Drept Roman Evolutia Proprietatii

CAPITOLUL I

CONSIDERAȚII INTRODUCTIVE

În cursul timpului formele sociale de însușire se schimbă odată cu trecerea de la o orânduire la alta. În orânduirile bazate pe exploatare, aproprierea sau însușirea naturii de către individ se realizează, sub forma exploatării unei părți a societății, de către cealaltă parte a acesteia, pe când în societatea socialistă, liberă de orice exploatare, apropierea are loc sub forma colaborării lucrătorilor din producție.

Indiferent însă de formele pe care le îmbracă această însușire, ea apare ca o condiție esențială a existenței oricărei societăți, deoarece nu poate fi vorba de nici un fel de producție, deci nici de societate, acolo unde nu există nici o formă de proprietate…. Cu alte cuvinte proprietatea în sens economic este intim legată de societatea umană, ea a existat în toate orânduirile sociale și va exista cât va dăinui societatea umană.

O dată cu apariția Romei ca stat, apare și dreptul de proprietate prin sancționarea normelor sociale în formă juridică. Din acest moment se poate vorbi deci nu numai despre proprietate în sens economic, dar și în sens juridic.

Proprietatea în sens juridic apare fie ca drept subiectiv fie ca instituție a dreptului obiectiv.

Dreptul de proprietate în sens obiectiv cuprinde totalitatea normelor juridice care reglementează modul de repartiție a mijloacelor de producție, precum și a produselor.

Dreptul subiectiv de proprietate, aceea posibilitate de a stăpâni un lucru prin putere proprie și în interes propriu, este definit de normele dreptului obiectiv. Astfel, normele dreptului obiectiv stabilesc atributele dreptului de proprietate.

La Roma, dreptul de proprietate își avea locul în fruntea tuturor celorlalte drepturi reale, constituind așadar, cel mai vechi și cel mai desăvârșit drept real. Dreptul de proprietate era dreptul real desăvârșit care conferea titularului său facultatea unei depline stăpâniri a lucrului, adică plenum dominium, plena in re potestas.

Interpreții dreptului roman au definit proprietatea astfel: Dominium est ius utendi, fruendi, abutendi re sua, quatenus iuris ratio partitur – proprietatea este dreptul de a se folosi, de a culege, fructele și de a dispune de lucrul său, atât cât permite rațiunea de drept.

Din această definiție se desprind trei atribute esențiale ale dreptului de proprietate:

– ius utendi

– ius fruendi

– ius abutendi

Ius utendi consta în dreptul de a folosi în mod direct un lucru, cum ar fi de exemplu, de a locui o casă, a cultiva un teren etc.

Ius fruendi consta în dreptul de a percepe fructele produse de acel lucru, ca de exemplu, recolta unui teren, roadele unei livezi, chiria unei case, dobânda unei sume de bani etc.

Ius abutendi consta în dreptul de a dispune de un lucru, de a face asupra un act care să îi epuizeze substanța, de exemplu, a vinde acel lucru, a-l consuma, a-l distruge etc.

În continuare, pentru a explica formele de proprietate, trebuie să pornim de la nivelul de dezvoltare a forțelor de producție din acel timp. În comuna primitivă, pentru a-și asigura hrana necesară vieții, oamenii trebuiau să lucreze în comun, dar munca în comun nu putea genera decât o proprietate comună, atât asupra mijloacelor de producție, cât și asupra produselor.

În perioada sclavagistă, în locul uneltelor de piatră, oamenii aveau la dispoziție unelte de metal, datorită cărora puteau produce mai mult decât strictul necesar. S-a creat astfel un surplus care, prin acumulare, a dus la formarea de averi. În aceste condiții, prizonierul de război nu mai trebuia să fie ucis ci, devenea sclav. Munca nu se mai făcea în comun de către toți membrii societății, ci era prestată de sclavi, devenind dintr-o muncă voluntară, una silită.

Apariția proprietății individuale asupra sclavului și cea a proprietății familiale asupra pământului trebuie situate în faza de trecere de la comuna primitivă la sistemul sclavagist.

În perioada matriarhatului, găseam proprietatea comună a femeii și a bărbatului asupra a tot ceea ce produceau și foloseau în comun. În acel timp, mai întâlneam și proprietatea personală a bărbatului și a femeii asupra diferitelor unelte. Forma producției materiale era vânătoarea, pescuitul, agricultura primitivă. Această formă de proprietate încetează să mai existe, odată cu domesticirea animalelor, creșterea vitelor, perfecționarea uneltelor, apariția meșteșugurilor, întrucât toate aceste forme de activitate duceau la mărirea productivității muncii.

În aceste condiții, locul matriarhatului a fost luat de patriarhat și odată cu această transformare, a apărut și instituția sclaviei. Dar trecerea de la proprietatea colectivă a ginții, la aceea individuală nu s-a făcut dintr-o dată, ci a generat o serie de forme intermediare, cum ar fi, proprietatea familială. În faza de tranziție de la comuna primitivă, la sclavagism, trebuie situată și instituția proprietății familiale, care se caracteriza prin aceea că toți membrii familiei și nu numai șeful familiei, erau coproprietari ai bunului de familie (nu putea fi înstrăinată). Coproprietarii trăiau în comun pe bunul familial, cu drepturi egale și fără a putea ieși din indiviziune.

CAPITOLUL II

ORIGINEA ȘI EVOLUȚIA PROPRIETĂȚII ROMANE

Secțiunea I

Formele primitive de proprietate

După cum se știe, fondarea Romei a avut loc în anul 754 înaintea e.n., deci înainte de formarea statului roman (care a avut loc în anul 575 prin reforma lui Servius Tullius). Acestei perioade, de aproximativ 200 de ani, îi corespund o serie de transformări ale instituției proprietății.

În acest timp, au existat următoarele forme de proprietate:

1. proprietatea colectivă a ginții;

2. proprietatea familială;

3. proprietatea individuală.

§. 1. Proprietatea colectivă a ginții (obștei)

Proprietatea colectivă a ginții – ager gentilicus constituia prima formă de proprietate asupra pământului pe care au cunoscut-o romanii.

Deci, în epoca prestatală a Romei pământul, ca principal mijloc de producție, se afla în proprietatea colectivă a ginții. Dacă proprietatea apare tot așa de veche ca și omenirea, apropriațiunea individuală nu s-a manifestat de la început, decât pentru mobile, iar forma cea mai îndepărtată în timp a proprietății funciare a constituit-o aceea a proprietății colective.

Ca mărturie a existenței proprietății colective a ginții stau numeroasele urme lăsate în formele de transmitere a proprietății, precum și în formele care erau necesare pentru intentarea acțiunii de revendicare – acțiune care sancționa dreptul de proprietate (ex. mancipațiunea era cel mai vechi mod de dobândire a proprietății și achizitorul – cel ce dobândea trebuia să țină lucrul cu mâna fapt care se putea întâmpla cu privire la sclavi, dar nu și la pământ sau la case).

Potrivit textelor autorilor latini și greci, în epoca prestatală, proprietatea era colectivă cu excepția a două iugăre de pământ care se aflau în proprietatea familială. Printr-o interpretare contrară s-ar putea ajunge la concluzia că cele două iugăre de pământ au fost atribuite de către Romulus, cu titlu de proprietate privată. Dar, în realitate, prin reforma atribuită lui Romulus, pământurile au fost repartizate numai cu titlu de proprietate familială, ca formă mai evoluată proprietății primitive.

În De re rustica, Verro vorbește despre atribuirea celor două iugăre de pământ fără să precizeze ce regim s-a aplicat celorlalte fonduri. În altă lucrare însă, Varro se referă la expres la împărțirea întregului teritoriu al Romei între cele trei triburi fondatoare.

Dionis din Halicarnas afirma că Romulus ar fi împărțit teritoriul Romei în 30 de loturi, atribuind fiecărei curii o suprafață de pământ

Din cele arătate se observă că Varro vorbește de o împărțire între triburi, iar Dionis din Halicarnas vorbește despre o împărțire pe curii. Deși, în aparență, cele două texte se contrazic, în realitate ele se susțin și se completează reciproc.

În continuare vom analiza unele dintre aspectele legate de urmele lăsate de proprietatea colectivă asupra mancipațiunii, asupra formelor cerute pentru revendicarea unui lucru și asupra sistemului succesiunii legale.

Mancipațiunea, cel mai vechi mod de dobândire a proprietății (modul originar de transmitere la romani), care presupunea ca accipiens să țină cu mâna lucrul, în calitate de dobânditor. Aceasta se putea face și în privința sclavilor sau a animalelor și asupra altor bunuri mobile, dar firește nu se putea aplica la lucrurile imobile.

Așadar, în epoca apariției mancipațiunii nu se cunoștea proprietatea privată asupra pământului și caselor, ci numai asupra bunurilor moile, deoarece numai asemenea lucruri puteau fi aduse în fața martorilor și ținute cu mâna de către achizitor.

Acțiunea în revendicare – sacramentum in rem (în epoca veghe) avea loc printr-o acțiune a legii, or formula acestei acțiuni a legii necesita prezența lucrului în fața magistratului. Din faptul că pământul nu putea fi înstrăinat, rezultă că proprietatea asupra pământului nu exista decât sub forma colectivă (gentilică), deci trebuie să se admită că aceste lucruri nu erau obiect de proprietate privată, pentru că dacă bunurile imobile ar fi fost obiect de proprietate privată, forma originară a revendicării ar fi fost astfel elaborată încât să fie aplicabilă și în cazul lor. Când un trib se instala într-un loc, terenurile, pădurile, pășunile aparțineau tuturor; pământul se lucra în comun și fiecare lua câte o parte din recoltă.

§. 2. Proprietatea familială

Proprietatea familială era o formă mai avansată și purta numele de heredium, adică moștenire.

Din informațiile scriitorilor antici se deduce existența proprietății familiale în paralel cu proprietatea colectivă a ginții. Vechii autori au pus la originea acestei forme de proprietate reforma prin care Romulus a atribuit fiecărui cetățean două iugăre de pământ – bina jugera. Un astfel de heredium avea o întindere redusă, de o jumătate de hectar.

Chiar de la formarea Romei, pământul era împărțit în mici loturi de câte o jumătate de hectar pentru fiecare familie. Romulus a împărțit fiecărui cap al familiei câte două jugăre de pământ – heredium. Fiecare familie trăia din produsele obținute de pe acest teren.

În ceea ce privește caracterele proprietății familiale, distingem caracterul inalienabil, care este confirmat de mecanismul mancipațiunii, modul originar de transmitere a proprietății asupra lucrurilor mancipi.

Proprietatea asupra lui heredium are și un caracter indivizibil, pentru că în virtutea acestui caracter la moartea șefului de familie, pământul nu revenea comunității, ci rămânea familiei, destinația lui fiind de a trece de la o generație la alta. Trebuie amintit și caracterul de coproprietate al proprietății familiale, în sensul că sui heredes, se moștenesc pe ei însuși, adică vin la moștenirea unui lucru pe care îl stăpâneau și înainte de moartea lui pater familias.

Acest heredium era inalienabil și indivizibil întrucât actio familiae herciscundae – acțiunea de partaj a fost o creație a Legii celor XII Table.

Dovada existenței acestei forme de proprietate ne-o oferă un document găsit în anul l933 și care reprezintă fragmente din Institutele (manual elementar de drept) lui Gaius (jurisconsult care a trăit în secolul 11 al e.n.) și de urmele adânci lăsate chiar în legislația epocii clasice în materia moștenitorilor.

Din textul lui Gaius, rezultă că sui heredes, după moartea lui pater familias, trăiau în indiviziune – situație denumită juridic, antiquum consortium, fie ercto non cito – proprietate neîmpărțită.

Datorită acestui aspect, heredium nu reprezenta numai o formă de proprietate, ci și o formă de moștenire. Gaius numește această stare de indiviziune legitimă, fiindcă a fost recunoscută de Legea celor XII Table și naturală, deoarece provenea din epoca preistorică și se forma, prin simpla continuare a proprietății sui herezilor.

Odată cu Legea celor XIl Table, a apărut și actio familiae herciscundae (acțiune de împărțire a bunurilor de familie). Această acțiune trebuie explicată, prin prisma apătate de hectar pentru fiecare familie. Romulus a împărțit fiecărui cap al familiei câte două jugăre de pământ – heredium. Fiecare familie trăia din produsele obținute de pe acest teren.

În ceea ce privește caracterele proprietății familiale, distingem caracterul inalienabil, care este confirmat de mecanismul mancipațiunii, modul originar de transmitere a proprietății asupra lucrurilor mancipi.

