Consideratii Teoretice Si Practice Privitoare la Infractiunile Savarsite la Regimul Circulatiei Pe Drumurile Publice

CAPITOLUL I

NOȚIUNI INTRODUCTIVE

Secțiunea I

LEGISLAȚIA RUTIERĂ PRIVATĂ IN ANSAMBLU

Prin “legislație rutieră” se înțelege dispozițiile Decretului nr. 328/1966 privind circulația pe drumurile publice și prevederile Regulamentului pentru aplicarea Decretului nr. 328/1966 privind circulația pe drumurile publice și pentru stabilirea și sancționarea contravențiilor din acest sector.

Sfera de influență a legislației rutiere este determinată de două criterii la care trebuie luate în considerare în mod cumulativ următoarele: legislația este aplicabilă pe teritoriul României și în cadrul acestui teritoriu, numai în ceea ce privește circulația pe drumurile publice.

In baza regulii teritorialității- ca expresie a suveranității statului român- între frontierele de stat ale României, circulația rutieră este disciplinară în mod exclusiv de legea română șI anume de cele două texte mai sus menționate.

Orice persoană care locuiește sau se află temporar în România, indiferent de calitatea sau cetățenia sa este supusă legislației rutiere române. Cetățenii străini sau persoanele fără cetățenie care se găsesc pe teritoriul țării sunt obligate să o respecte, iar în caz de încălcare sunt pasibile de răspundere penală sau administrativă pe care ea o prevede.

In înțelesul legislației rutiere, noțiunea de “teritoriu” este mai restrânsă decât noțiunea juridico-penală a teritoriului, definită prin art. 142 Cod Penal și este mai limitată chiar și decât sensul geografic al termenului “teritoriu”. Ea include numai drumurile publice cuprinse între frontierele României, inclusiv podurile, viaductele, pasajele denivelate, tunelurile, locurile de parcare și staționare care – așa cum se precizează în art.2, alin. 2 din Legea nr. 13/1974 (Legea drumurilor) – fac parte integrantă din drum.

Legea nu definește noțiunea juridică de “circulație pe drumurile publice”. In limbajul comun, circulația înseamnă “mișcare, deplasare pe o cale de comunicație” . Acesta este înțelesul pe care îl are și în cuprinsul Decretului nr. 328/1966. Cât privește cealaltă componentă a noțiunii de circulație pe drumurile publice – drumul public – ea este definită în art. 6, lit. a din decret.

Este drum public – se arată în acerst text – “orice cale de comunicație terestră, cu excepția căilor ferate amenajată pentru circulația autovehiculelor și aflată în administrarea unui organ de stat, dacă este deschisă circulației publice”.

Circulația pe drumurile publice presupune existența a trei factori: omul (în calitatea de conducător de vehicul, pasager, sau pieton), vehiculul și drumul. Fiecare dintre acești factori, în corelație sau independent de ceilalți, influențează într-o manieră specifică securitatea circulației care, în condițiile societății moderne, constituie o necesitate a vieții sociale.

Secțiunea a – II – a

ASPECTELE GENERALE COMUNE PRIVIND INFRACȚIUNILE LA REGIMUL CIRCULAȚIEI PE DRUMURILE PUBLICE

Domeniul de incidență al normelor legale privind circulația pe drumurile publice este limitat la sfera faptelor de conduită care privesc circulația pe aceste drumuri. După cum am precizat mai sus, conceptul de drum public este definit în art. 6, lit. a din Decretul nr. 328/1966 și Legea drumurilor nr. 13/1974, astfel că încălcarea regulilor de circulație la trecerea vechiculelor prin aceste locuri intră sub incidența regimului juridic, aplicabil faptelor săvârșite cu ocazia circulației pe drumuri publice.

Spațiul rutier se caracterizează printr-o mare eterogenitate și diversitate. Astfel drumul poate diferi după destinația funcțională în cadrul transporturilor rutiere, în lărgime sau lățime, natura îmbrăcăminții drumului, aspectul traictoriei longitudinale, intensitatea traficului etc.

Din punctul de vedere abordat în lucrarea de față, interesează doar drumul în raport de destinația sa funcțională în cadrul transporturilor rutiere. Actele normative în vigoare disting două categorii de drumuri și anume, drumuri publice – destinate satisfacerii cerințelor de transport rutier al întregii economii naționale șiale populației – care sunt gospodărite de organele centrale sau locale ale administrației de stat și drumuri de exploatare , destinate nevoilor de transport ale unor organizații publice care le au în administrare, sau în proprietate. Analiza textelor celor două legi menționate și coroborarea lor permite, la prima vedere, concluzia că drumurile de exploatare nu întrunesc condițiile necesare pentru a fi echivalate drumurilor publice. Prin urmare, circulația autovehiculelor pe aceste drumuri ar avea un regim jurudic diferit față de cel instituit prin normele ce reglementează circulația pe drumurile publice. Aceasta este numai o aparență șine sprijinim această opinie pe următoarele argumente:

– în conformitate cu prevederile legale privind circulația drumurilor publice, drumurile care nu sunt dschise circulației publice trebuie marcate la intrare cu inscruipții vizibile din care să rezulte că este interzisă circulația pe drumurile publice

– de remarcat că legiuitorul a folosit termenul “drumuri” fără a specifica la ce anume categorie de drumuri se referă. Opinăm că a avut în vedere toate căile rutiere practicabile pentru circulația autovehiculelor. In acest sens s-a pronunțat atât literatura de specialitate, cât și practica în materie. Astfel, s-a apreciat că prevederile legii trebuie interpretate în maniera că poate fi considerat drum public, orice cale rutieră care nu este marcată la intrare cu o inscripție de interzicere a circulației publice, destinația concretă și scopul pe care îl are un drum oarecare fiind irelevante sub acest aspect.

– cât privește condiția cerută ca drumul să se afle în administrația unui organ de stat, considerăm că aceasta este îndeplinită și în cazul drumurilor de exploatare, deoarece legiuitorul folosește noțiunea de organ de stat într-un sens mai larg decât acela care i se atribuise în mod frecvent. Potrivit acestui înțeles mai larg, ea cuprinde nu numai organele administrației de stat, ci și unitățile și organizațiile publice.

De altfel potrivit acestor opinii, pe care le îmbrățișăm, indiferent de înțelesul pe care legiuitorul îl dă noțiunii de organ de stat, condiția instituită ca drumul să se afle în administrarea unui asemenea organ pentru a fi considerat drum public, are un caracter secundar în raport cu condiția cerută de același text, ca drumul să fie deschis circulației publice.

Deci de vreme ce această ultimă condiție este îndeplinită, drumul poate și trebuie să fie considerat public, chiar dacă, cealaltă condiție nu este “stricto sensu” îndeplinită. In concluzie, apreciem că și drumurile de exploatare au caracter de drumuri publice, dacă nu sunt marcate la intrare prin inscripții vizibile din care să rezulte interdicția circulației publice.

Un alt aspect general comun al infracțiunilor la regimul circulației pe drumurile publice se referă la subiectul activ al acestora, respectiv la conducătorul autovehiculului a cărui folosire a prilejuit comiterea faptei.

Prin conducător al unui vehicul se înțelege orice persoană care se află la conducerea vehiculului – indiferent dacă posedă sau nu permis de conducere, sau dacă era conducător auto profesionist sau amator – prin folosirea căruia a săvârșit infracțiunea.

In sensul legii prin “autovehicul” se înțelege orice vehicul prevăzut cu un dispozitiv mecanic de propulsie, care se deplasează prin mijloace proprii și care circulă în mod obișnuit pe drumurile publice, servind la transportul de persoane sau bunuri, ori la efectuarea unor lucrări. Trebuie precizat că subiect activ poate fi și o altă persoană decât conducătorul autovehiculului: proprietarul, deținătorul persoană salariată a unei unități publice, etc. Este cazul de încredințare a autovehiculului spre conducere, punerea în circulație a unui autovehicul neînmatriculat, sau cu număr de înmatriculare fals, precum și a neîndeplinirii sau îndeplinirii defectuoase de verificare tehnică a autovehiculelor.

Din punct de vedere al laturii obiective, infracțiunile la regimul circulației pe drumurile publice se realizează prin săvârșirea unor acte materiale de încălcare a dispozoițiilor legale care reglementează modul de desfășurare a circulației rutiere.

De aici cerința esențială pentru existența acestor infracțiuni, este ca ele să fie săvârșite pe drumurile publice, în legătură cu fapte de conducere sau accidente care au avut loc pe asemenea drumuri.

Fapta de conducere a autovehiculului constituie modalitatea exclusivă de realizare a unora din infracțiunile ce fac obiectul prezentei lucrări, conducerea unui autovehicul fără permis de conducere, sau cu permis necorespunzător categoriei din care face parte autovehiculul și conducerea pe drumurile publice a unui autovehicul de către o persoană care are în sânge o îmbibație alcoolică ce depășește limita legală, sau care se află în stare de ebrietate. La alte infracțiuni – punerea în circulație a unui autovehicul, neânmatriculat sau cu număr fals de înmatriculare – acțiunea de conducere a autovehiculului constituie una din modalitățile de realizare a acestora. Unele dintre infracțiunile la regimul circulației pe drumurile publice pot fi savârșite numai dacă fapta ce întrunește elementele constitutive, se asociază unei acțiuni distincte de conducere a autovehiculului sâvârșite de o altă persoană. Este cazul infracțiunii de încredințare a unui autovehicul, pentru a fi condus, unei persoane fără permis de conducere, precum și a infracțiunii de neândeplinire sau îndeplinire defectuoasă a atribuțiunilor de verificare tehnică a autovehiculelor.

Indiferent dacă acțiunea de conducere, înfăptuire evident în condiții potrivnice legii, este singura modalitate în care poate fi săvârșită infracțiunea sau una din modalitățile principale de săvârșire a ei, ori un element care se asociază la activitatea infracțională principală, ea este indispensabilă pentru consumarea infracțiunii.

In altă ordine de idei, toate infracțiunile la care ne referim sunt săvârșite cu intenție, unica excepție constituind-o neândeplinirea sau îndeplinirea defectuaosă a atribuțiunilor de verificare tehnică a autovehiculelor, din culpă. Aceasta înseamnă – cu excepția menționată – că existența sau inexistența infracțiunii este condiționată de faptul că cel în cauză, fie că prevede rezultatul faptei sale și urmărește producerea lui, fie că prevede rezultatul ilicit și deși nu-l urmărește, acceptă producerea .

Ultima remarcă referitoare la aspectele generale comune tuturor infracțiunilor la regimul circulației pe drumurile publice, privește finalitatea urmărită prin incriminarea lor. Faptele de natură penală care fac obiectul incriminării, sunt infracțiuni de pericol. Unele creează pericolul producerii unor accidente de circulație – de exemplu, conducerea unui autovehicul fără permis de conducere, sau cu permis de conducere necorespunzător categoriei din care face parte autovehiculul; conducerea pe drumurile publice a unui autovehicul de către o persoană care are în sânge o îmbibație alcoolică ce depășește limita legală, sau care se află în stare de ebrietate, etc.

Altele, înlătură ori diminuează posibilitatea constatării unor împrejurimi de fapt, a căror cunoaștere este necesară pentru stabilirea exactă a condițiilor reale de producere a accidentelor de circulație.

Finalitatea urmărită de legiuitor diferă de la caz la caz, aceasta constând fie în prevenirea accidentelor de circulație, fie în asigurarea posibilității de identificare a unor fapte penale mai grave și a autorilor lor, săvârșirea ca urmare a nerespectării normelor privind circulația pe drumurile publice – uciderea sau vătămarea corporală din culpă, distrugerea în paguba avutului public ori privat, etc – precum și pentru stabilirea exactă a mecanismului de producere a evenimentelor rutiere.

Oricare ar fi infracțiunea savârșită, se periclitează siguranța circulației pe drumurile publice, aducându-se atingere relațiilor sociale a căror ce întrunește elementele constitutive, se asociază unei acțiuni distincte de conducere a autovehiculului sâvârșite de o altă persoană. Este cazul infracțiunii de încredințare a unui autovehicul, pentru a fi condus, unei persoane fără permis de conducere, precum și a infracțiunii de neândeplinire sau îndeplinire defectuoasă a atribuțiunilor de verificare tehnică a autovehiculelor.

Indiferent dacă acțiunea de conducere, înfăptuire evident în condiții potrivnice legii, este singura modalitate în care poate fi săvârșită infracțiunea sau una din modalitățile principale de săvârșire a ei, ori un element care se asociază la activitatea infracțională principală, ea este indispensabilă pentru consumarea infracțiunii.

In altă ordine de idei, toate infracțiunile la care ne referim sunt săvârșite cu intenție, unica excepție constituind-o neândeplinirea sau îndeplinirea defectuaosă a atribuțiunilor de verificare tehnică a autovehiculelor, din culpă. Aceasta înseamnă – cu excepția menționată – că existența sau inexistența infracțiunii este condiționată de faptul că cel în cauză, fie că prevede rezultatul faptei sale și urmărește producerea lui, fie că prevede rezultatul ilicit și deși nu-l urmărește, acceptă producerea .

Ultima remarcă referitoare la aspectele generale comune tuturor infracțiunilor la regimul circulației pe drumurile publice, privește finalitatea urmărită prin incriminarea lor. Faptele de natură penală care fac obiectul incriminării, sunt infracțiuni de pericol. Unele creează pericolul producerii unor accidente de circulație – de exemplu, conducerea unui autovehicul fără permis de conducere, sau cu permis de conducere necorespunzător categoriei din care face parte autovehiculul; conducerea pe drumurile publice a unui autovehicul de către o persoană care are în sânge o îmbibație alcoolică ce depășește limita legală, sau care se află în stare de ebrietate, etc.

Altele, înlătură ori diminuează posibilitatea constatării unor împrejurimi de fapt, a căror cunoaștere este necesară pentru stabilirea exactă a condițiilor reale de producere a accidentelor de circulație.

Finalitatea urmărită de legiuitor diferă de la caz la caz, aceasta constând fie în prevenirea accidentelor de circulație, fie în asigurarea posibilității de identificare a unor fapte penale mai grave și a autorilor lor, săvârșirea ca urmare a nerespectării normelor privind circulația pe drumurile publice – uciderea sau vătămarea corporală din culpă, distrugerea în paguba avutului public ori privat, etc – precum și pentru stabilirea exactă a mecanismului de producere a evenimentelor rutiere.

Oricare ar fi infracțiunea savârșită, se periclitează siguranța circulației pe drumurile publice, aducându-se atingere relațiilor sociale a căror normală desfășurare este necesară în acest domeniu.

CAPITOLUL II

PARTICULARITĂȚILE CERCETĂRII INFRACȚIUNII DE PUNERE IN CIRCULAȚIE SAU CONDUCERE PE DRUMURILE PUBLICE A UNUI AUTOVEHICUL NEANMATRICULAT SAU CU NUMĂR FALS DE INMATRICULARE

Secțiunea I

REGLEMENTARE JURIDICĂ

Orice autovehicul care circulă pe drumurile publice trebuie să fie înmatriculat și să poarte număr de înmatriculare. Nesocotirea acestei reguli constituie infracțiune. Faptele ce intră în aria de cuprindere a textului de lege aduc atingere relațiilor sociale privitoare la evidența autovehiculelor. Desfășurarea normală a acestor relații este strâns condiționată de respectarea obligației generale de a pune în circulație și de a conduce pe drumurile publice numai autovehicule înmatriculate și care poartă număr de înmatriculare atribuit în condițiile legii . Lezarea relațiilor sociale privind evidența autovehiculelor se răsfrânge în mod negativ asupra siguranței circulației rutiere, care depinde printre altele și de modul de respectare a acestor relații. Infracțiunea poate fi săvârșită fie prin punerea în circulație a unui autovehicul neînmatriculat , fie prin conducerea pe drumurile publice a unui asemenea autovehicul.

Expresia “punere în circulație” trebuie înțeleasă în sensul de “dispoziție” sau “încuviințare” dată de persoana care are în stăpânire sau administrare un autovehicul neînmatriculat. Dar, o asemenea dispoziție sau încuviințare are relevanță pentru existența infracțiunii numai în măsura în care a fost urmată și de încredințarea autovehiculului respectiv unei alte persoane, pentru a fi condus, precum și de conducerea lui efectivă pe drumurile publice. Sub aspectul laturii obiective, infracțiunea se săvârșește prin acte de încălcare a obligației legale referitoare la înmatricularea autovehiculelor care circulă pe drumurile publice.

Intrunesc trăsăturile aceste infracțiuni însă numai actele de nesocotire totală a obligației menționate nu și îndeplinirea parțială a ei. Astfel, nu constituie infracțiune fapta de a pune în circulație sau de a conduce pe drumurile publice un autovehicul fără număr de înmatriculare, dacă pentru acel autovehicul s-a eliberat de către organele de poliție un certificat de înmatriculare.

In mod obișnuit, punerea în circulație a unui autovehicul neînmatriculat se înfăptuiește prin activitatea ilicită a două persoane:, una care dispune sau încuviințează ca acel autovehicul să fie introdus în traficul rutier și alta care conduce pe drumurile publice autovehiculul respectiv. La râdul ei, infracțiunea de punere în circulație sau conducerea pe drumurile publice a unui autovehicul cu număr fals de înmatriculare aduce atingere acelorași relații sociale privitoare la evidența autovehiculelor care circulă pe drumurile publice.

Prin săvârșirea acestei infracțiuni se nesocotește atât dreptul organelor de poliție, sau, după caz, al celorlalte organe de stat și organizații publice care au atribuții privind păstrarea evidenței autovehiculelor – de a pretinde posesorilor de autovehicule să nu modifice numărul de înmatriculare al acestora, și a circula pe drumurile publice numai cu adevăratul număr de înmatriculare .

Această infracțiune are, în general, un conținut similar cu aceea de punere în circulație sau conducere pe drumurile publice a unui autovehicul neînmatriculat. Aspectele specifice, care, în ansamblul lor, dau o individualitate proprie infracțiunii de punere în circulație sau conducere pe drumurile publice a unui autovehicul cu număr fals de înmatriculare constau în:

– acțiunea de punere în circulație sau conducere pe drumurile publice a unui autovehicul capătă aspect penal în măsura în care autovehiculul poartă număr fals de înmatriculare;

– punerea în circulație sau conducerea pe drumurile publice a unui autovehicul cu număr fals de înmatriculare este o infracțiune cu conținuturi alternative, pentru existența ei fiind suficient să se realizeze oricare dintre acestea. Punerea în circulație a unui autovehicul cu număr fals de înmatriculare poate fi considerată infracțiune numai în cazul în care este urmată și de conducerea pe drumurile publice a acestui autovehicul.

Cele două conținuturi alternative – punere în circulație și conducerea – se materializează în acțiuni distincte. In primul caz, acțiunile deși distincte se contopesc într-o singură infracțiune; în cel de-al doilea caz, ele se individualiează în două infracțiuni, fiecare având alt autor.

Secțiunea a – II – a

PROBLEMELE PE CARE TREBUIE SĂ LE LĂMUREASCĂ

CERCETAREA

Prezentând un grad sporit de pericol social, atât prin nesocotirea flagrantă a regulilor instituite pentru siguranța circulației rutiere, cât și prin urmările ce se pot produce ca urmare a unui astfel de comportament, infracțiunile care fac obiectul prezentului capitol prezintă o serie de particularități, acestea regăsindu-se și în conținutul problemelor pe care trebuie să le lămurească cercetarea.

Atunci când sunt sesizate despre săvârșirea unor astfel de fapte, organele de cercetare penală trebuie să lămurească următoarele:

a) activitatea ilicită desfășurată;

b) categoria autovehiculului pus în circulație sau condus pe drumurile publice, neînmatriculat sau cu număr fals de înmatriculare;

c) făptuitorii și calitatea acestora;

d) forma de vinovăție;

e) existența concursului de infracțiune

a) Activitatea ilicită desfășurată

Orice autovehicul care circulă pe drumurile publice trebuie să fie înregistrat în circulație și să posede număr de înmatriculare. Ca activitatea administrativă, luare în evidență a autovehiculelor de către organele competente – înmatricularea – permite individualizarea acestora în traficul rutier, și, pe cale de consecință, identificarea lor și a conducătorilor auto, în cazul încălcării normelor legale privind circulația pe drumurile publice. In cazul infracțiunii de punere în circulație sau conducere pe drumurile publice a unui autovehicul neânmatriculat, cercetarea trebuie să lămurească în ce a constat efectiv această activitate: punerea în circulație, conducerea autovehiculului ori cumularea celor două activități de către o singură persoană.

Lămurirea acestei probleme prezintă o importanță, în primul rând, pentru asigurarea unei încadrări juridice corespunzătoare a faptei comise, în raport cu aceasta fiind elucidate și alte probleme, cum ar fi: stabilirea tuturor participanților, forma de vinovăție, existența sau inexistența concursului de infracțiuni.

