Impartirea Bunurilor In Timpul Casatoriei

Drept

Impartirea Bunurilor In Timpul Casatoriei

Byadmin ianuarie 1, 2024

CUPRINS

CAPITOLUL I. – CONSIDERAȚII GENERALE…4

SECȚIUNEA 1. Noțiunea de bunuri proprii și bunuri comune..………………………………………………………………………4

SECȚIUNEA 2. Calificarea unor bunuri ca fiind proprii sau comune …..…………………………………………………………………….16

CAPITOLUL II. – NATURA JURIDICĂ A COMUNITĂȚII DE BUNURI A SOȚILOR……………………19

SECȚIUNEA 1. Noțiunea și caracteristicile regimului comunității de bunuri a soților…………………………………………19

SECȚIUNEA 2. Proprietatea comună în devălmășie și proprietatea comună pe cote părți……………………………………..23

SECȚIUNEA3. Prezumția de mandat tacit și limitele

acestuia……………………………………………………………………….33

SECȚIUNEA4. Datoriile comune ale soților ..……………40

SECȚIUNEA 5. Bunurile și datoriile soților în cadrul societăților comerciale ……………………………………………….. 44

CAPITOLUL III.- ÎMPĂRȚIREA BUNURILOR COMUNE LA CEREREA SOȚILOR…………………………44

SECȚIUNEA 1. Generalități………………………………48

SECȚIUNEA 2. Regimul juridic al dreptului de proprietate al

foștilor soți până la împărțirea bunurilor comune……………………50

SECȚIUNEA 3. Procedura și caracterul excepțional al împărțirii bunurilor comune în timpul căsătoriei la cererea soților……56

CAPITOLUL IV. – ÎMPĂRȚIREA BUNURILOR COMUNE LA CEREREA CREDITORILOR PERSONALI AI

SOȚILOR …….………………………………………………..62

SECȚIUNEA 1. Reglementare și situații de împărțire a bunurilor comune la cererea creditorilor personali ai soților…………..62

CAPITOLUL V. – CONFISCAREA AVERII UNUIA DINTRE SOȚI. ÎMPĂRȚIREA BUNURILOR COMUNE ÎN CADRUL CONTESTAȚIEI LA MĂSURILE

ASIGURATORII SAU DE URMĂRIRE…………………….68

CAPITOLUL VI – ASPECTE DE DREPT COMPARAT…………………………………………………….71

CAPITOLULVII – CONCLUZII…………………..81

BIBLIOGRAFIE……………………………….…..83

LISTĂ DE ABREVIERI

al. – alineat

art. – articol

C. fam. – Codul familiei

C. civ. – Codul civil

C. proc. civ. – Codul de procedură civilă

C.D. – Culegere de decizii ale Tribunalului Suprem, pe anii …

dec. civ. – decizia civilă

H.G. – Hotărârea Guvernului

J. N. – Justiția Nouă

L. P. – Legalitatea Populară

R.R.D. – Revista Română de Drept

D. – Dreptul

M. Of. – Monitorul Oficial

T. – tribunal

Trib. S. – Tribunal Suprem

Decr. – decret

C.S.J. – Curtea Supremă de Justiție

pag. – pagina

Capitolul I.

Considerații generale.

Secțiunea I.

Noțiunea de bunuri proprii și bunuri comune.

Familia este întemeiată pe căsătoria liber consimțită, la baza căreia se află încrederea și dragostea reciprocă dintre soți, deplina egalitate în drepturi dintre bărbat și femeie și unitatea dintre interesele personale și cele colective. Constituind o uniune liber consimțită între un bărbat și o femeie, căsătoria are ca scop întemeierea unei familii. De aceea, nașterea, dezvoltarea și consolidarea raporturilor de familie constituie conținutul căsătoriei, motivul determinant și necesar al încheierii acesteia.

Căsătoria dă naștere între soți la raporturi personal nepatrimoniale și la raporturi patrimoniale. Raporturile personal nepatrimoniale alcătuiesc principalul conținut al relațiilor ce se nasc între soți în timpul căsătoriei. Aceste raporturi au un caracter hotărâtor nu numai în stabilirea naturii juridice și a caracterelor pe care le înfățișează căsătoria, dar determină și subordonează raporturile patrimoniale ce se nasc între soți în timpul căsătoriei. Astfel, raporturile patrimoniale sunt subordonate finalității raporturilor personale nepatrimoniale și împlinirii principalelor sarcini ale căsătoriei.

Printre raporturile patrimoniale la care căsătoria celor doi soți dă naștere, raporturile cu privire la bunurile comune ale soților ocupă un loc primordial.

Raporturile patrimoniale cu privire la bunurile comune desemnate în literatura de specialitate și practica judecătorească prin termenul “comunitatea de bunuri a soților” sunt rezultatul direct și nemijlocit al căsătoriei. Într-adevăr, comunitatea de bunuri a soților ia ființă odată cu încheierea căsătoriei și se sfârșește pe data încetării căsătoriei prin moartea sau declararea judecătorească a morții unuia dintre soți, ori la desfacerea căsătoriei prin divorț.

Drepturile soților asupra bunurilor dobândite în timpul căsătoriei sunt diferite prin natura lor juridică. Din comunitatea de bunuri a soților poate face parte nu numai dreptul de proprietate, ci toate drepturile de natură patrimonială recunoscute de lege persoanelor fizice, adică toate drepturile reale principale și accesorii, precum și drepturile de creanță, dar și obligațiile.

Dreptul de proprietate comună în devălmășie al soților este principalul drept de natură patrimonială ce intră în alcătuirea comunității de bunuri, constituind, împreună cu celelalte drepturi de natură patrimonială, baza materială a familiei și căsătoriei. Atât dreptul de proprietate, cât și celelalte drepturi patrimoniale ce alcătuiesc comunitatea de bunuri, sunt afectate satisfacerii nevoilor comune ale căsniciei celor doi soți.

Așadar, comunitatea de bunuri trebuie privită ca o universalitate juridică, în sensul că aceasta poartă asupra totalității drepturilor și obligațiilor, totalitatea drepturilor costituind activul, iar cea a obligațiilor formând pasivul patrimoniului comunitar al soților.

În literatura de specialitate, autorii care s-au ocupat de această problemă, cu unele excepții, au admis că au calitatea de bunuri comune nu numai bunurile corporale, adică drepturile, indiferent dacă acestea sunt reale sau de creanță. Referindu-se la aceasta, M. Iliescu arată că sunt bunuri și, prin urmare pot deveni comune soților nu numai bunurile corporale, dar și cale necorporale, adică drepturile, iar în privința drepturilor, atât dreptul de proprietate sau celelalte drepturi, cât și cale de creanță.

Și în practică, în perioada imediat următoare adoptării Codului Familiei, instanțele noastre judecătorești au consacrat această ultimă părere exprimată în literatura de specialitate, făcând precizarea, în hotărârile pe care le-au luat, că în conținutul comunității de bunuri intră atăt drepturi cât și obligații.

Codul Familiei 3dispune că bunurile dobândite în timpul

căsătoriei, de oricare dintre soți, sunt, de la data dobândirii lor, bunuri comune ale soților, iar art. 31 determină limitativ categoriile de bunuri proprii ale fiecărui soț. În temeiul acestor dispoziții legale, un bun este comun dacă este dobândit de oricare dintre soți în timpul căsătoriei și dacă nu face parte din categoriile de bunuri pe care legea le consideră proprii.

Bunurile dobândite de oricare dintre soți sunt considerate comune, în condițiile arătate, deoarece legea presupune că ambii soți au avut o contribuție la această dobândire. Contribuția poate fi directă, constând în munca sau mijloacele ambilor soți, ori indirectă, prin economisirea unor mijloace comune, ca în cazul muncii depuse de femeie în gospodărie și pentru creșterea copiilor. Comunitatea de bunuri este un efect legal al căsătoriei, deci bunul dobândit de oricare dintre soți, în condițiile precizate, este comun, chiar dacă numai unul dintre ei a contribuit efectiv la acea dobândire. Prin urmare, contribuția soților la dobândirea bunurilor comune este presupusă de lege. Nu este însă vorba de o prezumție cu caracter irefragabil, împoptriva căreia nici o dovadă nu este primită, ci numai de o prezumție legală, care scutește de orice probă părțile interesate să o invoce.Textul coduluisubliniază tocmai acest element structural al noțiunii de prezumție “calitatea de bun comun nu trebuie să fie dovedită”. Scutirea de dovadă, prin instituirea prezumției, constituie o facultate recunoscută celor interesați și care, ca atare nu înlătură dreptul soțului de a cere pe cale judecătorească să se constate că un bun nu este un bun propriu al celuilalt soț, formulând în acest scop o acțiune în constatare în condițiile Codului de Procedură Civilă. Ulterior însă, dreptul la acțiunea în constatarea calității de bun comun a fost recunoscut soților, cu caracter de generalitate, fără a se cere împlinirea vreunei condiții prin decizia Tribunalului Suprem: “Oricare dintre soți

poate să ceară și să obțină constatarea că unul sau mai multe bunuri dobândite în

timpul căsătoriei sunt bunuri comune și nu proprii ale celuilalt soț.

Astfel, pentru aplicarea prezumției de comunitate este suficient ca cel

care o invocă să dovedească întrunirea condițiilor legale specificate mai sus și anume existența căsătoriei și faptul că dreptul asupra lucrului aparține unuia dintre soți. Este soluția în genere admisă în literatura noastră juridică, cu toate că, din formularea textului, rezultă necesitatea ca bunul să fi fost dobândit “în timpul căsătoriei”.

În sensul legislatiei in vigoare noțiunea de “a dobândi” înseamnă a deveni titularul unui drept real sau de creanță prin intermediul unor acte sau fapte juridice, ori în puterea legii.

În cazul drepturilor reale, bunul devine comun fie că a fost dobândit printr-un mod de dobândire originar (uzucapiunea, accesiunea, dobândirea fructelor de posesorul de bună credință), fie printr-un mod de dobândire derivat (contractul, tradiția, succesiunea testamentară – în condițiile Codul Familiei – hotărârile judecătorești constitutive de drepturi).

Bunurile devin comune, fără a deosebi modurile de dobândire, cu excepția bunurilor dobândite prin acte cu titlu gratuit, care devin comune numai dacă dispunătorul a prevăzut în mod expres sau tacit (însă neîndoielnic) că vor fi comune. Astfel, ținând seama că in cuprinsul sau Codul familiei nu aduce nici o limitare, așa cum o face art. 30 Codul Familiei în privința bunurilor proprii, trebuie spus că vor putea face parte din comunitate orice bunuri care se află în circuitul civil și care totodată pot aparține persoanelor fizice cu titlul de proprietate sau alt drept patrimonial.

Bunul devine comun, fără a deosebi dacă în actul de achiziție au fost trecuți ambii soți sau numai unul dintre ei. Totodată, bunul devine comun dacă a fost dobândit prin munca ambilor soți sau numai prin munca unuia dintre aceștia. De asemenea sunt bunuri comune și bunurile dobândite cu venitul din muncă al unuia dintre soți și cele dobândite cu împrumutul făcut de unul din soți, precum și fructele provenite de la bunurile comune. În ceea ce privește bunul cumpărat de unul din soți, acesta devine comun chiar când celălalt soț lucrează ca mandatar al terțului vânzător și semnează actul de vânzare – cumpărare în această calitate.

În cazul în care în actul de dobândire a unui imobil, încheiat în timpul căsătoriei, figurează ambii soți și actul a fost transcris în cartea funciară cu indicarea părții cuvenite fiecăruia dintre soți, respectivul imobil este bun comun și nu proprietate pe cote părți. Bunul devine comun și în cazul în care actul de dobândire este transcris sau înscris numai pe numele unui soț, dacă dobândirea a avut loc pe timpul căsătoriei.

Pentru a deveni comune, bunurile trebuie dobândite “în timpul căsătoriei” ceea ce înseamnă că dobânditorul are calitatea de soț. Astfel, calitatea dobânditorului este o condiție pentru ca bunul să devină comun. În consecință, sunt comune atât bunurile dobândite separat de unul dintre soți, cât și cele dobândite de soți împreună, iar bunurile dobândite înainte de încheierea căsătoriei și cele dobândite după data încetării sau desfacerii acesteia nu sunt comune. Astfel, în cazul în care căsătoria încetează prin decesul unuia dintre soți, fizic constatate, bunurile dobândite de soțul supraviețuitor vor fi proprii, deoarece nu sunt dobândite în timpul căsătoriei. Pe de altă parte, în cazul în care căsătoria încetează prin moartea unuia dintre soți, declarată judecătorește, bunurile dobândite până la data fixată prin hotărâre ca fiind acea a morții vor fi comune, iar cele dobândite după această dată vor fi proprii. Dacă data morții, stabilită prin hotărâre judecătoreascăul devine comun dacă a fost dobândit prin munca ambilor soți sau numai prin munca unuia dintre aceștia. De asemenea sunt bunuri comune și bunurile dobândite cu venitul din muncă al unuia dintre soți și cele dobândite cu împrumutul făcut de unul din soți, precum și fructele provenite de la bunurile comune. În ceea ce privește bunul cumpărat de unul din soți, acesta devine comun chiar când celălalt soț lucrează ca mandatar al terțului vânzător și semnează actul de vânzare – cumpărare în această calitate.

În cazul în care în actul de dobândire a unui imobil, încheiat în timpul căsătoriei, figurează ambii soți și actul a fost transcris în cartea funciară cu indicarea părții cuvenite fiecăruia dintre soți, respectivul imobil este bun comun și nu proprietate pe cote părți. Bunul devine comun și în cazul în care actul de dobândire este transcris sau înscris numai pe numele unui soț, dacă dobândirea a avut loc pe timpul căsătoriei.

Pentru a deveni comune, bunurile trebuie dobândite “în timpul căsătoriei” ceea ce înseamnă că dobânditorul are calitatea de soț. Astfel, calitatea dobânditorului este o condiție pentru ca bunul să devină comun. În consecință, sunt comune atât bunurile dobândite separat de unul dintre soți, cât și cele dobândite de soți împreună, iar bunurile dobândite înainte de încheierea căsătoriei și cele dobândite după data încetării sau desfacerii acesteia nu sunt comune. Astfel, în cazul în care căsătoria încetează prin decesul unuia dintre soți, fizic constatate, bunurile dobândite de soțul supraviețuitor vor fi proprii, deoarece nu sunt dobândite în timpul căsătoriei. Pe de altă parte, în cazul în care căsătoria încetează prin moartea unuia dintre soți, declarată judecătorește, bunurile dobândite până la data fixată prin hotărâre ca fiind acea a morții vor fi comune, iar cele dobândite după această dată vor fi proprii. Dacă data morții, stabilită prin hotărâre judecătorească declarativă de moarte, este apoi rectificată, bunul este comun dacă este dobândit până la noua dată a morții, care, după caz, poate fi anterioară sau posterioară față de prima.

În cazul în care cel declarat mort este în realitate în viață și obține anularea hotărârii declarative de moarte, comunitatea de bunuri nu a încetat să existe, deși aparent căsătoria a încetat de la data fixată prin hotărârea declarativă ca fiind acea a morții. Bunurile dobândite după data astfel stabilită a morții sunt comune, deoarece data dobândirii se află în timpul căsătoriei.

O situație nouă apare în cazul în care cel declarat mort se reîntoarce și între timp fostul soț s-a recăsătorit. În acest caz comunitatea de bunuri, ca rezultat al primei căsătorii, există până în momentul încheierii noii căsătorii. Această soluție presupune însă că soții din noua căsătorie au fost de bună credință la încheierea ei. În caz contrar, dacă soții au fost de rea credință, noua căsătorie este lovită de nulitate, deoarece a fost încheiată în frauda legii. În consecință, comunitatea de bunuri ca efect a primei căsătorii nu a încetat să aibă ființă, iar pentru noua căsătorie nu se poate vorbi de comunitate de bunuri.

Când căsătoria se desface, în mod excepțional, prin divorț, bunurile sunt comune dacă sunt dobândite pană la data când hotărârea de divorț rămâne definitivă, deoarece căsătoria se consideră desfăcută de la această dată . Dacă s-au dobândit bunuri în intervalul dintre data pronunțării hotărârii și data rămânerii ei definitive, acestea sunt comune. S-a decis că dispozițiile nu sunt aplicabile în cazul în care bunul a fost dobândit numai de unul dintre soți după desfacerea căsătoriei, însă cu banii proveniți de la celălalt soț. În acest caz, bunul dobândit constituie bun propriu al soțului care l-a achiziționat, celălalt soț neavând decât un drept de creanță pentru suma remisă în timpul căsătoriei.

Totodată, dacă în timpul procesului de divorț unul dintre soți a decedat, instanța va închide dosarul, căsătoria încetând prin deces . În acest sens s-a pronunțat Tribunalul Suprem și Tribunalul județului Botoșani . Când unul dintre soți a decedat după pronunțarea deciziei de divorț, dar până la data introducerii recursului de către celălalt soț împotriva acelei sentințe, căsătoria a încetat prin decesul soțului, deci nu s-a desfăcut prin divorț.

Astfel, se poate concluziona că în toate aceste situații referitoare la procedura divorțului, bunurile dobândite după pronunțarea hotărârii de divorț dar până la data decesului unuia dintre soți, sunt bunuri comune, fiind dobîndite în timpul căsătoriei.

O ultimă situație referitoare la căsătorie și efectele ei o reprezintă situația în care aceasta încetează prin nulitate sau anulare. În acest caz căsătoria este desființată cu efect retroactiv, astfel că soții se consideră că nu au fost căsătoriți între ei, de aceea ei nu pot avea nici bunuri comune. Un caz particular îl reprezintă situația căsătoriei putative. Dacă ambii soți au fost de bună credință la încheierea căsătoriei, atunci comunitatea de bunuri a existat, deoarece bunurile au fost dobândite în timpul căsătoriei, iar dacă numai unul dintre soți a fost de bună credință, atunci numai acesta beneficiază de comunitatea de bunuri.

În sistemul dreptului nostru devin comune și bunurile dobândite în perioada de timp în care soții sunt despărțiți în fapt. Traiul separat al soților are însă importanță pentru determinarea întinderii părții ce se cuvine. Bunul este comun, dar această împrejurare trebuie avută în vedere la stabilirea contribuției fiecărui soț la dobândirea bunurilor comune, în sensul că unele dintre bunuri s-au achiziționat fără aportul unuia dintre soți. În cazul bunurilor cumpărate în rate, valoarea acestora, plătite după separația în fapt de către unul dintre soți, nu constituie bun propriu, ci mărește contribuția la dobândirea totalității bunurilor comune; se consideră a fi bun comun și cel dobândit după despărțirea în fapt, din veniturile unuia dintre soți.

Pentru concubini, regimul comunității de bunuri nu se aplică, deoarece concubinajul este în afară de lege, iar statul ocrotește numai căsătoria. Ca atare, în raporturile patrimoniale dintre concubini sunt aplicabile dispozițiile din dreptul comun ce reglementează proprietatea pe cote părți, în măsura în care este dovedită existența unei astfel de proprietăți. Contribuția acestora la dobândirea bunurilor în timpul conviețuirii este o chestiune de fapt și poate fi lămurită pe baza probelor ce se administrează. Totodată, dovada proprietății indivize trebuie făcută în raport de fiecare bun și nu în raport de totalitatea bunurilor.

O ultimă problemă referitoare la bunurile soților și care influențează regimul juridic al acestora, o constituie aplicarea în timp a dispozițiilor Codului Familiei. Astfel se nasc două situații, și anume: dacă, după după punerea în aplicare a Codului Familiei (1 februarie 1954) au fost încheiate căsătoriile respective și, dacă înainte de punerea în aplicare a Codului Familiei au fost încheiate căsătorii.

Dacă în primul caz (casătoriile încheiate după punerea în aplicare a Codului Familiei) nu sunt probleme, regimul juridic al bunurilor soților fiind cel stabilit de Codul Familiei și astfel bunurile vor fi comune în condițiile arătate, în cel de al doilea caz (căsătoriile încheiate înainte de punerea în aplicare a Codului Familiei) se deosebesc situațiile după cum aceste căsătorii au fost în ființă la data intrării în vigoare a Codului Familiei, ori au încetat să existe înainte de această dată.

În prima situație soții sunt supuși, în privința relațiilor patrimoniale, de la data intrării în vigoare a Codului Familiei, dispozițiilor acestuia indiferent care a fost regimul lor matrimonial, legal sau convențional . Drept consecință, prin dispozițiile tranzitorii ale Decretului nr. 32 din 1954, au fost abrogate în mod expres ,de titlul IV, intitulat “Despre contractul de căsătorie și despre drepturile respective ale soților” privind convențiile matrimoniale, regimul dotal și societatea de achiziții. Astfel, în același Decret se prevede: “bunurile ce soții au la data intrării în vigoare a Codului Familiei, devin comune sau proprii, potrivit dispozițiilor acestui Cod”.

