Conditii Legale Pentru Incheierea Casatoriei
PLANUL LUCRĂRII
Capitolul I Noțiuni introductive
1. 1. Scurt istoric
1. 2. Înțelesul termenului de căsătorie
1. 3. Definiție
1. 4. Natura juridică
1. 5. Caracterele căsătoriei
Capitolul II Condițiile de fond ale căsătoriei și lipsa impedimentelor la căsătorie
2.1. Noțiune
2. 2. Condițiile de fond ale căsătoriei
2.2.1. Diferența de sex
2.2.2. Căsătorii între persoane de același sex
2.2.3. Vârsta legală pentru căsătorie
2.2.4. Consimțământul la căsătorie
a. Necesitatea existenței consimțământului liber
b. Lipsa consimțământului la căsătorie
c. Cerințele de valabilitate ale consimțământului
d. Vicii de consimțământ
2.2.5. Comunicarea reciprocă a stării de sănătate
2.3. Impedimentele la căsătorie
2.3.1. Clasificarea impedimentelor la căsătorie
2.3.2. Existența unei căsătorii nedesfăcute a unuia dintre soți
2.3.3. Rudenia
2.3.4. Adopția
2.3.5. Tutela
2.3.6. Alienația și debilitatea mintală
2.3.7. Alte impedimente prevăzute de legislația civilă
Capitolul III Condițiile de formă ale căsătoriei
3.1. Formalități premergătoare căsătoriei
3.1.1. Scopul existenței formalităților premergătoare
3.1.2. Declarația de căsătorie și înregistrarea acesteia
3.1.3. Opoziția la căsătorie
3.2. Formalitățile încheierii căsătoriei
3.2.1. Localitatea în care se încheie căsătoria
3.2.2. Locul unde se încheie căsătoria
3.2.2. Competența ofițerului de stare civilă
3.2.4. Încheierea căsătoriei când există elemente de extraneitate
3.2.5. Încheierea căsătoriei
3.2.6. Solemnitatea încheierii căsătoriei
3.2.7. Momentul încheierii căsătoriei
3.2.8. Proba
3.2.9. Unele particularități privind încheierea căsătoriei de către persoanele ce execută pedepse privative de libertate.
Capitolul IV Concubinajul- realitate și tendințe
Capitolul I Noțiuni introductive
1. 1. SCURT ISTORIC
Originea căsătoriei este legată indisolubil de începuturile familiei, iar sub raport juridic de începuturile dreptului.
În geniala sa lucrare “Originea familiei, a proprietății private și a statului” (1884), Engels a demonstrat că forma familiei n-a fost staționară în decursul timpurilor ci că, dimpotrivă, ea a evoluat de la o formă inferioară la alta superioară, pe măsură ce și societatea s-a dezvoltat de la o treaptă inferioară la alta superioară, ceea ce a constituit totodată și dovada că teoria materialismului dialectic se aplică și instituției familiei.
În definirea ei, căsătoria era precedată de logodnă, considerată că o promisiune, producând efecte juridice atât în ce privește situația tinerilor cât și în stabilirea poziției acestora în cadrul comunității de care aparțineau.
Căsătoria, astfel cum era ea concepută în sistemul juridic popular sau în legiuirile medievale românești, comportă îndeplinirea unor condiții prealabile din partea viitorilor soți, grija de a nu exista impedimente, executarea unor anumite formalități, nerespectarea condițiilor de fond și de formă putând duce la nulitatea actului.
Căsătoria, la români, era o uniune între bărbat și femeie, o asociere pentru toată viața, o împărtășire a dreptului civil și religios – nuptie sunt comunicatio maris et feminae, consortium omnis vitae, divini et humani iuris comunicatio; era uniunea bărbatului și a femeii ce implica o viață comună – nuptia sive matrimonium este vire et mulieris conjuctio, individuam consuetudinem vitae contiens.
Astăzi, căsătoria este definită ca uniunea liber consimțită dintre bărbat și femeie, încheiată în concordanță cu dispozițiile legale, în scopul întemeierii unei familii și reglementată de normele imperative ale legii.
În sens juridic, familia desemnează grupul de persoane care există drepturi și obligații, care izvorăsc din căsătorie, rudenie (inclusiv adopție), precum și din alte raporturi asimilate relațiilor de familie. În acest sens, familia este o realitate juridică prin reglementarea ei de către lege.
Văzută prin prisma studiului sociologic, familia este “un grup social realizat prin căsătorie, alcătuit din persoane care trăiesc impreună, au gospodărie casnică, sunt legați prin anumite relații natural biologice, psihologice, morale și juridice și care răspund una pentru alta în fața societății”. În acest sens se poate spune că familia este o realitate socială prin comunitatea de viață dintre soți, dintre părinți și copii, precum și dintre alte rude.
În evoluția în timp a instituției căsătoriei, statul nostru de drept considera familia ca un element de bază care ajută la opera de promovare a economiei de piață în țara noastră.
Ceea ce constituie baza familiei române sunt relațiile de ajutor reciproc și colaborare ale oamenilor liberi bazate pe principiul consensualismului, egalității în drepturi și autonomiei de voință.
Din această izvorăște comunitatea de interese materiale și spirituale între membrii familiei, învederându-se totodată și lipsa antagonismelor între interesele statului și ale familiei.
Superioritatea familiei române actuale este o consecință a transformărilor petrecute în societatea românească, transformări care au așezat familia pe baze sociale noi.
Toate acestea se reflectă în conținutul art. 48 din Constituția României:
“(1) Familia se întemeiază pe căsătoria liber consimțită între soți, pe egalitatea acestora și pe drepl și îndatorirea părinților de a asigura creșterea, educația și instruirea copiilor.
(2) Condițiile de încheiere, de desfacere și de nulitate a căsătoriei se stabilesc prin lege. Căsătoria religioasă poate fi celebrată numai după căsătoria civilă.
(3) Copiii din afară căsătoriei sunt egali în fața legii cu cei din căsătorie.”
1. 2. ÎNȚELESUL TERMENULUI DE CĂSĂTORIE
Căsătoria, instituție de bază a societății românești, este în întregime reglementată de dispozițiile Codului familiei.
În reglementarea dreptului român, noțiunea de căsătorie nu înfățișează un conținut unic. Astfel, Codul familiei atribuie termenului de căsătorie două înțelesuri:
● în înțelesul de act juridic, prin care viitorii soți consimt să se căsătorească, în condițiile de fond și de formă, prevăzute de lege
● în înțelesul de stare sau situație juridică, adică de statut legal al soților.
Termenul de căsătorie mai este însă folosit și în alte interpretări:
● doctrinare – de instituție juridică a dreptului familiei constituită din totalitatea normelor legale ce reglementează atât actul juridic cât și starea legală de căsătorie;
● ceremoniale – care are loc cu ocazia încheierii căsătoriei, sens ce aparține mai mult limbajului curent decât celui juridic.
1. 3 DEFINIȚIE
Căsătoria este uniunea liber consimțită între un bărbat și o femeie, încheiată potrivit dispozițiilor legale, cu scopul de a întemeia o familie și reglementată de normele imperative ale legii.