Elementul material al fiecăreia din infracțiunile analizate constă în două acțiuni alternative, aceleași în ambele cazuri, cărora li se asociează însă după cum este vorba de o infracțiune sau alta, de câte o cerință esențială specifică.

Ambele Infracțiuni prevăzute în art. 35 se comit fie prin punerea în circulație, fie prin conducerea pe drumurile publice a unui autovehicul, cu încălcarea obligațiilor legale referitoare la înmatriculare, pe când, pentru constituirea infracțiunii prevăzute la alin. 1, este necesar ca autovehiculul să fie neânmatriculat; pentru existența infracțiunii din alin.2, se cere ca autovehiculul să aibă număr fals de înmatriculare.

Expresia “punere în circulație” a unui autovehicul este folosită în ambele aliniate ale art. 35, în înțelesul de “dispoziție” sau “încuviințare” dată de cel ce are în fapt, posibilitatea de a dispune asupra autovehiculului, ca acesta, desi înmatriculat sau cu număr de înmatriculare nereal, să fie introdus în traficul rutier; de asemenea ea are și semnificația unei introduceri nemijlocite – în sens de activitate fizică materială – a unui asemenea autovehicul. Posibilitatea subiectului de a dispune de autovehicul nu trebuie să derive în mod necesar dintr-un drept de dispoziție, ea poate decurge și din simpla deținere faptică, chiar nelegitimă (de ex. autovehiculul furat).

Prin “conducerea unui autovehicul” pe drumurile publice se înțelege acea operațiune tehnică prin care o persoană pune în mișcare și dirijează pe drumurile publice un vehicul cu motor care îndeplinește cerințele art. 6, lit. e din decret. Câtă vreme autovehiculul nu a pornit, nu se poate vorbi de conducere. Persoana care se găsește la volanul autovehiculului remorcat – neavând posibilitatea de a acționa asupra mecanismului de propulsie și de a dirija autovehiculul după dorința sa – nu desfășoară o activitate de conducere, ci efectuează doar câteva manevre simple de manipulare a volanului, semnalizare, acționare a frânei.

Pentru existența calității de conducător de autovehicul nu interesează dacă persoana în cauză posedă sau nu permis de conducere, ceea ce este relevant, sub acest aspect, este doar împrejurarea ca, în fapt, ea să conducă un autovehicul pe o cale publică.

Un autovehicul se consideră neînmatriculat atunci când nu a fost luat în evidență – pe baza verificării actului de proprietate și a stării tehnice – de către organul competent și nu s-a eliberat certificatul de înmatriculare. Nu sunt socotite neînmatriculate autovehiculele pentru care s-au eliberat autorizații de circulație provizorii sau pe rute determinate de către organele competente . Neîndeplinirea îndatoririi prevăzute în art. 78, alin. 2 din Regulament – de a monta pe autovehiculele care circulă pe drumurile publice tăblițe purtând numărul de înmatriculare nu face ca autovehiculul să se considere neânmatriculat și dacă obligația înmatriculării a fost satisfăcută, nu poate determina incidența art. 35, alin. 1 din Decretul nr. 328/1966 republicat; ea atrage doar o răspundere contravențională, în baza art. 126, lit. b din Regulament.

Cât privește punerea în circulație și conducerea pe drumurile publice a unui autovehicul cu număr fals de înmatriculare, cercetarea trebuie să lămurească, pe de o parte, dacă autovehiculul poartă număr fals de înmatriculare, iar pe de altă parte, dacă făptuitorul a realizat cel puțin una din activitățile ilicite alternative incriminat.

Prin “număr fals de înmatriculare” se înțelege orice număr – înscris pe tăblițele montate pe un autovehicul – care nu are corespondent într-o înscriere reală în evidențele organului competent să efectueze înmatricularea acelui autovehicul. Este deci “număr fals de înmatriculare” în sensul art. 35, alin.. 2 din Decretul nr. 328/1966, atât numărul imaginar aplicat pe un autovehicul neânmatriculat, cât și numărul imaginar montat pe un autovehicul pentru substituirea frauduloasă a numărului de înmatriculare real atribuit de organul competent; tot “număr fals de înmatriculare” este și numărul care corespunde unei înmatriculări anterioare reale, dar care, la data punerii în circulație ori a conducerii autovehiculului pe drumurile publice, își pierduse valabilitatea,. ca urmare a radierii acestuia din evidențele organului de poliție.

Punerea în circulație sau conducerea pe drumurile publice a unui autovehicul neînmatriculat ori cu număr fals de înmatriculare are – în mod necesar – ca rezultat crearea unei stări de pericol pentru siguranța traficului rutier. Urmare sus menționată este implicată de acțiunea constitutivă a infracțiunii și se produce automat în momentul în care autovehiculul este pus în circulație și începe a se deplasa pe un drum public.

Acesta este și momentul consumării ambelor infracțiuni.

b) Categoria autovehiculului pus în circulație sau condus pe drumurile publice, neânmatriculat sau număr fals de înmatriculare.

Evident, o astfel de problemă se pune numai în cazul infracțiunii de punere în circulație sau conducere pe drumurile publice a unui autovehicul neînmatriculat. Dispozițiile legale se referă la obligativitatea înmatriculării și purtării numărului de înmatriculare numai pentru autovehiculele care circulă în mod obișnuit pe drumurile publice. In practica judiciară s-a pus problema încadrării juridice a faptei de conducere pe drumurile publice a unui tractor agricol – denumit în limbajul curent “tractor de brazdă”- statuându-se că nu intră în categoria autovehiculelor supuse regimului înmatriculării și aceste vehicule, întrucât ele nu au o asemenea destinație. Prin urmare, punerea în circulație și conducerea pe drumurile publice a unui astfel de tractor nu constituie infracțiune, fapta îmbrăcând caracter contravențional.

In literatura de specialitate însă, problema încadrării juridice a faptelor de punere în circulație sau de conducere pe drumurile publice a unor autovehicule nesupuse obligației de înmatriculare a suscitat formularea unor puncte de vedere contradictorii. Unii autori au opinat că o astfel de orientare a practicii judiciare se înderpatează – în plan general – de la preocuparea legiuitorului de a asigura deplina securitate a circulației rutiere argumentând că, din felul cum a fost proiectat și construit tractorul agricol rezultă că el poate fi utilizat nu numai pentru efectuarea unor munci agricole ci și ca mijloc de tracțiune pe drumurile publice.

Având o dublă funcționare – de utilaj și de mijloc de tracțiune – susțin alți autori , un asemenea tractor poate primi, dacă nevoile unității care îl are în administrare, sau folosință o cer, destinația de a circula în mod obișnuit pe drumurile publice. Argumentele de mai sus sunt infirmate chiar de conținutul actelor normative în vigoare, care prevăd că “circulația pe drumurile publice a tractoarelor, altele decât cele rutiere, este permisă numai în cazurile și condițiile stabilite de organele de poliție” . Cu alte cuvinte, în cazul în care unitatea consideră necesar să-i dea tractorului destinația de “tractor rutier”, există obligația verificării stării tehnice a acestuia și a înmatriculării, înainte ca el să fie pus în circulație pe drumurile publice. In mod similar, pentru tractoarele de brazdă, se pune problema ca și în cazul celorlalte mașini autopropulsante. Din punctul nostru de vedere, suntem de acrod cu practica judiciară în materie și considerăm că extinderea legii penale asupra unor fapte care nu sunt prin natura lor infracțiuni, pare cu totul nejustificată.

In contextul celor arătate, aducem și un argument desprins din înșusi conținutul textului de lege care se referă numai la faptele de punere în circulație, sau de conducere pe drumurile publice a unui autovehicul neînmatriculat, de unde concluzia că astfel de fapte nu constituie infracțiuni atunci când sunt săvârșite în legătură cu autovehiculele a căror evidență se ține în alt mod decât prin înmatriculare (tractor de brazdă, combină agricolă, autogreder, excavator, buldozer, etc).

c) Făptuitorii și calitatea acestora

Faptele incriminate prin art. 35 pot fi săvârșite numai de persoane având o anumită calitate. Subiectul activ al infracțiunilor prevăzute de acest text de lege este, deci un subiect calificat.

Punerea în circulație a unui autovehicul neînmatriculat, sau cu număr fals de înmatriculare poate fi comisă doar de deținătorul – cu orice titlu – al autovehiculului. Nu se cere ca deținătorul să fie și proprietarul acestuia. Fapta poate fi săvârșită de orice persoană care are paza juridică a autovehiculului, inclusiv de un deținător precar; ceea ce interesează este doar persoana despre care este vorba să aibă, în fapt, posibilitatea de a da dispoziții cu privire la utilizarea autovehiculului și de a controla modul folosirii sale.

Dacă autovehiculul aparține unei unități, punerea sa în circulație, fără a fi înmatriculat, ori cu număr fals de înmatriculare, se poate comite infracțiune de orice persoană abilitată a dispune asupra circulației acestuia (conducătorul unității, șeful de transporturi, șeful de coloană, șeful de garaj, etc.)

Conducerea pe drumurile publice a unui autovehicul neânmatriculat, sau cu număr fals de înmatriculare se săvârșește de conducătorul – în fapt – al autovehiculului, indiferent dacă este sau nu titular al unui permis de conducere.

Cu privire la participație, adică la pluralitatea ocazională de infractori, sunt de făcut următoarele precizări:

a. Coautoratul este posibil numai de faptele de punere în circulație a unui autovehicul neînmatriculat sau cu număr fals de înmatriculare. Aceste fapte se comit în condițiile coautoratului atunci când dreptul de a dispune asupra circulației autovehiculului aparține mai multor persoane (de exemplu coproprietarilor) și acestia iau în comun hotărârea de a-l pune în circulație în condiții nelegale. La faptele de conducere pe drumurile publice a unui autovehicul neînmatriculat sau cu număr fals de înmatriculare coautoratul este, de regulă, exclus, deoarece, prin însăși natura sa, acțiunea de punere în mișcare și dirijarea autovehiculului nu poate fi înfăptuită în mod nemijlocit, așa cum cere art. 24 Cod Penal, decât de o singură persoană. Numai în mod excepțional se poate concepe ca două persoane să conducă împreună autovehiculul (de exemplu, când, în cadrul unei școli de conducere auto, elevul acționează volanul, iar instructorul apasă pe pedala de accelerație).

b. Instigarea si complicitatea sunt posibile atât la punerea în circulație cât și la conducerea pe drumurile publice a unui autovehicul neânmatriculat sau cu număr de înmatriculare nereal. Atunci când deținătorul, odată cu remiterea autovehiculului altei persoane, a desfășurat și o activitate distinctă de determinare a ei, convingând-o să circule pe drumurile publice cu acel autovehicul neînmatriculat, sau având un număr fals de înmatriculare, instigarea la fapta de conducere în condiții ilicite se absoarbe în autoratul la fapta – alternativă – de punere în circulație a autovehiculului.

Pe lângă lămurirea problemei calității făptuitorului, organele de urmărire penală trebuie să stabilească și dacă printre atribuțiile sale de serviciu figura și sarcina de a lua astfel de decizii. In acest caz, sursa puterii de dispoziție, sau de încuviințare se află în însăși calitatea de funcționar .

Aceleași aspecte trebuie avute în vedere și în cazul conducerii pe drumurile publice a unui autovehicul neînmatriculat. In cazul infracțiunii de punere în circulație, sau conducere pe drumurile publice a unui autovehicul cu număr fals de înmatriculare, autor poate fi, de regulă, proprietarul autovehiculului, soțul acestuia, sau alt detentor precar. Nu sunt puține nici cazurile când autovehicolul a fost furat și I s-a montat un număr fals de înmatriculare .

d) Forma de vinovăție

Din punct de vedere subiectiv cele două infracțiuni prevăzute în art. 35 din Decretul nr. 328/1966 republicat se caracterizează prin intenție. Făptuitorul știe că autovehiculul nu este înmatriculat, ori că poartă număr fals de înmatriculare și voiește a-l pune în circulație, sau a-l conduce, în aceste condiții pe drumurile publice. Cunoașterea oricăreia din condițiile sus-menționate implică prin ea însăși, reprezentarea stării de pericol create pentru siguranța circulației prin săvârșirea faptei și totodată, urmărirea sau cel mai adesea, acceptarea acestui rezultat.

Dacă cel care pune în circulație, ori conduce autovehiculul nu știe că acesta nu este înmatriculat ori că numărul pe care îl poartă este fals, vor opera prevederile art. 51 Cod Penal, privitoare la eroarea de fapt, care exclud caracterul penal al faptei săvârșite.

e) Existența concursului de infracțiuni

Coexistența în cuprinsul art. 35, a două incriminări distincte, precum și faptul că, sub aspectul elementului material, ambele infracțiuni prevăzute în acest text se caracterizează prin acțiuni alternative – de punere în circulație, sau de conducere pe drumurile publice a unui autovehicul (neînmatriculat, sau cu număr fals de înmatriculare) – creează unele probleme privitoare la unitatea sau pluralitatea infracțiunilor.

a. Când cel care conduce pe drumurile publice un autovehicul neânmatriculat este însuși persoana care poate dispune asupra circulației autovehiculului – ceea ce înseamnă că ea l-a și pus în circulație, fără respectarea obligațiilor privitoare la înmatriculare – ne aflăm în fața unei unități naturale de infracțiune și nu a unui concurs de infracțiuni, săvârșite una prin punerea în circulație și alta prin conducerea autovehiculului. Intr-adevăr, este de principiu că, în cazul infracțiunilor cu conținuturi alternative, săvârșirea, în cadrul unui proces execuțional unic, a acțiunilor ce caracterizează ambele conținuturi, dă.naștere – datorită echivalenței celor două conținuturi, sub aspectul semnificației lor penale – unei singure infracțiuni și nu unei pluralități infracționale ai cărei termeni ar corespunde fiecare unuia din conținuturile alternative realizate. Este însă necesar a sublinia că, pentru a rămâne în cadrul unității naturale de infracțiune, făpturitorul trebuie să realizeze acțiunile alternative într-o continuitate neântreruptă, sau cu alte cuvinte, să reprezinte punerea în aplicare a propriei hotărâri de a pune în circulație autovehiculul.

Dacă acțiunile alternative sunt săvârșite la diferite intervale de timp (de exemplu, deținătorul autovehiculului neînmatriculat l-a pus în circulație, încredințându-l spre conducere altei persoane, iar după câteva zile l-a condus el însuși pe un drum public), va exista fie o singură infracțiune continuată, fie un concurs de infracțiuni, după cum la baza celor două acțiuni a stat o singură rezoluție infracțională sau mi multe. Cele de mai sus sunt întru totul valabile și pentru infracțiunea prevăzută în art. 35, alin. 2 din Decretul 328/1966 republicat.

b. Săvârșirea unei fapte care întrunește elementele infracțiunii prevăzute în art. 35 alin. 1 din Decretul 328/1966 republicat, iar ulterior, după un oarecare interval de timp, a unei alte fapte care prezintă elementele infracțiunii din art. 35, alin.2, dă naștere mai multor infracțiuni. Aceste infracțiuni pot fi săvârșite, în legătură cu același autovehicul, fie de persoane diferite (de exemplu, proprietarul conduce autovehiculul deșinu este înmatriculat, iar apoi îl încredințează altei persoane, care îi pune un număr fals de înmatriculare și-l conduce pe un drum public), fie chiar de una și aceeași persoană, la intervale de timp diferite (de exemplu, proprietarul conduce autovehiculul neînmatriculat, iar ulterior, observând că este urmărit, îi pune număr fals de înmatriculare). In primul caz infracțiunile săvârșite vor fi numai conexe, în cazul al doilea ele se vor afla în concurs.

c. Când o persoană conduce pe drumurile publice un autovehicul înmatriculat, însă acesta are totuși aplicat un număr, deci un număr fals de înmatriculare, ea comite două infracțiuni, în concurs ideal, iar nu o infracțiune unică, complexă, rezultată din absorția conducerii cu număr fals, în fapta de conducere a unui autovehicul neînmatriculat, așa cum s-a susținut uneori . Deși în ipoteza de mai sus există o singură acțiune (conducerea pe drumurile publice a unui autovehicul), împrejurarea ce ar putea crea impresia că ne aflăm în fața unei unități infracționale, în realitate această infracțiune, în raport cu împrejurările concrete în care s-a săvârșit – autovehiculul era neânmatriculat (ceea ce constituie o cerință a infracțiunii prevăzute în art. 35, alin. 1) și totodată avea număr fals de înmatriculare (ceea ce este specific infracțiunii prevăzute la art. 35, alin.2 din decret) -, întrunește elementele a două infracțiuni în concurs și față de unicitatea acțiunii, acest concurs nu poate fi decât ideal (art. 33, lit. b din Codul Penal).

d. Cele două infracțiuni prevăzute în art. 35, alin. 1 și2 din decret, se pot afla în concurs și cu alte infracțiuni din acest decret și în primul rând cu aceea de conducere pe drumurile publice a unui autovehicul, fără permis de conducere (art. 36, alin. 1). Existența concursului nefiind pusă la îndoială, se pune doar problema, dealtfel lipsită de importanță practică – tratamentul juridic penal fiind identic – a caracterizării lui. Din acest punct de vedere trebuie să se facă distincție în raport cu modalitatea alternativă sub care se înfățișează, în cazul concret, infracțiunea prevăzută în art. 35, alin. 1 sau 2 din decret. Când autovehiculul condus fără permis este neînmatriculat, infracțiunile prevăzute în art. 35, alin. 1 și respectiv, art. 36 alin. 1 din decret se află în concurs ideal.

Soluția decurge din unicitatea acțiunii care, unită cu împrejurările în care s-a comis (pe de o parte absența înmatriculării șipe de altă parte, lipsa permisului de conducere) realizează conținutul ambelor infracțiuni.

Când autovehiculul cu număr fals de înmatriculare este condus fără permis de o altă persoană decât aceea căreia îi incumbă obligația de a-l înmatricula, concursul celor două infracțiuni este de asemenea, ideal.

Când autovehiculul cu număr fals de înmatriculare este condus fără permis, de însăși persoana care, în cadrul unui proces execuțional unic l-a și pus în circulație în aceste condiții, infracțiunile – prevăzute în art. 35, alin. 2 teza I și a-II-a și art. 36, alin. 1 – se găsesc în concurs real.

Această soluție îș găsește temeiul în constatarea că, spre deosebire de ipoteza precedentă, de data aceasta, activitatea materială specifică celor două infracțiuni nu este – în parte – identică. In măsura în care activitatea infracțională este circumscrisă la conducerea autovehiculului, nu se poate vorbi desigur de o singură acțiune – chiar dacă autovehiculul poartă un număr fals de înmatriculare, iar subiectul nu are permis de conducere – și pe cale de consecință, de îndeplinirea cerințelor art. 33, lit. b, Cod Penal. Dar, prin ipoteză subiectul a săvârșit mai mult decât atât, el nu numai că a condus autovehiculul, dar l-a și pus în circulație. Ori în aceste limite, el săvârșește o altă acțiune, distinctă materialmente de cea sus-menționată, astfel că – cerința unicității de acțiune fiind realizată – concursul este, în mod necesar, real.

Infracțiunile din art. 35 pot fi săvârșite în concurs și cu altele: conducerea pe drumurile publice a unui autovehicul de către o persoană care are în sânge o îmbibație alcoolică ce depășește limita legală, sau care se află în stare de ebrietate, sustragerea de la recoltarea probelor biologice în vederea stabilirii alcoolemiei, părăsirea fără încuviințare a locului accidentului, uciderea din culpă, vătămarea corporală din culpă, distrugerea în paguba avutului public sau privat, etc.

Stabilirea faptelor concurente este de natură să asigure, pe lângă încadrarea juridică corespunzătoare și efectuarea activităților specifice pentru administrarea probelor

Secțiunea a III-a

ACTIVITĂȚILE CARE SE INTREPRIND PENTRU

ADMINISTRAREA PROBELOR

Dintre activitățile specifice care se desfășoară pentru administrarea probelor, menționăm:

a) – constatarea infracțiunii flagrante;

b) – verificări în evidențele organelor de poliție;

c) – identificarea șiascultarea martorilor;

d) – ascultarea învinuitului sau inculpatului;

e) – alte activități, în raport cu specificul cauzei.

a) – Constatarea infracțiunii flagrante

Constatarea infracțiunii flagrante se realizează în cazul infracțiunilor de conducere pe drumurile publice a unui autovehicul neânmatriculat sau cu număr fals de înmatriculare.