Proprietatea asupra lui heredium are și un caracter indivizibil, pentru că în virtutea acestui caracter la moartea șefului de familie, pământul nu revenea comunității, ci rămânea familiei, destinația lui fiind de a trece de la o generație la alta. Trebuie amintit și caracterul de coproprietate al proprietății familiale, în sensul că sui heredes, se moștenesc pe ei însuși, adică vin la moștenirea unui lucru pe care îl stăpâneau și înainte de moartea lui pater familias.

Acest heredium era inalienabil și indivizibil întrucât actio familiae herciscundae – acțiunea de partaj a fost o creație a Legii celor XII Table.

Dovada existenței acestei forme de proprietate ne-o oferă un document găsit în anul l933 și care reprezintă fragmente din Institutele (manual elementar de drept) lui Gaius (jurisconsult care a trăit în secolul 11 al e.n.) și de urmele adânci lăsate chiar în legislația epocii clasice în materia moștenitorilor.

Din textul lui Gaius, rezultă că sui heredes, după moartea lui pater familias, trăiau în indiviziune – situație denumită juridic, antiquum consortium, fie ercto non cito – proprietate neîmpărțită.

Datorită acestui aspect, heredium nu reprezenta numai o formă de proprietate, ci și o formă de moștenire. Gaius numește această stare de indiviziune legitimă, fiindcă a fost recunoscută de Legea celor XII Table și naturală, deoarece provenea din epoca preistorică și se forma, prin simpla continuare a proprietății sui herezilor.

Odată cu Legea celor XIl Table, a apărut și actio familiae herciscundae (acțiune de împărțire a bunurilor de familie). Această acțiune trebuie explicată, prin prisma apariției proprietății individuale (quiritare) asupra pământului, când a fost folosită ca procedeu de ieșire din indiviziune a moștenitorilor. Totuși, din cauza avantajelor, sui heredes continuau să trăiască în indiviziune, de bună voie, pentru a nu fărâmița pământul pe care-l aveau.

§. 3. Dispariția formelor de proprietate primitivă

Romanii au cunoscut prin urmare, încă de la întemeierea cetății Roma, ca forme de proprietate: proprietatea colectivă a ginții și proprietatea familială.

Odată cu fondarea statului, aceste forme de proprietate primitivă au dispărut. Dispariția lor nu s-a produs însă, dintr-o dată, ele s-au descompus în cadrul comunei primitive.

Dovezi cu privire la dispariția acestor forme de proprietate primitivă în statul roman sunt:

– faptul că averea era un criteriu pentru a stabili cine face parte din adunările centuriate;

– în Legea celor XII Table, nu se mai amintea nimic despre formele primitive de proprietate care existaseră.

Drept urmare se poate spune că proprietatea colectivă a ginților asupra pământului a fost înlocuită cu proprietatea colectivă a statului, proprietatea familială odată cu posibilitatea ieșirii din indiviziune prin actio familiale herciscundae, se transformă în proprietate privată, iar proprietatea asupra sclavilor, care între fondarea romei și apariția statului constituia mai mult o stăpânire individuală se transformă într-o proprietate veritabilă.

Secțiunea a II-a

Proprietatea quiritară

§. 1. Formarea proprietății quiritare

În vechiul drept roman, nu mai întâlnim decât o singură formă de proprietate individuală: proprietatea quiritară – dominium ex iure quiritium adică stăpânirea, proprietatea – după dreptul quiriților, adică după dreptul cetățenilor romani, proprietatea care se bucura de o ocrotire deplină și era producătoare de toate efectele legale.

Proprietatea quiritară aparținea numai cetățenilor romani sui iuris, pentru că era un privilegiu strict rezervat cetățenilor romani, ea presupunea un lucru roman (deci nu purta asupra unui lucru luat de inamic și a pământului cucerit).

Dominium ex iure quiritium se crea în mod solemn, se transmitea prin forme solemne și tot cu forme solemne se reclama în justiție. Reglementarea exclusivistă și formalistă a proprietății, abundența de formule și simboluri au făcut din proprietatea quiritară o instituția accesibilă numai cetățenilor romani.

Așadar, dominium ex iure quiritium nu aparținea la origine decât cetățenilor persoane sui iuris și patricienilor. Latinii aveau acces la această proprietate numai în măsura în care beneficiau de ius comercii.

Dreptul de proprietate constituia stăpânirea deplină a unui lucru – plenum dominium, plena in re protestas. Interpreții dreptului roman au spus că proprietatea cuprindea trei atribute: Dominium est ius utendi, frueidi, abutendi re sua, quatenus iuris ratio patilur.

Prin urmare, proprietarul quiritar avea trei prerogative:

– ius utendi (dreptul de a se folosi)

– ius fruendi (dreptul de a culege fructele)

– ius abutendi (dreptul de a dispune)

Jurisconsulții romani nu au definit dreptul de proprietate, ci au enumerat diferitele prerogative pe care le asigura proprietatea. Romanii înțelegeau prin usus și fructus, folosința și fructele, iar prin abusus, consumarea unui lucru prin uz sau distrugerea ori înstrăinarea lui. Putem spune deci, că proprietarul quiritar putea dispune cum vroia de lucrul său în măsura în care titularul dreptului avea capacitatea de exercițiu.

În consecință:

– pupilul nu putea să înstrăineze bunurile sale fără auctoritas tutoris, pentru a nu-și face o condiție mai rea;

– femeii sub tutelă perpetuă, nu-i era permis să înstrăineze lucrurile sale mancipi făară auctoritas tutoris.

– nebunul (furiosus) nu putea să înstrăineze;

– de asemenea, prodigului îi era interzis, pe timpul cât dura interdicția, să dispună de proprietate.

Denumirea de proprietate a apărut destul de târziu, în vremea lui Traian (pe timpul lui Cicero, era desemnată prin cuvântul dominium sau dominium legitimum). Înainte, pentru a exprima ideea abstractă a dreptului de proprietate, proprietarul spunea: haec res mea est ex iure quiritium (acest lucru este al meu potrivit dreptului quiriților).

§. 2. Caracterele proprietății quiritare

Trebuie menționat în primul rând că reglementarea acestei proprietăți se deosebea, sub multiple aspecte, de cea a proprietății private evoluate care era accesibilă tuturor persoanelor, se aplica tuturor lucrurilor și se transmitea în principiu, printr-un simplu acord de voință.

Proprietatea quiritară prezintă următoarele caractere:

– caracter absolut;

– caracter perpetuu;

– caracter exclusiv.

a. Caracterul absolut.

Caracterul absolut decurge pe de o parte din caracterul absolut al drepturilor reale căci proprietatea este principalul drept real, care este opozabil tuturor – erga omnes, iar pe de altă parte datorită faptului că proprietarului de pământ îi erau recunoscute puteri nelimitate asupra bunurilor.

Așadar, proprietarul era stăpânul absolut, neputând fi adusă nici o îngrădire dreptului său; el avea stăpânirea desăvârșită, deplină – plenum dominium, plena in re potestas: nu se putea aduce nici o piedică liberului exercițiu al dreptului de proprietate.

Ca o consecință a acestui caracter, tot ceea ce se afla deasupra sau dedesubtul terenului, aparținea proprietarului acestuia, plantele sau clădirile nu puteau fi concepute separat de teren.

Caracterul absolut al proprietății quiritare se explică, prin faptul că proprietarului de sclavi și de pământ trebuiau să-i fie recunoscute puteri nelimitate, pentru ca în acest fel, exploatarea lucrului său să fie făcută în mod desăvârșit.

Totuși, acest caracter absolut a cunoscut, încă de pe timpul Legii celor XII Table, unele îngrădiri. De exemplu, proprietarul unui teren trebuia să lase nelucrat, la limitele terenului, un spațiu de 2 și 1/2 picioare finis, confinium (hotar)‚ care împreună cu același spațiu lăsat liber de proprietarul vecin, forma un drum de 5 picioare între proprietarii vecini și care nu se uzucapa.

De asemenea, proprietarul nu avea dreptul să clădească ori să sădească imediat lângă limita terenului. Oricum, proprietarul de teren era obligat să permită vecinului să strângă fructele căzute din arborele său (interdictul de glanda legenda).

Interesul public stătea la baza altor limitări ale dreptului de proprietate. Astfel, proprietarul unui fond situat la marginea unui râu era obligat să permită acostarea luntrelor și descărcarea lor, ori să contribuie la repararea drumurilor etc.

b. Caracterul perpetuu.

Prin aceasta, se înțelegea imposibilitatea de a fi proprietar numai până la un anumit termen. Cetățeanul roman nu putea să-și piardă proprietatea, după un anumit interval de timp. Dreptul de proprietate, ca principal drept real, se consolidează prin trecerea timpului, spre deosebire de drepturile persoanelor care în momentul valorificării se sting. Proprietatea quiritară avea ca scop folosirea continuă a lucrului.

Proprietatea nu putea fi transferată până la un termen, adică într-un mod temporar și revocabil.

Caracterul perpetuu al proprietății quiritare a fost exprimat prin următorul adagiu: proprietas ad tempus constitui non potest, adică proprietatea nu poate fi stabilită până la un termen.

Proprietatea nu se putea transfera printr-o convenție alăturată actului de înstrăinare, urmând ca la sosirea unui anumit termen, să-i revină, de plin drept. vechiului proprietar – o astfel de convenție era nulă: donat inrita est (donațiunea este nulă).

c. Caracterul exclusiv.

Acest caracter constă în faptul că nu i se impunea proprietarului să împartă cu cineva folosința bunului său.

Dar caracterul exclusiv al proprietății în dreptul roman mai însemna și faptul că, numai anumite persoane se bucurau de proprietate, numai anumite bunuri puteau face obiectul acestei proprietăți și că proprietatea se putea transmite numai prin anumite moduri.

Proprietatea quiritară cerea întrunirea cumulativă a trei condiții:

– un cetățean roman.

S-a recunoscut totuși, din timpuri vechi, și străinilor care aveau commercium dreptul de a fi proprietari quiritari.

– un obiect roman.

Prin obiect roman, se înțelegea în primul rând, ager romanus, precum și res mancipi în general. Din anul 111 î.e.n., prin Lex Thoria, ager italicus a fost asimilat cu ager romanus și astfel, pământurile cucerite în Italia au devenit res mancipi și ca atare, susceptibile de proprietate quiritară. Nu aveau această calitate bunurile care se găseau în stăpânirea dușmanilor.

– anumite moduri de dobândire.

Proprietatea quiritară necesita un anumit mod de dobândire, ea putea fi dobândită fie printr-un mod de drept al ginților – ocupațiune, fie printr-un mod civil – mancipațiune, uzucapiune, alienaține făcută de stat, lege, adjudicatio, in iure cessio.

În ceea ce privește obiectul proprietății quiritare, acesta a evoluat în decursul vremurilor și chiar în decursul aceleași epoci.

Cel mai vechi obiect al proprietății quiritare l-a constituit sclavul. Așa cum doctrina asupra proprietății ocupă locul central în orice sistem de drept, tot așa, în centrul doctrinei romane asupra proprietății, se găsea proprietatea asupra sclavului. Sclavul putea fi vândut, deci, constituia obiectul diferitelor contracte.

Uneori, el era folosit în afară de munca fizică, și ca instrument de achiziție, încheind în numele stăpânului său acte juridice (mancipațiune, tradițiune).

Proprietatea quiritară asupra pământului era de dată mai recentă și a apărut în urma proprietății asupra sclavilor și vitelor. Dovada în acest sens o constituie faptul că:

– formele mancipațiunii cereau ca obiectul a cărui proprietate se transmitea să fie ținut cu mâna – ceea ce nu era posibil în cazul unui teren; când însă s-a admis proprietatea quiritară asupra pământului, această condiție a fost suprimată;

– acțiunea în revendicare trebuia să fie intentată, printr-o acțiune a legii (legisactio) care purta numele de sacramentum in rem și formele acesteia necesitau prezența lucrului în fața magistratului; când a apărut proprietatea quiritară asupra pământului, s-a admis să se aducă în fața magistratului doar un bulgăre de pământ.

În ceea ce privește proprietatea guiritară asupra vitelor mari s-a admis, chiar de la formarea statului roman, că proprietatea quiritară asupra boilor, care constituiau mijloacele necesare pentru cultivarea pământului. Proprietatea quiritară asupra măgarilor, catârilor, este de dată mai recentă și a apărut odată cu dezvoltarea comerțului, fiind folosiți la transport.

Proprietatea quiritară asupra acestor din urmă animale era cunoscută anterior anului 28 î.e.n. când lista lucrurilor mancipi s-a închis (listă pe care se aflau toate aceste animale, în afară de elefanți).

Proprietatea quiritară asupra animalelor mici (oi, capre) a fost admisă încă de timpuriu, deoarece pe de o parte, Legea celor XII Table consacrase existența tradițiunii – un mod de dobândire a proprietății lucrurilor nec mancipi, iar pe de altă parte, nu se cunoștea în epoca veche, decât un singur fel de proprietate individuală și anume, proprietatea quiritară.

