Abordari Teoretice cu Privire la Privilegiile Si Imunitatile Diplomatice

CUPRINS

INTRODUCERE………………………………………………………………………………..1

CAPITOLUL I. PRIVILEGII ȘI IMUNITĂȚI DIPLOMATICE .

NOȚIUNI GENERALE

1. Privilegiile și imunitățile diplomatice…………………………………………………..4

Înțelesul noțiunii de “ privilegii și imunități ”……………………….………4

3. Fundamentul juridic al privilegiilor și imunităților diplomatice……………….6

4. Rolul și aplicarea reciprocității ………………………………………………8

5. Temeiul pentru acordarea imunitățiilor, privilegiilor și facilităților

diplomatice in dreptul național………………………..………………………..11

Definirea instituțiilor juridice care formează regimul juridic al unei

misiuni diplomatice și al personalului acesteia………………………………13

Privilegiile și imunitățile diplomatice conform Convenției de la Viena

din 1961…………………………………………………………………………14

8. Clasificarea privilegiilor și imunităților diplomatice……………………………18

CAPITOLUL II. IMUNITATEA DIPLOMATICĂ

1. Imunitatea de jurisdicție a agenților diplomatici…………………………19

2. Natura juridică a imunității de jurisdicție………………………………..20

3. Sfera de aplicare a imunității de jurisdicție…………………….….………22

4. Subiecții din raporturile de drept internațional care acordă imunitatea

de jurisdicție……………………………………………….………………22

Regula imunității de jurisdicție a personalului diplomatic……………….24

6. Imunitatea de jurisdicție penală a personalului diplomatic………………27

7. Imunitatea de jurisdicție civilă a personalului diplomatic…………………31

8. Excepțiile de la imunitatea civilă a personalului diplomatic…………….37

9. Imunitatea de executare a personalului diplomatic………………….…….41

10. Modul în care este invocată imunitatea de jurisdicție de către

personalul diplomatic…………………………………….…………………… …..43

11. Renunțarea la imunitate de către personalul diplomatic………………….47

12. Ridicarea imunității de jurisdicție a personalului diplomatic…………..….48

13. Renunțarea la imunitatea de jurisdicție a personalului diplomatic….…….49

CAPITOLUL III. INVIOLABILITATEA PERSONALULUI

DIPLOMATIC

1. Noțiunea de inviolabilitate…………………………….………………….50

2. Inviolabilitatea persoanei agentului diplomatic………………………….52

3. Inviolabilitatea reședinței agentului diplomatic………………………….57

4. Inviolabilitatea documentelor și bunurilor personalului diplomatic…..…58

5. Sancționarea cazurilor de nerespectare a inviolabilității

personalului diplomatic…………………………………….…………..…61

6. Exceptarea de la obligația de a depune mărturie , ca martor , a

personalului diplomatic…………………………………………….………64

CAPITOLUL IV. PRIVILEGIILE DIPLOMATICE

1. Libertatea de mișcare a personalului diplomatic………………….……..68

2. Privilegiile de ordin fiscal ale personalului diplomatic…………….…….70

3. Scutirea de taxe vamale pentru bunurile de uz personal și ale familiei….75

4. Dreptul de a arbora drapelul național………………………….…………79

5. Facilitățile de ședere pentru personalul diplomatic………….…….……..79

6. Scutirile de la prestațiile personale pentru personalul diplomatic….…….80

7. Scutirea de la obligația prevăzută de legislația privind asigurările

sociale…………………………………………………………………………………………..81

8. Dreptul la capelă pentru personalul diplomatic…………………………83

9. Exceptarea de la legile privind dobândirea cetățeniei…………..……..…84

10. Privilegiul administrării justiției de către personalul diplomatic…………85

CONCLUZII

Concluzii privind privilegiile și imunitățile diplomatice …………………….. …86

INTRODUCERE

Motto:

”Diplomația este privită de cele mai multe ori cu admirația pe care o dă ceremonialul desfășurării ei și sentimentul de egalitate și demnitate, pe care îl inspiră protocolul și eticheta diplomatică. În fond, ea este o activitate zilnică, tenace, migăloasă, plină de neprevăzut și mister, la care participă diplomați, gândind mereu măsuri și acțiuni pentru a promova politica statului lor, care să se armonizeze cu cea a statului în care sunt trimiși”.( Aurel Bonciog, Drept diplomatic, Editura Fundației “România de mâine”, București, 2000)

Diplomația – știința și arta de a conduce în mod pașnic relațiile dintre entitățile politice – a fost rareori lipsită de critici și detractori. Considerată uneori ca fiind necesară, dar regretabilă, iar alteori privită cu un profund respect, ea nu a jucat, parcă niciodată, un rol mai important în raporturile interumane, ca în prezent. Nevoia unui dialog organizat într-o eră în care certitudinile unui sistem bipolar de state au făcut loc unei lumi multipolare dominată de confuzie este atestată de ritmul incredibil al activității diplomatice contemporane

Dintre numeroasele definiții și interpretări ale diplomației și a ce inseamnă un diplomat am ales mai intâi o mențiune a lui Harold Nicolson , unul dintre specialiștii în diplomație : „ Teoreticienii secolului al XVI – lea ” au susținut ideea conform căreia primii diplomați au fost îngerii , ca mesageri ce făceau legătura între Cer și Pământ . Etimologic cuvântul diplomație vine de la grecescul diplo care înseamnă dublez , desemnând acțiunea de a redacta actele oficiale sau diplomele în două exemplare , dintre care unul era dat ca scrisoare de împuternicire a trimișilor , iar celălalt se păstra în arhiva. Cel care avea acest dublet se numea diplomat , iar activitatea sa diplomatieă .În Imperiul Roman listele de călători erau ștampilate pe ambele foițe de metal , erau împăturite și cusute apoi într-un mod particular. Acestea erau numite diplome.Treptat cuvântul diplomă a fost extins ca semnificație și asupra altor documente oficiale.

Utilizarea termenilor diplomatie sau diplomatic provine nu din studierea arhivelor , ci din modul de conducere a relațiilor internaționale.Termenul de diplomație a fost folosit în limba engleză încă din anul 1645. În 1693 , Leibniz publică „Codex juris gentium diplomaticus” și în 1726 , Jean Dumont tipărește culegerea de tratate intitulate „Corps universel diplomatique du droit des gens” . În ambele cazuri , termenul se referă la colecții de documente privind relațiile internaționale . El a fost extins însă și la persoanele care se ocupau cu aceste probleme.Astăzi prin diplomatică se înțelege știința auxiliară a istoriei consacrată modului de întocmire a documentelor și autenticității lor .

Dintre definițiile date diplomației , am selectat câteva : Diplomatul și cercetătorul Herman F. Eilits începe analiza diplomației cu o definiție dată la 1604 :” Un ambasador este un om onest trimis să mintă în străinătate pentru binele țării sale”. Charles de Martens , în Ghidul diplomatic din 1866 , definește diplomația ca “știința relațiilor externe sau afacerilor străine ale statelor sau , într-un sens mai restrâns , știința sau arta negocierilor.

Imunități diplomatice – Fundamentul Imunităților diplomatice este reprezentat de tradiție. Înca din antichitate solii, se bucurau de anumite imunități. Abia în conveția de la Viena din 1961 cu privire la relațiile diplomatice au fost incluse imunitățile diplomatice. Spre exemplu art. 29 prevedea ca persoana agentului diplomatic este inviolabil. De asemenea, locuința agentului diplomatic este inviolabilă. Același statut îl au corespondența și bunurile. Trebuie subliniat totuși faptul că există și unele restricții. Spre exemplu imunitatea de jurisdicție a agentului diplomatic în statul acreditar nu-l poate scuti pe agentul economic de jurisdicția statului acreditant.

Privilegiile diplomatice cuprind : libertatea de comunicare, libertatea de mișcare, privilegii fiscale, privilegii vamale, dreptul de a arbora drapelul național, facilități de ședere, scutirile de prestații naționale, privilegii prin asigurare socială, dreptul de capela, alte facilități.

Evoluția imunităților și privilegiilor diplomatice – Instituția imunităților și privilegiilor diplomatice este cunoscută încă de la începuturile diplomației, întrucât fără aceste instrumente nu era practic posibil să se desfașoare relațiile dintre state, prin intermediul unor trimiși speciali, riscurile pentru aceștia fiind inacceptabile.

Negocierea a fost definită ca fiind "arta posibilului". Într-adevăr, nu se poate negocia decât dacă există dorință comună de a întreține, pe plan general, relații pașnice și amicale, iar pe plan secundar, de a se găsi o soluție unei probleme controversate. Este necesar să existe obiectul negocierii, adică punctele de vedere a două guverne asupra unei probleme în litigiu să fie suficient definite, pentru ca o ajustare a lor să fie întrevăzută. Trebuie, în sfârșit, să existe dorința de a negocia o problemă; în lipsa acesteia negocierea nu ar putea avea loc. Aceasta presupune ca ambii interlocutori să fie dispuși să recurgă, dacă este posibil, la unele concesii pentru a face posibilă apropierea pozițiilor antagonice.

Pentru multe persoane, diplomații promovează obiectivele guvernului lor prin stratageme subtile și cu o disimulare rafinată, înșelându-și interlocutorii: șefi de stat, miniștri, colegi. Adesea se repetă cu plăcere și cu un aer serios de glumă și anume că "diplomatul este un om cinstit care minte în serviciul țării sale". Desigur, aceasta este doar o glumă, care își păstrează … încă … actualitatea .

Lucrarea Privilegii și Imunități diplomatice oferă o viziune sintetică asupra a doua fațete a diplomatiei, și anume asupra privilegiilor și imunităților diplomatice, subiect ce se pretează, de altfel, la dezbateri inepuizabile, dată fiind complexitatea problematicii. Răspunzând necesității de a crea o imagine unitară și sistematică asupra a ceea ce inseamna diplomația prin intermediul explicării privilegiilor și imunităților diplomatice, am structurat această lucrare în patru capitole :

Capitolul I – Privilegii și imunități diplomatice. Noțiuni generale

– reprezintă o introducere în diplomație, sintetizând elementele esențiale și notiunile generale referitoare la privilegii și imunități diplomatice.

Capitolul II – Imunitatea diplomatică

– constituie o incursiune în problematica deosebit de complexă a imunității diplomatice, principalele aspecte dezvoltate fiind cele privitoare la imunitatea de jurisdicție , natura juridică și sfera de aplicarea a acesteia , imunitatea civilă, penală și imunitatea de executare.

Capitolul III – Inviolabilitatea personalului diplomatic

– tratează chestiunile fundamentale referitoare la : inviolabilitatea persoanei agentului diplomatic , inviolabilitatea reședintei, documentelor și bunurilor acestuia.

Capitolul IV – Privilegiile diplomatice

– explică pe larg noțiunea de privilegii diplomatice , face o clasificare

a acestora , terminând prin a le prezenta și explica pe fiecare în parte.

Consultând lucrările scrise anterior, am încercat să surprind dintr-o perspectivă actuală, privilegiile și imunitățile diplomati- Fundamentul Imunităților diplomatice este reprezentat de tradiție. Înca din antichitate solii, se bucurau de anumite imunități. Abia în conveția de la Viena din 1961 cu privire la relațiile diplomatice au fost incluse imunitățile diplomatice. Spre exemplu art. 29 prevedea ca persoana agentului diplomatic este inviolabil. De asemenea, locuința agentului diplomatic este inviolabilă. Același statut îl au corespondența și bunurile. Trebuie subliniat totuși faptul că există și unele restricții. Spre exemplu imunitatea de jurisdicție a agentului diplomatic în statul acreditar nu-l poate scuti pe agentul economic de jurisdicția statului acreditant.

Privilegiile diplomatice cuprind : libertatea de comunicare, libertatea de mișcare, privilegii fiscale, privilegii vamale, dreptul de a arbora drapelul național, facilități de ședere, scutirile de prestații naționale, privilegii prin asigurare socială, dreptul de capela, alte facilități.

Evoluția imunităților și privilegiilor diplomatice – Instituția imunităților și privilegiilor diplomatice este cunoscută încă de la începuturile diplomației, întrucât fără aceste instrumente nu era practic posibil să se desfașoare relațiile dintre state, prin intermediul unor trimiși speciali, riscurile pentru aceștia fiind inacceptabile.

Negocierea a fost definită ca fiind "arta posibilului". Într-adevăr, nu se poate negocia decât dacă există dorință comună de a întreține, pe plan general, relații pașnice și amicale, iar pe plan secundar, de a se găsi o soluție unei probleme controversate. Este necesar să existe obiectul negocierii, adică punctele de vedere a două guverne asupra unei probleme în litigiu să fie suficient definite, pentru ca o ajustare a lor să fie întrevăzută. Trebuie, în sfârșit, să existe dorința de a negocia o problemă; în lipsa acesteia negocierea nu ar putea avea loc. Aceasta presupune ca ambii interlocutori să fie dispuși să recurgă, dacă este posibil, la unele concesii pentru a face posibilă apropierea pozițiilor antagonice.

Pentru multe persoane, diplomații promovează obiectivele guvernului lor prin stratageme subtile și cu o disimulare rafinată, înșelându-și interlocutorii: șefi de stat, miniștri, colegi. Adesea se repetă cu plăcere și cu un aer serios de glumă și anume că "diplomatul este un om cinstit care minte în serviciul țării sale". Desigur, aceasta este doar o glumă, care își păstrează … încă … actualitatea .

Lucrarea Privilegii și Imunități diplomatice oferă o viziune sintetică asupra a doua fațete a diplomatiei, și anume asupra privilegiilor și imunităților diplomatice, subiect ce se pretează, de altfel, la dezbateri inepuizabile, dată fiind complexitatea problematicii. Răspunzând necesității de a crea o imagine unitară și sistematică asupra a ceea ce inseamna diplomația prin intermediul explicării privilegiilor și imunităților diplomatice, am structurat această lucrare în patru capitole :

Capitolul I – Privilegii și imunități diplomatice. Noțiuni generale

– reprezintă o introducere în diplomație, sintetizând elementele esențiale și notiunile generale referitoare la privilegii și imunități diplomatice.

Capitolul II – Imunitatea diplomatică

– constituie o incursiune în problematica deosebit de complexă a imunității diplomatice, principalele aspecte dezvoltate fiind cele privitoare la imunitatea de jurisdicție , natura juridică și sfera de aplicarea a acesteia , imunitatea civilă, penală și imunitatea de executare.

Capitolul III – Inviolabilitatea personalului diplomatic

– tratează chestiunile fundamentale referitoare la : inviolabilitatea persoanei agentului diplomatic , inviolabilitatea reședintei, documentelor și bunurilor acestuia.

Capitolul IV – Privilegiile diplomatice

– explică pe larg noțiunea de privilegii diplomatice , face o clasificare

a acestora , terminând prin a le prezenta și explica pe fiecare în parte.

Consultând lucrările scrise anterior, am încercat să surprind dintr-o perspectivă actuală, privilegiile și imunitățile diplomatice, care, la modul ideal, trebuie să rezoneze cu imperativele lumii contemporane. Motivația este cât se poate de simplă: un diplomat credibil și competent poate schimba soarta lumii, creând o nouă istorie, deoarece evoluția evenimentelor de pe mapamond depinde de medierea lor prin concertarea calităților diplomatice și prin utilizarea privilegiilor și a imunităților diplomatice.

Așadar, lucrarea poate fi citită cu interes de oricine dorește să se informeze asupra a ceea ce se întâmplă în comunitatea internațională, asupra modului în care în spatele ușilor capitonate acționează pentru stabilitatea lumii de azi specialiștii, care până ieri erau priviți ca o pătură favorizată a societății, la care accesul era, de cele mai multe ori, rezervat exclusiv celor privilegiați.

CAPITOLUL I

PRIVILEGII ȘI IMUNITĂȚI DIPLOMATICE

NOȚIUNI GENERALE

1. Privilegiile și imunitățile diplomatice

Buna desfășurare a activității unei misiuni diplomatice impune unele drepturi pe care aceasta să le aibă în statul în care funcționează, ca exceptări de la regimul normal existent în țara respectivă pentru persoanele și bunurile străine.

Imunitățile și privilegiile diplomatice se acordă atât misiunii diplomatice ca instituție cât și anumite condiții și limite, fiecărui membru al misiunii diplomatice.

Recunoașterea imunităților și privilegiilor diplomatice se face în baza principiului reciprocității, dar potrivit dreptului diplomatic actual, codificat în Convenția de la Viena din 1961, acordarea unui statut juridic special misiunii diplomatice și personalului acesteia constituie o obligație pentru state, de la care ele nu au dreptul să se abată, iar conținutul acestor imunități și privilegii este definit în cuprinsul convenției menționate. În caz de nerespectare a acestui regim, statul care se consideră lezat poate recurge la retorsiuni, deci la măsuri similare contrare.

Statele pot, însă, în condiții de reciprocitate, să restrângå unele privilegii și imunități dacă o situație de excepție ar impune-o. Pentru fundamentarea juridică a acordării imunităților și privilegiilor diplomatice s-au susținut în timp mai multe teorii.

2. Înțelesul noțiunii de “ privilegii și imunități ”

În literatura de specialitate expresia “imunități și privilegii” desemnează întregul complex de garanții de care se bucură o misiune diplomatică și personalul acesteia din partea statului acreditar.

Regimul juridic pe care dreptul diplomatic îl asigură unei misiuni diplomatice și personalului acesteia este format nu numai din imunități și privilegii, ci și din drepturi, facilități, scutiri, libertăți, care pot fi exprimate separat.

O misiune diplomatică are sarcini de îndeplinit; dar pentru infăptuirea lor membrii misiunii și aceasta însăși trebuie să se bucure de garanții care să le faciliteze desfășurarea activităților și să împiedice orice abuz din partea autorităților statului acreditar. Aceste garanții sunt asigurate prin imunități și privilegii, în principal.

Examinate din punct de vedere al obligațiilor statului acreditar, imunitățile și privilegiile privesc două categorii mari de acțiuni:

autorităților statului acreditar li se impune o limitare a competenței lor, atunci când subiectele sunt misiunile diplomatice și personalul acestora: instanțele nu se pot sesiza și deci nici judeca anumite cauze, autoritățile de siguranță și de poliție sunt lipsite de dreptul de exercitare a constrângerii în anumite limite, organele vamale nu pot face în cazurile date, control vamal și nici pretinde taxe, etc.;

al doilea grup de acțiuni se referă la exceptarea de unele obligații care revin în mod normal cetățenilor, a misiunilor diplomatice și personalului acestora: scutiri fiscale, scutiri vamale, scutiri parafiscale, scutiri de contribuție, etc.

Mai puțin subliniată există și o a treia componentă a regimului de garanții pe care le acordă statul acreditar unei misiuni diplomatice și personalului acesteia. Este cazul obligațiilor cominatorii generale, care revin statului acreditar ca atare, acțiuni menite să garanteze în plus anumite drepturi subiective ale misiunilor diplomatice și personalului acestora. Exemplu: potrivit art. 25 din Convenția de la Viena din anul 1961, statul acreditar este obligat să acorde toate înlesnirile pentru îndeplinirea funcțiilor unei misiuni diplomatice.

Există și obligația de a permite exercitarea unor drepturi subiective proprii, obligația “in omitendo”, cum ar fi cea prevazută la art. 27 al sus-numitei Convenții care impune statului acreditar obligația de a permite comunicarea liberă a misiunii diplomatice cu guvernul acesteia; art. 20 din Convenția de la Viena din anul 1961, acordă dreptul misiunii și șefului său de a arbora drapelul statului acreditant pe clădire, pe reședință și pe mijloacele de transport, drepturi care pot fi exercitate de misiune fără ca statul acreditar să se opună.

Iată de ce afirmăm că noțiunea de imunități și privilegii este incompletă pentru a desemna întregul complex de garanții de care se bucură misiunile diplomatice și personalul acestora.

Vom examina prin urmare, imunitățile cu complementaritatea lor, inviolabilități, precum și privilegiile, drepturile, libertățile și facilitățile misiunilor diplomatice și ale personalului acestora.

3. Fundamentul juridic al privilegiilor și imunităților

diplomatice

Statutul juridic al diplomatului a evoluat în timp, formă și conținutul lui actual fiind rezultatul unei îndelugate practici a statelor, mai puțin stabilită convențional mai mult pe cale cutumiară. Dreptul internațional modern s-a dezvoltat dupa tratatele Westfalice din anul 1648 și astfel s-au recunoscut, alături de Sfântul Imperiu Roman de Origine Germană și alte state creștine ale Europei, între care s-au dezvoltat relații internaționale.

Prima concepție cu privire la fundamentul imunităților este bazată pe practica perioadei absolutismului medieval, când suveranul era în același timp șeful statului și se confunda cu acesta; el conducea direct relațiile internaționale; teoria care justifica statutul diplomatului bazată pe această practică, identifica diplomatul cu suveranul său, pe care îl reprezintă. Montesquieu afirma că “ambasadorii sunt cuvântul prințului care îi trimite și acest cuvânt trebuie să fie liber”. Potrivit acestei teorii orice ofensă adusă reprezentantului diplomatic, fiind o ofensă adusă statului său.

Teoria susținută de Burlamaqui s-a denumit “teoria reprezentării”; aceasta, în esență, susține că ambasadorul reprezintă suveranul și cum acesta este personificarea statului rezultă că și ambasadorul se bucură de dreptul suveranului său, care este redat de formula “par in parem non fabet jurisdictionem”.

Părerea nu poate fi susținută în timpurile moderne, întrucât diplomații nu mai reprezintă pe șeful de stat – chiar dacă ambasadorii sunt numiți de acesta – ci statul a cărui politică sunt obligați să o urmeze.

Pe de altă parte natura raporturilor de reprezentare între diplomați și statul pe care-l reprezintă nu este de subrogare, cum în mod implicit face teoria reprezentării. Diplomatul are, într-adevar dreptul de reprezentare generală a statului, în numele căruia acționează dar el indeplinește sarcini concrete primite de la guvernul său, în temeiul unor reguli care sunt de drept administrativ, nefiind o substituire.

Paul Fauchille dă o interpretare corectă caracterului reprezentativ al agentului diplomatic, din care deduce nevoia de asigurare a independenței sale față de statul acreditar, ca premisă necesară exercitării funcției sale. Această formulă a fost în parte însușită și de Convenția de la Viena din anul 1961 “ recunoscând că misiunea diplomatică reprezintă statul”.

Cea mai importantă teorie în istoria doctrinelor, care justifică fundamentul imunităților și privilegiilor, este cea a extrateritorialității. Teoria a triumfat timp de aproape trei secole sec.XVII – începutul sec.XX- și a inspirat multe practici și proiecte de codificare.

Teoria aparține lui Hugo Grotius și se bazează pe observația că ambasadorul nu este ținut să respecte legea străinå a țării unde el îndeplinește o ambasadă, întrucât, susține el, acesta este considerat că n-a părăsit țara sa, căci funcțiile le exercită în statul acreditat ca și când ar fi în propria sa țară . Ambasada este considerată ca o particică din teritoriul național și, ca atare, ambasadorul nu face decât să respecte legea țării pe teritoriul căreia se află , care este cea a statului său.

Teoria este o ficțiune inutilă și periculoasă, pentru că ea ar justifica arbritariu, întrucât o misiune diplomatică ar putea îndeplini, la sediul său, orice acte, licite în statul său căci se fac în interesul acestuia, cum ar fi spionajul, fără a încălca legea statului acreditant.

Alte teorii, cu mai multe variații, se bazează pe ideea acordului între statul acreditar și statul acreditant. Astfel teoria lui Cecil Hurst, susținută în cursul său la Academia de Drept Internațional în anul 1926, pleca de la ideea că agentul diplomatic este primit în statul acreditar cu condiția ca el să nu fie supus jurisdicției sale. Ideea se bazează pe renunțarea unilaterală a statului acreditar la jurisdicția sa ceea ce este fals, chiar dacă se susține în continuare, că diplomatul va fi supus jurisdicției statului său, în cazul în care ar comite fapte ilegale. Potrivit părerii lui Gentili, imunitățile și privilegiile sunt derivate din dreptul de legație, care este un drept intern al statului, un drept natural, derivat din Providența divină, de aplicație generală și recunoscut de toate popoarele. Teoria acordului tacit a fost susținută în practică de Ministerul Afacerilor Externe al regelui Franței, Ludovic al XV-lea în anul 1772, ducele d’Aiguillon.

Teoriile acestea ar duce la consecința că, oricând, statul acreditar poate reveni la acordul său tacit pe baza dreptului de denunțare a înțelegerilor și de aici, imunitățile și privilegiile ar dispărea.

Vattel a elaborat o teorie denumită “funcțională”, care se bazează pe ideea că un reprezentant diplomatic nu va putea exercita funcțiile sale dacă nu este independent față de statul de reședință. Teoria a fost însușită de Institutul de Drept Internațional în Sesiunea sa de la Viena din 1924, care a decis că “imunitățile și privilegiile au ca fundament interesul funcției”; părerea a fost preluată și în Convenția de la Viena din anul 1961 care, în preambul, stabilește “convingerea că imunitățile și privilegiile nu sunt în avantajul indivizilor, ci ele sunt menite să asigure îndeplinirea funcțiilor lor la misiunea diplomatică”.

4. Rolul reciprocității în respectarea privilegiilor și imunităților

Aplicarea reciprocității

Potrivit art. 47 din Convenția de la Viena din anul 1961 nu se consideră discriminare:

faptul că statul acreditar aplică în mod restrictiv una din dispozițiile prevăzute în convenție pentru motivul că aceasta este aplicată în acest mod misiunii sale din statul acreditant;

faptul că unele state își asigură în mod reciproc, prin cutumă sau pe cale de acord, un tratament mai favorabil decât cel cerut de dispozițiile prezentei Convenții.

Rezultă că imunitățile și privilegiile își au baza în normele dreptului diplomatic minimum acestora este stabilit prin Convenția de la Viena din anul 1961, cele care depășesc acest minim, devin obligatorii, pe baza de reciprocitate.

Statele pot, convențional, să stabilească imunități și privilegii mai mari decât cele cuprinse în Convenția de la Viena din anul 1961, ele pot hotărî restrângerea lor numai dacă nu este asigurată reciprocitatea.

Este bine știut că relațiile internaționale au constituit dintotdeauna un domeniu în care reciprocitatea a jucat un rol important. Se pune așadar, problema, dacă imunitățile, privilegiile, facilitățile diplomatice nu au la bază unul dintre principiile cu aplicație fundamentală în relațiile internaționale și în dreptul internațional, și anume principiul reciprocității sau cel puțin dacă principiul reciprocității nu are vreun efect în această materie.

S-a subliniat ideea că recursul la reciprocitate intervine de regulă, în ipoteza acordării unui avantaj special care nu este prevăzut pe alte temeiuri; ori, avantajul nu se acordă sau nu se poate justifica decât în condițiile de reciprocitate. În lipsa de obligație, singurul temei care poate explica acordarea tratamentului special, îl constituie primirea la rândul său a unui tratament echivalent – deci ideea de reciprocitate.

Cu toate acestea, socotim că reciprocitatea nu ar trebui invocată pentru a motiva o măsură restrictivă care ar putea fi aplicată față de organele străine, pentru a răspunde la măsurile analoage editate de statul de apartenență al acelor organe, ci, dimpotrivă, trebuie să i se dea finalitatea pozitivă, generând sau extinzând un tratament (să creeze un statut juridic).

Relevanța principiului reciprocității se verifică mai ales în domeniul relațiilor diplomatice deoarece dacă un stat acordă tratament favorabil dilpomaților altui stat o face numai pentru că se așteapta la rândul lui, ca de același tratament să se bucure și proprii săi diplomați.

Aceasta teorie a reciprocității este importantă și pare să radieze în prezent multe sufragii în doctrină, cât și în practică (numeroase note trimise de statele Secretariatului O.N.U., în legaturå cu lucrările Comisiei de Drept Internațional, arătau că statutul privilegiat este acordat diplomaților străini , sub rezerva reciprocității – acest principiu este consacrat în aproape toate legislațiile interne ale statelor).

De vreme ce imunitățile, privilegiile și facilitățile sunt acordate în contextul în care fiecare stat este sau poate fi în raport cu oricare alt stat cu care a stabilit relații diplomatice, atât stat acreditar, cât și stat acreditant – primind, dar și trimițând agenți diplomatici – ideea de reciprocitate se poate susține, se află la baza întregului sistem de imunități și privilegii diplomatice; ipoteza în care imunitățile și privilegiile diplomatice ar căpăta o aplicație unilaterală (pentru a putea fi motivată acordarea lor exclusiv pe interesul menținerii relațiilor) este numai o situație de fapt pentru că fiecare stabilire de relații diplomatice presupune în mod normal schimbul potențial de misiuni diplomatice și în consecință obligația dar și beneficiul acordării de imunități și privilegii diplomatice.