Pentru a fi respectate drepturile terților, legislatia in vigoare prevede: “calitatea de bun comun, dobândită în temeiul dispozițiilor de mai sus , nu poate fi opusă celor de al treilea care, la data intrării în vigoare a Codului Familiei, sunt titulari ai vreunui drept real asupra acelui bun”. Aceasta înseamnă că, în ipoteza în care soțul pe numele căruia figura un imobil, constituise, anterior datei de 1 februarie 1954, în favoarea unui terț cu drept de uz, abitație, uzufruct, servitute, superficie sau ipotecă, celălalt soț nu va putea să opună terțului calitatea de bun comun, derivând din aplicarea textului menționat mai înainte și, în consecință, nu va putea să se prevaleze de dispozițiile legii care interzic înstrăinarea sau grevarea unui imobil, bun comun, de către un soț fără consimțământul expres al celuilalt soț: “Oricare dintre soți, exercitând singur aceste drepturi este socotit că are și consimțământul celuilalt soț. Cu toate acestea, nici unul dintre soți nu poate înstrăina și nici nu poate greva un teren sau o construcție ce face parte din bunurile comune, dacă nu are consimțământul expres al celuilalt soț”.

În cea de a doua situație, anume căsătoriile încheiate și desfăcute înainte de punerea în aplicare a Codului Familiei, relațiile patrimoniale dintre soți nu sunt supuse prevederilor acestui cod, ci regimului legal al separației de bunuri. Cu toate acestea, chiar în perioada anterioară Codului Familiei, practica judiciară, în virtutea principiului egalității dintre bărbat și femeie și sub influența principiilor de echitate, a recunoscut dreptul ambilor soți asupra bunurilor dobândite în timpul căsătoriei. Astfel, femeia, fără a se putea prevala de prezumția de comunitate, ca în sistemul Codului Familiei, avea posibilitatea să facă proba contribuției ei efective la dobândirea bunurilor respective.

Codul Familiei determină categoriile de bunuri proprii ale soților, adică acele bunuri ce aparțin sau pot aparține virtual fiecăruia dintre soți în exclusivitate. Această enumerare este limitativă de stricta interpretare. Potrivit lui T.R.Popescu se disting bunuri proprii în raport cu data dobândirii lor , bunuri proprii în considerarea dobânditorului bunuri proprii prin afectațiunea lor și bunuri proprii prin subrogație reală . Existența celor două categorii de

bunuri – comune și proprii – nu înseamnă că între acestea nu există un circuit, în cazurile prevăzute de lege. Astfel,o primă categorie de bunuri proprii sunt,conform legislatiei in vigoare: “bunurile dobândite înainte de încheierea căsătoriei,,.

Plecând de la faptul că legislatia in vigoare prevede că bunurile dobândite în timpul căsătoriei sunt comune, se poate concluziona că bunurile dobândite înainte de încheierea căsătoriei sunt bunuri proprii, deoarece acestea nu mai raprezintă rezultatul efortului comun al ambilor soți. Din același considerent sunt bunuri proprii și cele dobândite după încetarea sau desfacerea căsătoriei, deși legea nu le menționează. La fel, bunul dobândit împreună de foștii soți, deci după căsătorie, este bun propriu, aceștia fiind coproprietari asupra lui.

O a doua categorie de bunuri proprii sunt bunurile dobândite prin moștenire, legat sau donație, afară numai dacă dispunătorul a prevăzut că ele vor fi comune În ceea ce privește aceste bunuri, ele devin proprii, deși sunt dobândite în timpul căsătoriei, datorită caracterului personal al dobândirii lor.

Astfel, bunurile propării ce pot fi dobândite de către soți în timpul căsătoriei sunt cele obținute separat, de către fiecare dintre ei pe cale de succesiune legală (“bunurile dobândite prin moștenire”), succesiune testamentară (“bunurile dobândite prin legat”), sau donație între vii (“bunuri dobândite prin donație”).

În privința darurilor de nuntă, s-a decis că acestea urmează a se considera bunuri comune ale soților, deoarece sunt bunuri dobândite în timpul căsătoriei, și anume la serbarea nunții, adică după încheierea căsătoriei, iar scopul lor este să formeze începutul patrimoniului comun .Darurile de nuntă făcute de părinții unuia dintre soți sunt bunuri comune. Fiind liberalități, darurile de nuntă sunt bunuri comune nu numai dacă sunt dobândite în timpul căsătoriei, ci și pentru motivul că se presupune intenția dispunătorului ca ele să devină comune. Se consideră că dacă darurile de nuntă sunt obișnuite, ele sunt bunuri comune, dar dacă ele constau în sume mari de bani sau alte bunuri de valoare, donate de părinți, fără precizarea expresă că darurile se fac ambilor soți, atunci bunurile vor fi proprii, neputându-se presupune voința donatorilor de a gratifica pe ambii soți numai din împrejurarea momentului când donația s-a făcut.

Astfel, rezultă că practica judecătorească este în sensul că darurile de nuntă, făcute de părinții unuia dintre soți, care sunt donații, devin bunuri comune, în timp ce donațiile făcute tot de părinții unuia dintre soți, dar în timpul căsătoriei, ăi nu cu ocazia serbării nunții, sunt bunuri proprii ale soțului gratificat, dacă nu s-a prevăzut în mod expres că devin bunuri comune. În consecință, în raport de momentul donației, la serbarea nunții sau ulterior, bunul se consideră ca fiind comun ori propriu. În sensul legii, ar urma ca darurile de nuntă făcute de părinți să fie bunuri comune, dacă sunt făcute ambilor soți, ori unuia dintre ei, dar în acest din urmă caz cu mențiunea expresă că devin bunuri comune. Valoarea mare a darurilor de nuntă făcute ambilor soți poate fi luată în considerare pentru a deduce voința părinților în sens că donația este bun propriu al copilului părinților donatori, nu bun comun.

Astfel legea prevede că sunt bunuri proprii “bunurile de uz personal și cele destinate exercitării profesiunii unuia dintre soți”. Astfel, sunt bunuri proprii atât bunurile de uz personal, cât și cele destinate exercitării profesiunii unuia dintre soți. Conform dreptului comun, bunurile de uz personal sunt cele destinate uzului efectiv al unuia dintre soți, fizic sau intelectual. Referitor la aceste obiecte ce sunt destinate uzului personal, cum ar fi spre exemplu îmbrăcămintea, echipamentul sportiv etc., este indiferentă data dobândirii lor, înainte sau în timpul căsătoriei, precum tot indiferentă este, în principiu, și sursa dobândirii (dacă provin din mijloacele proprii ale celuilalt soț sau din mijloacele comune ale soților).

În ceea ce privește obiectele de lux destinate uzului personal și exclusival unuia dintre soți, dacă acestea sunt bunuri proprii ale sale sau trebuie considerate ca bunuri comune ale soților, soluția aprecierii este subiectivă, în funcție de valoarea obiectului de lux raportată la starea materială a soților.

Tot in cuprinsul Codului Familiei se prevede că sunt bunuri proprii cele destinate exercitării profesiei unuia dintre soți. În acest caz, bunul este propriu dacă a fost dobândit de către un soț și dacă este destinat exercitării profesiei de către soțul dobânditor al bunului. Astfel, bunul este propriu dacă este afectat exercitării unei îndeletniciri cu titlu profesional, nu unei activități vremelnice și întâmplătoare. Totodată, bunurile destinate exercitării profesiei unuia dintre soți sunt proprii, indiferent dacă sunt dobândite cu mijloace bunuri proprii ale soțului dobânditor sau cu mijloace bunuri comune.

În situația în care un soț exercită mai multe profesii, bunurile destinate exercitării fiecăreia dintre ele sunt proprii, iar în cazul exercitării succesive a mai multor profesii, bunurile care au servit la exercitarea oricăreia dintre acestea rămân proprii, fără a deosebi dacă părăsirea profesiei anterioare este sau nu definitivă.

Codul Familiei spune că sunt bunuri proprii și “bunurile dobândite cu titlu de premiu sau recompensă, manuscrisele științifice sau literare, schițele și proiectele artistice, proiectele de invenții și inovații, precum și alte asemenea bunuri”. Conform dreptului comun, premiile și recompensele sunt bunuri proprii prin natura lor, deoarece constituie rezultatul unui efort propriu al soțului astfel distins în procesul muncii. Ele se deosebesc de așa numitele premii “din cadrul sistemului premial de retribuire, care fac parte din retribuție”, sub formă de retribuție suplimentară

În ceea ce privește manuscrisele științifice sau literare, schițele și proiectele artistice, proiectele de invenții și inovații, precum și alte asemenea bunuri, acestea sunt bunuri proprii deoarece în ele se materializează creația intelectuală a unuia dintre soți.

Ca și în cazul bunurilor de uz profesional comun, în cazul în care creația intelectuală ar fi comună ambilor soți, aceștia vor stăpâni bunurile sub forma comună a coproprietății, deci ca bunuri proprii, și nu sub cea a codevălmășiei. Remunerația pentru opere de creație intelectuală nu constituie bun propriu,ci comun .

O altă categorie de bunuri proprii sunt, conform Codului Familiei“indemnitatea de asigurare sau despăgubirea pentru pagube pricinuite persoanei”.

Indemnitatea de asigurare, care presupune existența unui contract de asigurare privitor la persoane, iar nu privitor la bunuri, în care unul dintre soți este beneficiarul asigurării, constituie bun propriu, chiar dacă primele de asigurare nu au fost plătite de acest soț. Trebuie precizat că este vorba de indemnitatea de asigurare pentru pagube pricinuite persoanei unuia dintre soți, iar nu pentru pagube aduse bunurilor. Indemnitatea este bun propriu și în cazul unei asigurări ce operează prin efectul legii, cum este împotriva riscurilor unui transport de persoane pe cale ferată sau cu avionul.

Despăgubirea pentru pagube pricinuite persoanei unuia dintre soți, ca urmare a faptei ilicite a altei persoane, constituie, de asemenea, bun propriu. Literatura juridică și practica judiciară consideră, mai recent, că, în anumite condiții circumstanțiate, prejudiciul fără caracter patrimonial dă dreptul la despăgubiri bănești . Totodată, sunt bunuri proprii nu numai sumele încasate ci și creanțele în indemnitate și în despăgubire .

O ultimă categorie de bunuri proprii o reprezintă “valoarea care reprezintă și înlocuiește un bun propriu sau bunul în care a trecut această valoare” În acest caz bunul devine propriu în temeiul subrogației reale cu titlu universal care are scopul de a evita confuzia între grupa bunurilor comune și aceea a bunurilor proprii aparținând fiecăruia dintre soți. Astfel, în baza prevederilor aratate mai sus devin proprii bunurile dobândite, în schimbul unui bun propriu prețul vânzării unui bunpropriu, creanța prețului de vânzare a unui bun propriu, indemnitatea de asugurare pentru prejudiciul adus unui bun propriu, despăgubirea datorată pentru pagubele cauzate unui bun propriu. Totodată, trebuie precizat faptul că subrogația reală este expres reglementată de lege pentru bunurile proprii.

O altă problemă referitoare la bunuri o reprezintă dovada acestora ca fiind proprii sau comune. Ținând seama că în majoritatea cazurilor bunurile sunt dobândite în timpul căsătoriei, prin contribuția ambilor soți, Codul Familiei introduce prezumția relativă de comunitate “calitatea de bun comun nu trebuie dovedită”.

Calitatea de bun propriu trebuie însă dovedită. Dovada bunurilor proprii în raporturile dintre soți poate fi realizată cu orice mijloace de probă, fie că această calitate se sprijină pe un fapt material, fie că rezultă dintr-un act juridic, exceptând cazul actelor juridice solemne.

Dovada bunurilor proprii în raporturile dintre soți și terțe persoane se face de toți cei interesați, prin orice mijloace de probă “chiar și față de cel de al treilea”, pentru căsătoriile încheiate înainte de punerea în aplicare a Codului Familiei, respectiv 01.01.1954, iar pe de altă parte dovada se face în condițiile dreptului comun probatoriu, pentru căsătoriile încheiate după data intrării în vigoare a Codului Familiei.

Secțiunea a II-a.

Calificarea unor bunuri ca fiind proprii sau comune.

În privința unor bunuri există discuții, în literatura juridică, dacă sunt proprii sau comune. Un prim aspect îl reprezintă venitul din muncă, care, la rândul său comportă mai multe aspecte:

În primul rând este vorba de retribuția celor încadrați în muncă în temeiul contractului de muncă. Într-o primă părere s-a opinat că retribuția este bun comun, fie că se prezintă sub forma dreptului de creanță (retribuția neîncasată) fie că se prezintă sub forma unei sume de bani, mobil corporal, obiect al dreptului de proprietate (retribuție încasată).

O altă opinie a fost cea căreia, retribuția, în ambele sale forme este bun comun în raporturile dintre soți. Astfel, Codul Familiei consideră bunuri proprii numai veniturile din muncă obținute cu titlu de premiu și recompensă, ceea ce înseamnă că cele omise, inclusiv retribuția, sunt bunuri comune în intenția legiuitorului.

Doctrina consideră retribuția ca fiind bun propriu. În susținerea acestei păreri se invocă, drept argumente, printre altele, faptul că retribuția poate fi urmărită pentru datoriile personale ale soțului respectiv, ceea ce include ideea că este bun comun, deoarece bunul comun nu poate fi urmărit pentru datoriile personale ale soților, decât după urmărirea bunurilor proprii și numai după împărțirea bunului comun .

Referitor la alte venituri asimilate retribuției, pornindu-se de la soluția privind natura juridică a retribuției încasate (soluția adoptată de practica judecătorească consideră retribuția încasată ca bun comun), s-a decis că sunt bunuri comune atât sumele de bani dobândite în timpul căsătoriei și depuse la Casa de Ajutor Reciproc cât și sumele de bani primite de unul dintre soți cu titlu de pensie în cadrul asigurărilor sociale, pentru munca desfășurată în trecut , precum și bursa primită de unul dintre soți în străinătate pe baza unei convenții științifice.

În ceea ce privește sumele de bani ce reprezintă drepturi de autor, acestea se pot prezenta fie sub forma dreptului de creanță până la încasare, fie sub forma unei sume de bani, obiect al dreptului real, respectiv bun mobil corporal, după încasare. Astfel, remunerația autorilor sub forma dreptului de creanță este bun propriu și cea sub forma dreptului real este bun comun, dacă încasarea remunerației s-a făcut în timpul căsătoriei. Privitor la data dobândirii remunerației de autor ca drept de autor se consideră ca fiind aceea când se naște acest drept, iar ca drept real sub forma unei sume de bani, când aceasta a fost încasată.

În ceea ce privește sumele economisite și depuse la CEC, Codul Familiei nu prevede expres dacă depunerile făcute la CEC de către unul dintre soți pe numele său exclusiv sunt bunuri proprii sau bunuri comune. Practica judecătorească a stabilit că sumele depuse de către unul dintre soți pe numele său rămân bunuri comune sau proprii așa cum au fost înainte de depunerea lor la CEC, deoarece această depunere nu schimbă natura lor juridică.

Un alt aspect îl reprezintă construcțiile efectuate de soți. Pentru determinarea regimului juridic al construcțiilor efectuate și cel al terenurilor pe care s-au construit urmează a se ține seama de dispozițiile Codului Familiei privind comunitatea de bunuri și cele ale Codului Civil privind prezumția potrivit căreia proprietarul terenului devine, prin accesiune, și proprietarul construcțiilor efectuate asupra acestuia, cu condiția ca între proprietar și constructor să nu existe o convenție ori situație legală din care să rezulte un drept de superficie asupra clădirii în favoarea celui care a construit-o. De asemenea trebuie să se țină seama de dispozițiile legilor speciale care au intervenit privind regimul juridic al terenurilor.

În cazul construcțiilor efectuate de către concubini, raporturile patrimoniale dintre aceștia sunt supuse normelor dreptului comun care reglementează proprietatea pe cote părți (prezumția de comunitate nu se aplică pentru bunurile dobândite în timpul concubinajului).

Pentru determinarea proporției în care fiecare concubin a contribuit la dobândirea bunurilor se poate recurge la dispozițiile Codului Familiei, la fel ca și în cazul soților, iar dacă viitorii soți, concubini, convin că imobilul, construit pe numele unuia dintre ei cu contribuția ambilor, să intre sub regimul comunității de bunuri de la data la care se vor căsători, atunci beneficiază de acest regim juridic, dar numai de la data căsătoriei lor.

O altă categorie de bunuri care ridică discuții sunt bunurile cumpărate cu plata în rate. În acest caz bunurile sunt comune, dacă data contractului de vânzare-cumpărare cu plata prețului în rate se situează în timpul căsătoriei, și sunt proprii dacă data unui asemenea contract este anterioară sau ulterioară căsătoriei. Astfel, bunurile cumpărate înainte de încheierea căsătoriei, în rate, sunt bunuri proprii, iar faptul că o parte din rate au fost plătite în timpul căsătoriei trebuie avut în vedere la stabilirea cotelor părți. Corespunzător, bunurile cumpărate în rate în timpul căsătoriei sunt comune, chiar dacă o parte din rate se achită după desfacerea sau încetarea căsătoriei, acest fapt prezentând importanță numai pentru stabilirea cotelor părți.

În cazul câștigurilor realizate în timpul căsătoriei pe libret CEC și la diferite sisteme de loterii, din punct de vedere juridic, aceste câștiguri sunt proprii deoarece nu au pentru câștigător caracter de periodicitate și sorții de câștig consumă chiar substanța bunului.

Aceste câștiguri dobândite în timpul căsătoriei sunt bunuri comune sau proprii, după cum sumele cu care s-a jucat aparțin uneia sau alteia din aceste categorii de bunuri. Deci, fiind un produs, câștigul va fi bun comun sau propriu în raport de proveniența sumelor cu care s-a cumpărat biletul câștigător (spre exemplu la loto sau la prono), astfel că un autoturism câștigat pe bilet CEC este bun propriu, ca și suma de bani cu care s-a câștigat .

Probleme de calificare, ca fiind bunuri proprii sau bunuri comune, ridică și cazul fructelor și producțiilor. Conform dreptului comun, fructele bunurilor proprii, deoarece folosința este un exercițiu numinal al dreptului de proprietate, iar drepturile asupra bunurilor proprii sunt, atât timp cât legea nu prvede altfel, drepturi complete, ce conferă toate îndrituirile legale pe care le cuprind, deci și pe acelea de a culege însuși fructele. În cazul în care fructele bunurilor proprii sunt rezultatul muncii comune a soților, ele sunt bunuri comune.

Productele consumă substanța bunului, astfel că în cazul bunurilor proprii, se aplică subrogația reală cu titlu universal. În consecință, productele bunurilor comune sunt și ele bunuri comune, iar productele bunurilor proprii sunt bunuri proprii.

Capitolul II.

Natura juridică a comunității de bunuri.

Secțiunea I.

Noțiunea și caracteristicile regimului comunității de bunuri a soților.

Regimul comunității de bunuri constă în ansamblul regulilor care cârmuiesc raporturile dintre soți privitoare la bunurile lor, precum și raporturile în careei intră cu terții în calitatea lor de soți. Cu alte cuvinte, noțiunea de regim al comunității de bunuri exprimă regimul juridic al bunurilor soților și regimul juridic al obligațiilor pe care soții și le asumă împreună ori chiar numai unul dintre ei în interesul amândurora sau interesul satisfacerii sarcinilor căsniciei și ale altor îndatoriri familiale.

După izvorul lor, în legislațiile străine întâlnim regimuri ale comunității de bunuri legale și convenționale, iar convențiile prin care se realizează aceste din urmă regimuri se numesc convenții matrimoniale.

După structura lor, întâlnim regimuri matrimoniale de separație (regimul propriu-zis al separației de bunuri și regimul dotal) și regimuri de comunitate (regimul comunității universale și regimul comunității parțiale de bunuri).

În sfârșit, după cum se pot sau nu se pot modifica în timpul căsătoriei, fie ele legale sau convenționale, întâlnim regimuri matrimoniale modificabile și regimuri imutabile.

Din cuprinsul Codul Familiei rezultă că sunt bunuri comune ale ambilor soți cele dobândite de oricare dintre ei în timpul căsătoriei și că orice convenție contrară acestei comunități este nulă, iar din cuprinsul aceluias Cod al Familiei rezultă că numai anumite bunuri, limitativ prevăzute de acest text legal, sunt proprii fiecăruia dintre soți. Aceasta înseamnă că în dreptul nostru este reglementat și recunoscut doar regimul matrimonial al comunității de bunuri, regim față de care separația de bunuri dintre soți există doar cu titlu de excepție și cu o pondere subsidiară în cadrul raporturilor dintre soți și în general în viața de familie.

Aceasta mai înseamnă că trăsăturile esențiale ale regimului comunității de bunuri, astfel cum acesta a fost conceput și reglementat în codul nostru de familie, sunt îndeosebi următoarele: este un regim matrimonial legal; este un regim matrimonial unic, deoarece legea reglementează și îngăduie numai acest regim; este un regim matrimonial obligatoriu, deoarece legea nu admite nici o derogare, deci să nu i se aducă nici o derogare; este, pe tot timpul căsătoriei, un regim matrimonial imutabil, deoarece nu poate fi modificat.

Formularea lapidară a dispoziției sancționatorie , (“orice convenție contrară este nulă”) a necesitat precizarea mai apropiată a domeniului și sferei sale de aplicare. Astfel, în literatura de specialitate, s-a precizat, pe drept cuvânt, că sunt contrare legii nu numai convențiile care ar încălca regula de principiu prevăzută în Codul Familiei, cum s-ar putea crede din așezarea textelor, ci și pe cele care ar încălca orice altă dispoziție privitoare la regimul bunurilor comune ale soților din cuprinsul Codul Familiei. De aceea, prin orice convenție contrară, trebuie să înțelegem orice convenție contrară regimului juridic al comunității matrimoniale de bunuri.