Acest lucru este dovedit și de către jurisconsultul Gaius care arăta că se putea revendica și o turmă, aducându-se în fața magistratului numai o singură oaie, or revendicarea sancționa proprietatea quiritară.

În Legea celor XII Table, nu a fost menționată decât proprietatea individuală asupra sclavului, asupra altor lucruri, precum și asupra pământului.

Dominium ex iure quiritim presupunea că fusese dobândită printr-un mod admis de dreptul civil. Deși Legea celor XII Table nu vorbea de proprietatea colectivă, aceasta exista sub forma proprietății colective a statului asupra sclavilor publici (servi publici) și își găsește originea în actele de cucerire, deci de război.

Statul putea să vândă prizonierii de război persoanelor particulare și în acest caz, ei deveneau proprietate privată a cetățenilor romani. Dar statul putea să-i și întrebuințeze în diferite servicii inferioare pe lângă magistrați, ca ușieri, servitori în temple sau în alte edificii publice. Magistratul nu se putea servi însă de sclavi, atunci când era vorba de executarea unul ordin contra unui cetățean roman.

Sclavii statului se numeau servi publici și aveau situația sclavilor care aparțineau persoanelor particulare, cu următoarele deosebiri:

– puteau fi dezrobiți de magistrații superiori printr-o simplă declarație, nefiind necesară forma solemnă cerută la sclavii privați;

– primeau anual o sumă de bani pentru întreținere;

– aveau dreptul să încheie un fel de căsătorie cu femeile libere;

– primeau o porțiune din teritoriul public pentru a-și construi locuință pe ea;

– aveau dreptul să dispună, pentru cauză de moarte, de jumătate din patrimoniul lor.

Această situație mai bună a sclavilor publici se explică prin aceea că statul în epoca veche, neavând cadre administrative, se servea, în funcțiile inferioare, de sclavi cărora le acord o oarecare independență.

În ceea ce privește proprietatea colectivă a statului asupra pământului cucerit (ager publicus) trebuie menționat că ager publicus era pământul cucerit de Roma.

O parte din acest pământ, era dată în folosința cetățenilor romani, o altă parte era acordată în folosința primului care-l ocupa, în schimbul unei plăți anuale, numită redevență, iar a treia parte era trecută în proprietatea privată a cetățenilor romani.

Existența încă din sec. IV î.e.n. a marilor moșii în societatea romană este dovedită prin Lex Licinia Sextia din anul 367 î.e.n., prin care se interzicea oricărui cetățean de a poseda mai mult de o anumită suprafață de pământ.

Așadar se căuta a se opri extinderea marii proprietăți și, în același timp, se dădea ocazie și celor săraci să capete o parte din ager publicus ca primi ocupanți.

Cu toate acestea, procesul de concentrare a pământurilor a continuat și după această lege, patricienii nerespectând-o. Marea proprietate a înghițit mica proprietate și s-au format acele latifundia, iar acest proces s-a accelerat în sec. 11 î.e.n., din cauza războiului și a impozitului în natură.

În urma reformei lui Servius Tullius, a fost creată adunarea centuriata. Această reformă a avut și un scop militar, întrucât numai cine făcea parte din adunarea centuriată putea fi soldat, dar soldații trebuiau să aibă o anumită avere, pentru a putea intra într-una dintre cele cinci categorii, cei săraci erau deci excluși de la serviciul militar.

Dat fiind faptul că țărănimea forma elementul de bază al armatei romane, s-a căutat să se oprească descompunerea micii proprietăți asupra pământului.

Tribunul plebeu Tiberius Gracchus, prin legile propuse – anul 134 î.e.n., a urmărit să ia din mâna celor bogați ager publicus care depășise limitele fixate prin legea anterioară (Licinia Sextia) și să-l împartă la plebei. Această lege a fost votată de Senatul roman, însă Tiberius Gracchus, care anunțase și alte legi la noile alegeri, a fost asasinat de către nobili.

În anul 122 î.e.n., a fost ales tribun al plebei Caius Gracchus, care a restabilit, într-o anumită măsură, legea agrară a lui Tiberius. În interesul plebei de la orașe, a fost votată lex frumentaria, adică legea relativă la aprovizionarea cu grâu a populației. A fost prima lege prin care se prevedea pentru stat o astfel de obligație.

Restabilind legea lui Tiberius și mărind suprafața de pământ ce urma să fie acordată pe cap de locuitor, Caius încerca să creeze o proprietate mijlocie.

În afară de lex frumentaria care a fost votată, Caius a mai propus și alte legi, între care amintim:

– lex iudiciaria relativă la administrarea justiției, prin care cavalerii căpătau dreptul exclusiv de a constitui instanțele de judecată;

– legea cu privire la provincia Asia, prin care cavalerii au obținut dreptul de a percepe impozitele în această provincie, în locul arendașilor locali;

– legea pentru acordarea cetățeniei romane locuitorilor Italiei. Poporul a respins această lege, pentru că de calitatea de cetățean, erau legate anumite avantaje (distribuirea de grâne, prada de război etc.), iar prin mărirea numărului cetățenilor, s-ar fi micșorat partea ce revenea fiecăruia.

După legea lui Tiberius, menținută și de Caius, cei ce au primit pământ, nu puteau să-l înstrăineze. Se împiedica astfel, concentrarea din nou a pământurilor și se evita distrugerea micii proprietăți. De asemenea, împărțirea pământului se făcea cu condiția unei plăți (redevențe) către stat, care de fapt constituia un control al statului în sensul că, la intervale de timp, se verifica dacă pământul a fost sau nu înstrăinat.

La propunerea lui Drusus, poporul a suprimat redevența, iar prin aceasta, și controlul statului. Pământul putea fi din nou înstrăinat.

Prin reformele lor, Gracchii au dat o lovitură marii proprietăți. Nu tot pământul public însă a fost luat nobililor, iar în anul 111 î.e.n. prin lex Thoria s-a hotărât ca tot acest pământ asupra căruia moșierii nu aveau decât folosința, să devină proprietatea celor care îl dețineau.

Din acest moment, ager italicus – pământul Italiei a fost asimilat lui ager romanus – pământul din Roma. Pământurile cucerite în Italia devin în consecință res muncipi și susceptibile de a deveni proprietate quiritară.

Secțiunea a III-a

Forme de proprietate în dreptul clasic

§. 1. Proprietatea quiritară în dreptul clasic.

În epoca clasică s-a menținut proprietatea quiritară alături de care au apărut, datorită transformărilor vieții economice, sociale și politice noi forme de proprietate: proprietatea pretoriană, proprietatea provincială și proprietatea peregrină.

Proprietatea quiritară și-a purtat vechile caractere, dar a dobândit și alte noi, în sensul că a făcut unele concesii renunțând în parte la unele formele sale rigide. Referitor la aceste forme foarte rigide Gaius spunea că nu există decât două posibilități: fie să ai proprietate romană, fie să nu ai proprietate deloc.

Era normal ca o instituție potrivită cu nevoile restrânse ale statului (cetate de mici dimensiuni și cu o economie slab dezvoltată) să devină cu totul insuficientă unui stat mediteranean mai ales când acesta a devenit imperiu.

Pământul cucerit al provinciilor – ager publicus nu era susceptibil de proprietate quiritară, dar romanii au căutat soluții de protejare a proprietății din imperiu prin menținerea proprietății quiritare care a servit drept model tuturor formelor de proprietate sub un dublu aspect.

În primul rând proprietatea quiritară s-a extins și asupra peregrinilor cărora li s-a acordat ius comercii, iar în al doilea rândea s-a extins și asupra pământurilor declarate sol italic prin ius italicum.

Întrucât peregrinii nu putea utiliza modurile civile de transmitere a proprietății s-au servit de tradițiune, dar cu timpul acest mod de dobândire a proprietății, mult mai convenabil decât de cel de drept civil, a început să fie utilizat și în raporturile dintre cetățeni.

Cetățenii au utilizat inițial tradițiunea numai în scopul transmiterii lucrurilor nec mancipi, însă mai târziu, după ce lucrurile mancipi și-au pierdut vechea importanță, cetățenii utilizau tradițiunea și în vederea transmiterii unor astfel de lucruri.

Proprietatea quiritară își menține distincția față de proprietatea peregrină și cea provincială, care sunt inferioare acesteia. Ele sunt de fapt, din punct de vedere tehnic, posesiuni, iar pentru doctrina romană singura proprietate în adevăratul înțeles al cuvântului era cea a cetățeanului – rem mea este, dominium ex iure quiritum, asupra lucrului roman.

§. 2. Proprietatea pretoriană.

Apariția proprietății pretoriene se explică prin dezvoltarea comerțului, care necesita o mai mare ușurință în încheierea tranzacțiilor comerciale și o mai eficace ocrotire a bunei-credințe în acest domeniu.

Înlăturarea rigorismului și formalismului caracteristice proprietății quiritare se impunea, datorită acestor considerente, ca o necesitate imperioasă.

Regula că un lucru mancipi nu se putea înstrăina decât printr-o mancipațiune sau printr-o in iure cessio, adică prin mijloace formale și stricte, în afară de faptul că îngreuna încheierea diferitelor tranzacții juridice, putea aduce deseori prejudicii celor de bună-credință.

Se presupune că la apariția proprietății pretoriene ar fi contribuit comerțul cu sclavi. Aceștia fiind cumpărați, de obicei, în grupuri, era dificil să se repete, pentru vânzarea fiecărui sclav în parte, formalitățile cerute de lege, adică ale mancipației. De aceea pretorul arăta pe cumpărător, chiar în lipsa formalităților legale, dacă acesta fusese de bună-credință.

Așadar în practică, de cele mai multe ori, părțile contractante procedau la predarea lucrului, fără ca să mai recurgă la mancipațiune. Nefiind proprietar quiritar, persoana respectivă avea lucrul in bonis.

Pentru a apăra pe cumpărător, în eventualitatea că vânzătorul, care rămăsese proprietar quiritar, ar fi intentat acțiunea in revendicare, pretorul i-a acordat protecția juridică cumpărătorului, creând în acest mod un drept de proprietate specială pentru cel care a cumpărat o res mancipi fără forme solemne.

Această proprietate a fost denumită de romaniștii moderni proprietate pretoriană. Un bun asupra căruia exista proprietate pretoriană, devenea obiect al proprietății quiritare, prin trecerea termenului necesar realizării uzucapării.

Până la împlinirea termenului necesar – 1 sau 2 ani, existau doi proprietari asupra lucrului și anume, proprietarul quiritar (cel care a vândut lucrul) și care nu avea decât un drept teoretic și proprietarul pretorian (cel care a cumpărat lucrul) și care era, în fapt, adevăratul proprietar.

§.3. Proprietatea provincială.

Pământurile provinciilor cucerite aparțineau statului roman – ager publicus, iar posesorii unor astfel de fonduri erau îndatorați să plătească acestuia un impozit funciar – vectigal, ceea ce materializa ideea că proprietatea aparținea statului.

De aceea această stăpânire funciară este denumită în texte posesiune – possessio, uzufruct – usus fructus, și nu proprietate provincială, termen preluat de cercetătorii moderni.

Locuitorii din provincii nu se bucurau formal de dreptul de proprietate, ci stăpâneau pământul cu titlu de folosință.

În fapt, stăpânirea locuitorilor asupra solului aveau unele din trăsăturile drepturilor reale. Astfel, la moartea proprietarului provincial, dreptul trecea asupra urmașilor. Totodată, pământul putea fi transmis între vii printr-o simplă tradițiune. Proprietarul provincial dispunea de o acțiune in rem specială, pe care o putea intenta în vederea redobândirii posesiunii asupra lucrului.

Cu timpul, modul de organizare a proprietății provinciale a cunoscut modificări importante care, în condițiile decăderii formalismului și a exclusivismului, au făcut-o se aproprie, încă de pe vremea lui Diocletian, de natura proprietății civile în noua sa înfățișare.

§. 4. Proprietatea peregrină.

Deși peregriniii, după legea romană, nu puteau fi proprietari, totuși edictul pretorului peregrin și cele ale guvernatorului le-au ocrotit, în vederea ușurării comerțului cu romanii, stăpânirea în fapt asupra averii pe care o aveau și pe care cercetătorii de mai târziu au numit-o proprietate peregrină.

Deci, în climatul de expansiune a schimbului de mărfuri, romanii au fost nevoiți să recunoască peregrinilor, partenerii lor de afaceri, un drept de proprietate distinct.

Proprietatea peregrină nu a putut fi protejată prin mijloace de drept civil, deoarece acestea erau accesibile numai cetățenilor romani. Datorită acestui fapt s-au creat procedee juridice aparte, după modelul celor aplicabile proprietății civile.