Se ridică însă problema limitelor și direcțiilor în care acționează principiul reciprocității, cu alte cuvinte este clar că principiul reciprocității, cel puțin conceptual, conduce la un anumit tratament diplomatic, în sensul că apare ca o cauzå imediată a acestuia; problema este dacă în cadrul rolului regulator pe care-l exercită, funcționarea reciprocității poate să ducă la reducerea dimensiunilor tratamentului sau chiar la anularea acestuia.

Odată ce instituția statului diplomatic a fost creată, este oare posibil ca lipsa de reciprocitate să constituie un temei pentru desființarea lui în fapt, ori se poate spune că statul diplomatic a căpătat o existentă de sine stătătoare care nu mai poate fi pusă în discuție.

Unii autori au susținut că de vreme ce imunitățile și privilegiile sunt oferite pornind de la faptul că ele vor fi în mod reciproc acordate, violarea lor de către un stat va afecta într-un sens defavorabil pe reprezentanții proprii în străinătate.

Se observă că, în ultimii ani, unele state au recurs la reducerea drepturilor și imunităților agenților diplomatici, în special cu privire la libertatea de mișcare și comunicare. Rezultatul acestor reduceri a drepturilor și imunităților au fost acele state ai căror trimiși au fost supuși restricțiilor, au aplicat reciprocitate impunând la rândul lor, restricții. Într-un număr de țări (Anglia, S.U.A., Australia) a fost adoptată o legislație care permite guvernelor lor să impună restricții asupra trimișilor statelor ale căror guverne aplică asemenea restricții.

Trebuie să menționăm însă că această aplicație care s-a dat principiului reciprocității conduce la grave consecințe: din represalii în represalii, se poate ajunge la restrângerea privilegiilor la minimum, iar unele state ar putea fi tentate să decidă în mod unilateral care sunt privilegiile pe care le acordă diplomaților străini și care sunt cele pe care le refuză. Concluzia este că se poate ajunge la practici discriminatorii supărătoare, diplomații dintr-o țară bucurându-se de privilegii diferențiate.

Asemenea măsuri de reducere a drepturilor și imunităților agenților diplomatici sunt considerate o crasă violare a dreptului internațional și prin urmare trebuie să fie dezaprobate, fiind în interesul fiecărui stat și în beneficiul relațiilor diplomatice, în general, ca asemenea practici să înceteze.

Dacă un stat refuză să acorde aceste drepturi minime unui agent diplomatic acreditat la el ori agentului diplomatic al unui anumit stat, statul în cauză trebuie să fie ținut răspunzător pentru valoarea regulilor de drept internațional; nu este permis însă altor state să reducă imunitățile trimisului statului culpabil, ci trebuie lăsat să funcționeze răspunderea pe care și-a angajat-o acesta.

Doctrina a criticat o asemenea soluție, arătând că “în contextul modern al societății internaționale, aplicarea principiului reciprocității în ceea ce privește drepturile minime ale unui trimis nu pare să contribuie la menținerea unor mai bune relații internaționale. Dacă s-ar adopta principiul reciprocității, ar însemna ca statele să fie confruntate cu problema de a avea “variate seturi de reguli” care privesc imunitățile trimișilor acreditați de ele; ori aceasta ar duce la confuzie și incertitudine atât pentru autoritățile administrative, cât și pentru instanțele judecătorești naționale.

În literatura occidentală se arată că o asemenea aplicare a principiului reciprocității este cu totul contrară dreptului diplomatic, considerând că acțiunea principiului ar trebui limitată numai la privilegiile de curtoazie, adică cele care nu sunt necesare îndeplinirii funcțiilor diplomatului. Nu ar trebui să afecteze inviolabilitatea, pentru că în acest caz statele sunt obligate de ordinea juridică internațională să acorde imunități și privilegii independent de modul în care alt stat le acordå cât privește privilegiile se simte că principiul reciprocității ar putea constitui un temei, deoarece nici un stat nu poate invoca asemenea privilegii ca o chestiune de drept internațional (un stat nu acordă scutiri vamale unui trimis, nu este indreptățit să pretindă un asemenea beneficiu pentru trimisul său).

Odată constituit un tratament – statul diplomatic – înscris într-o convenție, temeiul acestuia nu-l mai poate constitui reciprocitatea; detașându-se de reciprocitate prin noua bază, convențională, privilegiile și imunitățile au o existență de sine stătătoare și nu mai trebuie admisă limitarea lor, pentru că ar însemna să se acționeze împotriva rațiunii lor de a fi.

5. Temeiul pentru acordarea imunităților, privilegiilor și facilităților

diplomatice în dreptul national

Sistemul de imunități și privilegii diplomatice nu poate funcționa contrar voinței suverane a fiecărui stat dupå cum s-a observat, jurisdicția unui stat este necesaramente absolută și exclusivă și nu i se poate aduce limitări pe care nu și le impune singură. Aceasta face ca imunitățile și privilegiile pe care potrivit dreptului internațional le au trimișii diplomatici să nu fie drepturi care li se acordă direct și nemijlocit de către dreptul internațional, ci drepturi date de către dreptul național al statului acreditar în îndeplinirea unor obligații de drept internațional.

Este adevărat că în virtutea principiilor și normelor dreptului internațional statele și-au luat angajamentul ca în relațiile dintre ele să acorde un anumit tratament reprezentanților lor diplomatici; dar dreptul la acest tratament al beneficiarului nu se naște în mod automat, ci decurge din actul prin care statul respectiv conferă acet tratament, cel mai adesea din lege (Codul de Procedură Penală, Codul de Procedură Civilă, etc.) și regulamente ( Regulamentul Vamal, etc.).

Drept urmare, regulile dreptului internațional – convențional și mai ales cutumiar – generalmente acceptate cu privire la imunitățile diplomatice sunt încorporate în legile naționale pentru a se asigura respectarea lor. Pentru a conferi și mai mult garanții respectării imunităților diplomatice, constituțiile unor țări conferă jurisdicția curților supreme în cazurile în care se pun probleme de imunitate diplomatică.

Modul în care aceste obligații internaționale sunt transpuse în ordinea juridică internă spre a fi obligatorii pentru organele și autoritățile statului acreditar depinde de sistemul juridic al statului în cauză. Astfel în unele țări regulile de drept internațional privind poziția unui trimis sunt recunoscute în dreptul comun al acestora în vreme ce în altele au fost editate prevederi statuare specifice pentru a da forță regulilor rezultând din uzanțele în dreptul internațional al țării.

Din punct de vedere al dreptului internațional, nu se face nici o diferență în privința metodei pe care un stat o poate folosi în îndeplinirea îndatoririlor și obligațiilor privind imunitățile trimișilor străini (problema rămâne să fie determinată potrivit practicii constituționale a fiecărui stat). În fond asemenea drepturi le sunt acordate de dreptul național prin confomarea la dreptul internațional, astfel că distincția este fără semnificație substanțială.

În ultima vreme s-a afirmat că imunitățile și privilegiile agenților diplomatici trebuie să fie puse pe baze statuare, fie prin intermediul legislației interne a diferitelor state, fie prin adoptarea unor convenții. Fundamentarea imunității unui trimis pe regulile cutumiare și convenționale conduce la unele dificultăți cât privește determinarea conținutului acestor reguli, precum și îndoieli în ce privește temeiul juridic al unor asemenea imunități în dreptul național al statelor, deoarece imunitățile trebuie să fie conferite de către dreptul național al țării respective în respectarea obligațiilor sale internaționale ( din punct de vedere al instanțelor, regulile dreptului internațional privesc obligațiile statelor și acestea trebuie să fie incluse în dreptul local)

Pe de altă parte, practica statelor a variat, în decursul anilor, așa de mult în ce privește sfera și intinderea imunității diplomatice, încât este dificilă, stabilirea cu precizie a ceea ce s-a acordat în baza principiilor dreptului internațional.

În ceea ce privește modul de aplicare de către instanțele naționale a regulilor dreptului internațional în domeniul imunităților diplomatice, notăm două tendințe: în cadrul primeia, se înscriu instanțele care au dat o interpretare largă sferei imunității și au acordat imunitatea de la jurisdicția locală, ori de câte ori a fost invocată ( Franța, țările din America Latină); în cea de-a doua, se cuprind instanțele în special din țări ca Belgia, Italia, care ținând să restrangă sfera imunităților, admițându-le numai când exercitarea jurisdicției ar constitui o ingerintă pentru funcțiile diplomatice.

6. Definirea instituțiilor juridice care formează regimul juridic al

unei misiuni diplomatice și al personalului acesteia

Examinăm imunitățile și privilegiile așa cum le-am enumerat anterior: a) imunitățile; b) inviolabilitățiile; c) privilegiile; d) drepturile; e) facilitățile.

a) Imunitățile diplomatice sunt drepturi acordate de statul acreditar unei misiuni diplomatice și personalului său în baza cărora acestea sunt exceptate de la jurisdicția autorităților judiciare sau de la ceea ce ar putea să o exercite autoritățile administrative ale statului acreditar.

Imunitățile pot fi absolute, caz în care exceptarea de jurisdicție este cuprinzătoare și nelimitată la perioada existenței funcției persoanei beneficiare; imunitățile funcționale sau relative sunt atunci când exceptarea beneficiarilor se face numai pentru faptele legate de îndeplinirea atribuțiilor oficiale și se prelungesc în timp numai în raport de acestea.

Imunitatea înlătură competența autorităților judiciare sau administrative ale statului acreditar, fiind prin urmare de drept procesual; fapta nepermisă s-a emis, legea statului acreditar a fost încalcată, răspunderea însă nu poate fi stabilită, întrucât persoana beneficiază de imunitate.

Imunitatea fie absolută, fie relativă, este generată în sensul că beneficiarului ei nu poate fi supus jurisdicției civile, penale sau administrative a statului acreditar.

b) Inviolabilitatile sunt, de drept, imunități de la coerciziunea autorităților statului acreditar de care beneficiază o misiune diplomatică și membrii săi, în conformitate cu normele dreptului diplomatic prin care exercitarea forței de constrângere a statului acreditar este inoperantă sau condiționată față de beneficiarii acestor drepturi.

Când constrângerea statului acreditar nu poate fi exercitată asupra persoanelor constituite inviolabilitate personală; constrângerea nu poate fi exercitată asupra sediului sau reședinței, asupra curierului diplomatic, sau asupra corespondenței.

Inviolabilitatea privește și obligația specială a statului acreditar de ocrotire a unor valori sau bunuri, cum ar fi onoarea, demnitatea, garantarea libertății misiunii diplomatice și personalului acesteia față de orice încălcare ce li s-ar putea aduce, indiferent de unde ar veni.

c) Privilegiile sunt înlesniri sau avantaje juridice acordate de statul acreditar unei misiuni diplomatice sau personalului acestuia, un tratament juridic aparte, favorabil, aplicat acestora, atât în raport cu străinii obișnuiți, și chiar față de proprii cetățeni ai statului acreditar.

Pe când în cazul imunităților beneficiarii contrar legii statului acreditar, în cazul privilegiilor ei se conformează acesteia.

d) Drepturile sunt premisiuni juridice acordate de statul acreditar unei misiuni diplomatice și personalului acesteia, menite să garanteze exercitarea activităților oficiale ale acestora.

Pe când privilegiile sunt drepturi pozitive, preluate de legislația internă a statului acreditar, drepturile acordate unei misiuni diplomatice își au premisele în normele dreptului internațional și izvorul în legislația internă a statului acreditant.

Astfel, dreptul de a instala un post de radio-emisie, este un drept propriu, subiectiv acordat misiunii diplomatice, care îl poate exercita fără ca statul acreditar să se opună. Spre deosebire de drepturile de care se bucură misiunea diplomatică de a-și îndeplini funcțiile – dreptul de informare, dreptul de exercitare a protecției diplomatice , etc. – drepturile din această categorie sunt distincte, operând drept garanții suplimentare pentru realizarea funcțiilor diplomatice, deci o complementaritate a primei categorii de drepturi.

7. Privilegiile și imunitățile personalului diplomatic

conform Convenției de la Viena din anul 1961

Agentul diplomatic se bucură de imunitatea de jurisdicție a statului acreditar. El se bucură, de asemenea de imunitatea de jurisdicție civilă, administrativă a acestuia. Agenții diplomatici se bucură de următoarele imunități:

a) imunitatea de jurisdicție penală, civilă, administrativă (art. 31, pct.1);

– de o acțiune reală privind un imobil particular situat pe teritoriul statului acreditar, oferă numai dacă agentul diplomatic nu-l posedă în contul statului acreditant pentru realizarea scopului misiunilor;

– de o acțiune privind o succesiune, în care agentul diplomatic figurează ca executor testamentar, administrator, moștenitor sau legător nu în numele statului acreditant, ci cu titlu particular;

– de o acțiune privind o activitate profesională sau comercială oricare ar fi ea exercitată de agentul diplomatic în statul acreditar în afara funcțiilor sale oficiale.

b) imunitatea de a depune mărturie ( art. 31, pct.2)

“ Agentul diplomatic nu este obligat să depună mărturie”

imunitatea de coercițiune, care este inviolabilitatea personală (art. 29, 31, pct. 3).

“ Persoana agentului diplomatic este inviolabilă. El nu poate fi supus nici unei forme de arestare sau detenție. Statul acreditar îl tratează cu respectul care i se cuvine și ia toate măsurile corespunzătoare pentru a impiedica orice atingere adusă persoanei, libertății și demnității sale.”

“ Nu poate fi luată nici o măsură de executare față de agentul diplomatic în afară de cazurile prevăzute la alineatele a), b) și c) și la paragraful 1. din prezentul articol și numai dacă executarea poate avea loc fară a aduce o atingere inviolabilității persoanei sau locuinței sale.”

Agenții diplomatici se bucură de următoarele privilegii:

a) scutirea de plata asigurărilor sociale (art. 33)

“Sub rezerva dispozițiilor paragrafului 3. al prezentului articol, agentul diplomatic este, în ce privește serviciile prestate statului acreditant, scutit de dispozițiile cu privire la asigurările sociale în vigoare în statul acreditar.

Scutirea prevazută la paragraful 1. al prezentului articol se aplică și oamenilor de serviciu particulari care sunt în serviciul exclusiv al agentului diplomatic, cu condiția:

ca ei să nu fie cetățeni ai statului acreditar sau să nu aibă reședința lor permanentă,

ca ei să fie supuși dispozițiilor cu privire la asigurările sociale în vigoare în statul acreditant sau într-un al treilea stat.

Agentul diplomatic care are în serviciul său persoane cărora li se acordă scutirea prevăzută la paragraful 2. din prezentul articol trebuie să respecte obligațiile pe care dispozițiile statului acreditar cu privire la asigurările sociale, le impun celui care angajează.

Scutirea prevăzută la paragrafele 1 și 2 din prezentul articol nu exclude participarea voluntară la regimul asigurărilor sociale ale statului acreditar în măsură în care este admisă de acest stat.

Dispozițiile prezentului articol nu afectează acordurile bilaterale sau multilaterale referitoare la asigurările sociale care au fost încheiate anterior nu împiedică încheierea ulterioară a unor asemenea tratate.”

b)scutirea de impozite și taxe (art. 34):

“ Agentul diplomatic este scutit de orice impozite și taxe, personale sau reale, naționale, regionale sau comunale, cu excepția;

Impozitelor indirecte care prin natura lor sunt în mod normal încorporate în prețurile mărfurilor sau ale serviciilor;

Impozitelor și taxelor asupra bunurilor imobile particulare private pe teritoriul statului acreditar, afară numai dacă agentul diplomatic le posedă în contul statului acreditant, pentru realizarea scopurilor misiunii;

Drepturilor de succesiune percepute de statul acreditar, sub rezerva dispozițiilor paragrafului 4, art. 39;

Impozitelor și taxelor pe veniturile particulare care-și au sursa în statul acreditar și a impozitelor pe capital prelevate asupra investițiilor efectuate în înteprinderi comerciale situate în statul acreditar;

Impozitelor și taxelor percepute ca remunerație pentru servicii particulare prestate;

Drepturilor de înregistrare grefă, ipotecå, și de timbru în ce privește bunurile imobiliare, sub rezerva dispozițiilor art. 23.”

c) scutirea de prestații personale (art. 35):

“Statul acreditar trebuie să scutească pe agenții diplomatici de orice fel de prestație personală, de orice fel de serviciu public, indiferent de natura sa și de sarcinile militare ca rechiziții, contribuții și încartiruiri militare.”

Potrivit dispozițiilor legale și regulamentelor pe care le poate adopta, statul acreditar acordă intrarea și scutirea de plata drepturilor vamale, taxelor și altor drepturi conexe, altele decât cheltuielile de depozitare, de transport și cheltuielile aferente unor servicii similare pentru:

obiectele destinate uzului oficial al misiunii;

obiectele destinate uzului personal al agentului diplomatic sau al membrilor familiei sale, care fac parte din gospodăria sa, inclusiv efectele destinate instalării sale.

Agentul diplomatic este scutit de controlul bagajului său personal, afară de cazul că ar exista motive serioase să se creadă că acesta conține obiecte care nu beneficiază de scutirile menționate în paragraful 1 din prezentul articol, sau obiecte al căror import sau export este interzis de legislație sau supus regulamentelor de carantină ale statului acreditar. În asemenea caz nu trebuie să se facă decât în prezența organului diplomatic sau a reprezentantului său autorizat.

d) libertatea de deplasare și de circulație (art. 26):

“ Sub rezerva legilor și regulamentelor sale referitoare la zonele în care accesul este interzis sau reglementat din motive de securitate națională, statul acreditar asigură libertatea de deplasare și circulație pe teritoriul său tuturor membrilor misiunii.”

e) facilități de sejur (art. 10):

“ Se notifică de Ministerul Afacerilor Externe ale statului acreditar sau oricărui alt minister asupra căreia se va conveni:

numirea membrilor misiunii, sosirea lor și plecarea lor definitivă sau încetarea funcțiilor lor la misiune;

sosirea și plecarea definitivă a unei persoane aparținând familiei unui membru al misiunii și dacă este cazul, faptul că o persoană devine sau încetează de a fi membru al familiei unui membru al misiunii;

sosirea și plecarea definitivă a oamenilor de serviciu particulari aflați în serviciu, persoanelor menționate la alineatul de mai sus și dacă este cazul, faptul că ei părăsesc serviciul acestor persoane;

angajarea și concedierea de persoane care își au reședința în statul acreditar, în calitate de membrii ai misiunii sau în calitate de oameni de serviciu particulari, având dreptul la privilegii și imunități.

Ori de câte ori este posibil, sosirea și plecarea definitivă trebuie să facă de asemenea obiectul unei notificări prealabile.

f) executarea de prestații obligatorii (art. 35):

“Statul acreditar trebuie să scutească pe agenții diplomatici de orice prestație personală, de orice serviciu public, indiferent de natura sa și de serviciile militare ca rechiziții, contribuții și încartiruiri militare.”

Membrii familiei agentului diplomatic se bucură în principiu de aceleși imunități și privilegii dacă fac parte din gospodăria acestuia și nu sunt cetățeni ai statului acreditar.

libertatea de comunicare, libertatea de mișcare, privilegii vamale, etc.

Membrii personalului administrativ și tehnic se bucură de inviolabilitatea persoanei și a locuinței, sunt scutiți de obligația de a plăti asigurările sociale și cea de plată a impozitelor și taxelor, de exceptarea de la prestațiile personale, imunitatea lor de jurisdicție este funcțională.

Membrii personalului de serviciu se bucură de imunitate de jurisdicție funcțională, ei sunt scutiți de impozite pe veniturile salariale și de plata asigurărilor sociale.

Oamenii de serviciu sunt scutiți numai de impozite și taxele pe veniturile salariale.

I. Personalul diplomatic, pentru buna desfășurare a activităților sale, se bucură de imunitatea diplomatică care se manifestă sub două mari aspecte:

Imunitatea de jurisdicție;

Inviolabilitatea.

Imunitatea are două accepțiuni:

În sens larg prin imunitate se înțelege tratamentul special pe care statele sunt obligate în baza dreptului internațional să-l acorde organelor diplomatice străine acreditate pe teritoriul lor

În sens restrâns, ea semnifică scutirea de care se bucură organele diplomatice față de obligațiile la care sunt ținuți alți obiecți de drept care se află pe teritoriul acelui stat (deci, scoaterea de sub jurisdicție penală, administrativă, civilă a statului acreditar a organelor diplomației).

II. Privilegiile diplomatice constituie și ele una din categoriile tratamentului special acordate personalului diplomatic, constånd în anumite beneficii sau favoruri cu caracter de excepție.

8. Clasificarea privilegiilor și imunităților

personalului diplomatic

Din punct de vedere al obiectului lor:

Reale, cele care vizează bunurile misiunii ori ale personalului diplomatic;

Personale, cele care se referă la persoana agentului diplomatic (imunitățile de jurisdicție).

După sfera lor de aplicare:

Funcționale, cele care privesc actele împlinite în exercițiul funcțiilor oficiale;

Extrafuncționale, cele care se referă la viața particulară a diplomatului.

Din punct de vedere al normelor de reglementare:

Prevăzute de dreptul internațional (rezultate de cutumă sau cele stabilite prin Convenții colective);

Imunități decurgând din dreptul internațional special (cele rezultate din Convenții încheiate între grupuri de state).

Din punct de vedere al beneficiarului pot fi:

Cele acordate misiunii diplomatice ca instituție;

Cele acordate personalului diplomatic ca persoane fizice.

CAPITOLUL II

IMUNITATEA DIPLOMATICĂ

1. Imunitatea de jurisdicție a agenților diplomatici

Funcția imunității de jurisdicție.

Imunitatea de jurisdicție constituie o excepție care se aduce principiului general potrivit căruia orice persoană este supusă jurisdicției locale. În raport cu principiul de drept care statuează că străinii care se găsesc pe teritoriul unui stat se află sub jurisdicția teritorială a acestuia și în consecință sunt ținuți să respecte legile statului respectiv, imunitatea de jurisdicție constă într-un tratament ce se acordă în mod special misiunilor și membrilor lor, constituind deci o scoatere de sub acțiunea legii, o punere la adăpost de sancțiunea legală.

Această abatere de la principiu corespunde unei necesități și nu se poate contesta că imunitatea și inviolabilitatea diplomatică constituie condiția indispensabilă în lipsa căreia raporturile dintre state ar fi impracticabile. Imunitatea de jurisdicție, scoaterea de sub jurisdicția statului acreditar sau protecția împotriva legii acestuia, răspunde nevoii de a asigura o independență completă afentului diplomatic care trebuie să dispună de libertate deplină pentru a-și putea exercita funcțiile.

În această privință Grotius remarca: “Omnis coactio abesse a legato debet”, iar Curtea de Apel din Rouen declară la 12 iulie 1933 în cauza Salm a Frazier: “principiul imunității de jurisdicție al agenților diplomatici este fondat pe interesul statelor care mențin relații diplomatice între ele de a garanta respectul și independența reprezentanților lor .

În principiu sfera jurisdicției teritoriale se suprapune cu acea a suveranității de stat; de aceea, orice excludere sau limitare a jurisdicției teritoriale contravine prezumției de suveranitate, iar această excludere sau limitare nu poate fi presupusă ci trebuie să fie explicită; mai mult, aceasta excludere sau limitare apare ca o excepție și trebuie deci, să fie interpretată restrictiv.

Asemenea restrângeri pot fi făcute în baza dreptului internațional cutumiar, a tratatelor ori în temeiul principiilor generale de drept recunoscute de state . Principiul imunității este comun

tuturor sistemelor de drept. Într-un proces care s-a întins pe parcursul a multor secole, dreptul imunităților diplomatice s-a dezvoltat din practica safe-conduct (bilet de liberă trecere) individual care a fost acordat, ajungându-se la regulile dreptului internațional cutumiar care s-au format pe acest temei solid.

Se poate afirma că însăși absența deciziilor internaționale atestă stabilitatea regulilor relevante ale dreptului internațional (cazurile în care Curtea Internațională de Justiție ar fi putut avea ocazia să se pronunțe asupra anumitor aspecte ale dreptului diplomatic). De exemplu cauza Borchgrave (1937) dintre Belgia și Spania a fost retrasă de la curte prin acord comun.

2. Natura juridică a imunității de jurisdicție

Imunitatea de jurisdicție acordată unui agent diplomatic are în primul rând, dacă nu chiar exclusiv, un caracter procedural. Într-o cauză celebră, s-a pus în hotărâre data, devenită clasică, că “privilegiul diplomatic nu înseamnă imunitate de la răspunderea legală, ci numai exceptarea de la jurisdicția locală” (nefiind exceptați de la răspunderea legală, ci de la jurisdicția tribunalelor țărilor în care sunt acreditați).

Imunitatea de jurisdicție nu înseamnă imunitate de la dreptul substanțial aceasta se reduce în esență la imunitatea de la controlul curial, de la controlul instanțelor locale și forma de constrângere pe care o implică; imunitatea de jurisdicție nu implică scoaterea de sub incidența legii în existența obligației de a respecta dreptul local, ci numai faptul că procedurile legale nu pot funcționa față de diplomat, deși este supus legii locale, nu se pot lua măsuri legale împotriva diplomatului pentru nerespectarea acestuia.

Agentul diplomatic are îndatorirea să observe legile în vigoare din statul primitor cel puțin acele dispoziții care sunt în mod normal aplicabile față de toate persoanele care, aflându-se pe teritoriul său, cad sub jurisdicția acestuia. Agentul diplomatic, fiind supus legilor și regulamentelor statului acreditar este ținut de obligația de a se supune regulilor de politie, nu-i este permis să comită furturi, trebuie să se conformeze contractelor încheiate ca oricine altcineva, chiar dacă nu i se poate intenta o acțiune în justiție în cazul în care nu-și onorează obligațiile asumate.

Atât imunitatea de jurisdicție cât și inviolabilitatea împiedică autoritățile statului acreditar să întreprindă împotriva agentului diplomatic acțiuni judiciare și orice altă măsură coercitivă privind persoana și bunurile sale; dar această exceptare nu face să dispară obligațiile și eventuala răspundere civilă, penală sau administrativă care izvorăște din dreptul intern al statului acreditar, chiar și față de persoana investită cu o misiune diplomatică.

Deși este supus dreptului intern al statului acreditar, diplomatul nu poate fi constrâns la respectarea legilor acestuia sau, cu alte cuvinte nu poate fi constrâns direct așa cum se procedează cu celelalte persoane fizice și juridice, adică nu poate fi chemat în justiție întreprinde față de el măsuri de constrângere (arestare, reținere) sau alte sancțiuni.

Această concepție se regăsește confirmată în practica internațională și în doctrină, în special cât privește legile penale și regulamentele de poliție ale statului acreditar o confirmare mai recentă a acestei obligații se regăsește în Decizia din 1951, a Curții Internaționale de Justiție, dată în cauza Haya de la Torre.

Trebuie precizat că imunitatea de jurisdicție nu este unul și acelasi lucru cu lipsa de jurisdicție, cu incompetența tribunalelor locale de a judeca anumite cauze. Absența de jurisdicție se pune în legătură cu determinarea sferei de eficacitate a ordinii juridice interne și apare ca o irelevanță juridică a acestor raporturi cu privire la ordinea locală.

În timp ce imunitatea de jurisdicție limitează puterea de jurisdicție a statului (jurisdicție care în mod normal este aplicabilă), absența de jurisdicție a statului ține de eficiența ordinii juridice, în vreme ce imunitatea de jurisdicție are ca efect paralizarea activității de aplicare a sancțiunii unei legi deși această lege este incidentă față de persoana care se bucură de imunitate, ce-a de-a doua face ca acțiunea intentată în fața unui tribunal să fie inadmisibilă, deoarece cauza nu se încadrează în ordinea juridică internă pe care tribunalele sunt ținute să-i asigure respectare.

De aici, rezultă că imunitatea de jurisdicție creează un obstacol în calea aplicării normelor de drept procesual, în vreme ce absența de jurisdicție constă într-o limitare a dreptului substanțial; în timp ce imunitatea de jurisdicție este un fenomen tranzitoriu, destinat să dureze numai atât cât subzidă situația juridică care-l justifică (existența calității de agent diplomatic), extraneitatea la ordinea juridică, incompetența absolută este, în schimb, un fapt permanent

În sfârșit, este de observat că imunitatea de jurisdicție nu exclude posibilitatea ca persoana care beneficiază de aceasta să intenteze o acțiune în justiție; dimpotrivă această posibilitate nu subzidă în cazul în care este vorba de absența de jurisdicție.

3. Sfera de aplicare a imunității de jurisdicție

Imuniatea de jurisdicție se ridică, în mod normal, în raport cu o anumită jurisdicție, și anume cu aceea a statului acreditar, pentru ca acea contribuție juridică a agentului diplomatic, statutul diplomatic se stabilește prin raportarea la acest stat.

