifică sau expertiza tehnică a documentelor.
Pentru a stabili, după caz, autenticitatea unor acte, modul de confecționare a documentelor, identificarea mașinii de scrie ori a ștampilelor și sigiliilor după amprente și altele .
Percheziția domiciliară sau la locul de muncă, prezentarea pentru recunoaștere sau confruntarea, efectuate pentru a descoperi instrumentele folosite pentru producerea sau ticluirea de probe mincinoase, identificarea de persoane ori după caz, de lucruri sau animale sau pentru eliminarea contrazicerilor esențiale dintre declarațiile persoanelor ascultate in cauză.
2.3.5 Ascultarea învinuitului sau inculpatului.
Din declarațiile autorului denunțării calomnioase trebuie să rezulte, in principiu, următoarele:
Relațiile existente între aceasta și persoana învinuită in mod mincinos;
Modul in care a conceput și realizat activitatea infracțională;
Probele pe care le-a produs ori ticluit mijloacele utilizate in acest scop și persoanele care l-au ajutat;
Scopul pe care l-a urmărit prin învinuirea mincinoasă și prin producerea sau ticluirea probelor;
Alte persoane care cunosc despre împrejurările comiterii faptei ș.a.
Capitolul III
3.Investigarea criminalistică a infracțiunilor de mărturie mincinoasă și de încercare de a determina mărturia mincinoasă.
Reglementare juridică și precizări de ordin terminologic.
Mărturia mincinoasă este fapta martorului care, într-o cauză in care ascultă martori, face afirmații mincinoase, ori nu spune tot ce știe privitor la împrejurările esențiale asupra cărora a fost întrebat. Este asimilată cu mărturia mincinoasă fapta săvârșită in mod corespunzător de către expert sau interpret.
La rândul ei, încercarea de a determina mărturia mincinoasă este fapta persoanei care, prin constrângere sau corupere, încearcă să determine o altă persoană să dea declarații mincinoase. Constituie, de asemenea, infracțiunea de încercare de a determina mărturia mincinoasă fapta persoanei care, prin corupere sau constrângere, încearcă să determine un expert sau interpret să denatureze adevărul într-o cauză penală, civilă, disciplinară sau in orice altă cauză in care se numesc sau se cheamă experți sau interpreți (Cod penal, art. 261 alin. ultim).
In activitatea de înfăptuire a justiției, mijloacele de probă au o importanță deosebită, fiind indispensabile pentru aflarea adevărului și soluționarea cauzelor. Martorii sunt persoanele care au luat cunoștință despre faptele ce fac obiectul cercetării sau judecății. Obligația legală a acestora de a relata adevărul și de a spune tot ce știu cu privire la împrejurările esențiale asupra cărora au fost întrebați. In aceste condiții, declarațiile acelor martori care fac afirmații mincinoase ori nu spun tot ce știu cu privire la împrejurările esențiale asupra cărora au fost întrebați prezintă pericol social. Prin aceea că îngreunează, derutează ori compromit activitatea organelor judiciare putând provoca, implicit, pronunțarea unor soluții injuste.
Aceeași importanță pentru înfăptuirea justiției o au și rapoartele de expertiză, acestea având menirea să elucideze anumite împrejurări ale cauzei și care necesită cunoștințe de strictă specialitate într-un anumit domeniu sau altul. In mod similar se pune problema și in cazul interpreților, acestora revenind aceleași obligații de a nu induce in eroare organele judiciare in stabilirea adevărului prin traduceri neconforme cu realitatea.
Atât martorii, cât și experții și interpreții sunt persoane importante care pot aduce o contribuție importantă la înfăptuirea justiției prin mijloacele de probă furnizate. De aceea, declarațiile, părerile ori aprecierile, precum și traducerile ori interpretările acestora trebuie să fie expresia propriei lor convingeri și cunoașteri, rezultat al unui proces psihic liber, fără nici o influență, presiune fizică sau morală venită din exterior care să altereze integritatea și sinceritatea îndeplinirii obligațiilor procesuale și să determine facere de declarații, expertize sau traduceri false.
Existența unor astfel de acțiuni externe care împiedică ori încearcă să împiedice descoperirea adevărului reprezintă un evident pericol pentru desfășurarea normală a activității de înfăptuire a justiției și implicit pentru relațiile sociale a căror ocrotire este asigurată prin normala înfăptuire a justiției. Din acest considerent, încercarea de a determina prin corupere sau constrângere pe un martor, expert sau interpret să săvârșească infracțiunea de mărturie mincinoasă este incriminată și sancționată ca o infracțiune de sine stătătoare.
In conținutul juridic al infracțiunii de mărturie mincinoasă intră, alături de elementele constitutive și o situație premisă. Această situație premisă constă in preexistența unei cauze penale, civile, disciplinare sau a unei alte cauze supuse cercetării și soluționării in fața unor organe judiciare, cauze in cadrul cărora pot fi ascultați martori ori pot fi folosiți experți sau interpreți. Prin urmare, infracțiunea de mărturie mincinoasă nu poate fi concepută fără preexistența acestei situații, pe ea grefându-se acțiunea ce formează elementul său material. Situația premisă este statuată in cuprinsul textului incriminator, prin cuvintele „într-o cauză penală, civilă, disciplinară sau orice altă cauză in care se ascultă martori”, completat prin dispoziția expresă că aceste dispoziții „se aplică in mod corespunzător și expertului, și interpretului”.