Astfel, proprietatea peregrină era protejată prin acțiunea în revendicare cu suprimarea cuvintelor iure quiritum, fie pe calea unei ficțiuni (că peregrinul ar fi cetățean roman). Tot astfel, acțiunile furti (cu privire la furt) și damni iniuria dati (cu privire la paguba cauzată pe nedrept).

După anul 212, când s-a dat Constituția lui Antonin Caracalla, proprietatea peregrină a dispărut, deoarece s-a acordat cetățenia aproape tuturor străinilor.

§. 5. Proprietatea în epoca post-clasică.

În epoca post-clasică, cele patru forme de proprietate cunoscute – proprietatea quiritară, proprietatea pretoriană, proprietatea peregrină și proprietatea provincială s-au contopit într-o singură formă de proprietate.

Prima care a dispărut a fost proprietatea peregrină. Ea și-a pierdut mult din importanță, odată cu acordarea cetățeniei peregrinilor prin Constituția lui Caracalla din anul 212. Această formă de proprietate și-a pierdut însă complet importanța și rațiunea de a mai subzista, sub Justinian care a desființat categoria peregrinilor deditici.

Următoarea care a dispărut a fost proprietatea provincială. Această formă de proprietate a existat, atâta timp cât se făcea distincție între pământul Italiei și cel al provinciilor și pentru motivul că primul se bucura de privilegiul de a fi scutit de impozit.

Din moment ce și pământul Italiei a fost supus impozitului, ca și pământul provincial, a dispărut rațiunea de a se face deosebire între cele două forme de proprietate.

După dispariția celor două forme de proprietate – peregrină și provincială, au mai rămas proprietatea pretoriană și quiritară, făcându-se confuzie între cele două forme, iar tendința în practică era de a dobândi proprietatea pretoriană.

Pentru a lichida acest paralelism, când proprietarul quiritar avea nudum ius quiritium, iar o altă persoană avea proprietatea provizorie (pretoriană), Iustinian a contopit cele două forme de proprietate, formând o proprietate unică denumită dominium.

Noua formă de proprietate, rezultat al unificării și coordonării unor instituții create în decursul secolelor, se caracterizează printr-un înalt grad de abstractizare, în virtutea căruia, proprietarul putea dispune de lucru printr-o simplă manifestare de voință.

În epoca domniei lui Justinian, printr-o constituție a acestuia, s-a desființat deosebirea dintre res mancipi și res nec mancipi și, în consecință, a dispărut și mancipațiunea, precum și diferența ce se făcea între pământul din Italia și cel din provincii. Toate acestea au dus la crearea unei singure forme de proprietate – proprietatea unică.

§. 6. Coproprietatea și coposesiunea

Proprietatea mai multor persoane asupra unuia și aceluiași lucru se numea condominium (coproprietate).

Materialmente lucrul nu era împărțit, deoarece el aparținea, ca un întreg, tuturor coproprietarilor. Fiecare dintre ei era subiect al întregului drept de proprietate. Era vorba de o coexistență de subiecte care aveau un drept asupra aceleiași proprietăți.

Spre sfârșitul Republicii, această concepție cu privire la coproprietate a fost înlăturată, ajungându-se la concluzia că fiecare coproprietar are o parte indiviză (pars pro indivisio quata pars), care era precizată fracționar (1/4, 1/3 etc.). Această fracțiune era numai ideală, deoarece dreptul fiecărui coproprietar se întindea asupra fiecărei particule a lucrului în proporția respectivă.

Coproprietatea se putea naște voluntar (ex., printr-un contract de societate) sau involuntar (succesiune etc.).

Din coproprietate, rezultă că:

– fiecare coproprietar putea să-și vândă dreptul său, să-l doneze ori să-l înstrăineze cu orice alt titlu;

– fiecare coproprietar putea cere ieșirea din indiviziune prin actio commundi dividundo. În asemenea cazuri, judecătorul împărțea proprietatea individuală în loturi egale (împărțeală în natură) sau o împărțea în părți inegale (dacă unele bunuri nu îngăduiau împărțeala lor materială), cu obligația pentru cei ce au primit mai mult să despăgubească cu o sumă echivalentă, pe ceilalți coproprietari (împărțeala cu suită) sau atribuia toate bunurile unuia singur dintre coproprietari sau chiar unui terț. care trebuia să-i despăgubească proporțional pe ceilalți (prin licitație);

– asupra reparațiilor, folosinței etc., toți coproprietarii trebuiau să fie de acord, ca și în privința dreptului de a dispune de lucru.

Romanii au mai cunoscut și noțiunea de coposesiune – compossessio.

Posesiunea unui lucru neîmpărțit putea să aparțină la mai multe persoane – pro indiviso, așa încât, fiecare să aibă o anumită fracțiune posesorie din întreg.

CAPITOLUL III

MODURI DE DOBÂNDIRE A PROPRIETĂȚII

Secțiunea I

Concept și clasificare

§. 1. Apariția și dezvoltarea noțiunii de mod de dobândire a proprietății

Prin moduri de dobândire a proprietății se înțeleg acele fapte recunoscute de ordinea juridică, ca având drept efect să realizeze intrarea unui drept de proprietate în patrimoniul cuiva.

Datorită faptului că romanii concepeau, la origine, dreptul de proprietate ca fiind exprimarea unei puteri asupra bunurilor și persoanelor, unele dintre modurile de dobândire a proprietății quiritare, deși constituiau căi de transmitere a proprietății de la o persoană la alta, nu erau totuși, considerate ca moduri de dobândire a proprietății, și cazurile în care lucrul era dobândit prin transmitere de la o altă persoană (ex. mancipațiunea).

În realitate, și în acest caz era vorba de o dobândire a proprietății, transmiterea lucrului de la o persoană la alta fiind doar un element secundar. Abia atunci când proprietatea s-a definit fără elementul putere, a apărut și noțiunea de transfer al dreptului de proprietate.

Ca element specific, ar fi de menționat că la Roma, pentru transmiterea proprietății, voința nu era suficientă, afară de titulus sau causa adquirendi (ex. vânzarea), se mai cerea și modus adquirendi (ex. tradițiunea), un element tangibil – strămutarea posesiunii.

În ceea ce privește noțiunea de mod de dobândire a proprietății, un progres remarcabil se realizează în vremea împăratului Iustinian, care, fără a ne da o teorie exhaustivă asupra problemei, reușește totuși să ajungă la elaborarea juridică a acestei noțiuni.

Parafraza lui Teofil lărgește concepția doctrinară a lui Iustinian, dând un concept abstract bine elaborat de mod de dobândire a proprietății – tropos kteseos.

Din cele prezentate rezultă că romanii au ajuns treptat la noțiunea de mod de dobândire a proprietății, exprimat prin termenul de modus acquisitionis în dreptul lui Iustinian. Această elaborare lentă și târzie se explică prin concepția pe care romanii o aveau despre dreptul de proprietate, pe care-l priveau ca un raport dintre individ și lucru.

§. 2. Delimitarea modurilor de dobândire a proprietății.

Din partea juriștilor romani n-au lipsit încercările de sistematizare a modurilor de dobândire a proprietății care, în astfel de clasificări au fost călăuziți, ca în toate elaborările lor teoretice mai mult de interesele practicii judiciare decât de frumusețile construcțiilor dogmatice.

În Institutele lui Gaius se arată că proprietatea poate fi dobândită potrivit dreptului ginților (iure naturali) sau potrivit dreptului civil (iure civili).

Jurisconsulții au clasificat modurile de dobândire a proprietății ținând seama de variate criterii cum ar fi în primul rând ramura de drept, apoi de voința părților, după originea modurilor etc.

După ramura de drept ele sunt moduri de iure civile și moduri de ius gentium.

Moduri de dobândire prevăzute de ius civile erau rezervate persoanelor care aveau ius commercii și confereau proprietatea quiritară. Cele care erau prevăzute de ius gentium erau accesibile necetățeriilor romani și se aplicau cu privire la bunurile neromane.

O altă clasificare avea în vedere modurile originare, care purtau asupra unui lucru care n-a fost niciodată proprietatea cuiva și confereau o proprietate deplină – ocupațiunea, specificațiunea, accesiunea, și moduri derivate care priveau un bun transmis de proprietar, deci se transmitea o proprietate limitată de actele fostului proprietar.

Modurile derivate de dobândire puteau fi cu titlu universal și cu titlu particular (după cum se transmitea un patrimoniu sau numai fracțiuni din patrimoniu, ori lucruri privite individual).

Modurile de dobândire inter vivos se deosebeau de cele mortis causa, prin aceea că primele aveau loc prin transmiterea de la o persoană în viață, în timp ce în cazul ultimelor, bunul se transmitea de la un defunct.

Existau moduri voluntare (convenționale) și nevoluntare (fără consimțământul vechiului proprietar).

O clasificare importantă și specifică a dreptului roman era aceea în moduri de dobândire a proprietății quiritare asupra bunurilor mancipi și asupra bunurilor nec mancipi.

În categoria modurilor de dobândire a proprietății quiritare asupra bunurilor mancipi, intrau:

– ocupațiunea;

– mancipațiunea;

– uzucapiunea;

– alienațiunea (înstrăinările) făcute de stat;

– legea;

– adiudicatio;

– in iure cessio.

În categoria modurilor de dobândire a proprietății quiritare asupra bunurilor nec mancipi, intrau:

– tradițiunea;

– specificațiunea;

– accesiunea.

Secțiunea a II-a

Ocupațiunea (ocupatio)

Ocupațiunea (occupatio), unul dintre cele mai vechi moduri de dobândire a proprietății menținut până în vremea lui Iustinian, consta în faptul de a pune stăpânire pe un lucru care nu aparținuse niciodată nimănui (res nullius) cu intenția de a deveni proprietar.

Lucrurile fără stăpân, care nu aparțin nimănui sunt:

– erau considerate ca fiind fără stăpân lucrurile luate de la dușmani res hostiles, deoarece, potrivit concepției romanilor, inamicul nu avea drept de proprietate.

Cum însă prada de război era dobândită de către stat, particularul putea să dobândească, prin ocupațiune, un bun al dușmanului, numai în cazul în care făcea o incursiune pe teritoriul inamic pe cont propriu, nu însă ca soldat. Acest mod de dobândire a proprietății avea la bază violența, redată într-o expresie juridică, ocupațiune.

– animalele sălbatice, peștii, păsările etc. constituiau lucruri aparținând celui ce le vânează sau le prinde neavând importanță pe ce teren au fost dobândite (propriu sau străin).

– pietrele prețioase, perlele aparțin celui ce le descoperă

– thesaurus – comoara consta într-un număr de obiecte prețioase ascunse în pământ de multă vreme, încât nu se știa cui au aparținut. În unele texte comoara nu era un res nullius și revenea celui ce a descoperit-o. În alte texte ea este privită ca un accesoriu al pământului și revenea proprietarului acestuia.

Când comoara a fost găsită de cineva pe un teren străin, ea se atribuia în părți egale celui care a descoperit-o și proprietarului pământului.

– lucrurile părăsite de stăpân cu intenția de a nu mai fi proprietar – animo dereliquendi. În privința acestor lucruri s-a ivit o controversă între proculieni și sabinieni în sensul dacă este vorba de o ocupațiune sau de o tradițiune. Justinian a decis că ele se dobândesc prin ocupațiune.

– bunurile aruncate de căpitanul vasului, în vederea salvării corabiei de la înec – navis exonerandae gratia, nu puteau fi dobândite prin ocupație.

– micile daruri aruncate de magistratul poporului cu ocazia diferitelor sărbători nu se dobândesc prin ocupațiune ci printr-o tradiție – traditio făcută unor persoane nedeterminate (incertis) deoarece oricine putea să devină proprietarul lor.

Secțiunea a III-a

Mancipațiunea (mancipatio)

La origine mancipațiunea constituia doar un mod de a crea proprietatea – puterea asupra lucrului mancipi. Într-o perioadă mai evoluată, mancipațiunea apare ca un mod de transmitere a dreptului de proprietate asupra bunurilor mancipi.

Mancipio propria species alienations est rarum mancipi, eaque fit certis verbis, libripende et quinque testibus praesentibus- mancipațiunea este un mod propriu de înstrăinare a lucrurilor mancipi și se realizează prin anumite cuvinte, fiind de față un libripens și cinci martori.

În fapt mancipațiunea a fost forma originară prin care s-a realizat forma juridică a vânzării, deci mancipațiunea se confunda cu vânzarea. Prin formele ei, mancipațiunea crea proprietatea – puterea cumpărătorului asupra lucrului, fără vreo aluzie însă la vânzarea care avusese loc. Cel ce înstrăina purta numele de mancipio dans (mancipant – cel care dă), iar cel care primea lucrul se numea accipiens sau cumpărător.