La întrebarea dacă agentul diplomatic poate beneficia de imunitate în afara țării unde este acreditat, jurisprudența a răspuns totusi afirmativ, cel puțin în privința țărilor pe care le traversează pentru a merge la misiune sau a reveni. Într-un asemenea caz, imunitatea se justifică pe alte temeiuri – caracterul reprezentativ al agentului (în acest sens, sunt și prevederile art, 40 din Constituția de la Viena), iar conținutul și sfera acestor imunități nu sunt aceleași.

Trebuie să subliniem că imunitatea operează de o manieră generală, adică în raport cu întreaga jurisdicție a statului acreditar; ca atare există imunitate nu numai în ceea ce privește jurisdicțiile penală, de poliție sau civilă ci cu privire la orice fel de jurisdicție care ar putea exista într-o țară, cum ar fi tribunalele comerciale, de muncă, asigurări sociale, etc.

Prin imunitetea de jurisdicție se blochează acțiunea oricărui organ, autorități sau agent al statului acreditar, manifestarea jurisdicției acestuia nefiindu-i opozabilă agentului diplomatic. Aceasta rezultă din generalitatea termenilor folosiți de art.31 din Convenția de la Viena (în special, termenul jurisdicție administrativă), cât și din Comentariul la proiectul de articole ale Comisiei (“Jurisdicțiile menționate cuprind toate tribunalele speciale din categoriile indicate, de exemplu tribunalele de comerț, tribunalele create pentru aplicarea legislației sociale și toate autoritățile administrative coercitive cu funcție juridiciară “).

4. Subiecții din raporturile de drept internațional care

acordă imunitatea de jurisdicție

Obligația juridică de a acorda imunitatea de jurisdicție agentului diplomatic este în sarcina statului acreditar. Această soluție rezultă din faptul că, în virtutea raportului de misiune diplomatică, stabilit între statul acreditant și statul acreditar, acesta din urmă a consimțit să recunoască un statut special pentru reprezentanții celuilalt stat.

Sunt de asemenea, ținute să, acorde imunitate de jurisdicție și statele neacreditare (statele terțe), deși nu se află în raporturi de misiune cu statele cărora le aparțin agenții diplomatici în cauză; este vorba, în special, de statele pe teritoriul cărora agenții diplomatici trebuie să tranziteze pentru a ajunge la sediul misiunii diplomatice sau pentru a reveni de la acesta.

Titularul dreptului subiectiv este statul acreditant. Agenții diplomatici nu sunt decât beneficiari ai situației juridice create de normele dreptului internațional în materie de imunitate de jurisdicție – terții beneficiari ; ei sunt titulari ai unui drept subiectiv la imunitate însă, nu pe planul dreptului internațional ci în baza dreptului intern al statului acreditar.

În baza normelor dreptului internațional, statul acreditar este ținut față de statul acreditant să acorde agenților diplomatici ai acestuia din urmă imunitate de jurisdicție ; drept urmare, el prevede regului în ordinea sa juridică internă pentru această finalitate. Dacă statul acreditar a prevăzut o imunitate de jurisdicție cu un conținut mai larg decât cel stabilit de dreptul internațional, agentul diplomatic poate beeficia de acest drept subiectiv; dacă dimpotrivă, normele dreptului intern nu sunt adoptate în mod complet la dreptul internațional și stabilesc o imunitate de jurisdicție mai redusă decât era prevazută de normele dreptului internațional, agentul diplomatic este beneficiar al acestor drepturi mai reduse.

În ce privește sfera persoanelor care beneficiază de imunitate, trebuie menționat că această categorie este în mod expres determinată, ținându-se seama de calitatea pe care o au, precum și de alte condiții pe care aceste categorii de persoane trebuie să le îndeplinească (cetățenie, domiciliu,etc.) ; acordarea beneficiului sau întinderea acestuia variază de la o categorie la alta de persoane.

Beneficiază de imunitate următoarele categorii de persoane :

șeful de misiune

consilierii, secretarii, atașații (notificați ca atare la Ministerul Afacerilor Externe și înscriși în lista Corpului diplomatic, precum și membrii lor de familie)

personalul administrativ

personalul tehnic

personalul de serviciu

personalul care se găsește în serviciul personal al șefului misiunii.

Este relevant că în practica recentă a statelor se conturează tendința de a extinde imunitățile de jurisdicție la toate persoanele care fac parte din efectivul misiunii diplomatice.

Se ridică problema cum se stabilește calitatea de beneficiar a statului diplomatic. În unele cazuri s-a spus că ori de câte ori se ridică o asemenea problemă, Ministerul Afacerilor Externe este cel care confirmă calitatea de beneficiar al statutului diplomatic, pentru că acest minister este cel mai în măsură să știe care este rațiunea agentului diplomatic pe teritoriul statului acreditar; această acreditare nu are doar caracterul unei probe ce poate fi evaluată ci este o declarație pe care suveranul o face, printr-unul din ministerele sale, despre o problemă care ține în mod specific de competența sa.

Înscrierea pe lista Corpului diplomatic pe care o publică Ministerul Afacerilor Externe constituie de asemenea, o dovadă sau mai exact un început de dovadă întrucât lista diplomatică neavând un caracter constitutiv nu conferă prin ea însăși statutul diplomatic.

Se consideră că acordarea unei vize pe un pașaport diplomatic nu implică necesarmente și recunoașterea acestui stat din partea statului acreditar (viza care i-a fost aplicată pe pașaport acuzatului nu a constituit prin ea însăși o acordare de imunitate diplomatică) sau că nu este determinantă în această privință.

5. Regula imunității de jurisdicție a personalului diplomatic

Există o practică generală ca statele să acorde agentului diplomatic imunitate față de jurisdicția locală; dar nu aceasta a fost situația de la început, pentru că multă vreme a existat, dacă nu opoziție, cel puțin rezerve în a acorda diplomatului o asemenea situatie privilegiată.

Cu toate acestea, conștiința unei obligații internaționale a statului acreditar de a excepta de la jurisdicția sa proprie pe agentul diplomatic pentru actele săvârșite ca persoană privată a ajuns cu timpul să se afirme în comunitatea internațională, iar tendința de a limita imunitatea de jurisdicție a agentului diplomatic exclusiv la actele oficiale nu a reușit să reducă din vigoarea normei internaționale generale, care obligă statul acreditar să scoată pe agentul diplomatic de sub jurisdicția civilă a propriilor săi judecători pentru actele private.

Afirmația potrivit căreia extinderea imunității de jurisdicție și asupra actelor private a agentului diplomatic ar fi incompatibilă cu ideea de stat modern și deci excesivă și anacronică, nu este valabilă de „iure conditio”, pentru că deja există o cutumă internațională bine stabilită, cutumă care vine din epoca monarhiilor absolutiste, când agentul diplomatic era considerat “cuvântul însuși al prințului care il trimitea”.

Cât privește intinderea imunității acordate, există un grad de incertitudine: se pune problema dacă imuitatea acoperă exclusiv actele oficiale în sensul strict al cuvântului sau și pe cele care au strânsă legatură cu primele sau, în sfârșit, și actele care se produc în cursul îndeplinirii actelor oficiale.

În ceea ce ne privește, reținem că regula generală a agentului diplomatic se bucură de imunitatea de jurisdicție pentru faptele săvârșite pe teritoriul statului acreditar. În acest sens sub dispozițiile Convenției de la Viena, care în art. 31 stipulează că agentul diplomatic se bucură de imunitate de la jurisdicția penală a statului acreditar și că, în afara anumitor excepții, se bucură de asemenea și de imunitate de la jurisdicția civilă și administrativă. Prin urmare, este vorba de o regulă care privește activitatea de ansamblu a agentului diplomatic, cu unele excepții numai în ce privește jurisdicția civilă și administrativă.

În doctrină însă, s-a spus că imunitatea nu ar acoperi întreaga activitate a agentului diplomatic și s-a propus o distincție între diferitele categorii de activități ale acestuia.

O primă mare distincție se face între actele pe care le îndeplinește ca organ al statului acreditant și actele pe care le săvârsește ca simplu individ (actele care sunt în afara funcțiilor sale oficiale și care intră exclusiv în sfera activității sale private).

La rândul lor, actele din prima categorie au fost împărțite în:

Acte ce îndeplinesc în calitate de organ al statului, ca subiect de drept internațional, acestea sunt actele săvârșite de agentul diplomatic în cadrul îndeplinirii funcțiilor care-i sunt atribuite de statul acreditant și care-i sunt imputabile acestuia, acte care țin de dreptul internațional: un protest diplomatic, o notificare diplomatică, încheierea unui acord internațional și actele pe care le îndeplinește cu ocazia negocierilor diplomatice, precum și alte acte efectuate de agentul diplomatic ca organ.

Într-adevăr, în ceea ce privește durata lor, cele două firme de jurisdicție diferă între ele, pentru ca în vreme ce imunitatea de jurisdicție cu privire la actele legate de activitatea oficială supraviețuiește încetării încheierii funcției diplomatice, imunitatea pentru actele cu caracter neoficial încetează odată cu sfârșirea de către agentul diplomatic a teritoriului în care fusese trimis. În acest sens sunt dispozițiile Convenției de la Havana din 1928 (art. 20), precum și practica a numeroase state.

Ducând mai departe raționamentul pe baza acestei distincții, se arată în continuare că exceptarea de la jurisdicția locală a membrilor misiunii diplomatice pentru actele săvârșite în exercițiul funcțiilor lor nu poate avea același fundament juridic ca și acea imunitate jurisdicțională de care se bucură agenții diplomatici.

În ceea ce privește conținutul normei de drept internațional care stă la baza tratamentului rezervat de state membrilor misiunii diplomatice străine pentru actele lor oficiale, o parte importantă a doctrinei internaționale s-a oprit încă acum o jumătate de secol la explicația că imunitatea de jurisdicție a membrilor misiunii pentru actele lor oficiale este strâns legată mai ales de natura acestor acte decât de persoana care le-a îndeplinit.

Ceea ce li se pare de reținut ca relevant pentru acordarea imunității pentru actele oficiale este nu atat poziția pe care agentul diplomatic o are în cadrul organizației statale din care provine, cât mai ales, activitatea oficială a acestuia; în mod direct și exclusiv, se va imputa statului respectiv activitatea oficială a agentului diplomatic.

Mulți autori nu sunt încă de acord cu o asemenea explicație; de aceea o parte a doctrinei a încercat să stabilească caracterul și conținutul diferențial al normelor care să justifice în mod satisfăcător tratamentul acordat de state membrilor misiunii diplomatice în cadrul desfășurării activității lor oficiale.

După Van Praag, imunitatea de jurisdicție a agentului diplomatic pentru actele îndeplinite în exercitarea funcțiilor sale, ar deriva dintr-o normă de drept internațional general care ar avea drept conținut “prohibiția oricărei fel de ingerință imperativă a judecătorului în serviciul public al statelor străine”; acestei teze i s-a reproșat lipsa de claritate și faptul că nu ar fi scutită de contradicții și s-a spus că este greu de înțeles diferența dintre norma care interzice statului să autorizeze amestecul propriilor judecători în serviciul public al unui alt stat și norma care impune statului să excepteze de la propria sa jurisdicție statele străine și când ar trebui judecătorul să declare acțiunea intentată contra funcționarului unui stat străin ca inadmisibilă în loc de a se declara incompetent.

Această concepție a lui Van Praag a fost reluată cu oarecare adaptări de Strissower care a arătat că statul care admite un funcționar străin pe teritoriul său este în mod cert obligat să acorde liberul exercițiu al funcțiilor admise și să nu poată considera răspunzător pentru actele inerente acestei funcții.

Cât privește întinderea în timp a beneficiarului la imunitatea de jurisdicție, principiul este că imunitatea vizează actele pe care agentul diplomatic le-a săvârșit în timpul cât a fost acreditat în statul acreditar. Cu toate acestea, agentul diplomatic se bucură de imunitatea de jurisdicție și pentru actele anterioare acreditării – pentru că nu importă dacă, cauza care dă naștere la acțiune este anterioară sau contemporană cu acordarea dreptului la imunitate, ci ca acest beneficiu să existe în momentul introducerii acțiunii, iar imunitatea funcționează, de regulă și după încetarea acreditării pentru actele săvârșite în timpul acesteia.

Convenția de la Viena face însă distincție între actele oficiale și cele private; art. 39 al. 2 dispune că “imunitatea subzistă în ceea ce privește actele săvârșite de această persoană în exercitarea funcțiilor sale ca membru al misiunii”. Această distincție – duce cum s-a remarcat – apare și în legislația unor state, iar jurisdicția s-a pronunțat uneori în acest sens.

Textul a fost criticat mai ales de cei care susțin că imunitatea are în vedere numai actele private astfel că, s-a spus – dispoziția este fără obiect de vreme ce pentru actele oficiale ale agentului diplomatic nu a existat niciodată, imunitatea nu are cum să supraviețuiască încetării funcțiilor.

Actele în discuție pot avea o natură penală, civilă sau administrativă, de unde și clasificarea în imunitate de la jurisdicția penală, imunitate de la jurisdicția civilă, imunitate de la jurisdicția administrativă.

6. Imunitatea de jurisdicție penală a

personalului diplomatic

Agentul diplomatic este exceptat de la jurisdicția penală a statului acreditar; ca atare el nu poate fi urmărit în fața instanțelor penale ale statului acreditar și nici să fie jenat de vreo autoritate judiciară sau de politia acesteia.

Dacă agentul diplomatic comite o infracțiune, doctrina și practica dreptului internațional sunt de acord, în prezent, că nu poate fi în nici un caz urmărit penal, judecat sau condamnat; într-o asemenea situație; statul acreditar trebuie să se limiteze la a atrage atenția statului acreditant și a-i cere rechemarea sau eventual condamnarea lui, dar nu poate trimite în judecată.

Unii autori deduc autoritatea de jurisdicție penală a agentului diplomatic din inviolabilitatea personală, afirmând că cea mai importantă consecință a inviolabilității trimisului ar constitui-o dreptul sau de a fi exceptat de la jurisdicția statului primitor în materie penală sau cå imunitatea de jurisdicție penală s-ar proiecta ca un corolar logic al principiului inviolabilității personale.

În acest sens s-a spus că, deoarece este exceptat de la măsurile de constrângere directă, ar fi fără rost să-l trimiți pe agentul diplomatic în judecată, atunci când se știe dinainte că instanțele locale nu ar fi în măsură să aplice pedeapsa cuvenită pentru fapta săvârșită; efectul inviolabilității ar fi acela de a bloca trimiterea în fața instanței penale și ar avea ca rezultat inutilitatea exercitării jurisdicției statului acreditar.

În realitate, imunitatea de jurisdicție a agentului diplomatic nu constituie câtuși de puțin unul din efectele inviolabilității, o urmare a acesteia, ci un tratament distinct de beneficiul inviolabilității, un tratament care face superfluă excepția de inviolabilitate, deoarece, nefiind admisă procedura urmăririi penale, nu se pune nici problema aplicării măsurilor de constrângere (prin arestare, reținere, etc.).

Instituția imunității de jurisdicție are fundamentul și configurația proprie care nu poate nici măcar sugera un asemenea raport de derivație din inviolabilitate. Trebuie observat că în vreme ce inviolabilitatea implică printre altele obligația pentru autoritățile statului acreditar de a nu întreprinde măsuri de reținere, arestare sau constrângere față de agentul diplomatic, imunitatea de jurisdicție exclude însăși măsura de urmărire penală și de judecată, deci însăși aplicarea procedurii în baza căreia s-ar putea pronunța o condamnare care ar presupune luarea de măsuri privative de libertate.

Deci cea care apare a avea un rol complementar este inviolabilitatea și nu imunitatea de jurisdicție. Imunitatea de jurisdicție penală apare ca o regulă necesară pentru a evita atingerea adusă libertății diplomatice prin acțiunea procedurilor penale, promovată în mod constant de guverne și în practica tribunalelor; ea este de maximă importanță pentru agentul diplomatic și ocupă în cadrul sistemului de imunități, privilegii și facilități în loc central.

Norma din care rezultă obligația statului acreditar de a excepta pe ambasadori de la jurisdicția penală a fost formulată încă de la finele secolului al XVI-lea în prezent această normă generală este adânc și definitiv imprimată în conștiința și practica comunității internaționale.

Această regulă a imunității șefului misiunii diplomatice de la jurisdicția penală a statului de reședintă este recunoscută de dreptul internațional, fiind acceptată formal de guverne de fiecare dată când au avut prilejul să își exprime opinia, prevăzută și expres recunoscută unui mare număr de state și aplicată de instanțele locale.

Obligația statului acreditar de a excepta total pe șeful misiunii diplomatice de la jurisdicția penală este recunoscută ca ceva absolut necontroversat și definitiv dobândit din partea comunității internaționale. În același sens s-a pronunțat Institutul de drept internațional în art. 12 din proiectul său din 1895; același institut în art. 11 din normele aprobate de cea de-a VI-a Conferință panamericană de la Havana în art. 19 al Convenției asupra agenților diplomatici, etc.

Imunitatea unui agent diplomatic în materie penală este absolută, aplicându-se atât actelor săvârșite în exercitarea funcțiunilor diplomatice (deși nici o asemenea funcțiune nu îi cere agentului diplomatic să se dedea la acte penale), cât și pentru actele private; agentul diplomatic nu poate în nici un caz să fie judecat sau pedepsit de către instanțele penale locale ale țării în care este acreditat, indiferent cât de gravă ar fi fapta săvârșită.

Potrivit cutumei general – recunoscute, imunitatea de la jurisdicția penală este completă, și numai imunitatea de la jurisdicția civilă este supusă anumitor excepții. Convenția de la Viena confirmă acest principiu, iar natura absolută a acestei imunități apare evidentă din compararea textelor în care sunt stipulate imunitatea de jurisdicție penală și cea civilă.

Imunitatea unui agent diplomatic de la jurisdicția penală este recunoscută chiar și în anumite cazuri extreme, cum ar fi: complotarea împotriva securității statului acreditar sau a membrilor guvernului, sau în caz de spionaj, când răspunderea în mod neîndoielnic este dovedită. În cazul în care are loc ridicarea sau renunțarea la imunitate, nu mai există nici un obstacol pentru ca agentul diplomatic să fie judecat de către instanțele statului acreditar.

Este însă de observat că în vreme ce în cauzele civile statele au renunțat să invoce imunitatea, în materie penală pare să nu fi existat nici măcar un singur exemplu în care să se fi renunțat la imunitate de la acțiunea penală împotriva unui agent diplomatic.

În doctrina dreptului internațional, problema imunității de la jurisdicție penală a fost abordată în trei moduri diferite: majoritatea covârșitoare a autorilor nu admit nici cea mai mică excepție de la regula imunității de jurisdicție penală; un număr mic de autori se pronunțau în favoarea desființării imunității diplomatice, iar anumiți autori au încercat să ia poziție de mijloc, recunoscând imunitatea ca o regulă, dar aducându-i anumite derogări.

Exceptare totală a agentului diplomatic de la jurisdicția penală este teza care a prevalat și pare să fie pe deplin justificată de necesitățile funcțiilor sale; astfel, inviolabilitatea persoanei sale cu greu ar putea fi garantată.

Autoritățile în materie sunt unanime în ceea ce privește necesitatea acordării unei imunități absolute de jurisdicție penală. Exceptarea de la jurisdicția penală locală a ambasadorului și a suitei sale a fost acceptată ca regulă încă din secolul al XVII–lea; Grotius a apreciat că “securitatea ambasadorului întrece ca greutate orice avantaj care ar rezulta dintr-o sancționare”.

Aceleași opinii au formulat și asociațiile științifice ca Institutul de drept Internațional și Harvard Law School în proiectele de convenții pe care le-a pregătit.

În Convenția de la Havana din 1928, privind funcționarii diplomatici, se prevede că: “Funcționarii diplomatici sunt exceptați de la întreaga jurisdicție penală sau civilă a statului în care ei sunt acreditați; ei nu pot, cu excepția cazului în care au fost autorizați în modul cuvenit, de către guvernul lor să renunțe la imunitate, să fie urmăriți sau judecați decât de către instanțele propriei lor țări ” art.19.

Legislația unor țări cuprind dispoziții în acelasi sens, iar din Convenția de la Viena din 1961 confirmă, de asemenea, imunitatea absolută a agentului diplomatic de la jurisdicția în materie penală a statului acreditar: “Agentul diplomatic se bucură de imunitatea de jurisdicție a statului acreditar” (art.31).

Prin urmare, Convenția nu numai că recunoaște existența imunității de jurisdicție penală, dar stabilește fără cea mai mică ezitare, caracterul ei absolut, nelăsând deschisă nici un fel de posibilitate de excepție care să restrângă acest principiu absolut.

S-a spus că tribunalul diplomatic nu trebuie în nici un mod să fie considerat că se află sub jurisdicția statului acreditar; cu toate acestea, el nu trebuie să se comporte în mod discreționar și se așteaptă de la el ca să reacționeze astfel încât conduita lui să fie în armonie cu ordinea internă a statului acreditar, conformându-se în mod voluntar acestor comandamente și indicații ale dreptului local.

Regula conform căreia agenții diplomatici trebuie să fie exceptați de la jurisdicția penală a fost respectată cu strictete; Hurst afirma că nu există precedent în care un agent diplomatic să fi fost supus fără consimțământul său, jurisdicției penale a statului primitor.

Conceptul de funcțiune trasează și limitele imunității; ca atare, ori de câte ori funcția agentului diplomatic nu este pusă în cauză, dreptul intern își păstrează sau își reia prerogativele. Sunt astfel considerate ca fiind compatibile cu imunitatea: folosirea forței față de agentul diplomatic care se dedă la acte criminale, intrarea în sediul misiunii în cazul în care șeful de misiune refuză să predea un criminal de drept comun, etc.

Una dintre formele imunității de jurisdicție este exceptarea de la regulile de poliție din statul acreditar, ordinele și regulamentele de poliție nelegându-l în nici un mod pe agentul diplomatic. Prin imunitate de jurisdicție de simplă poliție se înțelege că, în caz de violare a regulilor de poliție, nu este cazul să se ia măsuri contra agentului diplomatic (aplicându-i amendă sau aducându-l în fața unui organ care se ocupă de contravenții, ori să-l citeze în instanță).

Această imunitate de simplă poliție rezultă din art. 31 din Convenția de la Viena care menționează imunitatea de jurisdicție administrativă. Aceasta nu înseamnă că trimisul diplomatic se poate comporta oricum, el fiind ținut să respecte legile și regulamentele de poliție chiar dacă, în virtutea imunității de jurisdicție, îi este inaplicabilă sancțiunea legală.

În plus se așteaptă de la el ca să se conformeze în mod voluntar ordinelor și regulamentelor poliției locale, întrucât nu-l stânjenesc în exercitarea efectivă a misiunii sale, și pentru că respectarea lor prezintă importanță pentru ordinea și siguranța generală a statului.

În cazul nerespectării repetate a acestor reguli de poliție, trimisul diplomatic nu poate fi pedepsit, însă statul acreditar poate cere rechemarea lui sau luarea altor măsuri (Ministerul de Externe se adresează misiunii pentru a lua măsuri disciplinare sau cere rechemarea); aceasta nu-i afectează însă imunitatea sau inviolabilitatea personală.

7. Imunitatea de jurisdicție civilă a

personalului diplomatic

Imunitatea de la jurisdictia civilă a statului acreditar este, într-un anumit sens, privilegiul cel mai important de care se bucură un organ diplomatic datorită numărului mare de situații în care agentul diplomatic ar putea fi adus în fața instanțelor locale, în condițiile în care această imunitate este necesară pentru a-i permite să-și îndeplinească în mod nestingherit funcțiile; imunitatea de la jurisdicția civilă este sub acest aspect foarte largă.

Regula imunității de la jurisdicția civilă impune obligația statului acreditar de a nu-și exercita jurisdicția în cazurile civile în care agentul diplomatic ar figura ca pârât. Nici o acțiune civilă cu privire la datoriile agentului diplomatic nu poate fi intentată împotriva lui în fața instanțelor civile ale statului acreditar; nu poate fi arestat pentru datorii, iar mobilierul, autoturismele și alte bunuri care-i aparțin nu-i pot fi luate pentru datorii; nu poate fi împiedicat să părăsească țara pentru că nu și-a plătit datoriile. Cel care vrea să intenteze o acțiune civilă împotriva unui agent diplomatic trebuie să se adreseze instanțelor judecåtorești ale statului căreia îi aparține agentul diplomatic, ori să determine intervenția diplomatică a guvernului propriu pentru a exercita, ori pentru a transmite plângerea către aceasta din urmă.

Principiul imunității de jurisdicție civilă a fost de multă vreme consacrat de majoritatea jurisprudenței tribunalelor naționale și chiar de anumite convenții sau acorduri internaționale.

În literatură, imunitatea de jurisdicție civilă este infătișată ca o consecință a regulii antice potrivit căreia agentul diplomatic își păstrează în continuare domiciliul său de origine care este și locul unde trebuie să fie urmărit în materie civilă. S-a spus, de asemenea, că din punct de vedere istoric imunitatea de la jurisdicția civilă se deduce din inviolabilitatea personală a agentului diplomatic, sau că este consecință a principiului inviolabilității .

Recunoașterea instituției și imunității de jurisdicție civilă s-a produs ceva mai târziu și mai anevoios decât a imunității de jurisdicție penală, până în sec. al XVIII-lea tribunalele pretinzând să supună pe diplomații străini jurisdicției lor ; abia în secolul următor principiul a ajuns să se contureze în practica statelor. Explicația acestei diferențe în modul de consacrare a instituției rezidă în aceea că, în vreme ce decizia inițierii unei acțiuni penale era în largă măsură în mâinile autorităților publice în cazul acțiunii civile declanșarea mecanismului judiciar depindea de cetățeanul de rând .

Este de notat că, la sfârșitul secolului al XVII-lea, practica majorității statelor europene nu era încă favorabilă concedării acestei excepții de la jurisdicția civilă reprezentanților diplomatici străini ; prima manifestare a unei noi orientări o constituie celebrul edict promulgat în 9 septembrie 1679 de Statele Generale din Olanda în care se recunoștea imunitatea de jurisdicție civilă ; a urmat apoi legea promulgată de regina Ana a Angliei (21 aprilie 1709) cu scopul de a salva privilegiile ambasadorilor și a altor miniștri publici din statele străine – lege care a exercitat o profundă influență în domeniul relațiilor internaționale în materie diplomatică (legea Ana este concepută formal ca o prevedere pur declarativă a dreptului internațional; unii autori consideră că această lege a apărut mai curând ca o anticipare decât ca o constatare a dreptului internațional în vigoare la acea perioadă).

După decizia din 18 ianuarie 1940 a Curții Supreme de Justiție (Secții Unite) în cauza De Meeus, c. Forzano, jurisprudența italiană n-a manifestat nici un dubiu cât privește existența unor norme internaționale care cuprinde obligația statului acreditar de a acorda imunitatea de jurisdicție civilă reprezentanților diplomatici și pentru actele săvârșite de ei ca simple persoane private.

Cât privește actele pentru care agentul diplomatic beneficiază de imunitate de jurisdicție civilă, în doctrină ( Pasqual Fiore ) s-a propus o distincție între actele săvârșite în exercitarea funcțiilor și cele săvârșite în nume propriu urmând ca imunitatea să-i fie acordată pentru actele din prima categorie și să-i fie negatå pentru cea de-a doua.

După cum am observat și mai sus, distincția este însă greu de făcut și mai ales ne conduce la soluții greșite, deoarece cea mai mare parte din acte sunt îndeplinite în baza instrucțiunilor statului acreditant și-i sunt imputabile acestuia. Întrucât asemenea acte scapă jurisdicției instanțelor locale, neputând fi controlate de ele – fie ca urmare a faptului că țin de domeniul dreptului internațional, fie ca urmare a faptului că sunt acoperite de imunitatea de jurisdicție a statului, rezultă că ipoteza în care s-ar pune problema acordării imunității de jurisdicție civilă o constituie tocmai aceea a actelor private ale personalului diplomatic pentru care –potrivit jurisdicției făcute – se propunea să nu se acorde imunitate.

Pe de altă parte, imunitatea de jurisdicție civilă – s-a mai susținut în literatura de specialitate– ar privi esențialmente actele vieții private a agentului diplomatic și nu raporturile care se stabilesc în cadrul exercitării funcțiilor sale, pentru că în această situație el acționează în calitate de organ al statului de care depinde (actul neaparținând persoanei agentului diplomatic, ci statului străin).

Distincția dintre actele îndeplinite de agentul diplomatic în exercitarea funcțiilor lui oficiale și cele referitoare la capacitatea sa privată ar conduce la negarea imunității agentului diplomatic, constituind de altfel o ipoteză falsă. În cazul în care agentul diplomatic acționează în calitatea sa oficială, aceste acte trebuie să fie atribuite statului pe care-l reprezintă, iar răspunderea ar fi a acestui stat.