Ea constituie, de altfel, principala activitate prin care se dovedește atât evidența infracțiunii, cât și vinovăția celui în cauză . Mai mult constatând în flagrant conducerea pe drumurile publice a unui astfel de autovehicul, se creează permsa identificării șia celui care a dat dispoziție ori a încuviințat ca autovehiculul în cauză să fie introdus în traficul rutier. Existența infracțiunii este condiționată de împrejurarea ca făptuitorul să fi condus autovehiculul pe un drum public – în sensul precizat. Prin urmare, autovehiculul trebuie să se afle în mișcare pe un astfel de drum. Conducerea implică în mod obligatoriu punerea autovehiculului în stare de mișcare și pe cale de consecință, concluzia că executarea infracțiunii începe abia din momentul îndeplinirii primului act de conducere .

Din acest punct de vedere, în literatura de specialitate, s-a susținut ideea că momentul executării primului act de conducere, este și momentul consumării faptei. Acest punct de vedere a fost îmbrățișat șide practica judiciară care s-a pronunțat că devreme ce făptuitorul a fost surprins pe când conducea autovehiculul, în condiții contrare legii, nu interesează nici distanța efectiv parcursă șinici distanța pe care intenționa să o parcurgă.

Suntem de acord cu acest punct de vedere, dar considerăm că mișcarea autovehiculului pe drumul public trebuie înțeleasă în sensul integrării efective a acestuia în circulație si nu o deplasare de câțiva metri .

Din cuprinsul procesului verbal de constatare a infracțiunii flagrante trebuie să rezulte următoarele:

– data și locul constatării;

– gradul, numele și prenumele lucrătorilor care au efectuat constatarea și unitatea de poliție din care fac parte;

– faptul conducerii pe drumurile publice a autovehiculului oprit pentru control;

– tipul de autovehicul condus (marcă, culoare, etc) și destinația;

– datele de identificare a conducătorului auto și explicațiile acestuia;

– starea în care se află conducătorul auto în momentul surprinderii;

– observațiile martorilor asistenți și obiecțiile făptuitorului (la constatarea acestei fapte trebuie să participe cel puțin doi martori asistenți, ale căror date de identificare trebuie menționate în procesul verbal de constatare).

Trebuie reținut că la fel ca și în cazul altor infracțiuni la regimul circulației pe drumurile publice, organele de urmărire penală constată numai fapta de conducere pe drumurile publice a unui autovehicul despre care există suspiciuni că este neînmatriculat ori poartă număr fals de înmatriculare. Abia ulterior, în urma verificărilor întreprinse, se va putea concluziona dacă organele de urmărire penală au constatat sau nu o infracțiune. Aceasta nu scade cu nimic importanța acestei activități. Din contră, numai simpla verificare a faptului că un anumit autovehicul este neânmatriculat sau are montat un număr fals de înmatriculare, nu poate constitui temei pentru tragerea la răspundere penală, atât timp cât nu s-a dovedit conducerea lui pe drumurile publice.

b) Verificări în evidențele organelor de poliție

Astfel de verificări se efectuează imediat după constatarea infracțiunii flagrante și au în vedere următoarele:

– stabilirea faptului dacă autovehiculul condus pe drumurile publice este sau nu înmatriculat;

– dacă autovehiculul în cauză a fost radiat din circulație șice număr de înmatriculare a avut anterior radierii;

– persoana fizică sau juridică – posesoare a autovehiculului;

– eventual, stabilirea faptului dacă autovehiculul figurează sau nu în listele cu autovehiculele dispărute.

c) Ascultarea martorilor

Martorii – identificați din rândul salariaților unității căreia îi aparține vehiculul, a vecinilor ori ocupanți ai mijlocului de transport condus pe drumul public – pot furniza relații în legătură cu următoarele aspecte:

– împrejurările în care s-a dispus ori s-a încuviințat punerea în circulație a autovehiculelor;

– persoana care a pus în circulație autovehiculul și calitatea acesteia;

– persoana care a condus autovehiculul pe drumurile publice;

– dacă cel care conducea autovehiculul cunoștea că acesta nu este înmatriculat sau poartă număr fals de înmatriculare;

– cum și unde s-a confecționat numărul fals de înmatriculare, precum și persoana care l-a montat pe autovehicul;

– în ce scop s-a montat numărul fals;

– persoanele care mai cunosc date despre activitatea ilicită a făptuitorului și împrejurările în care au luat la cunoștință despre aceasta.

d) Ascultarea învinuitului sau inculpatului

In raport cu infracțiunea concret săvârșită, diferă și problematica ce trebuie lămurită prin asculatarea invinuitului sau inclupatului. Astfel, în cazul infracțiunii de punere în circulație, sau conducere pe drumurile publice a unui autovehicul neânmatriculat se va urmări lămurirea tuturor împrejurărilor faptei, cu accent pe:

– condițiile în care a fost pus în circulație autovehiculul depistat pe drumul public fără număr de înmatriculare;

– atribuțiile de serviciu și dacă în calitatea pe care o avea, putea dispune sau încuviința introducerea autovehiculului în circulația rutieră;

– motivul pentru care autovehiculul nu a fost înmatriculat;

– persoana care a condus autovehiculul;

– dacă persoana care conducea autovehiculul pe drumurile publice cunoștea că acesta nu este înmatriculat.

In cazul infracțiunii de punere în circulație sau conducere pe drumurile publice a unui autovehicul cu număr fals de înmatriculare, prin ascultarea învinuitului se va urmări în general lămurirea acelorași probleme ca și în cazul infracțiunii menționate mai sus. In plus, se va solicita învinuitului sau inculpatului să precizeze:

– împrejurările în care a montat pe autovehicul un număr fals de înmatriculare și scopul în care a făcut-o;

– proveniența autovehiculului;

– unde, când și cine a confecționat numărul fals de înmatriculare, ori persoanele care l-au ajutat;

– persoana care a montat numărul pe mașină.

Și cu acest preilej trebuie stabilit dacă cel care a condus autovehiculul avea cunoștință că autovehiculul are număr fals de înmatriculare.

c) Alte activități în raport cu specificul cauzei

Lămurirea cauzei sub toate aspectele impune desfășurarea și a altor activități în vederea administrării probelor. Raportate la specificul cauzei, acestea ar putea consta în:

– solicitarea la unitatea ce deține ori are în administrare autovehiculul a atribuțiilor de serviciu ale persoanei ce l-a pus în circulație;

– efectuarea confruntării;

– prezentări pentru recunoaștere;

Atunci când din cercetări rezultă că numărul fals a fost confecționat într-un anumit loc, se va recurge la efectuarea percheziției și ridicarea de probe materiale. Alteori, când situația impune, cercetările vor fi extinse și cu privire la fapte și făptuitori.

CAPITOLUL III

PARTICULARITĂȚILE CERCETĂRII INFRACȚIUNILOR DE CONDUCERE A UNUI AUTOVEHICUL FĂRĂ PERMIS DE CONDUCERE SAU CU PERMIS NECORESPUNZĂTOR CATEGORIEI DIN CARE FACE PARTE AUTOVEHICULUL SI INCREDINȚAREA UNUI AUTOVEHICUL PENTRU A FI CONDUS, UNEI PERSOANE CARE NU POSEDĂ PERMIS

Secțiunea I

REGLEMENTARE JURIDICĂ

Dreptul de a conduce autovehicule pe drumurile publice îl au numai persoanele care posedă permis de conducere – adică un atestat că dispun de cunoștințele teoretice și priceperea necesară – precum și de aptitudinile corespunzătoare pentru îndeplinirea în bune condiții a acestei activități. De asemenea, conducătorii auto trebuie să posede un permis de conducere valabil pentru categoria din care face parte autovehiculul condus .

Prin încălcarea acestei obligații generale se aduce atingere relațiilor sociale privitoare la calificarea și autorizarea necesară îndeplinirii activității de conducere a autovehiculelor pe drumurile publice.

In conformitate cu prevederile legale în vigoare , constituie infracțiune fapta persoanei de a conduce pe drumurile publice un autovehicul, fără permis de conducere, sau cu permis necorespunzător categoriei din care face parte autovehiculul.

De asemenea, constituie infracțiune, conducerea autovehiculului pe drumurile publice de către o persoană căreia i-a fost retras, anulat, sau reținut în vederea anulării, permisul de conducere, ori i-a fost suspendat exercițiul dreptului de conducere . Ceea ce incriminează legiuitorul este deci conducerea autovehiculului pe drumurile publice de către o persoană care nu a obținut permisul de conducere.

Acela care nu posedă permis de conducere este prezumat că nu are capacitate – fizică și intelectuală – și nici cunoștințele necesare pentru a conduce, în condiții de siguranță deplină, autovehiculul pe drumurile publice.

Totodată, legea echivalează lipsa permisului de conducere corespunzător categoriei din care face parte autovehiculul condus, cu lipsa totală a permisului de conducere. Evident că, o astfel de prezumție, nu operează față de acela care a obținut permisul de conducere, dar nu îl are asupra sa în timp ce îndeplinește activitatea de conducere a autovehiculului – cel surprins într-o asemenea postură urmează să răspundă contravențional.

Pe de altă parte, domeniul de aplicare a normelor ce incriminează astfel de fapte, își întinde aria de cuprindere și asupra persoanelor cărora li s-a retras permisul, anulat, sau reținut în vederea anulării, precum și acelora cărora le-a fost suspendat dreptul de a conduce un autovehicul pe drumurile publice.

Prin urmare, nefiind vorba de o infracțiune distinctă, rațiunea unei astfel de reglementări are în vedere imperativul asigurării eficienței sancțiunii anulării, suspendării, sau retragerii permisului de conducere, aplicate persoanei care, deși posedă cunoștințele și aptitudinile necesare, săvârșește încălcări grave ale regulilor de circulație, periclitând sigurața traficului rutier.

Corelativă faptelor de natură penală menționate, este infracțiunea de încredințare a unui autovehicul pentru a fi condus pe drumurile publice, unei persoane care nu posedă permis de conducere, ori are permis de conducere necorespunzător categoriei din care face parte autovehiculul, sau al cărei permis de conducere a fost retras, anulat sau reținut, fie în vederea anulării, fie ca urmare a suspendării exercițiului de a conduce .

Această infracțiune poate fi săvârșită numai de către persoana care deține, cu sau fără titlu juridic, autovehiculul, mai exact, are în stăpânire sa autovehiculul .

Esențial pentru existența acestei infracțiuni, este ca deținătorul autovehiculului să cunoască, în momentul încredințării, împrejurarea ca persoana căreia i-a încredințat autovehiculul spre a fi condus pe drumurile publice se afla în vreuna din situațiile expres prevăzute de lege, arătate mai sus.

Secțiunea a II-a

PROBLEMELE PE CARE TREBUIE SĂ LE LĂMUREASCĂ

CERCETAREA

Aceste infracțiuni, prin frecvența ridicată cu care se săvârșește prezintă un pericol social deosebit, datorită urmărilor pe care le pot produce atât pentru persoana în cauză, cât și pentru ceilalți participanți la traficul rutier .

Pentru a putea reține în sarcina făptuitorului săvârșirea acestor fapte, organele de urmărire penală trebuie să lămurească următoarele probleme:

a) – faptul conducerii autovehiculului;

b) – natura drumului pe care s-a practicat conducerea autovehiculului;

c) – categoria din care face parte autovehiculul condus pe drumul public;

d) – inexistența permisului de conducere, sau permis de conducere necorespunzător categoriei din care face parte autovehiculul;

e) – faptuitorul și forma de vinovăție;

f) – existența concursului de infracțiuni .

a) Faptul conducerii autovehiculului

Condiția obligatorie pentru existența infracțiunii este ca persoana ce nu posedă permis de conducere, sau posedă permis de conducere necorespunzător, să conducă efectiv autovehiculul, știut fiind faptul că, excluderea primului act de punere în mișcare a acestuia coincide cu momentul consumării infracțiunii. Ințelesul noțiunii de “conducere” este același ca și în cazul infracțiunilor de punere în circulație, sau conducerea pe drumurile publice a unui autovehicul neânmatriculat sau cu număr fals de înmatriculare .

Prin urmare, instalarea la volan, efectuarea pregătirilor de punere în funcțiune și chiar punerea în funcțiune a motorului nu pot fi considerate acte de conducere a autovehiculului, de vreme ce nu au ca rezultat deplasarea acestuia din locul în care se află.

b) Natura drumului pe care s-a practicat conducerea autovehiculului

Drumul pe care s-a practicat conducerea trebuie să fie un “drum public” în înțelesul precizat de lege.

Cu alte cuvinte, conducerea autovehiculului, în altă parte decât pe un drum public, nu constituie infracțiune, chiar dacă persoana care îndeplinește această activitate nu posedă permis de conducere.

In practica judiciară, s-a admis, prin excepție de la acest principiu, ca fapta de conducere a unui autovehicul pe drumurile publice de către o persoană care nu posedă permisul necesar, are caracter de activitate infracțională pe toată durata înfăptuirii ei, chiar dacă pe traseul dintre punctul de plecare și punctul de sosire, făptuitorul a părăsit la un moment dat drumul public și a circulat pe câmp ., fie din cauza unor lucrări de reparare a șoselei, fie pentru a evita întâlnirea cu agentul de circulație.

Așadar, existența infracțiunii într-o asemenea modalitate este condiționată de împrejurarea ca făptuitorul să fi condus autovehiculul pe un drum public măcar pe o parte din distanța parcursă.

c) Categoria din care face parte autovehiculul condus pe drumul public

Din textul de lege care incriminează această infracțiune, rezultă că este infracțiune conducerea pe drumurile publice a oricărui tip de autovehicul, inclusiv a unui autovehicul nesupus obligației de înmatriculare, de către o persoană care nu posedă permis de conducere.

In acest sens, practica judiciară a statuat că săvârșește această infracțiune și persoana ce conduce pe drumurile publice fără permis un tractor agricol. Pe de altă parte, dacă cel în cauză conduce o motoretă pe drumurile publice – care îndeplinește condițiile prevăzute de lege pentru a fi considerată autovehicul – fără a poseda permisul necesar, fapta sa întrunește elementele constitutive ale infracțiunii ce face obiectul prezentului capitol.

In raport cu autovehiculul condus, organul de urmărire penală trebuie să lămurească dacă există concordanță între categoria acestuia și categoria permisului de conducere pe care-l posedă făptuitorul, apreciindu-se deci, dacă infracțiunea s-a săvârșit în modalitatea conducerii cu permis de conducere necorespunzător.

d) Inexistența permisului de conducere sau permis necorespunzător categoriei din care face parte autovehiculul

Elementul material al infracțiunii în acțiunea de conducere a unui autovehicul pe drumurile publice întregită după caz cu una din cerințele esențiale-alternative-enumerate în cuprinsul art. 36 alin. 1 șI 2, și anume: a) autorul să nu aibă permis de conducere; b) autorul să posede permis de conducere necorespunzător categoriei din care face parte autovehiculul condus; c) permisul de conducere al autorului retras, anulat sau reținut în vederea anulării și ca urmare, a suspendării exercițiului dreptului de a conduce autovehicule.

a. Inexistența permisului de conducere nu poate fi suplinită în nici un mod. Chiar dacă, în fapt, subiectul ar avea cunoștințele necesare și îndemânarea de a conduce un autovehicul pe drumurile publice, această împrejurare – dovedită prin însăși conducerea autovehiculului fără încălcarea vreunei reguli de circulație – nu-l va exonera de răspundere pentru infracțiunea prevăzută în art. 36. Permisul de conducere nu este numai expresia constatării – de către organul în drept – a cunoștințelor și îndemânării titularului, dar și unicul temei al îndreptățirii lui de a conduce autovehicule pe drumurile publice. Faptul că unele utilaje cu destinații diferite care dezvoltă o viteză redusă și nu circulă în mod frecvent pe drumurile publice (excavatoare, concasoare, gredere, etc) nu se înmatriculează la organele de poliție nu îi exonerează pe conducătorii lor de obligația de a avea permis de conducere.

b. Cea de-a doua cerință esențială – alternativă -, constând în lipsa unui permis corespunzător categoriei din care face parte autovehiculul, se consideră îndeplinită, indiferent de categoria autovehiculului pentru care subiectul are permis de conducere și categoria vehiculului efectiv condus; este suficient doar ca el să nu aibă permis corespunzător pentru categoria căreia îi aparține acesta. Așadar, împrejurarea că subiectul este posesorul unui permis de conducere pentru autovehicule de categorii superioare (de exemplu, categoriile C și D; autovehicule destinate transportului de bunuri și persoane în comun) categorii din care face parte autovehiculul condus (de exemplu, categoria A: motociclete), în principiu nu exclude incidența incriminării din art. 36, alin. 1 din Decretul nr. 328/1966, republicat. Este posibil însă ca, în asemenea situație, în raport cu împrejurările de fapt și cu datele ce caracterizează persoana conducătorului auto, să se aprecieze că fapta săvârșită, deși prevăzută de lege penală, nu prezintă gradul de pericol social concret al unei infracțiuni și în consecință, să se aplice făptuitorului doar o sancțiune administrativă potrivit art. 18 și art. 92 Cod Penal.

c) Permisul de conducere este retras atunci când, la verificarea din punct de vedere medical a conducătorului auto, acesta este găsit inapt pentru a conduce autovehicule. Anularea permisului de conducere se dispune – în mod obligatoriu sau facultativ – în cazul condamnării titularului, printr-o hotărâre judecătorească definitivă, pentru vreuna din infracțiunile enumerate la art. 42 din Decretul nr. 328/1966 republicat și după distincțiile acolo arătate; de asemenea, permisul poate fi anulat în cazul în care – după suspendarea exercițiului dreptului de a conduce, datorită săvârșirii uneia din contravențiile prevăzute în art. 40 din decret – titularul comite din nou, într-un interval de 6 luni de la restituirea permisului, o contravenție prevăzută în acel articol.

Permisul de conducere este reținut în vederea anulării – în cazul infracțiunilor care atrag această măsură – fie odată cu constatarea săvârșirii infracțiunii, fie după rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești de condamnare, în raport cu distincțiile arătate în art. 42 alin. ultim din decret; el este ca urmare a suspendării exercitării dreptului de a conduce autovehicule atunci când s-a dispus această măsură pentru comiterea vreuneia din contravențiile arătate la art. 40, suspendarea operând în momentul reținerii permisului de către organul de poliție.

Este precizat că, potrivit art. 136 alin. 4 din regulament, la reținerea permisului de conducere, ofițerul sau subofițerul de poliție eliberează făptuitorului o dovadă în care – dacă fapta nu este dintre cele care atrag interzicerea de îndată a conducerii în continuare a autovehiculului – se va menționa perioada de timp cât acesta are dreptul să mai conducă autovehiculul, dar nu mai mult de 48 de ore din momentul reținerii permisului. Conducerea autovehiculului după expirarea perioadei de timp menționate în dovada eliberată făptuitorului realizează toate elementele infracțiunii de conducere fără permis. Trebuie menționat și cazul celor ce urmează cursurile școlilor de profil, dar nu au susținut încă examenul de obținere a permisului de conducere. Deși nu prezintă relevanță, din punct de vedere al calificării faptei, aceste aspecte trebuie reținute în vederea aprecierii gradului de pericol social al infracțiunii și în final, pentru asigurarea individualizării pedepsei.

O altă problemă este lămurirea dacă cel în cauză nu se află cumva în una din condițiile expres prevăzute de lege , când posesorii permiselor de o anumită categorie pot conduce și alte autovehicule .

e) Făptuitorul și forma de vinovăție.

Existența infracțiunii nu este condiționată de o anumită calitate pe care trebuie să o aibă făptuitorul. Cu toate acestea, pe parcursul cercetărilor, organul de urmărire penală trebuie să clarifice și unele aspecte legate de comportamentul acestuia anterior săvârșirii infracțiunii, mai exact dacă a fost cercetat, judecat și condamnat pentru infracțiuni la regimul circulației publice, ori pentru alte fapte comise în asemenea locuri.

De asemenea, dacă a fost sancționat contravențional pentru încălcarea regulilor de circulație – data, organul constatator, fapta comisă și sancțiunea aplicată – ori altor norme legale .

În ceea ce privește persoana care a încredințat autovehiculul pentru a fi condus pe drumurile publice unei persoane ce nu posedă permis de conducere, cercetarea trebuie să stabilească titlul cu care acesta deține autovehiculul, respectiv – proprietar, deținător, persoană salariată a unei unități publice cu atribuții pe linia folosirii autovehiculelor din parcul propriu, etc.

Săvârșirea infracțională prevăzută de art. 36 alin. 3 și coproprietarul autovehiculului care încredințează cheile sau cedează volanul acestuia celuilalt coproprietar – despre care știe că nu are permis de conducere – spre a conduce autovehiculul pe drumurile publice. In sensul textului menționat, noțiunea de “încredințare” nu are neapărat contingență cu raporturile patrimoniale, ci – independent de aceste raporturi – cu relația, de ordin exclusiv faptic ce se stabilește între două persoane, dintre care una are iar celaltă nu are dreptul de a conduce autovehiculul .