1. 4 NATURA JURIDICĂ
Căsătoria este calificată de către unii autori drept contract. Concepția contractuală a căsătoriei a întâmpinat însă obiecții serioase care au izbutit să dovedească insuficiența ei de a explica natura juridică reală a căsătoriei.
Astfel, actul juridic prin care se încheie căsătoria nu poate fi considerat un contract, existând între acestea mai multe deosebiri:
Dacă în cazul contractului, fiecare parte urmărește un alt scop, în cazul căsătoriei ambele părți vizează un scop comun, cel al întemeierii unei familii;
Contractul fiind considerat “legea” părților, acestea pot determina în anumite limite prevăzute de lege efectele juridice ale contractului încheiat. Spre deosebire de acestea, efectele căsătoriei sunt prestabilite de lege, voința părților neavând decât rolul de a determina aplicarea statutului legal al căsătoriei, fără posibilitatea de a-l modifica în vreun fel. Cei care se căsătoresc au, deci, o unică posibilitate de a accepta sau nu statutul imperativ al căsătoriei ;
În principiu, contractul poate fi susceptibil de modalitate- condiție și termen- pe când căsătoria nu poate fi afectată de asemenea condiții ;
Contractul fiind stabilit prin voința părților (mutuus consensus) poate înceta prin acordul lor de voință (mutuus disensus). În schimb, căsătoria nu poate lua sfârșit prin acordul de voință al soților, decât în anumite condiții (art. 38 Codul familiei).
Dacă în cazul contractului cu durată nedeterminată se admite că acesta poate înceta, în principiu, prin voința unilaterală a uneia dintre părți, în cel al căsătoriei, nu poate înceta în asemenea mod ;
5. Contractul poate fi modificat de către părți, prin acordul lor, instituția căsătoriei neadmițând asemenea situație ;
6. În cazul contractului, dacă o parte nu-și execută obligațiile contractuale, cealaltă parte poate cere rezoluțiunea, pe când căsătoria poate fi desfăcută prin divorț, în mod excepțional, în condițiile stabilite de lege ;
Nulitățile căsătoriei prezintă anumite particularități față de cele ale contractului.
1. 5 CARACTERELE CĂSĂTORIEI
Din definiția căsătoriei rezultă caracterele acesteia:
a. Căsătoria este o uniune între un bărbat și o femeie
Această uniune se întemeiază pe consimțământul celor ce se căsătoresc și, o dată încheiată, este reglementată de normele de drept, devenite aplicabile prin exprimarea acestui consimțământ.
b. Căsătoria este liber consimțită
Exprimarea consimțământului liber al viitorilor soți este garantat prin dispozițiile legilor, care permit încheierea căsătoriei bazată pe afecțiunea reciprocă a celor ce se căsătoresc.
Libertatea încheierii căsătoriei nu întrunește nici în prezent caracterele unui drept absolute. Ea este îngradită prin condițiile de fond și de formă pe care trebuie să le îndeplinească cei care vor să se căsătorească.
Aceste limitări nu reprezintă decât măsuri de legitimă ocrotire a intereselor viitorilor soți, fără a urmări nici o altă formalitate.
În pofida exigențelor impuse de existența acestor condiții, legislația actuală corespunde în întregime obligației pe care statul român și-a asumat-o de a asigura oricărei persoane exercitarea nestingherită a dreptului de a se căsători și “de a-și alege partenerul”.
c. Căsătoria este monogamă
Monogamia este principiul care stă la baza familiei noastre. De aceea, Codul familiei consacră expres acest principiu atât prin împiedicarea celui căsătorit de a încheia o nouă căsătorie (art. 5 Codul familiei), cât și prin sancționarea cu nulitate absolută a căsătoriei încheiate fără respectarea imperativelor legale.(art. 19 Codul familiei).
În practică, se poate considera dacă o persoană a fost sau nu a mai fost căsătorită și dacă această căsătorie a fost desfăcută, după certificatul de naștere care trebuie depus cu ocazia noii căsătorii.
De asemenea, potrivit Legii nr. 119/1996 referitoare la actele de stare civilă, hotărârile judecătorești, deciziile organelor administrative prin care se modifică total sau parțial starea civilă a unei persoane, se comunică, în termen de 10 zile, Consiliului Local la care s-a înregistrat nașterea persoanei, facandu-se această mențiune, astfel că, din actul de naștere depus se va putea constata dacă persoana respectivă este căsătorită.
Spre deosebire de alte țări, în România căsătoria a fost întotdeauna monogamă. În vederea asigurării caracterului monogam al căsătoriei, Codul penal, prin art. 301, sancționează cu pedeapsa închisorii pe acela care mai înainte de a fi desfăcut ori încetat căsătoria anterioară, încheie o căsătorie cu o altă persoană.
d. Căsătoria se încheie în formele cerute de lege.
Căsătoria are un caracter solemn, manifestat, printre altele, prin aceea că se încheie numai într-un anumit loc, în fața unei autoritați de stat, într-o zi dinainte stabilită și în prezența efectivă și concomitentă a viitorilor soți, cu posibilitatea pentru public de a asista.
e. Căsătoria are un caracter civil
Atât încheierea cat și înregistrarea căsătoriei sunt de competența exclusivă a autoritații de stat. Potrivit dispozițiilor constituționale care garantează tuturor cetățenilor libertatea conștiinței și libertatea cultului religios, soții au posibilitatea să procedeze și la celebrarea religioasă a căsătoriei, dar această numai după încheierea căsătoă a căsătoriei încheiate fără respectarea imperativelor legale.(art. 19 Codul familiei).
În practică, se poate considera dacă o persoană a fost sau nu a mai fost căsătorită și dacă această căsătorie a fost desfăcută, după certificatul de naștere care trebuie depus cu ocazia noii căsătorii.
De asemenea, potrivit Legii nr. 119/1996 referitoare la actele de stare civilă, hotărârile judecătorești, deciziile organelor administrative prin care se modifică total sau parțial starea civilă a unei persoane, se comunică, în termen de 10 zile, Consiliului Local la care s-a înregistrat nașterea persoanei, facandu-se această mențiune, astfel că, din actul de naștere depus se va putea constata dacă persoana respectivă este căsătorită.
Spre deosebire de alte țări, în România căsătoria a fost întotdeauna monogamă. În vederea asigurării caracterului monogam al căsătoriei, Codul penal, prin art. 301, sancționează cu pedeapsa închisorii pe acela care mai înainte de a fi desfăcut ori încetat căsătoria anterioară, încheie o căsătorie cu o altă persoană.
d. Căsătoria se încheie în formele cerute de lege.