In sensul legii, prin „cauză penală, civilă, disciplinară sau de orice alt fel” se înțelege un litigiu a cărui soluționare constituie un act de înfăptuire a justiției. Evident, caracterul penal, civil, disciplinar sau de altă natură rezultă implicit din natura organului judiciar sau jurisdicțional in fața căruia se află cauza respectivă. Prin „cauză penală” se înțelege procesul penal ce se desfășoară in fața organelor de urmărire penală – procuror, organele de cercetare penale ale poliției, organe de cercetare penale speciale – sau a instanțelor de judecată. In înțelesul articolului care încriminează mărturia mincinoasă, prin „cauză civilă” se înțelege procesul civil, desfășurat după procedura contencioasă, in fața instanțelor judecătorești civile. La rândul ei, „cauza disciplinară” desemnează o judecată desfășurată in fața unor organe jurisdicționale cu caracter disciplinar. In sfârșit, prin „orice altă cauză in care se ascultă martori” se înțeleg alte cauze decât cele penale, civile sau disciplinare, care se desfășoară in fața unor organe de jurisdicție și in cadrul cărora pot fi ascultați martori ori pot fi folosiți experți sau interpreți.
Aceeași situație premisă există și in cazul infracțiunii de încercare de a determina mărturia mincinoasă, termenii de „cauză penală”, „cauză civilă”, „cauză disciplinară” și „altă cauză in care se ascultă martori” având același înțeles ca și in cazul infracțiunii de mărturie mincinoasă.
Așa cum am precizat, infracțiune de mărturie mincinoasă este incriminată in două variante, una tipică – corespunzătoare denumirii infracțiunii – și alta asimilată formei tipice. Aceste variante se deosebesc atât prin calitatea subiectului activ nemijlocit, cât și modul de realizare a laturii obiective.
După cum rezultă din dispozițiile exprese ale legii penale, pentru existența infracțiunii de mărturie mincinoasă se cer îndeplinite cumulativ următoarele cerințe esențiale:
Afirmația mincinoasă sau omisiunea de a spune tot ce știe să privească „împrejurările esențiale” ale cauzei;
martorul, expertul sau interpretul „să fi fost întrebat” cu privire la acele împrejurări.
Potrivit literaturii de specialitate, cerința esențială referitoare la „împrejurările esențiale” determină conținutul declarației ce poate constitui mărturie mincinoasă, limitându-l la obiectul probei, respectiv la ceea ce interesează in cercetarea sau soluționarea cauzei.
Prin „împrejurări” se înțelege, pe de o parte, faptele principale ale cauzei cercetate sau judecate, iar, pe de altă parte, circumstanțele comiterii acesteia, precum și orice alte date ce pot servi la soluționarea justă a ei. Caracterul de „împrejurare esențială” este conferit de eficiența probatorie a acestora, precum și de pertinența și concludența acestora in investigarea și soluționarea cauzei respective.
Cerința esențială referitoare la condiția ca martorul, expertul, sau interpretul „să fi fost întrebat” cu privire la „împrejurările esențiale” constituie o a doua limitare a obiectului mărturiei mincinoase, restrângând sfera împrejurărilor esențiale numai la acelea asupra cărora s-au pus întrebări. Sub acest aspect trebuie subliniat faptul că întrebarea se poate referi la o anumită împrejurare esențială a cauzei ori poate consta dintr-o întrebare cu caracter general, dar cu referire implicită la împrejurarea respectivă. De asemenea, pentru existența infracțiunii, nu prezintă nici un fel de relevanță dacă întrebarea a fost pusă de organul judiciar sau de către părți.
In cazul încercării de a determina mărturia mincinoasă, pentru realizarea elementului material este necesar ca acțiunea făptuitorului să îndeplinească următoarele cerințe:
încercarea de a determina mărturia mincinoasă trebuie să se realizeze „prin constrângere sau corupere”;
persoana împotriva căreia este îndreptată acțiunea de încercarea de a determina mărturia mincinoasă să aibă calitatea de martor, expert sau interpret, într-o cauză penală, civilă, disciplinară sau într-o altă cauză în care se pot folosi aceste mijloace de probă.
A încerca determinarea prin „constrângere” înseamnă a obliga, a sili o persoană să accepte săvârșirea infracțiunii de mărturie mincinoasă. Altfel spus, constrângerea trebuie să fie de natură să creeze pentru martor, interpret sau expert o stare de temere și o violentare a libertății psihice, fie prin violență materială, fie prin amenințare. Prin încercarea de a determina mărturia mincinoasă „prin corupere” se înțelege oferirea sau promiterea de bani ori alte foloase. Este irelevantă pentru existența infracțiunii împrejurarea că oferta sau promisiunea a fost acceptată sau respinsă, din moment ce încercarea de a determina mărturia mincinoasă a rămas fără rezultat.
Pentru îndeplinirea celei de-a doua cerințe esențiale nu este necesar ca aceste persoane să aibă calitatea procesuală de martor, expert sau interpret in momentul in care se exercită acțiunea de încercare prin constrângere sau corupere, fiind suficient ca autorul încercării de a determina să cunoască faptul că persoana putea fi chemată să depună mărturie ori, după caz, ar putea fi numită in calitate de expert sau ca interpret. Legea penală folosește termenii de „expert” și „interpret”, dar nu in calitate procesuală, ci in calitatea lor de persoane abilitate profesional ca experți sau interpreți.
Potrivit dispozițiilor care incriminează mărturia mincinoasă, martorul care își retrage mărturia este exonerat de răspundere penală sau beneficiază de o reducere a pedepsei, după cum retragerea mărturiei mincinoase a fost făcută la un moment mai apropiat ori mai depărtat de momentul in care martorul a făcut depoziția mincinoasă, astfel :
fapta nu se pedepsește dacă, in cauzele penale, mai înainte de a se produce arestarea inculpatului, ori in toate cauzele mai înainte de a se fi pronunțat o hotărâre sau de a se fi dat o altă soluție ca urmare a mărturiei mincinoase, martorul își retrage mărturia;
dacă retragerea mărturiei a intervenit in cauzele penale după ce s-a produs arestarea inculpatului sau in toate cauzele după ce s-a pronunțat o hotărâre sau după ce s-a dat o altă soluție ca urmare a mărturiei mincinoase, instanța va reduce pedeapsa potrivit dispozițiilor privitoare la efectele circumstanțelor atenuante.