Mancipațiunea era o instituție foarte veche, existentă încă de la formarea statului roman – fapt pentru care Legea celor XII Table a preluat-o, confirmându-i preexistența.

Mancipațiunea a apărut odată cu folosirea monedei sub forma drugului de metal. Apariția monedei fiind determinată de relațiile comerciale, rezultă că și această instituție își datorează existența factorilor economici, adică dezvoltării relațiilor economice.

În ceea ce privește forma mancipațiunii trebuie subliniat că aceasta presupunea îndeplinirea unor formalități solemne (îndeplinirea anumitor condiții) fără de care nu putea exista: se desfășura în prezența a cel puțin cinci martori cetățeni romani și puberi a părților și a celui ce ținea balanța – libripens.

Accipiens – cumpărătorul ținea lucrul cu mâna (rem tenens) și pronunța o formulă solemnă: Afirm că acest sclav este al meu, conform cu dreptul quiriților și acesta să-mi fie dobândit cu prețul de… prin această aramă și balanță – Hun ego hominem ex iure quiritium meum esse aio isque mihi emptus esto pretio.

Această formulă este cuprinsă din două părți contradictorii. În prima parte a forumului, până la isque, se afirmă ideea de creare a puterii, fără a se face vreo aluzie la transmiterea lucrului. În partea a doua însă apare foarte clar ideea transmiterii lucrului de la mancipant la dobânditor în cadrul operațiunii juridice a vânzării.

Această formă putea să cuprindă și o serie de clauze (leges mancipii) care arătau în ce condiții mancipantul renunța la bun (ex., întinderea terenului, lipsa de sarcini, păstrarea uzufructului etc.). Aceste clauze deveneau valabile în măsura în care figurau și în declarațiunea lui accipiens.

Contradicția dintre cele două părți ale formulei este o consecință a evoluției pe care a cunoscut-o noțiunea de transmitere a proprietății. Prima parte este mai veghe și corespunde epocii în care romanii nu admiteau ideea transmiterii proprietății. Mai târziu, odată cu apariția conceptelor juridice, a apărut și cea de-a doua parte a formulei în care se exprimă ideea de transmitere a proprietății între doi șefi de familie.

Libripensul cântărea drugul de metal cu balanța, apoi accipiensul remitea mancipantului drugul de aramă care constituia prețul. Până la apariția monedei de argint în secolul III î.e.n., moneda de aramă singura existentă, a continuat să fie cântărită, datorită neîncrederii particularilor în moneda care circula, din cauză că statul roman, vrând să-și plătească datoriile, micșora greutatea unui as, care, în principiu, trebuia să fie de 327 grame.

Ulterior s-a renunțat la cântărirea monedei, cântarul fiind menținut în cadrul formelor mancipațiunii în mod simbolic, ca un vestigiu al trecutului. În ansamblul lor, formele care se îndeplineau în cursul mancipațiunii, au suferit modificări.

Mancipațiunea nu se aplica decât mobilelor și numai cu timpul, s-a extins și la cazul imobilelor atunci când s-a admis că la fața locului poate fi prezent și în mod simbolic.

Condițiile mancipațiunii presupunea următoarele aspecte:

– ceea ce dobândea accipiens era o proprietate quiritară, deci, mancipațiunea putea avea loc, numai între cetățenii romani și numai excepțional, între peregrini (dacă aceștia aveau commercium);

– obiectul mancipațiunii putea să fie numai o res mancipi;

– părțile trebuiau să participe în persoană, reprezentațiunea fiind, în principiu, interzisă.

Efectele mancipațiunii erau următoarele:

– transfera proprietatea quiritară.

Dobândirea proprietății avea loc imediat prin actul mancipațiunii, deci, transmiterea nu putea fi afectată de termen sau de condiție (actus legitimi). După ce moneda a încetat să mai fie cântărită, exista pericolul ca mancipantul să piardă proprietatea asupra bunului, fără ca să fi primit suma corespunzătoare.

Drept urmare, o regulă creată de Legea celor XII Table pentru o altă instituție (tradițiunea) a fost extinsă la mancipațiune, condiționând transmiterea proprietății de plata efectivă a prețului sau de constituirea unui garant.

– actio auctoritatis era acțiunea în garanție.

În cazul în care o terță persoană revendica lucrul vândut, ca fiind proprietatea ei și nu a mancipantului, aceasta din urmă trebuia să-l asiste pe accipiens în judecată pentru a dovedi calitatea lui de proprietar.

Dacă bunul dobândit de accipiens era, totuși, revendicat de un terț, care era și titularul real al dreptului de proprietate și în consecință, accipiens era evins, atunci achizitorul – dispunea de un drept la o actio auctoritatis, care avea ca obiect restituirea prețului dublu a ceea ce el plătise mancipantului.

În vechiul drept roman, actio auctoritatis se considera ca fiind o acțiune penală care nu avea ca scop să sancționeze obligațiunea de garanție a mancipantului, ci delictul comis de mancipant prin faptul că s-a dat drept proprietar – delict dovedit prin aceea că a refuzat asistența sau că deși a acordat asistență, aceasta a fost ineficace.

În epoca clasică, s-a recunoscut că actio auctoritatis derivă din mancipațiune. Explicația rezidă în faptul că, la origine, mancipațiunea a creat o putere – proprietatea. Ca atare, la început, nu exista o actio auctoritatis și puterile nu se transmiteau, ci se creau. Când a apărut ideea de transfer de proprietate, s-a născut și ideea de garanție, dar nu a fost încă părăsită cu totul vechea concepție.

– actio de modo agri.

În cazul în care obiectul mancipațiunii era un teren, exista o acțiune numită acțiunea relativă la suprafața terenului (actio de modo agri). Dacă mancipantul declarase că terenul ce se transmite are o suprafață mai mare decât era în realitate, el comitea un delict care era sancționat prin actio de modo agri, ceea ce însemna că mancipantul plătea dublul valorii suprafeței declarate în plus.

În afară de mancipațiunea reală așa cum era denumită mancipațiunea despre care am vorbit, în dreptul roman mai era cunoscută și mancipațiunea fiduciară.

Mancipațiunea fiduciară a apărut când, nu numai teoretic dar și practic, cântărirea metalului nu mai era o formă a mancipațiunii. Această mancipațiune era lipsită de un preț real, având doar unul simbolic, deci era însoțită de un pact (o convenție) de fiducie (de încredere).

Scopul mancipațiunii fiduciare era crearea sau stingerea unei puteri asupra unei persoane sau transmiterea proprietății unui lucru, cu obligația pe care și-o luase accipiens de a-l restitui.

Mancipațiunea fiduciară a avut ca aplicații:

– în cazul căsătoriei prin coemtio se dobândea puterea maritală asupra soției;

– în materia testamentului prin per aes et libram, adică prin aramă și balanță, s-a extins categoria celor ce își puteau întocmi un testament;

– în realizarea operațiunii juridice a donațiunii etc.

În toate aceste cazuri mancipantul nu urmărea să primească un echivalent, ci coopera cu accipiens pentru ca acesta din urmă să dobândească puterea – mancipium – asupra unei persoane sau asupra unui lucru.

Așadar, formele mancipațiunii fiduciare erau, întrucâtva, deosebite de cele ale mancipațiunii reale, astfel, formula pronunțată de accipiens nu cuprindea și o mențiune despre preț, iar remiterea prețului era înlocuită, cu prețul ritual al remiterii unei bucăți de aramă – ceea ce era explicabil, dat fiind că mancipațiunea fiduciară era lipsită de preț sau mai exact, prețul era reprezentat de formă printr-un ban (nummo uno).

Mancipațiunea a fost larg folosită în vechiul drept roman, ca și în dreptul clasic deoarece – deși se aplica numai la bunurile mancipi – prezenta un mare avantaj, în cazul în care era vorba de imobile (casă, teren). Ea nu cerea transmiterea posesiunii lucrului, deoarece nu necesita prezența lucrului la încheierea actului. Deci, se putea transmite, prin mancipațiune, proprietatea quiritară a unei res mancipi, fără a avea posesiunea lucrului.

În epoca postclasică, mancipațiunea a încetat să mai existe, ca urmare a dispariției distincției dintre lucrurile mancipi și nec mancipi și în urma extinderii asupra lucrurilor mancipi a sistemului de transmitere a proprietății bunului prin tradițiune.

Secțiunea a IV-a

Uzucapiunea (usucapio)

Uzucapiunea (usucapio) constituia mijlocul de a dobândi proprietatea quiritară prin posesiunea unui Lucru într-un anumit interval de timp.

Dreptul fostului proprietar se stingea așadar ca urmare a faptului că lucrul a fost uzucapat de către o altă persoană care devenise, ea însăși, proprietar.

Uzucapiunea era menționată de Legea celor XII Table ca un mod de dobândire a proprietății și nu era accesibilă decât cetățenilor romani relativ la lucruri romane. Apariția acestei instituții a fost explicată de romaniștii moderni, prin încercarea de a înlătura nesiguranța în ceea ce privește dreptul de proprietate.

Uzucapiunea funcționa în favoarea celui ce tratase cu un non dominus (neproprietar) și a celui ce dobândise o res mancipi prin simpla tradițiune. Pe de altă parte, uzucapiunea prezenta avantajul că ușura tranzacțiile.

Proprietarul unui lucru ar fi trebuit, de exemplu, să facă acea probatio diaholica (proba diavolului), adică să dovedească calitatea de proprietar a celui de la care l-a dobândit, al autorului său, al autorului autorului său ș.a.m.d., ceea ce, de cele mai multe ori, era imposibil, pe când în cazul uzucapiunii, n-avea decât să dovedească faptul că termenul de uzucapiune s-a împlinit și că celelalte condiții ale uzucapiunii sunt întrunite, pentru a atesta calitatea sa de titular al dreptului de proprietate.

În cazul în care uzucapiunea s-a produs, dreptul de proprietate apărea în persoana achizitorului (dobânditorului), fără a mai fie nevoit să facă dovada existenței dreptului autorului său.

Aceasta nu constituia însă singura explicație a apariției ei. În realitate, proprietarii erau interesați în exploatarea bunului care alcătuia obiectul unei proprietăți, căci nu concepeau ca valorile să rămână neproductive (subzistând ideea de eficiență economică). De aici, sancțiunea pierderii dreptului pentru cel care nu dădea curs acestei cerințe de exploatare a sclavului sau a unui alt bun. În condițiile statului sclavagist roman, care inițial era un mic stat agrar, nu se putea concepe nefolosirea unui teren sau a unui sclav care ar fi adus prejudicii colectivității și acest lucru nu putea rămâne nesancționat.

Decăderea din dreptul de proprietate constituia un stimulent al exploatării bunurilor, întrucât cel ce folosea bunul o perioadă de timp devenea proprietar, iar cel ce nu-și exploata bunul, pierdea proprietatea acestuia.

Condițiile uzucapiunii erau următoarele:

– posesiunea – possessio.

Lucrul trebuia să fie posedat o anumită perioadă de timp, deci era necesară o possessio ad usucapionem. În Legea celor XII Table, se cerea mai mult însăși folosința bunului (usus), întrucât posesiunea nu implica și folosința lucrului, ci numai păstrarea lui. Condițiunea mai riguroasă a Legii celor XII Table constituia o dovadă cu privire la originea instituției și anume, că ea s-a născut în scopul stimulării folosirii bunurilor.

– termenul – tempus.

Termenul constituia perioada de timp în care se exercita posesiunea, perioadă care era diferențiată astfel: lucrurile mobile (ex., un sclav) trebuiau să fie posedate un an de zile, iar cele imobile (ex., casă, teren), doi ani. Acest lucru constituie, de asemenea, o dovadă că la origine, uzucapiunea avea ca obiect asigurarea exploatării agricole.

Se cerea ca posesiunea să fie neîntreruptă pentru a putea duce la uzucapare. Întreruperea (usurpatio) putea fi naturală sau civilă. O simplă notificare (interpellatio) era suficientă pentru a întrerupe prescripția longi ternporis.

– un lucru susceptibil de a fi uzucapat – res habilis

Nu puteau fi uzucapate: res furtivae (lucrurile furate), res subrepte (lucrurile furate și ascunse), res extra patrimonium (lucrurile care nu făceau parte din patrimoniu, adică acelea care nu puteau aparține vreunui individ, ca de pildă mormintele, porțile și zidurile orașelor, drumurile etc.), precum și lucrurile luate cu violență.

– justul titlu – iusta causa.

Prin just titlu, se înțelegea un act sau un fapt juridic care motiva luarea posesiunii de ex., donațiunea era un act juridic care justifica posesiunea care ducea la uzucapiunea lucrului, iar părăsirea de către un neproprietar a unui lucru era un fapt juridic care ducea la dobândirea proprietății prin uzucapiune, dacă lucrul ar fi fost părăsit de proprietar, proprietatea s-ar fi putut imediat dobândi prin ocupațiune.