Căsătoria are un caracter solemn, manifestat, printre altele, prin aceea că se încheie numai într-un anumit loc, în fața unei autoritați de stat, într-o zi dinainte stabilită și în prezența efectivă și concomitentă a viitorilor soți, cu posibilitatea pentru public de a asista.
e. Căsătoria are un caracter civil
Atât încheierea cat și înregistrarea căsătoriei sunt de competența exclusivă a autoritații de stat. Potrivit dispozițiilor constituționale care garantează tuturor cetățenilor libertatea conștiinței și libertatea cultului religios, soții au posibilitatea să procedeze și la celebrarea religioasă a căsătoriei, dar această numai după încheierea căsătoriei în fața autorității de stat. În România, această celebrare religioasă nu produce nici un efect juridic. Tot astfel, uniunea încheiată numai religios nu are valoare juridică.
f. Căsătoria se încheie pe viață
În principiu, legătura căsătoriei este menită să dăinuiască între soți pe tot timpul vieții lor. Căsătoria nu se poate desface prin consimțământul mutual al soților și cu atât mai puțin numai prin consimțământul unuia dintre soți. Căsătoria se poate desface, în cazuri excepționale, prin divorț.
g. Căsătoria se întemeiază pe deplina egalitate în drepturi între un bărbat și o femeie
În privința drepturilor și obligațiilor care izvorăsc din actul juridic al căsătoriei relevăm, cu acest prilej, numai caracterul lor egalitar.În dezvoltarea principiului constituțional (art. 16 din Constituție), Codul familiei consacră în primul rând în mod absolut principiul potrivit căruia “femeia are drepturi egale cu bărbatul”. Această egalitate se realizează prin exercitarea în mod egal a tuturor drepturilor și îndatoririlor ce le revin soților atât în privința raporturilor dintre ei, cât și față de copii.
Egalitatea dintre bărbat și femeie depășește sfera relațiilor de familie, astfel superioritatea familiei române este o consecință a transformărilor petrecute în societatea românească, transformări care au așezat familia pe baze sociale noi.
h. Căsătoria se încheie în scopul întemeierii unei familii
Statul nostru de drept consideră consolidarea și ocrotirea căsătoriei și familiei ca una din obligațiile sale principale. Ceea ce stă la baza căsătoriei sunt sentimentele de afecțiune, sprijin moral și respect reciproc; întemeierea relațiilor de familie trebuie să constituie unicul conținut al căsătoriei, cauză necesară și determinantă a acesteia.
“Nu se poate reține fictivitatea căsătoriei din simpla împrejurare că locuința a fost obținută de soțul reclamant de la unitatea unde a lucrat, iar la divorț a fost atribuită, potrivit legii, soției, deoarece aceste fapte nu au nimic ilicit și nici nu probează că scopul încheierii căsătoriei ar fi fost, pentru soție, acela de a obține folosința locuinței, iar nu întemeierea unei familii”.
Capitolul II Condițiile de fond ale căsătoriei și lipsa impedimentelor la căsătorie
2. 1 NOȚIUNE
În sens restrâns, condițiile de fond se înfățișează sub formă imperativ pozitivă, ele trebuie să existe pentru a se putea încheia căsătoria. Condițiile de fond sunt:
♦ diferența de sex ;
♦ vârsta legală pentru căsătorie ;
♦ consimțământul la căsătorie ;
♦ comunicarea reciprocă a stării de sănătate între viitorii soți ;
Impedimentele la căsătorie sunt acele împrejurări de fapt sau de drept a căror existență împiedică încheierea căsătoriei.
Impedimentele se invocă împotriva viitorilor soți pe calea opoziției la căsătorie sau din oficiu de către ofițerul stării civile. Scopul lor este acela de a evita crearea, prin căsătorie, a unor situații incompatibile cu principiile moralei și cu regulile de conviețuire în societate. Astfel, căsătoria se poate încheia numai dacă nu exista impedimente.
Impedimentele la căsătorie sunt:
♦ existența unei căsătorii nedesfăcute a unuia dintre viitorii soți ;
♦ rudenia ;
♦ adopția ;
♦ tutela ;
♦ alienația și debilitatea mintală ;
Neîndeplinirea oricăreia dintre condițiile de fond și de formă este un impediment la căsătorie, în sens larg, adică o împrejurare care se opune la încheierea acesteia. Astfel, lipsa vârstei legale pentru căsătorie, lipsa consimțământului viitorilor soți, existența rudeniei în gradul prevăzut de lege între cei ce se căsătoresc sau bigamia sunt impedimente la căsătorie, în sens larg, deoarece se opun la căsătorie.
Aceste cerințe legale impuse la încheierea căsătoriei sunt în scopul întemeierii unei familii trainice, sănătoase atât din punct de vedere fizic, cât și moral, care să-și poată îndeplini funcția ce-i revine în cadrul societății. De aceea, legea permite încheierea căsătoriei numai acelor persoane care au aptitudinea fizică și morală de a întemeia o familie.
Impedimentele la căsătorie pot fi deci considerate condiții de fond negative, deoarece căsătoria se poate încheia dacă ele nu există. Această clasificare prezintă interes practic, și anume îndeplinirea condițiilor de fond în sens restrâns trebuie dovedită de către viitorii soți, iar impedimentele se invocă de către cel de-al treilea, împotriva celor ce vor să se căsătorească, pe calea opoziției la căsătorie sau de către delegatul de stare civilă prin întocmirea unui proces-verbal în care se arată cauzele constatate de el personal care se opun la încheierea căsătoriei.
2. 2 CONDIȚIILE DE FOND
După caracterul lor, condițiile de fond se împart în următoarele categorii:
Condiții privind aptitudinea fizică de a încheia căsătoria
Din această categorie fac parte condițiile privitoare la diferența de sex, vârsta legală pentru căsătorie, sănătatea fizică a viitorilor soți, care sunt obligați să-și comunice reciproc starea sănătății lor, existând interdicția de a se căsători pentru persoanele suferinde de anumite boli.
Condiții menite să asigure o căsătorie liber consimțită
Sunt cuprinse în această categorie următoarele condiții de fond: existența consimțământului, caracterele consimțământului
Condiții privind aptitudinea morală de a încheia căsătoria
Această ultimă categorie este alcătuită din acele condiții de fond care interzic bigamia, căsătoria între rude, căsătoria pentru motive de adopție sau pentru motive de tutelă.
Totuși, această clasificare nu are un caracter deosebit, ci unul relativ, deoarece unele condiții de fond ale căsătoriei pot fi încadrate, în același timp, în mai multe categorii.
Condițiile de fond ale căsătoriei constituie esența instituției căsătoriei și stau la baza întemeierii unei familii. Acestea sunt:
2.2.1. DIFERENȚA DE SEX
Această condiție rezultă din însăși rațiunea de a fi a căsătoriei, condiție evidentă, chiar dacă legiuitorul român nu a menționat-o în mod expres. Din reglementarea relațiilor de familie (art. 1, 4, 25, 47-52, 53-60 Codul familiei) rezultă că se poate încheia căsătoria numai între persoane de sex deosebit.
În practica judiciară, această condiție interesează în cazul persoanelor al căror sex nu e suficient diferențiat. O asemenea problemă este de ordin medical.
Dacă expertiza medico-legală stabilește că deosebirea de sex nu există, căsătoria nu se poate încheia. Dacă totuși a fost încheiată o căsătorie între persoane de același sex ori al căror sex nu este suficient diferențiat, această căsătorie va fi lovită de nulitate absolută.
Este unanim admis în doctrină că diferențierea sexuală a soților, chiar dacă nu este prevăzută expres de lege, constituie o condiție de fond pentru încheierea valabilă a căsătoriei. Se consideră ca această condiție, fiind atât de evidentă și, oricum, de esența căsătoriei, legiuitorul a considerat să nu o reglementeze expres.