Dacă în cazul persoanei care a condus autovehiculul, fapta nu poate fi săvârșită decât cu intenție, aceasta rezultând implicit din acțiunile desfășurate, în privința persoanei care a încredințat, cercetarea trebuie să lămurească dacă aceasta cunoștea situația celui căruia i-a încredințat autovehiculul spre conducere. Mai mult cel care a încredințat autovehiculul trebuie să cunoască, în momentul încredințării, inclusiv situația că, celui ce i-a încredințat autovehiculul, i s-a retras, anulat, reținut în vederea anulării permisului de conducere, ori i s-a suspendat dreptul de a conduce. In caz contrar, acesta nu va fi tras la răspundere penală în favoarea sa operând eroarea de fapt.

f) Existența concursului de infracțiuni

Și aceste infracțiuni se săvârșeșc, de regulă, în concurs cu alte infracțiuni la regimul circulației pe drumurile publice ori cu alte infracțiuni comise ca urmare a nerespectării normelor privind circulația pe drumurile publice. Alte ori, astfel de fapte pot fi săvârșite în concurs cu infracțiunea de furt, fie în paguba avutului privat, fie în paguba avutului public. In cazul în care persoana căreia i s-a încredințat autovehiculul spre conducere era în stare de ebrietate sau avea în sânge o îmbibație alcoolică peste limita legală – fapt cunoscut de persoana care a încredințat și acesta a comis un accident de circulație care a avut ca urmare decesul sau vătămarea gravă a integrității corporale a unui participant la traficul rutier, în sarcina subiectului urmează a se reține, pe lângă infracțiunea prevăzută în art. 36, alin. 3 din Decretul nr. 328/1966 republicat și infracțiunea de ucidere din culpă (art. 184 Cod Penal), după caz.

Intre fapta celui care a încredințat autovehiculul și moartea ori respectiv, vătămarea integrității corporale a victimei există raport de cauzalitate – deoarece fără remiterea autovehiculului accidentul nu ar fi avut loc -, chiar dacă la producerea morții sau a vătămării a concurat, cu o mai mare pondere și acțiunea conducătorului auto, constând în încălcarea unor reguli de circulație; de asemenea, există și vinovăție sub forma culpei, deoarece, încredințând volanul unei persoane necalificate, autorul infracțiunii prevăzute în art. 36, alin. 3 a putut să prevadă rezultatul survenit.

Există deci, nu numai o contribuție cauzală, ci și elementul subiectiv specific infracțiunilor de ucidere din culpă, sau de vătămare corporale din culpă, după caz .

Secțiunea a III-a

ACTIVITĂȚILE SPECIFICE CARE SE INTREPRIND PENTRU ADMINISTRAREA PROBELOR

Printre acestea se înscriu:

a) Constatarea infracțiunii flagrante;

b) Verificarea și ridicarea de înscrisuri;

c) Identificarea și ascultarea martorilor;

d) Ascultarea învinuitului sau inculpatului.

a) Constatarea infracțiunii flagrante

In cazul conducerii pe drumurile publice a unui autovehicul fără permisde conducere, ori cu permis de conducere necorespunzător categoriei din care face parte autovehiculul, cât și în cazul încredințării autovehiculului pentru a fi condus pe drumurile publice unei astfel de persoane, constatarea infracțiunii flagrante este condiția esențială pentru dovedirea infracțiunii și a vinovăției.

Existența infracțiunii și a vinovăției nu pot fi stabilite prin efectuarea altor activități de urmărire penală. Numai surprinderea făptuitorului conducând autovehiculul pe drumurile publice fără permis de conducere, sau cu permis de conducere necorespunzător categoriei din care face parte autovehiculul, este de natură să demonstreze săvârșirea faptei și implicit, vinovăția celui în cauză, după cum constatarea infracțiunii flagrante constituie singurul temei pentru tragerea la răspundere penală a celui care a încredințat autovehiculul de a fi condus pe drumurile publice unei persoane aflate în situațiile arătate.

De regulă organele de cercetare penală se sesizează despre săvârșirea unor infracțiuni de acest gen cu ocazia activității de dirijare și supraveghere a traficului rutier.

Din procesul verbal de constatare a infracțiunii flagrante trebuie să rezulte:

– locul și timpul în care s-a făcut constatarea;

– organul care a făcut constatarea;

– martorii asistenți;

– faptul că autovehiculul se afla în mișcare pe un drum public, iar persoana se afla la volan, conducând;

– inexistența permisului de conducere sau permis necorespunzător categoriei din care face parte autovehiculul condus;

– explicațiile conducătorului auto;

– observațiile martorilor asistenți și obiecțiile făptuitorului .

b) Verificarea și ridicarea de înscrisuri

Verificarea se face la evidențele organelor de poliție și urmărește dacă persoana în cauză posedă sau nu permis de conducere, categoria de autovehicul pentru ca i s-a eliberat permisul, data retragerii, anulării sau reținerii în vederea anulării permisului de conducere, ori data când acestuia i s-a suspendat dreptul de a conduce, persoana căreia îi aparține autovehiculul condus pe drumurile publice fără permis de conducere.

Totodată, verificarea urmărește a stabili dacă autovehiculul în cauză nu figurează și în evidența autovehiculelor declarate dispărute din locurile de parcare, pentru a stabili dacă autovehiculul respectiv nu a fost furat de cel care a fost găsit conducând.

c) Identificarea și ascultarea martorilor

Deși, după cum an arătat, probele cu martori nu sunt de natură să dovedească existența infracțiunii și a vinovăției, ele contribuie la lămurirea unor împrejurări ale cauzei. Astfel, martorii oculari pot relata despre împrejurările în care a fost găsită persoana conducând pe drumurile publice, despre modul defectuos în care conducea autovehiculul și pericolul pe care îl reprezintă siguranța circulației rutiere.

Alte categorii de martori, pot furniza date cu privire la faptul că cel în cauză a mai condus autovehiculul pe drumurile publice fără permis de conducere, sau cu permis de conducere necorespunzător, ori împrejurările în care a fost încredințat autovehiculul pentru a fi condus pe drumurile publice.

d) Ascultarea învinuitului sau inculpatului

Din declarațiile învinuitului sau inculpatului, trebuie să rezulte: împrejurările comiterii faptei; motivele activității desfășurate; proveniența autovehiculului pe drumurile publice; împrejurările în care a fost încredințat autovehiculul pentru a fi condus pe drumurile publice, dacă persoana care i-a încredințat autovehiculul cunoștea situația în care se afla – nu poseda permis, poseda permis necorespunzător categoriei din care face parte autovehiculului, ori permisul i-a fost retras, anulat, reținut în vederea anulării sau i s-a suspendat dreptul de a conduce.

CAPITOLUL IV

PARTICULARITĂȚILE CERCETĂRII INFRACȚIUNILOR DE CONDUCERE PE DRUMURILE PUBLICE A UNUI AUTOVEHICUL DE CĂTRE O PERSOANĂ CARE ARE IN SANGE O IMBIBAȚIE ALCOOLICĂ CE DEPĂSESTE LIMITA LEGALĂ, SAU CARE SE AFLĂ IN STARE DE EBRIETATE SI SUSTRAGEREA DE LA RECOLTAREA PROBELOR BIOLOGICE IN VEDEREA STABILIRII ALCOOLEMIEI

Secțiunea I

REGLEMENTARE JURIDICĂ

Fapta unei persoane de a conduce pe drumurile publice un autovehicul, având în sânge o îmbibație alcoolică ce depășește limita legală, sau fiind în stare de ebrietate, constituie infracțiune . Dacă persoana aflată într-o asemenea stare conduce un autovehicul care transportă persoane în comun ori materii care pot produce pericol public, fapta îmbracă forma agravată .

Analiza elementelor constitutive ale acestei infracțiuni implică îm mod necesar lămurirea înțelesului unor termeni cum ar fi: îmbibație alcoolică peste limita legală, stare de ebrietate și conducerea în stare de ebrietate.

Astfel, prin îmbibație alcoolică – alcoolemie – se înțelege gradul de concentrare a alcoolului din corpul uman, exprimat în grame la litru de sânge . Potrivit legii limita legală a alcoolemiei este stabilită la un procent mai mic de 1 g 0/00. Pentru existența infracțiunii, trebuie dovedită alcoolemia peste limita legală pentru conducătorul de autovehicule în timpul îndeplinirii de către acesta a activității de conducere.

Prin “stare de ebrietate” se înțelege starea de tulburare psihologică (psihosomatică și neuromusculară) produsă sub influența intoxicației alcoolice asupra însușirilor psihofizice ale individului . In funcție de gravitatea ei, starea de intoxicație alcoolică a organismului se poate prezenta sub trei forme și anume: o stare de euforie și de excitație alcooliă, beția propriu-zisă și starea comatoasă.

Față de cuprinsul textului de lege se pot concluziona următoarele:

– infracțiunea în discuție are conținuturi alternative; legiuitorul cere pentru existența ei fie ca persoana care conduce autovehiculul pe drumurile publice să aibă în sânge o îmbibație alcoolică ce depășește limita legală, fie să se afle în stare de ebrietate;

– îmbibația alcoolică, ca și starea de ebrietate poate fi probată, în principiu, prin analize de laborator și prin examenul clinic al făptuitorului;

– pentru realizarea laturii obiective a infracțiunii se cere ca persoana care are în sânge o îmbibație alcoolică ce depășește limita legală sau se află în stare de ebrietate, să conducă un autovehicul pe drumurile publice. si în cazul acestei infracțiuni, noțiunea de autovehicul este folosită pentru orice vehicul autopropulsat, care prin natura lui, poate fi utilizat pentru efectuarea de transporturi sau deplasări pe căile rutiere;

– forma agravată a infracțiunii, prezintă și ea conținuturi alternative, care se caracterizează prin condiții diferite.

In prima alternativă, fapta întrunește elementele constitutive ale infracțiunii numai dacă autovehiculul condus de persoana aflată într-una din situațiile menționate este destinat – prin natura sa – efectuării transportului în comun de persoane. A doua posibilitate de realizare a formei agravate se referă la conducerea, de către o persoană care are în sânge o îmbibație alcoolică ce depășește limita legaă, ori se află în stare de ebrietate, pe drumurile publice a unui autovehicul ce transportă materiale care prezintă pericol public. Esențial pentru existența infracțiunii în această alternativă este ca, în momentul săvârșirii ei, autovehiculul respectiv să fie încărcat cu asemenea materiale.

Potrivit legii constituie de asemenea infracțiune, fapta conducătorului auto de a se sustrage de la recoltarea probelor biologice necesare pentru stabilirea alcoolemiei. Prin această faptă se aduce atingere atât relațiilor sociale privitoare la verificarea stării psiho-fiziologice a conducătorului de autovehicul, precum și a relațiilor sociale referitoare la constatarea unor infracțiuni săvârșite pe drumurile publice, implicit, a celor ce interesează activitatea de identificare a autorilor infracțiunilor respective . Sub aspectul laturii obiective, această infracțiune se realizează prin faptul sustragerii conducătorului auto de la recoltarea probelor biologice în vederea stabilirii alcoolemiei.

Termenul “sustragere”, cuprinde în sfera sa, orice acțiune prin care conducătorul autovehiculului ar putea împiedica recoltarea probelor biologice în vederea stabilirii gradului de alcoolemie. Atât literatura de specialitate, cât și practica judiciară au statuat că fapta întrunește elementele constitutive ale infracțiunii, numai atunci când persoana ce conducea autovehiculul nu dă curs invitației – somației – organului de poliție de a se supune analizelor de laborator și examenului clinic.

Prin urmare pentru realizarea laturii obiective a infracțiunii nu este necesar ca organul de poliție să ia măsuri de constrângere împotriva conducătorului auto spre a-l obliga să se supună somației, sau invitației privind recoltarea probelor biologice.

Pe de altă parte, refuzul conducătorului auto de a se opri la semnalul regulamentar de oprire al organului de poliție, nu poate fi, în principiu, considerat ca sustragere de la recoltarea probelor biologice în vederea stabilirii alcoolemiei.

O ultimă precizare se referă la faptul că, infracțiunile în discuție se săvârșesc numai cu intenție.

Secțiunea a II-a

PROBLEMELE PE CARE TREBUIE SĂ LE LĂMUREASCĂ

CERCETAREA

Problemele specifice pe care trebuie să le lămurească cercetarea acestor infracțiuni se referă la:

a) Faptul conducerii autovehiculului;

b) Natura drumului pe care a fost condus autovehiculul;

c) Autovehiculul condus și destinația acestuia;

d) Făptuitorul și starea în care se afla în momentul conducerii;

e) Faptul sustragerii de la recoltarea probelor biologice în vederea stabilirii alcoolemiei;

f) Existența concursului de infracțiuni.

Faptul conducerii autovehiculului

Conducerea autovehiculului trebuie să fie lămurită, pe parcursul cercetării, întrucât ea reprezintă condiția existenței sau inexistenței infracțiunii. Cu alte cuvinte, trebuie demonstrat că autovehiculul se afla în mișcare, iar făptuitorul era la volan.

Această condiție fără de care nu se poate discuta despre existența acestei infracțiuni, nu este îndeplinită în situația în care autovehiculul staționează, chiar dacă acesta este în funcțiune. Ca atare, surprinderea conducătorului auto, indiferent că se dovedește ulterior că se afla cu o îmbibație alcoolică în sânge de peste 1 g 0/00, ori în stare de ebrietate, în interiorul sau lângă autovehiculul staționat – cu motorul oprit, sau în funcțiune- nu este de natură să ducă la concluzia că s-a consumat infracțiunea și pe cale de consecință, să atragă răspunderea penală a acestuia

Practica judiciară a adus unele precizări referitoare la înțelesul expresiei “conducere pe drumurile publice” utilizată de legiuitor pentru a indica modalitatea de săvârșire a infracțiunii în discuție. Potrivit acestor precizări, expresia menționată, desemnează nu numai deplasarea propriu-zisă a autovehiculului pe drumurile publice, ci chiar efectuarea unor manevre necesare parcării lui. In consecință s-a admis că fapta inculpatului care – aflându-se în stare de beție alcoolică – a deplasat autovehiculul în scopul de a-l parca, realizează elementele constitutive ale infracțiunii.

Considerăm că soluția corespunde spiritului legii, deoarece efectuarea unor asemenea manevre de către o persoană care se află în stare de ebrietate, se poate solda cu urmări din cele mai grave pentru viața, sănătatea, sau integritatea corporală a altor persoane, ca și pentru existența unor bunuri.

b) Natura drumului pe care a fost condus autovehiculul

Pentru a fi întrunite elementele constitutive ale acestei infracțiuni, o altă condiție sine qua non, este aceea ca drumul pe care a fost condus autovehiculul să fie drum public.

După cum este știut, din punct de vedere administrativ, drumurile se clasifică în drumuri publice, ce sunt destinate cerințelor de transport ale economiei naționale și ale populației și drumuri de exploatare care sunt folosite pentru nevoile de transport ale unor organizații publice.

Reamintim că din categoria drumurilor publice fac parte drumurile naționale și drumurile locale: drumurile naționale (D.N.) asigură legătura între București și municipiile reședință de județ, alte municipii și orașe, importante centre economice, culturale, turistice, precum și cu țările vecine; drumurile județene (D.J.) și drumurile comunale (D.C.) fac legăturile rutiere dintre orașele, comunele, satele din cuprinsul județului, sau cele din județele vecine, precum și cu o serie de obiective importante situate în afara localităților; străzile sunt drumurile din interiorul localităților (magistrale, de legătură, colectoare și de folosință locală).

Și în cazul acestor infracțiuni pentru a se reține caracterul de drum public al locului unde s-a practicat conducerea, trebuie stabilit dacă organizația publică a considerat sau nu necesar să interzică accesul altor autovehicule decât cele proprii, montând la intrare panouri vizibile

c) Autovehiculul condus si destinația acestuia

Cercetarea trebuie să stabilească modalitățile concrete de săvârșire a faptelor incriminate, respectiv dacă fapta a aconstat în simpla conducere a unui autovehicul pe drumurile publice în stare de ebrietate, sau având în sânge o îmbibație alcoolică peste limita legală, ori dacă autovehiculul condus era destinat transportului în comun sau transportului de materii ce constituie pericol public.

In aliniatul 2 din art. 37 din Decretul 328/1966 republicat este prevăzută o formă calificată agravată a infracțiunii, care în raport cu modalitățile circumstanței de agravare, se prezintă, la rândul ei, sub înfățișarea a două modalități normative alternative.

Expresia “transportă persoane în comun” folosită de lege, desemnează transportarea unui grup de persoane într-un autovehicul special amenajat și care face, în mod obișnuit sau numai accidental, asemenea transporturi.

Corecta rezolvare a problemei se desprinde din prevederile legale potrivit cărora autovehiculele destinate transportului de persoane, cu excepția motocicletelor, sunt cuprinse în două categorii: “B” și “D”. In prima categorie sunt incluse autovehiculele care pot transporta până la 8 (opt) persoane – pe scaune – iar în cea de a doua categorie intră toate autovehiculele care pot transporta mai mult de 8 (opt) persoane, de asemenea pe scaune. Forma agravantă a infracțiunii în discuție se realizează numai în cazul în care autovehiculul condus face parte din categoria “D”.

În categoria autovehiculelor la care se referă cele expuse intră: autobuzele, troleibuzele, microbuzele, precum și celelalte autovehicule amenajate pentru a servi transportului în comuna unui număr mai mare de persoane.

Forma agravată a infracțiunii se realizează indiferent de numărul de persoane care se află în autovehicul în momentul săvârșirii infracțiunii. Important este ca în acel moment să se afle în autovehicul șI alte persoane decât făptuitorul, căci în caz contrar se realizează numai latura obiectivă a infracțiunii în forma simplă.

Altă modalitate de realizare a formei agravate a acestei infracțiuni, este conducerea de către o persoană care are în sânge o îmbibație alcoolică de depășește limita legală, sau care se află în stare de ebrietate, a unui autovehicul ce transportă materii ce prezintă pericol public.

Este necesar ca, în momentul săvârșirii infracțiunii autovehiculul să fie încărcat cu asemenea materiale, sau materii care prezintă pericol public (de pildă buteliile de aragaz, sau tuburile de oxigen să fie încărcate, cisterna să fi fost plină cu benzină), căci astfel pericolul deosebit a cărui evitare s-a urmărit este inexistent și rațiunea agravării răspunderii penale nu mai subzistă.

Pentru existența agravantei nu este necesar ca autovehiculul să fie destinat prin construcție, transportului de materii care prezintă pericol public, atâta vreme cât, în momentul săvârșirii acțiunii constitutive a infracțiunii, el transporta efectiv asemenea materii.

Instanța va aprecia de la caz la caz, în funcție de mai multe criterii, printre care natura materiilor transportate, cantitatea lor, capacitatea acestora de a produce pericol public, etc, dacă în circumstanțele date săvârșirea faptei realizează trăsăturile specifice ale formei agravate, sau dimpotrivă numai pe cele ale formei simple a infracțiunii.

In cazul ambelor modalități agravate, răspunderea penală aferentă acestora, este atrasă numai dacă, subiectiv, autorul și-a dat seama de existența împrejurării ce determină agravarea.

d) Făptuitorul și starea în care se afla în momentul conducerii

Pe lângă datele legate de persoana făptuitorului – vârsta, calitatea pe care o are, antecedente, etc – cercetarea trebuie să lămurească cu certitudine starea în care se afla acesta în momentul conducerii autovehiculului pe un drum public. In afara celor două condiții deja enunțate pentru existența infracțiunii cel în cauză, trebuie să aibă în sânge o îmbibație alcoolică peste limita legală de 1 g 0/00 – sau egală cu aceasta, ori să fie în stare de ebrietate, în caz contrar fapta fiind sancționată contravențional .

Conceptul de “stare de ebrietate” întrebuințat de legea penală vizează cea de-a doua fază a intoxicației alcoolice (beția propriu-zisă), în care se produc tulburările psihosenzoriale, caracterizate prin dezorientare, confuzie, alterarea judecății și a memoriei, cât și tulburările neuromusculare, constând în special în tulburări de echilibru și coordonare, deosebit de periculoase pentru tulburarea circulației.

Ultima fază – starea comatoasă – caracterizată prin somn profund, amnezie, hipotermie și eventual dispariția reflexelor, exclude posibilitatea conducerii unui autovehicul.

Cele două stări – starea de îmbibație alcoolică ce depășește limita legală și starea de ebrietate – nu sunt neapărat echivalente. Există cazuri când conducătorul unui autovehicul are alcool în sânge sub 1 g 0/00 șI totuși prezintă simptomele caracteristice stării de ebrietate, după cum sunt și cazuri când îmbibația alcoolică este mai mare de 1 0/00, dar conducătorul autovehiculului nu prezintă simptomele acestei stări. In ambele situații făptuitorul va fi tras la răspundere penală în baza art. 37, alin. 1 din Decretul nr. 328/1966 cu condiția ca cerința esențială menționată să fie îndeplinită sub oricare din modalitățile sale.