Tot astfel, s-a precizat că dispoziția prevazuta in Codul Familiei cenzurează deopotrivă convențiile contrare comunității dintre viitorii soți, pe cele dintre soți, ca și pe cele dintre aceștia și terțe persoane. În practica judiciară s-a statutat că vor fi lovite de nulitate și declarațiile unilaterale ale soților , prin care s-ar eluda regimul comunității de bunuri, cum ar fi, de exemplu, recunoașterea soților că anumite bunuri, care nu sunt exceptate de la comunitate de art. 31, Codul Familiei ar aparține în exclusivitate unuia sau altuia dintre soți.

În ceea ce privește conținutul lor, există acord deplin că vor fi lovite de nulitate convențiile de restrângere a comunității, adică cele prin care soții ar conveni ca anumite bunuri comune să devină bunuri proprii ale unuia sau altuia dintre ei.

Nu la fel sunt privite convențiile de lărgire a comunității, adică cele prin care soții ar conveni ca anumite bunuri proprii fiecăruia dintre ei, în temeiul prevederilor Codul Familiei, să fie incluse în masa bunurilor comune ambilor soți. Potrivit unei interpretări, dispoziția legala sancționează cu nulitate “orice convenție ce ar conveni regimului legal al bunurilor soților”, deci și pe cele extensive de comunitate. Potrivit acestei interpretări, susținute de practica judiciară, asemenea convenții ar trebui privite ca valabile, decă prin ele nu se ating drepturile unor terțe persoane, deoarece: dispoziția din Codul Familiei “nu lovește cu nulitate, decât convențiile care aduc atingere existenței efective și întinderii minimale a comunității”. Această dispoziție nu se opune ca domeniul comunității să fie extins, iar contrariul nu este prevăzut de nici un alt text legal. Astfel numai această interpretare este conformă principiului potrivit căruia “interpretarea juridică trebuie să ajute la întărirea caracterului . . . al noilor raporturi dintre oameni”.

În ceea ce privește felul nulității prevăzută de art. 30, al. 2, Codul Familiei, este unanimă opinia nulității absolute, deoarece regimul comunității de bunuri are caracter imperativ. Totodată, având în vedere dispozițiile prevazute in Codul Familiei conform carora se interzice numai convențiile contrare regimului comunității, înseamnă că, “per a contrario”, între soți ar putea interveni orice convenții cu caracter patrimonial care nu aduc atingere acestui regim sau dispozițiilor dreptului comun referitoare la raporturile contractuale dintre soți. Asemenea convenții ar putea fi, de exemplu, cele privitoare la administrarea și folosirea bunurilor comune sau donații de bunuri proprii între soți, donații care însă, potrivit Codului Civil, sunt revocabile.

Secțiunea a II-a.

Proprietatea comună în devălmășie și proprietatea comună pe cote părți.

Denumirea consacrată pentru calificarea comunității de bunuri, este aceea de proprietate comună în devălmășie.

Cum însă patrimoniul oricarei persoane cuprinde o universalitate de drepturi și obligații cu valoare economică și cum comunitatea matrimonială este o parte distinctă din patrimoniul soților, înseamnă că obiectul ei îl constituie o totalitate de drepturi patrimoniale reale și de creanță, precum și de obligații aferente comunității, care aparțin soților, în totalitatea lor, în stare de devălmășie.

Iată de ce, cât privește comunitatea matrimonială, trebuie ca denumirii de proprietate comună în devălmășie să i se atribuie un înțeles cu mult mai larg decât cel strict juridic de evitare a dreptului de proprietate, adică înțelesul de “indiviziune sui generis, care asemenea indiviziunii de drept comun, poate cuprinde atât drepturi cât și obligații”.

Este ceea ce pledează fără îndoială pentru găsirea unei denumiri care să evoce pe deplin calificarea juridică a comunității matrimoniale în totalitatea ei. O asemenea denumire convențională, de evocare a universalității de bunuri a soților, ar putea fi și aceea de comunitate patrimonială în devălmășie.

Potrivit Codului Familiei patrimoniul unic al fiecăruia dintre soți se divide, în mod obligatoriu, în grupa bunurilor comune și grupa bunurilor proprii, fiecare grupă de bunuri având un regim juridic distinct.

Cu privire la bunurile comune pe care soții le au în proprietate, ei au un drept de proprietate comună în devălmășie, adică un drept nefracționat pe cote părți și nefracționabil totodată, decât cu ocazia împărțirii. Este ceea ce s-a constatat și statuat și în practica judiciară. Această stare de devălmășie determină și un regim juridic corespunzător, potrivit căruia, ca regulă generală, soții administrează, folosesc și dispun împreună de bunurile lor comune.

Totodată, privind bunurile pe care soții le au împreună în uzufruct, uz, abitație, servituite sau superficie, precum și creanțele lor comune și garanțiile pe care eventual le însoțesc, ei au de asemenea drepturi reale și de creanță devălmașe. Tot astfel soții răspund și pentru datoriile lor comune. Astfel, pentru a evoca generic toate elementele active și pasive care pot figura în comunitatea matrimonială, este indicat ca aceasta să fie numită comunitate patrimonială în devălmășie.

Ca urmare, calificarea de comunitate comună în devălmășie, se impune ori de câte ori este vorba de dreptul de proprietate al soților asupra bunurilor lor comune, iar calificarea de comunitate patrimonială în devălmășie apare preferabilă ori de câte ori este vorba de comunitatea matrimonială în întregul ei.

Comunitatea matrimonială nu poate fi calificată ca proprietate comună pe cote părți, deoarece soții nu au cote părți prestabilite și nici nu pot cere oricând ieșirea din comunitate, nu poate fi concepută ca o societate, deoarece nu are natură convențională și un scop lucrativ și nici “ca o persoană juridică”, deoarece nu întrunește elementele constitutive ale acesteia și nici nu urmărește scopurile unei persoane juridice.

În baza principalelor trăsături caracteristice ce sunt de esența dreptului de proprietate comună în devălmășie și ținând seama de contribuția adusă de literatura de specialitate și practica judecătorească în elucidarea principalelor aspecte de ordin teoretic și practic, care s-au ridicat în legătură cu acest drept, se poate formula următoarea definiție: dreptul de proprietate comună în devălmășie, ca urmare a dreptului de proprietate personală și a celui de proprietate individuală, are ca obiect bunurile dobândite de soți în timpul căsătoriei asupra cărora soții au un drept de proprietate nefracționat, drept ce conferă proprietarilor comuni atributele de folosință, posesie și dispoziție, în a căror exercitare fiecare dintre soți este de presupus că are și consimțământul celuilalt soț.

Între cele două forme ale dreptului de proprietate comună, respectiv proprietatea comună în devălmășie și proprietatea comună pe cote părți, există unele asemănări:

Atât dreptul de proprietate comună pe cote părți cât și dreptul de proprietate comună în devălmășie sunt modalități ale dreptului de proprietate ce se caracterizează prin existența mai multor titulari ai dreptului de proprietate.

Existența mai multor titulari ai dreptului de proprietate este de esența ambelor forme de proprietate comună. Deși există mai mulți titulari ai dreptului de proprietate, ei nu alcătuiesc o persoană juridică, subiect unic de drepturi și obligații, ci, fiecare în parte, rămâne subiect distinct de drepturi și obligații.

În ambele cazuri ale dreptului de proprietate comună titularii dreptului exercită simultan și concurent atributele ce alcătuiesc conținutul juridic al dreptului lor. Drepturile proprietarilor, fie că proprietatea lor este pe cote părți, fie că este în devălmășie, se întind asupra întregului bun sau a tuturor bunurilor ce alcătuiesc obiectul dreptului de proprietate comună.

Încetarea dreptului de proprietate comună are loc prin împărțire, ocazie în care drepturile coproprietarilor și codevălmașilor devin singulare și exclusive, drepturi ce vor avea ca obiect unele bunuri din cele ce au fost comune sau o parte din bunul comun, în cazul în care obiectul dreptului de proprietate comună l-a alcătuit un singur bun. Altfel spus, dreptul indiviz, ce avea ca obiect un bun unic sau o masă de bunuri aparținând mai multor proprietari, devine un bun diviz și exclusiv asupra unor bunuri concrete în materialitatea lor sau a unor părți din bunul ce a fost comun.

Împărțeala, fie că face să înceteze dreptul de proprietate comună pe cote părți, fie dreptul de proprietate comună în devălmășie, se face după aceleași reguli.

Astfel, dreptul de proprietate comună pe cote părți și în devălmășie – cele două forme sub care se înfățișează în dreptul român proprietatea comună – prezintă unele asemănări.

Între cele două forme ale dreptului de proprietate comună există însă și unele deosebiri determinate de structura sub care se înfățișează dreptul de proprietate, de sfera de aplicare a acestor modalități ale dreptului de proprietate, de modul de exercitare a atributelor ce alcătuiesc conținutul juridic al acestor drepturi, de destinația bunurilor, precum și de posibilitățile de împărțire a bunurilor comune. În funcție de aceste criterii de delimitare a celor două forme de proprietate comună, principalele deosebiri dintre acestea se pot rezuma la următoarele:

Dreptul de proprietate comună pe cote părți se caracterizează prin aceea că proprietarii cunosc întinderea dreptului lor de proprietate asupra bunului lor comun, întindere ce se stabilește sub forma unei cote părți. Ei nu cunosc însă partea materială din bun sau din bunurile comune ce corespunde întinderii dreptului lor de proprietate. Prin urmare, esența acestei forme de proprietate comună este determinarea dreptului fiecărui proprietar sub formă de cotă parte din dreptul de proprietate, fără însă ca bunul, în materialitatea sa, să fie împăprțit sau să se cunoască partea materială din bunul comun ce corespunde întinderii dreptului de proprietate al fiecărui proprietar. Dimpotrivă, în cazul dreptului de proprietate comună în devălmășie, dreptul de proprietate nefiind împărțit pe cote determinate, proprietarii nu cunosc nici întinderea dreptului lor de proprietate asupra bunurilor comune și nici bunurile în materialitatea lor ce aparțin fiecăruia în parte.

Aceste trăsături distincte ale celor două forme ale dreptului de proprietate comună au fost subliniate, în repetate rânduri, de practica judecătorească. Astfel, cu privire la proprietatea comună pe cote părți, s-a arătat că coproprietarul unui bun are numai un drept limitat asupra bunului respectiv, exprimat printr-o cotă parte, care nu este determinată în materialitatea sa, iar dreptul de proprietate comună în devălmășie al soților a fost caracterizat de Plenul Tribunalului Suprem în următorii termeni: “Bunurile comune ale soților constituind o proprietate în codevălmășie, soții nu au de la început dreptul asipra unor anumite bunuri din cele comune, sau asupra unei anumite cote din aceste bunuri”.

Structura diferită sub care se înfățișează dreptul de proprietate în cadrul fiecărei forme de proprietate comună determină toate celelalte deosebiri dintre dreptul de proprietate comună pe cote părți și dreptul de proprietate comună în devălmășie.

Sub forma dreptului de proprietate comună pe cote părți, ca modalitate a dreptului de proprietate, se pot înfățișa toate tipurile și formele de proprietate existente în țara noastră. Mai mult chiar, același bun sau universalitate de bunuri poate să aparțină, pe cote părți, unor persoane, deși drepturile lor de proprietate sunt de tipuri și forme diferite. Astfel, statul, în dubla sa calitate de titular al puterii și titular al dreptului de proprietate, are un drept de proprietate indivizibil, neputând fi împărțit, în principiu, cu nimeni. Totuși, statul poate fi titular al dreptului de proprietate comună pe cote părți alături de persoane fizice, al căror drept se înfățișează ca un drept de proprietate personală sau individuală.

Spre deosebire de dreptul de proprietate comună pe cote părți, care, ca modalitate a dreptului de proprietate se întâlnește la toate formele și tipurile de proprietate sub forma dreptului de proprietate comună în devălmășie, se înfățișează numai dreptul de proprietate ce aparține persoanelor fizice. Aceasta înseamnă că dreptul de proprietate comună în devălmășie are o sferă mult mai restrânsă, fiind întâlnit numai în cazul dreptului de proprietate personală și individuală.

Nașterea și menținerea raportului de proprietate comună pe cote părți este determinată de interese patrimoniale. Legăturile ce se stabilesc între proprietari în cadrul dreptului de proprietate comună pe cote părți sunt, fără excepție, determinate de interese patrimoniale. În măsura în care proprietarilor le este asigurată satisfacerea acestor interese, în aceeași măsură se menține sfera de indiviziune sau coproprietate, fiindcă, contrar, în conformitate cu prevederile legale, ei pot cere în orice moment împărțirea bunului sau bunurilor comune.

Nașterea și existența raporturilor ce se stabilesc între titularii dreptului de proprietate comună în devălmășie, se bazează și sunt determinate de relațiile de natură personală nepatrimonială ce există între aceștia. Izvorul proprietății comune în devălmășie îl constituie existența raporturilor personal nepatrimoniale dintre cei doi soți.

Sfera subiecților dreptului de proprietate comună în devălmășie este, prin urmare, limitată la cei doi soți. Astfel, Codul Familiei dispune în termeni expreși că bunurile dobândite în timpul căsătoriei de oricare dintre soți sunt, de la data dobândirii lor, bunuri comune ale acestora.

Existența în timp a raporturilor juridice de proprietate comună în devălmășie este determinată de existența situației juridice care a dat naștere acestui drept de proprietate comună și încetează de îndată ce aceasta ia sfârșit.

Întrucât în cadrul dreptului de proprietate comună pe cote părți, fiecare proprietar cunoaște cota sa parte din drept, el poate dispune de dreptul său prin acte cu titlu gratuit sau oneros încheiate cu orice persoană. Pentru înstrăinarea sau grevarea cu sarcini reale ale cotei sale părți nu are nevoie de consimțământul celorlalți proprietari cu care se află în raporturi juridice de proprietate comună. Nu este necesar consimțământul celorlalți, deoarece prin înstrăinarea sau grevarea cotei sale părți din dreptul de proprietate comună, nu se aduce nici o atingere dreptului celorlalți proprietari asupra bunului ori bunurilor comune.

În cazul dreptului de proprietate comună în devălmășie, spre deosebire de dreptul de proprietate comună pe cote părți, codevălmașii nu cunosc întinderea dreptului lor de proprietate asupra bunurilor comune. Dreptul lor nu este individualizat sub formă de cote părți. Drept urmare, titularii dreptului de proprietate comună în devălmășie nu pot dispune, prin acte între vii, de dreptul lor asupra bunurilor comune. Înstrăinarea către un codevălmaș a dreptului său asupra bunurilor comune ar contraveni nu numai naturii dreptului de proprietate comună în devălmășie, dar și destinației stabilite prin lege acestui drept.

Între dreptul de proprietate comună pe cote părți și dreptul de proprietate în devălmășie există deosebiri esențiale din punctului de vedere al modului de exercitare a atributelor ce alcătuiesc conținutul juridic al acestor drepturi. Astfel, în cadrul dreptului de proprietate comună pe cote părți, fiecare proprietar are dreptul de a se folosi de bunul comun, însă numai în măsura în care nu aduce atingere folosinței concomitente a celorlalți proprietari și nu schimbă destinația bunului comun. Fiecare proprietar are, de asemenea, obligația de a contribui la suportarea cheltuielilor privind măsurile de conservare a bunului, proporțional cu cota sa parte din dreptul de proprietate.

În privința actelor de administrare și de dispoziție privitoare la bunul comun, ele nu pot fi făcute decât cu consimțământul unanim al tuturor proprietarilor. Este suficient ca un singur proprietar să se opună actului de administrare sau de dispoziție, presupus de ceilalți, pentru ca un asemenea act să nu poată fi încheiat.

În cazul dreptului de proprietate comună în devălmășie, proprietarii administrează, folosesc și dispun împreună de bunurile comune ce alcătuiesc obiectul dreptului lor. În legătură cu aceasta, în Codul Familiei se prevede în mod expres că: “Soții administrează și folosesc împreună bunurile comune și dispun tot astfel de ele”, în cel de al doilea alineat al aceluiași articol se dispune că: “Oricare dintre soți exercitând singur aceste drepturi este socotit că are și consimțământul celuilalt soț”.

Din analiza acestor texte de lege se desprinde concluzia că în raporturile dintre codevălmași, în privința drepturilor de administrare, folosință și de dispoziție asupra bunurilor comune, operează prezumția de mandat tacit reciproc. Cu alte cuvinte, legea prezumă că pentru orice act pe care l-ar face un soț privind administrarea, folosința și dispoziția asupra bunurilor comune, el are consimțământul celuilalt soț. Prezumția de mandat tacit operează numai în cazul înstrăinării bunurilor mobile și numai în măsura în care cel ce este prezumat că și-a dat consimțământul nu contestă acest mandat.

De la această regulă de principiu există o singură excepție, expres prevăzută de lege. Astfel, dispoziția finalădin Codul Familiei constituie o derogare de la regula prezumției de mandat tacit și reciproc, întrucât prevede că: “nici unul din soți nu poate înstrăina și nici nu poate greva un teren sau o construcție ce face parte din bunurile comune, dacă nu are consimțământul expres al celuilalt soț”. Tot astfel, pentru actele de înstrăinare cu titlu gratuit al bunurilor comune se cere consimțământul expres al celuilalt soț.

În cazul împărțirii bunurilor comune care alcătuiesc obiectul dreptului de proprietate pe cote părți, împărțirea are loc în baza cotelor părți ce stabilesc întinderea dreptului fiecărui proprietar din dreptul de proprietate. În conformitate cu prevederile din Codul Civil, compunerea și formarea loturilor din bunurile comune trebuie să corespundă întinderii dreptului fiecărui titular al dreptului de proprietate comună. În legătură cu aceste prevederi ale Codului Civil, în decizia de îndrumare nr. 4/1967 a Plenului Tribunalului Suprem, după ce se dă indicația de principiu că, deși menționatul articol se referă la împărțirea succesiunii care constituie cauza cea mai frecventă a stării de indiviziune, dispozițiile sale urmând a se aplica oricărei împărțiri de bunuri, indiferent de cauza care a determinat indiviziunea, se arată în continuare că: “… prin această dispoziție legală s-a urmărit să se asigure deplina egalitate între moștenitori, respectiv între copărtași, în sensul că prin împărțire, fiecare dintre ei să primească întocmai partea de bunuri la care este îndreptățit”.

Ceea ce desprinde din lege, ca și din practica judecătorească, este faptul că împărțirea bunurilor comune, în cazul dreptului de proprietate comună pe cote părți, se face pe cote prestabilite, atribuirea bunurilor în natură fiecărui proprietar făcându-se în funcție de întinderea dreptului său asupra bunurilor comune.

În cazul împărțirii bunurilor comune ce alcătuiesc obiectul dreptului de proprietate comună în devălmășie, întinderea dreptului de proprietate al fiecărui codevălmaș asupra bunurilor comune se va stabili prin învoiala acestora sau pe cale judecătorească. Spre deosebire de dreptul de proprietate comună pe cote părți, împărțirea bunurilor – obiect al devălmășiei – nu se face după cote părți prestabilite, cunoscute anterior procesului de partaj.

Dimpotrivă, întinderea dreptului de proprietate al fiecărui codevălmaș asupra bunurilor comune se stabilește cu prilejul împărțirii. În legătură cu aceasta, Plenul Tribunalului Suprem arată că: “Numai cu ocazia partajului se va stabili cota fiecărui soț făcându-se pentru totalitatea bunurilor comune, iar nu pentru fiecare bun în parte”.

În sfârșit, o ultimă deosebire ce trebuie observată între dreptul de proprietate comună pe cote părți și cel în devălmășie, privește cercul persoanelor îndreptățite să urmărească bunurile comune ce alcătuiesc obiectul acestor drepturi.

În cadrul dreptului de proprietate comună pe cote părți, cota parte a fiecărui proprietar poate fi urmărită de creditorii acestuia. Cât privește bunul comun, el nu poate fi urmărit de către un creditor al unui singur coproprietar pentru simplul motiv că acesta aparține tuturor proprietarilor.

În ce privește bunurile comune ale soților, ele pot fi urmărite doar de acei creditori ale căror drepturi de creanță s-a născut în legătură cu aceste bunuri.

Comunitatea de bunuri a soților nu se identifică pe deplin cu dreptul lor de proprietate comună în devălmășie asupra bunurilor comune. Deși între ele există o legătură indisolubilă, sub aspectul bunurilor ce le formează obiectul, totuși, cele două noțiuni sunt distincte în privința naturii juridice a dreptului ce poartă asupra bunurilor și, determinat de aceasta, a modului de exercitare și apărare a acestor drepturi. Raportul dintre aceste două noțiuni este raportul dintre gen și specie, comunitatea de bunuri alcătuind genul, iar dreptul de proprietate comună în devălmășie, specia.

Comunitatea de bunuri a soților are ca obiect o totalitate de drepturi patrimoniale, reale și de creanță, precum și de obligații. Cu alte cuvinte, în conținutul comunității de bunuri intră nu numai dreptul de proprietate dar și alte drepturi reale, de tip vechi și nou, precum și drepturile de creanță. Comunitatea de bunuri trebuie privită ca o universalitate juridică, în sensul că aceasta poartă asupra totalității drepturilor și obligațiilor, totalitatea drepturilor constituind activul, iar cea a obligațiilor formând pasivul patrimoniului comunitar al soților. Din comunitatea de bunuri a soților, constituie obiectul proprietății lor comune numai acele bunuri asupra cărora ei au un drept de proprietate personală sau individuală.