Aceeași scutire de pedeapsă sau, după caz, atenuarea acesteia este prevăzută și pentru expertul ori interpretul care își retrage expertiza, traducerea, interpretarea sau declarația mincinoasă.
Sub aspect procesual penal, atât in cazul mărturiei mincinoase, cât și in cazul încercării de a determina mărturia mincinoasă, acțiunea penală se pune in mișcare din oficiu. In general, in cazul ambelor infracțiuni, urmărirea penală și judecata se desfășoară după regulile obișnuite. Infracțiunea de mărturie mincinoasă prezintă totuși și unele particularități de ordin procesual penal, concretizate in următoarele:
in cazul mărturiei mincinoase într-o cauză penală, dacă infracțiunea este săvârșită in cursul ședinței de judecată – constituind infracțiune de audiență – se procedează potrivit dispozițiilor referitoare la constatarea infracțiunilor de audiență
Potrivit acestor dispoziții, dacă in curul ședinței se săvârșește o faptă prevăzută de legea penală, președintele constată acea faptă și identifică pe făptuitor. Procesul-verbal întocmit se trimite procurorului. Instanța, dacă este cazul, poate dispune arestarea preventivă a învinuitului, iar președintele emite mandat de arestare a acestuia. Despre luarea acestei măsuri se face mențiune in încheierea de ședință. Cel învinuit este trimis de îndată procurorului împreună cu procesul – verbal și mandatul de arestare.
Atunci când se constată că declarația mincinoasă este cea dată de martor in cursul urmăririi penale se procedează in conformitate cu dispozițiile care reglementează extinderea procesului penal cu privire la alte persoane.
Astfel, in cursul judecății, când se descoperă date cu privire la participarea și a altei persoane la săvârșirea faptei prevăzute de legea penală pusă in sarcina inculpatului sau date cu privire la săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală de către o altă persoană, dar, in legătură cu fapta inculpatului, procurorul poate cere extinderea procesului penal cu privire la acea persoană. Dacă instanța găsește cererea întemeiată, o admite și procedează potrivit dispozițiilor privitoare la extinderea procesului penal pentru alte fapte.
In cazul mărturiei mincinoase săvârșite într-o cauză civilă, instanța încheie un proces-verbal și trimite pe martor in fața organului penal. Instanța va putea suspenda ședința dacă apreciază că cercetarea infracțiunii de mărturie mincinoasă ar putea influența hotărârea pe care urmează să o dea.
Competența de cercetare revine organelor de cercetare penală a poliției, iar competența de judecată in primă instanță revine judecătoriei de la locul unde s-a săvârșit fapta. In cazul unei comisii rogatorii sau a unei delegări, competența de judecată revine judecătoriei de la locul unde a fost efectuată ascultarea prin delegare sau comisie rogatorie.
Principalele probleme pe care trebuie să le lămurească investigarea criminalistică.
Pentru conturarea elementelor constitutive ale infracțiunilor pe care le analizăm și administrarea probatoriilor in cauză trebuie efectuate următoarele activități:
3.2.1. Făptuitorul, calitatea de martor, expert sau interpret a acestuia și cauza in care a fost ascultat sau numit.
Așa cum rezultă din dispozițiile incriminatoare, autor al infracțiunii de mărturie mincinoasă poate fi numai un martor, expert sau interpret. Prin urmare, subiectul activ este calificat prin calitatea pe care trebuie să o aibă, determinată de un anumit raport procesual. Cu alte cuvinte, sfera persoanelor care pot comite o astfel de faptă este restrânsă numai la persoanele care au o sarcină judiciară, respectiv aceea de a depune ca martor, de a efectua o expertiză sau de a exercita funcția de interpret.
Așa cum este cunoscut, martorul este persoana care, având cunoștință despre o faptă sau despre o împrejurare de natură să servească la aflarea adevărului într-o cauză penală, civilă, disciplinară sau in orice altă cauză. Pentru a putea fi reținută această infracțiune, investigarea criminalistică trebuie să stabilească faptul că această calitate de martor trebuie să fie legal atribuite in momentul ascultării sale. Rezultă deci că nu pot fi autori ai acestei infracțiuni persoanele care nu pot fi ascultate in calitate de martor, indiferent de motivul acestei imposibilități.
După, cum subliniază literatura de specialitate, pot fi autori ai mărturiei mincinoase atât martorii citați legal, cât și cei care au fost admiși de organele judiciare, dar s-a omis citarea lor sau nu au primit citația. In acest context reamintim faptul că poate fi martor – și deci autor al infracțiunii de mărturie mincinoasă – atât partea vătămată, dacă nu s-a constituit parte civilă sau nu participă in proces in calitate de parte vătămată, cât și apărătorul, pentru fapte sau împrejurări cunoscute de el înainte de a fi devenit apărător sau reprezentant al vreuneia din părți. Potrivit legii, in acest caz calitatea de martor având prioritate față de cea de apărător. Mai trebuie reținut și faptul că minorul care nu a împlinit 14 ani, deși poate fi ascultat in calitate de martor, nu poate fi autor al infracțiunii întrucât el nu răspunde penal.
Expertul este persoana ale cărei cunoștințe sunt necesare pentru lămurirea unor fapte sau împrejurări într-o cauză și care este însărcinată, de către organul de urmărire penală sau instanța de judecată, cu efectuarea unei expertize.
In ceea ce privește pe expertul care poate subiect activ nemijlocit – autor – al infracțiunii d mărturie mincinoasă trebuie reținut că acesta trebuie să fie numit sau chemat de organul judiciar. Aceasta înseamnă că nu poate fi autor al infracțiunii persoana care efectuează o expertiză in cadrul unui serviciu medico-legal, laborator criminalistic sau orice instituție de specialitate la care s-a adresat organul judiciar pentru efectuarea expertizei. Aceștia vor răspunde, după caz, pentru săvârșirea infracțiunii de abuz in serviciu sau pentru cea de fals in înscrisuri oficiale.