Pentru organele de urmărire penală și instanțele de judecată, deosebirea stării de îmbibație alcoolică ce depășește limita legală, de starea de ebrietate are mare însemnătate practică, deoarece mijloacele de probă prin care ele pot fi dovedite nu sunt aceleași.

Starea de îmbibație alcoolică de peste 1 0/00- întrucât implică stabilirea unui coeficient de alcool în sânge precis determinat – nu poate fi dovedită decât prin efectuarea unei analize de laborator asupra probelor biologice recoltate (sânge și eventual urină). Cum pentru existența infracțiunii interesează îmbibația alcoolică din momentul conducerii autovehiculului și cum, pe de altă parte, din acest moment și până la recoltarea materialului biologic trece un anumit interval de timp, în care coeficientul de alcool în sânge poate fie să crească (când alcoolul a fost consumat imediat înaintea luării probei de sânge), fie să scadă (când de la consumarea alcoolului și până la recoltarea probei a trecut un timp îndelungat), în scopul determinării precise a gradului de îmbibație alcoolică din momentul conduceri, în practica medico-legală, se procedează uneori la o evaluare retrospectivă a alcoolemiei .

Spre deosebire de gradul îmbibației alcoolice, care nu poate fi stabilit decât prin analiza de laborator, starea de ebrietate se poate constata pe baza diagnosticului clinic, făcându-se dovada modului de comportare, a atitudinii, a capacității de orientare în timp și spațiu, a memoriei, a siguranței gesturilor mâinii, a stării pupilelor . In lipsa buletinului de examinare clinică, starea de ebrietate se poate dovedi prin alte mijloace de probă, cum ar fi declarația inculpatului, coroborată cu depozițiile martorilor, atunci când din acestea rezultă împrejurări semnificative de natură a forma convingerea instanței asupra situației reale.

Textul art. 37 alin. 1 prevăzând răspunderea penală atât pentru conducerea unui autovehicul cu o îmbibație alcoolică în sânge peste limita legală, cât și pentru conducerea în stare de ebrietate – stare ce poate fi dovedită prin orice mijloc de probă -, în cazul în care din orice motive analiza de laborator nu ar mai fi posibilă ori nu s-ar putea pune bază pe ea , în măsura în care probele administrative vădesc neîndoielnic existența stării de ebrietate, conducătorul auto va putea fi sancționat în aceleași condiții ca și când s-ar fi stabilit că el a condus autovehiculul cu o îmbibație alcoolică în sânge de peste 1 0/00.

e) Faptul sustragerii de la recoltarea probelor biologice în vederea stabilirii alcoolemiei

Din cele arătate , rezultă că pentru dovedirea stării de ebrietate, sau a conducerii unui autovehicul de către o perosnaă ce are în sânge o îmbibație alcoolică peste limita legală, făptuitorul trebuie să i se recolteze probe biologice – sânge și urină- necesare analizelor de laborator.

Așa cum s-a precizat, refuzul făptuitorului de a se supune recoltării probelor constituie prin el însuși infracțiune distinctă. De o deosebită importanță pentru existența infracțiunii este lămurirea împrejurărilor în care făptuitorul s-a sustras de la recoltarea probelor biologice, acțiunile întreprinse în acest sens, scopul urmărit, etc .

f) Existența concursului de infracțiuni

De regulă, infracțiunile ce fac obiectul prezentului capitol se săvârșeșc în concurs cu alte infracțiuni cum ar fi: infracțiuni comise ca urmare a nerespectării normelor privind circulația pe drumurile publice – vătămarea integrității corporale sau sănătății din culpă -, infracțiuni la regimul circulației pe drumurile publice – conducerea fără permis de conducere, sau cu permis necorespunzător categoriei din care face parte autovehiculul, părăsirea locului accidentului fără încuviințarea organelor de poliție, sau cu infracțiuni de furt, abuz în serviciu, etc.

In stabilirea concursului de infracțiuni, vor fi avute în vedere toate împrejurările concrete ale faptelor comise, cunoscând că, în cazul uciderii din culpă, conducerea în stare de ebrietate, ori având în sânge o îmbibație alcoolică peste limita legală își pierde individualitatea șI se integrează în conținutul acestei categorii de infracțiuni .

Secțiunea a III-a

ACTIVITĂȚILE CARE SE INTREPRIND PENTRU

ADMINISTRAREA PROBELOR

In vederea stabilirii acestei activități trebuie parcurse următoarele etape:

a) Constatarea infracțiunii flagrante;

b) Dispunerea expertizei stării de intoxicație alcoolică;

c) Ascultarea martorilor;

d) Ascultarea învinuitului sau inculpatului

a) Constatarea infracțiunii flagrante

Constatarea infracțiunii flagrante reprezintă condiția esențială, indispensabilă, pentru descoperirea acestei infracțiuni, întrucât, este greu de presupus că în alt mod s-ar putea stabili existența faptei și a vinovăției infractorului. Este și normal să fie așa, atâta timp cât, faptul conducerii unui autovehicul, natura drumului pe care s-a practicat conducerea și starea în care se afla conducătorul auto în acel moment, nu pot fi determinate decât prin perceperea lor nemijlocită de către organul de cercetare penală.

Despre săvârșirea acestei infracțiuni – conducerea unui autovehicul pe drumurile publice sub influența băuturilor alcoolice, gradul de alcoolemie urmând a fi stabilit ulterior – organele de cercetare penală se sesizează de cele mai multe ori din oficiu, cu ocazia acțiunilor de dirijare și control a traficului rutier, ori cu prilejul cercetării unor infracțiuni săvârșite ca urmare a nerespectării normelor privind circulația pe drumurile publice.

Pot exista și situații când sesizarea organelor de cercetare penală se face prin denunțarea unor participanți la trafic, care relatează despre modul defectuos în care este condus autovehiculul, încălcările flagrante ale regulilor de circulație – viteza excesivă, mers sinuos, nesemnalizarea depășirilor, etc – pericolul pe care îl reprezintă autovehiculul respectiv pentru siguranța circulației rutiere și pietonale. Dar și în aceste situații, constatarea infracțiunii trebuie făcută tot în flagrant.

Din acest motiv, activitățile pregătitoare au o pondere mai redusă, de regulă, ele limitându-se la obținerea unor date sumare despre autovehiculul în cauză și la luarea măsurilor de oprire a acestuia. {inând loc de locul unde se comit aceste infracțiuni, martorii asistenți pot fi identificați din rândul participanților la trafic – conducători auto, pietoni – sau alte persoane care domiciliază sau își desfășoară activitatea în zonă.

Totodată, cu ocazia constatării infracțiunii flagrante trebuie identificați, în limita posibilităților, martorii care au perceput, în tot sau în parte, activitățile desfășurate de conducătorul auto, până la momentul opririi acestuia de către organul de poliție, starea în care se află, atitudinea pe care a avut-o organul constatator, etc.

Din actul de constatare al infracțiunii flagrante, procesul verbal trebuie să rezulte:

– locul și timpul când s-a efectuat constatarea;

– faptul conducerii autovehiculului pe drumul public;

– tipul, marca, destinația și numărul autovehiculului;

– faptul că persoana în cauză se afla la volan;

– modul defectuos în care făptuitorul a condus autovehiculul;

– starea în care se afla persoana – emana miros de alcool, vorbea incoerent, nu avea stabilitate, etc – și rezultatul testării cu fiola alcoolscop;

– explicațiile conducătorului auto, obligațiile acestuia, observațiile martorilor asistenți;

– mențiune cu privire la luarea măsurii de conducere a făptuitorului în vederea recoltării probelor biologice și a examenului clinic sa, după caz, acțiunile acestuia de a se sustrage de la recoltare;

– mențiune cu privire la măsurile luate pentru asigurarea autovehiculului – lăsarea lui în custodie, conducerea la sediul unității de poliție, încredințarea acestuia familiei.

b) Dispunerea expertizei stării de intoxicație alcoolică

Expertiza stării de intoxicație alcoolică reprezintă singura modalitate de a dovedi că făptuitorul a condus autovehiculul având în sânge o îmbibație alcoolică peste limita legală. Această activitate constă în examenul de laborator al probelor biologice recoltate de la cel în cauză și în examenul clinic, având ca obiect clarificarea următoarelor probleme:

– dacă făptuitorul a consumat băuturi alcoolice;

– cantitatea de alcool ingerată și timpul scurs de la ingerare până în momentul constatării faptei;

– gradul de alcoolemie;

– existența manifestărilor specifice stării de ebrietate.

Deși starea de ebrietate este dovedită, de regulă cu rezultatul analizelor de laborator, în unele situații, ea poate fi probată, în lipsa acestora, cu orice probe de natură a forma convingerea instanței asupra situației de fapt reale.

c) Ascultarea martorilor

Deși această infracțiune nu se poate dovedi pe baza probelor testimoniale, pot fi ascultați martori pentru a se obține date referitoare la anumite împrejurări, stări de fapt, etc, care coroborate cu rezultatul constatării infracțiunii flagrante și al expertizei stării de intoxicație alcoolică să ducă la lămurirea diferitelor probleme ale cauzei. Astfel de martori pot fi identificați din rândul conducătorilor auto, sau ocupanți ai unor mijloace de transport care circulau pe drumul public, pietonilor, personalului unor unități de alimentație publică, colegilor de serviciu, pietonilor în compania cărora au consumat băuturi alcoolice.

Din declarațiile martorilor trebuie să rezulte conducerea pe drumul public, modul defectuos în care era condus autovehiculul, starea în care se găsea conducătorul auto în momentul depistării, modul de comportare după descoperire, faptul sustragerii de la recoltarea probelor biologice, sau faptul că a consumat băuturi alcoolice – locul, timpul, cantitatea, persoanele cu care a consumat, etc .

d) Ascultarea învinuitului sau inculpatului

Invinuitul sau inculpatul va fi ascultat pentru lămurirea următoarelor probleme:

– consumul de băuturi alcoolice înaintea conducerii și împrejurările în care a avut loc;

– condițiile în care a fost găsit de organele de poliție;

– starea în care se afla în momentul depistării;

– faptul conducerii unui autovehicul pe un drum public în această stare;

– motivele care l-au determinat să circule sub influența băuturilor alcoolice;

– considerentele pentru care s-a sustras de la recoltarea probelor biologice;

– antecedentele pe care le are, în special dacă a mai fost cercetat pentru infracțiuni la regimul circulaței pe drumurile publice – data, fapta comisă, sancțiunile ce i-au fost aplicate, etc.

CAPITOLUL V

PARTICULARITĂȚILE CERCETĂRII INFRACȚIUNII DE PĂRĂSIRE

A LOCULUI ACCIDENTULUI FĂRĂ INCUVIINȚAREA

ORGANELOR DE POLIȚIE

Secțiunea I

REGLEMENTARE JURIDICĂ

Infracțiunea constă în părăsirea locului accidentului fără încuviințarea organelor poliției de către oricare dintre conducătorii vehiculelor angajați într-un accident de circulație de pe urma căruia a rezultat moartea, vătămarea integrității corporale ori a sănătății unei persoane, sau dacă accidentul constituie infracțiune ori s-a produs ca urmare a unei infracțiuni.

Pot părăsi locul accidentului fără încuviințarea organelor de poliție:

a) conducătorii autovehiculelor aparținând salvării, pompierilor, organelor operative ale poliției, când se află în misiune în vederea unei intervenții ce nu suferă amânare;

b) conducătorii auto care, în lipsa altor mijloace de transport, ei înșiși transportă persoanele rănite la cea mai apropiată unitate sanitară în măsură să dea asistența sanitară necesară, cu condiția să se înapoieze imediat la locul accidentului;

Prin fapta de părăsire fără drept a locului accidentului sunt puse în pericol două valori sociale: siguranța circulației pe drumurile publice, ca obiect juridic principal și activitatea organelor judiciare, ca obiect juridic adiacent.

Obligația impusă conducătorilor de vehicule implicați într-un accident de circulație – cu excepțiile arătate – de a rămâne la locul accidentului, se justifică prin imperativul stabilirii cauzelor ce au provocat accidentul, al identificării persoanelor vinovate de producerea lui și pe cale de consecință, a tragerii la răspundere a acestora.

A zădărnici, prin părăsirea locului accidentului, descoperirea și sancționarea celor care prin comportarea lor culpabilă, au provocat evenimente rutiere de o anumită gravitate – ceea ce, creând impresia că asemenea comportări pot rămâne nepedepsite, va încuraja repetarea lor – înseamnă în ultimă analiză, a lovi în însăși siguranța circulației pe drumurile publice.

Implicit însă, îndepărtarea de la locul accidentului a persoanelor în măsură să contribuie la aflarea adevărului stânjenește activitatea organelor judiciare chemate să descopere pe cei vinovați și să ia măsurile necesare pentru pedepsirea lor.

Secțiunea a II-a

PROBLEME PE CARE TREBUIE SĂ LE LĂMUREASCĂ

CERCETAREA

Rațiunea pentru care a fost incriminată fapta, constă în aceea că, prin rămânerea la locul accidentului a conducătorilor de vehicule angajați în accident, aceștia pot acorda primul ajutor răniților și de asemenea contribuie la păstrarea normelor pe baza cărora urmează a se stabili împrejurările în care s-a produs accidentul și persoanele vinovate.

In cazul acestei infracțiuni, cercetarea trebuie să lămurească următoarele aspecte:

a) existența accidentului de circulație;

b) conducătorul angajat în accident care a părăsit locul faptei;

c) motivele pentru care conducătorul vehiculului a părăsit locul accidentului, fără încuviințarea organelor de poliție;

a) Existența accidentului de circulație

Prin “accident de circulație” se înțelege un eveniment survenit în cadrul circulației rutiere, datorită nerespectării regulilor de circulație în timpul rulării sau datorită încălcării normelor privitoare la verificarea tehnică a autovehiculelor, produs prin tamponare, lovire, răsturnare, căderea încărcăturii, sau în orice alt mod și care are drept urmare moartea, vătămarea integrității corporale ori sănătății persoanelor, avarierea unor bunuri, ori care întrerupe desfășurarea normală a traficului rutier .

Prin “locul accidentului” se înțelege suprafața de teren pe care a fost săvârșită acțiunea sau infracțiunea ce a generat accidentul, pe care a fost produsă vătămarea – mortală sau cu consecințe dăunătoare asupra integrității corporale, ori sănătății – și pe care sunt imprimate diferite urme relevante pentru stabilirea cauzelor accidentului.

Îndepărtarea de la locul accidentului cade sub incidența legii penale numai dacă accidentul îndeplinește una din următoarele condiții:

a) a avut ca urmare “moartea, vătămarea integrității corporale ori a sănătății vreunei persoane”;

b) “constituie infracțiune”;

c) “s-a produs ca urmare a unei infracțiuni”.

a) Accidentul a avut ca urmare moartea, vătămarea integrității corporale ori a sănătății vreunei persoane. Nu prezintă importanță dacă fapta care a cauzat urmarea vătămătoare a fost comisă cu intenție, din culpă sau fără vinovăție, poziția subiectivă, față de urmarea survenită, a celui care prin conduita sa a produs-o, interesează doar pentru caracterizarea juridică a acelei conduite, iar nu pentru existența infracțiunii de părăsire a locului accidentului, care este o faptă penală de sine stătătoare. Se face deci vinovat, de exemplu, de săvârșirea infracțiunii prevăzute în art. 38, alin. 1 din Decretul nr. 328/1966 atât cel care, conducând un autovehicul, ucide sau vatămă integritatea corporală a unei persoane din culpă, cât și cel care a produs aceste rezultate cu intenție, după care se îndepărtează de la locul săvârșirii faptei.

Întrucât, potrivit art. 184, alin. 1, Cod Penal, vătămarea corporală din culpă numai dacă a necesitat pentru vindecare îngrijiri medicale mai mult de 10 zile, în teoria dreptului penal și în practică se discută dacă părăsirea locului accidentului de către o persoană care a cauzat alteia, din culpă, o vătămare corporală vindecabilă prin înmgrijiri medicale, într-un interval de timp mai mic, prezintă sau nu elementele infracțiunii prevăzute la art. 38, alin. 1 din Decretul nr. 328/1966 republicat, socotim că soluția afirmativă se impune. Din formularea legii – care folosește expresia “moartea”, “vătămarea integrității corporale ori a sănătății” – rezultă că ceea ce legiuitorul a avut în vedere sunt consecințele accidentului, în sensul de urmare materială și nu infracțiunile prin care pot fi produse asemenea consecințe; cu alte cuvinte, obligația conducătorului de vehicul de a rămâne la locul accidentului nu trebuie legată de calificarea juridică a faptei prin care s-au produs urmările mai sus arătate, ci numai de producerea, în mod obiectiv, a unui accident de pe urma căruia au rezultat asemenea consecințe.

Ori, o vătămare vindecabilă prin îngrijiri medicale, în timp de până la 10 zile este o “vătămare a integrității corporale ori a sănătății”, în sensul art. 38, alin. 1, chiar dacă, de sine stătător, cauzarea ei din culpă, nu constituie infracțiune. De altfel, autorul accidentului și eventual alți conducători de vehicul implicați în accident nu au nici o posibilitate să aprecieze, pe moment, durata îngrijirilor medicale necesare pentru vindecarea victimei și în raport cu această apreciere, să decidă dacă sunt obligați sau nu să rămână la locul faptei, ei sunt datori – sub sancțiunea prevăzută în art. 38, alin. 1 – să nu părăsească locul accidentului, indiferent de durata îngrijirilor medicale ce ar putea fi necesare pentru vindecarea persoanei vătămate. Calificarea vătămărilor corporale este atributul exclusiv al organelor judiciare șI se face pe baza actelor medicale.

b). Accidentul constituie infracțiune. Un accident de circulație, care prin esența sa este o urmare dăunătoare “constituie infracțiune atunci când, explicit sau implicit, se integrează, ca rezultat constitutiv, în latura obiectivă a unei infracțiuni”. Exemplificăm această situație cu infracțiunea de neglijență în serviciu (art. 249 Cod Penal) în cazul în care, prin încălcarea, cu intenție sau din culpă, a unor îndatoriri de serviciu, s-a produs un accident de circulație, cu consecințe păgubitoare pentru avutul public; de asemenea, cu infracțiunea de distrugere din culpă, dacă accidentul a avut consecințe deosebit de grave (art. 219, alin. 3 Cod Penal).

c) Accidentul s-a produs ca urmare a unei infracțiuni. Spre deosebire de situația precedentă, în care accidentul se integra în latura obiectivă a infracțiunii, alcătuind prin urmările sale, un element constitutiv al acesteia, de data aceasta accidentul este extraneu unei infracțiuni preexistente, dar o consecință – nu neapărat necesară – a ei. Nu interesează nici gravitatea accidentului, nici consecințele sale, nici felul infracțiunii anterioare; este suficient ca în antecendența cauzală a accidentului să existe o infracțiune săvârșită de una din persoanele care au contribuit la producerea acestuia. O atare situație, de exempli, în cazul în care accidentul a fost comis cu un vehicul furat (art. 208, alin.. 4, Cod Penal), ori când accidentul s-a produs ca urmare a conducerii pe drumurile publice a unui autovehicul neînmatriculat sau cu număr fals de înmatriculare, sau fără permis de conducere, ori de către o persoană care avea în sânge o îmbibație alcoolică peste limita legală (art. 35, 36 șI 37 din Decretul nr. 328/1966 republicat); de asemenea când conducătorul auto, încadrat într-o unitate, folosește în interes personal și fără aprobarea conducerii – deci în condițiile unui abuz în serviciu (art. 248 Cod Penal) – autovehiculul aparținând unității, implicit în accident.

In cazul în care, conducând un autoturism, inculpatul a vătămat, din culpă o persoană – cauzându-i leziuni pentru a căror vindecare au fost necesare 30-40 zile de îngrijiri medicale nu se poate reține în sarcina lui infracțiunea de părăsire a accidentului, nu pentru motivul că nu ar exista infracțiunea, motivată prin faptul că victima nu a formulat plângere prealabilă și a declarat în fața organelor de urmărire penală că a permis învinuitului să-și continue drumul, refuzând să fie transportată la spital, așa cum au reținut și organele procuraturii, în prima fază, ci pentru că făptuitorul s-a aflat în eroare de fapt, datorită împrejurării, că, după ce a fost lovită, victima s-a ridicat imediat fără să prezinte o stare aparentă, a discutat cu făptuitorul, spunându-i că nu are leziuni corporale, că nu are nevoie de ajutor medical și că nu intenționează să facă plângere, despărțindu-se în cele mai bune raporturi .