Într-un asemenea caz, regulile dreptului internațional care se aplică sunt cele referitoare la imunitatea de jurisdicție a statului însuși, dacă prin ipoteză imunitatea de jurisdicție civilă pentru actele oficiale aparțin statului acreditant, iar pentru actele private agentul diplomatic nu beneficiază de imunitate de jurisdicție civilă, se ridică atunci problema dacă mai subzistă imunitățile despre care vorbește Convenția de la Viena.

Caracterul imunității de la jurisdicția civilă este foarte controversat, opiniile exprimate în materie fiind diferite.

imunitate de jurisdicție absolută

imunitate de jurisdicție limitată la actele funcțiunii,

imunitate de jurisdicție absolută atenuată de unele excepții (în aceste cazuri obligația statului acreditar de a o excepta de la jurisdicția sa civilă nefiind absolută ci comportând anumite excepții).

Explicația acestor optiuni se găsește în procesul istoric pe care l-a parcurs afirmarea instituției imunității de jurisdicție civilă și în rezistența pe care a întâmpinat-o afirmarea ei în cadrul comunității internaționale, aceste împrejurări influențând conținutul regulii cutumiare respective.

În timp ce majoritatea autorilor pledeazå pentru imunitatea absolută în legatură cu jurisdicția civilă, opiniile exprimate de către instanțele judiciare, din diferite țări nu sunt tocmai uniforme.

În altă ordine de idei, unii autori sunt de părere că extinderea imunității de la jurisdicția civilă la toate actele agentului diplomatic nu ar fi impusă de dreptul internațional și ca atare ar exista două posibilități de a rezolva această problemă: fie prin analogie cu tratamentul imunității de jurisdicție a statelor, unde se face distincția între “acta jure imperii” și “acta jure gestionis”, fie prin acceptarea argumentului că un agent diplomatic poate printr-o procedură legală, să fie împiedicat să-și exercite funcțiile sale oficiale; or aceasta este o problemă esențialmente politică și nu logică, iar discuțiile interminabile între susținătorii celor două opinii nu au dus și nici nu puteau duce la o rezolvare a problemei.

În literatură, unii autori au pledat pentru distincție între cazul imunității absolute de jurisdicție și cazul imunității acordate numai în legaturå cu actele săvârșite în exercitarea atribuțiilor oficiale; în practica unor instanțe, s-a mers cu distincția până și la natura actului oficial.

Acceptarea uneia sau alteia dintre teorii ar putea la prima vedere să apară ca un nonsens, pentru că imunitatea ca atare se acordă numai în considerație funcției oficiale, astfel ca o comparare a situațiilor n-ar avea relevanță. Cu toate acestea, ipotezele sunt distincte, sub raportul conținutului a categoriilor de persoane pe care le vizează și a duratei lor. În prima ipoteză este vorba de o imunitate de jurisdicție absolută, scoaterea de sub jurisdicția statului acreditar oferind atât pentru actele oficiale cât și pentru cele care nu au un asemenea caracter (de natură privată) în cea de-a doua ipoteză este vorba de o imunitate relativă, parțială și functională, limitată la actele funcției.

Imunitatea de jurisdicție cu privire la actele săvârșite în exercitarea atribuțiilor oficiale din prima ipoteză este implicită și apare ca o consecință dedusă din imunitatea de jurisdicție absolută; cea din a doua ipoteză este expresă, directă și specific intitulată. În ceea ce privește substanța lor imunitatea de jurisdicție absolută este o categorie care evocă neaplicarea doar a jurisdicției statului primitor, în vreme ce în cazul imunității cu privire la actele îndeplinite în exercitarea îndatoririlor oficiale, persoana respectivă se bucurå nu numai de imunitatea de la procedurile instanțelor, ci și de la obligațiile prevăzute de dreptul statului primitor (exceptarea atât de la jurisdicție, cât și de la lege).

Și categoriile beneficiarilor sunt diferite. În prima categorie intră agenții diplomatici pentru că ei sunt beneficiari ai unei imunități juridice complete; în cea de-a doua categorie intră membrii personalului tehnico-administrativ a căror imunitate de la jurisdicția civilă și administrativă nu se întinde asupra actelor îndeplinite în afara îndatoririlor lor, membrii personalului de serviciu și agenții diplomatici care sunt cetățeni sau au reședința permanentă pe teritoriul statului acreditar.

Deși imunitatea de jurisdicție durează, în pincipiu atât timp cât și agentul diplomatic ocupă postul său și încetează odată cu plecarea lui, imunitatea în legaturå cu actele oficiale nu este supusă la o asemenea limitare în timp.

Prin urmare, prezintă interes să se stabilească dacă un act a fost îndeplinit în exercitarea funcțiilor oficiale, pentru că, numai în acest caz, instanței statului acreditar nu-i mai revine calitatea de a se ocupa de o cauză . Există însă o serie de dificultăți atât în ceea ce privește modul în care s-ar cuveni administrată dovada cu privire la caracterul oficial al actului, cât și în ceea ce privește întinderea imunității acordate.

Distincția între actele îndeplinite în exercitarea funcțiilor și cele săvârșite în calitate privată este în practică greu de făcut. Se pune problema cine ar urma să decidă dacă un act este oficial sau privat; dacă misiunea ar fi cea care ar trebui s-o facă, există riscul ca agentul să fie acoperit în toate cazurile; dacå această sarcină ar reveni tribunalelor, s-ar putea ajunge la abuzuri.

Experiența arată că distincția dintre actele oficiale și actele private, care stă la baza imunității de jurisdicție a funcționarilor internaționali a constituit o sursă de dificultăți constantă, precum și de neînțelegeri între statul de sediu și organizația internațională în cauză. În numeroase decizii în speță s-a menționat că nu este cazul să se facă asemenea distincții (aceasta este valabil pentru instanțele din Marea Britanie, Franța, Elveția, Italia, etc.). În legislația multor state această imunitate de la jurisdicția civilă a personalului diplomatic se acordă fără a se face distincție între actele oficiale și cele private .

În ceea ce privește practica statelor și deciziile instanțelor naționale regula exceptării de la jurisdicția civilă a reprezentanților diplomatici străini pare să se bazeze pe aplicarea și punerea în vigoare a regulilor de drept internațional; dar în multe țări, aceste reguli au fost puse pe o bază statuară, prin legile pe care le-au edictat sau convențiile pe care le-au încheiat.

Această imunitate de jurisdicție civilă – care nu face distrincția între actele oficiale și cele private – a fost recunoscută și în lucrările Națiunilor Unite în materie de codificare a dreptului internațional, de Institutul de drept internațional în 1895 și de același institut în 1929 , în Proiectul de la Harvard Law School, precum și prin Convenția de la Harvard din 1928 privind funcționarii publici .

În ceea ce privește Convenția de la Viena, art.31 prevede: ”….el se bucură de asemenea de imunitate de la juridicția sa civilă și administrativă”.

Mai poate fi avută în vedere și o a treia posibilitate, și anume, aceea a imunității de jurisdicție absolută căreia să i se aducă anumite limitări prin excepțiile ce s-au prevăzut, excepții care nu-i schimbă însă caracterul de imunitate absolută. La această soluție s-au oprit atât majoritatea covârsitoare a autorilor, cât și Convenția de la Viena care a înscris principiul imunității absolute de jurisdicție civilă, însă a stipulat unele categorii de acte cu privire la care imunitatea nu se mai aplică.

Comisia de drept internațional în Proiectul pregătit pentru codificare a recomandat ca exceptarea de la jurisdicția civilă să fie supusă anumitor derogări, și anume ca imunitatea să nu acopore: acțiunile reale (în rem) privind proprietatea privată imobiliară a diplomatului situat pe teritoriul statului primitor, acțiunile privind o succesiune în care agentul diplomatic este implicat ca executor, administrator, moștenitor sau legător și procesele referitoare la o activitate profesională sau comercială exercitată de agentul diplomatic în statul primitor sau în afara funcțiilor sale oficiale.

Dacă în ceea ce privește prima excepție, este greu să ai îndoieli, în principiu, situația este intrucâtva diferită în ce privește cea de a doua și a treia excepție, pentru că nu se poate spune că acestea au fost recunoscute pânå acum în baza dreptului internațional, sau a practicii statelor, iar Comisia de drept internațional le-a inclus în Proiectul de articole în baza a ceea ce a fost descris ca fiind dezvoltarea progresivă a dreptului internațional.

Astfel, excepția de la imunitatea de jurisdicție civilă în cazul acțiunilor privind succesiunile în care reprezentantul diplomatic figureazå ca executor testamentar, erede sau legator, excepție consacrată în art.31 din Covenția de la Viena, a fost viu contestată

Cât privește cea de-a treia excepție-afacerile și activitățile profesionale – este evident că activitățile de acest gen sunt cu totul în contradicție cu poziția unui agent diplomatic; cu toate acestea, unii autori de drept internațional și decizii ale unor instante sunt de părere că agentul diplomatic trebuie să beneficieze de imunitatea de jurisdicție civilă, chiar dacă s-ar angaja în tranzacții comerciale în statul în care este acreditat. Totuși Comisia de drept internațional s-a oprit la opinia că persoanele cu care agentul diplomatic a avut relații comerciale sau profesionale nu pot fi private de recursurile lor normale.

Convenția de la Viena din 1961 confirma principiul general al imunității de la jurisdicția civilă și administrativă, însă adopta acest principiu în forma restrictivă, adicå așa cum l-a recunoscut Comisia de drept internațional. În articolul 31(1), se prevede: ”El se bucură, de asemenea de imunitatea de jurisdicție civilă și administrativă …, dacă nu este vorba …”.

Mergând pe cale restrictivă a adoptării criteriului funcțional, Convenția consacra imunitatea de jurisdicție civilă completă, dar cu unele excepții deci nu accepta distincții, între acte, ci se oprește la principiul imunității de jurisdicție civilă absolută căreia îi aduce anumite atenuări, prin excepțiile formulate pentru a-l face mai rezonabil și mai temeinic.

Din punctul de vedere al categorilor de persoane care beneficiază de imunitate de jurisdicție civila, Convenția este văzută ca o soluție de compromis, bazată pe o diferențiere pronunțată între persoanele privilegiate (categoriile de personal calitatea de membru al familiei cetățeni ai statului acreditant, etc).

8. Excepțiile la imunitatea de jurisdicție

civilă a personalului diplomatic

Excepția la regula imunității de la jurisdicția civilă în privința acțiunilor imobiliare decurge din principiul suveranității statelor în materie și se justifică pe ideea că această calitate de proprietar funciar nu are nici un fel de legatură cu caracterul reprezentativ al ambasadorului, iar procedurile care se pot face cu privire la imobil nu riscă să aducă atingere în nici un fel independenței sale.

Ca urmare a hotărârii statelor de a-și rezerva jurisdicția exclusivă asupra proprietății imobiliare într-o formă intactă și indiscutabilă (“the very substratum of natinal territory“), imunitatea agentului diplomatic de la jurisdicția civilă nu se extinde și la acțiunile reale privind proprieatea imobiliară situată pe teritoriul statului acreditar și care este deținută de agent cu titlu privat și nu în numele statului acreditant, pentru scopurile misiunii. Nu este vizat de la această excepție de la imunitate, imobilul proprietatea statului acreditant.

Dar s-a arătat în literatură că este dificil uneori să faci o distincție netă între imobilele aflate în posesie sau ocupate de un reprezentant străin pentru guvernul său și cele pe care le ocupă în interesul lui propriu și ca particular ; în unele cazuri legislația națională poate să evite însă apariția unor asemenea situații de ambiguitate. S-a replicat însă că în orice caz ceea ce contează este nu atât să se știe cui aparține imobilul, cât mai ales faptul dacă acest imobil este afectat sau nu folosinței misiunii . În cazul în care proprietatea privată pe care o are este în același timp și reședinta agentului diplomatic, nu poate fi înteprinsă nici o măsură de executare care ar încălca inviolabilitatea sa.

În ipoteze în care ar exista un proces în care se discută titlul de proprietate, agentul diplomatic nu va putea să împiedice instanța să dea o hotarâre. Această posibilitate de a intenta o acțiune în justiție contra reprezentantului diplomatic străin este expres menționată de numeroase legislații naționale și declarații oficiale ale diferitelor guverne excepția fiind recunoscută de o mare parte a doctrinei; Institutul de Drept Internațional n-a fåcut decât să exprime o opinie larg răspândită în doctrina internațională când a stipulat în Regulile ce urmau a fi aprobate în 1929 în materie de imunitate diplomatică, că imunitatea de jurisdicție nu poate fi invocată în materie de acțiuni reale (art. 12 și 13). În același sens este și juristprudența.

Această regulă, care a constituit și obiectul dezbaterilor din cadrul Comisiei de drept internațional, se găsește în art. 31 și 1, alin. a din Convenția de la Viena care consacra imunitatea de la jurisdicția civilă pentru diplomați cu excepția cazului când este vorba de “o acțiune reală privind un imobil particular situat pe teritoriul statului acreditar, afară numai dacă agentul diplomatic nu-l posedă în numele statului acreditant pentru realizarea scopurilor misiunii”.

S-a arătat în literatură că excepția de la imunitatea de jurisdicție în materie de acțiuni relative la succesiuni nu se bazează pe nici o regulă de drept internațional că această derogare de la principiu nu a găsit sprijin în practica internațională. Nici doctrina, nici practica și nici legislația statelor nu-i sunt favorabile; dimpotrivă, anumite soluții jurisprudențiale arată că imunitatea a fost acordată și pentru acțiunile care privesc acest domeniu.

Există totuși suficiente temeiuri pentru ca agentul diplomatic să nu se bucure de imunitate față de acțiunile referitoare la succesiune – în care el apare ca persoană privată (ca executor testamentar, administrator al succesiunii, erede sau legător) – pe motiv că, dacă o persoană ar dori să conteste drepturile succesorale ale unui agent diplomatic, iar acesta ar refuza să renunțe la imunitate, acesta ar rămâne fără nici un remediu legal.

Comisia de drept internațional a introdus până la urmă, în Proiectul de articole o dispoziție în acest sens, iar textul propus de Comisie, împreună cu amendamentul prezentat la Conferința din Spania a fost aprobat, devenind articolul 31 și 2 alin. b cu urmatoarea redactare: “de o acțiune privind o succesiune, în care agentul diplomatic figurează ca executor testamentar, administrator, moștenitor sau legator nu în numele statului acreditant, ci cu titlu particular”.

În interpretarea dată de doctrină, acest text acoperă în mod practic toate cazurile care pot să se prezinte în materie de acțiuni succesorale. Referitor la excepția privind activitățile comerciale și lucrative, în principiu un agent diplomatic sau un alt membru al misiunii este trimis într-un alt stat pentru a-și desfășura activitatea care revine în mod propriu calității ce i se conferă. Dând expresie acestei reguli, Convenția de la Viena din 1961 a stipulat că nici un agent diplomatic nu poate desfășura o activitate comercială sau lucrativă în afara funcțiilor sale oficiale.

Întrucât Convenția de la Viena nu se limitase doar să excludă acest gen de activități de la beneficiul imunității de jurisdicție, ci chiar să le interzică, textul în cauză ar putea să apară mai curând ca o chestiune teoretică decât practică – mai ales în ceea ce privește exercitarea unei profesiuni libere – pentru că, de regulă, diplomații nu sunt autorizați de guvernele lor să exercite o altă profesie decât acea de diplomat.

Există totuși o rațiune dublă pentru această excepție de la imunitatea de jurisdicție: mai întâi, prohibirea activității comerciale și lucrative are în vedere pe agenții diplomatici și nu pe ceilalți membri ai personalului misiunii sau pe familiile lor, pentru că numai ei au imunitate absolută de jurisdicție; dacă membrii personalului nediplomatic al misiunii și membrii lor de familie nu se bucură de imunitate de jurisdicție civilă pentru aceste activități, agenții diplomatici și membrii lor de familie ar avea scutire completă în privința activității lor comerciale sau profesionale, dacă această limitare a imunității de jurisdicție civilă nu s-ar fi prevăzut .

În al doilea rând statul acreditar poate să nu mențină prohibirea de la activități nediplomatice în anumite împrejurări speciale (nefiind vorba de o vocație sau un talent special pe care-l are sau despre o activitate cu durată limitată ); or, într-un asemenea caz, în care statul acreditar nu ridică obiecții față de o activitate de acest gen, este normal ca agentul diplomatic să nu se bucure de exceptarea de la jurisdicția civilă cu privire la orice contract pe care-l încheie, astfel agentul ar putea să profite în mod abuziv de situația privilegiată. Doctrina și legislația în numeroase state sunt în general favorabile acestei excepții, în timp ce jurisprudența este neunitară.

Comisia de drept internațional la propunerea profesorului Verdross a ratificat această practică, iar Conferința de la Viena a aprobat textul art. 31 și art.2 alin. c care statuează că imunitatea de jurisdicție a unui agent diplomatic nu se aplică în cazul în care este vorba, “de o acțiune privind o activitate profesională sau comercială, oricare ar fi ea exercitată de agentul diplomatic în statul acreditar în afara funcțiilor sale oficiale”.

O altă excepție la principiul exceptării de la jurisdicția civilă o constitue ipoteza în care un agent diplomatic intentează el însuși o acțiune în justiție. Această restrângere a exceptării este consacrată în legislația și jurisprudența unor state (tribunlele germane, americane, engleze, etc.) și recunoscută în unanimitate de doctrină.

Excepția a fost considerată mai curând ca o renunțare la imunitatea de jurisdicție întrucât se presupune că din moment ce se recurge la justiție, agentul diplomatic a înțeles să se supună jurisdicției instanței, cât privește căile de atac în acțiunea sa precum și în ce privește orice acțiune pe care pârâtul o va intenta împotriva lui (devreme ce orice acțiune în justiție poartă în ea posbilitatea unei eventuale riposte).

Persoanele care au imunitatea de jurisdicție cu privire la acțiunile civile, beneficiază de această imunitate în ideea de a nu fi stânjenite în exercitarea a îndatoririlor lor; dar acest beneficiu nu implică și negarea accesului la instanțele statului acreditar, pentru a iniția o acțiune judiciară. Într-o asemenea procedură ele având același “locus standi” ca orice alt străin. Într-un asemenea caz, recursul la acțiunea în justiție nu poate în mod normal să fie calificat drept o renunțare implicită la imunitatea de jurisdicție, ci o simplă exercitare a unei facultăți care aparține în calitatea sa de subiect de drept civil, capacitatea de reclamant.

Cu toate acestea, pentru ca pârâtul să se poată apăra, trebuie să fie restabilită egalitatea procesuală a părților și aceasta se poate realiza numai prin restrângerea beneficiului imunității de jurisdicție. În acest fel, imunitatea de jurisdicție nu mai poate intra în joc în cazul în care pârâtul însuși prezintă o contrareclamație, intentând o acțiune reconvențională.

Acest raționament se reflectă și în Convenția de la Viena din 1961 care în articolul 32 și 3 prevede: “ Dacă un agent diplomatic sau o persoană care beneficiază de imunitatea de jurisdicție în baza art. 37 intentează o acțiune, el nu mai poate invoca imunitatea de jurisdicție față de nici o cerere reconvențională direct legată de cererea principală.

Ideea exceptării de la beneficiul imunității de jurisdicție civilă în cazul acțiunii reconvenționale este însă contestată. În literatură, un asemenea punct de vedere a fost criticat, arătându-se că norma generală prin care se impune statului gazdă să excepteze pe reprezentantul diplomatic de la jurisdicția civilă locală s-a prevazut exclusiv în scopul de a proteja misiunea diplomatică în persoana șefului său și nu poate avea în vedere să priveze asemenea persoană de a exercita o acțiune în justiție pentru a-și proteja interesele; altfel, condiția juridică a trimisului diplomatic în statul acreditar ar fi o condiție dezavantajoasă de inferioritate.

Pe de altă parte s-a făcut constatarea că discuțiile care au avut loc în Comisia de drept internațional cât și cele de la Conferința de la Viena nu au clarificat deloc chestiunea de a se ști dacă angajând o procedură, agentul diplomatic trebuie să aibă autorizația guvernului său; unii autori au răspuns afirmativ la această chestiune, dar întrucât această renunțare are loc în condiții speciale (angajarea unei acțiuni care ar putea duce numai la o acțiune reconvențională), acest consimțământ va fi prezumat de instanță și nu va fi nevoie să fie expres.

Pentru a avea o imagine și mai exactă a reglementării cuprinse în Convenția de la Viena în materia excepțiilor de la imunitatea de jurisdicție civilă, ar trebui ca în afară de prevederile art. 31 alin.1 să fie menționate și cele ale art. 47 în care se stipulează că statele își pot acorda în mod reciproc, pe bază cutumiară, sau de acord, un tratament mai favorabil decât cel pe care-l prevede Convenția. În acest caz, apare relevantă practica statelor, pentru că legile naționale ale unor state lasă deschisă posibilitatea acordării în condiții de reciprocitate a imunității de jurisdicție civilă absolută.

9. Imunitatea de executare a personalului diplomatic

Bunurile pe care agentul diplomatic le posedă în numele său, sau în numele misiunii fiind necesare îndeplinirii misiunii sale, nu pot face obiectul nici unei măsuri de sechestrare judiciară sau administrativă.

Chiar dacă un agent diplomatic ar renunța la imunitate și s-ar pune sub jurisdicția locală, această renunțare nu este suficientă pentru a autoriza instanțele sau autoritățile executive să procedeze la executarea unei hotărâri care a fost dată împotriva lui.

Ca atare, dacă un agent diplomatic a pierdut într-o acțiune în care renunțase la imunitatea de jurisdicție, iar hotărârea se dă împotriva lui, nu pot fi luate măsuri decât dacă renunță și la imunitatea de jurisdicție, trebuie să existe și o renunțare separată la imunitatea de executare.

Renunțarea la imunitatea de executare trebuie să fie fåcută în mod expres în legatură cu acțiunea de executare; astfel instanțele sau autoritățile nu au jurisdicție asupra problemei. Există o dublă rațiune pentru această soluție; mai întâi procedurile de executare sunt privite în multe țări ca fiind separate de procesul prin care s-a obținut hotărârea ce se caută a fi pusă în executare; în al doilea rând, executarea unei hotărâri judiciare sau administrative poate afecta imunitățile unui agent diplomatic într-o măsură mult mai mare și în domenii mult mai sensibile dacât o acțiune în justiție (inviolabilitatea persoanei și a reședinței sale sunt ipoteze în care îndeplinirea îndatoririlor ce revin ar fi mult mai grav compromise).

Această opinie a fost în mod consecvent acceptată de instanțele naționale și îmbrățișată de Comisia de drept internațional, fiind încorporată în Convenția de la Viena din 1961, care în art. 32 alin 4 stipulează că: “Renunțarea la imunitatea de jurisdicție pentru o acțiune civilă sau administrativă nu este considerată ca implicând renunțarea la imunitatea privind măsurile de executare a hotărârii, pentru care este necesară o renunțare distinctă”. Prin această dispoziție, s-a stabilit clar că renunțarea la imunitatea de jurisdicție și renunțarea la imunitatea de executare sunt două lucruri distincte și nu poate fi dedusă una din alta; în speță trebuie o renunțare specială pentru executare în cazul în care pe baza renunțării la imunitatea de jurisdicție, s-a dat o hotărâre a cărei executare se pune.

Cu toate acestea, era greu de susținut imunitatea de executare cu privire la actele pentru care se admisese execepția imunității de la jurisdicția civilă. Pentru a ține seama de aceste soluții, dar și pentru a întări principiul imunității însăși în art. 31 și 3 se prevede că: ”Nu poate fi luată nici o măsură de executare față de agentul diplomatic, în afară de cazurile prevăzute la aliniatele a, b, c de la paragraful 1 din prezentul articol, și numai dacă executarea poate avea loc fară a se aduce o atingere inviolabilității persoanei sale sau a locuinței sale”.

Această rezervă este esențială și limitează substanțial cazurile în care executarea ar urma să poată fi făcută (astfel, un agent diplomatic nu ar putea fi pus în închisoare pentru datorii, după cum nu s-ar putea sechestra cu forța un bun care se găsește în locuința sa). De aici tragem concluzia că sfera actelor pentru care există imunitatea de executare este mult mai largă decât aceea a actelor pentru care se recunoaște imunitatea de la jurisdicție. Sfera primelor excede pe a ultimelor, pentru că regula imunității de executare se aplică atât cu privire la acțiunile pentru care există imunitate de jurisdicție cât și pentru cele care nu există.

În ceea ce privește alin. 4 din art.32, la Conferință a fost prezentat un amendament (Mexic) prin care se urmărea suprimarea prevederii potrivit căreia ar fi necesară o renunțare distinctă în ce privește executarea unei hotărâri, întrucât s-a susținut că renunțarea atât în penal cât și în civil nu are sens decât dacă implică automat și renunțarea la imunitatea față de măsurile de executare a hotărârii (ceea ce de altfel este eronat).

Printr-un alt amendament la același articol ( Maroc ), se urmărea dacă nu suprimarea lui, cel puțin completarea cu o clauză care să prevadă ca în cazul în care nu există renunțarea la imunitatea împotriva măsurilor de executare, statul acreditant să aibă obligația de a concerta cu statul acreditar asupra mijloacelor corespunzătoare pentru a asigura executarea hotărârii.

Aceste amendamente au fost respinse, argumentându-se că este necesară menținerea acestei distincții între renunțarea la imunitate și imunitatea de executare, admisă atât de doctrină cât și de practica judiciară., deoarece distincția este conformă unei tradiții vechi din numeroase țări executarea unei hotărâri contra unui diplomat este o chestiune delicată care poate să provoace incidente internaționale (măsurile de executare s-ar putea dovedi mult mai dificil de acceptat decât simplul fapt al aducerii faptei în fața tribunalului). Renunțarea trebuind să fie interpretată restrictiv, iar efectul ei limitat la acțiunea propriu-zisă, o renunțare expresă, distinctă este necesară pentru măsurile de executare. Aceeași opinie a prelevat și în doctrină.

Trebuie observat totodată că ipoteza executării obținute printr-o acțiune reconvențională nu intră în categoria sus menționată; într-un asemenea caz, poate fi invocată imunitatea de executare, întrucât acțiunea reconvențională se plasează în cadrul regulii care afirmă renunțarea.

10. Modul în care este invocată imunitatea de jurisdicție de către

personalul diplomatic

În cazul în care un agent diplomatic este referit justiției pentru violarea unor legi sau este chemat în judecata civilă, se ridică problema în ce mod instanța va lua cunoștință despre faptul că persoana respectivă face parte din categoria persoanelor investite cu imunitate de jurisdicție. Într-un asemenea caz, în care este invocată imunitatea în cauză are o dublă sarcină; să aprecieze dacă persoana pretinzând a fi titulara beneficiului imunității de jurisdicție este într-adevar îndreptățită la acest beneficiu, iar apoi să se pronunțe la consecințele legale ale acestei constatări.

Se ridică și problema dacă, este suficient să se invoce beneficiul imunității personale sau în legatură cu bunurile sale, pentru ca instanța să procedeze de îndată la recunoașterea ei, punând astfel capăt procesului, sau instanța însăși trebuie să recunoască din oficiu imunitatea de jurisdicție – ceea ce ar reprezenta o altă extremă. Asupra acestor puncte, doctrina nu este pe deplin clară; în ceea ce privește practica aceasta variază de la țară la țară, astfel că răspunsul nu poate fi dat decât examinând procedura fiecărui stat în parte.

În unele țări, instanța nu procedează din oficiu, ci trebuie ca titularul să invoce această imunitate, pentru că, instanța nu este în măsură să cunoască situația și nu poate declara din proprie inițiativă că nu are jurisdicție, ci trebuie să i se ridice această problemă. În alte țări (Franța) deoarece imunitatea de jurisdicție a agentului diplomatic este considerată ca un principiu care vizează ordinea publică, excepția trebuie să fie declarată de instanța sesizată.

În decursul timpului practica s-a plasat pe linia de a i se cere diplomatului să facă dovada statului, sau în fața instanței în care este chemat, urmând ca aceasta să se pronunțe asupra problemei imunității ca o chestiune preliminară. În ultima vreme, s-a apreciat că această practică nu este corespunzătoare, pentru că pe de o parte pare straniu să se ceară unui agent diplomatic să dovedească în fața instanței că este îndreptățit la imunitate când el invocă exceptarea de la jurisdicția chiar a acelei instanțe, iar pe de alta parte, procedura fiecărei instanțe cere o anumită dovadă formală referitor la faptul că persoana aparține unei clase îndreptățite la exceptarea de la jurisdicția instanței.