– buna credință – bona fides

Prin buna credință se înțelegea reprezentarea uzucapantului că autorul său – cel de la care deținea lucrul – îndeplinea condițiile pentru a înstrăina lucrul. Cu alte cuvinte uzucapantul a avut credința, eronată în fapt, că a dobândit în condiții legale.

Fiind permise numai o eroare scuzabilă și eroarea de fapt (nu și cea de drept), buna credință exista și în aceste cazuri. Buna credință se prezuma în favoarea posesorului și producea efect, chiar dacă ulterior, intervenea reaua credință (mala fides superveniens non impedit usucapionem – reaua credință care intervine în cursul uzucapiunii nu împiedică scurgerea în continuare a acesteia).

Uzucapiunea conferea proprietatea quiritară și nu era accesibilă decât cetățenilor romani pentru bunuri romane, de aceea, s-a recurs la instituția prescripției care producea efecte similare.

În ceea ce privește felurile prescripției, distingem între:

1. Praescriptio longi temporis – prescripția pe termen lung.

Uzucapiunea, fiind o instituție de drept civil, nu se aplica pământurilor provinciale și nu putea fi folosită de peregrini. La sfârșitul sec. II e.n., această lacună a uzucapiunii a fost înlăturată de apariția unei noi instituții și anume, praescriptio longi temporis care imita, în parte, efectele uzucapiunii.

Această prescripție prezenta diferențe față de uzucapiune, nu numai în ceea ce privește termenul posesiunii, ci și cu privire la efectele ei și anume:

– noua instituție cerea un termen de 10 ani între prezenți (dacă părțile avea domiciliul în aceeași cetate sau, mai târziu, pe teritoriul aceleiași provincii) și

– 20 de ani, între absenți.

La origine, praescriptio longi temporis nu ducea la dobândirea proprietății, ci numai la respingerea acțiunii proprietarului, ceea ce înseamnă că aceasta constituia o prescripție extinctivă și nu o prescripție achizitivă (nu un mod de dobândire, ci de pierdere a proprietății). Termenul cerut de prescripție era același pentru mobile, cât și pentru imobile.9

2. Praescriptio longissimi temporis (prescripția de o foarte lungă durată) a apărut în epoca postclasică, în condiții asemănătoare cu cele ale apariției prescripției longi temporis.

Instituția consta în aceea că, dacă cineva poseda un lucru un timp îndelungat la început, 40 de ani, iar mai târziu, 30 de ani, acesta putea să respingă acțiunea în revendicare a proprietarului, deși nu dobândise proprietatea. Prin urmare, proprietarul își păstra această calitate de proprietar, dar pierdea acțiunea în revendicare față de posesorul de 40 de ani, respectiv 30 de ani.

În cazul în care posesorul pierdea posesiunea lucrului, proprietarul putea să revendice lucrul de la noul posesor, câtă vreme nu l-ar fi posedat, încă o perioadă corespunzătoare (40, respectiv 30 de ani).

Față de praescriptio longi temporis, praescriptio longissimi temporis diferă, prin:

– faptul că termenul cerut este mai lung și anume, de 30 de ani;

– efectele sunt reduse, căci nu are nici măcar un efect extinctiv de proprietate, ci constituie, pur și simplu, un obstacol juridic în realizarea dreptului de proprietar;

– nu se cerea, nici justul titlu și nici buna credință.

În timpul lui Justinian, s-a menținut atât praescriptio longi temporis, care devenise și achizitivă (posesorul devenea proprietar) încă înainte lui, cât și praescriptio longissimi temporis. Tot Justinian a creat o nouă praesciptio, care cerea, de asemenea, 30 de ani, însă era achizitivă în folosul posesorului de bună credință, dar care nu avusese just titlu, iar lucrul putea fi și un lucru furat, nu și cel luat cu violență.

Referitor la dobândirea fructelor trebuie precizat că proprietarul era considerat și proprietar al fructelor și al produselor, pentru că acestea constituiau o parte a lucrului care le producea, câtă vreme fructele erau nedespărțite de pământ (fructus pendentes pars fundi videtur), precum și dacă proprietarul nu mai avea posesiunea, pentru că achiziția se făcea non iure seminis, sed iure soli.

Arendașul și colonul parțiar dobândeau fructele prin perceptione (culegere), pentru că ei aveau un drept de folosință asupra lucrului. Uzufructuarul dobândea fructele în virtutea dreptului real ce-l avea asupra lucrului.

Posesorul de bună credință nu dobândea fructele în vechiul drept roman, de-abia mai târziu soluțiile devenind mai flexibile. Justinian a decis că posesorul de bună credință nu datora fructele consumate (bonae fidei possessor fructos consumptos suos facit).

Secțiunea a V-a

In iure cessio

In iure cessio – recunoașterea în fața magistratului, era un mod de transmitere a proprietății quiritare cu ajutorul organizării unui proces fictiv pe care dobânditorul îl intentează împotriva celui care înstrăinează lucrul.

Mecanismul era următorul: dobânditorul afirma în fața magistratului că el este proprietarul lucrului pe care urma să-l dobândească, folosind aceeași formulă ca și la mancipațiune și sacramentum in rem.

Cealaltă parte avea o atitudine pasivă, de tăcere – cedit in iure, după care magistratul rostea formula addico prin care ratifica declarația reclamantului.

In iure cessio nu putea avea loc decât în zilele faste, singurele zile când magistratul putea pronunța cuvântul addico și nu putea să se organizeze decât între persoanele care aveau sau puteau avea proprietatea quiritară.

In iure cessio era o procedură solemnă și totodată un act fictiv deoarece părțile simulau un proces în revendicare pentru înstrăinarea unui lucru. În spatele acestui act aparent exista un act real de înstrăinare având la bază acordul părților.

Diferența dintre in iure cessio și mancipio constă în aceea că primul folosea o formulă vindicatorie în fața magistratului, iar al doilea în fața martorilor. Totodată, din punct de vedere al vechimii, mancipio este mai vechi decât in iure cessio.

Secțiunea a VI-a

Tradițiunea (traditio)

Tradițiunea (traditio) constituia un mod de transmitere a proprietății quiritare asupra lucrurilor nec mancipi. Acest procedeu era lipsit de forme și putea fi folosit și pentru transmiterea posesiunii sau a detențiunii.

Tradițiunea consta în simpla remitere a lucrului, însoțită de voința reciprocă a părților de a transfera și de a dobândi proprietatea.

Tradițiunea presupune întrunirea următoarelor condiții:

– cel ce transmitea – tradens trebuia să aibă capacitatea de a înstrăina;

– se cerea voința de a înstrăina, din partea alienatorului și voința de a dobândi, din partea dobânditorului (accipiens);

– remiterea lucrului.

– justa causă.

În decursul secolelor, ultimele două condițiuni au suferit o întreagă evoluție.

În epoca veche, remiterea materială a lucrului era o condiție necesară pentru transmiterea proprietății și consta în strămutarea posesiunii de la tradens la accipiens. În cazul unui lucru mobil remiterea lucrului avea loc prin predarea materială, de la mână la mână, iar în cazul unui imobil, achizitorul trebuia să parcurgă întregul fond.

Neposesorul nu putea transmite proprietatea prin tradițiune, spre deosebire de cazul mancipațiunii și a lui in iure cessio, când proprietarul unui imobil putea înstrăina, chiar dacă era neposesor.

Iusia causa consta în actul juridic care preceda și motiva remiterea lucrului (animus transferendi et adquirendi dominii). Pentru a ști precis cu ce titlu se făcea predarea lucrului și dacă este vorba de o transmitere de proprietate trebuia să existe un act juridic în care să se fi exprimat intenția părților.

Vânzarea, donația, schimbul, spre exemplu, constituiau iusta causa a unei tradițiuni. În cazul în care lucrul se dădea în depozit sau în locațiune se vorbea de transmiterea unei detențiunii a lucrului, adică avea loc ceea ce se numește o nuda traditio (tradiție simplă) și nu a unui transfer de proprietate. Prin urmare, nu era suficientă remiterea lucrului pentru a se transmite proprietatea, ci mai era necesar să se precizeze și cu ce titlu se făcea acea remitere, adică voința de înstrăina.

În epoca clasică, tradițiunea a căpătat o sferă de aplicațiune foarte întinsă, deoarece se aplica nu numai transferului de proprietate quiritară asupra lucrurilor nec mancipi, ci și nașterii proprietății peregrine și proprietății pretoriene, precum și transmiterii proprietății provinciale.

În această epocă, condițiunea remiterii lucrului a suferit o importantă schimbare (pentru bunurile care nu se puteau mișca, remiterea se făcea oculis et affectu).

Dreptul clasic admitea următoarele patru ipoteze în care remiterea concretă a lucrului, nu mai era cerută:

– traditio longa manu era tradițiunea săvârșită între prezenți, dar fără contactul direct cu lucrul. Astfel, în cazul tradițiunii unui teren, nu mai era nevoie ca achizitorul (dobânditorul) să parcurgă întregul teren, ci era suficient să se urce pe o înălțime și să indice limitele terenului, vânzătorul declarând că-i remite posesiunea achizitorului,

– tradițiunea simbolică. În cazul tradițiunii unei case, achizitorul nu trebuia să viziteze camerele casei, fiind suficientă numai remiterea cheilor.

– traditio brevi manu desemna situația următoare: o persoană deținea o casă cu titlul de chiriaș, ea nefiind posesor, ci detentor. Ulterior, proprietarul îi vindea casa, astfel că, din detentor, acea persoană devenea proprietar și deci, și posesor fără să fi avut loc o predare a lucrului, deoarece acea persoană avea deja lucrul;

– constitutum possessorium (constitutul posesoriu) reprezenta situația în care cineva vindea, de pildă, o casă și rămânea să locuiască mai departe în ea în calitate de chiriaș. În locul dublului transfer – de la vânzător la cumpărător (proprietatea), iar apoi de la proprietar, la chiriaș (detenția), intervenea înțelegerea ca chiriașul să păstreze numai detenția, iar posesia să revină cumpărătorului.

În epoca post clasică – sub Justinian, tradițiunea a devenit modul general de transmitere a proprietății.

Pe calea numeroaselor ajustări aduse principiului, remiterea lucrului a fost practic înlăturată. Iusta causa era, în această epocă, dorința lui tradens de a înstrăina și intenția lui accipiens de a dobândi, deci, înțelesul noțiunii de iusta causa diferă de cel avut în epoca clasică a dreptului roman.

Tradițiunea transfera deci proprietatea. Când era vorba de proprietatea quiritară, transmiterea era subordonată plății prețului sau constituirii unui garant, această regulă era valabilă în epoca veche și în cea clasică. În epoca postclasică, regula a căpătat un caracter facultativ, rămânând la aprecierea vânzătorului dacă să renunțe sau nu la garanția legală de care se bucura.

Secțiunea a VII-a

Specificațiunea (specificatio)

Specificațiunea constituia situația în care o persoană de calitate specificator confecționează un lucru nou dintr-un material aparținând altei persoane în calitate de proprietar. De exemplu, transformarea strugurilor în vin, a măslinelor în ulei, a grâului în făină etc.

Pentru cazul arătat se ridica problema dacă lucrul nou ar fi trebuit să aparțină persoanei de la care s-a luat materialul ori persoanei care a creat obiectul nou.

În legătură cu aceasta s-a iscat o controversă între Școala sabiniană și Școala proculiană și anume: cui trebuie să aparțină obiectul rezultat, celui ce l-a confecționat sau celui căruia i-au aparținut materialele?

Sabinienii apărau ideea mai veche după care, lucrul aparține proprietarului materiei pentru că, spuneau ei, nu există nici un motiv de a despuia pe proprietar, întrucât materialul nu a dispărut.

Proculienii, ținând seama de considerente de ordin economic, potrivit cărora munca începea a fi mai apreciată, au dat mai multă importanță muncii lucrătorului, afirmând că bunul aparține celui care a creat acea species nova, deoarece ceea ce contează nu este materialul, ci forma și destinația economică care i s-a dat și pentru că, trebuie să fie luată în considerare și munca depusă.

Justinian a propus o soluție de compromis între cele două, făcând distincții între specificațiunea perfectă și specificațiunea imperfectă.

Specificațiunea imperfectă era cea în care lucrul putea reveni la starea sa inițială, respectiv la materia din care era confecționat, de exemplu, dintr-o statuie din aur prin topire se putea obține iar materia primă.

Specificațiunea perfectă era acea în care lucrul nu mai putea fi adus la starea lui originară, de exemplu faptul că din vin nu se mai por face struguri.