In înțelesul legii, interpretul este persoana chemată sau numită de organul de urmărire penală sau instanța de judecată pentru a servi ca traducător.
Numirea sau chemarea interpretului in fața organului judiciar poate fi generată de următoarele situații:
Una din părți sau o altă persoană care urmează a fi ascultată nu cunoaște limba română ori nu se poate exprima;
când unele înscrisuri sunt redactate intr-o limba străină.
Trebuie subliniat faptul că infracțiunea de mărturie mincinoasă nu poate avea decât un singur autor. Fapta este susceptibilă de a fi săvârșită in participație, sub forma instigării, pentru instigator sau complice legea necerând vreo anume calitate.
Dacă așa stau lucrurile in cazul mărturiei mincinoase, in cazul încercării de a determina mărturia mincinoasă autor poate fi orice persoană. In marea majoritatea a cazurilor însă autor al acestei infracțiuni este o persoană ce are calitate de parte in cauza in care se ascultă martori, s-a dispus efectuarea unei expertize ori s-a recurs la un interpret. Și această infracțiune este susceptibilă de săvârșire in participație penală, atât sub forma coautoratului, cât și sub forma complicității sau instigării. De exemplu, persoana care a determinat o altă persoană să încerce să determine un martor – expert sau interpret – să comită infracțiunea de mărturie mincinoasă este instigator la încercarea de a determina mărturia mincinoasă. La rândul ei, persoana interpusă, care oferă bani pentru a determina un martor să declare mincinos este autor al infracțiunii de încercare de a determina mărturia mincinoasă.
In afară de stabilirea calității făptuitorului și, in caz de participație penală, contribuția avută de fiecare dintre participanți, investigarea criminalistică trebuie să lămurească și natura cauzei in care persoana a fost chemată să depună ca martor, respectiv a fost numită ca expert sau interpret. Natura cauzei ce face obiectul mărturiei mincinoase determină, așa cum am arătat, atât procedura ce trebuie urmată și probele ce urmează a fi administate pentru dovedirea existenței infracțiunii și a vinovăției, cât și consecințele faptei.
3.2.2. Activitatea ilicită desfășurată și consecințele faptei.
In acest sens trebuie să se clarifice in ce a constat fapta, adică dacă s-a concretizat in afirmații mincinoase ori martorul nu a spus tot ce știa in legăturile cu împrejurările esențiale cu privire la care a fost întrebat. Prin urmare, organele de urmărire penală trebuie să lămurească dacă sunt îndeplinite cerințele esențiale care fac să subziste sau nu infracțiunea de mărturie mincinoasă.
„A face afirmații mincinoase” înseamnă a spune altceva decât cele știute de martor, adică a declara ca fiind adevărat ceva contrar celor știute. Esențial este să se constate o nepotrivire între cele declarate și cele știute de el. este demn de reținut in acest sens criteriul după care trebuie să se stabilească dacă afirmația făcută de martor este sau nu mincinoasă. Opiniile exprimate de doctrină și jurisprudență converg spre ideea că un astfel de criteriu nu poate fi raportul in care se află cele declarate de martor cu cele întâmplate in realitate. Îmbrățișăm această opinie întrucât, in conformitate cu dispozițiile legii penale care incriminează mărturia mincinoasă martorului i se cere să spună tot ce știe și nu care este adevărul. Pe de altă parte, criteriul raportului între cele declarate și cele petrecute in realitate nu poate fi acceptat și din considerentul că acesta ar presupune verificarea adevărului celor afirmate de martor, activitate care se realizează la o dată ulterioară consumării infracțiunii.
In sensul legii, „a nu spune tot ce știe” semnifică fie trecerea sub tăcere, fie ascunderea – in tot sau in parte – din ceea ce martorul știe. In consecință, pentru existența infracțiunii, investigarea criminalistică trebuie să dovedească ceea ce martorul știa, nu ceea ce ar fi putut cunoaște.
Mărturia mincinoasă săvârșită de expert are același conținut ca și fapta comisă de martor, adaptată însă specificului activității desfășurate de acesta in procesul penal. Elementul material al infracțiunii de mărturie mincinoasă săvârșită de expert trebuie raportat la dispozițiile legii procesuale penale privitoare la sarcinile expertului, fapta putând fi comisă atât prin afirmații mincinoase făcute in raportul de expertiză sau in lămuririle date in fața organelor judiciare, cât și prin omisiunea de a spune tot ce știe privitor la cele constatate cu prilejul efectuării expertizei.
Elementul material al infracțiunii de mărturie mincinoasă comisă de interpret constă in acțiunea de a efectua o interpretare mincinoasă, fie prin alterarea conținutului a ceea ce trebuia tradus, fie prin omisiunea de a traduce ori de a reda tot ce a înțeles.
In cazul infracțiunii de încercare de a determina mărturia mincinoasă, elementul material constă in acțiunea de a încerca – fie prin constrângere, fie prin corupere – ca martorul expertul sau interpretul să facă depoziții neconforme cu realitatea, să efectueze părtinitor o expertiză sau să efectueze o traducere ori interpretare incorectă. O astfel de încercare constituie de fapt o tentativă, fiind o acțiune comisivă, dar fără rezultatul scontat de făptuitor. O astfel de încercare presupune, pe de o parte, ca infracțiunea la săvârșirea căreia s-a încercat determinarea persoanei să nu se fi săvârșit, iar, pe de altă parte, determinarea acelei persoane să nu fi avut loc.