Sfera bunurilor care alcătuiesc obiectul comunității patrimoniale a soților nu este identică cu sfera bunurilor ce alcătuiesc obiectul dreptului lor de proprietate comună în devălmășie, sfera bunurilor ce alcătuiesc obiectul comunității soților fiind mult mai larg decât cea a bunurilor ce le aparțin în proprietate. Tocmai datorită acestei deosebiri fundamentale existentă între cele două noțiuni în literatura juridică i s-a atribuit dreptului de proprietate comună în devălmășie un înțeles mult mai larg decât cel strict juridic. Într-adevăr, în legătură cu aceasta, se arată: “Când caracterizăm comunitatea matrimonială a soților drept o comunitate comună în devălmășie, noi nu folosim această denumire într-un înțeles strict juridic, ca un fel de a fi a dreptului de proprietate, ci mai degrabă într-un sens derivat și extensiv, oarecum figurativ, pentru a desemna, nu o modalitate a dreptului de proprietate, ci o indiviziune sui-generis, care asemenea indiviziunii de drept comun poate cuprinde atât drepturi cât și obligații, dar care, spre deosebire de aceasta din urmă, nu comportă cote părți” Pe linia aceleiași idei, un alt autor, după ce arată că în conținutul comunității de bunuri intră atât drepturi cât și obligații, pentru a explica raportul dintre comunitatea matrimonială și dreptul de proprietate comună în devălmășie, precizează: “Iată de ce , cât privește comunitatea matrimonială, trebuie ca denumirii de proprietate comună în devălmășie să i se atribuie un înțeles cu mult mai larg decât cel strict juridic de evocare a dreptului de proprietate…”

Explicarea noțiunii de devălmășie prin intermediul noțiunii de indiviziune nu este posibilă datorită deosebirilor de esență existente între aceste două noțiuni, iar lărgirea înțelesului dreptului de proprietate comună în devălmășie poate produce serioase confuzii între acest drept real și toate celelalte drepturi reale, pe de o parte, precum și cu drepturile de creanță, pe de altă parte. Această posibilă confuzie este determinată de faptul că, din conținutul comunității de bunuri poate face parte nu numai dreptul de proprietate, dar și celelalte dreoturi reale, precum și drepturile de creanță.

Devălmășia este situația juridică în care soții stăpânesc în comun o universalitate de bunuri sau un bun, asupra cărora au un drept de proprietate sau un alt drept real, fără ca ei să cunoască care este întinderea drepturilor sau bunurilor ce aparțin fiecăruia, în materialitatea lor.

Privită în această accepțiune, devălmășia nu este doar o modalitate a dreptului de proprietate individuală și personală, ci o modalitate și a altor drepturi reale.

Noțiunea de devălmășie are, prin urmare, două accepțiuni. Într-o primă accepțiune, restrânsă, sub forma devălmășiei, se înfățișează dreptul de proprietate al soților și are ca obiect bunurile dobândite de oricare dintre soți în timpul căsătoriei cu titlu de proprietate. Într-o accepțiune mai largă, devălmășia se înfățișează ca o modalitate și a altor drepturi reale pe care soții le dobândesc în timpul căsătoriei. Pentru a se evita orice fel de confuzie, utilizarea termenului de devălmășie în cea de a doua situație trebuie făcută în toate cazurile, cu precizarea dreptului ce se înfățișează sub această modalitate, în timp ce utilizarea termenului de devălmășie este indicată în toate cazurile pentru desemnarea dreptului de proprietate comună în devălmășie.

Secțiunea a III-a.

Prezumția de mandat tacit și limitele acestuia.

Pentru a înlesni efectuarea diferitelor acte și operații ce sunt necesare a fi îndeplinite în timpul căsătoriei de către soți și pentru a da certitudine circuitului juridic civil, în interesul terților de bună credință care ar trata cu soții, legea prevede existența unui mandat tacit reciproc. Potrivit acestui mandat, oricare dintre soți, exercitând singur drepturile de administrare, de folosință și de dispoziție asupra bunurilor comune, este prezumat că are și consimțământul celuilalt soț.

Exercitând aceste drepturi, fiecare soț acționează atât în nume propriu cât și ca reprezentanr al celuilalt soț. Fiecare dintre soți nu poate exercita numai în nume propriu, pentru partea sa din bunurile comune, drepturile de administrare, de folosință și de dispoziție, deoarece această parte nu este determinată, nu este o cotă parte. În acest sens s-a decis că o acțiune exercitată de un soț înainte de împărțire numai pentru partea sa este prematură.

Dreptul de reprezentare pe care îl au soții în mod reciproc izvorăște dintr-un mandat tacit, pe care legea îl presupune că ei și l-au dat unul altuia pentru actele de administrare, de folosință și de dispoziție privind bunurile comune. Așadar, dreptul de reprezentare are un caracter convențional. Legea prezumă numai existența mandatului reciproc între soți.

Astfel, s-a deciscă în cazul în care obiectul litigiului îl formează un bun comun, recursul declarat numai de către unul dintre soți folosește și celuilalt soț, data fiind existența prezumției prevăzută de Codul Familiei conform căruiafiecare dintre soți este socotit mandatarul celuilalt.

Prezumția mandatului tacit reciproc dintre soți este relativă (“juristantum”)ea putând fi înlăturată pentru fiecare act în parte, însă nu și în general, cu desăvârșire,

căci aceasta ar însemna “o modificare a reglementării legale a raporturilor dintre soți …, soluție care nu poate fi admisă nici chiar în cazul când ambii soți ar fi de acord cu o asemenea modificare a regimului legal” și bineînțeles, cu atât mai puțin prin voința unilaterală a unuia dintre soți.

De aceea, soțul neparticipant la un act juridic al celuilalt soț, privitor la bunurile comune, este îndreptățit să probeze că s-a opus încheierii actului, ceea ce va avea ca efect invalidarea actului astfel încheiat. O asemenea opunere nu va produce însă efecte față de terțul de bună credință cu care s-a contractat. În acest sens este și practica judiciară: “Prezumția de mandat tacit, în ceea ce privește înstrăinarea bunurilor comune mobile, operează numai cât timp celălalt soț nu și-a manifestat dezacordul, contrazicând ideea de mandat tacit. De aceea, dobânditorul cunoștințat de existența unei opuneri trebuie considerat de rea credință, dacă încheie totuși actul, așa că nu se mai poate pune la adăpostul prevederilordin Codul Civil, și nici nu poate invoca prezumția de mandat tacit, pentru a susține că a tratat cu proprietarul bunului.

Inexistența mandatului tacit nu rezultă numai dintr-o opunere formală adusă la cunoștința dobânditorului, ci poate fi desprinsă și din împrejurări de fapt, care ar exclude ideea unui consimțământ prezumat din partea soțului ce nu participă la încheierea actului.

Cu privire la modul de funcționare a mandatului – pe care fiecare dintre soți este considerat că l-a acordat celuilalt, referitor la încheierea actelor juridice – s-a ridicat problema, în practica judiciară, dacă existența lui este prezumată în tot timpul căsătoriei, fără deosebire după cum soții trăiesc împreună ori sunt despărțiți în fapt; în sensul unei soluții afirmative s-a invocat atât considerentul că textul legii nu distinge, cât și faptul că aplicarea regimului comunității nu poate fi suspendată, nici în total, nici în parte, prin înțelegerea expresă a soților și, cu atât mai puțin, prin convenția tacită pe care ar constitui-o separația lor.

Practica judiciară a consacrat soluția contrară, în cadrul unei distincții, pe care legea nu o prevede, dar care este chemată să ofere, pe linia echității, o deosebită ocrotire intereselor soțului al cărui consimțământ este prezumat, cu prejudicierea însă a intereselor celor cu care celălalt soț încheie actul juridic.

S-a judecat, în acest sens, că regula mandatului prezumat “își găsește deplină aplicație în timpul căsătoriei soților, atât timp cât relațiile dintre ei nu sunt în nici un mod zdruncinate”, dar că o atare regulă “nu mai poate funcționa, cu aceeași tărie, în situația în care soții sunt despărțiți în fapt și, mai ales, când este introdusă și o acțiune de divorț. Într-adevăr, în acest caz, neânțelegerile dintre soți fiind evidente, nu se mai poate presupune că există consimțământul comun al soților pentru administrarea bunurilor comune”, iar pe linia ascendentă a introducerii acestei distincții, Tribunalul Suprema înlăturat aplicarea însăși a prezumției legale, stabilind că “în cazul în care soții sunt despărțiți în fapt consimțământul nu poate fi presupus, ci trebuie să fie dovedit”.

În practica judiciară s-a pus de asemenea problema dacă cerința consimțământului expres al celuilalt soț trebuie să fie îndeplinită numai în cazul actelor prin care se înstrăinează un imobil comun ori deopotrivă și atunci când se achiziționează un atare bun. Tribunalul Suprema hotărât ca “achiziționarea cu bani comuni, în timpul căsătoriei, de către unul dintre soți, a unui imobil, deși constituie un act de dispoziție”, totuși “întrucât Codul Familiei îngrădește numai înstrăinarea și grevarea terenurilor și construcțiilor, ce fac parte din bunurile comune, dispozițiile de excepție ale menționatului text nu pot fi extinse și la dobândirea de bunuri”. Temeinicia soluției, astfel stabilită, a fost însă, pe drept cuvânt, discutată în literatura juridică, dat fiind că, din cuprinsul motivării ei, rezultă nu numai că bunul poate fi achiziționat de către unul singur dintre soți, în temeiul mandatului prezumat, dar și că dobândirea lui se poate săvârși “chiar dacă celălalt soț se opune”, întrucât “actele . . . de realizare a drepturilor”, întocmai cu cele de conservare, “profită masei de bunuri comune ale soților”. Ori, asimilarea categoriei actelor de “realizare” a drepturilor cu cele de “conservare”, nu pare justificată date fiind natura și finalitatea lor deosebită.

Tot cu privire la condiția consimțământului expres, cerut pemtru înstrăinarea unui imobil, s-a judecat că lipsa unui atare consimțământ “nu poate fi suplinită prin hotărâre judecătorească” atunci când unul dintre soți s-a obligat să înstrăineze bunul comun în cadrul unui antecontract de vânzare.

Practica judiciară a stabilit că “fapta unuia dintre soți de a lua din posesia sau detenția legitimă a celuilalt soț, fără consimțământul acestuia, a unuia sau mai multor bunuri comune, cu scopul neândoielnic stabilit al însuțirii lor pe nedrept constituie infracțiunea de furt” și că “fapta unuia dintre soți de a-și însuși sau dispune pe nedrept de unul sau mai multe bunuri, aflate în deținerea sa exclusivă, săvârșită cu intenție, adică având reprezentarea prejudiciului material cauzat celuilalt soț, unită cu voința producerii acestui rezultat, constituie infracțiunea de abuz de încredere”. În aceeași decizie de îndrumare se mai arată că “pretențiile civile vor fi soluționate în sensul că se va dispune restabilirea situației anterioare, în cazul în care bunul nu a fost înstrăinat, iar dacă bunul nu mai există, se va constata că valoarea acestuia urmează să fie avută ăn vedere la împărțirea bunurilor comune potrivit dispozițiilor din Codul Familiei”, privind regimul comunității de bunuri. Aceasta, dacă cel cu care a fost contractat a fost de bună credință.

În cazul infracțiunilor menționate, actul juridic săvârșit de un soț cu încălcarea dispozițiilor legale privind prezumția mandatului tacit este susceptibil de anulare, dacă cel cu care a contractat a fost de rea credință, adică a cunoscut sau trebuia să știe că bunul se înstrăinează de unul dintre soți împotriva voinței celuilalt. Așadar, posibilitatea săvârșirii între soți a infracțiunilor de furt și abuz de încredere, nu ar influiența funcționarea regimului comunității de bunuri.

Jurisprudența romană veche recunoștea femeii măritate, sub orice regim matrimonial, un așa numit mandat tacit domestic, în baza căruia soția era prezumată că reprezintă pe soțul ei în cadrul restrâns al actelor pe care ea le săvârțea singură în vederea satisfacerii nevoilor curente ale menajului lor comun. Actele îndeplinite de soți în baza mandatului domestic erau supuse cenzurii justiției, ele neobligând pe soț dacă se aprecia că au depășit nevoile obișnuite ale menajului, iar soțul putea oricând revoca acest mandat.

În dreptul actual al unor țări occidentale, mandatul domestic a devenit din mandat jurisprudențial un mandat legal, iar răspunderea soților pentru acoperirea cheltuielilor menajului și a celor de întreținere și educare a copiilor a fost reglementată cu o răspundere solidară.

Mandatul reciproc dintre soți este doar prezumat de lege și, ca atare, soții pot ca, prin voința lor comună sau unilaterală, să-i restrângă aplicarea, nu ănsă și să i-o înlăture cu desăvârșire, deoarece aceasta ar echivala cu o modificare a însuși regimului juridic al comunității matrimoniale de bunuri.

Astfel fiind, înseamnă că, pentru a fi valabilă, orice restrângere a mandatului reciproc de reprezentare dintre soți trebuie să fie specială, cu individualizarea bunurilor și a actelor la care ea se referă, și că nu vor fi valabile nici convențiile și nici actele unulaterale ale soților cu caracter general, adică prin care s-ar urmări, direct sau indirect, înlăturarea completă a aplicabilității prezumției legale de mandat tacit reciproc dintre soți. Aceasta este de altfel voința exprimată a legiuitorului, care, atunci când a considerat că este în interesul soților ca să deroge de la regula mandatului reciproc, a făcut-o prin indicarea generică a bunurilor și actelor cu privire la care este necesar consimțământul expres al ambilor soți.

Restrângerea convențională este cea care rezultă din înțelegerea prealabilă a soților ca un anumit sau anumite acte privitoare la un anumit sau anumite bunuri comune, acte care potrivit legii sunt supuse mandatului reciproc, să fie îndeplinite numai împreună.

Restrângerea unilaterală este cea care rezultă din opunerea unuia dintre soți ca celălalt soț să săvârșească singur, cu toate că prezumția legală de mandat reciproc dintre ei l-ar îndreptăți, un anumit sau anumite acte privitoare la un anumit sau anumite bunuri din comunitate.

Regula mandatului reciproc dintre soți comportă și două restrângeri legale, și anume: o restrângere expresă, privitoare la actele de dispoziție juridică asupra construcțiilor, determinată de însemnătatea acestor bunuri pentru comunitate, și o restrângere implicită, privitoare la actele cu titlu gratuit, determinată de necesitatea păstrării cât mai depline a comunității matrimoniale de bunuri.

Restrângerea legală expresă – actele de înstrăinare sau grevare a terenurilor sau construcțiilor. Cu privire la terenuri și construcții, regula generală este că soții administrează și folosesc împreună asemenea bunuri, iar fiecare dintre soți, care exercită aceste drepturi, este socotit că are și consimțământul celuilalt soț. Când este vorba de acte de dispoziție, cu privire la aceste bunuri, legea dispune: “nici unul din soți nu poate înstrăina și nici nu poate greva un teren sau o construcție, ce face parte din bunurile comune, dacă nu are consimțământul expres al celuilalt soț”. Cu alte cuvinte, cu privire la actele de dispoziție privind terenurile și construcțiile, bunuri comune, nu mai există prezumția legală de mandat tacit reciproc. Drept urmare, un soț nu poate încheia, în mod valabil, un act de dispoziție cu privire la terenurile și construcțiile bunuri comune decât cu consimțământul expres al celuilalt soț, ceea ce se traduce în fapt prin participarea celuilalt soț la săvârșirea actului respectiv, sau printr-un mandat expres pe care celălalt soț l-ar da în acest scop.

În legătură cu aceste dispoziții derogatorii de la prezumția mandatului tacit reciproc dintre soți, exte de reținut că, potrivit actualelor reglementări, terenurile și construcțiile se află în circuitul civil, astfel încât textul din Codul Familiei se alică fără a mai fi limitat de alte reglementări speciale. Totodată, deși aceste prevederi se referă la terenuri și construcții, ele urmează a se aplica și în cazul celorlalte imobile, adică cele prin destinație și cele prin obiectul la care se referă. Situația este aceeași și în cazul actelor de dispoziție, privind celelalte imobile, altele decât terenurile și construcțiile.

Dacă un soț săvârșește acte de dispoziție cu privire la un imobil, bun comun, fără să aibă și consimțământul expres al celuilalt soț, acest act este nul, pe de o parte, fiindcă soțul respectiv, fără să aibe împuternicirea necesară a dispus de un bun care nu-i aparținea, în întregime, deci a dispus asupra bunului altuia, iar pe de altă parte nici pentru partea sa în bunul comun nu a putut dispune, în mod valabil, deoarece această parte nu era câtuși de puțin determinată: ea nu putea fi determinată decât în momentul împărțirii ineficacitatea actului va fi deci totală.

Fiind vorba de o măsură de protecție a soțului, al cărui consimțământ a lipsit, la încheierea actului prin care s-a dispus asupra bunurilor comune, nu poate fi vorba decât de o nulitate relativă, la dispoziția soțului prozeguit prin această măsură. Dreptul la acțiune se prescrie prin 3 ani, de la data când soțul, titular al dreptului la acțiune a luat cunoștință de încheierea actului.

O altă limitare a mandatului tacit reciproc o constituie actele cu titlu gratuit. Rațiunile care stau la baza prezumției legale de mandat reciproc și anume grija de a înlesni gospodărirea în comun a bunurilor soților, și de a da certitudine circuitului juridic civil, în interesul terților de bună credință, nu mai pot exista în cazul actelor cu titlu gratuit. De aceea, asemenea acte nu pot fi făcute de către un soț decât cu consimțământul expres al celuilalt soț.

Secțiunea a IV-a.

Datorii comune ale soților.

După cum soții au două categorii de bunuri – bunuri comune și bunuri proprii – tot astfel există două categorii de datorii ale acestora: datorii comune și datorii personale. Datoriile comune sunt acelea care au fost asumate în interesul căsniciei (de către ambii soți, ori numai de către unul dintre aceștia), sau care s-au născut ca urmare a sporului de valoare pe care l-au dobândit bunurile comune.

Sunt datorii comune ale soților cele anume prevăzute de Codul Familiei: “Soții răspund cu bunurile comune pentru:

cheltuielile făcute cu administrarea oricăruia dintre bunurile lor comune;

obligațiile ce au contractat împreună;

obligațiile contractate de fiecare dintre soți pentru îndeplinirea nevoilor obișnuite ale căsniciei;

repararea prejudiciului cauzat prin însușirea de către unul dintre soți a unor bunuri proprietate publică, dacă prin aceasta au sporit bunurile comune ale soților”.

Din caracterul vădit limitativ al acestei enumerări rezultă, per a contrario, că orice alte datorii ale soților sunt proprii.

Datoriile comune se disting între ele după categoria legală din care fac parte.

Cheltuielile făcute cu administrarea bunurilor comune. Sunt asemenea cheltuieli asumate de oricare dintre soți și efectuate pentru conservarea, întreținerea sau reparația bunurilor comune, sumele de bani împrumutate cu care s-au plătit impozite sau taxe aferente bunurilor comune ș. a. “Pentru ca împrumutul contractat de unul din soți să poată fi considerat ca datorie comună, nu-i suficient ca instanța să ia act de declarația debitorului acționat în judecată personal că suma de bani a fost împrumutată în legătură cu administrarea bunurilor comune, ci trebuie stabilit că această sumă a fost cheltuită în scopul prevăzut de art. 32, lit. a, Codul Familiei și în condițiile art. 35 din același cod”.

Obligațiile contractate de soți împreună. Fac parte din această categorie de datorii comune, obligațiile pe care soții și le-au asumat împreună prin act juridic, fie el bilateral sau chiar unilateral, întrucât “legea prezumă că plata obligațiilor asumate voluntar și licit de amândoi soții reprezintă un interes comun al căsniciei”.

După cum subtil s-a nuanțat, această prezumție nu admite dovada contrară în raporturile dintre soți și creditori, dar admite ca oricare dintre soți să probeze că s-a obligat în interesul exclusiv al celuilalt soț.

Obligațiile contractate de fiecare dintre soți pentru împlinirea nevoilor obișnuite ale căsniciei . Fac parte din această categorie de datorii comune obligațiile care, pe de o parte, nu sunt asumate prin act juridic, bilateral sau unilateral, numai de către unul dintre soți (căci dacă ar fi luate de ambii soți s-ar include în categoria precedentă), iar pe de altă parte, sunt asumate în scopul concret al suportării sarcinilor căsniciei.

Obligațiile asumate din sporirea comunității prin însuțirea ilicită a unor bunuri din proprietatea publică. Această categorie de datorii comune, îndeaproape determinată în practica judiciară și amplu cercetată în literatura de specialitate, necesită cel puțin următoarele succinte precizări:

sunt obligații delictuale și, ca atare, pentru a lua naștere, trebuie îndeplinite toate condițiile legale ale răspunderii delictuale;

prejudiciul trebuie să fi fost cauzat prin fapta ilicită a soților, sau a unuia dintre ei;

dacă prejudiciul a fost cauzat numai de către unul dintre soți, numai lui ii incumbă obligația de a-l repara, afară de cazul în care, mijlocit sau nemijlocit, bunurile ilicit însușite au intrat în comunitate, sporind-o sau evitându-i scăderea;

soțul culpabil va fi obligat la repararea integrală a prejudiciului cauzat, pe când celălalt va fi obligat numai în cazul în care bunurile ilicit însușite de către consortul său, fără știrea sa, i-au sporit partea sa din comunitate ori i-au preîntâmpinat scăderea, fapt ce se va constata cu ocazia împărțirii bunurilor comune în vederea reparării prejudiciului adus proprietății publice.