Totuși, putem constata că ne aflăm în prezența unei lacune legislative generatoare de ambiguitate in legătură cu prohibirea, în sistemul de drept românesc, a căsătoriilor dintre persoane de același sex. Cu toată ambiguitatea existentă, fiind de acord că diferențierea sexuală este o condiție de fond (esențială), naturală (firească) și evidentă, lipsa unui text legal care să interzică căsătoriile între persoane de același sex generează serioase dificultăți în ceea ce privește stabilirea naturii și, mai ales, a temeiului juridic al nulității unei astfel de căsătorii.
În țara noastră, deși se susține nulitatea absolută ca sancțiune împotriva unei căsătorii încheiată între persoane de același sex, considerându-se că se nesocotesc interesele generale, și anume întemeierea unei familii, nu trebuie exclusă nici o eventuală armonizare a legislației românești cu cea europeană, in condițiile în care din ce în ce mai multe țări europene legalizează această uniune.
Încheierea căsătoriei între persoane de același sex
Căsătoria între persoane de același sex (cunoscută și sub numele de căsătorie gay sau căsătorie homosexuală) este căsătoria între doi indivizi care sunt de același sex legal sau biologic. În anii 2000, căsătoriile între persoane de același sex au devenit un subiect controversat, în contextual în care au fost legalizate în numeroase țări.
La sfârșitul secolului al XX-lea și la începutul secolului al XXI-lea, a fost o mișcare semnificativă într-un număr de țări în favoarea recunoașterii căsătoriilor civile ca un drept care ar trebui extins la toți cetățenii, fără a discrimina în funcție de orientarea sexuală. Căsătoriile civila aduc cu ele o serie de drepturi, inclusiv securitate socială, asigurări de sănătate, beneficii la impozit, moștenire etc.
Astfel, Danemarca, Norvegia, Suedia, Islanda, Finlanda, Olanda, Belgia, Germania, Africa de Sud, Canada și Croația au adoptat legi care conferă drepturi similare celor căsătoriți pentru persoanele de același sex. De asemenea, în Elveția (cantoanele Zurich și Geneva), Marea Britanie și Spania au fost adoptate acte normative care permit cuplurilor de homosexuali să semneze “parteneriate civile”.
În Belgia, de exemplu, legea care autorizează căsătoriile între homosexuali a intrat în vigoare la 1 iunie 2003. Pentru a valida o căsătorie este îndeajuns ca unul dintre soți să fie belgian sau rezident în Belgia. Cuplurile de homosexuali au în prezent aceleași drepturi ca și cuplurile de heterosexuali, în special în materie de avere și moșteniri.
Țări ca Franța, China și chiar România (după cele afirmate de președintele Traian Băsescu în campania electorală) urmăresc adaptarea legislației interne la cerințele unei societăți moderne prin reglementarea statului juridic al homosexualilor, acest lucru fiind impulsionat și de opinia publică care aderă cu majoritate de voință la acest fapt.
La data de 18 ianuarie 2006, la Strasbourg, Parlamentul European a adoptat cu majoritate de voturi o rezoluție referitoare la homofobie. Rezoluția definește homofobia ca fiind “teama irațională și aversiunea față de homosexualitate și față de homosexuali, lesbiene, bisexuali și transsexuali, pe baza unor prejudecăți, fiind similară cu rasismul, xenofobia, anti-semitismul și sexismul”. Rezoluția afirmă că perechile homosexuale căsătorie sau înregistrate într-o țară membră a UE trebuie recunoscute și în țara de domiciliu.
2.2.2. VÂRSTA LEGALĂ PENTRU CĂSĂTORIE
Vârsta la care bărbatul și femeia se pot căsători constituie o condiție pe care legea o stabilește în funcție de obiceiuri, finalitățile demografice și ținând seama de maturitatea biologică și spirituală pe care o reclamă întemeierea unei familii.
Potrivit Codului familiei (art. 4) bărbatului i se recunoaște dreptul de a se căsători la vârsta legală de 18 ani, atunci când dobândește capacitatea deplină de exercițiu a tuturor drepturilor sale, iar femeia chiar din timpul minorității, și anume la vârsta de 16 ani.
Această inegalitate stabilită în defavoarea bărbatului, în ceea ce privește dreptul la căsătorie, este justificată însă pe deplin, dat fiind vârsta medie diferită la care se dezvoltă aptitudinile fizice cerute pentru procreerea unei descendențe sănătoase.
Rațiunile care se găsesc la baza cerinței vârstei minime pentru încheierea căsătoriei sunt:
♦ de ordin biologic și eugenic-viitorii soți trebuie să aibă aptitudinea fizică de a se căsători, ceea ce înseamnă că ei trebuie să fi ajuns la vârsta pubertății.
♦ de ordin psihic și moral-viitorii soți trebuie să aibă aptitudinea morală de a încheia căsătoria. Ei trebuie să fie în măsură să înțeleagă însemnătatea unei căsătorii și să își asume în mod conștient drepturile și obligațiile pe care aceasta le implică ;
♦ pentru a asigura un consimțământ conștient, liber și personal al viitorilor soți, care implică cel puțin o anumită vârstă.
Viata de zi cu zi a impus, față de cerința vârstei minime pentru căsătorie, ridicarea unei excepții.
Astfel, în anumite împrejurări, femeia care nu a împlinit 16 ani poate obține dispensa pentru încheierea căsătoriei. Potrivit Legii 215/2001 privind administrația publică locală, dispensa de vârstă se acorda de Delegația Permanentă a Consiliului Județean sau a municipiului București, cu îndeplinirea anumitor condiții:
constatarea că femeia a împlinit 15 ani ;
existența unor motive temeinice, de exemplu: graviditate, boală ;
existența unui aviz dat de un medic oficial .
În cazul în care căsătoria are loc pe o navă română, în afara granițelor țării, între cetățenii români, dispensa de vârstă se acordă de către comandantul vasului (Legea nr. 119/1996 privitoare la actele de stare civilă).
Tot legat de vârstă, trebuie precizat că legea româna stabilește numai vârsta minima înainte de împlinirea căreia bărbatul și femeia nu pot încheia căsătoria; nu există așadar, o limită de vârsta care, odată depășită, să constituie un impediment la căsătorie. De aceea căsătoria se poate încheia chiar la vârste foarte înaintate, în acest sens legea nu exclude nici căsătoria în extremis vitae (în pragul morții). În general, asemenea căsătorii se încheie pentru a legaliza situații de fapt preexistente.
De asemenea, diferența de vârstă între soți, oricare ar fi ea, nu este de natură să împiedice încheierea căsătoriei.
2.2.3. CONSIMȚĂMÂNTUL LA CĂSĂTORIE
Condiția fundamentală pe care trebuie să o îndeplinească încheierea unei căsătorii valabile o constituie existența unui consimțământ manifestat în formele prevăzute de lege, în lipsa oricărei constrângeri, în mod conștient și fără a fi viciat. Deoarece, așa cum precizează Codul familiei în art.. 16: căsătoria se încheie prin consimțământul viitorilor soți.
a. Necesitatea existentei consimțământului liber.
Consimțământul la căsătorie este liber, în sensul că au fost înlăturate limitările de castă, rasiale, religioase și juridice în ceea ce privește libera alegere între viitorii soți.