Anumite situații cad exclusiv în competența executivului, altele pot reveni atât executivului cât și judiciarului, iar altele, deși revin exclusiv judiciarului, acesta nu poate da o soluție fără contribuția executivului.

Practica generală este că instanța apelează la avizul organului executiv, atât pentru că acesta este în măsură să cunoască situația, cât și pentru motivul că în acest fel menține o măsură uniformă în contractele externe pe care fiecare stat le are; certificatul care emană de la Ministerul Afacerilor Exterene are valoarea unei declarații a executivului prin care atestă faptele pe care este competent să le cunoască și anume poziția oficială a persoanei respective, cât și alte probleme importante, cum ar fi aceea dacă guvernul statului acreditar recunoaște sau continuă să recunoască statutul oficial al persoanei respective, etc.

Această practică în care se recunoaște rolul executivului poate fi de dorit dintr-un anumit punct de vedere (sub aspect practic, politic, etc.), însă este criticabilă din considerente de principiu ale dreptului și justiției în general, întrucât actele executive în luarea deciziilor nu sunt niciodată, publice și temeinicia lor rămâne îndoielnică.

Cât privește valoarea cerificatului respectiv, instanțele pornesc de la confirmarea primită de la organele executive și se constată în pactica țărilor europene, cât și a S.U.A., tendința acestora de a se conduce după atitudinea executivului în acest domeniu reprezentantul guvernului, în baza instrucțiunilor primite, invocă imunitatea în numele agentului diplomatic respectiv.

Examinând practica instanțelor dintr-un număr de țări (Marea Britanie, S.U.A., țările europene, țările Americii Latine), rezultă că metoda pe care un agent diplomatic trebuie să o adopte în ipoteza în care se pune problema de a invoca imunitatea de la jurisdicție nu este unitară iar dovada pe care instanțele o cer în sprijinul cererii variază, de asemenea de la o tară la alta, potrivit cu legile și practica acestora.

În raportul final al Comitetului Legal Consultativ Afro-Asiatic, s-a exprimat opinia ca un certificat al Ministerului Afacerilor Externe în privința chestiunilor de fapt (ca statutul persoanei, sau întinderea imunităților sau privilegiilor admise pentru diplomatul respectiv în baza practicii urmate de state) trebuie să fie concludentă și obligatorie, întrucât acestea sunt probleme de care acest minister are cunostință în mod special.

În cazul în care instanța constată,existența imunității de jurisdicție cel care are de valorificat un drept împotriva unei asemenea persoane are posibilitatea să se adreseze instanțelor statului acreditant. Deși exceptați de la jurisdicția statului acreditar, membrii misiunii diplomatice rămân supuși jurisdicției instanțelor din statul lor, neputând invoca statutul lor de imunitate de la jurisdicție.

Această modalitate implică însă și unele dificultăți. Astfel, Comisia de drept internațional, a admis că statul trimițător nu este ținut de vreo obligație internațională să-și exercite jurisdicția în cazurile care privesc pe diplomații săi și este greu de conceput că un guvern ar admite acest lucru, mai ales dacă diplomatul se aflå la post; instanțele din țările de Common Law, în genere nu au un drept de jurisdicție asupra infracțiunilor comise în străinătate, iar în cazurile civile efectul conflictului de legi poate face imposibil să se dea o hotărâre afară dacă infracțiunea a fost în prealabil audiată de o instanță din statul acreditar; chiar dacă acțiunea este în principiu admisibilă, rezultatul va depinde de legea locală.

Exceptarea agentului diplomatic de la jurisdicția statului acreditar prezintă unele inconveniente pentru ceilalți subiecți de drept care s-ar afla în raport juridic cu el pentru că nu ar avea căi de valorificare a dreptului lor.

Cazurile care ar prilejui intentarea unei acțiuni civile împotriva unui agent diplomatic sunt numeroase: neplata unor datorii sau facturi privind unele facturi, privind unele articole furnizate pentru folosința, neplata sau încălcarea condițiilor unei închirieri, recuperarea unor chirii sau facturi pentru prestări de lucrări sau servicii, compensații pentru daunele cauzate unei persoane ori proprietății din cauza unui accident de circulație, etc. Asemenea acțiuni civile nu sunt acoperite de excepții aduse imunității de la jurisdicția civilă, astfel că instanța trebuie să le respingă.

Pentru aceasta, există unele căi de remediere, care într-o anumită măsură pot reduce din inconveniențele sus menționate:

deși calitatea de beneficiar împiedică inițierea unei proceduri pe teritoriul statului acreditar, nu se exclude totuși posibilitatea ca procedura să aibă loc în statul acreditant;

procedura poate avea loc și în statul acreditar, după ce persoana respectivă a încetat să mai aibă calitatea de agent diplomatic care atrăgea și beneficiul imunității de jurisdicție;

statul acreditant poate autoriza renunțarea la imunitatea de jurisdicție de care se bucură agentul diplomatic respectiv;

în mod neîndoielnic, agentul diplomatic rămâne ținut de obligația morală de a nu lăsa nesoluționate datoriile sale;

statul acreditar poate recurge la măsura extremă, declarându-l pe agentul diplomatic persoana non grata .

În ce privește valorificarea pretenției pe cale extrajudiciară una din posibilități ar fi să se adreseze agentului diplomatic în scris sau în mod direct, pentru a obține reparația; dacă nu reusește să obțină satisfacție, atunci se pot adresa șefului de misiune, căruia îi va prezenta cazul respectiv; în sfârșit se poate adresa Ministerului Afacerilor Externe al statului său cu rugămintea de a prelua această problemă pentru rezolvare. Ministerul Afacerilor Externe are a se pronunța cu privire la solicitarea făcută, în funcție de interesele politice în joc; deci nu este obligat să acționeze ce rămâne la aprecierea sa. În cazul în care se hotărăște să întreprindă ceva, în acest sens Ministerul Afacerilor Externe poate ridica problema pe canale diplomatice, căutând să obțină fie o admitere a cererii și plata de despăgubiri, fie ridicarea imunității pentru ca litigiul să poată fi soluționat de către instanța competentă.

Dacă demersurile pe cale diplomatică nu dau rezultat, statul primitor poate să declare „persoana non grata” pe membrul personalului misiunii diplomatice respective.

În unele țări, avându-se în vedere numărul mare de accidente de circulație, agenților diplomatici li se cere să se asigure pentru terți, astfel că pretentiile ce s-ar ridica în legătură cu aceste accidente să poată fi îndreptate împotriva societăților de asigurare și nu să fie blocate prin invocarea imunității de jurisdicție.

Cu privire la modul de valorificare a unei creanțe împotriva unui agent diplomatic la Conferința de la Viena pentru codificarea dreptului diplomatic, a fost prezentat un proiect de rezoluție prin care se tindea să se vină în ajutorul cetățenilor statului acreditar, recomandând statului acreditant să renunțe la imunitatea diplomatică în ce privește reclamațiile civile sau de a depune toate eforturile pentru a obține reglementarea echitabilă a litigiului. În susținerea amendamentului au fost invocate atât rațiuni umanitare cât și practice (înlăturându-se cauzele de neînțelegere și tensiune care ar putea aduce prejudicii bunului renume). Rezoluția a fost adoptată și a fost inclusă în Actul final al Conferinței; deși nu are un caracter imperativ rezoluția creează o obligație morală pentru state.

11. Renunțarea la imunitate de către personalul diplomatic

Acordarea imunității de jurisdicție corespunde unor necesități de netăgăduit și temeiul ei este indiscutabil; nu este însă mai puțin adevărat că dând urmare unui imperativ major, ca acel al asigurării exercitării funcției, se poate ajunge uneori la inconveniențe care nu pot fi nici ele trecute cu vederea mai ales când acestea ar îmbrăca forma unei stânjeniri a administrării justiției.

Pentru a atenua dificultățile care pot surveni ca urmare a modului în care se folosește imunitatea de jurisdicție, practica a promovat soluții care se prezintă fie sub forma unei ridicări a imunității de jurisdicție, fie a renuntării la această imunitate.

12. Ridicarea imunității de jurisdicție a personalului diplomatic

În cazul unei reclamații împotriva unui agent diplomatic, procedeul cel mai lesnicios la care adesea se apelează este că persoana în cauză să se adreseze Ministerului Afacerilor Externe al statului acreditar care în cazul în care găsește plângerea întemeiată, se va adresa misiunii diplomatice al cărui membru este acel agent diplomatic, sau guvernului statului acreditant în caz că plângerea vizează pe șeful misiunii, în intenția de a se ajunge la o soluționare a plângerii pe cale amiabilă; în caz că aceste demersuri nu dau rezultate, se poate cere statului acreditant ridicarea imunității de la jurisdicția de care se bucură agentul diplomatic.

Cererea de ridicare a imunității se adresează Miniserului Afacerilor Externe al statului acreditar, iar statul acreditar ținând seama de situație poate da urmare cererii procedând la ridicarea acestui beneficiu. Odată ridicată imunitatea de jurisdicție, instanțele locale redevin competente. De cele mai multe ori, statul acreditant nu refuză să ridice imunitatea unui agent diplomatic în cazul în care este vorba de o faptă prevazută de legea penală; manifestă însă reticență când este vorba de o acțiune civilă.

În literatura de specialitate s-au adus critici în legătură cu faptul că nici Comisia de drept internațional și nici Conferința de la Viena n-au pus mai mult accentul pe principiul potrivit căruia statele au obligația de a ridica imunitatea agenților lor diplomatici atunci când această măsură nu ar fi de natură să împiedice îndeplinirea funcțiilor lor.

Întrucât textul în cauză din Convenție (art. 32 si 1) prevedea doar principiul renunțării („Statul acreditant poate renunța la imunitatea de jurisdicție a agenților diplomatici și a persoanelor care beneficiază de imunitate în baza art. 37”), a fost considerat că nu vine în întâmpinarea preocupărilor exprimate, Conferința a aprobat Rezoluția prin care se făcea recomandarea că statul acreditant să renunțe la imunitatea misiunilor diplomatice în ceea ce privește acțiunile civile intentate de persoane în statul acreditar atunci când o parte face fără ca aceasta să stânjenească îndeplinirea funcțiilor misiunii, iar atunci când nu renunță la imunitate statul acreditant să depună toate eforturile pentru a obține o soluționare echitabilă a litigiului. Această rezoluție nu este considerată satisfăcătoare pentru că nu constituie decât un deziderat și nu leagă cu nimic statele.

13. Renunțarea la imunitatea de jurisdicție a personalului diplomatic

Agenții diplomatici sunt îndriduiți la scoaterea lor de sub jurisdicția statului acreditar, atât în materie penală cât și civilă și administrativă, dar se admite că în același timp, la un asemenea beneficiu se poate renunța; în acest caz, jurisdicția statului acreditar va putea fi exercitată, cauza care împiedică aplicarea ei dispărând. Deși acest lucru apare în prezent ca fiind cu totul normal, anumite îndoieli au fost totuși exprimate în trecut în această privință.

Ridicarea imunității și renunțarea la imunitate se prezintă ca două situații diferite în vreme ce în cazul ridicării imunității, statul este cel care renunță la imunitate în contul și contrar intențiilor unui agent diplomatic care are interesul de a se prevala de imunitate, în cazul renunțării la imunitate, agentul diplomatic este cel care acceptă să fie chemat în fața instanțelor. Renunțarea la imunitate poate să apară uneori necesară, întrucåt existența imunităților ar deveni cu totul supărătoare dacă beneficiarii ei ar face uz în mod abuziv de ea; după cum există și cazuri în care renunțarea la imunități constituie ieșirea dintr-o situație delicată și sunt menajate în ultima instanță relațiile dintre statele în cauză.

Doctrina este în favoarea admiterii dreptului agentului diplomatic de a renunța la imunitate, considerând această soluție nu numai rezonabilă, ci și în concordanță cu conceptul actual de imunitate diplomatică (rațiunea ei de a fi constând în necesitatea asigurării deplinei independente, se poate socoti ca această rațiune dispare de îndată ce agentul diplomatic însuși socotește că nu mai are nevoie să se prevaleze de ea) .

Opinia generală a autorilor a fost că un agent diplomatic nu ar putea din proprie inițiativă să renunțe la imunitatea de jurisdicție, deoarece o asemena imunitate nu-i este acordată în interesul său personal ci exclusiv în interesul statului acreditant. Întrucât imunitatea de care beneficiază un agent diplomatic nu este o prerogativă personală, ci imunitatea guvernului său, statul acreditant este cel care decide dacă imunitatea diplomatului să fie sau nu ridicată într-un anumit caz. În consecință agentul diplomatic nu poate să renunțe el însuși la imunitate fără permisiunea guvernului său, și nici nu poate obiecta dacă guvernul său decide să renunțe la imunitate. Pentru a o considera validă, conform dreptului internațional, renunțarea la imunitatea de jurisdicție trebuie să provină de la guvernul de care reprezentantul diplomatic depinde sau trebuie făcută de reprezentantul diplomatic cu autorizația guvernului său.

CAPITOLUL III

INVIOLABILITATEA PERSONALULUI DIPLOMATIC

1. Noțiunea de inviolabilitate

Inviolabilitatea, denumită și imunitatea de constrângere, constituie cel mai vechi privilegiu diplomatic , fiind cunoscută încă din antichitate.

Explicată la început prin caracterul sacru al persoanei ambasadorului aflat sub protecția zeilor), inviolabilitatea se justifică în prezent prin interesul funcției, pentru că un agent diplomatic nu și-ar putea îndeplini misiunea dacă s-ar afla sub amenințarea continuă de a fi arestat sau privat în orice fel de libertate, cu atât mai mult cu cât caracterul delicat al activității sale oferă pretexte în acest sens, iar funcția reprezentativă și de prestigiu pe care o are poate tenta pe cei care scontează să obțină anumite avantaje din asemenea acțiuni (răpiri, sechestrări de persoane, etc.).

Regulile privind inviolabilitatea persoanei reprezentanților diplomatici constituie premiza funcționării normale a acestuia. Respectarea riguroasă a statutului prevăzut în convențiile internaționale, care codifică norme cristalizate printr-o practică îndelungată în concepția și conduita statelor, apare ca „un imperativ de cea mai stringentă actualitate” pentru că inviolabilitatea „reprezintă pilonii relațiilor între state suverane și independente”.1

Noțiunea de inviolabilitate are două înțelesuri.

În sensul ei larg, inviolabilitatea desemnează situația pe care un agent diplomatic o are în raport cu jurisdicția statului acreditar, fiind echivalentă cu imunitatea. În sens restrâns inviolabilitatea desemnează acel tratament la care este îndreptățit agentul diplomatic, care implică ideea că statul acreditar este răspunzător față de statul acreditant pentru asigurarea celei mai depline protecții a persoanei agentului diplomatic față de actele de autoritate, de violență sau de insulte.

Noțiunea de inviolabilitate presupune ideea că statul acreditar este obligat să întreprindă acțiunea legală împotriva persoanei care aduce insulta sau ofensa unui agent diplomatic.

Deși principiul inviolabilității nu este în mod unanim recunoscut, iar instituția inviolabilității ocup, un loc central în cadrul întregii materii a privilegiilor diplomatice2, noțiunea a fost folosită cu diferite sensuri (uneori însumând-o și pe acea de imunitate de jurisdicție, ceea ce este eronat), iar autorii nu i-au dat înțelesuri întotdeauna identice; Convenția de la Viena pentru codificarea dreptului diplomatic a adoptat însă sensul cel mai general, și totodată corect pe care-l are această noțiune în doctrină, nemaifăcând confuzie între cele două instituții: imunitatea de jurisdicție și inviolabilitatea. Termenul inviolabilitate se regăsește în articolele 22, 24, 29 și 30, iar conținutul astfel cum este delimitat nu lasă nici o îndoială asupra înțelesului pe care îl are.

Cu toate că reprezintă unul dintre cele mai vechi și mai necontestate principii în dreptul internațional, inviolabilitatea nu a fost întotdeauna respectată, statele neîndeplinindu-și în mod scrupulos această obligație. Frecvența cu care în ultima vreme inviolabilitatea a fost încălcată a adus mai mult ca oricând în actualitate această instituție. Semnificativ în această privință este faptul că deși a avut loc codificarea dreptului diplomatic și consular, prilej cu care instituția inviolabilității a fost reglementată, precizându-i-se conținutul, comunitatea internațională a fost nevoită să elaboreze și să aprobe noi reglementări pentru a da mai multă eficiență principiului inviolabilității.

În acest sens trebuie menționată Convenția cu privire la prevenirea și sancționarea infracțiunilor împotriva persoanelor care se bucură de protecție internațională, inclusiv agenți diplomatici.3 Adoptarea acestei convenții a reprezentat un important pas înainte în contextul măsurilor luate de state pentru a asigura o securitate apropiată persoanelor înstruite la o protecție internațională specială.

În același context se plasează și rezoluția Adunării Generale a O.N.U. cu privire la „Examinarea măsurilor eficace vizând întărirea protecției și securității misiunilor și reprezentanților diplomatici și consulari”; în rezoluție se arată: ”respectarea principiilor și regulilor dreptului internațional guvernând relațiile diplomatice și consulare în special cele vizând a asigura inviolabilitatea misiunilor și a reprezentanților diplomatici este o condiție indispensabilă pentru desfășurarea normală a relațiilor între state și realizarea scopurilor și principiilor Cartei Națiunilor Unite”, iar actele de violență contra misiunilor și reprezentanților lor diplomatici și consulari pot afecta grav menținerea relațiilor prietenești și a cooperării dintre state.

Față de înmulțirea cazurilor de încălcare a inviolabilității, în doctrină s-a pus problema dacă în condițiile în care există „o obligație specială” de protecție în ceea ce privește diplomații, nu ar fi cazul ca statele să introducă în legislația lor norme care să incrimineze asemenea fapte. Recunoscând că adoptarea de norme cu caracter penal constituie o chestiune care ține de ordinea internă a fiecărei țări, unii autori4 au constatat că existența în legislația statului acreditar a unor dispoziții legale cuprinzând sancțiuni speciale pentru asemenea fapte ar ușura din punct de vedere legal îndeplinirea de către statul în cauză a obligației de protecție a acestor reprezentanți.

De altfel, într-o serie de state5 există asemenea prevederi legale, iar ca expresie a respectării dreptului internațional și a principiului imunității diplomatice, Romania a adoptat în legislația sa penală o dispoziție potrivit căreia calitatea de reprezentant al unui stat străin constituie o circumstanță agravantă a infracțiunilor contra vieții, integrității corporale, sănătații, libertății sau securității.6

2. Inviolabilitatea persoanei agentului diplomatic

Inviolabilitatea agentului diplomatic poate fi o inviolabilitate personală (constând în intangibilitatea absolută a personalului diplomatic – cuprinzând viața, libertatea, onoarea sa), sau o inviolabilitate a reședinței, a mijloacelor sale de transport, a arhivei și a corespondenței sale.7

Statele au recunoscut întotdeauna ca valabilă regula inviolabilității agentului diplomatic8, astfel încât persoana acestuia este intangibilă având dreptul la o securitate absolută și completă chiar și atunci când a încetat să mai aibă valoare motivarea dedusă din caracterul sacru al personalității sale, agentul diplomatic a avut în continuare nevoie de inviolabilitate pentru a-și exercita funcțiile sale în condiții normale, iar statele au acceptat ca o necesitate indiscutabilă obligația pe care o au autoritățile lor de a se abține de la exercitarea oricărei constrângeri față de agentul diplomatic, neputând să-l aresteze și nici să-l rețină în detenție.

Dată fiind importanța pe care o acordă statele inviolabilității agentului diplomatic, violarea acestuia constituie un lucru rar, iar atunci când a avut loc totuși a provocat reacția hotărâtă a statelor și condamnarea unanimă în doctrină. Violarea inviolabilității agentului diplomatic angajează responsabilitatea internațională a statului acreditar și atrage obligarea la reparație9.

În cadrul imunităților de care beneficiază agentul diplomatic, inviolabilitatea este cea mai veche, fiind legată de cea mai sigură tradiție a vieții juridice internaționale și cea mai profund simțită de conștiința juridică a popoarelor.

Temenul de inviolabilitate înseamnă excluderea trimisului de la orice formă de arest sau detenție, statul acreditar trebuind să-l trateze cu respectul cuvenit și să ia orice măsură apropiată pentru a preveni orice atac asupra persoanei sale, a libertății și demnității sale. Noțiunea de inviolabilitate este redată de asemenea și prin expresia de imunitate a agentului diplomatic la „jurisdicția polițienească” . Unii autori însă consideră că acest termen nu este cel mai potrivit (din cauza semnificației multiple și a ambiguității care caracterizează acest termen) și preferă să vorbească de „imunitatea de măsuri coercitive”

Inviolabilitatea personală a agentului constă, pe de o parte în obligația cu caracter negativ a statului acreditar de a se abține în luarea de măsuri de constrângere (arestare, reținere, percheziționare, etc.), iar pe de altă parte în obligația pozitivă a statului respectiv de a asigura diplomatului străin prin prevederi adecvate de poliție norme penale și alte măsuri corespunzătoare, o protecție specială contra oricărei ofense posibile, fie materiale, fie morale.

Inviolabilitatea obligă statul acreditar nu numai să se abțină de la orice ofensă sau constrângere contra agentului diplomatic dar în special să-l protejeze contra actelor comise împotriva persoanei și bunurilor sale. În cazul în care statul de reședință manifestă indiferență în protejarea diplomatului care este acreditat la el, sau neglijență evidentă în exercitarea acestei responsabilități, obligația de pază se va transforma în obligație de reparație sau de facere.

Cât privește gradul de protecție ce urmează a fi acordat acestor persoane, precizăm că statul acreditat este obligat să asigure un grad mai ridicat de protecție persoanei agentului diplomatic decât este acordat unei persoane private; statul acreditar este deci obligat să ia toate măsurile necesare pentru asigurarea inviolabilității agentului diplomatic. Recunoscându-i calitatea de trimis și admițându-l să-și desfășoare activitatea ca atare, pe teritoriul său, statul acreditar se angajează să-i acorde o protecție specială de o asemena manieră încât să-l facă să beneficieze de securitatea cea mai deplină cu putință.

Cu exceptia unor păreri negative cu totul izolate, toate opiniile sunt în acest sens și acest punct de vedere, potrivit căruia protecția reprezentantului diplomatic în persoană, libertatea și onoarea sa, împotriva oricărei ofense violente din partea particularilor reprezintă o obligație specială pentru statul acreditar, este împărtășită în practica internațională și în soluțiile instanțelor.

În acest sens sunt: Harward Law School (art.17 din proiectul său), precum și Convenția de la Viena (art.29). Comisia de drept internațional a O.N.U. a precizat în comentariul la corespondentul art.. 27 din proiectul său, că obligația statului acreditar „de a face să fie respectat” agentul diplomatic poate „comporta” – dacă circumstanțele o cer – chiar o vigilență specială; comisia a declarat că obligația statului acreditar poate cuprinde și luarea de măsuri speciale (asigurarea unei gărzi, etc).

În ceea ce privește inviolabilitatea persoanei agentului diplomatic la Conferința de la Viena pentru codificarea dreptului diplomatic a fost prezentat un amendament (Belgia) prin care s-a propus înlocuirea cuvântului „rezonabil” prin acela de „corespunzător” ( appropriés), arătându-se că noțiunea de măsuri rezonabile sugerează mai curând măsuri limitate, și din această cauză insuficiențe, pe care ar trebui să le ia statul acreditar; amendamentul a fost aprobat.

Autoritățile statului acreditar sunt obligate de asemenea să se abțină de la orice amenințări, la adresa agentului diplomatic; mai mult inviolabilitatea personalului diplomatic trebuie să fie protejată și contra violențelor morale: atacuri în presă, defăimări, etc.

Statul acreditar este obligat să ia măsurile care se impun pentru a preîntâmpina asemenea acte din parte unor persoane private, prevăzând protecția polițienească adecvată, la nevoie ținând seama de cerințele situației. Dacă există o stare de spirit în rândul populației cu privire la poliția unui anumit stat se impune luarea de măsuri de precauție speciale (cum ar fi postarea de pază polițieneasca la sediul misiunii sau prevederea unei escorte armate pentru trimis); în caz de război, există o obligație specială de protecție pentru trimis – fiind necesare nu numai protecția lui și a proprietății sale, ci și facilități pentru a putea părăsi teritoriul statului acreditar.

Agentul diplomatic este de asemenea îndreptățit în aceeași măsură la protecția reputației sale, astfel că persoana care-l defăimează trebuie să fie urmarită în justiție.

Inviolabilitatea personală a agentului diplomatic este absolută. Nici Comisia de drept internațional si nici Conferința de la Viena pentru codificarea dreptului diplomatic nu au introdus vreo excepție la principiul general al inviolabilității membrilor misiunii – astfel Convenția de la Viena consideră inviolabilitatea personală a agentului diplomatic ca fiind absolută. Ținând seama de unele abateri de la respectarea acestui principiu, Convenția de la Viena a găsit că este util să se precizeze mai bine elementele ce se caracterizează.

Este stabilit că un diplomat nu poate să părăsească teritoriul statului acreditar, chiar dacă ar lăsa datorii neplătite în urma sa.

Doctrina și practica însă sunt de acord în a admite că inviolabilitatea persoanei agentului diplomatic să aibă totuși anumite limite, iar explicația dată acestei atitudini mai puțin intransigente decât în cazul inviolabilității localurilor misiunii a fost pusă pe seama diferenței dintre cele două situații (actele de constrângere asupra agentului diplomatic sunt mai puțin dăunătoare pentru activitatea misiunii decât actele prin care s-ar limita inviolabilitatea localurilor acestuia când întreaga ei activitate ar fi paralizată și toate secretele ei ar fi în pericol să fie surprinse).

S-a susținut că deși este absolută inviolabilitatea are totuși anumite limite care sunt date totuși de faptul că ea nu trebuie să treacă de nevoile securității agentului diplomatic (nu trebuie să acopere totuși pe infractorii refugiați în localul misiunii, etc); sub acest aspect, caracterul absolut al inviolabilității impune pentru motive de logică și echilibru, respectarea obligatorie a anumitor reguli.

Prin urmare, în imprejurări cu totul speciale pot justifica anumite măsuri, dar aceste măsuri extreme luate în cazuri cu totul excepționale trebuie să înceteze în momentul în care nu se mai impun. S-a spus că aceste limite ale invilabilității agentului diplomatic decurg din principiile generale și din ideea de urgență.

Și Comisia de drept internațional a admis asemena limite. În art. 27 din Proiectul Comisiei, inviolabilitatea persoanei agentului diplomatic nu excludea nici măsurile de legitimă apărare, iar în cazuri speciale, nici măsurile tinzând să împiedice comiterea de crime sau delicte, unii membrii ai comisiei încercând să formuleze regula într-un asemenea mod încât să recunoască dreptul statului acreditar de a adopta în unele cazuri, măsuri de constrângere față de agentul diplomatic.

Pană la urmă, în Comentariu s-a menționat că inviolabilitatea „nu exclude cu privire la agentul diplomatic nici măsurile de legitimă apărare, nici în împrejurări excepționale, măsurile vizând să-l împiedice de la comiterea de măsuri sau delicte.

Fără a face o enumerere a cazurilor care ar justifica aplicarea unor anumite constrângeri, se admite că trebuie să se aibă în vedere fapte care prezintă: o extremă gravitate sau cele care din cauza urgenței pentru a evita daune majore, reclamă reținerea persoanei diplomatului.

Prin urmare ar putea fi aplicate măsuri de constrângere față de un agent diplomatic în flagrant delict (cu toate că se bucură de imunitatea de jurisdicție penală, dat fiind faptul de evidență al faptei, procedura mai rapidă și mai sumară duce la reținerea lui, așteptându-se ridicarea imunității sau hotărârea expulzării).

De asemenea, obligația negativă a statului acreditar (de a nu lua nici o măsură de constrângere față de agentul diploamtic), nu exclude posibilitatea ca față de agentul diplomatic să fie luate, din partea organului polițienesc a statului acreditar, măsuri necesare pentru a împiedica comiterea actelor delictuale; de asemenea, obligația pozitivă nu poate împiedica în nici un caz ca față de agenții diplomatici, să fie asumată de către terți exercitarea acelor acțiuni de legitimă apărare pe care comportarea agentului diplomatic respectiv le-ar putea justifica.

Pentru a se evita abuzul, statul acreditar este obligat să-și motiveze actul și să facă dovada culpabilității agentului diplomatic străin; astfel, orice arestare abuzivă antrenează responsabilitatea internațională a statului acreditar. În cazul în care lipsește caracterul de urgență, statul acreditar va trebui să recurgă la procedura declarării „persoana non grata” a agentului diplomatic sau să-l expulzeze fără constrângere.