Când accidentul s-a produs cu intenție, în cazul în care o persoană a fost omorâtă prin încălcarea intenționată a regulilor de circulație, după care autorul a plecat de la locul faptei, conducătorul auto a fost condamnat pentru infracțiunea de omor, în concurs real cu infracțiunea de părăsire a locului accidentului62.

b) Conducătorul angajat în accident, care a părăsit locul faptei

Autor – subiect activ – al infracțiunii prevăzute în art. 38 alin. 1 poate fi numai o persoană care are calitatea de conducător de vehicul, de orice tip (autovehicul, vehicul cu tracțiune animală, vehicul acționat prin forța musculară a conducătorului). Bicicliștii pot fi așadar și ei, subiecți ai infracțiunii analizat.

Obligația de a nu părăsi locul accidentului incumbând – cu unele excepții – tuturor conducătorilor de vehicul implicați în accident, înseamnă pe de o parte, că oricare dintre aceștia poate deveni subiect al infracțiunii dacă se îndepărtează din acel loc, iar pe de altă parte, că pot săvârși infracțiunea în discuție numai acei conducători de vehicul care au fost efectiv angajați în accident, iar nu și cei având o contingență mai îndepărtată și nesemnificativă în evenimentul rutier.

Conducătorii de vehicul angajați în accident sunt, în primul rând, conducătorul vehiculului care a provocat nemijlocit accidentul și – când este cazul – conducătorul vehiculului accidentat. Alături de cei menționați, mai sunt angajați în accident și conducătorii altor vehicule, aflate în perimetrul locului unde a avut loc acesta, dacă au contribuit într-o formă sau alta, mai mult sau mai puțin – creând o condiție oricât de îndepărtată -, la producerea accidentului.

In cazul în care însă, o asemenea relație de ordin cauzal cu accidentul lipsește, nu se poate vorbi de o “angajare” în accident. Nu va fi deci un subiect al infracțiunii prevăzute în art. 38 alin. 1, de exemplu, conducătorul unui vehicul aflat întâmplător la fața locului, căruia i s-a cerut sprijin pentru transportarea victimei, sau pentru înlăturarea altor consecințe dăunătoare ale accidentului produs.

Coautoratul nu este conceput, deoarece, prin însăși natura sa, acțiunea de părăsire a unui anumit loc se comite în mod individual. Desigur, este posibil ca mai multe persoane să plece împreună de la locul accidentului, dar, comportându-se astfel, ele nu realizează – prin cooperare materială și coordonarea pozițiilor psihice – o singură infracțiune, ci tot atâtea acțiuni similare, conexe dar autonome .

Integrarea este posibilă și poate fi comisă de orice persoană; tot astfel și complicitatea. Actele de complicitate ar putea consta în întărirea hotărârii conducătorului de vehicul de a părăsi locul faptei, în punerea la dispoziție acestuia a mijloacelor necesare pentru aceasta ( de exemplu, alt vehicul).

c) Motivele pentru care conducătorul de vehicul a părăsit locul accidentului, fără îcuviințarea organelor de poliție

Dispozițiile legale prevăd expres anumite situații când unele categorii de persoane pot părăsi locul accidentului fără încuviințarea organelor de poliție și anume:

– conducătorii vehiculelor aparținând salvării, pompierilor, organelor operative ale poliției, când se află în misiune în vederea rezolvării operative a unei situații ce nu suferă amânare;

– conducătorii vehiculelor care, în lipsa altor mijloace de transport, ei înșiși transportă persoanele rănite la cea mai apropiată unitate sanitară în măsură să acorde asistența medicală necesară.

Chiar și aceste persoane, implicate în evenimentul rutier, au obligația să se înapoieze imediat, după terminarea misiunii, la locul faptei. In caz contrar, se săvârșește infracțiunea de părăsire a locului accidentului.

De exemplu, astfel, s-a reținut această infracțiune în sarcina lui V.D., care la data de 25 august 1992, conducând în stare de ebrietate o autoutilitară pe drumurile publice, a provocat un accident de circulație ce a cauzat pagube materiale și vătămarea corporală a victimei C.I. In accidentul comis, inculpatul a suferit un șoc, motiv pentru care a fost transportat la spital, unde în câteva ore s-a restabilizat, după care a plecat acasă, fără a reveni la locul unde s-a produs accidentul, deși a fost invitat de organele de poliție în acest sens.

Obligația de a rămâne la locul accidentului revine fiecăruia dintre conducătorii vehiculelor implicați în evenimentul rutier, fiind lipsit de relevanță faptul că, ulterior, se constată că numai unul din ei este vinovat ori că accidentul s-a datorat din culpa exclusivă a victimei.

Secțiunea a III- a

ACTIVITĂȚILE CARE SE INTREPRIND PENTRU

ADMINISTRAREA PROBELOR

Activitățile întreprinse pentru administrarea probelor în cazul infracțiunii de părăsire a locului accidentului:

a) constatarea urmării încălcării normelor privind circulația pe drumurile publice și a celor referitoare la regimul circulației pe drumurile publice;

b) constatarea lipsei conducătorului angajat în accident;

c) ascultarea persoanei vătămate și a martorilor;

d) ascultarea învinuitului sau inculpatului .

a. Constatarea urmărilor încălcării normelor privind circulația pe drumurile publice și a celor referitoare la regimul circulației pe drumurile publice

În cazul unui eveniment rutier, organele de urmărire penală trebuie să stabilească în primul rând dacă în cauză este vorba de un accident de circulație cu urmările expres prevăzute de lege – moartea sau vătămarea integrității corporale ori a sănătății unei persoane, distrugerea sau avarierea mijloacelor de transport ori a altor bunuri.

Constatarea acestor urmări cât și a altor stări de fapt preexistente producerii evenimentului rutier și care ar fi putut determina sau chiar au determinat producerea accidentului – conducerea pe drumurile publice a unui autovehicul de către o persoană care nu posedă permis de conducere ori posedă permis de conducere necorespunzător, conducerea în stare de ebrietate, punerea în circulație sau conducerea pe drumurile publice a unui autovehicul neînmatriculat sau cu număr fals de înmatriculare etc – reprezintă condiția esențială care antrenează răspunderea penală a făptuitorului pentru părăsirea locului accidentului.

Toate acestea trebuie materializate la fața locului și în rezultatul verificărilor efectuate în evidențele organelor de poliție.

b. Constatarea lipsei conducătorului vehiculului angajat în accident

Lipsa conducătorului de vehicul angajat într-un eveniment rutier de la locul producerii lui se poate datora fie părăsirii locului accidentului imediat după producerea acestuia, fie neânapoierii la locul accidentului, în situația în care acesta a condus persoanele rănite la cea mai apropiată unitate sanitară, ori după ce și-a încheiat misiunea la care participa, dacă conducerea un autovehicul aparținând organelor operative ale poliției, pompierilor sau salvării.

Lipsa conducătorului de vehicul angajat în accident sau neînapoierea imediată la locul accidentului a celor ce pot părăsi inițial locul faptei fără încuviințarea organelor de poliție – cazuri arătate mai sus, se constată cu ocazia cercetării la fața locului și se va consemna în procesul verbal care se întocmește cu această ocazie.

c. Ascultarea persoanei vătămate și a martorilor

Prin ascultarea persoanei vătămate și a martorilor se pot lămuri o serie de aspecte referitoare la modul în care s-a produs accidentul și care pot fi de un real folos pentru identificarea conducătorului auto care a părăsit locul evenimentului rutier.

Declarațiile persoanei vătămate și ale martorilor oculari sunt influențate de o serie de factori: ora la care s-a întâmplat; condițiile atmosferice; distanța la care se aflau de locul respectiv, etc.

Cu ajutorul declarațiilor martorilor se poate afla dacă conducătorul vehiculului a părăsit imediat locul accidentului, fără să oprească, sau cu oprire, dacă a încetat să acorde victimei primul ajutor și apoi s-a răsgândit, plecând, etc.

Toate aceste aspecte, cât și faptul dacă martorul a perceput prin propriile sale simțuri modul cum s-a produs accidentul – fără interpretări și influențări din partea altor persoane – și celelalte împrejurări legate de acesta, influențează realitatea, calitatea și autenticitatea declarațiilor pe care le dau.

Persoanele vătămate și matorii pot relata date referitoare la împrejurările în care s-a produs accidentul, acțiunile și inacțiunile conducătorului de vehicul – înainte și după accident – faptul părăsirii locului accidentului de către conducătorul de vehicul, direcția în care s-a deplasat, tipul și marca vehiculului condus, eventual numărul de înmatriculare, semnalmentele făptuitorului.

Martorii și persoanele vătămate vor fi ascultați chiar cu ocazia cercetării la fața locului sau imediat după aceea, pentru ca declarațiile lor să fie cât mai aproape de realitate. Dacă există posibilitatea, se va proceda la înregistrarea relatărilor acestora pe bandă magnetică.

Martorii mai pot fi identificați și din rândul personalului muncitor din garaje, autobaze, ateliere de reparații ori de la locul de muncă al făptuitorului, aceștia putând furniza date în legătură cu activitatea desfășurată de făptuitor după părăsirea locului accidentului – ștergerea urmelor, înlocuirea unor accesorii rupte sau sparte, etc.

d. Ascultarea învinuitului sau inculpatului

Prin ascultarea făptuitorului trebuie să se scoată în evidență împrejurările comiterii accidentului, urmările acestuia, motivele care l-au determinat să părăsească locul accidentului, proveniența vehiculului implicat în accident, considerentele pentru care a pus în circulație și a condus un autovehicul neînmatriculat ori a condus un autovehicul pe drumurile publice fără a poseda permis de conducere.

Trebuie de asemenea stabilit dacă accidentul constituie infracțiune sau s-a produs ca urmare a unei infracțiuni.

În toate cazurile trebuie să se stabilească existența concursului de infracțiuni pentru a se lămuri împrejurările în care a fost săvârșită fiecare infracțiune concurentă și a se desfășura activitățile specifice pentru administrarea probelor.

CAPITOUL VI

PARTICULARITĂȚILE CERCETĂRII INFRACȚIUNII DE

NEINDEPLINIRE A ATRIBUȚIILOR DE VERIFICARE TEHNICĂ A

AUTOVEHICULELOR

Secțiunea I

REGLEMENTARE JUDICIARĂ

Infracțiunea63 constă în neîndeplinirea sau îndeplinirea defectuoasă, cu știință, a atribuțiilor de verificare tehnică a autovehiculelor, de către cei care au asemenea îndatoriri, în cazul în care s-a produs un accident de circulație ca urmare a defecțiunilor tehnice ale autovehiculelor.

În cazul în care fapta este săvârșită din culpă, pedeapsa închisorii pe care o prevede legea este mai mică și este prevăzută în alternanță cu pedeapsa amenzii.

Prin cele două alineate ale textului este incriminată o faptă unică: neîndeplinirea sau îndeplinirea defectuoasă a atribuțiilor de verificare tehnică a autovehiculelor. Cu toate acestea nu ne aflăm în fața unei singure infracțiuni, cu două forme – o formă tip, prevăzută în alin. 1 și o formă calificată, prevăzută în alin. 2 -, așa cum s-a susținut uneori64, ci a doua infracțiune distincte, care fiind identice, prin toate celelalte elemente, se deosebesc numai sub aspectul formei de vinovăție ce le este proprie, prima săvârșindu-se cu intenție, iar cea de-a doua din culpă.

O incriminare diferențială a unei fapte materiale unice, în sensul de a prevedea alături de varianta tipică a infracțiunii, o variantă calificată atenuată sau agravată, este posibilă numai în legătură cu deosebiri cantitative sub raportul gravității faptei prevăzute de legea penală – adică, a faptei incriminate considerate exclusiv sub înfățișarea – și nu cu deosebiri privitoare la forma de vinovăție. Schimbarea formei de vinovăție înseamnă o schimbare calitativă căreia, pe planul încriminării, îi corespunde în mod necesar o altă infracțiune.

Cele două infracțiuni – neîndeplinirea atribuțiilor de verificare tehnică a autovehiculelor, sau îndeplinirea lor defectuoasă, săvârșită cu intenție și neândeplinirea sau îndeplinirea defectuoasă, din culpă, a atribuțiilor de verificare tehnică a autovehiculelor – sunt variante speciale ale infracțiunilor de abuz și respectiv, de neglijență în serviciu65.

In consecință, când o acțiune sau inacțiune, săvârșită în domeniul circulației rutiere, întrunește atât elemente constitutive ale infracțiunii de abuz sau neglijență în serviciu, cât și ale uneia din infracțiunile analizate – existând deci concurs de infracțiuni – incriminarea cu caracter penal din Codul Penal, va fi întotdeauna înlăturată de incriminarea cu caracter special din Decretul nr. 328/1966. Ambele infracțiuni analizate, pun în pericol siguranța circulației rutiere. Aflarea pe drumurile publice a unor autovehicule neverificate tehnic, sau defectuos verificate de către cei cărora le revenea această obligație, constituie sursa permanentă de pericol pentru securitatea traficului rutier, pericol care, în ipotezele vizate prin incriminare, s-a concretizat prin producerea unui accident.

Prin săvârșirea faptei, pe lângă siguranța circulației pe drumurile publice, care reprezintă obiectul juridic principal al celor două infracțiuni, se aduce atingere și unei alte valori sociale, anume, normalei desfășurări a activității unei organizații, care are semnificația unui obiect juridic adiacent.

Secțiunea a II-a

PROBLEMELE PE CARE TREBUIE SĂ LE LĂMUREASCĂ

CERCETAREA

În cazul acestei infracțiuni, problemele pe care trebuie să le lămurească cercetarea sunt:

a) activitatea ilicită desfășurată;

b) urmările activității ilicite desfășurate;

c) făptuitorul și calitatea acestuia;

d) forma de vinovăție;

e) existența concursului de infracțiuni.

a) Activitatea ilicită desfășurată

Elementul material al fiecăreia dintre infracțiunile prevăzute în art. 39 se poate înfățișa în două modalități alternative: fie o inancțiune, constând în neândeplinirea atribuțiilor de verificare tehnică a autovehiculelor, fie o acțiune, constând în îndeplinirea defectuoasă a acestor atribuții.

Prin neîndeplinirea atribuțiilor de verificare tehnică se înțelege omiterea sau neefectuarea – în totalitate sau parțial – a operațiilor pe care le implică verificarea tehnică a autovehiculului și care, în raport cu sarcinile sale de serviciu, trebuiau îndeplinite de către subiect. Săvârșirea de pildă, inacțiunea constitutivă a infracțiunii, persoana încadrată în muncă la o unitate “Service”, care efectuând verificarea tehnică anuală a unui autoturism proprietate personală, omite executarea uneia din operațiunile obligatorii stabilite de Ministerul de Interne (cum ar fi verificarea eficacității sistemului de frânare, sau a mecanismului de direcție).

Prin îndeplinirea defectuoasă a atribuțiilor de verificare tehnică se înțelege îndeplinirea calitativ necorespunzătoare sau greșită a acestor îndatoriri. Ea se poate datora, fie superficialității subiectului, fie – în cazul infracțiunii prevăzute în art. 39, alin. 2 – lipsei de pricepere și a cunoștințelor necesare. De exemplu, deși sistemul de direcție al autovehiculului prezenta defecțiuni evidente, persoana obligată să efectueze verificarea tehnică a controlat superficial subansamblele care formează direcția, fără a folosi aparatura modernă de control și reglare și din această cauză, a depistat și remediat numai unele din acele defecțiuni.

Încălcarea, cu aceeași formă de vinovăție, a îndatoririlor de verificare tehnică sub ambele sale modalități alternative (neîdeplinire sau îndeplinire defectuoasă), în același timp ori succesiv, dar în cadrul unui proces execuțional unic, realizează elementul material al unei singure infracțiuni. In asemenea situații ne aflăm, cu alte cuvinte, în fața unei unități naturale de infracțiune.

b) Urmările acțiunii ilicite desfășurate

Neîndeplinirea atribuțiilor de verificare tehnică a autovehiculelor sau îndeplinirea lor defectuoasă, realizează latura obiectivă a infracțiunilor, numai dacă a avut ca urmare, pe lângă crearea unei stări de pericol pentru valorile sociale ocrotite și un rezultat material – producerea unui accident de circulație. Prin urmare, această infracțiune nu se consumă în momentul producerii stării de pericol, ci în momentul producerii unei consecințe materiale – accidentul de circulație. Dacă acest rezultat nu survine și întrucât tentativa nu se pedepsește, pentru încălcarea obligațiilor referitoare la verificarea tehnică, se poate aplica doar o sancțiune contravențională.

Accidentul de circulație constă într-o coliziune cu alt corp, dacă prin aceasta s-au produs consecințe materiale vătămătoare – pierderi de vieți omenești, vătămări corporale, distrugeri de bunuri. Gravitatea accidentului nu interesează, fiind suficient ca el să se producă.

Între acțiunea sau inacțiunea ce constituie elementul material al infracțiunii și accidentul survenit, trebuie să existe o legătură de cauzalitate.

Accidentul de circulație trebuie să fie urmarea defecțiunilor tehnice ale autovehiculului, neremediate sau remediate necorespunzător de către subiect. Răspunderea penală a acestuia va fi exclusă nu numai în cazul în care producerea accidentului a avut loc din alte cauze, fără legătură cu defecțiunile tehnice ale autovehiculului, dar și în cazul în care accidentul s-a produs datorită altor defecțiuni tehnice, altele decât cele supuse verificării subiectului (cu excepția cazului când acesta a avut obligația unei revizii generale).

Această infracțiune există și în situația în care defecțiunea pe care trebuie să o remedieze subiectul, contribuie alături de alte cauze la producerea accidentului. Dacă se constată și fără existența defecțiunii tehnice, accidentul tot s-ar fi produs, înseamnă că rezultatul nu s-a datorat acestui factor, implicit acțiunii sau inacțiunii care avea obligația de verificare tehnică a autovehiculului.

c) Făptuitorul și calitatea acestuia

Infracțiunile de neîndeplinire sau îndeplinire defectuoasă a atribuțiilor de verificare tehnică a autovehiculelor pot fi săvârșite numai de persoane încadrate în muncă la o unitate specializată, care au atribuții de serviciu în legătură cu verificarea stării tehnice a autovehiculului.

Răspunderea – în calitate de subiect activ al infracțiunii – revine, prin urmare, numai persoanelor care au îndatoriri de serviciu în ceea ce privește reviziile tehnice și verificarea anuală a autovehiculului.

Pentru aceste infracțiuni, după caz, răspunderea revine șefilor de servicii de transporturi, autobuze, garaje, depouri sau coloane, iar în lipsa acestora, personalului muncitor desemnat în scris de conducătorii unităților specializate. Dacă nu a fost desemnat în scris un asemenea personal, răspunde însuși conducătorul unității.

În cazul unităților economice, deținătoare de autovehicule, mai au îndatoriri de verificare a acestora responsabilul cu siguranța circulației, adică revizorul tehnic și tehnicianul garajului, deoarece ei sunt obligați să ia măsuri pentru asigurarea stării tehnice corespunzătoare a autovehiculelor aflate în exploatare.

În al doilea rând, îndatoririle de verificare tehnică revin persoanelor care fac parte din personalul muncitor al unității economice autorizate de organele de poliție (unități “service”) să efectueze verificarea tehnică anuală a autoturismelor aparținând persoanelor fizice. In această situație, răspunderea penală incumbă personalul muncitor, desemnat de conducătorii acestor unități, să efectueze integral, sau pe părți componente, verificarea tehnică. Nu pot fi subiecți ai acestor infracțiuni persoanele care – având atribuții de verificare tehnică a autovehiculelor – efectuează în afara îndatoririlor de serviciu, la cererea unor persoane particulare, operații de verificare tehnică privitoare la autovehiculele ce aparțin acestora.

Conducătorii auto, încadrați în muncă la unități economice, nu pot fi subiecți activi ai infracțiunii în discuție, deoarece ei nu au obligația de verificare tehnică a autovehiculelor. Necontrolarea stării tehnice a autovehiculului, înainte de plecarea în cursă, neremedierea corespunzătoare a defecțiunilor constatate cu acest prilej ori nesesizarea organelor competente să dispună a se efectua reparațiile necesare, dacă a avut ca urmare un accident de circulație, poate atrage însă răspunderea penală a conducătorului auto pentru alte infracțiuni – uciderea din culpă, vătămarea corporală din culpă, neglijență în serviciu, după caz .

Persoanele fizice deținătoare de autovehicule, de asemenea, nu pot săvârși aceste infracțiuni. In cazul în care nu-și îndeplinesc obligația de a se prezenta pentru efectuarea verificării tehnice anuale a autovehiculului, vor răspunde, în caz de accident, în raport de urmările dăunătoare survenite.

d) Forma de vinovăție

Latura subiectivă a celor două infracțiuni cuprinse în acest articol este deosebită și constituie unicul element de diferențiere a conținuturilor lor:

a. Infracțiunile prevăzute în primul aliniat – neîndeplinirea sau îndeplinirea defectuoasă, cu știință, a atribuțiilor de verificare tehnică a autovehiculelor de către cei care au asemenea îndatoriri, în cazul în care s-a produs un accident de circulație, ca urmare a defecțiunilor tehnice ale autovehiculelor – se săvârșeșc cu intenție directă sau indirectă.