În sens juridic, consimțământul la căsătorie presupune lipsa viciilor de consimțământ și anume: eroarea, dolul și violența.
Pentru a asigura libera manifestare a consimțământului viitorilor soți, legea dispune că acesta se dă în forme determinate, conferite de caracterul solemn al căsătoriei.
De obicei, consimțământul la căsătorie se manifestă prin răspunsul afirmativ la întrebarea ofițerului de stare civilă, adresată fiecăruia dintre soți, în sensul exprimării voinței de a se căsători unul cu altul. Dacă unul dintre viitorii soți se află în imposibilitatea de a vorbi (de exemplu este surdomut), consimțământul se poate da în orice mod, cu condiția să fie neîndoielnic. De aceea consimțământul surdomuților, ca și cel al persoanelor care vorbesc o limbă străină, se dă în prezența unui interpret, încheindu-se un proces-verbal, care să ateste această împrejurare.
b. Lipsa consimțământului la căsătorie.
Faptul că încheierea căsătoriei se face în prezența delegatului de stare civilă, consimțămintele viitorilor soți se exprimă în fața acestuia, neputând fi date prin procură, face ca, în mod practic, cazurile de lipsă de consimțământ la căsătorie să se întâlnească rar.
Totuși astfel de cazuri se pot întâlni practic în următoarele situații:
■ eroarea în constatarea încheierii căsătoriei, în sensul că unul dintre viitorii soți răspunde negativ sau nu răspunde nimic la întrebarea delegatului de stare civilă, cu privire la acordul de încheiere a căsătoriei, iar delegatul declară totuși, căsătoria încheiată;
■ când unul dintre viitorii soți, în momentul încheierii căsătoriei este lipsit vremelnic de facultățile sale mintale (art. 9 Codul familiei)
Aceasta, deși este prezent în fața ofițerului de stare civilă pentru încheierea căsătoriei și își exprimă consimțământul cu privire la aceasta, dar în acel moment este lipsit de facultățile mintale întrucât se află în stare de ebrietate, hipnoză, sugestie, ori este lipsit de discernământul faptelor sale sau din alte cauze similare, cum ar fi dependența de substanțe narcotice, stare de inconștiență pasageră.
■ exprimarea consimțământului alienatului sau debilului mintal în momente când este lipsit de luciditate, deci când nu-și poate exprima un consimțământ conștient. Potrivit dispozițiilor art.9 Codul familiei ”este oprit să se căsătorească alienatul mintal, debilul mintal(…) cât timp nu au discernământul faptelor sale”.
Existența alienației mintale sau a debilității mintale reprezintă stări de fapt care, chiar prin existența lor, duc la prohibirea încheierii căsătoriei, chiar dacă nu au fost constatate prin procedura specială a interdicției. Considerații de ordin medical au impus această prohibiție. O astfel de căsătorie nu se va putea încheia, nici dacă alienatul sau debilul mintal s-ar afla în stare pasageră de luciditate.
Aceasta constituie deosebirea dintre încheierea unei căsătorii, respectiv încheierea unui alt act juridic, în acest ultim caz încheierea actului fiind validă dacă persoana se găsește în stare de luciditate la data întocmirii lui. În schimb, alienația, respectiv debilitatea mintală reprezintă impedimente la căsătorie.
În România, existența impedimentului nu permite înlăturarea lui în nici un caz, o căsătorie încheiată într-o astfel de situație este nulă.
Starea de alienație sau debilitate mintală poate fi dovedită și ulterior încheierii căsătoriei, cu ocazia judecării acțiunii pentru declararea nulității căsătoriei.
■ căsătoria fictivă, adică cea care este încheiată în alt scop decât acela al întemeierii unei familii.
■ eroarea asupra conținutului obiectiv al manifestării de voință, adică faptul de a nu fi știut că se căsătorește, care este destructivă de voință, deci lipsă de consimțământ.
c. Cerințele de valabilitate ale consimțământului
Pentru a fi valabil, consimțământul la căsătorie trebuie să existe chiar în momentul încheierii acesteia, adică să fie actual, să fie negociat.
De asemenea consimțământul trebuie să fie exprimat personal de către fiecare soț și în mod simultan, adică viitorii soți trebuie să fie prezenți împreună în fața ofițerului de stare civilă pentru a-și da consimțământul la căsătorie.
d. Viciile de consimțământ
Reglementarea, în materia căsătoriei, a viciilor de consimțământ, prezintă anumite particularități, față de dreptul comun datorită naturii juridice a importanței sociale a instituției căsătoriei. Viciile de consimțământ la căsătorie sunt: eroarea, dolul și violența. Leziunea nu-și găsește aplicarea, ca viciu de consimțământ, în materia căsătoriei. De subliniat că, în materia căsătoriei, viciile de consimțământ constituie nulități relative.
Eroarea-potrivit art. 21 Cod familiei, se limitează numai la identitatea fizică a celuilalt soț, căsătoria încheindu-se intuitu pesonae. Eroarea asupra identității fizice a celuilalt soț este singurul caz în care dovedirea ei este de natură să determine desfacerea actului juridic. Astfel, eroarea asupra stării civile a celuilalt viitor soț sau eroarea asupra calităților ori însușirilor celuilalt viitor soț nu constituie viciu de consimțământ, chiar dacă au fost determinante la încheierea căsătoriei.
Cu toate acestea, în practică este greu de conceput existența acestui viciu de consimțământ deoarece prin stabilirea unei proceduri stricte la încheierea căsătoriei se dau garanții suficiente pentru identificarea și cunoașterea reciprocă a soților, întrucât ei trebuie să se prezinte personal în fața ofițerului de stare civilă.
Dolul-acesta viciază consimțământul viitorului soț, prin eroarea provocată ca urmare a mijloacelor viclene folosite împotriva sa. Determinarea dolului se face după regulile de drept comun, ținând seama de particularitățile instituției căsătoriei.
Fiind o eroare provocată, dolul cuprinde:
-element subiectiv, anume eroarea ;
-element obiectiv, anume mijloacele viclene folosite pentru a provoca eroarea ;
Domeniul de aplicare al dolului este mai întins decât al erorii, putând purta și asupra altor elemente decât identitatea fizică a celuilalt soț, și anume, asupra unor calități ale viitorului soț, calități esențiale pe care, dacă le-ar fi cunoscut, nu ar fi încheiat căsătoria. Aceste calități trebuie însă să fie esențiale și necesare pentru încheierea unei căsătorii.
Violența-aceasta viciază consimțământul viitorului soț, prin teama ce i-a fost provocată ca urmare a constrângerii fizice sau morale exercitate împotriva sa.
Violența cuprinde:
– un element obiectiv, și anume constrângerea ;
– un element subiectiv, respectiv teama insuflată, care determină lipsa de libertate a consimțământului viitorului soț.
2.2.4. COMUNICAREA RECIPROCĂ A STĂRII DE SĂNĂTATE
În vederea încheierii căsătoriei, viitorii soți sunt obligați să declare “că și-au comunicat reciproc starea sănătății lor” (art. 10 Codul familiei).
Această comunicare a stării sănătății se realizează prin certificate medicale privind pe viitorii soți, care se anexează declarației de căsătorie.