Așadar, acțiunea de încercare dea determina o persoană să comită infracțiunea de mărturie mincinoasă nu constituie elementul material al acesteia decât atunci când a rămas fără rezultat. Astfel, nu este realizat acest element material când persoana față de care s-a realizat încercarea hotărâse ea însăși, anterior acțiunii făptuitorului, să săvârșească mărturia mincinoasă. Dar, nu trebuie omis faptul că o astfel de încercare va putea constitui un act de complicitate, prin întărirea rezoluției infracționale a martorului, expertului sau interpretului respectiv.
In concluzie, pe lângă stabilirea elementului material și constatarea îndeplinirii cerințelor esențiale prevăzute de lege, investigarea criminalistică trebuie să lămurească, in concret, in ce au constat actele de constrângere ori in ce mod s-a realizat coruperea martorului, expertului sau interpretului. Acest lucru este deosebit de important întrucât încercarea de a determina mărturia mincinoasă prin alte mijloace – rugăminți, recomandări etc. – face să nu subziste infracțiunea pe care o analizăm.
Sub aspectul consecințelor faptei, cercetarea trebuie să lămurească dacă, in afara creării stării de pericol pentru desfășurarea normală a activității de înfăptuire a justiției, afirmațiile mincinoase au condus și la luarea unor măsuri nedrepte împotriva unor persoane fizice, a cărei libertate sau demnitate a fost amenințată sau încălcată : reținerea, arestarea, darea unei soluții ori luarea unei hotărâri nedrepte ș.a. Tot astfel, in cazul unei persoane juridice ale cărei interese pot fi lezate printr-o mărturie mincinoasă. In cazul infracțiunii de încercare de a determina mărturia mincinoasă, in sarcina investigării criminalistice stă dovedirea stării de pericol pentru activitatea de înfăptuire a justiției. Aceasta deoarece urmarea imediată a infracțiunii nu constă nici odată in producerea unei vătămări. Dacă persoana împotriva căreia s-a îndreptat acțiunea făptuitorului a fost determinată să săvârșească infracțiunea de mărturie mincinoasă fapta acestuia constituie instigare la mărturie mincinoasă și nu încercarea de a determina o astfel de mărturie.
Desigur că organele de urmărire penală trebuie să lămurească și existența legăturii de cauzalitate între acțiunea care constituie elementul material al infracțiunii și urmarea imediată, fie starea de pericol creată pentru activitatea de înfăptuire a justiției, fie producerea consecințelor menționate pentru o persoană fizică sau juridică.
In sensul celor menționate s-a pronunțat și practica judiciară in domeniu, astfel:
„există infracțiunea de mărturie mincinoasă dacă într-un proces civil martorul declară, neadevărat, instanței că reclamanta este concubina pârâtului…”.
Referitor la soluția de mai sus s-a exprimat, pe drept cuvânt, opinia potrivit căreia subzistă infracțiunea de mărturie mincinoasă numai dacă se face și dovada că mărturia neadevărată s-a referit la împrejurări esențiale ale cauzei deduse judecății și martorul a fost întrebat despre relația dintre pârât și partea vătămată, natura acesteia având caracter esențial in proces.
-„…tot astfel, există mărturie mincinoasă dacă o persoană depune o mărturie nesinceră cu prilejul dezbaterii succesorale”.
In sprijinul soluției s-a argumentat că dezbaterea asupra succesiunii are caracterul unei cauze civile in care se ascultă martori. Prin urmare, declarația neadevărată făcută in fața notarului – cu prilejul dezbaterii succesorale – constituie infracțiuni succesorale.
– „existența infracțiunii… nu este condiționată de luarea unei măsuri nedrepte ori de pronunțarea unei soluții nedrepte, pe baza afirmațiilor mincinoase ale martorului, ci numai de posibilitatea luării unei astfel de măsuri sau a pronunțării unei asemenea soluții; or, pentru aceasta, este suficient ca mărturia mincinoasă să se refere la împrejurările esențiale in raport cu învinuirea adusă inculpatului, ori cu răspunderea penală ce îi incumbă, indiferent dacă, in cele din urmă, cu ocazia pronunțării, instanța s-a întemeiat sau nu pe acea mărturie ori a adoptat sau nu o soluție in concordanță cu ea”.
– „nu există infracțiunea de mărturie mincinoasă dacă fostul martor a devenit inculpat prin extinderea procesului asupra sa”. Tot astfel „când mărturia neadevărată a fost făcută de martorii asistenți in cuprinsul procesului-verbal semnat de ei…”
in măsura in care calitatea de martor se convertește, prin extinderea procesului penal, in aceea de inculpat, acesta va opera retroactiv – adică de la data săvârșirii infracțiunii -, deci înainte de chemarea persoanei să depună ca martor; in aceste condiții, declarațiile neadevărate ale martorului – făcute înainte de a deveni inculpat – ar putea să reflecte, cel mult, preocuparea de a-și construi, anticipat, decât intenția de a împiedica aflarea adevărului într-o cauză care privește o altă persoană.
-„Dacă martorul instigat să depună mincinos nu a făcut relatări neadevărate nu există instigare la mărturie mincinoasă”.
-„Există infracțiunea de încercare de a determina mărturia mincinoasă dacă făptuitorul i-a cerut martorului să facă declarații neadevărate in fața organelor judiciare – in condițiile prevăzute de art. 261 Cod penal – însă martorul a spus adevărul”.
-„Nu există infracțiunea de încercare de a determina mărturia mincinoasă, ci instigare la mărturie mincinoasă dacă martorii, determinați să facă afirmații mincinoase, au declarat adevărul in fața instanței”.
-„Nu există infracțiunea prevăzută de art. 261 Cod penal dacă făptuitorul a cerut martorului să depună mincinos, fără însă să folosească de mijloace de corupere sau constrângere”.
3.2.3. Data și locul săvârșirii infracțiunilor și dacă sunt întrunite condițiile pentru a opera cauza de nepedepsire ori de reducere a pedepsei.