Cu excepția datoriilor prevăzute de Codul Familiei, orice alte datorii ale soților le sunt proprii, ceea ce rezultă și din prevederile Codului Familiei referitoare la urmărirea bunurilor soților de către creditori.

Cu alte cuvinte, așa cum precis s-a semnalat și sesizat, “legea, deși nu o spune expres, prezumă că datoriile soților sunt personale dacă nu se dovedește că fac parte din categoriile limitativ enumerate de art. 32, ale datoriilor ce pot fi urmărite asupra bunurilor comune”. Aceasta înseamnă că “favoarea legiuitorului pentru comunitate se manifestă sub o dublă înfățișare concordantă: pe de o parte, se prezumă că bunurile soților aparțin comunității, pe de altă parte, că datoriile lor nu le sunt comune”.

Creditorii soților, comuni și personali, pot urmării bunurile soților, comune și proprii, în ordinea stabilită de Codul Familiei.

Art. 33: “Bunurile comune nu pot fi urmărite de creditorii personali ai unuia dintre soți.

Cu toate acestea, după urmărirea bunurilor proprii ale soțului debitor, creditorul său personal poate cere împărțirea bunurilor comune, însă numai în măsura necesară pentru acoperirea creanței sale.

În acest din urmă caz, bunurile atribuite prin împărțire fiecărui soț devin proprii”.

Art. 34: “Creditorii comuni vor putea urmării și bunurile proprii ale soților, însă numai după urmărirea bunurilor comune”.

Din prevederile Codului Familiei pare a rezulte că aceste texte se referă la orice fel de creditori. În realitate însă, ele privesc numai pe creditorii chirografari ai soților, adică nu și pe cei care, cu privire la creanțele lor, și-au luat garanții reale asupra bunurilor soților. Astfel, dacă o datorie comună a soților a fost garantată cu o ipotecă constituită asupra unui imobil bun propriu al unuia dintre soți, creditorul ipotecar își va îndrepta acțiunea ipotecară direct împotriva soțului care a constituit ipoteca.

Potrivit Codului Familiei, creditorii comuni ai soților, adică cei ai căror creanțe fac parte din una din categoriile de datorii comune prevăzute de Codul Familiei, sunt obligați să urmărească în primul rând bunurile comune ale soților și numai în al doilea și subsidiar rând, adică numai în măsura neândestulării din bunurile comune, ei vor putea să urmărească și bunurile proprii ale fiecăruia dintre soți.

În ce privește urmărirea bunurilor proprii, creditorii comuni trebuie să-și dispună acțiunea atunci când soții s-au obligat disjunat, însă nu trebuie s-o facă atunci când soții s-au obligat solidar, indivizibil sau deopotrivă solidar și indivizibil.

Potrivit Codului Familiei, creditorii personali ai soților sunt obligați să urmărească bunurile proprii ale soțului debitor, iar în lipsă de bunuri proprii sau când acestea sunt insuficiente, ei vor putea cere împărțirea bunurilor comune, însă numai în măsura necesară îndestulării pretențiilor lor. În acest din urmă caz, așa cum o spune Codul Familiei, bunurile atribuite prin împărțire fiecăruia dintre soți devin proprii, ceea ce înseamnă că, și în acest caz, creditorii personali urmăresc tot bunuri proprii, sau, și mai exact spus, bunuri devenite proprii ca urmare a împărțirii forțate a bunurilor lor comune. Urmărirea bunurilor proprii ale fiecărui soț pentru datorii comune, trebuie făcută numai pentru o jumătate din valoarea creanței sale ce a rămas neachitată după urmărirea bunurilor comune, deoarece obligațiile soților nu sunt solidare, ci conjuncte.

Astfel, în condițiile legii, numai creditorii comuni pot să urmărească bunurile comune ale soților, iar în situația când bunurile comune nu sunt suficiente pentru a acoperi creanța, creditorii comuni pot urmări și bunurile personale ale soților.

Secțiunea a V-a.

Bunurile și datoriile soților în cadrul societăților comerciale.

Legea 31/1990 reglementează atât bunul comun ca aport social, cât și datoriile soților ca asociați.

Bunul comun ca aport social.

Conform Legii nr. 31/1990, doi soți constituie singuri o societate în nume colectiv, sau pot avea calitatea de comanditați într-o societate în comandită simplă sau pe acțiuni, ori pot constitui o societate cu răspundere limitată sau pot deveni acșionari într-o societate pe acțiuni. În oricare dintre aceste situații se poate pune problema dacă soții pot aduce ca aport în societate un bun comun.

Bunul adus ca aport devine proprietatea societății comerciale, în condițiile prevederilor legale , iar corespunzător acestuia, asociatul dobândește un titlu de valoare care se numește aport social la societatea în nume colectiv, parte socială la societatea cu răspundere limitată și acțiune la societatea pe acțiuni. Aportul în societatea comercială poate fi în bani sau alte valori, de pildă creanțe, în natură, cu precizările cuprinse în Legea nr. 31/1990. Ca atare, trebuie deosebite problemele în legătură cu bunurile ce pot fi aduse ca aport în societatea comercială și cele privind titlurile de valoare amintite.

Se poate întâmpla însă, ca numai un soț să devină asociat într-o societate comercială, caz în care el poate să aducă un bun comun ca aport în acea societate, în condițiile Codului Familiei. În cazul în care bunul este mobil, se aplică prezumția de mandat reciproc, deoarece aducerea bunurilor ca aport social este un act de dispoziție. Dacă bunul este imobil, pentru aducerea lui ca aport în societatea comercială este necesar consimțământul expres al celuilalt soț.

Lucrurile sunt mai simple în cazul în care doi soți constituie o societate în nume colectiv sau o societate cu răspundere limitată, deoarece nu s-ar putea aduce obiecția că se micșorează masa bunurilor comune în favoarea masei bunurilor proprii, bunurile dobândite prin activitatea societăților comerciale revenind ca beneficii soților și, ca și în cazul lichidării, se urmează dispozițiile Codului Familiei.

În cazul societăților în nume colectiv, se poate aduce ca aport social una sau mai multe creanțe, care, în majoritatea lor sunt bunuri comune soților. În schimb, în cazul societăților cu răspundere limitată, creanțele nu pot constitui aport social.

În situația în care numai un soț dobândește calitatea de asociat într-o societate comercială, el poate, de asemenea, în condițiile arătate, să aducă un bun comun ca aport social, deoarece acesta nu poate primi un alt regim juridic decât dacă s-ar înstrăina bunul respectiv și nu se vede dece convenția soților prezumată sau expresă în sensul arătat ar putea fi nulă.

În toate cazurile, contribuția soțului asociat va fi individualizată valoric la data subscripției, potrivit valorii bunului comun adus ca aport social, dacă nu mai sunt aduse și alte bunuri. În aceste condiții, un bun comun poate fi adus ca aport social și într-o societate pe acțiuni.

Cu privire la titlurile de valoare, adică aportul social ca parte socială ori acțiune ce constituie bunuri mobile chiar în cazul în care capitalul social constă într-un bun imobil, dar aceasta numai pe timpul cât există societatea comercială, se poate pune întrebarea dacă acestea sunt bunuri comune sau proprii ale soților, dacă bunurile aduse ca aport social au fost comune, ca de pildă când cei doi soți constituie o societate comercială în nume colectiv în care aduc drept aport social și unele bunuri comune lor.

Se consideră în practică, faptul că la constituirea societății comerciale, chiar dacă soțul sau soția aduc aport social un bun comun sub formă de valoare, acesta constituie bun propriu al unuia dintre soți, fapt ce rezultă din dispozițiile potrivit cărora contractul de societate trebuie să nominalizeze aportul fiecărui asociat în numerar sau alte bunuri și valori.

Cu toate acestea, beneficiile realizate de soțul asociat în cadrul unei socistăți comerciale sunt bunuri comune, potrivit Codului Familiei. Deci, titlurile de valoare pot fi, cu precizările arătate, bunuri comune sau bunuri proprii ale soților, deoarece regimul juridic al administrării și dispoziției acestora este supus atât dispozițiilor Codului Familiei, cât și ale Legii nr. 31/1990.

Datoriile soților ca asociați.

În ce privește datoriile soților, dacă aceștia au constituit o societate în nume colectiv, ei răspund pentru obligațiile sociale în mod nelimitat și solidar și cu bunurile lor pe lângă răspunderea cu patrimoniul social al societăților. Pentru a stabili regimul juridic al răspunderii soților, și anume dacă este o datorie comună sau una proprie, pot fi deosebite cazurile în care:

– un singur soț este asociat într-o societate în nume colectiv, caz în care obligația lui de a răspunde pentru operațiile făcute în numele și pe contul societății, deci care obligă societatea, indiferent dacă operația a fost făcută de acest soț sau de un alt asociat, este o datorie proprie, inclusiv în cazul în care ar fi adus ca aport social un bun ce a fost comun soților. În această situație se răspunde, în primul rând cu averea socială, deoarece răspunderea soțului asociat este subsidiară, iar soțul răspunde mai întâi cu bunurile proprii, iar dacă acestea sunt insuficiente, se vor împărți bunurile comune, pentru a se determina partea sa din bunurile comune, care apoi se va urmări pentru creanța rămasă neacoperită; soluția rezultă din îmbinarea dispozițiilor Codului Familiei și ale Legii nr. 31/1990.

– soții au constituit societatea în nume colectiv, caz în care obligația de a răspunde pentru operațiile încheiate în numele și în contul societății este o datorie comună; ca urmare, răspunderea soților este o răspundere subsidiară față de cea a societății, cu patrimoniul său social; pentru obligația rămasă neacoperită se vor urmări bunurile comune ale soților, pentru ei datoria fiind o sumă, iar dacă nu s-a satisfăcut în întregime creanța, nici prin urmărirea bunurilor comune, se vor urmări și bunurile proprii, ei răspunzând solidar.

Capitolul III.

Împărțirea bunurilor comune la cererea soților

Secțiunea I-a

Generalități.

În conformitate cu prevederile din Codul familiei: “Pentru motive temeinice, bunurile comune, în întregime sau numai parte din ele, se pot împărți prin hotărâre judecătorească și în timpul căsătoriei. Bunurile astfel împărțite devin bunuri proprii. Bunurile neîmpărțite, precum și cele ce se vor dobândi ulterior, sunt bunuri comune”.

Din aceste prevederi legale rezultă că în timpul căsătoriei împărțirea bunurilor comune poate avea loc numai dacă există motive temeinice și se poate realiza numai prin hotărâre judecătorească. Existența acestor două condiții evidențiază caracterul cu totul excepțional al împărțirii bunurilor comune în timpul căsătoriei.

Împărțirea bunurilor comune în timpul căsătoriei la cererea unuia dintre soți nu face să înceteze în mod definitiv dreptul de proprietate comună în devălmășie al soților, chiar dacă se împart în întregime toate bunurile comune, deoarece “bunurile comune neâmpărțite, precum și cele ce se vor dobândi ulterior, sunt bunuri comune”. Cu alte cuvinte, dreptul de proprietate comună în devălmășie va înceta numai în privința bunurilor comune ce au fost împărțite prin hotărâre judecătorească, bunuri asupra cărora fiecare dintre soți va dobândi un drept de proprietate exclusivă. Bunurile comune care nu au fost împărțite, precum și cele care vor fi dobândite ulterior, vor alcătui obiectul dreptului de proprietate comună în devălmășie.

Competentă a soluționa cererea de împărțire a bunurilor comune ăn timpul căsătoriei este instanța de judecată în a cărei rază teritorială se află domiciliul comun al soților.

Tot instanța judecătorească, în a cărei rază teritorială se află domiciliul comun al soților, este competentă să soluționeze cererea de împărțire a bunurilor comune și atunci când printre bunurile supuse împărțirii se află un imobil care este situat în alt loc decât domiciliul comun al soților.

În literatura de specialitate s-a ridicat problema care este înțelesul termenilor “în timpul căsătoriei” folosiți în art. 36, al. 2 Codul Familiei, adică intervalul de timp până la care poate fi cerută împărțirea bunurilor comune. Cu alte cuvinte, împărțirea bunurilor comune, în timpul căsătoriei, poate fi cerută numai până la introducerea acțiunii de divorț sau și după această dată.

Întrucât după intentarea acțiunii de divorț împărțirea bunurilor comune se poate realiza în condițiile stabilite de art. 36, al. 1 Codul Familiei, adică în cadrul procesului de divorț, cererea pentru împărțirea bunurilor comune în timpul căsătoriei se poate introduce (aceasta fiind opinia majoritară) numai până în momentul în care unul din soți a cerut desfacerea căsătoriei.

Dacă, ulterior cererii de împărțire a bunurilor comune se introduce acțiunea de divorț, reclamantul poate să declare că înțelege să ceară împărțirea bunurilor comune ca efect al divorțului și să solicite suspendarea procesului de partaj până la soluționarea acțiunii de divorț, fără ca prin aceasta să aibe loc o schimbare a temeiului acțiunii de partaj, ci numai o precizare a situației de fapt. “Într-adevăr, dacă pentru împărțirea bunurilor comune în timpul căsătoriei este necesară existența unor motive temeinice, această condiție nu mai este cerută când căsătoria nu mai este în ființă și deci când împărțirea își are cauza juridică în coproprietate. De modul în care se va soluționa acțiunea de divorț va depinde și soluționarea acțiunii de împărțire a bunurilor comune, în sensul că pentru admiterea ei va mai trebui sau nu să se facă dovada unor motive temeinice”.

În cazul în care s-a făcut recurs împotriva unei sentințe prin care a fost respinsă acțiunea de împărțire a bunurilor comune, în timpul căsătoriei, pe considerentul că nu există motive temeinice care să justifice această împărțire, instanța investită cu soluționarea recursului este îndreptățită să suspende judecarea recursului până la soluționarea acțiunii de divorț, dacă aceasta este în curs de judecată, iar după admiterea acestei din urmă acțiuni să caseze prima hotărâre și să dispună judecarea cererii de împărțire a bunurilor comune, în funcție de noua situație.

Secțiunea a II-a.

Regimul juridic al dreptului de proprietate al foștilor soți până la împărțirea bunurilor comune.

Din prevederile Codului Familiei rezultă că la desfacerea căsătoriei soții pot, prin bună învoială sau pe cale judecătorească, să împartă bunurile comune, dobândite de ei în timpul căsătoriei, punând astfel capăt dreptului lor de proprietate comună în devălmășie. Împărțirea bunurilor comune la desfacerea căsătoriei are însă caracter facultativ, foștii soți putând, dacă vor, să continuie a poseda și folosi împreună acele bunuri și după desfacerea căsătoriei. De asemenea, la încetarea căsătoriei nimic nu se opune ca soțul supraviețuitor și moștenitorii soțului decedat să continuie să stăpânească împreună bunurile dobândite de foștii soți în timpul căsătoriei.

Deși împărțirea bunurilor comune ale soților cu ocazia desfacerii căsătoriei “…este facultativă pentru părți, totuși instanța are îndatorirea de a-și exercita rolul activ și a pune în discuția lor această chestiune, spre a evita eventuale procese ulterioare”.

Nici o normă de drept nu se opune ca foștii soți sau numai unul dintre aceștia și moștenitorii celuilalt soț să stăpânească împreună pa cote părți, fiind un drept recunoscut de lege, nimeni nefiind obligat să ceară ieșirea din indiviziune.

Problema care a stârnit vii controverse în doctrină și care nici până în prezent nu și-a găsit rezolvarea privește natura juridică a dreptului de proprietate asupra bunurilor comune în intervalul de timp de la desfacerea ori încetarea căsătoriei și până la împărțirea bunurilor.

În legătură cu aceasta, în literatura juridică română, s-au emis două opinii bine conturate.

Într-o primă opinie, se susține teza menținerii proprietății comune în devălmășie, însă cu un regim juridic propriu diferit, atâr de fostul regim al comunității patrimoniale, cât și de regimul indiviziunii.

În cadrul celei de a doua oipnii se susține că, odată cu desfacerea căsătoriei, proprietatea în devălmășie se transformă de drept, în mod automat, în proprietate comună pe cote părți și, drept urmare, se aplică regimul juridic al indiviziunii de drept comun.

Practica judiciară înclină către cea din urmă opinie. Comunitatea de bunuri este afectată nevoilor căsătoriei și, ca atare, supusă unui regim derogatoriu de la dreptul comun. Odată cu desfacerea ori încetarea căsătoriei ia sfârșit și acest regim derogatoriu, căci el avea aplicare atâta timp cât exista căsătoria. După cum comunitatea de bunuri a soților nu poate lua naștere înainte de încheierea căsătoriei, tot astfel ea nu poate supraviețui momentului desfacerii ori încetării căsătoriei. Raporturile de proprietate comună în devălmășie ale soților asupra bunurilor comune nu sunt raporturi juridice de sine stătătoare, ci raporturi juridice accesorii, existența lor fiind determinată de existența raportului de căsătorie, care este raportul principal.

Faptul că, în Codul Familiei, se precizează că împărțeala se face “la desfacerea căsătoriei”, nu poate avea decât înțelesul că împărțeala nu este constitutivă de drepturi, ci se mulțumește să declare drepturile ce le au părțile la desfacerea căsătoriei. Precizarea legiuitorului se referă însă numai la determinarea obiectului împărțelii, fără să lămurească dacă suntem în prezența unei proprietăți comune în devălmășie sau pe cote părți. De altfel, nici Codul Familiei și nici un alt act normativ, nu stabilesc, în reglementarea pe care o dau raporturile patrimoniale dintre soți, natura juridică a drepturilor soților asupra bunurilor dobândite în timpul căsătoriei.

Raporturile de proprietate în devălmășie fac parte dintre raporturile patrimoniale ale soților. Pe când o latură a raporturilor patrimonialeca și a celor personale nepatrimoniale dintre soți se poate menține – în mod excepțional – chiar după desfacerea căsătoriei, raporturile de proprietate în devălmășie încetează, odată cu desfacerea căsătoriei, deoarece ele nu constituie decât un corolar firesc al comunității de viață a celor doi soți. Asadar, la desfacerea căsătoriei, devălmășia încetează. Încetarea raporturilor de proprietate comună ale soților în devălmășie, nu înseamnă încetarea dreptului de proprietate al acestora asupra bunurilor comune. Cu alte cuvinte, dacă raporturile de proprietate în devălmășie nu mai sunt posibile, nu înseamnă că dreptul de proprietate comună al soților își pierde acest caracter transformându-se într-un drept diferit prin natura sa juridică. Dreptul foștilor soți asupra bunurilor comune va fi în continuare tot un drept de proprietate comună.

În legătură cu această problemă, Plenul tribunalului Suprem, prin decizia de îndrumare nr. 1/1964, arată că: “Desfacerea căsătoriei nu impune împărțirea bunurilor comune. Foștii soți pot, dacă vor, să continuie să stăpânească împreună aceste bunuri, deoarece starea de coproprietate, fiind o stare legală, nimeni nu poate fi forțat să ceară ieșirea din indiviziune”. Din această decizie de îndrumare rezultă că desfacerea căsătoriei nu înseamnă și împărțirea bunurilor comune ale soților. Dacă însă bunurile comune n-au fost împărțite, căsătoria fiind desfăcută, în mod firesc se naște întrebarea “care este regimul juridic al acestor bunuri comune ale foștilor soți?”. Fără să răspundă în mod direct la această problemă, decizia de îndrumare citată consacră teza transformării devălmășiei într-o indiviziune, de vreme ce se arată că: “Foștii soți pot, dacă vor, să stapânească împreună acele bunuri…”. Prin urmare, foștii soți vor avea asupra bunurilor comune un drept de proprietate comună pe cote părți.

Într-o altă decizie de speță în care se analizau temeiurile de drept ale împărțirii bunurilor comune în timpul căsătoriei și după desfacerea acesteia, Tribunalul Suprem consacră teza transformării dreptului de proprietate comună în devălmășie într-un drept de proprietate comună pe cote părți după desfacerea căsătoriei. În legătură cu aceasta se arată că: “Într-adevăr, dacă pentru împărțirea bunurilor comune în timpul căsătoriei este necesară existența unor motive temeinice, această condiție nu mai este cerută când căsătoria nu mai este în ființă și, deci, când împărțirea își are cauza juridică în coproprietate”.

Ideea transformării comunității de bunuri a soților într-o indiviziune, prin efectul desfacerii căsătoriei, i se pot opune caracterele specifice proprietății comune pe cote părți, fapt ce constituie de altfel și temeiul susține că devălmășia nu se transformă într-o proprietate comună pe cote părți și, ca atare, intenția legiuitorului, a fost străină de ideea de indiviziune.

Într-adevăr, pentru a se putea vorbi de indiviziune, este necesar ca titularii dreptului de proprietate asupra bunurilor comune să cunoască întinderea dreptului lor de proprietate. În legătură cu aceasta se ridică problema: cum și de unde, încetând căsătoria, fiecare dintre soți ar putea avea un astfel de drept exprimat sub forma unei cote ideale din dreptul de proprietate asupra bunurilor comune?