În literatură s-a susținut că de la regula inviolabilității față de măsurile de arestare s-ar putea admite o excepție, și anume, cazul în care un diplomat trebuie să fie supus constrângerii în interesul ordinii locale însă acea constrângere nu trebuie să fie mai mare și să nu dureze mai mult decât este necesar. În cazul în care agenții diplomatici acționează și se comportă într-un mod care contravine normelor de conduită conturbă ordinea publică a statului acreditar, acesta din urma va putea cere reclamarea lor.

Cercetătorii de drept internațional s-au plasat întotdeauna pe poziția că inviolabilitatea ministrului public nu poate împiedica statul acreditar să adopte măsurile indispensabile pentru salvarea propriei sale securități și a ordinii publice ori de câte ori conduita ministrului ar pune-o în pericol; dacă trimisul diplomatic nu poate fi urmărit în fața instanțelor locale pot fi luate în schimb măsurile necesare față de el pentru a-l împiedica să provoace daune. Aceeași orientare există și în practica internațională.

Pe de altă parte, trebuie menționat că un agent diplomatic nu se poate plânge dacă a fost prejudiciat ca urmare a propriei sale comportări nejustificate (atacând un individ care, în autoapărare, îi răspunde provocându-i prejudicii) sau a faptului că se pune singur într-o situație periculoasă (se amestecă într-o multime dezordonată) sau jenantă.

Obligația statului acreditar de a asigura inviolabilitetea personală a agentului diplomatic este pusă în discuție în cazul când acesta a provocat el însuși violența a cărei victimă a devenit, și-a asumat în mod voluntar și fără să fie nevoie un risc ori un comportament într-un mod inadmisibil, fără nici un respect pentru legea țării în care se află.

Este criticată ideea portivit căreia un stat poate aresta un agent diplomatic, ca măsură de represalii contra statului acreditant care luase măsuri de constrângere față de diplomații săi deoarece, fie că aceste măsuri de constrângere au fost justificate și atunci măsura de represalii nu-și are temei, fie că măsurile de constrângere nu erau justificate și atunci acest stat acreditant și-a angajat responsabilitatea sa internațională și se vor putea obține reparații pe alte căi decât represaliile.

Inviolabilitatea începe din momentul în care agentul diplomatic întră pe teritoriul statului acreditar și durează până în momentul în care el părăsește teritoriul respectiv; ea continuă și după ce s-a încheiat misiunea.

Momentul începerii este marcat de notificarea făcută către guvern, sau deîndată ce trimisul își face cunoscută prezența oficială prin prezentarea pașaportului și se întinde, în mod obișnuit, pe toată durata până la plecarea în cadrul unui termen rezonabil după terminarea misiunii sale.

3. Inviolabilitatea reședinței personalului diplomatic

O altă imunitate a agentului diplomatic o constituie inviolabilitatea reședinței sale. Inviolabilitatea sediului misiunii acoperă și pe aceea a reședinței șefului de misiune (ca urmare a faptului că, potrivit definiției, reședința acestuia face parte din localurile misiunii) și chiar a celorlalți agenți diplomatici, afară dacă reședința acestora din urmă este distinctă de ambasadă sau legație.

Nu există nici o diferență pe plan practic între inviolabilitatea localurilor misiunii și aceea a locuințelor membrilor personalului diplomatic, iar gradul de inviolabilitate nu variază de la o categorie diplomatică la alta. Convenția de la Viena, tratând cele două situații în acelasi cadru și nediferențiat, iar când este vorba de locuința șefului de misiune, chiar identic, distincția ce s-ar putea enunța se limitează doar la fundamentarea lor juridică, pentru că în vreme ce inviolabilitatea localurilor misiunii diplomatice constituie o distinctă „formă a imunității de stat care se referă la o clădire folosită în scopuri guvernamentale”, inviolabilitatea reședinței rămâne o consecință a statului diplomatic al celui care o ocupă, decurge din inviolabilitatea sa personală

Inviolabilitatea reședinței agentului diplomatic este prevăzută în dispozițiile art. 30 și 1 din Convenția de la Viena, în alte documente (raportul Diena în cadrul Comitetului de experți al Societății Națiunilor; art. 8 din regulile adoptate de Institutul de drept internațional în 1929; art. 14 din Convenția de la Havana din 1928; art. 3 din proiectul Harward Law School ), la ea referindu-se declarațiile oficiale a numeroase state și dreptul intern al unor state.

În Convenția de la Viena, art.30 și 1 prevede că: „Locuința particulară a agentului diplomatic se bucură de aceeași inviolabilitate și de aceeași ocrotire ca și localurile misiunii”.

Pentru ca autoritățile locale să fie ținute a asigura respectarea inviolabilității reședinței diplomatice, este nevoie ca această reședință să-i fie notificată în prealabil Ministerului Afacerilor Externe al statului acreditar.

În esență, statul acreditar este obligat să acorde reședinței agentului diplomatic aceeași inviolabilitate și aceeași protecție de care se bucură localurile misiunii diplomatice. Nu trebuie confundată însă norma din care decurge inviolabilitatea reședinței cu norma de care depinde inviolabilitatea localurilor misiunii. Deși ambele urmăresc același scop general, prima normă: are ca obiectiv exclusiv protecția persoanei agentului diplomatic (acest fapt este recunoscut și în Comentariul Comisiei de drept internațional atunci când menționează că inviolabilitatea acordată reședinței este legată de aceea a persoanei agentului diplomatic).

În ce privește inviolabilitatea reședinței agentului diplomatic, problema a fost controversată în literatură. În vreme ce unii autori au susținut regula care limita inviolabilitatea la misiune cancelaria și reședința ambasadorului, alții au extins-o la reședința principală a personalului și la alte proprietăți ale misiunii și în sfârșit alții au propus ca toate bunurile proprietate reală deținute de orice funcționar diplomatic să se bucure de inviolabilitate.

S-a mai susținut și distincția între un imobil proprietate privată a agentului diplomatic și un imobil proprietate publică a statului său; imunitatea acestuia din urmă de la jurisdicția locală depindea de caracterul public sau comercial al folosinței care i s-a dat imobilului (dacă proprietatea este destinată scopurilor misiunii, aceasta este un scop public și prin definiție imun).

4. Inviolabilitatea documentelor și bunurilor personalului diplomatic

S-a recunoscut de către doctrină și practică, că documentele și corespondența agentului diplomatic, bunurile sale mobile, salariul, contul din bancă, etc nu pot fi sechestrate, pe motiv că aceste bunuri îi sunt necesare pentru îndeplinirea funcțiilor sale.

Protecția documentelor și a bunurilor care se afla în localul misiunii său la reședință decurge din inviolabilitatea de care acestea se bucură.

De aceeași protecție se bucură și celelalte bunuri indiferent unde s-ar afla, pentru că regula de drept internațional prevede ca în măsura în care este legat de funcțiile diplomatice, un bun beneficiază de un regim de imunitate; aceasta este completă; Astfel, autoturismul agentului diplomatic nu poate fi sechestrat sau percheziționat, iar în unele țări este exceptat chiar și de la regulile de parcare; un cont bancar, de asemenea are același regim, deoarece nu se poate determina ușor ce proporție din cont este necesară pentru asigurarea funcțiilor diplomatice și cât pentru asigurarea existenței sale demne.

Referitor la inviolabilitatea documentelor și corespondenței agentului diplomatic, la Conferința de la Viena pentru codificarea dreptului diplomatic a fost prezentat un amendament (S.U.A.) prin care se propunea că în anumite cazuri de excepție (când imunitatea de jurisdicție și inviolabilitatea personală nu mai funcționa), documentele și corespondența relevantă să poată fi puse la dispoziția instanțelor, motivându-se că menținerea inviolabilității în asemenea cazuri ar putea împiedica atingerea scopului însusi al dispozițiilor, permițând ca acțiunea să fie intentată împotriva agentului diplomatic.

S-a replicat că aceasta dispoziție ar crea confuzie și ar trebui să i se lase agentului diplomatic opțiunea de a folosi sau nu asemenea documente și în fond este în contradicție cu statutul juridic al agentului diplomat care nu poate fi constrâns să producă asemenea documente sau corespondență. În aceste condiții amendamentul a fost retras, iar articolul a rămas nemodificat.

S-a afirmat că inviolabilitatea privind bunurile trebuie limitată la bunurile care îi sunt necesare agentului diplomatic pentru a-și exercita funcțiile; alți autori au atras atenția însă asupra confuziiilor ce se fac în doctrină în această privință (Hurst susține că privilegiul trebuie extins la toate bunurile agentului diplomatic, întrucât numai el poate decide ce este necesar și ce nu pentru îndeplinirea funcțiilor sale).

Nici după legislația unor state nu par să existe asemenea limite la inviolabilitatea reprezentantului diplomatic, cât privește bunurile sale; de asemenea în practica unor instanțe, jurisprudența este favorabilă unei imunități extinse (în Elveția, dreptul de retenție al locatorului asupra mobilelor locatarului nu se aplică în cazul diplomaților).

Nu există o regulă de drept internațional care să confere inviolabilitatea tuturor bunurilor unui agent diplomatic; cu toate acestea nici nu se putea susține că numai proprietatea care este deținută în virtutea funcției sale se bucură de inviolabilitate pentru că încă pe timpul lui Grotius, pentru deplina securitate a unui ambasador „tot ceea ce-i aparține trebuie să fie protejat de la orice constrângere”; distincția între funcțiile publice de la un diplomat și actele lui private au fost totuși luate de unii autori drept criteriu pentru a distinge între proprietatea care se bucură și cea care nu se bucură de inviolabilitate.

Unii autori s-au întrebat în ce măsură aceasta inviolabilitate ar persista cu privire la bunurile care nu ar fi indispensabile exercitării funcțiilor agentului diplomatic. Convenția de la Viena a făcut din acest punct de vedere un pas înainte în direcția fixării limitelor inviolabilității bunurilor agentului diplomatic, și anume a statuat ca aceste limitări se fac nu în raport de criteriu de a se ști în ce măsură bunurile sunt sau nu indispensabile exercitării funcției, ci decurg în mod logic din acțiunile pentru care diplomatul nu se bucură de imunitatea de jurisdicție. Cu alte cuvinte, nu s-au tras consecințele care decurgeau din principiul functionalității, ci s-a avut în vedere necesitatea de a asigura executarea hotărârilor date de instanțele locale.

Documentele, corespondența și cu unele excepții proprietatea agenților diplomatici beneficiază de inviolabilitate în baza art. 30 alin. 2. În Comentariul Comisiei de drept internațional se arată că proprietatea mobiliară respectivă este în primul rând aceea din reședința privată a agentului, dar include și autoturismul, contul bancar, precum și alte bunuri care sunt necesare pentru folosința personală ori, sunt esențiale pentru existența lui. Contul bancar nu este supus restricțiilor, sechestrului sau executării și de asemenea nici acțiunile pe care un agent diplomatic le deține (în cauza The Amazone, Curtea de Apel a susținut că imunitatea se extinde asupra tuturor acțiunilor, inclusiv asupra celor în care titlu de bunuri era în dispută).

Referitor la proprietatea diplomatului, art. 30 alin. 2 din Convenția de la Viena prevede: „documentele sale, corespondența sa și sub rezerva paragrafului 3 al art. 31, bunurile sale, se bucură de asemenea de inviolabilitate” .

Este de menționat că regula inviolabilității bunurilor unui agent diplomatic întâlnește aceleași limite în cadrul cărora se află fixată și imunitatea de jurisdicție a agentului diplomatic însuși și anume: acțiunile reale imobiliare și acțiunile privind succesiunile deschise în favoarea agentului diplomatic pe teritoriul statului acreditar. Deși nu se bucură nici de imunitatea de jurisdicție și nici de cea de executare, pentru aceste bunuri, măsurile de executare sunt posibile, dacă executarea se poate face „fără ca să fie admisă atingerea inviolabilității persoanei sale sau locuinței sale”. Dar nici pentru aceste situații nu se va putea deroga de la principiul inviolabilității reședinței agentului diplomatic.

Din principiul exceptării de la jurisdicția civilă a statului primitor rezultă că nici o notificare fie judiciară fie executorie nu poate fi îndreptată împotriva proprietății agentului diplomatic. Ca atare, instanța nu va emite un ordin pentru executarea sau sechestrarea bunurilor unui trimis, inclusiv autoturismul său, mobilierul casnic și alte bunuri de folosință personală. De asemenea, poliția sau autoritățile executive nu pot sechestra nici un articol apartinând unui diplomat, în cadrul îndeplinirii îndatoririlor lui de serviciu pe baza legilor locale. Această regulă este confirmată prin prevederile Convenției de la Viena din 1961, precum și de aplicarea acestei reguli în mod uniform de către instanță.

Comisia de drept internațional a înțeles că nu există nici un motiv să se acorde jurisdicție instanțelor locale în legătură cu proprietatea imobiliară privată a unui agent diplomatic în statul acreditar, afacerile sau activitățile sale profesionale și cazurile în care acționează ca ezxecutor sau administrator, dacă nu este posibil să se satisfacă hotărârea prin punerea ei în executare, pe de altă parte, era totuși important să se asigure că inviolabilitatea persoanei diplomatice să nu fie încărcată. De aceea a propus formularea, potrivit căreia măsurile de executare pot fi luate în legătură cu aceste acțiuni cu condiția ca ele să poată fi luate fără încălcarea inviolabilității persoanei diplomatului sau a reședinței sale.

Art. 31, alin. 3 din Convenția de la Viena prevede: „Nu poate fi luată nici o măsură de executare față de agentul diplomatic, în afară de cazurile prevăzute la alineatele a, b, c de la paragraful 1 din prezentul articol și numai dacă executarea poate avea loc fără a se aduce o atngere inviolabilității persoanei sale sau a locuinței sale”.

5.Sancționarea cazurilor de nerespectare a inviolabilității

personalului diplomatic

Protecția datorată agentului diplomatic trebuie să-și găsească exprimarea nu numai în măsurile de poliție necesare pentru a preveni ofensele, ci de asemenea în pedeapsa severă a ofensatorilor.

În cazul în care s-a produs un atac împotriva persoanei agentului diplomatic, statul acreditar este ținut să ia orice măsură pentru ca autorul atacului să fie prins, judecat și pedepsit, altfel el va fi responsabil din punct de vedere internațional pentru omisiunea sa. Acest principiu a fost în modul cuvenit recunoscut de comitetul de juriști numit de Liga Națiunilor pentru a răspunde la un număr de probleme juridice rezultând din controversa dintre Italia și Grecia ca urmare a asasinării generalului Tellini în 1922. Comitetul a spus următoarele: „Responsabilitatea unui stat este implicată prin simpla comitere pe teriotoriul său a unei infracțiuni politice împotriva persoanelor străine dacă statul a neglijat să ia toate măsurile rezonabile pentru prevenirea infracțiunii și urmărirea, arestarea și aducerea în fața justiției a infractorului”.

Materializând această obligație, un număr de state au prevăzut în legislația lor ca persoanele vinovate de atac asupra diplomaților vor fi pasibile de pedepse severe, altele califică infracțiunea de inviolabilitate ca infracțiune de drept internațional (S.U.A. și Belgia); Curtea Supremă a S.U.A. exprimându-și opinia, a susținut că persoana unui ministru public este sacră și inviolabilă și oricine comite o violare lovește securitatea comună și bunăstarea națiunilor.

Dreptul penal englez prevede că se face vinovat de comiterea infracțiunii de ofensă acela care prin forță sau constrângere personală violează unul din privilegiile conferite reprezentanților diplomatici ai țărilor străine.

Nu există totuși o regulă de drept internațional care să stabilească că dreptul național trebuie să prevadă o pedeapsă mai grea pentru fapta prin care s-a produs un prejudiciu diplomaților. Cu toate acestea, din punct de veder politic, gradul mai ridicat de protecție datorat unui agent diplomatic poate avea un înțeles numai atunci când o penalitate specială însoțește comiterea unui act care atinge demnitatea diplomatică; astfel ar fi vorba de o protecție generală aplicabilă față de orice persoană și nu ar mai exista rațiune să se vorbească de o protecție specială.

Autorii care au susținut această teză merg mai departe vorbind despre obligația care revine instanței de a aplica o pedeapsă mai mare atunci când judecă o asemenea ofensă; alții (Stephens, Russel și Archbold) au conchis dimpotrivă că „atacând un ambasador străin, dacă aceasta a fost vreodată infracțiune distinctă ea a încetat să mai fie” și acest argument este a fortiori în cazuri de simplă insultă, ipoteză în care nu există infracțiune în baza dreptului penal obișnuit. Oricum, jurisdicția unei instanțe locale de a condamna depinde, în întregime, de contextul învinuirii în concordanță cu o anumită infracțiune stabilită pentru care urmărirea poate fi făcută în general. În scopul garantării unei protecții mărite pentru personalul diplomatic, legile penale ale unor țări cuprind dispoziții speciale și se poate constata că îndeobște legile interne reprimă violarea acestui principiu.

În dreptul unor țări continentale a fost prevazută infracțiune specială de insultă adusă ambasadorului. În problema dacă există pentru statul acreditar obligația de a sancționa mai sever infracțiunile săvârșite contra persoanei sau bunurilor agentului diplomatic, în doctrină se apreciază că o asemenea idee nu a reușit să påtrundă substanțial în conștiința membrilor comunității internaționale, totuși o parte a doctrinei susține că în asemenea cazuri, ar exista o răspundere agravată .

În dreptul intern al unui număr destul de mare de state au fost stabilite sancțiuni penale mai drastice pentru cazul în care a fost comis un delict contra persoanei sau bunurilor unui reprezentant diplomatic; dar multe alte legislații nu prevăd nici o diferență și s-a tras concluzia că nu s-ar putea da drept sigură existența unei obligații în cadrul dreptului internațional, cu atât mai mult cu cât o agravare a pedepsei pentru infracțiunile comise contra unui reprezentant diplomatic nu răspunde unui interes evident al statului acreditar, ținând seama de repercursiunile acestei infracțiuni asupra relațiilor acelui stat cu străinătatea.

La 13 martie 1924, Consiliul Societății Națiuniilor a aprobat Avizul Comitetului de juriști cu ocazia uciderii membrilor italieni ai Comisiei pentru delimitarea frontierei greco-albaneze în virtutea căruia: „caracterul public recunoscut pe care-l îmbracă un străin antrenează pentru stat o obligație de vigilență față de el”. Nu există cu toate acestea jurisprudența internatională care să înregistreze agravarea acestei răspunderi. Există în schimb o jurisprudență netă pentru consuli și se poate conchide că aceasta se aplică „a fortiori” în cazul agenților diplomatici, iar această deducție concordă cu jurisprudența arbitrară care admite o răspundere agravantă pentru daunele cauzate străinilor, ca atare.

În cazul în care s-ar comite de către un agent public un act care ar viola imunitatea unui trimis, se impune o reparație adecvată .

Pe de altă parte, este de așteptat ca un reprezentant diplomatic să respecte legile și regulamentele pentru menținerea ordinii și siguranței publice în statul în care este trimis; unui diplomat i se cere să respecte toate aceste regulamente pentru a nu-și limita singur exercitarea efectivă a funcțiilor sale. Cea mai largă garanție a imunității diplomatului o constituie corectitudinea propriei sale conduite; dacă comiterea unei ofense împotriva unui agent diplomatic este consecința logică a conduitei și a situației la care s-a ajuns din cauza diplomatului însuși, se poate spune cu temei că ofensa nu este o violare a imunității sale diplomatice.

Pentru consolidarea garanțiilor care dau efectivitatea necesară inviolabilității, alături de reglementarea internațională, care recunoaște acest principiu de drept internațional și de sancționarea nerespectării lui prin legile interne, comunitatea internațională a fost nevoită dată fiind frecventă încălcare a inviolabilității localurilor diplomatice, precum și a inviolabilității personale a diplomaților, să caute și alte mijloace adiționale de colaborare în scopul combaterii acestei stări de fapt alarmante. Drept urmare a fost elabortat în 1973 „Conventia privind prevenirea și sancționarea infracțiunilor contra persoanelor care se bucură de protecție internațională, inclusiv agenții diplomatici” .

În conformitate cu prevederile acestei convenții, statele părți și-au asumat obligația de a considera că reprezentând o infracțiune conform legislației lor interne, fapta intenționată de a comite un omor, o răpire sau orice alt act împotriva integrității corporale sau libertății unei persoane care se bucură de protecție internațională, precum și aceea de a comite folosind violența, un atac împotriva reședinței personale sau mijloacelor de transport aparținând unei persoane care se află sub protecția internațională si care este de natură să-i pună în pericol persoana și libertatea.

La fel este considerată și fapta intenționată de a amenința cu comiterea unui astfel de act sau încercarea de a săvârși un astfel de act, precum și participarea în calitate de complice la un astfel de act. Statele părți la convenție sunt obligate să sancționeze aceste infracțiuni ținând seama de gravitatea lor și să ia măsurile ce se impun în vederea stabilirii competenței lor în cazul comiterii acestora, fiind ținute să ia măsurile necesare, potrivit legislației lor interne, în vederea pornirii urmăririi penale sau pentru a-i extrăda pe infractori.

În același timp, statele s-au angajat să colaboreze la prevenirea acestor infracțiuni, mai ales prin măsurile menite să prevină pregătirea pe teritoriul lor a unor astfel de fapte, prin schimbul de informații și coordonarea măsurilor administrative (comunică Secretarului General O.N.U. rezultatul definitiv în procedura penală contra autorului prezumat al infracțiunii) și prin asistența judiciară în orice fază a procedurii penale angajate pentru aceste infracțiuni (comunicarea oricărui element de probă).

6. Exceptarea de la obligația de a depune mărturie ca martor a

personalului diplomatic

Strâns legată de imunitatea de jurisdicție este scutirea agentului diplomatic de obligația de a face depoziții în fața instanțelor judiciare sau în procedurile administrative din statul acreditar. Personalul diplomatic nu este obligat să facă depoziții ca martor în chestiuni pe care le cunoaște, nici chiar dacă acestea face obiectul unor dezbateri judiciare.

Acest tratament al personalului diplomatic apare necesar nu numai datorită faptului că, bucurându-se de inviolabilitatea personală el nu poate fi adus cu forța în fața tribunalului, dar simplul fapt al compariției sale ca martor l-ar pune în situația de persoană supusă jurisdicției locale, întrucât citarea lui constituie un act de autoritate din partea statului acreditar care nu poate fi acceptat; ori aceasta ar compromite poziția și caracterul său diplomatic, iar în caz de mărturie falsă ar însemna să fie supus sancțiunilor judiciare. Situația agentului diplomatic s-ar complica și mai mult în cazul participării sale la dezbaterile judiciare, când i s-ar adresa întrebări și ar fi obligat, sub sancțiunea penală, să dea relații cu privire la activitatea sa, ori în legatură cu diferite documente sau secrete pe care le deține în misiune, ceea ce este cu totul inadmisibil.

Opiniile autorilor de drept internațional, deciziile instanțelor internaționale și practica statelor duc la concluzia că un reprezentant diplomatic nu poate fi obligat să apară ca martor și să facă depoziție în nici o procedură care are loc în fața instanțelor civile sau penale, sau în fața organelor administrative ale statului primitor.

Lăsând la o parte tezele radicale formulate în problemă (unii afirmă că un agent diplomatic nu poate face depoziție, alții dimpotrivă, că ar trebui să facă), rămân în discuție totuși două opinii mai nuanțate:

Prima, care a fost larg susținută și acceptată, afirmă că agentul diplomatic nu poate fi constrâns să facă depoziții, dar el poate în anumite împrejurări consimțite să facă asemenea depoziții dacă este invitat de instanțele locale;

Potrivit celei de-a doua opinii, beneficiarii imunitåtii pot în anumite împrejurări, sș fie chiar obligați a face depoziții. Astfel s-a susținut de către unii autori că scutirea se limitează numai la ipoteza în care depoziția privește chestiuni care țin de funcțiile oficiale ;

Teoria necesității funcționale, care este considerată fundamentul principal al imunităților și privilegiilor diplomatice, a fost evocată de altfel în Comisia de drept internațional pentru argumentarea tezei potrivit căreia imunitatea unui agent diplomatic de la obligația de a depune mărturie ca martor este intim legat de funcțiile sale.

Convenția de la Viena în 1961, (art. 2 si art. 31) prevede în mod expres că un agent diplomatic nu este obligat să depună mărturie ca martor: „Agentul diplomatic nu este obligat să depună mărturie”. Această regulă corespunde practicii internaționale, cu toate acestea textul a fost criticat în literatură fiind considerat nesatisfăcător .

Exceptarea de la obligația de a depune mărturie este o imunitate diplomatică, și anume o formă a imunității de jurisdicție, o formă distinctă totuși a acesteia. Unii autori consideră scutirea de obligația de a depune mărturie o consecință a imunității de la jurisdicția locală., alții ca o formă specială de materializare a inviolabilității personale.

Scutirea de obligația de a depune mărturie ca martor constituie o imunitate a agentului diplomatic, iar dacă s-ar pune problema de care dintre celelalte imunități, imunitatea de jurisdicție și inviolabilitate personală, se apropie mai mult, apare evident o asociere a ei cu imunitatea de jurisdicție și nu cu inviolabilitatea personală.

Numai dacă am reduce această imunitate la neaplicarea constrângerii față de agentul diplomatic am putea-o lega de inviolabilitatea personală; dar exceptarea de la această obligație reprezintă mai mult decât simpla inadmisibilitate a neaplicării măsurilor de constrângere pentru nedepunerea mărturiei. Convenția de la Viena nu numai că o reglementează în același articol cu imunitatea de jurisdicție, dar precizează că agentul diplomatic nu are obligația să depună ca martor; deci ca fizionomie apare ca o imunitate paralelă a aceleia de la jurisdicție.

Un aspect important al instituției este acela dacă această scutire de obligația de a depune mărturie ca martor are un caracter absolut sau cunoaște anumite limitări. S-a ridicat problema dacă nu ar exista o obligație pentru agentul diplomatic ca în interesul justiției, să se prezinte de bunăvoie pentru a face depoziție atunci când știe ceva, în special când s-a comis o infracțiune iar el a fost martor ocular. Este de netăgăduit că prezența sau absența unui agent diplomatic ca martor poate deveni importantă în procedurile penale, mai ales dacă a fost martor într-o infracțiune gravă sau un accident de citculație; în asemenea cazuri, s-a susținut că există o obligație morală să colaboreze cu autoritățile locale.

Până la lucrările Comisiei de drept internațional în domeniul codificării dreptului diplomațici, doctrina părea să se orienteze în sensul că, dacă statul acreditar nu poate folosi măsuri de constrângere pentru a obține mărturia agentului diplomatic, acesta este totuși obligat să o furnizeze. În același sens fusese conceput și Regulamentul privind imunitățile diplomatice adoptat de Institutul de drept internațional în 1895 (art. 17), iar această dispoziție a fost reluată aproape cuvânt cu cuvânt în art. 17 al Rezoluției aceluiași Institut adoptată în sesiunea sa de la New York din 1929. Profesorul Ago, pe aceeași linie de gândire a susținut că refuzul agentului diplomatic ar putea zădărnici rezolvarea unui caz .

În legislația unor state se recunoaște principiul scutirii agentului diploamtic de obligația de mărturisire în justiție, dar este prevazută și maniera în care ar trebui să se procedeze pentru a-i cere totuși diplomatului depoziția.. Procedura poate varia de la o țară la alta, dar ca regulă generală, Ministerul Afacerilor Externe este cel care adresează cererea misiunii diplomatice căreia îi aparține agentul diplomatic a cărui depoziție se cere; misiunea diplomatică își dă consimțământul și precizează sub ce forma se va face mărturia (in scris, în cadrul unei vizite pe care judecătorul o va face la diplomat, etc.).

În practică, unii agenți diplomatici au dat urmare acestei cereri de depunere ca martor. Au existat nu puține cazuri în care agenții diplomatici au venit în mod voluntar pentru a depune mărturie.. Într-o serie de țări (din Europa continentală, America Latină, Africa, Asia) este posibil ca mărturia să fie luată în scris și comunicată instanței ca o declarație scrisă semnată, astfel că agentul diplomatic poate refuza să se prezinte în instanță și să insiste ca depoziția să fie dată în localul misiunii sub forma unei declarații scrise.

Deși în țările din Common Law (Marea Britanie, S.U.A.) asemenea procedură nu este permisă de legile în vigoare (fiind de esența procesului mai ales ca martorul să fie supus unui interogatoriu încrucișat); în România o declarație scrisă nu are valoarea unei depoziții testimoniale, decât dacă este dată în fața organului competent de a instrumenta cauza.

În literatură s-a purces la o distincție între obligația de a apărea în fața instanței și obligația de a depune mărturie, trăgând concluzia că deși agentul diplomatic nu are obligația de a se prezenta în fața instanței, el ar fi totuși ținut să facă depoziție în alt mod (în scris) sau că acolo unde prin legile statului respectiv depoziția se face oral în instanțe și în prezența acuzatorului, este indicat pentru membrul misiunii a cărui depoziție se cere să se supună acestei reguli.