Așa cum am văzut, dispozițiile care incriminează cele două infracțiuni nu prevăd nici o condiție de timp și loc pentru existența unor astfel de fapte. Dar, cunoașterea datei și a locului când s-a realizat acțiunea ce constituie elementul material al infracțiunii prezintă importanță din mai multe puncte de vedere:
– mărturia mincinoasă se consumă in momentul in care s-a executat acțiunea care constituie elementul material al faptei și s-a produs urmarea imediată;
Momentul consumării diferă însă in raport cu specificul acțiunii ce constituie elementul material. Astfel, in cazul in cazul in care afirmațiile mincinoase ori omisiunea de a spune tot ce știe se fac cu prilejul ascultării martorului, expertului sau interpretului, fapta se consumă in momentul in care ascultarea a luat sfârșit, iar depoziția a fost semnată de către aceștia. Dacă fapta s-a săvârșit cu ocazia întocmirii unui raport de expertiză ori, după caz, a efectuării unei traduceri scrise, fapta – in ambele variante – se consumă in momentul in care raportul de expertiză sau traducerea a fost depusă la organul care a dispus efectuarea acesteia.
Reamintim și cu acest prilej faptul că pentru consumarea infracțiunii nu se cere producerea unei vătămări efective nici pentru înfăptuirea justiției și nici pentru vreo persoană, consumarea fiind condiționată numai de producerea unei stări de pericol. De asemenea, nu este necesar să se fi pronunțat o hotărâre nedreaptă sau să se fi dat o soluție nedreaptă, ci este suficientă doar existența pericolului de intervenire a acestora. In cazul in care s-au produs, celelalte consecințe vor fi avute in vedere la aplicarea pedepsei.
– locul și timpul trebuie avut in vedere și in asigurarea unei încadrări juridice corespunzătoare a faptelor comise;
După consumarea infracțiunii de mărturie mincinoasă, se pot ivi situații când activitatea infracțională se prelungește in timp. De exemplu, făptuitorul face, in cadrul aceleiași rezoluții infracționale, mai multe declarații mincinoase in aceeași cauză, cu privire la aceeași faptă, in diferite stadii ale procesului. In acest caz există o singură infracțiune de mărturie mincinoasă – săvârșită in forma continuată – care se epuizează o dată cu săvârșirea ultimului act in realizarea acestei rezoluții. Rezultă că in situația contrară, respectiv când făptuitorul a făcut mai multe mărturii mincinoase, in mai multe cauze și in referire la împrejurări esențiale diferite ale cauzelor aflate in fața organelor judiciare, in sarcina acestuia urmează a se reține concurs de infracțiuni.
Cele de mai sus sunt valabile și in cazul infracțiunii de încercare de a determina mărturia mincinoasă, consumarea faptei consumându-se in momentul in care s-a săvârșit acțiunea prin care s-a încercat determinarea la mărturie mincinoasă, respectiv in momentul in care s-a efectuat acțiunea de constrângere sau de corupere a unei persoane pentru a o determina să comită infracțiunea de mărturie mincinoasă și s-a produs urmarea imediată. Și in acest caz este posibil ca făptuitorul să continue activitatea infracțională și după momentul consumării, săvârșind acte repetate de încercare de a determina mărturia mincinoasă, fie prin constrângere, fie prin corupere. Dacă actele repetate se săvârșesc in realizarea aceleași rezoluții infracționale, ele se constituie într-o infracțiune unică in forma continuată, care se epuizează in momentul ultimului act prin care se încearcă determinarea.
Data consumării și epuizării activității infracționale determină aplicarea dispozițiilor privitoare la cauza de nepedepsire sau de reducere a pedepsei.
După cum am precizat, martorul care își retrage mărturia mincinoasă este fie exonerat de răspunderea penală, fie sancționat cu o pedeapsă mai blândă, acest tratament fiind condiționat de momentul in care are loc retragerea mărturiei mincinoase și raportat, bine înțeles, la momentul facerii acestei mărturii in fața organului judiciar. De aceeași scutire sau, după caz, reducere de pedeapsă beneficiază și expertul sau interpretul, dacă își retrage raportul de expertiză, traducerea, interpretarea sau mărturia mincinoasă.
In acest sens, investigarea criminalistică trebuie să stabilească momentul in care martorul și-a retras mărturia mincinoasă și, in consecință, dacă beneficiază de cauza de nepedepsire ori de atenuare a pedepsei, astfel:
Făptuitorul va beneficia de exonerare prevăzută de lege dacă într-o cauză penală – retragerea mărturiei mincinoase s-a făcut înainte de a se produce arestarea inculpatului. In celelalte cauze – civilă, disciplinară sau in orice altă cauză in care se ascultă martori – cauza de exonerare operează numai dacă retragerea mărturiei mincinoase s-a făcut înainte de a se fi pronunțat o hotărâre sau de a se fi dat o altă soluție ca urmare a mărturiei mincinoase;
Cauza de reducere a pedepsei operează in situația in care retragerea mărturiei – in cauzele penale – a intervenit după ce s-a produs arestarea inculpatului, iar in celelalte cauze după ce s-a pronunțat o hotărâre ori după ce s-a dat o altă soluție ca urmare a mărturiei mincinoase.
Trebuie subliniat faptul cã prin „producerea arestării” se înțelege punerea efectivă in stare de arest – încarcerare – a persoanei și nu data înscrisă in actul prin care s-a dispus arestarea preventivă a inculpatului. Aceasta deoarece, între momentul emiterii de către procuror a ordonanței de arestare și a mandatului de arestare preventivă și punerea efectivă in executare poate exista o diferență de timp, generată de diverse situații.
Potrivit literaturii de specialitate, in cauzele penale in care nu a intervenit arestarea inculpatului, cauza de exonerare își produce efectele dacă retragerea mărturiei mincinoase s-a produs mai înainte ca organul de urmărire penală să fi dispus clasarea cauzei ori să se fi dispus scoaterea de sub urmărire penală sau încetarea urmăririi penale. In faza de judecată, făptuitorul va fi exonerat de răspundere penală dacă acesta își retrage mărturia mincinoasă înainte de a se fi pronunțat, de către prima instanță, o hotărâre. Evident, acest lucru este valabil și pentru expert sau interpret.