Cotele părți ale fiecărui soț există în fiecare moment al căsătoriei, ele nu se nasc, în mod arbitrar, după desfacerea căsătoriei, prin înțelegerea părților sau prin hotărârea instanțelor judecătorești. Dacă s-ar nega existența elementelor obiective de determinare ale acestor cote părți în fiecare moment al căsătoriei s-ar naște situația de a nu putea fi explicate și, în același timp, de a face imposibilă împărțirea bunurilor comune înaintea desfacerii căsătoriei. Tocmai existența acestor elemente obiective crează posibilitatea determinării cotelor părți ale soților în tot cursul căsătoriei. În timpul căsătoriei, cotele părți nui constituie decât o simplă eventualitate, datorită faptului că, atâta timp cât dăinuiesc drepturile soților asupra bunurilor, se impune ca în interesul căsniciei, acestea să fie contopite, pentru ca nici unul să nu aibă un drept exclusiv de care să poată hotărî singur.

În momentul desfacerii căsătoriei, acest drept, eventual o cotă parte, se transformă într-un drept actual ce se poate materializa asupra unei cote părți ideale din dreptul de proprietate. În acest sens, Plenul Tribunalului Suprem a statutat că: “Întrucât, însă, dreptul de proprietate al foștilor soți asupra bunurilor comune nu era în timpul căsătoriei determinat pe cote părți – acele bunuri formând o proprietate în devălmășie – ei au interesul, în cazul în care nu vor să ceară după divorț împărțirea, să se stabilească judecătorește cota ce se cuvine fiecăruia din bunurile comune, pentru ca în acest fel să fie determinate drepturile și obligațiile ce revin fiecăruia".

Deși obiectul acestui drept nu este încă determinat în momentul desfacerii căsătoriei, dreptul lșa cota parte poate lua naștere, deoarece din momentul desfacerii căsătoriei el poate fi determinat cu ajutorul unor elemente obiective preexistente. În legătură cu aceasta, într-o decizie de speță, Tribunalul Suprem face precizarea: “Pentru împărțirea bunurilor comune este necesar în prealabil să se determine cota parte a fiecăruia dintre soți în comunitate, care se stabilește în funcție de aportul adus de fiecare dintre ei în timpul căsătoriei și în rapăort de aceasta urmează să se procedeze la împărțirea lor efectivă".

Aportul personal adus de fiecare dintre soți la dobândirea bunurilor ce alcătuiesc obiectul dreptului lor de proprietate comună constituie, prin urmare, elementul obiectiv de care să se țină seama în stabilirea întinderii dreptului de proprietate al fiecărui soț asupra bunurilor comune.

Este însă necesară însă stabilirea unor particularități pe care le prezintă dreptul de proprietate comună pe cote părți în aplicarea sa concretă la comunitatea de bunuri a foștilor soți. Aceste particularități rezultă, pe de o parte, din aceea că există situații în care problema transformării devălmășiei în indiviziune nici nu se pune, deoarece comunitatea de bunuri se transformă direct într-o proprietate exclusivă. Bunurile comune prevăzuteîn Codul familiei revin numai unuia dintre foștii soți în cazul în care celălalt soț nu a contribuit cu numic la dobândirea lor, cât și în cazul decesului unuia dintre soți, la a cărui moștenire este chemat, ca unic moștenitor, soțul supraviețuitor: “Atunci când se dovedește că unul dintre soți n-a contribuit, sub nici o formă, la dobândirea bunurilor achiziționate în timpul căsătoriei și la susținerea sarcinilor traiului comun, instanța, cu ocazia acțiunii în împărțeală, va constata că acest soț nu are nici un drept asupra bunurilor comune”.

Pe de altă parte, dreptul de proprietate asupra bunurilor comune ale foștilor soți nu este încă divizat, ci numai de esență divizibilă, ceea ce în practică impune, cel mai adesea, stabilirea cotelor părți ideale, fie pe cale convențională, fie printr-o hotărâre judecătorească. Cu alte cuvinte, foștii soți pot, prin bună înțelegere, să stabilească întinderea dreptului lor de proprietate asupra bunurilor lor comune. Pentru a stabili cota parte din dreptul de proprietate asupra bunurilor comune, ei pot recurge la o acțiune în constatare. În legătură cu aceasta, Plenul Tribunalului Suprem, în decizia de îndrumare nr. 1/1960, arată că: “Atâta timp cât foștii soți nu doresc îmoprțirea, ci numai transformarea stării de devălmășie într-o stare de indiviziune – adică determinarea cotelor părți în bunurile comune – ei nu pot recurge în acest scop la acțiunea în realizare.

Ca atare, acțiunea în constatare este admisibilă, ea fiind singura în măsură să facă posibilă înfăptuirea scopului urmărit de foștii soți”.

Stabilirea cotelor părți din dreptul de proprietate comună în devălmășie constituie “… o individualizare în fapt, o concretizare, a dreptului fiecăruia dintre ei, operație neprohibită prin nici un text de lege sau alt act normativ și conformă, în efectele ei, cu caracterul declarativ al partajului”.

Față de cele înfățișate se poate formula concluzia că, prin natura sa juridică, dreptul de proprietate asupra bunurilor comune ale foștilor soți este un drept de proprietate comună pe cote părți.

Secțiunea a II-a.

Procedura și caracterul excepțional al împărțirii bunurilor comune în timpul căsătoriei la cererea soților

Deși în Codul Familiei se prevede că împărțirea în timpul căsătoriei a bunurilor comune, la cererea unuia diontre soți, poate avea loc numai atunci când există motive temeinice, totuși nici Codul Familiei și nici alt act normativ nu precizează conținutul juridic al noțiunii de “motive temeinice”. Cu toate acestea, în literatura de specialitate, dar mai ales prin contribuția creatoare a practicii judecătorești, îndrumate de tribunalul Suprem, s-a reușit să se contureze noțiunea de “motive temeinice” de natură a justifica împărțirea bunurilor comune în timpul căsătoriei.

Cu privire la această problemă o primă precizare se referă la aceea că între motivele temeinice care să justifice împărțirea bunurilor comune în timpul căsătoriei și motivele temeinice pentru care s-ar putea cere desfacerea căsătoriei prin divorț, nu trebuie să se stabilească vreo legătură necesară. “Într-adevăr, precizează Tribunalul Suprem, pot fi motive temeinice pentru împărțirea bunurilor comune, în sensul art. 36, al. 2 din Codul Familiei, care însă nu ar justifica o carere de desfacere a căsătoriei” după cum “sunt motive care pot justifica desfacerea căsătoriei – de pildă, comportarea imorală a unuia dintre soți – dar care nu pot duce la împărțirea bunurilor în timpul căsătoriei”. Cu alte cuvinte, “temeinicia motivelor invocate, în justificarea cererii de împărțire a bunurilor comune în timpul căsătoriei se va stabili exclusiv în raport de cererea de împărțire, fără a se ține seama de faptul dacă acele motive ar putea justifica și desfacerea căsătoriei”.

Stabilirea motivelor de natură să justifice împărțirea bunurilor comune în timpul căsătoriei este lăsată la aprecierea instanțelor de judecată. Temeinicia motivelor trebuie analizată și stabilită în fiecare caz concret dedus spre judecată “în raport de nevoile soțului care cere împărțirea sau a ambilor soți”.

Dat fiind caracterul cu totul excepțional al împărțirii bunurilor comune în timpul căsătoriei, instanțele de judecată au îndatorirea de a examina cu toată atenția temeinicia motivelor invocate și să nu admită cererea de împărțire decât atunci când este pe deplin justificată, indiferent de împrejurarea că acele motive ar fi de natură să justifice și desfacerea căsătoriei.

Împărțirea bunurilor comune în timpul căsătoriei fiind condiționată de existența unor motive temeinice, instanța de judecată nu poate proceda la administrarea de probe cu privire la împărțirea bunurilor mai înainte de a stabili dacă există motive temeinice de împărțire.

În principiu, împărțirea trebuie admisă ori de câte ori neîmpărțirea ar fi de natură să zdruncine trăinicia căsniciei sau să conducă pe soți la divorț; motivele invocate trebuie bine stabilite și mai trebuie să fie de așa natură încât să justifice împărțirea; despărțirea în fapt a soților nu constituie deci, prin ea însăși, un motiv temeinic pentru împărțirea bunurilor comune, nici chiar dacă s-a introdus acțiune de divorț; despărțirea va constitui însă un asemenea motiv temeinic dacă ea este însoțită de anumite alte fapte, cum au fost considerate: stăpânirea, folosirea sau înstrăinarea de bunuri comune numai de către unul din soți fără consimțământul celuilalt soț, faptul că soțul și-a alungat soția din domiciliul conjugal și trăiește în locuința bun comun al soților în concubinaj cu o altă femeie, părăsirea forțată a domiciliului conjugal de către unul dintre soți, datorită comportării necorespunzătoare și relelor tratamente ce i s-au aplicat de către celălalt soț, faptul că soțul care întreține singur un copil pe timpul despărțirii nu poate asigura întreținerea, în totul sau în parte, decât din bunurile comune etc.

În practica judecătorească, îndrumată de Tribunalul Suprem, s-a stabilit că prin motive temeinice trebuie să se înțeleagă acele împrejurări de fapt care prin natura lor aduc o vătămare sau nesocotesc interesele de ordin patrimonial ale unuia dintre soți. Astfel, hotărârea judecătorească în care nu se arată și nu sunt analizate motivele, precum și temeinicia acestora, pentru a justifica soluția de împărțire a bunurilor comune, se arată într-o decizie a Tribunalului Suprem ce urmează a fi desființată.După cum susține doctrina, dacă despărțirea în fapt a soților este coroborată însă cu alte împrejurări ce sunt de natură să învedereze instanței de judecată că cel ce solicită împărțirea bunurilor comune în timpul căsătoriei este împiedicat să-și exercite atributele ce alcătuiesc conținutul dreptului de proprietate asupra bunurilor comune, aceste împrejurări pot constitui motive temeinice care să justifice împărțirea bunurilor în timpul căsătoriei.

În legătură cu aceasta este deosebit dfe semnificativă precizarea făcută în practica judecătorească, în sensul că: “în noțiunea de «motive temeinice» nu se cuprind situațiile de fapt fără legătură directă cu administrarea și folosirea bunurilor comune”. Este vorba, așadar, de situații de fapt ce sunt de natură să nesocotească sau să vatăme interesele de ordin patrimonial ale unuioa sau chiar ale ambilor soți. Astfel, “deținerea și folosirea bunurilor comune de către un singur soț, precum și ănstrăinarea lor, fără consimțământul celuilalt soț, sunt de natură să justifice împărțeala”, indiferent dacă soții sunt sau nu despărțiți în fapt. Constituie, de asemenea, motiv temeinic de natură să legitimeze cererea de împărțire a bunurilor comune, în timpul căsătoriei, abandonarea forțată de către unul din soți a domiciliului comun, fie datorită relelor tratamente ce i s-au aplicat ori comportării necorespunzătoare, imorale a celuilalt soț, fie ca urmare a alungării din locuință, dacă prin aceasta a urmărit “să-și asigure prin acte arbitrare folosința exclusivă a bunurilor comune, menționând această stare, timp îndelungat, în pofida intereselor celuilalt soț”.

Este îndreptățită cererea de împărțire a bunurilor comune în timpul căsătoriei, existând motive temeinice, și atunci când se constată că soția ce solicită împărțirea bunurilor a fost alungată de soț din domiciliul conjugal care este format dintr-un imobil, construit în timpul căsătoriei, iar soțul trăiește în concubinaj cu o altă femeie “împiedicând-o să se folosească și dânsa de imobilul comun”.

Existența unui pericol iminent de degradare sau de risipire a bunurilor comune, ca și existența unei nevoi imperioase a soțului ce solicită împărțirea de a folosi unele bunuri comune, constituie motive temeinice pentru instanțele de judecată de a hotărâ împărțirea bunurilor comune în timpul căsătoriei.

Totodată, vor constitui motive temeinice care să justifice împărțirea bunurilor comune în timpul căsătoriei și situațiile de fapt în care unul dintre soți distruge sau înstrăinează bunuri comune, precum și atunci când există pericol de dispariție sau distrugere a acestora ca urmare a comportamentului necorespunzător ori a tendinței acestuia de a le ascunde în scopul însușirii.

S-a mai precizat că este posibilă împărțirea bunurilor comune, în timpul căsătoriei, la cererea unuia dintre soți, pentru ca apoi bunurile devenite obiectul dreptului de proprietate exclusivă să poată fi înstrăinate, întrucât, din lipsă de alte mijloace, numai în acest fel, soțul care a cerut împărțirea va putea să ajute pe un copil al său, dintr-o căsătorie anterioară, aflat la nevoie.

Tot astfel, s-a considerat că există motive temeinice de natură să justifice împărțirea bunurilor comune în timpul căsătoriei, când mama care a solicitat împărțirea bunurilor comune, se ocupă singură de creșterea și educarea minorului rezultat din căsătoria cu pârâtul care nu se îngrijește de minor și care este plecat de acasă, precum și când reclamanta nu are suficiente motive pentru întreținerea minorului, fiind “nevoită să vândă din bunurile comune, ceea ce nu poate face singură, decât după împărțirea lor”.

De asemenea, împărțirea bunurilor comune în timpul căsătoriei este justificată și în situația în care sumele de bani, bunuri comune ale soților, sunt depuse la CEC pe numele unuia din soți care împisdică pe celălalt soț să le folosească în vederea îndestulării sarcinilor comune ale căsniciei.

În sfera noțiunii de “motive temeinice” de natură să justifice împărțirea bunurilor comune, în timpul căsătoriei, literatura de specialitate a inclus și împrejurarea în care unul din soți a fost condamnat pentru săvârșirea infracțiunilor de furt, abuz de încredere și distrugere. Existența unei hotărâri de condamnare definitivă a unuia dintre soți pentru săvârșirea unor asemenea infracțiuni constituie dovada completă, cu putere de lucru judecat, a motivelor temeinice care justifică pe deplin cererea celuilalt soț de împărțire a bunurilor comune.

În timpul căsătoriei, prevede art. 36, al. 2 din codul familiei, împărțirea bunurilor comune poate avea loc numai prin hotărâre judecătorească. În consecință, “în timpul căsătoriei, soții nu-și pot împărții bunurile comune pe cale convențională, deoarece s-ar aduce atingere regimului comunității, pe care soții l-ar eluda prin înțelegerea lor”.

Convenția soților de împărțire a bunurilor comune în timpul căsătoriei este sancționată cu nulitate absolută, ea fiind încheiată cu nesocotirea unei dispoziții imperative cuprinse în art. 36, al. 2 Codul Familiei. Într-adevăr, Codul familiei, prin dispozițiile art. 36, al. 2, admite împărțirea bunurilor comune numai cu o excepție, care este de strictă interpretare, atât sub aspectul motivelor care o justifică cât și sub cel al modului în care poate fi obținută.

Cu toate acestea, atât în literatura de specialitate, cât și în practica judecătorească, s-a admis că o convenție între soți cu privire la împărțirea bunurilor comune nu are nimic ilicit dacă a fost făcută după introducerea acțiunii de divorț și este menită să producă efecte numai după desfacerea căsătoriei, urmând ca ea să fie omologată prin hotărârea de divorț sau ulterior, printr-o altă hotărâre judecătorească. Prin aceasta, instanța de judecată nu face altceva decât să consfințească voința soților cu privire la împărțirea bunurilor comune, bazată pe desfacerea căsătoriei prin divorț, convenției încheiată de soți, nefiindu-i aplicabile, așadar, dispozițiile cuprinse în art. 36, al. 2 din Codul familiei.

Dreptul la acțiune pentru împărțirea bunurilor comune, în timpul căsătoriei, are caracter personal și aparține numai soților, singurii îndreptățiți să exercite acest drept. Aceasta înseamnă că dacă pe timpul judecării unui proces de împărțire a bunurilor comune unul din soți moare, acțiunea rămâne fără obiect. Soțul supraviețuitor urmează să-și valorifice pretențiile sale, asupra bunurilor comune, în cadrul procedurii succesorale.

În cazul în care după împărțirea bunurilor comune în timpul căsătoriei soții au reluat conviețuirea și au dobândit împreună alte bunuri, solicitând după ce s-au despărțit din nou și partajarea acestora din urmă, instanța de judecată nu va mai include în masa supusă împărțirii bunurile ce fuseseră anterior împărțite, deoarece prin aceasta s-ar înlătura efectele hotărârii anterioare de partaj.

Unii autori consideră că timpul în care se poate cere această împărțire (care poate avea loc atât pe cale principală, cât și pe cale incidentală) este numai până la data intentării acțiunii de divorț, deoarece, după această dată, împărțirea bunurilor comune urmează să se facă în cadrul procesului de divorț.

Cu privire la această interpretare este de observat că: textul Codului Familiei folosește denumirea de timpul căsătoriei fără o asemenea limitare; interpretarea oprește împărțirea bunurilor comune pe toată durata procesului de divorț și, în mod implicit, fără a deosebi după cum prin acțiunea de divorț s-a cerut sau nu împărțirea bunurilor, sau după cum acțiunea a fost admisă ori respinsă; tocmai pe durata divorțului se pot ivi, din cauza vătămării relațiilor dintre soți, motive în plus care să reclame și să justifice împărțirea parțială sau totală a bunurilor comune.

În practica judiciară s-a ridicat problema dacă, în cadrul prevederilor art. 36, al. 2 Codul Familiei, este sau nu admisibilă acțiunea prin care s-ar care numai împărțirea fructelor bunurilor comune, soluția instanțelor supreme fiind în final afirmativă.

În cauză, soția fiind împiedicată de către soț și părinții acestuia să beneficieze de fructele unui bun imobil, care jumătate era bun comun al soților, a cerut instanței de judecată împărțirea fructelor culese numai de către pârâți, soțul său și părinții lui, fără a cere însă nici împărțirea imobilului și nici divorțul.

Instanța de fond a admis acțiunea, iar instanța de recurs a menținut-o.

Împotriva ambelor hotărâri s-a declarat recurs extraordinar, care a fost admis, prin modificarea hotărârilor atacate, acțiunea reclamantei fiind respinsă, cu motivarea că nu se putea proceda la împărțirea fructelor fără o împărțire prealabilă a imobilului.

În cauză s-a declarat din nou recurs extraordinar, împotriva deciziei secției civ. a Trib. Suprem, recurs care a fost admis, cu motivarea că cererea reclamantei de a participa la dobândirea fructelor trebuie privită ca admisibilă, ea neafectând regimul comunității dintre soți, și că cererea este admisibilă în cadrul prevederilor art. 36, al. 2 Codul Familiei, deoarece în cauză există motive temeinice pentru împărțirea fructelor însușite numai de către pârâți.

În comentarea speței se arată, pe drept cuvânt, că “împărțirea numai a fructelor nu este contrară dispozițiilor art. 36, al. 2 din Codul Familiei, care permite împărțirea, în totalitate sau în parte, a bunurilor comune, ele putând fi individualizate din masa de bunuri comune” cu precizarea că pentru rezolvarea unor asemenea acțiuni “instanțelor le revine rolul de a determina cota de participare a fiecărui soț la dobândirea bunurilor comune”.

Capitolul IV

Împărțirea bunurilor comunela cererea creditorilor personali ai soților.

Secțiunea I-a

Reglementare și situații de împărțire a bunurilor comune la cererea creditorilor personali ai soților.

În timpul căsătoriei împărțirea bunurilor comune ale soților poate avea loc și la cererea creditorilor personali ai unuia dintre soți. Într-adevăr, în conformitate cu art. 33, al. 2 din Codul Familiei, după urmărirea bunurilor proprii ale soțului debitor, creditorii personali ai acestuia pot cere împărțirea bunurilor comune, însă numai în măsura necesară pentru acoperirea creanței lor.

Bunurile atribuite prin împărțire, la cererea creditorilor, devin obiectul dreptului de proprietate exclusivă al fiecăruia dintre soți.

Dreptul creditorilor personali ai soților de a cere împărțirea bunurilor comune, în timpul căsătoriei, constituie o măsură de excepție prin care se atenuează regula instituită în Codul Familiei, potrivit căreia bunurile comune nu pot fi urmărite de creditorii personali ai unuia dintre soți. Cu alte cuvinte, deși legea interzice creditorilor personali ai soților urmărirea bunurilor comune, totuși le permite de a cere împărțirea acestor bunuri, care, ca efect al partajului, devenind bunuri proprii ale fiecăruia dintre soți, vor putea fi urmărite de creditorii personali ai unuia dintre ei.

Soluția consacrată de către Codul familiei este de natură să asigure, pe de o parte, destinația economică, concretă a comunității de bunuri a soților – satisfacerea nevoilor comune ale căsniciei – , iar, pe de altă parte, să garanteze și să dea certitudine și securitate raporturilor juridice ale soților cu alte persoane în cadrul circuitului civil general.

De altfel, însăși prevederea legală prin care se conferă creditorilor personali ai unuia dintre soți dreptul de a cere împărțirea bunurilor comune este o dispoziție restrictivă, derogatorie de la regimul legal al comunității, fiind de strictă interpretare.

Spre deosebire de împărțirea bunurilor comune ce are loc în condițiile din Codul Familiei, care este determinată de interesele soților, împărțirea ce se realizează potrivit dispozițiilor art. 33, al. 2 din Codul familiei este reclamată de interesul creditorilor personali ai unuia dintre soți.

Împărțirea bunurilor comune la cererea creditorilor personali ai oricăruia dintre soți nu poate avea loc decât pe cale judecătorească.