Certificatele medicale cerute au un dublu scop:
♦ Fiecare dintre cei ce se căsătoresc trebuie să cunoască reciproc, înainte de căsătorie, starea sănătății lor, existând posibilitatea ca prezența unei boli la unul din viitorii soți să determine pe celălalt soț să nu mai încheie căsătoria ;
♦ De asemenea, această obligație de ordin medical vizează și situațiile prevăzute de lege care opresc căsătoria celor suferinzi de anumite boli .
Deci obligația informării reciproce cu privire la starea sănătății, care incumba viitorilor soți constituie o condiție cu caracter general, dar care, odată îndeplinită, nu are drept consecință împiedicarea căsătoriei, chiar dacă ar rezulta că unul sau ambii soți sunt bolnavi.
În general, informarea reciprocă asupra stării sănătății viitorilor soți este considerată, așadar, ca o măsură eficientă pentru a atrage atenția asupra greutăților și poate chiar primejdiilor pe care o poate reprezenta, pentru ei și poate chiar pentru copiii lor, încheierea căsătoriei.
“Pentru ca ascunderea unei maladii să poată duce la anularea căsătoriei, ea trebuie să prezinte o anumită gravitate, această sancțiune neputând opera în cazul unor afecțiuni minore și vindecabile, deoarece altminteri s-ar lovi de însăși instituția căsătoriei și s-ar promova sancțiuni pentru fapte nerelevante în raport de scopul sancțiunii prevăzute de lege.”
(Art. 10 și 21 alin. 2 Codul familiei)
“ În conformitate cu prevederile art. 1169 Cod Civil, dovada dolului prin reticență, ca temei de nulitate al căsătoriei revine reclamantului”
2.3. IMPEDIMENTELE LA CĂSĂTORIE
Impedimentele la căsătorie pot fi clasificate în două categorii. Astfel, din punct de vedere al sancțiunii încălcării impedimentului, pot fi impedimente dirimante și prohibitive.
♦ Impedimentele dirimante sunt acele impedimente a căror încălcare atrage nulitatea căsătoriei încheiate. Acestea sunt:
– existența unei căsătorii nedesfăcute a unuia dintre viitorii soți ;
– rudenia, în gradul prevăzut de lege ;
-adopția, dar numai impedimentul prevăzut de art. 7 lit. “a” Codul familiei, în cazul adopției cu efecte restrânse, iar nu în cazul adopției cu efecte depline în aceleași condiții ca la rudenie ;
-alienația și debilitatea mintală.
♦ Impedimentele prohibitive sunt acelea a căror încălcare nu atrage nulitatea căsătoriei încheiate, ele pot atrage unele sancțiuni pentru ofițerul de stare civilă care a instrumentat încheierea căsătoriei cu neobservarea impedimentelor.
Sunt impedimente prohibitive:
– adopția, în celelalte cazuri, când nu este impediment dirimant (art. 7 lit “b” și “c” Codul familiei) ;
– tutela.
Din punct de vedere al persoanelor între care există impedimentele, acestea pot fi absolute și relative:
♦ Impedimentele absolute sunt acelea care opresc încheierea căsătoriei unei anumite persoane cu orice altă persoană.
Sunt impedimente absolute:
– existența unei căsătorii nedesfăcute a unuia dintre viitorii soți ;
– alienația și debilitatea mintală.
♦ Impedimentele relative sunt acelea care opresc încheierea căsătoriei unei anumite persoane cu o altă persoană anume. Acestea sunt:
– tutela ;
– adopția ;
– rudenia.
Legea română cunoaște următoarele impedimente (art. 4-10 din Codul familiei) :
♦ existența unei căsătorii nedesfăcute a unuia dintre viitorii soți ;
♦ rudenia ;
♦ adopția ;
♦ tutela;
♦ alienația și debilitatea mintală.
2.3.1. EXISTENȚA UNEI CĂSĂTORII NEDESFĂCUTE A UNUIA DINTRE VIITORII SOȚI
Codul familiei consacră, în termeni categorici, interdicția cumulului în materie de căsătorie. Astfel, potrivit art. 5, “este oprit să se căsătorească bărbatul care este căsătorit sau femeia care este căsătorită”. Ceea ce înseamnă că, pentru a se putea căsători, fiecare dintre viitorii soți trebuie să fie necăsătorit, deci, să aibă starea de celibatar, divorțat sau văduv. Încălcarea monogamiei se numește bigamie și este sancționată atât de civil (art. 5 și 15 Cod civil) cât și penal (art. 303 Cod penal).
În termenul acestei interdicții legale, o persoană căsătorită nu poate încheia o nouă căsătorie atâta vreme cât căsătoria anterioară nu a fost desființată, desfăcută prin divorț ori nu a încetat prin moarte. Decesul poate fi constatat prin întocmirea actului corespunzător de stare civilă sau declarație în cazul dispariției prin hotărâre judecătorească.
Ca urmare a declarării morții unuia dintre soți, prin hotărâre judecătorească, în conformitate cu dispozițiile art. 16 și urm. din Decretul 31/1954 (referitor la regimul juridic al persoanelor fizice și juridice), căsătoria încheiată se consideră desfăcută prin deces, situație în care celălalt soț se poate recăsători (art. 22 Codul familiei).
Dacă cel declarat mort reapare, iar hotărârea declarativă a morții se anulează potrivit art. 20 din Decretul 31/1954, noua căsătorie încheiată de celălalt soț rămâne valabilă, prima căsătorie fiind desfăcută pe data încheierii noii căsătorii. Se protejează astfel familia nou construită și copiii rezultați din cea de-a doua căsătorie.
În schimb, în cazul în care, soțul cu rea-credință a cerut declararea morții celuilalt soț, noua căsătorie este încheiată prin eludarea dispozițiilor art. 5 Codul familiei care oprește căsătoria unei persoane căsătorite. Ca atare, noua căsătorie este lovită de nulitate absolută, rămânând valabilă căsătoria cea dintâi.
2.3.2. RUDENIA
Potrivit art.6 alin. 1 Codul familiei, “este oprită căsătoria între rudele în linie dreaptă, precum și între cele în linie colaterală până la gradul al patrulea inclusiv”. Această interdicție are în vedere:
rudele în linie directă, indiferent de gradul de rudenie. Deci, nu se pot căsători: tatăl cu fiica, mama cu fiul, bunicul cu nepoata etc;
rudele în linie colaterală până în gradul patru inclusiv. Prin urmare, nu se pot căsători fratele cu sora, unchiul cu nepoata, verișorii între ei.
Încălcarea impedimentului rezultat din rudenie este cunoscut sub denumirea de incest.
Rudenia reprezintă un impediment la căsătorie, întemeiat atât pe considerente biologice, întrucât s-a constatat științific că procreerea în atare condiții influențează în mod defavorabil starea sănătății copiilor rezultați, cât și pe considerente de natură morală, deoarece uniunile între rude apropiate nu pot crea climatul optim unei vieți de familie.
Rudenia constituie un impediment la căsătorie, indiferent dacă filiația este rezultată din căsătorie sau din afara căsătoriei.