Prin „hotărâre” se înțelege actul jurisdicțional prin care se statuează asupra fondului cauzei in primă instanță. Este de reținut faptul că după pronunțarea acestei hotărâri, retragerea plângerii constituie doar o circumstanță atenuantă. De asemenea, nu trebuie omis faptul că retragerea plângerii trebuie făcută in cadrul aceleași cauze in care a fost făcută mărturia mincinoasă și – așa cum s-a precizat – atâta timp cât această cauză nu a fost judecată sau soluționată.
Prin dispozițiile care consacră cauza de impunitate se derogă de la regula generală care reglementează împrejurările ce pot constitui circumstanțe atenuante, potrivit căreia înlăturarea rezultatului infracțiunii constituie o circumstanță atenuantă legală. Această cauză de impunitate are caracter personal, ceea ce înseamnă că retragerea mărturiei mincinoase făcută de autor nu produce efecte și pentru ceilalți participanți.
Totodată, trebuie reținut că declarația martorului – expertului sau interpretului – in procesul penal pornit împotriva sa, prin care recunoaște că a făcut afirmații mincinoase nu poate fi considerată ca o „retragere a mărturiei – respectiv a expertizei sau traducerii mincinoase -, ci o recunoaștere a săvârșirii infracțiunii de mărturie mincinoasă. In consecință, aceasta nu poate constitui o împrejurare care să apere pe martori, interpreți sau experți de pedeapsă ori să le micșoreze pedeapsa. Eventual, o astfel de împrejurare ar putea deveni pentru aceștia o circumstanță atenuantă facultativă, care caracterizează atitudinea persoanei ca învinuit – inculpat – și nu atitudinea sa ca martor, expert sau interpret.
In sensul celor precizate s-a pronunțat și practica judiciară:
-„dacă martorul mincinos își retrage mărturia mai înainte de a se produce arestarea inculpatului, ori de a se fi pronunțat o hotărâre sau de a se fi dat o altă soluție, ca urmare a mărturiei mincinoase, fapta nu se pedepsește (art. 260 alin.2 C. Penal); dacã, in acest caz, martorul fusese instigat să depună mărturie mincinoasă, cauza de nepedepsire constituind o circumstanță personală, nu va putea opera decât in favoarea martorului nu și a instigatorului; acesta va fi pedepsit conform art. 27 Cod penal.
Martorul mincinos se pedepsește mai ușor (art. 260 alin. 3 Cod Penal) dacă și-a retras mărturia după pronunțarea unei hotărâri, însă retragerea trebuie să aibă loc in cadrul aceluiași proces in care a fost făcută și mărturia mincinoasă; nu beneficiază de prevederile art 260 alin. 3 Cod Penal martorul care își retrage mărturia abia in procesul penal pornit împotriva sa”.
-„dacă martorul își retrage mărturia in condițiile art. 260 alin. 3 Cod Penal, instanța este obligată să reducă pedeapsa potrivit art. 76 Cod Penal.
-„ dispozițiile de nepedepsire și de atenuare a răspunderii penale prevăzute de art.260 alin. 2 și 3 C. Penal, in cazul retragerii, in condițiile arătate in textul menționat, a mărturiei mincinoase, constituie o circumstanță personală a martorului care își retractează declarația, neavând nici un efect cu privire la acela care l-a instigat să facă mărturia neadevărată”.
-„conform art. 260 alin. 3 C. Penal, dacă martorul și-a retras mărturia mincinoasă, in cauzele penale după ce s-a produs arestarea inculpatului, sau in toate cauzele după ce s-a pronunțat o altă soluție ca urmare a mărturiei mincinoase, instanța va reduce pedeapsa potrivit art.76 C. Penal. Din modul de exprimare folosit in art.260 alin. 3 C. Penal rezultă că, pentru a produce efectul mai sus arătat, retragerea mărturiei mincinoase trebuie făcută – in cadrul aceleiași cauze in care a fost făcută și mărturia mincinoasă – după ce s-a pronunțat o hotărâre in primă instanță, dar mai înainte de soluționarea definitivă a cauzei”
3.2.4. Activitățile ce trebuie întreprinse pentru administrarea probelor.
Ținând cont de specificul infracțiunilor de mărturie mincinoasă și de încercarea de a determina mărturia mincinoasă, principalele activități ce trebuie întreprinse pentru administrarea probelor constau in :
verificarea și ridicarea de înscrisuri.
Această activitate are drept scop dovedirea calității de martor, expert sau interpret a acelui in cauză, conținutul declarațiilor mincinoase, data întocmirii ori depunerii lor la organul judiciar, consecințele mărturiei mincinoase etc. Din rândul înscrisurilor ce trebuie verificate și ridicate pentru probarea activității infracționale, amintim:
declarațiile făptuitorului date in fața organelor de urmărire penală și a instanței de judecată, in ordinea cronologică a facerii lor;
Pe lângă aspectele de ordin formal, din verificarea acestor declarații trebuie să rezulte, in principal, următoarele:
natura cauzei in care cel in cauză a depus ca martor;
fapta care a format obiectul cauzei in care acesta a fost chemat și a făcut depoziții;
dacă declarațiile mincinoase referă sau nu la împrejurări esențiale ale cauzei;
dacă făptuitorul a fost întrebat cu privire la împrejurările ce au făcut obiectul declarației mincinoase,
concordanța dintre prima declarație mincinoasă și declarațiile ulterioare date in fața organelor judiciare, atât cele de urmărire penală, cât și instanța de judecată ș.a.
declarațiile celorlalte persoane ascultate in cauză in care făptuitorul a făcut mărturii mincinoase;
alte acte de urmărire întocmite in cauza in care martorul, expertul sau interpretul au făcut afirmații neadevărate;
Printre acestea se înscriu:
ordonanța de dispunere a expertizei;
actul prin care interpretul a fost numit să traducă ori să-l interpreteze;
textul după care interpretul a făcut traducerea sau interpretarea;
înscrisurile din care rezultă data depunerii raportului de expertiză ori traducerii;
procese-verbale întocmite in cauza in care făptuitorul a făcut declarații mincinoase: procese-verbale de cercetare la fața locului, procese-verbale de prezentare pentru recunoaștere, procese –verbale de confruntare ș.a.