Dacă, într-adevăr această scutire are la bază faptul că statul acreditar nu trebuie ca pe calea procedurilor judiciare, să încerce a obține date secrete de la misiune, în acest caz nu este relevantă împrejurarea că depoziția are loc în fața instanței sau la reședința agentului diplomatic pe baza unui chestionar scris (dezideratul este pus în pericol indiferent unde are loc procedura).

Conform practicii britanice, unui agent diplomatic nu i se poate cere să ia parte în instanță pentru a depune mărturie cu privire la faptele de care are cunoștință și acest lucru nu se poate cere de asemenea, nici familiei ori celor din anturajul său. În practica sovietică (decretul din 14 ianuarie 1927) se recunoaște că reprezentanții diplomatici și membrii misiunilor diplomatice nu sunt obligați să facă depoziții.

Codificarea dreptului diplomatic a consacrat soluția imunității absolute .

CAPITOLUL IV

PRIVILEGIILE DIPLOMATICE

1. Libertatea de mișcare a personalului diplomatic

Una dintre facilitățile pe care îndeplinirea funcțiilor unei misiuni diplomatice o reclamă este aceea ca membrii ei să se bucure de libertatea de mișcare.1 Dreptul unui trimis de a circula liber pe teritoriul statului acreditar apare ca o condiție esențială pentru funcționarea efectivă a misiunii, pentru ca îndeplinirea din partea unei misiuni a funcției sale caracteristice de informare asupra condițiilor și evenimentelor din statul acreditar pentru a putea să-și țină la curent guvernul său, implică posibilitatea pentru agentul diplomatic de a se deplasa liber pe teritoriul acestui stat.

În plus, sarcina trimisului nu se limitează la a informa asupra situației din statul în care este acreditat, ci trebuie să acționeze în direcția realizării unei mai bune înțelegeri între state, iar pentru a-și aduce efectiv contribuția la dezvoltarea relațiilor de colaborare trebuie să se familiarizeze cu diversele regiuni ale țării de reședință (să constate însuși de dezvoltarea economică ce are loc în diferite regiuni, pentru că o imagine adevarată nu se poate face stând în capitală)2.

Rațiuni de securitate națională pot determina însă statul acreditar să califice anumite sectoare din teritoriul său „zone interzise” sau zone în care accesul constituie obiect al unor norme speciale; agentul diplomatic fiind ținut a respecta legile și regulamentele statului acreditar, posibilitatea sa de a se deplasa pe teritoriul acestuia nu poate să nu sufere limitările sus menționate.

Deși unele restricții pentru motive de securitate au existat întotdeauna (referitor la zonele fortificate sau de frontieră) numai în ultimii 20 ani, excepția a devenit o adevarată regulă în principiu statul acreditar nu poate fi blamat pentru introducerea unor restricții în materie de deplasare a personalului diplomatic.

Mai întâi, statul acreditar are obligația de a asigura securitatea agentului diplomatic și este deci, cu totul firesc ca el să introducă o limitare de deplasare dacă consideră că nu poate garanta securitatea pe care o datorează. În al doilea rând, pot exista zone în care domnește dezordinea ca urmare a instabilității sau a unor tulburări civile; într-o anumită regiune pot exista sentimente ostile față de țara pe care o reprezintă agentul diplomatic, și statul acreditar îl poate sfătui să evite anumite locuri.; alte zone pot fi închise pentru orice persoană în interesul securității naționale (zone de frontieră, zonă militară) și agentul diplomatic nu poate pretinde să se facă o excepție pentru el; în timp de război restricția poate deveni necesară pentru motive de securitate sau de protecție a agentului diplomatic. Dar aceste excepții s-au generalizat și astfel maxima: ”ne imepiadur legatio” a fost lipsită de înțelesul ei literar.3

Așa cum s-a arătat și în Comisia de drept internațional și cum comentatorii subsecvenți au repetat-o în secolul trecut, nu s-ar fi pus problema elaborării unei asemenea prevederi pentru salvarea acestei libertăți.4

În doctrină5, această situație este prezentată ca fiind cu totul nouă în sensul că este tratată ca o problemă de care doctrina clasică nu a avut a se ocupa.

Practica s-a dezvoltat la început într-un stat acreditar care a introdus restricții cu privire la deplasarea diplomaților acreditați de el, pentru ca după aceea, pe motive de reciprocitate, să se extindă. Această tendință a fost constatată în anumite țări ca un rezultat al războiului rece, când trimișii anumitor state au fost limitați la capitală, și la o zonă din jurul acesteia, au urmat apoi măsurile de represalii asupra agenților diplomatici ai acestor țări.

Admițând că pot exista situații care impun o limitare a dreptului de deplasare în anumite zone, trebuie să subliniem totodată că statul acreditar nu poate extinde declararea de zone interzise sau cu acces limitat într-un mod care să anuleze practic libertatea de circulație a agentului diplomatic acreditat; menționăm că aceste excepții nu trebuie extinse prea mult și că este în interesul cooperării internaționale ca statul acreditar să acorde facilități pentru ca agentul diplomatic să cunoască țara, oamenii și realizările lor.6

În Convenția de codificare a dreptului diplomatic, se arată în art. 26 că: „Sub rezerva legilor și regulamentelor sale referitoare la zonele în care accesul este interzis s-au reglementat din motive de securitate națională, statul acreditar asigură libertatea de deplasare și de circulație pe teritoriul său tuturor membrilor misiunii”.

Din prevederile acestui articol, s-ar putea trage concluzia că statul acreditar este liber să edicteze legi și regulamente pentru interzicerea sau condiționarea pătrunderii agenților diplomatici în anumite zone. Într-adevăr, Comisia de drept internațional a avut în vedere când a făcut recomandările sale, nu numai legile și regulamentele care se aplică publicului general ci și anumite reglementări specifice7, dar a fost explicat precizând în continuare, că stabilirea de zone prohibiție nu trebuie să fie așa de extinsă, încât să facă iluzorie libertatea de mișcare și deplasare.

La Conferința de la Viena pentru codificarea dreptului diplomatic s-au manifestat trei tendințe:

una de susținere a textului din Proiectul Comisiei de drept internațional în forma în care se află;

alta de interpretare a acestuia (o interpretare restrictivă);

în sfârșit, alta de amendare, în intenția de a restrânge limitările aduse la principiul libertății de mișcare.

Cele mai multe delegații și-au exprimat preferința pentru textul pregătit de Comisia de drept internațional pe care l-au găsit un compromis satisfăcător și acceptabil pentru toți, o formulă tranzacțională într-o problemă cu caracter delicat, nefiind indicat să se redeschidă dezbaterile. Textul aprobat îl constituie propunerea Comisiei însă soluția adoptată este considerată numai un remediu incomplet .

Libertatea de mișcare a membrilor misiunilor diplomatice a fost reglementată și în legislația noastră națională. Astfel, în conformitate cu H.C.M. nr. 2373/1969, deplasarea și circulația pe teritoriul României este liberă cu respectarea principiului reciprocității, pentru membrii misiunilor diplomatice, precum și pentru membrii familiilor lor; din motive de securitate accesul în anumite zone sau pe anumite intinerarii poate fi interzis sau reglementat altfel ( art.1).

Accesul acestor persoane în zonele și pe intinerariile interzise este permis în scopul vizitării unor obiective economice sau sociale, culturale, numai cu aprobarea de la caz la caz a Ministerului Afacerilor Externe dată pe baza acordului prealabil al Ministerului de Interne și Ministerului Apărării Naționale. De aceste prevederi beneficiază toți membrii misiunilor diplomatice și membrii lor de familie, cu condiția să nu aibă domiciliul pe teritorul României (art.6).

2. Privilegiile de ordin fiscal ale personalului diplomatic

Tratamentul fiscal al agentului diplomatic variază de la un stat la altul; există totuși practica universală de a scuti pe diplomați de impozite.

În ceea ce privește justificarea privilegiilor fiscale s-a arătat că acestea nu ar putea fi deduse din ideea necesităților funcționale întrucât aceste privilegii reprezintă avantaje importante pentru personalul diplomatic, astfel că nu rezultă în ce măsură supunerea lor impozitelor locale este de natură să le compromită independența.. Teza potrivit căreia acordarea imunităților fiscale are la bază criteriul funcțiunii, nu a fost acceptat nici în raportul întocmit de Comitetul de experți al Societății Națiunilor din 1926.

S-a tras concluzia că deși sunt foarte larg răspândite în practica statelor, privilegiile fiscale nu corespund unei cutume, ci mai curând unor uzanțe neobligatorii, iar refuzul de a le acorda agenților diplomatici nu antrenează răspunderea internațională. Natura imunității fiscale este controversată; în vreme ce unii (Ch. Rousseau) nu văd în această obligație juridică, alții (P.Guggenheim) consideră scutirea fiscală că „o uzanță juridică este obligatorie”, deși nu este deloc necesară exercitării funcției diplomatice; cele mai multe state consideră că într-adevăr există în acest caz o regulă cutumiară și faptul că imunitatea este adesea condiționată de reciprocitate nu-i schimbă caracterul.

Scutirea fiscală are la bază în principal motive de curtoazie internațională precum și rațiuni juridice și privește, de regulă impozitele personale cu caracter direct. Nu trebuie pierdut din vedere nici faptul că această practică este de obicei bazată pe principiul reciprocității (și din această cauză s-a spus că ar apărea mai curând o chestiune de comity decât de drept), și că este în interesul ambelor state ca să le creeze condiții lesnicioase pentru a funcționa de vreme ce au convenit să facă schimb de misiuni diplomatice, iar activitatea acestor misiuni este în beneficiul dezvoltării relațiilor dintre cele două state.

Dacă până la Conferința de la Viena din 1961 pentru codificarea dreptului diplomatic, problema mai putea fi abordată și argumentată în sensuri variate, Convenția adoptată tranșează statuând în art. 23 că statul acreditat și șeful de misiune sunt scutiți de toate impozitele și taxele naționale, regionale sau comunale, iar în art. 34 înscrie regula potrivit căreia agentul diplomatic este scutit (cu anumite excepții) de orice impozite și taxe, personale, reale, naționale sau comunale.

Spre deosebire de imunitatea de jurisdicție, scutirea fiscală nu are numai un caracter procesual – nu constă în simpla imposibilitate de a acționa contra agentului diplomatic pentru colectarea impozitului, ci îmbracă o natură substanțială dacă se caracterizează în faptul că exclude agentul diplomatic în categoria destinatarilor normelor fiscale.

Scutirea fiscală a agentului diplomatic nu era reglementată de normele dreptului cutumiar, iar practica era destul de vagă, cu reguli care nu erau fixe și uniforme (anumite categorii de impozite pot fi considerate într-un stat ca directe, iar în altul ca indirecte).

Principiul general aplicabil în materie este însă următorul: normele fiscale din sfera din care statul de reședință este obligat a exclude pe agentul diplomatic sunt cele referitoare la impozitul direct care se percepe asupra veniturilor din bunurile mobile si cele din urmă, asupra impozitului personal și vamal. Rămân aplicabile însă agentului diplomatic normele referitoare la impunerea privind imobilele, impozitele directe si taxele datorate. Cu toate acestea statele pot introduce în legislația lor norme care prevăd în favoarea agentului diplomatic scutiri fiscale mai largi decât cele stabilite de dreptul internațional general, iar acest tratament mai favorabil este supus de regulă condiției reciprocității.

Practica este favorabilă unei scutiri a agentului diplomatic de la toate impozitele directe ale statului în care este acreditat, fie că acestea se referă la persoana, la veniturile sau bunurile lui, în același sens este și doctrina.

Reluând această practică, Convenția de codificare (art.34) a transformat-o într-o regulă obligatorie:

„Agentul diplomatic este scutit de orice impozite și taxe, personale sau reale, naționale, regionale sau comunale cu excepția:

impozitelor indirecte care prin natura lor sunt în mod normal încorporate în prețurile mărfurilor sau ale serviciilor;

impozitelor și taxelor asupra bunurilor imobile particulare, situate pe teritoriul statului acreditar, afară numai dacă agentul diplomatic le posedă în contul statului acreditant, pentru realizarea scopului misiunii;

drepturile de succesiune percepute de statul acreditar, sub rezerva dispozițiilor paragrafului 4 din art. 39;

impozitelor și taxelor percepute ca remunerație pentru serviciile particulare prestate;

drepturilor de înregistrare, grefă, ipotecă și de timbru în ce privește bunurile imobiliare sub rezerva dispozițiilor art.23„

Prin urmare, Convenția de la Viena stabilește principiul general al scutirii agentului diplomatic de orice impozite și taxe, indiferent de caracterul lor personale sau reale sau de către oricine sunt impuse național, regional, sau comunal; în același timp, circumstanțiază principiul prin cele șase excepții pe care i le aduce. Dacă se face o evaluare a ceea ce rămâne din principiul general, după ce i s-au adus limitările respective, vom putea conchide că până la urmă scutirile agentului diplomatic vizează salariul, veniturile și bunurile pe care le posedă în statul acreditant și pentru care deja plătește impozite (împrejurare care subliniază încă o dată necesitatea acordării acestui privilegiu).

Câteva explicații asupra unora din excepțiile enumerate mai sus:

– Agentul diplomatic nu beneficiază de scutirea de la impozitele și taxele asupra bunurilor sale imobile situate pe teritoriul statului acreditar; această îngustare a principiului nu acționează totuși și în ipoteza în care agentul acreditant pentru scopurile misiunii. Excepția adusă excepției conduce la întărirea regulii scutirii fiscale și poate fi considerată în acest caz atât ca o consecință a existenței prevederilor art. 23 alin.1, cât și o completare a acestora. În primul caz este vorba despre o punere de acord între textele din art.23 si art. 34, pentru că șeful de misiune este el însuși un agent diplomatic și nu poate să fie scutit de impozit pentru localurile misiunii (inclusiv pentru reședința sa) pe care le deținea ca propprietar, dar în același timp să fie impus pentru imobilul pe care-l posedă în contul statului acreditant pentru scopul misiunii.

– În cel de-al doilea caz, se poate spune că s-a avut în vedere o generalizare (extindere) a soluției scutirii, astfel ca beneficiul să fie acordat nu numai șefului de misiune, ci și oricărui alt agent diplomatic, ori de câte ori acesta ar poseda un imobil în contul statului pentru scopurile misiunii. Oricum, textul art.34 lit. b rămâne confuz, corelarea dintre cele două texte nu este cea mai fericită și din folosirea a douå terminologii diferite pot apărea confuzii (art. 23 vorbește de calitatea de proprietar sau locatar, în vreme ce art.34 lit. b stabilește că trebuie să le posede).

În cazul agentului șef de misiune, acesta poate apărea în două ipostaze: ca proprietar sau locatar al imobilului destinat localurilor misiunii sau ca posesor al imobilului în contul statului acreditant în scopurile misiunii; în plus, nici expresia de „scopurile misiunii” nu este destul de clară.

Unii autori au interpretat textul art.34, lit. b ca formulând o condiție alternativă (să posede bunurile pentru contul statului ori pentru scopurile misiunii), astfel încât trag concluzia că această scutire se va aplica și reședintei private a șefului de misiune; consideră însă că nu ar beneficia și ceilalți agenți diplomatici textul nu face distincția între agentul diplomatic șef de misiune și ceilalți agenți diplomatici, ci vorbește în general de agenți diplomatici.

Ori de câte ori este vorba de un imobil ce se posedă în contul statului acreditant și pentru scopurile misiunii, se poate susține cu destul temei că există beneficiul scutirii fiscale chiar și cu privire la imobilul proprietate a agentului diplomatic. Pe de altă parte ni se pare, că cele două condiții sunt cumulative (să le posede în contul statului și pentru scopurile misiunii). Deci este vorba de o singură ipoteză și nu de douå, asa cum se susține.

– La Conferința de la Viena pentru codificarea dreptului diplomatic, s-a propus completarea art 34 cu un nou alineat în scopul de a exclude scutirea fiscală pentru locuința care nu constituie reședința oficială a agentului diplomatic; propunerea a fost criticată arătându-se că sunt frecvente cazurile în care un agent diplomatic are o reședintå (o vilă în afara capitalei) în afara celei permanente și este greu să limitezi scutirea de impozite numai la reședința permanentă. În final propunerea a fost respinsă.

– În legatură cu litera d unele delegații au spus că este superflu, iar altele au susținut că acest text este strâns legat de art.42 și că din moment ce unui agent diplomatic i se interzice total orice activitate profesională sau comercială, nu se mai poate stipula o prevedere în care să se stabililească obligația de a plăti impozite, pe care le-ar datora cu acest titlu; textul ar putea subzista numai dacă interdicția este „de principiu” – astfel trebuie suprimat. S-a replicat acestei susțineri că legătura între aceste texte nu ar fi decât aparentă (că nu sunt în întregime interdependente) sau chiar în ipoteza în care interdicția ar fi absolută nu înseamnă că există certitudinea că un agent diplomatic nu se va angaja în aceste activități și că nu ar fi deci necesară prevederea din art.1, lit. d. Textul a fost adoptat în forma în care a fost propus.

Fiind examinată în cadrul O.N.U. aplicațiunea care se dă prevederilor din Convenția de codificare în ce privește scutirile fiscale (art.23) și practica ce s-a dezvoltat în urma codificării a rezultat din răspunsurile date de guverne, fie că în sistemele juridice naționale pur și simplu nu există nici un fel de scutiri fiscale, fie că în afara unor acorduri speciale între statul acreditant și statul acreditar conținând clauze de reciprocitate și specificând condițiile pentru acordarea scutirii, proprietatea imobiliară a misiunilor diplomatice și a personalului lor poate fi scutită de taxa fiscalå „în baza concesiilor guvernelor și pentru motive de curtoazie internațională, cu condiția să fie ocupate de asemenea misiuni și de personalul acestora”

– În ce privește scutirea de taxe asupra localurilor stăpânite de statul acreditant sau în numele său pentru locuințele membrilor personalului misiunii, tendința practicii în acest caz nu este prea clară, dar în fapt scutirea este totală în multe țări s-au acordat în condiții de reciprocitate și numai parțial în altele, în unele țări nu există nici un fel de scutiri.

– În ceea ce privește scutirea de impozite referitoare la localurile închiriate de statul acreditant sau în numele lui pentru biroul sau reședinta șefului de misiune, marea majoritate a statelor nu percep impozit de la statul acreditant, în acest caz pentru că legislația locală stabilește impozitul în sarcina proprietarului localului (răspunderea proprietarului nefiind afectată de statutul diplomatic al chiriașului).

Puține state acordă scutire fiscalå pentru localurile închiriate de statul acreditant sau în numele lui în scopul asigurării locuințelor pentru personalul misiunii sau localurile închiriate de membrii personalului diplomatic și administrativ al misiunii.

Cât privește conformarea statelor față de obligația asumată prin Convenție, marea majoritate a guvernelor au declarat că devenind părți la Convenție, ele nu aveau de făcut nici o modificare în reglementările lor interne în vigoare, deoarece în cazul lor se aplică principiul după care tratatele internaționale acceptate de ele devin o parte a sistemului legal și automat au prioritate față de orice prevedere anterioară care ar fi incomparibilă; altele însă au introdus noi reguli interne pentru a adapta legislația națională la obligațiile asumate prin Convenție.

3. Scutirea de taxe vamale pentru bunurile de uz personal

și ale familiei

Misiunea diplomatică și agenții diplomatici sunt scutiți de drepturile de vamă care se percep cu ocazia importului de bunuri. Această regulă prin care se acordă scutirea în materia dreptului de vamă s-a spus că nu se bazează pe o obligație ci pe curtoazia internațională și principiul reciprocității. Acest privilegiu este văzut ca o chestiune de „comity” și se consideră că scutirea ar rezulta mai curând din dificultățile practice pe care le-ar implica insistența de a controla bagajele diplomatului. În literatura de specialitate s-a arătat că dreptul internațional nu ar impune obligația de a acorda scutire vamală dar că în practică, din curtoazie dreptul intern al multor state permite personalului diplomatic ca să fie în anumite limite scutiți de taxe pentru bunurile pe care le importă pentru propria lor folosință.

În general, se admite ca agentul diplomatic să-și poată aduce cu scutire de vamă bunurile necesare instalării sale (are dreptul la un autourism la un anumit interval de timp; poate importa periodic anumite produse: îmbrăcăminte, alimente, țigări, etc.). Formalitățile sunt ceva mai restrictive decât pentru misiuni. Astfel, statele acreditare impun obținerea unei autorizații, care-i permite să exercite un control anumit, referitor la cantitatea, felul produselor, etc; diplomatul nu poate înstrăina asemenea bunuri nici cu titlu gratuit și nici oneros, sub sancțiunea impunerii la plata taxei.

Pentru anumite bunuri cu durată mare de folosire (autoturisme), se admite revânzarea numai după o anumită perioadă de timp; agenții diplomatici spre deosebire de șeful misiunii, au dreptul să importe bunuri cu ocazia primei lor instalări și în cantități limitate, etc.

În ce privește problema inspectării bagajelor, doctrina și practica statelor sunt în general de părere că exceptarea de la inspectarea bagajelor ține de curtoazia internațională și că în caz de bănuieli întemeiate că bagajele ar putea conține bunuri al căror import sau export este interzis ori că depășesc cota de bunuri admiså prin francisă, pot fi deschise și controlate de autoritățile competente. În virtutea principiului că secretele misiunii trebuie să fie respectate, inspectarea bagajelor nu ar putea include sacii din valizele care potrivit declarației agentului diplomatic ar conține documente, iar violarea secretului acrestor documente va antrena responsabilitatea internaționalå a statului acreditar, precum și obligația de a repara, afară dacă nu se constată că bagajele au un conținut cu totul diferit decât ceea ce le declarase, că responsabilitatea va reveni statului acreditant (tentativa de fraudă putând conduce la luarea de măsuri de confiscare) .

Asemenea poziții de principiu în legatură cu aceste probleme găsim în diferitele lucrări ale doctrinei, și în propunerile de codificare, precum și în codificările fåcute.

Convenția de la Viena a dat o reglementare cuprinzătoare, scutirii de taxe a agenților diplomatici și scutirii de control a bagajelor personale, dar mult mai important este că a făcut opera novatoare prin stabilirea unei obligații în sarcina statului acreditar de a scuti, în anumite limite misiunile și agenții diplomatici de la plata acestor taxe vamale.

În art. 36 din Convenție se prevede:

„1. Potrivit dispozițiilor legale și regulamentare pe care le poate adopta, statul acreditar acordă intrarea și scutirea de plata drepturilor de vamă, taxelor și altor drepturi conexe, altele decât cheltuielile de depozitare, de transport și cheltuielile aferente unor servicii pentru:

obiectele destinate uzului oficial al misiunii;

obiectele destinate uzului personal al agentului diplomatic sau al membrilor familiei sale, care fac parte din gospodăria sa, inclusiv efectele destinate instalării sale.

Agentul diplomatic este scutit de inspectarea bagajului său personal, afară de cazul în care ar exista motive serioase să se creadă că acesta conține obiecte care nu beneficiază de scutirile menționate la paragraful 1 din prezentul articol, sau obiecte al căror import sau export este interzis de legislație sau supus regulamentelor de carantină ale statului acreditar. În asemenea caz controlul nu trebuie să se facă decåt în prezența agentului diplomatic sau a reprezentantului său autorizat”.

Această scutire trebuie să fie acordată independent de reciprocitate, care jucase un rol așa de important pânå atunci în domeniul privilegiilor vamale. Aprecierea justă în ansamblu trebuie să fie puțin circumstanțiată în sensul că aplicațiunea principiului reciprocității nu a fost total exclusă întrucât dacă acest principiu nu a fost acceptat cu referire specială la scutirile vamale, este în schimb admis cu privire la întregul ansamblu de privilegii și imunități diplomatice (art.47 alin.2).

Modificând textul propus de Comisia de drept internațional, Conferința a făcut opera utilă, pentru că agentul diplomatic este scutit de tot ceea ce mai mult sau mai puțin poate să se raporteze la drepturile de vamă, fiindcă bineînțeles că această scutire nu are în vedere serviciile făcute (taxe de depozitare). O interpretare analoagă găsim și la unii autori care au analizat textul în cauză; acestea au vazut în expresia „urmând dispozițiile legislative și regulamentare” ca însemnând că statul acreditar este în drept, pe de o parte să introducă limitări la cantitățile de bunuri importate, cu condiția, ca aceste limitări să nu împiedice satisfacerea nevoilor diplomatului, iar pe de altå parte, să supună aceste importuri formalităților pe care le consideră necesare.

Această interpretare se bazează pe discuțiile care au avut loc în cadrul comisiei de drept internațional și Comentariul făcut de aceasta la textul respectiv37, cât și pe discuțiile de la Conferința de la Viena ca și pe observațiile statelor la Proiectul de articole.

Art. 36 nu conține o dispoziție care în mod direct să excludă importul anumitor bunuri. Acest text stabilește ce bunuri pot fi importate de către misiune și agentul diplomatic (obiectele destinate folosinței oficiale a misiunii și obiectele destinate folosinței personale a agentului diplomatic sau a membrilor săi de familie care fac parte din menajul său, inclusiv efectele destinate instalării sale), pentru ca în art. 2 să se menționeze în ce cazuri agentul diplomatic nu beneficiază de scutire de inspectare a bagajelor sale personale și anume, în cazul în care există motive de a se crede că acest bagaj conține obiecte care nu beneficiază de scutirile menționate în art. 1 și în cazul în care este vorba de obiecte al căror import sau export este interzis prin legislație, ori supus reglementărilor de carantină ale statului acreditar.

Prin urmare, referirea la obiectele prohibite la import și export se face pentru scopul efectuării inspecției bagajelor și nu pentru stabilirea a ceea ce nu este admis la import. În această situație interdicția de intrare a unor asemenea bunuri se deduce din obligația generală pe care o are agentul diplomatic de a respecta legea statului acreditar; fiind supus legilor locale, agentului diplomatic îi este interzis să aducă în statul acreditar stupefiante, publicații subversive, etc; ori să exporte bunuri culturale a căror ieșire de pe teritoriul acestui stat este interzisă (opere de artă).

Rigoarea acestei interdicții nu trebuie să fie exagerată sau mai exact aplicația interdicției nu se poate face în cazul unui agent diplomatic cu rigurozitatea care se imprimă în general, iar în unele cazuri interdicția nici nu ar putea fi aplicată (unui agent diplomatic nu i se poate interzice să aducă cu el publicațiile care-i sunt necesare, pe motiv că acestea nu sunt admise în statul acreditar, dupå cum nu i se poate interzice să-și aducă medicamentele prescrise de medicul sau din statul acreditant pe motiv că acestea conțin heroină al cărei import este interzis).

Interdicția se justifică însă în cazul în care ar fi vorba de produse interzise care produc o reprobare generală (stupefiante) sau poate avea consecințe grave pentru statul acreditar (importul de plante, fructe, etc., care ar conține microbi dăunători agriculturii locale).

Convenția se ocupă exclusiv de bagajele agentului diplomatic și nu amintește nimic despre obiectele destinate folosinței oficiale a misiunii.

Articolul 36 alin. 2 constituie o dare înapoi față de practica anterioară codificării pentru că admite ca bagajele agentului diplomatic să fie inspectate fără ca responsabilitatea statului acreditar să fie pusă în cauză. Garanția că inspectarea să se facă în fața agentului diplomatic nu constituie decât un paliativ pentru că nu schimbă cu nimic lucrurile.

În al doile rând, redactarea este considerată ca defectoasă pentru că nu se spune explicit că nici în aceste cazuri nu este permisă inspectarea bagajelor conținând documente; soluția rezultă desigur din economia generală a Convenției (nu s-ar putea merge împotriva dispozițiilor art. 30).

Convenția are în vedere toate obiectele destinate folosinței personale a agentului diploamtic, „bagajele personale” atât cele însoțite cât și cele neînsoțite.

O remarcă în ce privește importanța pe care trebuie să o facem la acest articol este referirea existentă în text la dispozițiile legislative și regulamentare pe care statul acreditar le poate adopta; prin aceasta, desi există ca principiu, privilegiu de ordin vamal este substanțial diminuat dacă nu pus chiar în discuție, textul apărând mai curând ca o dispoziție de trimitere la legislația statului acreditar. Credem că ar trebui să reținem acea interpretare potrivit căreia a avut ca obiect numai să creeze obligația pentru statul acreditar și respectiv dreptul pentru misiune și agentul diplomatic, urmând ca modalitățile de executare a acestui drept să fie reglementate prin dispozițiile legale și regulamentare naționale.