În literatura juridică s-a arătat că în ceea ce privește legătura de rudenie din afara căsătoriei, pentru ca aceasta să reprezinte un impediment la căsătorie, trebuie să fie de notorietate publică și să reflecte într-o folosire a stării civile evidente.
În cazul adopției cu efecte depline, cu toate că încetează legăturile de rudenie între adoptat și rudele sale firești, căsătoria acestora este oprită.
Legăturile de sânge rămân și s-au avut în vedere aceleași considerații de ordin biologic, moral și fiziologic care interzic căsătoria între aceste persoane.
Alin. 2 al art. 6 Codul familiei ridică o excepție, potrivit căreia, pentru motive temeinice, se poate încuviința căsătoria între rudele în linie colaterală de gradul patru, adică între verii primari și verișoarele primare, de către Delegația Permanentă a Consiliului Județean sau a municipiului București, în a cărui circumscripție cel care cere această încuviințare își are domiciliul. Această excepție se bazează exclusiv pe motive temeinice, cum ar fi graviditatea femeii.
2.3.3. ADOPȚIA
Articolul 7 din Codul familiei stabilește impedimentele la căsătorie în urma adopției. Astfel, este oprită căsătoria:
a. între adoptator sau descendenții lui, pe de o parte, și adoptat ori descendenții lui, pe de altă parte ;
b. între copiii adoptatorului, pe de o parte, și copiii adoptatului, pe de altă parte;
c. între copiii adoptați de aceeași persoană.
În cazul prevăzut de art. 7, lit. “c” Codul familiei, impedimentul se justifică pe considerații de ordin moral, cum ar fi traiul comun al acestor persoane.
Excepția prevăzută de art. 7 alin. 2 Codul familiei justificată de motive temeinice, cum ar fi graviditatea femeii, încuviințează căsătoria în condițiile prevăzute de alin. 1 lit ”b” și “c” din prezentul articol. Este vorba despre căsătoria între copiii adoptatorului pe de o parte și adoptat și copiii acestuia, pe de altă parte, precum și între adoptații de către aceeași persoană. Căsătoria poate fi încuviințată de către primarul general al municipiului București sau de președintele consiliului județean pe raza căruia cel care cere această încuviințare își are domiciliul.
Impedimentul rezultând din adopție, prevăzut de art. 7 Codul familiei se referă la adopția cu efecte restrânse. În cazul adopției cu efecte depline, deoarece adoptatul devine rudă cu rudele adoptatorului, iar drepturile și obligațiile izvorâte din filiație între adoptat și părinții săi firești precum și rudele acestora încetează, căsătoria este oprită între adoptat și rudele sale din adopție în aceleași condiții ca și între rudele sale firești.
Legea nr. 273/2004 privind regimul juridic al adopției prevede în art. 1: “adopția este operațiunea juridică prin care se creează legătura de filiație între adoptator și adoptat, precum și legături de rudenie între adoptat și rudele adoptatorului”.
De aceea, încuviințarea pentru încheierea căsătoriei, când există motive temeinice, nu se poate acorda decât în cazul adopției cu efecte restrânse, nu și în cazul adopției cu efectele unei filiații firești.
2.3.4. TUTELA
Potrivit art. 8 Codul familiei, “în timpul tutelei, căsătoria este oprită între tutore și persoana minoră care se află sub tutela sa”.
Având în vedere îndatorirea tutorelui de a ocroti pe minor, de a se îngriji de creșterea și dezvoltarea acestuia, înlocuind astfel atribuțiile părintești, este normal să se oprească căsătoria între tutore și minor.
Scopul acestui impediment este acela de a ocroti persoana minoră împotriva unei căsătorii din interes, pusă la cale de către tutore, care, prin poziția sa, poate influența sau chiar deforma consimțământul persoanei aflate sub tutela sa.
Impedimentul are caracter vremelnic și există numai în privința femeii minore, cât timp se află sub tutelă, deoarece bărbatul minor nu se poate căsători cu tutorele său neavând vârsta legală pentru căsătorie.
2.3.5. ALIENAȚIA ȘI DEBILITATEA MINTALĂ
Articolul 9 din Codul familiei dispune că “este oprit să se căsătorească alienatul mintal, debilul mintal, precum și cel lipsit vremelnic de facultățile mintale, cât timp nu are discernământul faptelor sale”.
Acest text legal cuprinde două impedimente distincte :
♦ un prim impediment oprește căsătoria alienatului sau debilului mintal pe care instanța noastră supremă a interpretat-o în sensul că interdicția este permanentă, alienatul și debilul mintal fiind opriți a se căsători chiar și în intervalele de luciditate și că aceste persoane sunt oprite a se căsători fără a distinge după cum au fost sau nu puse sub interdicție.
♦ al doilea impediment oprește căsătoria celui lipsit vremelnic de facultățile mintale, din cauza beției sau altor stări de inconștiență, trecătoare, când persoana “nu are discernământul faptelor sale”. În momentele de luciditate, ele pot încheia valabil căsătoria.
În practica judiciară se arată că deosebirea de tratament își are explicația în finalitatea urmărită de lege, aceea de a interzice alienaților și debililor mintali, a căror stare exclude posibilitatea manifestării unui consimțământ liber, sancțiunii căsătoriei încheiată în astfel de situații, găsindu-și justificarea într-un interes de ordin social, cel al prevenirii procreării unor copii, cu deficiențe psihice.
În acest sens, este esențial să se stabilească dacă datorită bolii psihice de care suferă, o persoană face parte din categoria celor ce nu pot încheia căsătoria, indiferent de starea de luciditate în momentul încheierii căsătoriei, la această dată trebuind să existe starea de alienație sau debilitate mintală.
2.3.6. ALTE IMPEDIMENTE PREVĂZUTE DE LEGISLAȚIA CIVILĂ.
Art. 134 Cod civil prevedea că un impediment la căsătorie, lipsa autorizației legale pentru căsătoria unui român cu un cetățean străin.
Această autorizație era dată de către Președintele României și trebuia obținută prealabil încheierii căsătoriei. Deși nerespectarea acestui impediment era sancționată cu nulitatea absolută, în practică s-a dovedit că acest impediment putea fi acoperit în situația în care, după încheierea căsătoriei, se obținea autorizația legală.
Ulterior, prin Decretul lege nr. 9 din 31.12.1989, s-au abrogat dispozițiile art. 134 Cod civil și, implicit, și acest impediment. Astfel, în prezent, pentru căsătoria unui cetățean român cu un străin nu este necesară acordarea vreunei autorizații.
Capitolul III Condițiile de formă ale căsătoriei
Încheierea căsătoriei este supusă anumitor condiții de formă, necesare ca mijloc pentru a asigura îndeplinirea condițiilor de fond și lipsa impedimentelor la căsătorie, ca formă a recunoașterii publice a căsătoriei și pentru a asigura mijlocul de dovadă a căsătoriei.
3. 1 FORMALITĂȚI PREMERGĂTOARE CĂSĂTORIEI
Condițiile de formă ale căsătoriei se împart în:
-formalități premergătoare căsătoriei ;
-formalități privind însăși încheierea căsătoriei.