înscrisurile din care rezultă măsurile luate împotriva persoanei nevinovate ca urmare a mărturiei mincinoase și consecințele faptei;
Aceste înscrisuri se referă la :
ordonanța de reținere și nota de introducere in arest;
ordonanța de punere in mișcare a acțiunii penale, ordonanța și mandatul de arestare preventivă, inclusiv referatele întocmite de organul de cercetare penală prin care s-a propus punerea in mișcare a acțiunii penale, arestarea preventivă și prelungirea duratei acesteia;
ordonanța și procesul verbal de aplicarea sechestrului penal;
referatul prin care s-a propus trimiterea in judecată a persoanei;
rechizitoriul procurorului;
hotărârea primei instanțe și al celorlalte instanțe judecătorești;
Ascultarea persoanei care a avut de suferit de pe urma mărturiei mincinoase a făptuitorului.
In general din declarația persoanei căreia s-a adus atingere onoare și demnității ori a avut de suferit de pe urma activității infracționale a făptuitorului trebuie să rezulte următoarele:
Natura relațiilor dintre ea și făptuitor;
Împrejurările in care făptuitorul a făcut declarații mincinoase cu privire la persoana sa și cu ce ocazie;
Măsurile ce au fost luate împotriva sa ca urmare a mărturiei mincinoase;
Peroanele care cunosc despre împrejurările comiterii mărturiei mincinoase și pot da relații privitoare la activitatea infracțională a făptuitorului;
Dacă făptuitorul a mai făcut declarații mincinoase și cu privire la alte persoane ș.a.
Identificarea și ascultarea martorilor care cunosc despre:
Împrejurările cauzei, cu privire la care făptuitorul a făcut mărturii mincinoase;
Ce cunosc in legătura cu persoana cu privire la care făptuitorul a făcut mărturii mincinoase;
relațiile anterioare dintre făptuitor și persoana cu privire la care a făcut afirmați neadevărate;
scopul urmărit de făptuitor prin mărturiile mincinoase etc.
alte activități, in raport cu specificul cauzei investigate.
Pe parcursul investigării criminalistice poate apărea necesitatea efectuării și a altor activități de urmărire penală, cum ar fi:
efectuarea de confruntări in vederea eliminării contrazicerilor esențiale dintre declarațiile date de persoanele ascultate in cauză;
dispunerea unor constatări sau expertize medico legale pentru a stabili dacă făptuitorul este in deplinătatea posibilităților de a vedea sau auzi cele declarate;
efectuarea de reconstituiri, având drept scop verificarea posibilității de a vedea sau auzi cele declarate.
Ascultarea învinuitului sau inculpatului.
Problemele ce trebuie lămurite prin ascultare se referă, in principal, la următoarele aspecte:
Cauza in care a fost ascultat și calitate pe care a avut-o: martor, expert sau interpret;
Aspectele cu privire la care a fost întrebat ori, după caz, cu privire la care s-a dispus traducerea, interpretare și efectuarea expertizei;
Motivele care i-au determinat să declare mincinos ori să efectueze o expertiză sau traducere neconformă cu realitatea;
Dacă a fost instigat să facă declarații mincinoase și, in caz afirmativ, cine este persoana care l-a instigat și activitățile desfășurate de aceasta in acest scop;
Data când a făcut prima declarație mincinoasă și datele depoziției ulterioare;
Care este realitatea in legătură cu împrejurările in care a fost citat și ascultat in calitate de martor și cu privire la care a depus mincinos;
când a aflat adevărul și motivele pentru care nu a revenit asupra depozițiilor mincinoase;
probleme pe care înțelege să solicite in apărarea sa etc.
In cazul infracțiunii de încercare de a determina mărturia mincinoasă, problematica ascultării se va axa pe lămurirea următoarelor aspecte:
calitatea pe care a avut-o in cauza ce a făcut obiectul încercării de a determina mărturia mincinoasă și organul judiciar unde se instrumentează cauza respectivă;
natura cauzei in care a încercat să determine mărturia mincinoasă
persoana pe care a încercat s-o determine la mărturie mincinoasă și calitatea acesteia;
maniera in care i-a cerut să declare mincinos ori să întocmească raportul de expertiză sau traducerea nereală;
împrejurările cu privire la care a cerut martorului, expertului sau interpretului să declare mincinos;
in ce au constat actele de constrângere sau de corupere exercitate pentru a determina mărturia mincinoasă;
care a fost atitudinea persoanei împotriva căreia a exercitat acte de constrângere sau de corupere;
data când a încercat pentru prima oară să determine la mărturia mincinoasă și încercările pe care le-a făcut in același scop etc.
In cazul persoanei asupra căreia s-a încercat determinarea la mărturie mincinoasă se va insista pe stabilirea calității pe care o avea in cauză, data când a fost citată in calitate de martor ori numită in calitate de expert sau interpret, obiectul mărturiei , expertizei sau traducerii data și persoana care a exercitat asupra sa acte de constrângere și natura acestora, data când s-a încercat coruperea, persoane care mai cunosc despre activitatea infracțională a făptuitorului ș.a.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Metodologia Investigarii Infractiunilor de Denuntare Calomnioasa Si Marturie Mincinoasa (ID: 124913)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.