În legislația noastră internă, este înscris principiul că bunurile destinate uzului personal al membrilor cu statut diplomatic și familiilor lor, sunt scutite de control vamal, atât la intrarea cât și la ieșirea din țară în condițiile stabilite prin convențiile internaționale la care România este parte pe bază de reciprocitate. Pot fi introduse sau scoase din țară fără plata taxelor vamale în condițiile stabilite prin convențiile internaționale la care România este parte și pe bază de reciprocitate, bunurile destinate folosinței personale a agentului diplomatic precum și a membrilor familiilor lor cât și bunurile destinate folosinței personale a membrilor personalului administrativ, tehnic și de serviciu al misiunilor diploamtice, precum și al membrilor familiilor lor cu ocazia instalării. Controlul vamal este posibil numai în cazuri excepționale și în prezența titularului bunului.

4. Dreptul de a arbora drapelul național

Șeful de misiune are dreptul de a plasa stema la reședința sa și de a arbora drapelul național pe mijloacele de transport. Această problemă a fost reglementată în Convenția din 1961 pe baza propunerii cuprinse în Proiectul de articole al Comisiei de drept internațional: „Misiunea și seful său au dreptul să arboreze drapelul, să pună stema statului acreditant pe localurile misiunii, inclusiv reședința șefului de misiune și pe mijloacele de transport ale acestuia”.

Prin această prevedere, Convenția a consacrat un drept care până atunci nu era unanim recunoscut. S-a menționat însă că acest drept nu trebuie menționat ca fiind totuși absolut și că în exercitarea lui trebuie să se țină seama de practica și regulile locale. Spre exemplu, în caz de tensiune între satul acreditant și statul acreditar ”Arborarea drapelului de către misiune poate apărea ca un act de ostentați care ar avea un caracter de provocare; arborarea drapelului poate avea loc nu în orice zi, ci cu anumite ocazii (ziua natională a statului acreditant, a statului acreditar sau a statelor reprezentate diplomatic în acest stat)”.

Arborarea drapelului pe mijloacele de transport să se facă numai atunci când șeful de misiune se deplasează în scop oficial. În unele situatii, Serviciul de protocol din statul acreditar este cel care indică misiunilor arborarea drapelului național.

5. Facilitățile de ședere pentru personalul diplomatic

Spre deosebire de orice altă persoană care stă o anumită perioadă de timp în străinătate agentul diplomatic este scutit de obligația de a obține permis de ședere sau de a se anunța la organele de poliție locală și de a le prezenta vreun document. În cazul agentului diplomatic, există o procedură diferită de luare în evidență față de cea aplicată străinilor în general și anume, pentru a li se facilita călătoria, agenții diplomatici primesc o viză diplomatică din partea statului acreditar, viză care se acordă imediat și în mod gratuit, permițând diplomatului să se bucure de un tratament de curtoazie mult mai favorabil decât simplii particulari.

Dată fiind poziția lor oficială și regulile specifice care se aplică în legatură cu începutul și încetarea activității agentului diplomatic, misiunea diplomatică anunță Ministerul Afacerilor Externe al statului acreditar sosirile și plecările agenților diplomatici. Ministerul Afacerilor Externe ține evidența lor întocmind o listă a corpului diplomatic care este publicată, iar legitimațiile pe care acel minister le eliberează agenților diplomatici pentru a le atesta calitatea au valoarea și de permise de ședere.

În conformitate cu legislația noastră evidența membrilor misiunilor diplomatice precum și a membrilor lor de familie se ține de Ministerul Afacerilor Externe care eliberează acestor persoane în vederea legitimărilor carnetelor de identitate, valabile pe teritoriul român. În același timp Ministerul Afacerilor Externe publică anual o listă a membrilor personalului diplomatic acreditat în România.

6. Scutirile de la prestațiile personale pentru personalul diplomatic

Agentul diplomatic este exceptat de la aplicarea prevederilor legilor care stau la baza unor obligații cu un caracter strict local și se adresează exclusiv cetățenilor statului acreditar, cum ar fi obligația de a satisface serviciul militar sau aceea de a participa ca jurat. Asemenea obligații de regulă, nu privesc străinii, iar în cazul agentului diplomatic ele îl pot jena în exercitarea funcțiilor sale. În practica internațională, legislația statelor, ca și în doctrină, este menționată prin privilegiile diplomatice dreptul pe care-l are agentul diplomatic de a nu fi obligat la „încartiruirea militarilor” sau la rechiziții militare, precum și la prestațiile personale în caz de incendii sau de catastrofe militare.

Scutirea de obligația de a încartirui apare pe deplin justificată de maxima ”omnis coactio abesse a legato debet”, pentru că a impune încartiruirea de soldați în localul misiunii diplomatice, înseamnă să împiedice efectiv îndeplinirea funcțiilor diplomatice și ar echivala cu o invadare a misiunii.

În acest sens, în Convenția de la Viena (art. 35), se prevede ”statul acreditar trebuie să scutească pe agenții diplomatici de orice perstație personală, de orice serviciu public, indiferent de natura sa, și de sarcinile militare, ca rechiziții, contribuții și încartiruiri militare”.

Unii autori consideră că art. 35 ar fi superflu pentru că situațiile înfățișate sunt acoperite de alte articole ale Convenției (art. 22 si 30; art. 23 și 34)

7. Scutirea de la obligația prevăzută de legislația privind

asigurările sociale

Acest privilegiu este de dată mai recentă, deoarece sistemele naționale de asigurări sociale pentru cazuri de boală, accident, invaliditate, deces, etc., au început să apară în ultima jumatate de secol mai ales după cel de-al doilea război mondial și nu mai recent s-a putut pune problema de a se ști dacă legislația națională care reglementează acest domeniu ale asigurărilor sociale se aplică și misiunilor diplomatice străine.

Situația adoptată în această materie trebuie să țină seama de categoria de personal din care face parte persoana respectivă (agenți diplomatici, personal administrativ și personal de serviciu particular), cât și de cetățenia și domiciliul acestora (cetățeni ai statului acreditar și chiar străini domiciliați și recrutați în statul acreditar).

În cazul persoanelor care sunt cetățeni ai statului acreditant, având domiciliu în acest stat nu este cazul să li se aplice legislația socială locală, pentru că aceste persoane, indiferent unde s-ar afla, continuă să fie supuse sistemului național de asigurări sociale și pentru că, datorită funcțiilor lor, ele nu pot rămâne decât o perioadă scurtă pe teritoriul statului acreditar, nici nu este cazul să se impună plata de asigurări de care nu ar putea beneficia niciodată .

Problema se ridică însă, în cazul în care este vorba de persoane cetățeni ai statului acreditar, străini sau chiar cetățeni ai statului acreditar, având domiciliu în statul acreditar. Deși angajați ai statului acreditant, legătura care ar justifica supunerea acestor persoane sistemului de securitate socială există mai curând ca statul acreditar deoarece ele trăiesc în mod permanent și vor ieși la pensie în acest din urmă stat.

În plus, asigurările sociale constituie, în ultimă analiză o problemă care ține de societate în care persoana trăiește pentru că acesta nu se poate dezinteresa de situația ei. Dacă aceste persoane ar fi exceptate de la plata asigurărilor sociale din statul acreditar, ele ar fi lipsite de protecția prevăzută de sistemul de prevederi sociale, ceea ce ar veni în contradicție cu scopul existenței acestui sistem.

În cazul în care misiunea diplomatică sau agentul diplomatic ar angaja persoane domiciliate pe teritoriul statului acreditar, ei sunt obligați să platească contribuția la asigurările sociale întrucât sunt în principiu tinuți să respecte legea locală, iar exceptarea lor ar duce la lipsirea celor angajați, de orice protecție, ceea ce ar fi contrar idealului uman și progresului social pe care-l simbolizează sistemul de securitate socială.

Comisia de drept internațional a ezitat în ce privește reglementarea acestui privilegiu; după ce decisese în 1957 să nu se acuze de chestiune, Comisia a adoptat în 1958 o dispoziție pe care însă Conferința de la Viena a modificat-o substanțial.

Articolul 33 din Convenție prevede:

”1. Sub rezerva dispozițiilor paragrafului 3 al prezentului articol, agentul diplomatic este în ce privește sarcinile prestate statului acreditant, scutit de dispozițiile cu privire la asigurările sociale în vigoare în statul acreditar.

2. Scutirea prevazută la paragraful 1 al prezentului articol, se aplică și oamenilor de serviciu particulari care sunt în serviciul exclusiv al agentului diplomatic cu conditia:

ca ei să nu fie cetățeni ai statului acreditar sau să nu aibă în acesta o resedință a lor permanentă;

ca ei să nu fie supuși dispozițiilor cu privire la asigurările sociale în vigoare în statul acreditant sau într-un al treilea stat.

3. Agentul diplomatic care are în serviciul său persoane cărora nu li se aplică scutirea prevazută la paragraful 2 din prezentul articol trebuie să respecte obligațiile pe care dispozițiile statului acreditar cu privire la asigurările sociale le impun celui care angajează.

4. Scutirea prevazută la paragrafele 1 si 2 din prezentul articol nu exclude participarea voluntară la regimul asigurărilor sociale al statului acreditar în măsura în care este permisă de acest stat.

5.Dispoziția prezentului articol nu afectează acordurile bilaterale sau mlutilaterale referitoare la asigurările sociale care au fost încheiate anterior și nu împiedică încheierea ulterioară a unor asemenea acorduri”. 

Textul adoptat la Conferința de la Viena pentru codificarea dreptului diplomatic în materie de securitate socială reprezintă un amendament prezentat de delegatia Austriei, prin care propunea înlocuirea textului din Proiect cu cel pregătit de Comisia de drept internațional pentru Proiectul de Convenție privind relațiile si imunitățile consulare.

S-a arătat că proiectul formulează două principii care se limitează unul pe altul dar sunt esențialmente complementare. În vreme ce primul pricipiu stabilește că membrii misiunii diplomatice și membrii lor de familie făcând parte din menajul lor, dacă nu sunt cetățeni ai statului acreditar, sunt excepții de la legislația privind securitatea socială în vigoare în acest stat al doilea principiu stabilește că această exceptare nu este aplicabilă personalului privat si angajaților care sunt ei înșiși supuși legislației privind securitatea socială a statului creditor.

Cât privește argumentarea soluțiilor, ar fi de menționat că în cazul membrilor misiunii diplomatice și a familiilor lor continuarea protecției nu poate fi asigurată decât de statul acreditant și, în general, acest obiectiv este stins prin aplicarea față de ei a măsurilor de securitate socială prevăzute pentru funcționarii statului acreditant.

Examinând textul articolului 33, se poate aprecia că acest articol realizează un progres serios pentru că pe de o parte obligă în anumite cazuri, pe agentul diplomatic să plătească cota lui parte pentru asigurările sociale ale persoanelor pe care le angajează, iar pe de altă parte pune accentul mai mult pe domiciliul persoanei, decât pe cetățenia ei, acest articol are meritul de a pune ordine într-un domeniu în care legislația statelor s-a dezvoltat într-un mod anacronic. Lacuna principală a Convenției este că a omis reglementarea ipotezei în care misiunea diplomatică este cea care angajează, iar explicația care se reține este că, deși la Conferința de la Viena s-a văzut uneori că există o misiune diplomatică, nu s-au tras toate consecințele din acest fapt și s-a preferat, conform doctrinei clasice, să se pună accentul pe instituția agentului diplomatic.

În aceste condiții, concluzia care se trage din această reglementare este aceea că misiunea diplomatică nu ar putea pretinde nici un fel de privilegiu în această materie și ar trebui plătească cotizații ca orice persoană care angajează.

8. Dreptul la capelă pentru personalul diplomatic

Un alt privilegiu al personalului diplomatic este așa-zisul drept la capelă (Right of Chapel, droit de chapelle sau droit du culte). Este vorba de un privilegiu de curtoazie care ar permite membrilor unei misiuni diplomatice să organizeze oficierea, în incinta misiunii, de către un preot aparținând personalului, a cultului religiei oficiale a statului acreditant; de regulă cetățenii acestui stat au și ei dreptul de a asista la această celebrare.

Privilegiul era de mare valoare în trecut când libertatea cultului nu era recunoscută de majoritatea statelor, mai ales în cazul rivalităților dintre protestanți și catolici și dintre musulmani și creștini (statele protestante considerau supușii lor catolici ca potențiali trădători, iar statele catolice la rândul lor pedepseau sever orice erezie); privilegiul se regăsește menționat și în zilele noastre, când intoleranța religioasă, nu-și mai are loc în societate), însă și-a pierdut mult din importanță, având doar valoare istorică.

Așa se explică și faptul că problema în discuție nu și-a găsit locul în textul Convenției de codificare a dreptului diplomatic de la Viena din 1961.

9. Exceptarea de la legile privind dobândirea cetățeniei

Prin normele de drept intern al statului acreditar, care de principiu sunt aplicabile și agentului diplomatic, sunt de menționat cele cu privire la atribuirea cetățeniei. Limitarea aplicării ordinii juridice locale nu are loc în cazul în care legea locală în domeniul atribuirii cetățeniei are la bază principiul ”ius soli” (în sistemul dreptului anglo-saxon) și ca atare copiii agentului diplomatic născuti pe teritoriul statului acreditat dobândesc în mod automat cetățenia statului respectiv, dacă legea se bazează pe ”ius matrimoni ”, femeia căsătorită cu un agent diplomatic, cetățean al statului acreditar devine prin faptul căsătoriei, cetățeană a statului respectiv.

Apare, astfel o incompatibilitate evidentă între aceste forme de atribuire a cetățeniei și calitatea de agent diplomatic al unui stat străin aflat în misiune, precum și între poziția avută de agentul diplomatic și acea creată prin dobândirea unei alte cetățenii de către copii agentului diplomatic.

Se consideră pe de altă parte, ca fiind execesivă excluderea absolută a posibilității ca, copii agentului diplomatic să poată dobândi cetățenia statului acreditar.

Practica și doctrina au considerat în majoritate, că legislația statului acreditar referitoare la dobândirea cetățeniei nu ar trebui să se aplice agenților diplomatici. Această regulă care inițial decurge din doctrina extrateritorialității a continuat să se aplice pentru că altfel s-ar fi ajuns la soluții greu de explicat și de admis. Nu era cazul ca simplul fapt al șederii temporare a agentului diplomatic în statul acreditar să genereze asemenea efecte secundare, care să-i îngreuneze situația și să devină astfel o sursă de eventuale complicații pentru el.

La Conferința de la Viena au fost supuse discuției un text al Comisiei de drept internațional (prin care se urmărea în esență să se excludă ipoteza dobândirii automate și forțate a cetățeniei statului acreditar și un amendament (Regatul Unit), prin care se propunea suprimarea acestui articol pe motiv că aplicarea acestei dispoziții ar ridica unele dificultăți în cazul în care ar contraveni legislației statelor și că în general nu și-ar avea locul într-o convenție privind privilegiile diplomatice. Acest punct a prelevat, și în consecință, Conferința a decis să trateze această problemă într-un protocol de semnătură facultativă.

Această opțiune a protocolului de semnătură facultativă n-a fost cea mai fericită, pentru că nu a oferit o soluție, precizând și dezvoltând dreptul diplomatic, ci a marcat mai curând un regres (principiul după care prezenta unui diplomat pe teritoriul unui stat străin nu trebuie să ducă la impunerea față de el, ori față de alt membru al familiei sale a cetățeniei acestui stat, rămânand reconfirmat cu privilegiul codificării dreptului diplomatic).

10. Privilegiul administrării justiției a personalului diplomatic

În literatură s-a susținut și existența altui privilegiu și anume privilegiul administrării justiției sau al “self-jurisdicției”. Plecând de la teza că membrii suitei unui trimis diplomatic ar fi considerați extateritoriali și că statul acreditar nu are jurisdicție asupra lor, s-a spus că statul acreditar poate delega trimisului sau diplomatic jurisdicția sa civilă și penală asupra acestora, aceasta ar fi valabilă numai în anumite limite, pentru că niciunui stat acreditar nu i se poate cere să acorde de “self-jurisdicție “ peste o anumită limită rezonabilă.

Un trimis trebuie să aibă jurisdicție peste suita sa în materie de disciplină, el trebuie să poată lua măsuri, ca un membru al suitei sale, care a comis o infracțiune să fie trimis în țară pentru a fi judecat, dar nici un stat nu ar putea admite în timpurile noastre ca un trimis să judece el însuși pe un membru al suitei sale (deși din secolele trecute acesta obișnuia să se întâmple).

Este indiscutabil că șeful de misiune are anumite atribute care țin de menținerea disciplinei interne a colectivului pe care-l conduce. Dar aceasta nu trebuie explicată pe ideea de self-jurisdictie, ci pe ideea că misiunea diplomatică este organizată și funcționează pe baza legilor statului acreditant, iar activitatea internă a misiunii constituie o chestiune care nu privește statul acreditar. În afara acestor privilegii examinate mai sus, mai există și alte privilegii care, bazate pe reciprocitate, sunt practicate numai în anumite state.

CONCLUZII

Concluzii privind imunitățile și privilegile personalului diplomatic

Pentru ca agenții diplomatici să ducă la bun sfârșit, în cele mai bune condiții misiunea încredințată lor, ei au nevoie de o anumită independență în relațiile lor cu autoritățile statului de recepție. Ca urmare, ei trebuie să se folosească de anumite drepturi de o natură particulară pe teritoriul statului unde își desfășoară activitățile. Stabilirea acestor drepturi, conținutul și întinderea lor a fost una dintre problemele care au fost puse pentru statele decise să schimbe reprezentanții permanenți, pentru că agenții diplomatici trebuiau să beneficieze de o situație specială, privilegiată, capabilă să le sustragă jurisdicției statului de recepție și de a proteja existența și activitatea lor.

Statutul particular al agenților diplomatici necesită imunități pe care statul de reședință trebuie să-l acorde atât în interesul membrilor personalului cu titlu individual, cât și în interesul postului însuși.

Inviolabilitatea membrilor personalului diplomatic este una dintre cele mai vechi imunități cunoscute în practica statului, este de asemenea absolută și nu dispare nici în cazul ruperii relațiilor diplomatice sau în cazul conflictelor armate. Inviolabilitatea personală a agentului diplomatic care este universal recunoscută, presupune obligația pentru statul de recepție să se abțină de la orice formă de constrângere și să facă în așa fel încât orice persoană privată să se abțină de la orice formă de violență împotriva agentului diplomatic.

Personalul diplomatic se bucură de asemenea de imunitatea de jurisdicție penală, civilă și administrativă. În ceea ce privește privilegiile, concesiunea lor este bazată pe norme supletive de drept internațional și pe curtoazia internațională.

Practica actuală a relațiilor diplomatice între state permite să se tragă concluzii asupra evoluțiilor și tendințelor noi privind imunitățile și privilegiile diplomatice asupra propunerilor necesare și oportune în legătură cu dezvoltarea progresivă a drepturilor și imunităților diplomatice, dezvoltare care rămâne actuală și care cuprinde mai multe aspecte de precizie, de revizuire și îmbogățire privind imunitățile diplomatice.

Totuși, sunt cazuri în care autoritățile locale trebuie să aibă dreptul de a interveni fără acordul prealabil al șefului de misiune în cazuri de forță majoră sau o catastrofă, un incendiu, etc. Este necesar să subliniem importanța cardinală a cooperarii internaționale în prevenirea crimelor împotriva agenților diploamtici, care pot fi săvârsite de persoane fanatice ale statului acreditant sau acreditar.

Inviolabilitatea personală a agentului diplomatic, chiar dacă ar fi absolută, dezvoltările recente fac necesară revizuirea acestui subiect.

Agenții diplomatici pot fi implicați în anumite accidente sau incidente, unde cel mai adesea agenții diplomatici sunt găsiți vinovați pentru acele fapte, dar invocând imunitatea de jurisdicție ei nu răspund în fața legii pentru faptele comise. Se dorește adoptarea anumitor amenzi sau pedepse în cazul repetării acestor violări de reguli de circulație.

Agentul diplomatic ar trebui să fie obligat să mărturisească în cazul în care o crimă se produce, fie în fața tribunalului, fie la sediul misiunii diplomatice.

Toate aceste noi norme legislative presupun bineînteles modificări ale convențiilor în vigoare prin amendamente sau printr-o revizuire generală a articolelor în lumina noilor relații de interes sau între alte subiecte de drept intrenațional. Un argument în favoarea acestor revizuiri este că în timp ce Convenția de la Viena a fost semnată în 1961, cea mai mare parte a statelor mici nu participase, mai ales că unele dintre ele au devenit independente după aceasta.

B i b l i o g r a f i e

I LITERATURĂ ROMÂNĂ:

1. Alexandrescu, Cristian, Mic dicționar diplomatic român, Editura Politică, București,

1967

2. Anghel, Ion M., Drept consular, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1978

3. Anghel, Ion M., Drept diplomatic, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1997

4. Bonciog, Aurel, Drept diplomatic, Editura Fundației „România de mâine”, București

2000

5. Chebeleu, Traian, Drept diplomatic și consular, Editura Universității, Oradea, 2000

6. Crețu, Vasile, Drept internațional public, Editura Fundației „România de mâine”,

București 1999

7. Diaconu, Ion, Curs de drept internațional public, Casa de Editură și Presă „Șansa”

S.R.L., București, 1993

8. Dicționar Diplomatic, Editura Politică, București 1979

9. Duculescu Victor, Protection et inviolabilite diplomatique, in „Revue romaine d’ etudes

internationales”, no. 3, 1975

10. Geamănu Grigore, Drept internațional public, Editura Didactică și Pedagogică,

București, 1983

11. Geamănu Grigore, Drept internațional contemporan, Editura Didactică și Pedagogică

București, 1965

12. Malița, Mircea, Diplomația.Școli și instituții, Editura didactică și pedagogică, București,

1975

13. Mazilu , Dumitru, Diplomația. Drept diplomatic și consular, Editura Lumina Lex,

București, 2003

14. Sida Andrei, Drept diplomatic, Editura Risopri, Cluj-Napoca, 1999

15. Tanasie, Petre, Uzanțe diplomatice și de protocol, Editura Independența Economică,

Pitești, 2000

II LITERATURĂ STRĂINĂ:

1. Barker, Craig, Diplomatic Privileges and Immunities: A necessary Evil ? , Editura

Longman, Londra, 1996

2. Barston, R.P., Modern diplomacy, Edition, Editura Longman, Londra, 1997

3. Cahier, Philipe, Le droit diplomatique contemporain, II-ieme, Ed., Paris 1964

4. Cavare, Louis, Le droit internationel public positif, tone, II-ieme, Ed., Pedone, Paris,

1962

5. Dupuy, Pierre-Marie, Droit internationel public, precis, Daloz, Paris, 1992

6. Emmer, de Vattel, Le droit des gens ou principes de la loi naturelle apliquees a la

conduite et aux affaires des nations et des soverains, Washington, vol II, 1916

7. Fauchille, Paul, Troite de droit internationel public, Paris, 1926

8. Feltham, R.G., Introducere în dreptul și practica diplomației , Editura All,

București, 1995

9. Giuliano, Mario, Le relazioni e imunita diplomatiche, Instituto editoriale Cisalpino,

Milano, 1968

10. Guggenheim, Paul, Troite de droit internationel public, Vol. I, II, Geneve, 1967

11. Hardy, Michael, Modern Diplomatic Law, Manchester University Press, 1968

12. Lotfy, Ibrahim, Yacoub, Les immunities diplomatiques dans la practique actuelle

des relations entre etats, Rezumat la teza de doctorat, Conducător științific: Prof. Dr.

Gheorghe Moca, București 1990

13. Monaco, Riccato, Manuale di diritto internazionale publico, Torino, U.T.E.T., 1960

14. Maresca, A., La missione diplomatica, Milano, 1967

15. Nicolson, Harold, Arta diplomatică, Editura Politică București, 1966

16. O’Connell, D.P., International Law, Vol. II, London, Ed. Stevens, 1965

17. Rousseau, Charles, Droit internationel public, Tome I-V, Sirey, Paris, 1970-1972

18. Rousseau, Charles, Droit internationel public, 9-ieme edition, Daloz, Paris, 1979

19. Sen, B., A diplomat’s handbook of international law and practice, Martinus Nijhoff,

Hague, 1965

20. The New Encyclopedia Britannica , vol. IV , Chicago, 1998

III ADRESE WEB :

1. http://ds.state.gov/dipimmunities/dichart.pdf

2. http://www.pll.md/faq/archive/diplomatic/

3. http://www.librarie.net/

4. http://www.dfp.ase.ro/c0908.htm

5. http://www.lexacces.org.md/cap32.htm

6. http://www.cartionline.ro/

7. http://www.itcode.ro/?mg=cuprins&isbn=973-87085-3-2

B i b l i o g r a f i e

I LITERATURĂ ROMÂNĂ:

1. Alexandrescu, Cristian, Mic dicționar diplomatic român, Editura Politică, București,

1967

2. Anghel, Ion M., Drept consular, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1978

3. Anghel, Ion M., Drept diplomatic, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1997

4. Bonciog, Aurel, Drept diplomatic, Editura Fundației „România de mâine”, București

2000

5. Chebeleu, Traian, Drept diplomatic și consular, Editura Universității, Oradea, 2000

6. Crețu, Vasile, Drept internațional public, Editura Fundației „România de mâine”,

București 1999

7. Diaconu, Ion, Curs de drept internațional public, Casa de Editură și Presă „Șansa”

S.R.L., București, 1993

8. Dicționar Diplomatic, Editura Politică, București 1979

9. Duculescu Victor, Protection et inviolabilite diplomatique, in „Revue romaine d’ etudes

internationales”, no. 3, 1975

10. Geamănu Grigore, Drept internațional public, Editura Didactică și Pedagogică,

București, 1983

11. Geamănu Grigore, Drept internațional contemporan, Editura Didactică și Pedagogică

București, 1965

12. Malița, Mircea, Diplomația.Școli și instituții, Editura didactică și pedagogică, București,

1975

13. Mazilu , Dumitru, Diplomația. Drept diplomatic și consular, Editura Lumina Lex,

București, 2003

14. Sida Andrei, Drept diplomatic, Editura Risopri, Cluj-Napoca, 1999

15. Tanasie, Petre, Uzanțe diplomatice și de protocol, Editura Independența Economică,

Pitești, 2000

II LITERATURĂ STRĂINĂ:

1. Barker, Craig, Diplomatic Privileges and Immunities: A necessary Evil ? , Editura

Longman, Londra, 1996

2. Barston, R.P., Modern diplomacy, Edition, Editura Longman, Londra, 1997

3. Cahier, Philipe, Le droit diplomatique contemporain, II-ieme, Ed., Paris 1964

4. Cavare, Louis, Le droit internationel public positif, tone, II-ieme, Ed., Pedone, Paris,

1962

5. Dupuy, Pierre-Marie, Droit internationel public, precis, Daloz, Paris, 1992

6. Emmer, de Vattel, Le droit des gens ou principes de la loi naturelle apliquees a la

conduite et aux affaires des nations et des soverains, Washington, vol II, 1916

7. Fauchille, Paul, Troite de droit internationel public, Paris, 1926

8. Feltham, R.G., Introducere în dreptul și practica diplomației , Editura All,

București, 1995

9. Giuliano, Mario, Le relazioni e imunita diplomatiche, Instituto editoriale Cisalpino,

Milano, 1968

10. Guggenheim, Paul, Troite de droit internationel public, Vol. I, II, Geneve, 1967

11. Hardy, Michael, Modern Diplomatic Law, Manchester University Press, 1968

12. Lotfy, Ibrahim, Yacoub, Les immunities diplomatiques dans la practique actuelle

des relations entre etats, Rezumat la teza de doctorat, Conducător științific: Prof. Dr.

Gheorghe Moca, București 1990

13. Monaco, Riccato, Manuale di diritto internazionale publico, Torino, U.T.E.T., 1960

14. Maresca, A., La missione diplomatica, Milano, 1967

15. Nicolson, Harold, Arta diplomatică, Editura Politică București, 1966

16. O’Connell, D.P., International Law, Vol. II, London, Ed. Stevens, 1965

17. Rousseau, Charles, Droit internationel public, Tome I-V, Sirey, Paris, 1970-1972

18. Rousseau, Charles, Droit internationel public, 9-ieme edition, Daloz, Paris, 1979

19. Sen, B., A diplomat’s handbook of international law and practice, Martinus Nijhoff,

Hague, 1965

20. The New Encyclopedia Britannica , vol. IV , Chicago, 1998

III ADRESE WEB :

1. http://ds.state.gov/dipimmunities/dichart.pdf

2. http://www.pll.md/faq/archive/diplomatic/

3. http://www.librarie.net/

4. http://www.dfp.ase.ro/c0908.htm

5. http://www.lexacces.org.md/cap32.htm

6. http://www.cartionline.ro/

7. http://www.itcode.ro/?mg=cuprins&isbn=973-87085-3-2