Dreptul creditorilor personali ai unuia dintre soți de a cere împărțirea bunurilor comune poate fi exercitat numai după urmărirea bunurilor proprii ale soțului debitor și numai dacă bunurile proprii ale acestuia sunt insuficiente pentru acoperirea creanțelor creditorilor personali. Aceasta înseamnă că acțiunea creditorilor personali de a cere împărțirea bunurilor comune are caracter subsidiar.

Respectarea acestor condiții de către creditorii personali, înainte de a solicita împărțirea bunurilor comune este obligatorie. Ordinea în care pot fi urmărite bunurile proprii și cele comune este imperativ stabilită de către lege. În cazul în care creditorul personal al unuia dintre soți solicită împărțirea bunurilor comune, fără ca în prealabil să fi procedat la urmărirea bunurilor proprii ale soțului debitor, celălalt soț poate invoca beneficiul de discuție. Dacă nici unul dintre soți nu invocă beneficiul de discuție, instanța judecătorească, în baza rolului său activ și față de caracterul imperativ al dispozițiilor din Codul Familiei, va trebui să-l ridice din oficiu.

Cu ocazia judecării cererii de împărțire a bunurilor comune, creditorul urmăritor nu este obligat să facă dovada că un anumit bun al soților este comun, deoarece, potrivit art. 30 din Codul Familiei, calitatea de bun comun nu trebuie dovedită. Dimpotrivă, partea care pretinde că bunul respectiv este propriu al unuia dintre soți trebuie să facă această dovadă.

În literatura de specialitate s-a ridicat problema dacă creditorii personali ai unuia dintre soți, atunci când cer împărțirea bunurilor comune, exercită un drept propriu ori, dimpotrivă, ei ar exercita pe calea unei acțiuni oblice sau subrogatorii dreptul soțului debitor de a cere împărțirea bunurilor comune.

Deși între cele două cazuri prevăzute de lege privind împărțirea bunurilor comune în timpul căsătoriei, există unele asemănări, totuși dreptul creditorilor personali ai unuia dintre soți de a cere împărțirea bunurilor comune este un drept propriu. Într-adevăr, dacă creditorii personali ar exercita acțiunea soților, prevăzută în art. 36, al. 2 Codul Familiei, nu erau necesare două texte de lege prin care să se reglementeze același drept. Pe de altă parte, condițiile în care poate fi intentată acțiunea într-un caz ca și în celălalt sunt diferite, după cum diferite sunt, de asemenea, și temeiurile admiterii acțiunii de împărțire într-un caz, față de celălalt. Tot astfel, măsura în care bunurile pot fi împărțite în cele două cazuri ca și interesul care determină împărțirea sunt diferite. Astfel, în cazul prevăzut de Codul Familiei, bunurile comune se vor împărți numai măsura reclamată de cazurile care o legitimează și în funcție de interesul soțului care a cerut-o, în timp ce împărțirea cerută de creditorii personali se va efectua în măsura necesară satisfacerii interesului acestora, pentru acoperirea creanței lor.

Acțiunea prin care creditorii personali solicită împărțirea bunurilorcomune trebuie introdusă împotriva ambilor soți, pentru ca hotărârea ce se va da să le fie opozabilă. Având calitatea de parte în proces, celălalt soț se poate apăra împotriva creditorului urmăritor putându-i opune acestuia beneficiul de discuție și, eventual, să indice instanței bunurile comune ce pot fi împărțite și în ce măsură.

Obiectul acțiunii de împărțire îl constituie numai bunurile existente în patrimoniul comun al soților la data împărțirii, nu și bunurile viitoare.

Bunurile care n-au fost împărțite, precum și cele pe care soții le vor dobândi după data împărțirii, vor constitui obiectul dreptului lor de proprietate comună în devălmășie. Asupra bunurilor împărțite și atribuite, fiecare din soți va dobândi un drept de proprietate exclusivă.

Dacă obiectul acțiunii de împărțire îl constituie toate bunurile comune, dreptul de proprietate comună al soților încetează, transformându-se odată cu împărțirea într-un drept de proprietate exclusivă. El însă va renaște după împărțire și va avea ca obiect bunurile pe care soții le vor dobândi în timpul căsătoriei cu titlu de proprietate. Dacă, dimpotrivă, prin acțiune se solicită împărțirea numai a unor bunuri comune, atunci dreptul de proprietate comună în devălmășie nu încetează, ci numai își micșorează obiectul în sensul că “bunurile atribuite prin împărțire fiecărui soț, devin proprii”.

După aceleași reguli urmează a se efectua împărțirea bunurilor comune ale soților în timpul căsătoriei și în cadrul contestației la executare. Într-adevăr, în conformitate cu prevederile din Codul de procedură civilă: “Împărțirea bunurilor comune, potrivit art. 33, al. 2 din Codul Familiei, poate fi cerută și în cadrul judecării contestației la executarea silită”.

Textul art. 400 a fost introdus în Codul de procedură civilă prin Decretul nr. 52/1969, pentru modificarea unor dispoziții ale acestuia și a avut ca scop de a generaliza posibilitatea împărțirii bunurilor comune în cadrul contestației la executare pentru toate urmăririle silite.

Pentru prima dată posibilitatea de a cere împărțirea bunurilor comune în cadrul contestației la executare a fost reglementată de către art. 41, al. 5 Decretul 221/1960 cu privire la executarea silită împotriva persoanelor fizice, a plății impozitelor și a taxelor neachitate în termen și a creanțelor bănești ale organizațiilor, precum și cu privire la executarea confiscării averii, potrivit căruia “la cererea oricărei părți interesate, instanța poate decide – în cazul judecării contestației – și asupra împărțirii bunurilor comune”.

Chiar anterior apariției Decretului 221/1960, instanțele judecătorești, pentru a înlătura dificultățile care s-au ivit în practică cu privire la executarea silită împotriva debitorilor căsătoriți, au admis împărțirea bunurilor comune în cadrul contestației la executare. Soluția se întemeia pe principiul disponibilității, fiind posibilă numai în raporturile dintre persoanele fizice și numai dacă acestea erau de acord să transforme instanța de contestație într-o instanță de partaj.

Soluția împărțirii bunurilor comune în cadrul contestației la executare, în afara avantajului incontestabil al operativității măsurilor de executare mai prezintă avantajul că se determină pe această cale ce bunuri revin, în proprietate exclusivă, soțului împotriva căruia nu există titlu executor, bunuri ce trebuie să fie scoase de sub urmărire și care anume bunuri devin proprii soțului debitor ori condamnat la pedeapsa complementară a confiscării averii și vor fi supuse executării silite.

Împărțirea anticipată a bunurilor comune – fie la cererea soților, fie la cererea creditorilor personali ai soților – înfățișează desigur și trăsături comune. O asemenea împărțire nu poate fi îngăduită decât pe calea acțiunii judecătorești, sau, în cazul în care printre bunurile supuse împărțirii se află un teren, numai cu condiția autorizării împărțirii de către organul administrativ competent.

Caracterul imperativ al reglementării regimului comunității este considerentul pentru care împărțirea nu poate fi săvârșită, în timpul căsătoriei, prin convenția soților. Într-adevăr, convenția lor ar fi izbită de nulitate absolută, întrucât, prin mijlocirea ei, “s-ar aduce atingere regimului comunității, pe care soții l-ar eluda prin înțelegerea lor”; o atare convenție este nulă chiar în cazul în care ar fi fost admisă în cadrul unei hotărâri judecătorești.

În al doilea rând, în ambele cazuri, împărțirea anticipată nu constituie decât un simplu act de întrerupere a cursului regimului comunității, în sensul că împărțirea are drept obiect numai bunurile existente și nu, întotdeauna, totalitatea lor. Regimul comunității continuă pentru viitor, atât în privința bunurilor care nu au fost împărțite, cât și a celor ce urmează să fie dobândite ulterior.

Împărțirea bunurilor nu înseamnă, așadar, niciodată și în nici o măsură, că regimul comunității este înlocuit prin acela al separațiunii, oricare ar fi natura sau durata “motivelor temeinice”, chiar atunci când ar fi susceptibile să primejduiască interese însemnate ale familiei, prin imposibilitatea absolută a exercitării împreună de către soți a drepturilor privitoare la bunuriloe comune – ca în cazul dispariției, alienației mintale sau al executării unei pedepse privative de libertate de către unul dintre soți – cazuri în care continuarea regimului comunității, nemaicorespunzând realității juridice, devine stânjenitoare pentru celălalt soț, întrucât este necesar consimțământul expres al soțului internat, interzis, dispărut sau care execută o pedeapsă privativă de libertate, pentru săvârșirea actelor de dispoziție cu privire la bunurile comune cele mai însemnate.

Soluția contrară se întâlnește însă în codurile altor țări. Adoptarea ei a fost preconizată “de lege ferenda” și în literatura noastră juridică: “dacă au existat motive temeinice” pentru împărțirea bunurilor este neândoielnic că, “în majoritatea cazurilor, aceste motive continuă să existe și după pronunțarea hotărârii, ceea ce impune soților necesitatea de a se adresa în mod periodic instanței, solicitând împărțiri consecutive”. Obiecțiunea este desigur justă. Recidiva nu este exclusă în ceea ce privește împărțirea din timpul căsătoriei. Cu toate acestea, se consideră că adoptarea soluției preconizate nu ar fi indicată în Codul Familiei român. Uneori, legiuitorul este silit să adopte, nu soluția care nu prezintă nici un neajuns, ci aceea care reprezintă cele mai benigne. Întradevăr nu trebuie uitat că interesele susceptibile să determine introvertirea unui regim matrimonial într-altul nu corespund întotdeauna unor fenomene ireversibile. În situația în care existența lor ar înceta, soluțiile alternative, care s-ar impune, sunt deopotrivă nesatisfăcătoare, fie că regimul separației ar continua, cu toate că au dispărut motivele care l-au determinat, fie că s-ar reveni la regimul comunității, cu tot cortegiul de complicații juridice la care asemenea schimbări ar putea da naștere în cadrul raporturilor dintre soți și terțele persoane, fără a mai socoti posibilitatea înțelegerilor frauduloase la care soții ar putea recurge pentru a putea schimba regimul comunității de bunuri.

Capitolul V

Confiscarea averii unuia dintre soți. Împărțirea bunurilor comune în cadrul contestației la măsurile

asiguratorii sau de urmărire

Unele precizări trebuie făcute pentru situația condamnării unuia dintre soți la pedeapsa confiscării averii. Această pedeapsă lovește partea codevălmașă a soțului condamnat din masa bunurilor comune. În consecință, statul se substituie soțului condamnat, devenind proprietar comun cu celălalt soț (condamnat) asupra bunurilor comune. La încetarea proprietății comune, în cazul confiscării averii unui soț, se aplică, prin asemănare, principiile de la ieșirea din indiviziune.

În această situație, atât soțul celui condamnat, cât și statul, care acționează nu în calitate de creditor ci de proprietar, pot să ceară încetarea proprietății comune prin împărțirea bunurilor comune. Practica judecătorească este în acest sens. Decretul nr. 841/03.01.1965 cu privire la ieșirea din indiviziune a statului se aplică, potrivit art. 13, și în acest caz.

Acest decret a fost abrogat prin Legea nr. 1/16.02.1992, astfel că în prezent se aplică dreptul comun.

Dacă, la data când confiscarea își produce efectele, există deja pornită o acțiune pentru împărțirea bunurilor comune, fie la cererea unuia dintre soți, fie la cererea creditorilor personali ai soților, atunci statul se substituie în drepturile soțului condamnat și participă, ca atare, la acțiunea de împărțire. Prin urmare, în situația condamnării unuia dintre soți la confiscarea averii, în procesul de împărțire, care poate fi pornit fie pe cale principală, fie pe cale incidentală, în cadrul contestației la executare, nu va mai figura soțul condamnat, ci, în locul său, va figura statul, în calitate de proprietar.

Tribunalul Suprem arată că, la cererea oricărei părți interesate și în cadrul contestației introdusă împotriva actelor de executare îndeplinite în cursul urmăririlor efectuate potrivit Decretului nr. 221/01.07.1960, instanța poate decide și asupra împărțirii bunurilor comune ale soților. Dacă instanța admite contestația la executare, ea urmează a menține măsurile asiguratorii aplicate, asupra bunurilor comune ale soților, chiar dacă nu s-a solicitat împărțirea acestor bunuri, ori de câte ori ele au fost luate pentru garantarea confiscării eventuale a averii unuia dintre soți împotriva căruia s-a pornit procesul penal pentru o infracțiune la care se poate aplica această pedeapsă (confiscarea), precum și în ipoteza în care bunurile proprii ale soțului debitor nu sunt suficiente pentru a garanta dezdăunarea creditorului urmăritor. În consecință, se face deosebirea între măsurile asiguratorii și urmărirea propriuzisă. Astfel Decretul nr. 221/1960 prevede că, dacă averea personală a debitorului căsătorit nu este suficientă pentru acoperirea creanței, se pot sechestra și bunurile comune ale soților, spre a asigura despăgubirea și din aceste bunuri, după împărțirea lor, iar art. 42, al. Penultim din același decret prevede că în cadrul judecării contestației, la cererea oricărei părți interesate, instanța poate decide și asupra împărțirii bunurilor comune. Prin aceste dispoziții legale se derogă de la principiul cuprins în art. 33 din Codul Familiei și, în consecință, în privința creanțelor anumitor creditori nu se cere condiția de a se urmări – în prealabil – bunurile proprii ale soțului debitor, înainte de a se putea să se îndrepte și asupra bunurilor comune. Este suficient ca bunurile proprii ale soțului debitor să fie neândestulătoare pentru acoperirea creanței acestor creditori. Așadar, în cazul creanțelor acestor creditori, oricare parte interesată poate și este obligată, pentru a obține scoaterea de sub sechestru, să ceară împărțirea bunurilor comune în cadrul contestației introduse împotriva măsurilor asiguratorii sau de urmărire care afectează bunurile comune. În prezent, Constituția prevede că averea dobândită licit nu poate fi confiscată, insa aceasta permite confiscarea specială și cea contravențională.

Capitolul VI

Aspecte de drept comparat

Metoda codurilor latine, îndeosebi a codului francez, care separă dreptul matrimonial pecuniar de cel personal, ocupându-se de raporturile patrimoniale dintre soți în materia contractelor, pornește din concepția învechită că raporturile patrimoniale pecuniare ale soților nu sunt decât efecte ale căsătoriei de natură convențională. Această concepție este, pe de o parte, inexactă, deoarece înglobează în materia contractelor speciale și regimul matrimonial legal, care este un efect ce naște “ipso jure” din căsătorie, iar pe de altă parte, este opusă concepției moderne care privește căsătoria ca o instituție – contract ce produce efecte numeroase și variate de natură atât personală cât și materială. Deci, este mai logic și mai juridic a se considera regimul matrimonial ca aparținând dreptului conjugal sau sferei mai largi a dreptului familial decât materiei obligațiilor.

Această teorie este îmbrățișată îndeosebi de legislația și doctrina germană, ca și de cea elvețiană, austriacă și ungară, fiind aprobată de mulți autori moderni, care o recunosc mai firească și mai rațională decât teoria franceză. Din aceste motive a fost adoptată și legislația română.

Prin urmare, căsătoria dă naștere între soți la raporturi patrimoniale legale și poate da naștere la raporturi convenționale. Prin efectul legii situația soților nu este mult schimbată. Ca și înainte de încheierea căsătoriei, soții rămân subiecte de drept separate; puține sunt legislațiile care mai admit modificarea capacității pentru femeia măritată. Soții sunt însă obligați a suporta în oarecare măsură sarcinile căsătoriei, au îndatoriri de întreținare unul față de altul și față de copii, capătă dreptul reciproc de succesiune legală și între ei și față de terți se aplică, relativ la bunurile lor, un ansamblu de reguli care determină raporturile lor patrimoniale, adică se întemeiază, după terminologia cunoscută, un regim matrimonial. Când, în scopul reglementării raporturilor pecuniare, soții încheie între ei sau împreună cu alte persoane anumite convenții, regimul este convențional; în lipsa acestor convenții regimul este legal.

Însemnătatea convențiilor matrimoniale este mult mai mare decât a contractelor obișnuite. Spre deosebire de acestea, contractele matrimoniale sunt, în genere, opozabile și terților. Efectul lor nu este relativ ca al tuturor contractelor ci absolut, întrucât decurge din natura instituțională a căsătoriei – un motiv în plus de a trata regimul matrimonial, chiar și cel convențional, în materia specială a căsătoriei, și nu în aceea a contractelor.

Regimul matrimonial este în strânsă legătură cu regimul succesoral. Dacă din punctul de vedere social legătura între aceste regimuri de drept este indisolubilă, din punct de vedere juridic materia este diferită și trebuie tratată separat. Într-adevăr, dreptul de moștenire are ca obiect devoluția drepturilor unui decedat la succesorii săi, care acceptă transmiterea unilaterală și gratuită a patrimoniului defunctului, pe când dreptul matrimonial are în vedere în primul rând raporturile patrimoniale dintre soți în timpul căsătoriei și numai în al doilea rând cele privitoare la desfacerea ei. De regulă aceste raporturi sunt bilaterale și oneroase. Pe de altă parte, de câte ori se deschide succesiunea unui soț, regimul matrimonial al soților are o deosebită însemnătate, astfel încât lichidarea lui primează lichidarea succesiunii. De aici, necesitatea de a separa ambele materii.

În ceea ce privește legislația statului austriac, legiuitorul îngăduie ca prin efectul convențiilor matrimoniale să se reglementeze numai raporturile pecuniare ale soților pentru durata căsătoriei, dar și drepturile întemeiate pe legătura conjugală a soțului care rămâne văduv. Codul permite o adevărată succesiune contractuală, inexistentă în legislația noastră. În asemenea împrejurări, a delimita partea referitoare la regimul patrimonial propriu – zis de partea privind succesiunea contractuală a soțului predecedat, este, fără îndoială, greu.

Cât privește dreptul ungar, înțelegerea deplină și unitară a regulilor dreptului matrimonial face necesară și expunerea dreptului de moștenire al soțului. Ambele concepții au evoluat împreună de-a lungul veacurilor și astăzi alcătuiesc partea cea mai originală și mai interesantă din întregul drept ungar. Îndepărtându-se mult de celelalte drepturi germanice, cutumele maghiare înlesnesc mai ales femeii măritate o situație juridică excelentă pe care, după cum bine observă un autor maghiar (Almași), aproape nici un alt drept european nu i-o acordă.

Regimul matrimonial este statutul care reglementează interesele patrimoniale ce derivă din uniunea conjugală, fie în raporturile dintre soți, fie în raporturile lor cu terții.

Legislațiile orânduiesc în diferite moduri statutul patrimonial al soților. Dar fiecare regim se poate descompune în elementele din care este alcătuit și care sunt aceleași în toate regimurile. Regulile privind proprietatea bunurilor fiecărui soț, administrarea și folosirea lor, suportarea sarcinilor căsătoriei și datoriile soților, constituie elementele principale. Conținând elemente identice, dar variat compuse și ingenios combinate, sistemele legislative vechi și moderne se pot reduce la șase formule tip, “corpurile primare” ale drepturilor matrimoniale, din care două astăzi sunt dispărute. Astfel, pot fi rezumate în parte, după excelentul tratat de drept comparat al profesorului elvețian Ernest Roguin, enumerându-le în ordinea adoptată de acest autor, adică începând cu cel mai defavorabil femeii și sfârșind cu cel mai liberal.

Unul dintre cele două regimuri dispărute este “regimul omniprezentei materiale”. Prin efectul căsătoriei personalitatea femeii este absorbită de cea a bărbatului. Bărbatul confiscă întreaga avere a femeii, adică dota, devenind singurul ei proprietar, cu puteri absolute. Femeia intră sub tutela maritală, în “manus” la romani, în “mundium” la vechii germani. Ea trece “in loco filiae”, ca și cum ar fi o fiică a soțului ei, încetând uneori în parte, alteori în totul, de a mai fi un subiect de drepturi, o persoană, drepturile ei le-a confiscat bărbatul.

Acesta era nu numai sistemul romanilor și al vechilor germani, dar, până spre sfârșitul secolului al XIX-lea(“Victoria Statut” din 1881), și sistemul legal anglo-saxon.

Celălalt regim dispărut este “regimul unității bunurilor”. Căsătoria are efectul de a transmite întreaga proprietate a femeii în patrimoniul bărbatului, care devine nu numai administratorul dar și proprietarul ei. O singură avere există: a bărbatului. Femeia rămâne simpla creditoare a lui pentru valoarea proprietății ce i-a transmis. În loc de proprietate ea câștigă o creanță. La desfacerea căsătoriei soțul sau moștenitorii lui vor restitui bunurile în valoarea lor, nu în natură.

Ultimele vestigii ale acestui sistem, existente în patru cantoane elvețiene, au fost abrogate prin introducerea codului civil elvețian, care a intrat in vigoare la 1 ianuarie 1912.

În afară de aceste sisteme din domeniul trecutului, cele patru regimuri moderne sunt următoarele:

Regimul unirii bunurilor. Averea prezentă și viitoare a femeii se unește cu averea bărbatului care singur administrează și se folosește de amândouă. Bărbatul nu capătă dreptul de proprietate, ca în sistemul unității, ci numai uzufructul bunurilor soției sale. În ce privește banii și celelalte lucruri consumatibile, regimul este analog cu al unității bunurilor. În ce privește celelalte bunuri, de unde după cel din urmă femeia nu are drept decât la valoarea averii aduse-după regimul unirii bunurilor-ea are drept la restituirea în natură. Ca urmare, în principiu, averea femeii nici nu se micșorează, dar nici nu crește.