În cazul specificațiunii imperfecte proprietarul materiei prime devine proprietarul lucrului nou creat, iar în cazul specificațiunii proprietar este specificatorul, care va fi obligat să despăgubească pe proprietarul materiei.

Secțiunea a VIII-a

Accesiunea (accessio)

Accesiunea este un mod de dobândire a proprietății care constă într-o sporire a unei proprietăți deja existente, prin alipirea unui obiect de altul. Deci lucrul principal se mărește cu lucrul accesoriu.

Romanii cunoșteau principiul următorul principiu: accessio cedit principali – lucrul accesor aparține lucrului principal, care a fost preluat mai apoi de dreptul modern în formularea accessorium sequitur principale.

Pentru aplicarea regulii accesiunii, era necesară întrunirea următoarelor condiții:

– să existe un lucru principal și un lucru accesoriu

– între un lucru imobil și unul mobil, se considera a fi principal primul, iar al doilea, ca accesoriu.

Între două lucruri mobile, era considerat principal acel lucru care își păstra numele sau individualitatea sa. Valoarea nu era un criteriu în determinarea a ceea ce era principal și accesoriu.

– lucrul accesor să fie absorbit de lucrul principal.

În această ordine de idei, existau trei ipoteze:

1. Aluviunile și avulsiunile. Prin acțiunea apei, se putea ajunge la depozitarea, de-a lungul unui teren, a unor straturi succesive de pământ fluvial, apa retrăgându-se progresiv (aluviuni), ori se putea uni de țărm o bucată de pământ adusă dintr-o dată care fusese ruptă din altă parte (avulsiuni), dar vechiul proprietar avea acțiunea în revendicare, atâta timp cât încorporarea avulsiunii nu era definitivă;

În alte cazuri, se putea ca fluviul să-și schimbe albia ori să sece – ceea ce făcea ca mărginașii să-și împartă albia. Totodată putea să apară o insulă care revenea unuia sau ambilor proprietari vecini.

2. Aproprierea dintre mobile și imobile.

În cazul plantațiunilor și al construcțiilor, se aplica principiul accessoriurn sequitur principale, pământul fiind principalul, iar construcțiile accesoriul (ius soli sequetur aeddificium).

Construcțiile făcute cu material străin pe terenul cuiva aparțineau proprietarului terenului, căci terenul era lucrul principal, potrivit principiului superficies solo cedit – suprafața aparține pământului. Clădirile se încorporează terenului – solo cedere solent ea quae aedificantur.

În același fel, se proceda și în cazul plantațiilor și al semănăturilor, care făceau parte integrantă din teren, numai atunci când acestea prindeau rădăcini – si modo radices egerint.

Dacă proprietarul materialelor clădise pe terenul altuia, în cazul în care fusese de bună credință, el avea o acțiune de dol pentru a cere, la înapoierea imobilului, restituirea cheltuielilor efectuate cu acea construcție.

În cazul în care fusese de rea credință, avea numai un ius tollendi – dreptul de a ridica materialele la dărâmarea casei.

3. Aproprierea mobilelor.

Atunci când două lucruri mobile, aparținând unor proprietari diferiți, se uneau fără consimțământul acestora, pentru a ști cui aparținea proprietatea, trebuia să se aibă în vedere proprietarul lucrului principal – accessio cedit principali).

Chestiunea de a se stabili ce constituie principal și ce este secundar, a fost uneori delicată (de exemplu, pictura de pe tăbliță era considerată de Justinian ca fiind principalul, în cazul operei literare, pergamentul era principalul, iar scrisul, accesoriu etc.).

Confusio era situația când în cazul unui amestec nu exista nici principal nici secundar. De exemplu, când doi proprietari amestecă vinul lor, când o bucată de aur se topește împreună cu una de argint. Lucrul rezultat – confusio era proprietate comună.

Commixtio era situația în care de exemplu două cantități de grâu aparținând unor proprietari diferiți erau amestecate.

Dacă aceasta a avut loc cu consimțământul lor devenea proprietate comună. Dacă unul dintre ei a amestecat fără voia celuilalt, fiecare își păstrează substanța. Cel care avea posesiunea grâului, avea dreptul la revendicare pentru a obține cantitatea care îi revenea.

Secțiunea a IX-a

Alte moduri de dobândire a proprietății

§. 1. Alienațiunile – înstrăinările făcute de stat.

Atunci când statul vindea prizonierii de război (sclavi) unor particulari, aceștia dobândeau proprietatea quiritară asupra lor, dacă îndeplineau celelalte condițiuni. Acest mod de dobândire a proprietății quiritare era foarte vechi, apărând odată cu funcțiunea externă a statului (războaiele).

§. 2. Legea – Lex.

Uneori, însăși legea transmitea proprietatea, fie direct, fie indirect.

Legea celor XII Table recunoștea, în mod expres, validitate unei dispoziții prin care testatorul atribuia cuiva un sclav. Deci, beneficiarul dispozițiunii testamentare devenea proprietar de plin drept.

§. 3. Adiudicatio.

Constituia modul de dobândire a proprietății prin atribuirea, prin hotărârea judecătorului, a părților din bunul comun fiecăreia dintre persoanele îndrituite. Acest lucru se întâmpla, de obicei, în procesele de împărțire a unui teren, care prin moștenire sau altfel (de exemplu, prin cumpărare) aparținuse mai multor persoane.

Judecătorul atribuia proprietatea respectivă a unei părți din bun fiecărei persoane, luând această parte din proprietatea comună a persoanelor, ceea ce înseamnă că el transmitea proprietatea.

CAPITOLUL IV

SANCȚIUNEA ȘI STINGEREA DREPTULUI DE PROPRIETATE

Secțiunea I

Aspecte generale privind sancțiunea proprietății

Dreptul de proprietate constituia dreptul real cel mai complet, iar instituția proprietății era la romani o instituție fundamentală și complexă. De aceea, și formele de apărare, sancțiunile ei au fost multiple, corespunzător pe de o parte, cu diferitele feluri de proprietate quiritară, pretoriană, provincială sau peregrină – iar pe de altă parte, cu diversele situații ale vieții juridice.

Astfel:

– proprietarul, care era, de obicei, și posesorul lucrului său, avea la îndemână protecțiunea posesorie de care, indirect, se servea pentru ocrotirea dreptului său de proprietar (acțiunile, interdictele posesorii – utrubi și uti possidetis.

– dacă proprietarul nu era și posesor, împotriva celui care avea o posesiune vicioasă asupra bunului, el putea dobândi posesiunea pe calea interdictelor recuperatorii.

– proprietarul mai avea la îndemână și acțiunile delictuale, în cazul în care se comisese un delict împotriva proprietății sale.

– totodată proprietarul își mai putea apăra posesiunea folosind forța, atunci când ar fi fost atacat, putând relua, chiar și prin violență, ceea ce-i fusese astfel răpit.

Secțiunea a II-a

Sancțiunea proprietății în epoca veche

În epoca veche, proprietatea quiritară era sancționată prin sacaramentum în rem – forma originară a acțiunii în revendicare.

Însă sacramentum in rem prezenta incivenientul că sentința nu poartă asupra lucrului revendicat. În faza in iure părțile promiteau să plătească o sumă de bai – sacramentum, dacă vor fi pierdut procesul, după care se trecea la atribuirea provizorie a obiectului litigios.

Partea care primea obiectul procesului cu titlu provizoriu trabuia să constituie anumiți garanți – praedes litis et vindiciarum, care răspundeau de acel obiect.

În faza a doua, judecătorul pronunța sentința arătând care din cele două sacramenta este iustum. Dacă obiectul litigiului se găsea la partea care al cărei sacramentum s-a dovedit iustum, stăpânirea provizorie se transforma într-o stăpânire definitivă.

Dacă însă stăpânirea provizorie fusese atribuită de către magistrați părții care nu a depus suma de bani în mod just – iniusum și prin urmare a pierdut procesul, lucrul trebuia remis adversarului. În acest stadiu al procesului apar o serie de complicații deoarece judecătorul era un simplu particular, iar sentința pe care o pronunța nu putea fi executată prin forță publică.

Astfel, partea care pierdea procesul și care se putea afla și în posesia lucrului, nu putea fi constrânsă să-l remită adversarului, cel mult adversarul putea cere garanților să exercite presiuni morale asupra posesorului pentru a-l determina să remită lucrul.

Dacă garanții nu-l putea determina pe posesor să transmită lucrul erau supuși unor consecința grave pentru că se aplica procedura utilizată de către stat împotriva debitorilor săi.

Ceea ce este însă de subliniat este că sancțiunea proprietății nu era eficientă deoarece sentința nu purta asupra obiectului revendicat, iar executarea nu era îndreptată împotriva părții care pierdea procesul.

Secțiunea a III-a

Sancțiunea proprietății quiritare.

Acțunea în revendicare – rei vindicatio

Proprietatea quiritară era apărată prin acțiunea în revendicare (rei vindicatio). Aceasta constituia sancțiunea dreptului de proprietate.

În cazul în care proprietarul a pierdut posesiunea lucrului el putea apela la această acțiune pentru a cere restituirea lucrului dovedindu-și dreptul de proprietate.

Așa cum am arătat, introducerea acestei acțiuni, în epoca veche, avea loc sub forma unei legisacțiuni sacramentum in rem, iar în epoca clasică, procesul în revendicare avea loc în forma unui proces cu formulă, folosind procedura per sponsionem.

Deci, după procedura sacrantum in rem a fost folosită procedura per sponsionern care consta în două contracte succesive și deci, era o înțelegere între părți și apoi, procedura de revendicare per formulam petitoriam vel arbitrarium.

Pentru exercitarea acțiunii în revendicare, era necesară întrunirea mai multor condiții și anume:

– reclamantul trebuia să fie proprietar quiritar – ex iure quiritium și să nu posede lucrul pe care îl revendica.

– pârâtul trebuia să posede lucrul și să pretindă că este proprietar.

Totuși, spre sfârșitul perioadei clasice, s-a admis revendicarea, nu numai contra posesorilor, dar și contra simplilor detentori (de exemplu, locatari, comodatari etc.).

În vremea împăratului Constantin, s-a permis însă detentorilor să ceară scoaterea lor din cauză, fiind obligați, în schimb, să indice reclamantului pe posesor – laudare auctorem suum, fapt care era în folosul posesorului real, deoarece el avea posibilitatea de a se apăra mai bine decât cel care deținea pentru el.

Justinian a admis ca acțiunea în revendicare să poată fi intentată, chiar și împotriva acelora care nu dețineau lucrul revendicat, aceasta, drept pedeapsă pentru cel care se dăduse posesor (ficti possessores), lăsând să se pornească procesul în revendicare contra lui, cu scopul de a înșela pe revendicant și de a lăsa timp adevăratului posesor, pentru a putea uzucapa.

– obiectul litigiului trebuia să fie susceptibil de proprietate quiritară, un lucrul corporal și individual determinat.

Dacă aceste condiții erau îndeplinite atunci putea fi intentată acțiunea în revendicare și reclamantul avea câștig de cauză, dacă făcea proba dreptului său și dacă pârâtul nu triumfa printr-o excepție. Opunând o excepție, pârâtul trebuia să o argumenteze, ca și când el însuși ar fi devenit reclamant.

Principalele excepții care puteau fi invocate de pârât și care în cazul în care ar fi fost dovedite duceau la respingerea acțiunii reclamantului, erau următoarele:

– exceptio rei venditae et traditae – excepțiea lucrului vândut și predat.

Această excepție se aplica atunci când ar deține lucrul în baza unei vânzări, iar revendicantul ar fi ținut de o obligație de garanție.

– exceptio doli – o excepțiune de dol. Această excepție se putea folosi în diferite ipoteze și în special, cu privire la unele cheltuieli făcute de posesor;

– exceptio usus fructus, în cazul în care se invoca un drept real care să permită invocarea posesiunii.

Dacă pârâtul pierdea procesul, el era ținut a restitui, nu numai lucrul, dar și accesoriile acestuia și în special, fructele.

În ceea ce privește restituirea lucrului, aceasta consta, de obicei, într-o simplă remitere a posesiunii, dar se putea întâmpla ca posesorul să fi devenit proprietar, prin uzucapiunea îndeplinită în cursul procesului, caz în care pierdea totuși procesul, deoarece judecătorul aprecia situația părților, plasându-se în momentul lui litis contstatio și-l obliga pe pârât să retransfere proprietatea.

În cazul deteriorării lucrului sau în cazul pierderii acestuia, se avea in vedere faptul dacă posesorul a fost sau nu de bună credință și dacă această deteriorare sau pierdere a avut loc înainte sau după litis contestatio, pentru că în funcție de aceste elemente, soluțiile puteau fi diferite.