Legiuitorul a subliniat caracterul internațional al infracțiunii prin folosirea expresiei “cu știință” în cuprinsul textului incriminator, Intenția există atunci când subiectul, săvârșește cu voință acțiunea sau inacțiunea incriminator, își dă seama că, prin aceasta, își încalcă îndatoririle de serviciu și astfel creează condițiile producerii unui accident de circulație, rezultat pe care îl urmărește ori, de regulă, numai îl acceptă.

b. Infracțiunea prevăzută în cel de-al doilea aliniat – săvârșirea din culpă a faptelor prevăzute în primul aliniat – se caracterizează deci, sub aspectul elementului subiectiv, prin culpă. Aceasta poate îmbrăca fie forma ușurinței – culpa cu prevedere – fie, forma neglijenței – culpă simplă .

Există culpa cu prevedere atunci când, subiectul deși își dă seama că neîndeplinirea sau îndeplinirea defectuoasă a îndatoririlor de verificare tehnică ar putea duce la producerea unui accident de circulație, speră în mod ușuratic, fără temeiuri suficiente, că asemenea rezultat nu se va produce.

Există culpa simplă atunci când autorul aceleiași fapte nu a prevăzut rezultatul acesteia – accidentul de circulație – deși trebuia și putea să-l prevadă.

Cazul fortuit înlătură vinovăția și caracterul penal al faptei. Există caz fortuit atunci când accidentul s-a produs ca urmare a unor defecțiuni de fabricație ale pieselor respective, defecțiuni, care în mod obiectiv, erau imposibil de depistat.

e) Existența concursului de infracțiuni

Aceste infracțiuni se săvârșesc de cele mai multe ori în concurs cu infracțiunile de ucidere din culpă, vătămarea corporală din culpă, distrugerea sau degradarea unor bunuri.

Împrejurarea că infracțiunile analizate se comit în concurs cu astfel de infracțiuni se datorează faptului că, pentru existența infracțiunii de neîndeplinire sau îndeplinire defectuoasă a atribuțiilor de verificare tehnică a autovehiculelor, este necesar să se producă un accident de circulație sau de nenumărate ori accidentele de circulație se soldează cu astfel de urmări.

Spre exemplu, mecanicul auto care, cu ocazia efectuării reviziei periodice a unui autovehicul, nu a remediat defecțiunile tehnice existente la roți, defecțiuni imposibil de constatat de către conducătorul auto înainte de a pleca în cursă și datorită cărora, ca urmare a desprinderii unei roți, a fost vătămată grav integritatea corporală a unei persoane, se face vinovat de săvârșirea atât a infracțiunii de neândeplinire sau îndeplinire defectuoasă a atribuțiilor de verificare tehnică a autovehiculului, săvârșită din culpă, cât și a infracțiunii de vătămare corporală din culpă.

Secțiunea a III-a

ACTIVITĂȚI CARE SE INTREPRIND PENTRU

ADMINISTRAREA PROBELOR

Dintre activitățile care se întreprind pentru administrarea probelor, în cazul acestor infracțiuni, se înscriu:

a) cercetarea la fața locului;

b) dispunerea expertizei tehnice auto;

c) ascultarea martorilor;

d) ascultarea învinuitului sau inculpatului;

e) alte activități .

a) Cercetarea la fața locului

În cazul infracțiunilor de neîndeplinire sau îndeplinire defectuoasă a atribuțiilor de verificare tehnică a autovehiculelor, constatarea defecțiunilor care au generat sau concurat la producerea unui accident de circulație se poate face și cu ocazia cercetării la fața locului.

Prin verificarea stării tehnice a autovehiculului angajat în accident se urmărește depistarea defecțiunilor pe care le prezintă acesta la sistemul de frânare, mecanismul de direcție, sistemul de iluminare, sistemul de semnalizare, mecanismul de rulare, stabilitatea părților componente ale autovehiculului, etc.

Stabilirea acestor defecțiuni, imediat după săvârșirea accidentului, intră în sarcina organelor de cercetare și are o importanță deosebită, știut fiind că ulterior se pot produce anumite modificări, cu implicații directe asupra elucidării mecanismului producerii accidentului de circulație și implicit asupra stabilirii vinovăției persoanelor care aveau atribuții pe linia menținerii unei stări tehnice corespunzătoare a autovehiculelor, înainte de plecarea în cursă.

b) Dispunerea expertizei tehnice auto

Atunci când situația impune, pentru stabilirea existenței defecțiunilor tehnice, înainte de producerea accidentului, organul de urmărire penală va proceda la dispunerea expertizei tehnice auto.

Acest gen de expertiză, pe lângă problemele legate de împrejurările în care s-a produs accidentul și comportamentul participanților la trafic, poate să elucideze și alte probleme cum ar fi:

– existența defecțiunilor tehnice șI natura acestora;

– influența defecțiunilor tehnice asupra producerii accidentului;

– momentul în care au apărut defecțiunile respective și cauzele care au determinat producerea lor;

– posibilitatea prevederii și depistării defecțiunilor de către persoane cu atribuții privind verificarea stării tehnice a autovehiculelor .

c) Ascultarea martorilor

În cazul acestor infracțiuni, relatările martorilor pot avea importanță majoră pentru cauză. Prin ascultarea martorilor se pot stabili mai multe aspecte, printre care:

– dacă revizia tehnică a fost efectuată la autovehiculul în cauză;

– modul în care a fost executată verificarea tehnică înainte de plecarea acestuia în cursă;

– persoanele care au efectuat verificarea;

– persoanele care au dat avizul pentru plecarea autovehiculului în cursă, etc.

Martorii mai pot fi ascultați cu privire la împrejurările în care s-a produs accidentul

d) Ascultarea învinuitului sau inculpatului

În cazul infracțiunii de neândeplinire sau îndeplinire defectuoasă a atribuțiilor privind verificarea tehnică a autovehiculelor, ascultarea învinuitului sau inculpatului trebuie să scoată în evidență atribuțiile acestuia privind verificarea stării tehnice, modul în care și-a îndeplinit aceste obligații de serviciu, mențiunile pe care le-a făcut în foaia de parcurs înainte de plecarea autovehiculului în cursă, motivele pentru care nu și-a îndeplinit sau a îndeplinit în mod defectuos, atribuțiile ce-i reveneau, etc.

e) Alte activități

Aceste activități privesc:

– solicitarea de la locul de muncă al făptuitorului, a calității acestuia și a atribuțiilor de serviciu pentru a se stabili dacă acesta avea ca atribuții de serviciu verificarea stării tehnice a autovehiculului și confirmarea că acesta este apt din punct de vedere tehnic să circule pe drumurile publice în condiții de siguranță deplină;

– ridicarea de înscrisuri din care să rezulte că a fost efectuată verificarea tehnică și că autovehiculul a primit avizul de a circula pe drumurile

publice, foi de parcurs, devizul de reparație, etc.

CAPITOLUL VII

PARTICULARIȚILE CERCETĂRII INFRACȚIUNILOR DE UCIDERE ȘI VĂTĂMARE CORPORALĂ DIN CULPĂ SĂVARȘITE CA URMARE A ACCIDENTELOR DE CIRCULAȚIE

Secțiunea I

REGLEMENTARE JURIDICĂ

In zilele noastre fenomenul rutier a capatat o amploare deosebita, iar automobilul a devenit o necesitate pentru om. Statisticile intocmite atàt pe plan mondial càt si pe plan national, releva faptul ca accidentele de circulatie ocupa locul 3 ca factor de mortalitate, dupa bolile cardio-vasculare si cancer. In lume, se înregistraza 1-2 decese si peste 60 de vatamari la fiecare 3 minute, iar în decursul unei zile aproape 1.000 de morti si peste 20.000 de vatamari.

In cele ce urmeaza, vom face referire la metodica cercetarii infractiunilor de ucidere si vatamare corporala din culpa – rezultate în urma evenimentelor rutiere, acestea find faptele cu perricolul social cel mai ridicat.

Uciderea din culpa este incriminata în art, 178 C.P. si "consta în fapta persoanei care, din culpa, suprima viata altuia". Uciderea din culpa prezinta doua modalitati agravate, respectiv comiterea faptei ca urmare a nerespectarii dispozotiilor legale ori a masurilor de prevedere pentru exercitiul unei profesii sau meserii ori pentru efectuarea unei anumite activitati.

In aceasta modalitate, uciderea din culpa poate fi savârsita si de conducatorul unui vehicul – fie cu tractiune mecanica, fie cu tractiune manuala -, fapta fiind caracterizata prin cauza ce a determinat rezultatul produs si anume nerespectarea regimului legal de exercitare a unei profesii, meserii sau activitati.

O alta modalitate agravata priveste "uciderea savârsita de un conducator cu tractiune mecanica, având în sânge o inhibatie alcoolica care depaseste limita legala sau care se afla în stare de ebrietate" . Alcoolemia se stabileste prin analiza de laborator, iar starea de ebrietate prin orice mijloc de proba . Pentru a se retine savârsirea uciderii din culpa în aceasta, modalitate se cer întrunite doua conditii esentiale:

– faptuitorul sa aiba calitatea de conducator al unui autovehicul

– autorul infractiunii sa fi avut în momentul savârsirii faptei o inhibatie alcoolica ce depaseste limita legala sau sa se fi aflat în stare de ebrietate.

Daca uciderea din culpa a fost savârsita de un conducator auto prefesionist, aflat în stare de ebrietate, este îndeplinita a treia modalitate normativa agravata .

Fapta prezinta mamimum de gravitate în cazul pluralitatii de victime.

Uciderea din culpa are ca subiect activ potential orice persoana care îndeplineste conditiile legale pentru a raspunde penal. Uneori legea cere existenta unei anumite calitati – conducator auto sau o persoana aflata în exercitiul profesiei. Uciderea din culpa nu exclude coautorul. In prectica s-a decis ca exista infractiunea permanenta în art. 178 alin. 2 C.P. în sarcina ambilor inculpati, conducatori auto, daca accidentul de circulatie soldat cu moartea unei persoane s-a datorat culpei amândoura .

Sub aspectul laturii subiective infractiunea se savârseste sub forma culpei cu previziune (usurinta) sau fara previziune (neglijenta).

Vatamarea corporala din culpa este fapta persoanei care cauzeaza, din culpa, unei alte persoane vreuna din vatamarile, consecinte ale infractiunilor de vatamare corporala sau vatamare corporala grava. Aceste vatamari se pot prezenta în forma simpla sau în forma grava ( persoana accidentata necesita pentru vindecare mai mult de 60 de zile de îngrijiri medicale sau prezinta vreuna din urmatoarele consecinte: pierderea unui sint sau încetarea functionarii acestora, o infirmitate permanenta fizica ori psihica, slutirea, avortul ori punerea în primejdie a vietii persoanei .

Varianta agravanta a vatamarii corporale grave nu poate fi luata in considerare în cazul nostru pentru ca nu prezinta caracteristicile unei infractiuni savârsite din culpa.

. Sectiunea a – II a

PROBLEMELE PE CARE TREBUIE SA LE LĂMUREASCĂ CERCETAREA.

Cercetarea acestor infractiuni ridica probleme ce trebuie lamurite de catre organele de cercetare penala, impunându-se în acest scop insusirea unor cunostinte din diverse domenii de activitate.

Principalele probleme ce trebuiesc lamurite sunt:

1. Locul producerii accidentului sI consecintele încalcarii normelor privind circulatia pe drumurile publice.

Despre producerea unor accidente de circulatie soldate cu moartea sau vtttmarea corporala a unei persoane organele de urmarire penala se sesizeaza prin toate modurile de sesizare cunoscute – plângere, denunt, din oficiu – ponderea cea mai mare având-o denunturile participantilor la trafic.

Pentru ca infractiunea sa fie savârsita ca urmare a încalcarii normelor privcind circulatia pe drumurile publice, locul faptei trebuie sa fie situat pe un astfel de drum, deschis circulatiei si amenajat în acest sens, aflat în administratia unui organ de stat. Sunt drumuri publice: drumurile nationale, judetene, strazi, magistrale de legatura. Lamurirea locului prezinta importanta atât sub aspectul încadrarii juridice a faptei, cât si pentru stabilirea competentei de cercetare din punct de vedere material si teritorial, cunoscut fiind faptul ca în cazul infractiunilor privind protectia muncii urmarirea penala se efectueaza, în mod obligatoriu, de procuror

Cercetarea locului faptei trebuie sa lamureasca pe cât posibil daca accidentul a cauzat uciderea uneia sau a mai multor persoane, vatamarea sanatatii sau a integritatii corporale a unor persoane pagubirea patrimoniului unei persoane , precum si existenta raportului de cauzalitate între actiunea sau infractiunea autorului si rezultatul produs.

2. Mecanismul producerii accidentului de circulatie si cauzele acestuia.

Accidentele de circulatie nu sunt întâmplatoare si nici imprevizibile sau inevitabile, întâmplatoare fiind numai aparitia lor la un moment dat.

Factorii care concura la producerea accidentelor de circulatie sunt:

a) Caracteristicile si starea drumului public

Elementele de ordin geometric ale drumului ce trebuie avute în vedere sunt: aliniamentele, curbele, declivitațile , latimea partii carosabile si acostamentele, zonele de drum ce prezinta curbe, pante sau rampe reprezinta locurile cele mai frecvente de producere a accidentelor datorita neadaptarii vitezei în aceste conditii sau a lipsei de vizibilitate.

. O importanta deosebita a are învelisul drumului care este în directa legatura cu coeficientul de aderenta al pneurilor autovehiculelor, element esential în stabilirea vitezei automobilului atât înainte cât si în momentul impactului.

La fel de importanta e stabilirea latimii partii carosabile, fiind stiut faptul ca reducerea latimii benzii produce un efect psihologic asupra conducatorului auto, materializat în micsorarea capacitatii de conducere cu 15-25% fata de circulatia pe o banda de latime normala .

In locul producerii evenimentului rutier trebuie anulata circulatia în vederea stabilirii reglementarii drumului în zona prin indicatoare rutiere, fapt important pentru stabilirea obligatiilor participantilor la trafic în acel sector.

b) Conditiile meteo si de vizibilitate

Vizibilitatea în sectorul de drum pe care s-a produs accidentul de circulatie este determinata în primul rând de starea si caracteristicile drumului public. In afara acestora, vizibilitatea mai e influentata de: conditiile atmosferice existente (ploaie, ceata, ninsoare, etc), prezenta vegetatiei (copaci, tufe, etc) pe partile laterale, circulatia pe timp de noapte s.a.m.d. .

c) Intensitatea traficului rutier pe artera respectiva

Cercetarea trebuie sa lamureasca intensitatea fluxului pe segmentul de drum în momentul producerii evenimentului. Intensitatea cicrculatiei e un Indicator de baza în aprecierea fluxului de trafic. Ea este neuniforma în timp, modificându-se din ora-n ora sau de la zi la zi. Un trafic intens e de multe ori cauza accientelor în lant datorita frânarilor bruste la "circulatia în coloana" cu viteze ridicate.

d) Starea autovehiculelor angajate în accident

Lamurirea problemei starii autovehicululului angajat în accident prezinta importanta din mai multe considerente:

– ofera posibilitatea stabilirii exacte a împrejurarilor producerii accidentelor, viteza de impact, pozitia relativa a autovehiculelor s.a…

– da o imagine clara asupra manevrelor efectuate de conducatorul auto si asupra persoanelor vinovate de nerespectarea regulilor de circulatie

creeaza posibilitatea evidentierii defectiunilor tehnice ale autovehiculului în momentul accidentului si stabilirea legaturii dintre acestea si rezultatul produs.

Aceasta problema prezinta impornata si sub aspectul laturii civile, a stabilirii prejudiciului si posibilitatea legala a recuperarii acestuia.

e) Starea si comportamentul participantilor la traficul rutier

Conform statisticilor peste 80% din accidentele rutiere se datoreaza factorului uman. Elementele principale care influenteaza conduita conducatorului auto sunt: oboseala, boala, consumul de alcool, medicamentele, influentele de tratament ale persoanei asupra comportarii acestuia la volan.

Oboseala si consumul de alcool au ca efect încetinirea manevrelor, scaderea atentiei si nesicronizarea în miscari.

Conducerea automobilului într-o asemenea stare coroborata cu alti factori

(zgomotul motorului, caldura din interior) determina oboseala sistemului nervos .

Diferitele boli coroborate în consumul de medicamente (sedative, hipotensive, antibiotice) influenteaza negativ capacitatea de conducere. Conform unor studii recente cofeina nu diminueaza influenta oboselii si a alcoolului, ci la unele persoane da chiar senzatia de neliniste, tremurat, nesiguranta.

Persoanele de tip temperamental predominant melancolic, care sufera de anumite stari de frustare si complexe de inferioritate, desi în societate au o comportare linistita si o prezenta relativ stearsa, odata instalati la volanul unui autovehicul pot deveni adevarati vitezomani în încercarea lor de a-si depasi complexele si starile de frustare.

3. Starea victimei dupa accident

Daca în cazul uciderii din culpa problema principala este de a stabili legatura de cauzalitate si accidentul produs, atunci când din impact a rezultat vatamarea integritatii corporale a unor persoane stabilirea starii victimelor prezinta o importanta deosebita.

Cu ocazia cercetarii la fata locului organele de urmarile penala trebuie sa consemneaze în detaliu starea, pozitia, leziunile vizibile ale victimei.

Explicarea mecanismului de formare a acestora revine în sarcina medicului legist.

4. Persoanele vinovate si forma de vinovatie

Organele de urmarire penala trebuie sa aiba în vedere toate persoanele care au avut legatura cu evenimentul rutier si sa stabileasca rolul fiecaruiea în producerea accidentului.

Din analiza împrejurarilor în care s-a produs accidentul orgenlele de urmarire penala trebuie sa aprecieze daca e vorba de culpa exclusiva a conducatorului auto sau daca la producerea evenimentului au concurat si victima, alte persoane, retinându-se asa numita "culpa comuna".

5. Existenta concursului de infractiuni si posibilitatea extinderii cercetarilor

De multe ori, uciderea sau vatamarea corporala din culpa se savârseste în concurs cu infractiunea de parasire a locului accidentului fara încunostiintarea organelor de politie. Aceste infractiuni se pot comite în concurs cu alte infractiuni cum ar fi: concuderea cu o îmbibatie alcoolica în sânge ce depaseste limita legala sau în stare de ebrietate, conducerea unui autovehicul fara a poseda permis etc.

6. Cauzele, conditiile, împrejurarile care au determinat, înlesnit sau favorizat savârsirea infractiunilor

Printre cauzele generatoare de evenimente rutiere grave, amintin:

– viteza neadecvata conditiilor de trafic

– starea tehnica necorespunzatoare a autovehicululelor

– starea necorespunzatoare a unor drumuri si lipsa ori amplasarea defectuoasa a unor indicatoare

– aprecierea eronata a uno situatii din cauza oboselii, lipsei de experienta, consumului de alcool, s.a…

Sectiunea a III -a

PRIMELE MASURI CE TREBUIE SA LE INTREPRINDA

ORGANELE DE URMARIRE PENALA

Intre toate masurile ce trebuiesc întreprinse cercetarea la fata locului prezinta o importanta deosebita.

1. Cercetarea la fata locului

Aceasta activitate constituie punctul de plecare în administrarea probatoriilor si determina directiile în care vor fi desfasurate ulterior cercetarile. Conform legii în acesta cauza competenta revine organelor de politie, cu exceptia cazurilor expres prevazute (art. 207 CPP).

Echipa de cercetare trebuie sa cuprinda: un lucrator de la formatiunea ciruclatie, un specialist criminalist, aparatorul când e cazul, un lucrator de politie judiciara ( la accidentele cu urmari mortale), alti specialisti – medic legist, tehnician auto, etc ..

Ca activitati premergatoare cercetarii la fata locului avem: verificarea sesizarii, îndreptarea unui echipaj în acel loc, stabilirea compententei si constituirea echipei.

Lucratorii M.I., ajunsi primii la fata locului, au o serie de sarcini urgente. Sarcina cea mai importanta e acordarea primului ajutor pentru salvarea vietii victimelor. Conform statisticilor în cca 60 – 70% din accidente victima sufera traumatisme craniene ceea ce provoaca o inconstienta imediata cu consecinte în planul oxigenarii plamânului. O interventie tardiva poate duce la moartea persoanei si de accea aceasta activitate e primordiala. Urmeaza apoi activitatea de înaturare a pericolelor eminente, activitate aflata într-o strânsa legatura cu cea de salvare a victimelor. Lucratorii de politie sunt obligati sa raporteze despre eveniment unitatile competente, dând în acelasi timp informatii despre accident. Urmatoarele masuri sunt: identificarea martorilor oculari, asigurarea pazei si conservarea urmelor si a mijloacelor materiale de proba prezente la fata locului, organizarea urmaririi conducatorului auto angajat în accident care a parasit locul faptei când e cazul, asigurarea fluentei traficului rutier.