Strâns legat de concepția tutelei maritale, acest regim nemodificat, nu aduce nici un folos femeii. Singur bărbatul profită ca unicul stăpân, mai mult sau mai pușin absolut, al viitorului economic al familiei. În schimb el trebuie să suporte sarcinile căsătoriei.

Regimul unirii bunurilor, deși inegal și injust, este regimul de drept comun al noilor coduri german și elvețian. În Germania este numit regimul “comunității de administrație” (Verwaltungs gemeinschaft), deși codul se ferește să întrebuințeze această denumire. După cum observă Dernburg, Heusler și alții, de o comunitate a averii soților nu poate fi vorba, căci soții își păstrează fiecare proprietatea bunurilor lor, iar de o comunitate de administrație, nici atâta, căci numai bărbatul administrează. Există numai o singură administrație separată a două averi, prin o singură persoană, soțul, care pentru administrarea averii soției are alte îndrituiri și procedează altfel decât pentru administrarea propriei sale averi. Dernburg numește acest regim “dreptul de uzufruct marital” (das eheaennliche Nutzungsrecht).

În Elveția este corect numit regimul unirii bunurilor. Sistemul este reglementat ca regim convențional în codul francez sub denumirea: regim exclusiv de comunitate sau fără comunitate, expresii goale de sens, deoarece nu arată ceea ce regimul este, ci numai ceea ce nu este. În Franța este foarte rar întrebuințat în practică din cauza neajunsului că “nu interesează femeia la buna conducere a afacerilor și la realizarea economiilor”.

Regimul comunității. Bunurile soților formează o masă comună, care face obiectul unei societăți de bunuri. Soții sunt strâns uniți în tot ceea ce privește interesele lor materiale și sunt coproprietarii masei, bărbatul fiind administratorul ei. La desfacerea uniunii conjugale masa comună se împarte îmtre cei doi soți sau succesorii lor, dobândind fiecare câte o jumătate. Regimul este egalitar, pentru că nu numai bărbatul, ci amândoi soții profită sau pierd, după cum afacerile încheiate în timpul căsătoriei cresc sau scad.

După diferitele moduri de a alcătui masa comună, variază și regimul comunității, sau mai exact, regimurile comunității. Combinațiile pot fi multiple, deoarece comunitatea “nu este decât un element al regimului, o piesă care poate fi adaptată la mecanisme diferite”.

Pot fi enumerate ca fiind cele mai răspândite:

Comunitatea universală, în care intră toate bunurile soților, mobile sau imobile, atât cele existente la încheierea căsătoriei(bunurile prezente), cât și cele viitoare, câștigate mai târziu cu titlu oneros sau cu titlu gratuit. Forma este prevăzută ca regim legal în Portugalia, Olanda, Norvegia, Danemarca(cu excepția anumitor bunuri), iar ca regim convențional, în codul francez(art. 1526), german(art. 1437) și elvețian(art. 215).

Comunitatea bunurilor mobile și a câștigurilor, în care intră toate bunurile mobile, prezente și viitoare, precum și toate bunurile(chiar imobile) dobândite cu titlu oneros în timpul căsătoriei. Celelalte bunuri rămân proprii fiecărui soț. Acesta este regimul de drept comun al Franței, Belgiei și Luxemburgului. Este prevăzut ca regim convențional în codul german(art. 1549, impropriu numit Fahrnisgemeinschaft).

Comunitatea câștigurilor, în care nu intră decât câștigurile ambilor soți provenite din munca sau din economiile lor. Rămân în proprietatea personală a soților bunurile prezente și bunurile viitoare, dobândite cu titlu gratuit(donație, succesiune). Acest regim este de drept comun în republicile Americii de Sud și în Spania(art. 1315). Ca regim convențional este prevăzut în codul german(art. 1519), elvețian(art. 239), francez(art. 1498) și în codul nostru sub numele de “societăți de achizițiuni”.

În Franța, comunitatea de achiziții face obiectul convenției matrimoniale celei mai uzitate.

Comunitatea câștigurilor este regimul care, combinat cu al separației bunurilor, are nu numai aprobarea aproape unanimă a doctrinei, dar, față de răspândirea lui în viața practică, cei mai mulți sorți de izbândă în viitor.

Comunitatea mobiliară, în care intră toate bunurile mobile, cu excluderea tuturor imobilelor. Regimul a existat în vechiul drept scoțian și este prevăzut în codul elvețian(art. 237) sub numele de “comunitatea redusă”.

Ca și celelalte sisteme, regimul comunității are adepții și adversarii săi. S-a susținut că el corespunde cel mai bine scopului căsătoriei, căci ar fi nepotrivit ca două persoane care locuiesc în același cămin să aibe interese deosebite în ce privește bunurile lor (Glasson), că regimul se potrivește de minune cu obiceiurile națiunilor de comercianți(Planiol), că el împărțește între soți în mod egal beneficiile dobândite în timpul căsătoriei și că bunurile ambilor soți rămân supuse liberei lor dispoziții(Guillouard).

Dar regimul a fost și este mult criticat din pricina greutăților ce se ivesc în partajul averii, a inegalității aporturilor față de averea fiecărui soț și mai ales pentru puterile excesive ale bărbatului, singurul administrator al averii comune. Cu cât masa comunității este mai întinsă, cu atât criticile sunt mai întemeiate. Astfel, comunitatea unioversală, în care ambele patrimonii cad întregi în comunitate, este forma cea mai criticabilă, de altfel și cea mai puțin utilizată în practică. Regimul legal francez, al comunității mobilelor și câștigurilor, ca și regimul comunității mobiliare, sunt nelogice și pentru deosebirea ce o fac între bunurile mobile și imobile. Vechea concepție care prețuia foarte puțin bunurile mobile a devenit anacronică. Astăzi, când valoarea bunurilor mobile este tot atât de importantă ca și valoarea celor imobile, deosebirea între mobile și imobile nu mai este cu nimic justificată, nemaiexistând nici o rațiune pentru a deosebi patrimoniile după natura bunurilor ce o compun. Astfel fiind, aproape toți autorii moderni conchit că numai comunitatea limitată la câștiguri, fie ele mobile sau imobile, este potrivită astăzi evoluției generale.

Regimul dotal. Ambii soți își păstrează proprietatea bunurilor proprii. Dar averea personală a femeii poate fi de două feluri: averea dotală, adusă bărbatului ca zestre pentru a susține sarcinile căsătoriei, pe care singur bărbatul o administrează și o folosește și averea parafernală, adică averea care nu a fost constituită dotă și asupra căreia soția are toate drepturile unui proprietar, deci și administrația și folosința. În multe legislații averea dotală este inalienabilă, potrivit modelului roman, regimul dotal clasic, care cuprinde în el inalienabilitatea dotei ca un element esențial. “Cele două trăsături caracteristice ale acestui regim sunt, spune Baudry-Lacantinerie, inalienabilitatea bunurilor dotale și puterile particulare atribuite soțului asupra acelor bunuri”.

În nici o legislație regimul dotal nu mai este astăzi, ca în dreptul roman, regimul unic și obligatoriu. Nu mai este întâlnit nicăieri ca regim legal, ci numai convențional, combinat cu alte regimuri, îndeosebi cu separarea bunurilor. Mai ales națiunile latine îl prevăd cu predilecție.

Între regimul dotal și al comunității s-a dat pe vremuri, după expresia lui Guillouard, o adevărată “luptă seculară”. Dar dintre toate, regimul dotal a pierdut cel mai mult teren.

Unul câte unul se duc atributele lui esențiale. Astfel, obligația părinților de a-și dota fiicele, obligație care la romani era indiscutabilă, astăzi abia mai apare în codul austriac și spaniol. Chiar elementul caracteristic dotei, “nervul ei”, tinde să dispară. Numai Franța, Italia și Portugalia mai admit inalienabilitatea întregii dote, mobiliare și imobiliare. Câteva legislații admit numai inalienabilitatea imobilelor dotale(România, Brazilia). “Complet necunoscută în Spania, Austria și aiurea, interzisă de codul german, respinsă de codul elvețian, inalienabilitatea este mai mult în declin”.

Dar cu toți potrivnicii lui, care în principal îi impută neajunsul de a nu asocia femeia la foloasele averii dotale și de a constitui adesea un mijloc de fraudare a terților, regimul dotal continuă a ocroti familia și soția împotriva soțului risipitor și insolvabil. “Mulțumită precauțiunilor pe care părinții prevăzători le pot lua contra ginerelui lor, regimul dotal se prezintă ca sistemul cel mai perfecționat”.

4. Regimul separării bunurilor. Dacă sub toate regimurile precedente bărbatul are cel puțin în parte dreptul de a administra și folosi bunurile soției, în regimul separării femeia își păstrează nu numai proprietatea, dar și administrația și folosința averii sale. O independență absolută domnește în raporturile patrimoniale dintre soți, pentru tot ceea ce privește proprietatea, administrația și folosința bunurilor proprii, întocmai ca și când soții nu s-ar fi căsătorit. Ei nu au decât obligația de a contribui în oarecare măsură la sarcinile căsătoriei și, în ce privește femeia, nici aceasta în toate legislațiile.

Regimul separării nu este numai cel mai simplu și cel mai legalitar, dar el este și cel mai potrivit cu ideile moderne asupra capacității depline a femeii măritate.

Este adevărat că în stare pură se întâlnește rar în practică, dar el are și superioritatea față de celelalte, de a se putea combina cu oricare dintre ele. Astfel, în regimul unirii bunurilor, separarea constituie corectivul cel mai puternic, aplicându-se bunurilor rezervate ale femeii(Vorbehaltsgut în dreptul german: art. 1371; art. 192 cod elvețian). Dintre regimurile comunității, îmbinarea cu comunitatea de achiziții este forma spre care se îndreaptă atenția tuturor juriștilor. Totodată, cu regimul dotal, al cărui complimant firesc este, separarea apare foarte des în practică(când poate fi numită regimul parafernalității).

Singura critică ce se aduce acestui regim este că soții, deși uniți prin cea mai strânsă intimitate, prin legătura cea mai însemnată din viața lor, rămân totuși separați ca niște străini în raporturile lor patrimoniale. Critica este mai mult sentimentală decât întemeiată. În practică, dacă nu a intervenit o convenție dotală, sau asupra câștigurilor, soția dă mai întotdeauna mandat bărbatului să-i administreze averea, folosindu-se amândoi de venituri.

Totuși, datorită faptului că divorțurile s-au înmulțit peste măsură, iar femeia și-a căpătat independența, situându-se pe picior de egalitate cu bărbatul, nu există regim mai potrivit căsătoriei decât separarea de bunuri. “Căsătoria nu trebuie să fie pentru bărbat o afacere” a strigat în Reichstag, cu prilejul discuției codului german, un campion al separării și una dintre cele mai înalte personalități ale secolului trecut.

Regimul separării, în forma pură și simplă, este legal în țările anglo-americane(Anglia, Scoția, Canada, Australia, Mexic, dar și în Italia, Iugoslavia) și este regimul legal adoptat și de România. În Suedia, Austria, Ungaria, el este de asemeni legal, însă combinat cu alte regimuri. Ca regim convențional și în unele cazuri legal, el este adoptat, între altele, în codurile german și elvețian.

Concluzionând, aceste regimuri pot fi combinate la nesfârșit, nu numai de legiuitori, dar și de părțile înseși prin contractul de căsătorie. “Factorii constitutivi ai regimurilor matrimoniale sunt ca acele bucăți de lemn cu care copiii compun arhitecturi variate. Ei pot servi să combine regimuri complexe și diferit compuse, al căror număr poate fi foarte mare”(Roguin).

Față de această varietate, legislațiile reglementează de obicei mai multe regimuri, lăsând libertate soților să aleagă unul dintre ele, să combine mai multe, sau chiar să-și întocmească unul propriu și original. Se poate totuși concepe ca legiuitorul să reglementeze un singur regim, proclamându-l legal și obligatoriu(ex: vechiul drept roman), sau reglementând mai multe, să impună soților să aleagă unul din ele(ex: codul elvețian) ori să nu admită nici unul ca legal.

Odată regimul reglementat, fie legal, fie convențional, legislațiile se deosebesc după măsura în care îngăduie soților să-l modifice prin convențiile lor. Oricum, “istoricește-spune Roguin,,-mișcarea este mai mult în sensul deplinei libertăți a contractelor matrimoniale. Cu mici excepții, toate legislațiile pun la dispoziția părților unul sau mai multe regimuri convenționale și unul legal, de drept comun, în cazul în care părțile nu au ales să-și aleagă unul.

Altă regulă fundamentală este aceea a imutabilității. Regimul matrimonial este considerat ca un accesoriu al statutului personal, care fiind irevocabil, rămâne în vigoare neschimbat până la desfacerea căsătoriei.

În sfârșit, un principiu general admis, este caracterul solemnității. Pentru încheierea lor, legislațiile pretind forma autentică sau cea judiciară, iar cele mai puțin exigente(ex: dreptul englez), forma scrisă. Pe lângă forma actului, legiuitorii organizează o publicitate mai mult sau mai puțin completă. Ca și imutabilitatea, aceste măsuri sunt luate în interesul terților și al soților.

CAPITOLUL VII

CONCLUZII

Actualul regim matrimonial al comunității de bunuri prezintă o serie de dezavantaje:

Imposibilitatea soților de a opta pentru un alt regim matrimonial; Unicitatea regimului matrimonial stânjenește libertatea persoanelor de a decide cu privire la dobândirea dreptului de proprietate și libertatea de a dispune de propriile bunuri. Practic, prin dobândirea de către unul dintre soți a unui bun, acesta devine comun, deși celălalt soț nu și-a exprimat în nici un fel acordul cu privire la aceasta.

De asemenea, pentru a nu se ajunge la diminuarea comunității de bunuri, soții nu pot decide ieșirea unui bun din comunitate prin donarea acestuia unuia dintre ei. Așadar, soții pot dona bunuri comune(în baza mandatului tacit, pentru mobile și, cu acordul expres, pentru imobile) către terți, dar nu pot dona bunuri comune către unul dintre ei.

Încurajarea unor atitudini speculative imorale prin posibilitatea de a transforma instituția căsătoriei într-un mijloc de câștig; Oamenii cu mulți bani pot oricând deveni “victime” ale unei căsătorii contractate în scopul exclusiv al îmbogățirii.

Frecvente încercări de eludare a dispozițiilor legale imperative ce cârmuiesc această materie; Jurisprudența cunoaște numeroase situații de încercări de sustragere a unor bunuri de la regimul comunității. Interpunerea de persoane, încheierea unor acte deghizate, sunt adeseori paliative pentru o reglementare ce se lasă așteptată.

Dificultăți majore ce intervin cu ocazia împărțirii bunurilor comune; Cele mai mari probleme apar în momentul în care se pune problema separării patrimoniale a soților, indiferent care este cauza care o generează.

Cele mai frecvente probleme se referă la:

– dificultăți în calificarea bunurilor ca fiind comune sau proprii;

– imposibilitatea cuantificării exacte a contribuției soților la dobândirea bunurilor comune;

– neânțelegeri cu privire la împărțirea bunurilor;

– posibilitatea dispersării averii dobândite de soți prin vânzarea acesteia, ca variantă de partaj.

Din motivele prezentate, și, de asemenea, pentru alinierea la legislațiile moderne și pentru adaptarea la dinamica vieții sociale, se impune modificarea Codului Familiei.

Un viitor cod ar putea cuprinde dispoziții referitoare la :

Posibilitatea soților de a-și alege regimul matrimonial prin convenție matrimonială; Convenția matrimonială s-ar încheia înainte de căsătorie și ar fi supusă unui regim de înregistrare și publicitate. Ar fi, desigur, necesară reglementarea detaliată a condițiilor de fond și de formă, a regimului de modificare a acestor convenții.

Reglementarea mai multor categorii de regimuri matrimoniale; Exemple de regimuri matrimoniale:

regimul convențional al separației de bunuri.

În cadrul acestui regim, fiecare dintre soți este proprietarul bunurilor sale prezente și viitoare. Fiecare soț răspunde pentru datoriile sale. Soții pot dobândi prin convenție bunuri în coproprietate.

regimul convențional al comunității parțiale sau restrânse.

Acest regim privește numai bunurile menționate în convenția matrimonială.

regimul convențional al comunității universale.

Comunitatea universală de bunuri poate fi alcătuită din bunurile prezente și viitoare ale fiecărui soț, din bunurile lor prezente, sau, după caz, din bunurile lor viitoare.

regimul mixt.

Regimul comunității legale, identic cu cel în vigoare, s-ar aplica în lipsa încheierii unei convenții matrimoniale.

Având în vedere toate acestea, apreciem că, față de importanța raporturilor patrimoniale dintre soți, precum și față de evoluția istorică a societății românești, legiuitorul se va ocupa de reglementarea nuanțată și novatoare a relațiilor patrimoniale, păstrând tradiția românească.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

ACTE NORMATIVE:

1.Constituția României

2.Codul Familiei

3.Codul Civil

4.Decretul nr. 31/1954, privitor la persoanele fizice și persoanele juridice

5.Decretul nr. 32/1954, pentru punerea în aplicare a Codului Familiei și a decretului privitor la persoanele fizice și persoanele juridice.

6.Decretul nr.167/1958 , privind prescriptia extinctiva.

7.Decretul nr.221/1960,privind executarea silita impotriva persoanei fizice a platii impozitelor neachitate la termen si a confiscarii averii. 8.Decretul nr.52/1969, privind modificarea unor dispozitii din cuprinsul Codului de Procedura Civila.

9.Decretul nr.841/1965, privind iesirea din indiviziune a statului.

ARTICOLE:

1.Ștefan Cocoș, Cornel Fălcușan, Alice Crăciun, Gabriel Ungureanu, Laura Maierean, “Dreptul familiei-culegere de acte normative și spețe”, București, Ed. Universul juridic, 2002.

2.Ștefan Cocoș, Laura Maierean, “Dreptul familiei – Culegere de spețe”, Ed. a –II- a revizuită și adăugită, Ed. Universul Juridic, București, 2003

3.Ștefan Cocoș, Laura Maierean, “Dreptul familiei – Culegere de spețe”, Ed. a –III- a revizuită și adăugită, Ed. Universul Juridic, București, 2004. 4.Ion Filipescu,O.Calmuschi, M.I.Eremia, P.Anca, “Încheierea căsătoriei și efectele ei”, București, Ed. Academiei R.S.România, 1981.

5.Ion Filipescu, “Tratat de dreptul familiei”, Ed. a V-a, București, Ed.

All Beck, 2000.

6.Dumitru Lupulescu, “Dreptul de proprietate personală, București, Editura Știițifică-1967.

7.Tudor R. Popescu,“Tratat de dreptul familiei”, vol. 1, București, Editura de Stat Didactică și Pedagogică, 1960.

8.Ioan Albu, “Dreptul familiei, București, Editura Didactică și Pedagogică, 1975.

9.“Dreptul familiei-spețe și soluții din practica judiciară”, București, Editura Didactică și Pedagogică, 1969.

10.Eugen Popescu, “Separațiunea de patrimonii judiciară în căsătorie”, București, 1905.

11.Nicolae Crăciun, Adina Nicolae, “Culegere de practică judiciară în materie civilă, drept civil, drept procedură civilă, drept familiei, drept muncii”, București, Editura Rosseti, 2001.

12.Flavius Baias, Marieta Avram, “Legislația familiei”, Ed. a III-a, București, Ed. All Beck, 2001.

13.D. Rizeanu, D. Protopopescu, “Raporturile patrimoniale dintre soți în lumina Codului Familiei”, București, Ed. Științifică, 1959.

14.Cristina Turianu, Corneliu Turianu, “Dreptul familiei. Practică judiciară adnotată”, București, Ed. “Press Mihaela” S.R.L., 1999.

15.M. Eliescu, “Căsătoria în R.P.R., Ed. Academiei, București, 1964.

16.I. Albu, V. Ursu, “Răspunderea civilă pentru daune morale”, Cluj-Napoca, Ed. Dacia, 1979.

17.Al. Bacaci, “Raporturile juridice patrimoniale în dreptul familiei”, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1986.

18.O. Căpățână, “În legătură cu bunurile comune ale soților”, R.R.D. nr. 4/1966.

19.Ghe. Fekete, “Aspecte ale raporturilor patrimoniale dintre soți în lumina Codului Familiei”, R.R.D. nr. 6/1966.

20. T.R. Ionașcu, “Căsătoria în dreptul românesc”, Ed. Academiei, București, 1964.

21.D. Sadoveanu, “Regimul comunității de bunuri al soților”, J.N. nr. 1/1956.

22.V.D. Zlătescu, “Sugestii pentru viitorul cod al familiei”, R.R.D. nr. 3/1972, p. 69.

23.C. Oprișan, “Situația juridică a bunurilor soților în timpul căsătoriei”, J.N. nr. 5/1954.

Copyright Notice

© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.

Acest articol: Impartirea Bunurilor In Timpul Casatoriei (ID: 124893)

Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.

Impartirea Bunurilor In Timpul Casatoriei

Copyright Notice

Dezvoltarea Si Lichidarea Societatilor PE Actiuni

Reglementarea Juridica A Pensiei Pentru Limita DE Virsta

Curtea Europeana a Drepturilor Omului

Modalitati DE Combatere A Evaziunii Fiscale

Devoluțiunea Succesorală Legală ÎN Materia Rudelor Defunctului

.cauze Legale de Revocare a Donatiilor

Copyright Notice

Similar Posts