Astfel, dacă pierderea sau deteriorarea a avut loc înainte de litis contestatio, posesorul de bună credință nu mai datora nimic, iar cel care prin dol a încetat să mai posede, era ținut pentru dolul său (aceasta în cazul pierderii totale a lucrului).

Pentru simplele deteriorări provenite din culpa sa, apreciată in concreto (adică comparând fapta cu modul cum se poartă cu propriile sale lucruri), răspundea, chiar și posesorul de bună credință.

Dacă pierderea s-a produs după ce a avut loc litis contestatio, toți posesorii deveneau de rea credință, fiind ținuți de orice culpă (culpa in absracto), chiar și în cazurile fortuite. Erau exonerați, numai în măsura în care se făcea dovada că același fapt s-ar fi putut întâmpla, chiar dacă lucrul s-ar fi găsit în posesiunea proprietarului.

În ceea ce privește restituirea fructelor, când era vorba de un posesor de bună credință, acesta avea obligația de a restitui după litis contestatio toate fructele, indiferent dacă le-a consumat sau a neglijat să le culeagă.

Fructele percepute înainte de litis contestatio trebuiau restituite, numai în măsura în care se mai aflau în patrimoniul posesorului de bună credință.

O situație mai grea avea posesorul de rea credință care era ținut a restitui fructele, fie că se aflau în patrimoniul său, fie că le consumase sau că omisese să le culeagă, fără a se face distincție dacă erau anterioare sau posterioare lui litis conteslatio.

În cadrul procedurii formulare, pârâtul avea posibilitatea de a cere reclamantului, printr-o excepțiune de dol, restituirea cheltuielilor făcute cu lucrul, cheltuieli pe care le fixa judecătorul. Și în cazul acestora, se făcea distincție, după cum pârâtul posesor era de bună sau de rea credință.

Astfel, posesorul de bună credință avea dreptul la restituirea cheltuielilor necesare – impensae necessariae (fără de care lucrul ar fi pierit) și la valoarea cheltuielilor utile – impensae utiles (cele care dau lucrului un grad de utilitate și valoare mai mari), iar în ceea ce privește cheltuielile de lux – impensae voluptuariae (voluptuare) avea posibilitatea de a ridica materialele de înfrumusețare care fuseseră achiziționate prin asemenea cheltuieli.

Abia spre sfârșitul epocii clasice, posesorul de rea credință avea dreptul la restituirea cheltuielilor necesare și la ridicarea materialelor care fuseseră achiziționate prin cheltuieli utile și de lux.

Situația hoțului într-un proces de revendicare era cu mult mai rea decât a unui posesor de rea credință, fiind responsabil de orice deteriorare.

El datora toate fructele și nu avea drept la despăgubiri. Fiind în întârziere prin însuși faptul furtului fur semper moram facere videtur – rezultă că lucrul era în riscul său, chiar și în perioada de dinainte de litis contestatio.

Acțiunea negatorie sau prohibitorie sancționa proprietatea quiritară, in cazul în care un terț pretindea asupra ei un drept de servitute. Proprietarul nega acest drept al terțului ori afirma că are dreptul să-i interzică exercitarea servituții.

Secțiunea a IV-a

Sancțiunea proprietății pretoriene. Acțiunea publiciană

Sancțiunea proprietății pretoriene se realiza prin acțiunea publiciană – actio publiciana (după numele pretorului Publicius).

Data apariției acestei acțiuni nu se cunoaște; se crede însă că ar fi apărut la sfârșitul secolului al VI-lea de la fondarea Romei, epoca înfăptuirii revoluției eonomice în societatea romană.

Această acțiune a fost creată pentru situația transmiterii unui res mancipi prin tradițiune și a fost determinată de profunde mutații economice ale societății romane, de dezvoltarea fără precedent a comerțului, în special cel cu sclavi, asupra cărora era greu a face operații juridice de vânzare prin vechile proceduri de mancipațiune.

Așadar, acțiunea aparținea celui care dobândise o res mancipi, printr-o simplă tradițiune (proprietarul pretorian). Dar acțiunea era și o revendicare care cuprindea ficțiunea îndeplinirii termenului de uzucapiune.

Această acțiune o avea persoana care, cu just titlu și cu bună credință, dobândise un lucrul de la un neproprietar (non dominus). De aceea, se cerea ca reclamantul să fi îndeplinit toate condițiile uzucapiunii, scutindu-l numai de dovada scurgerii termenului necesar uzucapiunii. Trebuia însă ca reclamantul să fi avut lucrul în posesiune măcar un moment.

Spre deosebire de acțiunea în revendicare, în cazul acțiunii publiciene, reclamantul nu trebuia să probeze dreptul său de proprietate, ci numai efectuarea tradițiunii sau buna credință și justul său titlu.

Misiunea judecătorului nu consta în a cerceta proprietatea actuală a reclamantului, ci eventualitatea proprietății în cazul expirării termenului de uzucapiune. Se adăuga o ficțiune: magistratul spunea judecătorului să dea câștig de cauză, ca și cum termenul uzucapiunii ar fi fost îndeplinit.

Acțiunea publiciană putea fi respinsă, dacă era intentată contra proprietarului quiritar (care o anihila prin exceptio iusti dominii), dacă era dobândită de către ambele (exceptio iusti dominii), dacă era dobândită de către ambele părți în litigiu de la același a non domino, se respingea acțiunea publiciană printr-o replicatio rei venditae et traditae.

Dacă pârâtul dobândise lucrul de la un non dominus diferit, se aplica regula in pari causa, melior est causa possidentis.

Dispariția proprietății pretoriene în vremea lui Justinian a dus și la dispariția acțiunii publiciene. Și-a mai păstrată însă o utilitate pentru apărarea posesorului de bună credință, care a cumpărat de la un neproprietar (a non domino) și uneori, chiar pentru proprietar, în măsura în care această acțiune constituia un mijloc de dovadă mai ușor de administrat.

Secțiunea a V-a

Alte mijloace de apărare a proprietății

În vederea apărării dreptului său de proprietate, proprietarul mai avea la îndemână, în afara acțiunilor arătate până acum, și alte mijloace.

Acestea erau:

– Actio ad exhihendum – acțiunea relativă la înfățișare.

Aceasta era o acțiune personală, prin intermediul căreia, partea interesată cerea unei persoane să-i prezinte lucrul pe care îl deținea. De obicei, această acțiune preceda acțiunea în revendicare și era intentată de către reclamant, în scopul de a se convinge că lucrul pe care urma să-l revendice se afla sau nu la persoana pe care voia să o acționeze în judecată.

– Acțiunea negatorie și prohihitorie.

În cazul în care procesul purta asupra existenței unei servituți, pentru a o înlătura, proprietarul fondului aservit avea la dispoziție o acțiune și anume, actio prohibitoria, care avea scopul de a împiedica imediat pe cel ce pretindea că are drept de servitute să o mai exercite.

În unele cazuri, raporturile de vecinătate puteau da naștere la conflicte pe care ordinea publică romană le-a soluționat, prin limitări aduse fiecărui proprietar în interesul lor general. În acest scop, au fost create anumite acțiuni pentru reglementarea raporturilor de vecinătate.

Astfel de acțiuni erau:

– Actio aquae pluviae arcondae – acțiunea în restabilirea cursului apelor.

Prin această acțiune se urmărea împiedicarea vecinului ca, prin anumite lucrări, să mărească cantitatea de apă care se scurgea de pe terenul său pe terenul situat mai jos. Proprietarul terenului situat mai jos avea posibilitatea să ceară refacerea cursului normal al apelor de ploaie și, dacă era cazul, repararea pagubelor produse de scurgerea apelor.

– Novi operis nuntiatio – împotrivirea la facerea unei construcții noi.

Această acțiune consta în aducerea la cunoștință vecinului, pe cale extrajudiciară, să nu continue o lucrare care ar putea să-i aducă prejudicii celuilalt vecin.

Pretorul era în măsură să dispună, fie continuarea lucrării, dacă nu rezulta nici o pagubă pentru vecin, fie dărâmarea ei, în cazul în care pretenția era întemeiată.

– Cautio damni infecti – chezășia pagubei eventuale se folosea, în situația în care proprietatea cuiva era amenințată de o construcție a vecinului.

În acest caz, cel a cărui proprietate era primejduită se adresa pretorului cu scopul de a-l sili pe vecin să-i garanteze că îl va dezdăuna, dacă i se va aduce o pagubă. Refuzul garanției cerute avea drept consecință pierderea proprietății terenului în favoarea reclamantului.

– prin interdictul quod vi aut clam, exista posibilitatea ca proprietarul să silească pe cel care a făcut anumite lucrări cu forța (vi) sau pe ascuns (clam) în detrimentul său, să repună lucrurile în starea anterioară.

Secțiunea a VI-a

Sancțiunea dreptului de proprietate

provincială și peregrină

§. 1. Sancțiunea proprietății provinciale

Proprietatea provincială era sancționată printr-o acțiune reală a cărei formulă se asemăna cu aceea a acțiunii în revendicare – rei vindicatio, deci și condițiile de exercitare erau similare. Această acțiune reală se modela și după acțiunea publiciană.

Astfel, proprietatea provincială neputându-se uzucapa, dar putând face obiectul unei prescripții longi temporis, până la stabilirea termenului stabilit, posesorul de bună credință a unui fond provincial era protejat printr-o acțiune publiciană.

Totuși, aceasta era deosebită de cea obișnuită deoarece pe lângă ficțiunea expirării intervalului de timp necesar mai conține încă o ficțiune în virtutea căreia fondul respectiv era presupus italic.

§. 2. Sancțiunea proprietății peregrine

Pentru că relațiile economice dintre romani și peregrini erau într-o permanentă dezvoltare către o complexitate ce dădea naștere unor litigii privitoare la dreptul de proprietate, s-a extins acțiunea în revendicare cu ajutorul ficțiunii că peregrinii ar fi cetățeni romani.

Deci peregrinul putea fi acum și reclamant nu numai pârât în cadrul acestei acțiuni în revendicare.

Cu timpul li s-au acordat peregrinilor și acțiunile delictuale – actio furti și acțiunea legii Aquila, înscriindu-se în formulă ficțiunea că era cetățean.

Secțiunea a VII-a

Stingerea dreptului de proprietate

Una din caracteristicile dreptului de proprietate era aceea de a fi perpetuă, nestingându-se prin trecerea timpului, spre deosebire de drepturile de creanță, care erau destinate să se stingă prin executare.

Odată ce se crea un drept de proprietate asupra unui lucru acest drept exista cât exista și lucrul asupra căruia purta dreptul de proprietate, iar stingerea, într-un alt mod a dreptului de proprietate constituia, la Roma, un fapt cu totul excepțional.

Proprietatea putea totuși să dispară prin:

– distrugerea materială a obiectului ei (de exemplu moartea unui sclav)

– distrugerea juridică a obiectului (cum ar fi dezrobirea sclavilor)

– scoaterea bunului din comerț (res sacras sau res religioasa – lucruri asupra cărora nu putea exista un drept de proprietate)

– abandonarea lucrului de către proprietar (derelictio).

Dreptul de proprietate mai putea să înceteze și prin dobândirea lui de către altă persoană ca urmare a uzucapiunii – când dreptul de proprietate trecea la uzucapant.

CAPITOLUL V

CONCLUZII

Dreptul roman oferă cel mai vast câmp de studiu asupra evoluției instituțiilor juridice. În dreptul roman a fost creat limbajul juridic cunoscut până în prezent și au fost formulate categoriile juridice ale dreptului, coordonându-se pentru prima dată dispozițiile legale de bază, sistematizându-le și grupându-le în jurul anumitor principii și instituții.

Multe reguli și principii au fost stabilite în dreptul roman de o asemenea manieră și claritate încât legislațiile care i-au urmat au rămas neschimbate nu numai ca și concept ci chiar ca și formulare.

Puține sunt regulile dreptului privat modern care să nu fi fost anticipate și formulate încă dintr-o fază inițială a evoluției lor în dreptul roman. Jurisconsulții romani au formulat principii cu caracter universal care alcătuiesc baza legislațiilor moderne și cu toate că realitățile vieții sociale pe care aceste reguli le reglementau au evoluat și s-au schimbat, aceste principii și-au păstrat utilitatea și valoarea lor chiar și astăzi.

Și referitor la materia proprietății putem să afirmăm că fondul general de cunoștințe, practici și principii este dat de dreptul roman. Originile proprietății, sau mai bine zis a regulilor care o reglementează sunt din dreptul roman, multe dintre principiile statornicite aici fiind de aplicație reală și astăzi.

În concluzie nu putem decât să recunoaștem incontestabilă importanță și valoare a dreptului roman în evoluția dreptului – având aici în vedere în primul rând marile instituții de drept civil care s-au dezvoltat pe baza învățăturilor formulate în dreptul roman.