1.1. Primele masuri care trebuie luate la fata locului înainte de a se proceda la examinarea acestuia

Dupa sosirea echipei de cercetare la fata locului, aceasta trebuie sa desfasoare urmatoarele activitati:

a) sa verifice daca lucratorii M.I. ajunsi primii la fata locului au realizat masurile ce se impuneau

b) îndepartarea de la fata locului a persoanelor care în mod voluntar sau involuntar stânjenesc cercetarea si ar putea distruge urmele

c) verificarea masurilor luate pentru paza si conservarea urmelor si mijloacelor materiale de proba, schimbarile survenite la fata locului vor fi mentionate în procesul verbal

d) delimitarea locului de cercetat

e) stabilirea ordinii si metodelor ce vor fi folosite în cercetare

1.2. Desfasurarea cercetarii la fata locului

Poate mai mult decât în cazul altor infractiuni, la cercetarea la fata locului în cazul accidentelor de circulatie, interferenta dintre faza statica si cea dinamica este vizibila, activitatile fiecarei faze desfasirându-se, de multe ori, concomitent.

In activitatea practica, organele judiciare se pot întâlni cu urmatoarele sitatii:

* conducatorul auto si vehiculul ramân la fata locului

* conducatorul auto a parasit locul accidentului fara autovehicul

* conducatorul auto paraseste locul cu autovehiculul implicat în accident.

Uciderea sau vatamarea corporala din culpa se pot produce într-o multitudine de varietati faptice. De regula în cazul cercetarii acestor infractiuni punctul de plecare îl constituie victima, apoi autovehiculul si celelelte urme. Cu ocazia cercetarii la fata locului, pentru a stabili dinamica accidentului, e necesar sa se descopere toate categoriile de urme ce se gasesc la locul accidentului.

La locul accidentului pot apare urmatoarele categorii de urme:

a) Urme gasite pe corpul si garderoba victimei

Pe corpul si fainele victimei ramân multiple urme, descoperirea, relevarea, fixarea si ridicarea acestora oferind posibilitatea stabilirii mecanismului producerii accidentului, autovehiculul implicat, timpul survenirii mortii etc. . Un autovehicul în miscare poate lovi victima provocându-i leziuni în diferite zone ale corpului, însa, de multe ori, aceasta lovire e asociata fie cu târârea victimei pe carosabil sau izbirea acesteia de obiecte invecinate. Lovirea, reprezentând contacul autovehicul-victima, se va gasi pe o singura parte a corpului caracterizata prin sângerari abundente . In cazul în care victima e calcata de una sau mai multe roti corpul ei va prezenta urme de adrobire.

Organele judiciare trebuie sa aiba în vedere si asa numitele " împrejurari negative": constatate. De exemplu, o astfel de împrejurare ar putea consta în lipsa sângelui de la fata locului, desi victima prezinta leziuni multiple – se impune elaborarea versiunii omorului disimulat.

Examinarea victimelor se continua cu verificarea amanuntita a obiectelor de îmbracaminte si încaltaminte pentru descoperirea urmelor de natura biologica, noroi, vopsea, fragmente de sticla, urme ale desenului anvelopei, urme de târâre, s.a.

Fixarea locului si a modului de repartizare a urmelor pe corpul si tinuta victimei ofera date cu privire la pozitia acesteia fata de sensul de mers al autovehiculului care a accidentat-o. Urmele de târâre pot indica locul unde a fost lovita persoana, modul în care se deplasa aceasta sI directia în care se deplasa autovehiculul. In identificarea victimei se vor folosii procedeele folosite si în cazul infractiunilor de omor.

b) Urmele creeate de pneuri pe carosabil

Aceste categorii de urme apar atât în timpul frânarii cât si în procesul de rulare, când drumul e acoperit cu noroi, zapada, etc. . Aceste urme vor furniza informatii despre directia de deplasare a automobilului, intensitatea si eficacitatea frânarii, categoria de autovehicul, s.a.

Elementele strict tehnice ale acestor categorii de urme vor fi stabilite prin dispunerea expertizei tehnice auto.

c) Urme provenite din desprinderea unor parti componente ale autovehiculelor ori lasate de obiectele cazute din acestea

In momentul impactului sau a frânarii violente pe partea carosabila ori pe lateralele drumului public pot ramâne atât resturi de incarcatura sI ambalaje transportate de autovehiculul implicat în accident, cât si resturi din autovehicul (ornamente, accesorii, oglinzi retrovizoare, masca si emblema de la radiator etc) .

Foarte important e faptul ca ele contribuie esential la identificarea autovehiculului implicat în accident.

d) Urme de lichide provenite de la sau din autovehicule

Urmele de ulei, benzina, apa cu antigel, etc. apar fie datorita avariilor produse în momentul coleziunii la instalatiile de racire, ungere sau frânare, fie ca urmare a unei defectiuni anterioare impactului. Prin examinarea acestor urme, organele de urmarire penala pot trage concluzii cu privire la directia de deplasare, integritatea sistemului de frânare, locul impactului, autovehiculul care a produs accidentul etc. Dintre toate urmele prezentate cele de ulei se mentin un timp mai îndelungat.

e) Urme produse prin lovire sau frecarea deferitelor parti ale autovehiculului cu alte obiecte.

Urmele din aceasta categorie ar putea fi clasificate astfel:

– urme provenite din faruri, lampi de semnalizare, geamuri si parbrize

– urme de vopsea

– urme de sol.

Primele doua categorii de urme prezinta importanta practic pentru ca ele pot servi la identificarea autovehiculului implicat în accident prin analiza acestora în laborator – se stabileste provenienta acestora.

In momentul impactului se produce, în majoritatea cazurilor, si degradarea unor parti ale autovehiculului ori a unor obiecte de la fata locului. In unele situatii autovehiculul se rastoarna efectuând miscari complexe de rotire si translare. Reconstituirea traseului parcurs de autovehicul se poate face numai în baza urmelor de deformare si de frecare dintre caroserie si carosabil. Urmele de înfrundare se produc de obicei de bara de protectie a masinii .

f) Alte categorii de urme – biologice, textile, digitalo-palmare

La fata locului se întâlnesc numeroase urme de natura biologica – sânge, par, tesut organic, etc. Daca victima a fost lovita cu aripa sau alte parti ale autovehiculului e posibil sa gasim urme de materiale textile si de sânge pe aceste parti. Daca impactul e violent vom gasi si urme de natura biologica. Pe autovehicul se pot gasi de asemenea urme digitale, palmare în partea de impact. Asemenea urme se pot gasi si în interiorul autovehiculului.

In cadrul cercetarii la fata locului se va avea în vedere si verificarea starii tehnice a autovehiculului. Ea vizeaza:

* starea tehnica a sistemelor de frânare, directie, eliminare si semnalizare,

* starea sistemului de închidere a usilor,

* temperatura apei în radiator, temperatura uleiului,

* presiunea în pneuri.

De realizarea corecta a acestei activitati depinde obiectivitatea raportului de expertiza tehnica auto.

Rezultatul cercetarii la fata locului se fixeaza prin procesul-verbal, schita locului faptei, fotografiile judiciare filmul judiciar si înregistrarile video.

2. Examinarea autovehiculului despre care se presupune ca a fost implicat în accident.

In practica se întâlneste frecvent situatia în care conducatorul auto paraseste locul accidentului cu vehiculul implicat. Cade în sarcina organelor judiciare sa descopere acest autovehicul. Acest lucru se va realiza în urma analizei si interpretarii urmelor descoperite la fata locului, formarea grupului de autovehicule suspecte si verificarea acestora. Trebuie cautate urme de contact -zgârieturi, înfundaturi, urme de frecare, pelicule de vopsea, etc.; de asemenea se va urmari daca la autovehiculul respectiv au fost înlocuite echipamente sau piese, cercetându-se si zonele învecinate.

3. Ascultarea martorilor oculari si a persoanelor vatamate.

Organele judiciare ajunse la fasa locului trebuie sa identifice persoanele ce au calitatea de martori oculari ai evenimentului. Cu prilejul ascultarii martorilor oculari, trebuie sa se insiste asupra tuturor detaliilor, a împrejurarilor în care acestia au perceput diferite episoade ale faptei, posibilitatile reale pe care le-au avut pentru a percepe cele relatate, Asculatarea acestor categorii trebuie sa se faca chiar cu ocazia cercetarii la fata locului. Doctrina si practica au evidentiat avantajele înregistrarii declaratiilor pe banda magnetica .

4. Dispunerea expertizei starii de intoxicatie

Reprezinta unica modalitate de a dovedi ca faptuitorul a condus autovehiculul cu o îmbibatie alcoolica peste limita legala si are ca obiect:

– daca faptuitorul a consumat btuturi alcoolice

– cantitatea de alcool ingerata si timpul scurs pâna la accident

– existenta manifestarilor specifice starii de ebrietate .

5. Identificarea, urmarirea si prinderea conducatorului auto implicat în accident, consemnarea autovehiculului angajat în accident.

Organele de urmarire penala au obligatia sa ia masuri pentru conservarea si asigurarea autovehiculului implicat în accident. Daca e posibil autovehiculul va fi dus la sediul organului de politie si sigilat, întocmindu-se despre aceasta un proces-verbal. Autovehiculul poate fi lasat, deasemenea, în custodia unei persoane.

Sectiunea a – IV -a

ALTE ACTIVITATI CARE SE INTREPRIND PENTRU ADMINISTRAREA PROBELOR

1. PLANIFICAREA CERCETĂRILOR

In cazul uciderii din culpa si vatamarii corporale din culpa, planificarea activitatilor de urmarire penala duce la o solutionare justa a cauzei în timp scurt.

Rolul planificarii devine mai pregnant în cazul în care autorul a parasit locul faptei, pentru ca daca a ramas versiunile de verificare sunt mult mai restrânse.

Versiunile ce se vor elabora se vor referi la:

* forma de vinovatie – culpa exclusiva a conducatorului auto, culpa excesiva a victimei sau culpa comuna

* starea si comporamentul participantilor la traficul rutier.

Planificarea se conceretizeaza în planul de cercetare penala care asigura o cercetare judicioasa a cauzei.

2. DISPUNEREA CONSTATARILOR SI A EXPERTIZELOR

In cazul accidentelor de circulatie se pot dispune:

a) Constatarea medico-legala

Principalul criteriu pentru delimitarea formelor vatamarii corporale este numarul de îngrijiri medicale. Ea este chemata sa raspunda la urmatoarele probleme:

– existenta leziunilor pe corpul victimei

– natura leziunilor si mecanismul de formare a acestora

– data producerii leziunilor

– numarul de zile de îngrijiri medicale necesare pentru vindecare

– daca victimei i s-a cauzat o vatamare din cele prevazute la art. 182, alin. 2.3.

b) Expertiza traseologica

Acest gen de expertiza poate rezolva urmatoarele probleme:

– mecanismul de formare a urmei

– tipul autovehiculului care a produs urma

– directia de deplasare a mijlocului de transport

daca urmele au fost create de autovehiculul pus la dispozitie

c) Expertiza chimica

Prin analize complexe de laborator se poate stabili componenta chimica a urmelor de far, parbriz, vopsea, sol, lubrefianti ridicate de la fata locului. Acest gen de expertiza realizeaza doar o identificare de gen.

d) Expertiza biocriminalistica

Poate raspunde la întrbari de genul:

* daca urmele sunt sau nu de sânge

* daca sângele e de natura umana sau animala

* grupa sanguina sI alte elemente.

e) Expertiza dactiloscopica

3. ASCULTAREA MARTORILOR

Reprezinta o activitate de o importanta deosebita. In afara martorilor oculari, martorii mai pot fi identificati din urmatoarele categorii de persoane:

– calatori, pietoni, biciclisti, conducatori de autovehicule neangajate în accident, dar care circulau pe acea artera în momentul producerii accidentului;

– angajatii autobuzelor sau garajelor unde lucreaza soferul vinovat;

– persoane ce pot furniza date în legatura cu starea conducatorului auto înainte de accident.

Martorii ne pot oferi informatii pretioase pentru lamurirea cauzei si stabilirea vinovatiei participantilor la eveniment. O conditie importanta pentru obtinerea unor depozitii utile cauzei – sub aspectul exactitatii si detalierii celor relatate – este ca ascultarea martorilor sa se faca de un singur lucrator.

4. ASCULTAREA INVINUITILOR SAU INCULPATILOR

E indicat ca ascultarea învinuitului/inculpatului sa se efectueze cât mai urgent posibil. Aceasta ascultare se bazeaza pe probele existente pâna în acel moment.

Planul de ascultare trebuie sa vizeze lamurirea urmatoarelor probleme:

– împrejurarile concrete în care s-a produs accidentul;

– cauzele care l-au generat

– comportarea victimei

– viteza cu care a circulat pe portiunea respectiva

– starea fizica în momentul conducerii autovehiculului si producerii accidentului

– activitatile pe care le-a întreprins pentru evitarea accidentului

– persoanele care mai cunosc despre fapta.

5. DISPUNEREA EXPERTIZEI TEHNICE AUTO

Acest gen de expertiza prezinta o importanta cu totul aparte, cu ajutorul ei putându-se elucida problemele referitoare la mecanismul producerii acicdentulu, în general, sau unele aspecte ale acestuia, în special.

Categoriile de problme puse în fata expertizei tehnice auto pot fi grupate astfel:

a) probleme privind starea tehnica a autovehiculului – se va elucida existenta sau inexistenta defectiunile tehnice si natura acestora, cauzele defectiunilor, legatura de cauzalitate dintre defectiuni si urmarile produse, posibilitatea prevederii acestora.

b) probleme referitoare la împrejurarile în care s-a produs accidentul – se va stabili: viteza cu care circula aurtovehiculul anterior frânarii (impactului), timpul necesar intrarii în functiune a frânelor s.a.

c) probleme legate de comportamentul participantilor la trafic – se va avea în vedere: distanta la care se afla autrovehiculul când pietonul s-a angajat în traversare, posibilitile pe care le-a avut conducatorul auto, în conditiile date pentru a evita accidentul

d) probleme referitoare la evaluarea pagubelor

La evaluarea unui autovehicul se tine cont de: valoarea de achizitie, starea tehnica, durata de exploatare, coeficientul de uzura. Pentru stabilirea cu exactitate a avariilor este necesar sa se determine gradul de uzura al autovehiculului si valoarea devizului de reparatii cuprinzând pretul pieselor noi si manopera pe ansamblu.

6. RECONSTITUIREA

Scopul reconstituirii în cercetarea unor astfel de cauze îl reprezinta verificarea si ilustrarea probelor administrate în cursul cercetarii si mai putin acela al administrarii de noi probe în cauza . Asemenea reconstituiri ofera posibilitatea verificarii declaratiilor martorilor si partii vatamate sau va evidentia traseul parcurs de faptuitor dupa savârsirea faptei, locul unde a abandonat autovehiculul ori unde s-a oprit pentru a sterge urmele infractiunii.

Este interzis sa se efectueze reconstituiri daca prin reproducerile ce se urmaresc se poate pune în pericol viata, integritatea corporala sau sanatatea participantilor la aceasta activitate (ex. derapari, rasturnari, coliziuni în lant, circulatia cu viteza mare în conditii improprii de vizibilitate etc.) .

INCHEIERE

Pentru prevenirea savârsirii infractiunilor la regimul circulatiei pe drumurile publice, organele de urmarire penala, în colaborare cu alte institutii, organizatii publice si unitatile detinatoare de autovehicule au sarcina de a contribui la instruirea si educarea participantilor la traficul rutier si în mod special a conducatorilor auto.

Fermitatea celor cu atributii în acest sens, în aplicarea dispozitiilor legale, asigurarea tragerii la raspundere penala a celor vinovati de încalcarea normelor privind circulatia pe drumurile publice, la un moment cât mai apropiat de cel al savârsirii faptelor au o influienta deosebita, sub aspect preventiv, la asigurarea securitatii circulatiei rutiere.

Pe de alta parte, popularizarea regulilor de circulatie rutiera prin mijloace mass-media, realizarea unor cursuri TV despre modul în care e indicat sa reactionezi în unele situatii limita pe care traficul rutier le ocazioneaza sunt de natura sa contribuie mai eficient la educarea participantilor la traficul rutier.

Inainte de a încheia, ne permitem sa facem câteva propruneri "de lege ferenda" ,

1. Sporirea cuantumului amenzilor si stabilirea acestora în procente din venitul real realizat de persoana in cauza..

Procesele – verbale pot fi transmise Administratiei Financiare care poate încasa aceste amenzi.

2. Stabilirea unui procent din cuantumul total al amenzilor date de organele Ministerului de Interne care sa intre într-un fond special destinat înzestrarii organelor de politie.

3. Pedepsirea mai aspra ( ca o varianta agravata) a conducerii pe drumurile publice a unui autovehicul cu numar fals de înmatriculare si considerarea de catre lege drept contraventie a conducerii de catre o persoana, posesoare de permis auto, a unui autovehicul cu numere provizorii expirate ca termen de preschimbare.

MOTIVARE:

Conducerea unui autovehicul cu numere false de înmatriculare pe drumurile publice face sa se presupuna din start intentiile ilicite ale conducatorului auto. In cel de-al doilea caz motivarea e data de lipsa de pericol social al faptei.

4. Conducerea pe drumurile publice a uni autovehicul de catre o persoana care nu poseda permis corespunzator categoriei din care face parte autovehiculul sa fie considerata contraventie.

5. Sa fie incriminata si fapta de conducere pe drumurile publice a unui autovehicul de catre o persoana aflata sub influenta produselor sau substantelor stupefiante.

6. Marirea cuantumului amenzii pentru pietonii ce traverseaza strada prin locuri nepermise si dublarea acestui cuantum în cazul persoanelor adulte care traverseaza strada însotind minori prin locuri nepermise.

MOTIVARE:

E nevoie de o disciplina mai accentuata a pietonilor. Pericolul social al acestei contraventii creste considerabil în momentul în care în aceste tranversari sunt angajati minori. Nu trebuie neglijata nici latura psihologica în sensul ca cei mici învata de la parintii lor, de la cei adulti în general, urmând ca mai târziu ei sa considere trecerea neregulamentara a strazii ca un lucru normal.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

1. CONSTITUȚIA ROMANIEI;

2. CODUL PENAL AL ROMANIEI, 1998;

3. CODUL DE PROCEDURĂ PENALĂ AL ROMANIEI, 1998;

4. DECRETUL NR. 328/1966 REPUBLICAT;

5. REGULAMENTUL PENTRU APLICAREA DECRETULUI NR. 328/1966, REPUBLICAT;

6. EMILIAN STANCU “INVESTIGAREA STIINȚIFICĂ A INFRACȚIUNILOR”, CURS DE CRIMINALISTICĂ, PARTEA A II-A {I A III-A, UNIVERSITATEA BUCURESTI, FACULTATEA DE DREPT – 1988

7. EMILIAN STANCU “CRIMINALISTICA”, VOLUMUL I, EDITURA “ACTAMI” – BUCURE{TI, 1995

8. C.AIOANIȚOAIE “CURS DE CRIMINALISTICĂ,ANEXA”, ACADEMIA

V.BERCHESAN DE POLIȚIE “A.I.CUZA”, EDIȚIA 1985

9. COLECTIV “TRATAT DE TACTICĂ CRIMINALISTICĂ”, EDITURA “CARPAȚI” – CRAIOVA, 1994

10. COLECTIV “TRATAT DE METODICĂ CRIMINALISTICĂ” VOLUMULI, EDITURA “CARPAȚI” – CRAIOVA, 1994

11. C.D. BLAJ “COMPORTAMENTUL LA VOLAN”,EDITURA MEDICALĂ, BUCURE{TI, 1982

12. I. BOLOCAN “ACCIDENTUL DE CIRCULAȚIE”, EDITURA

I. STOICA MILITARĂ – BUCURESTI, 1977

13. N .NISTOR “EXPERTIZA TEHNICĂ A ACCIDENTULUI DE

M. STOLERU CIRCULAȚIE”, EDITURA MILITARĂ, BUCURE{TI, 1987

14. H. VLĂSCEANU “DRUM CU PRIORITATE”, A.C.R. BUCURESTI, 1983

15. V. TAURESCU “NORMELE CIRCULAȚIEI RUTIERE COMENTATE

V. TAMAS SI ADNOTATE”, ED.”FACLA” – TIMISOARA, 1972

16. LEGEA NR. 13/1974

17. C. TURIANU “LEGISLAȚIA RUTIERĂ COMENTATĂ {I ADNOTATȚ”, ED.STIINȚIFICĂ SI ENCICLOPEDICĂ – BUCURESTI, 1988 .