3. 1. 1 SCOPUL
Reglementarea formalităților premergătoare căsătoriei este făcută în scopul de a asigura consimțământul liber al celor care vor să se căsătorească de a informa ofițerul de stare civilă asupra statutului civil al viitorilor soți, de a aduce la cunoștința terților încheierea căsătoriei proiectate.
3. 1. 2 DECLARAȚIA DE CĂSĂTORIE
Declarația de căsătorie este prima formalitate premergătoare căsătoriei, prin care viitorii soți își manifestă voința în vederea încheierii căsătoriei. Cerințele pe care trebuie să le îndeplinească această primă formalitate la căsătorie sunt cele prevăzute de art. 12-13 din Codul familiei și de Legea nr. 119/1996, referitoare la actele de stare civilă.
Declarația se face personal de către viitorii soți în scris, la serviciul de stare civilă la care urmează a se încheia căsătoria.
Dacă unul din viitorii soți nu se poate afla în localitatea unde urmează a se încheia căsătoria, declarația poate fi făcută și în afara sediului serviciului de stare civilă.
Potrivit art. 12 Codul familiei: ”Dacă unul dintre viitorii soți nu se află în localitatea unde urmează a se încheia căsătoria, el va putea face declarația de căsătorie în localitatea unde se află, la Serviciul de Stare Civilă, care o va transmite, din oficiu și fără întârziere, Serviciului de Stare Civilă competent pentru încheierea căsătoriei”.
Declarația de căsătorie trebuie să cuprindă, potrivit legii, următoarele mențiuni:
-voința neechivocă a viitorilor soți de a se căsători ;
-declarația acestora că au luat cunoștință reciproc de starea sănătății lor ;
-declarația viitorilor soți că au luat la cunoștință de prevederile art. 4-10 Codul familiei, în sensul că nu există impedimente la căsătorie.
Odată cu declarația de căsătorie, viitorii soți trebuie să declare în fața ofițerului de stare civilă numele de familie pe care s-au învoit să-l poarte în timpul căsătoriei. Dacă înțelegerea referitoare la numele de familie intervine ulterior depunerii declarației de căsătorie, dar înainte de încheierea căsătoriei, această înțelegere se consemnează în scris într-o declarație separată care se anexează la declarația de căsătorie.
În conformitate cu prevederile art. 27 din Codul familiei, cu privire la numele ce vor alege să-l poarte în timpul căsătoriei, viitorii soți au următoarele posibilități:
-să păstreze fiecare numele pe care l-a avut înaintea căsătoriei ;
-să poarte amândoi, după încheierea căsătoriei, ca nume comun, numele unuia dintre ei ;
-să poarte numele lor reunite.
Aceste trei ipoteze, prevăzute de lege sunt de strictă interpretare, în sensul că viitorii soți nu pot alege o altă soluție ce nu s-ar încadra în aceste ipoteze.
Potrivit art. 28 Codul familiei, soții sunt obligați să poarte în timpul căsătoriei numele comun declarat. Schimbarea numelui soților în timpul căsătoriei se face în conformitate cu dispozițiile art. 4, lit “i” din Ordonanața Guvernului nr. 41/2003 privind dobândirea și schimbarea pe cale administrativă a numelor persoanelor fizice.
Schimbarea numelui unuia dintre soți nu implică schimbarea numelui celuilalt soț. Dacă însă, unul dintre soți își schimbă numele în timpul căsătoriei, va trebui luat consimțământul celuilalt soț.
Declarația de căsătorie făcută în scris se semnează de către declarant și de către ofițerul de stare civilă. Viitorii soți trebuie să prezinte certificatele de naștere, actele de identitate și dovezile prevăzute de Codul familiei, necesare încheierii căsătoriei, atrăgându-li-se atenția viitorilor soți că legea penală pedepsește pe cei ce fac declarații false (art. 292 Cod penal).
Îndată după primirea declarației, ofițerul de stare civilă este obligat să verifice dacă viitorii soți au vârsta legală pentru căsătorie.
La primirea declarației de căsătorie, ofițerul de stare civilă va aduce la cunoștința viitorilor soți prevederile art. 4-10 din Codul familiei, care stabilesc condițiile de fond și impedimentele la căsătorie și cele ale art. 27 din același cod, privitor la numele pe care urmează a le purta în timpul căsătoriei.
După îndeplinirea acestor activități, ofițerul de stare civilă va proceda la înregistrarea declarației de căsătorie.
Potrivit Legii nr. 119/1996 referitoare la actele de stare civilă căsătoria se poate încheia numai după trecerea a 10 zile libere de la data înregistrării declarației de căsătorie.
Dacă unul din viitorii soți a făcut declarația de căsătorie la alt Serviciu de Stare Civilă decât acela la care urmează a se încheia căsătoria, termenul de 10 zile se calculează de la data primirii ambelor declarații de către Serviciul de Stare Civilă competent să încheie căsătoria (art. 12 din Codul Familiei).
Stabilirea de către lege a unui interval minim de timp între data înregistrării declarației de căsătorie și data încheierii căsătoriei dă posibilitatea viitorilor soți de a reflecta cu maximum de seriozitate asupra încheierii actului important al căsătoriei, iar ofițerului de stare civilă putința de a verifica dacă sunt îndeplinite cerințele legale ale căsătoriei și, dacă este cazul, temeinicia eventualelor opoziții și informații primite de la terțe persoane, cu privire la neîndeplinirea condițiilor de fond sau existența unor impedimente la căsătorie. De asemenea, ofițerul de stare civilă, cu ocazia verificărilor pe care le va face, trebuie să cerceteze care este cetățenia viitorilor soți, deoarece căsătoria unei persoane, cetățean român, cu un cetățean străin, se poate încheia conform regulii locus regit actum.
În cazurile în care există motive întemeiate, acest termen poate fi deopotrivă înlăturat, redus sau prelungit, dar numai cu încuviințarea primarului localității ori sectorului municipiului București, pe raza căruia urmează să se încheie căsătoria.
Încheierea căsătoriei, fără încuviințare, înaintea expirării termenului de 10 zile libere sau a termenului fixat, atrage după sine doar aplicarea de sancțiuni disciplinare împotriva ofițerului de stare civilă, căsătoria încheiată fiind însă valabilă.
Cazurile când se poate acorda dispensa de termen privesc pe femeia gravidă al cărei copil este conceput cu viitorul soț și nașterea trebuie să se producă în cuprinsul termenului de 10 zile, precum și în anumite situații speciale cum sunt cele ale militarilor, precum și a celor ce trebuie să plece în străinătate în misiune sau pentru studii.
În cazul în care căsătoria se încheie pe o navă română în timpul unei călătorii în afara granițelor țării, între cetățeni români, dispensa de termen se poate acorda de comandantul navei care este învestit cu atribuții de ofițer de stare civilă (art. 8 din Legea 119/1996 referitoare la actele de stare civilă).
3. 1. 3 OPOZIȚIA LA CĂSĂTORIE
Opoziția la căsătorie este actul prin care o persoană aduce la cunoștința ofițerului de stare civilă existența unei împrejurări de fapt sau de drept care nu permite încheierea căsătoriei.
Potrivit dispozițiilor art. 14 din Codul familiei, opoziția la căsătorie poate fi făcută de orice persoană, fără ca aceasta să justifice existența vreunui interes, deoarece statul este direct preocupat de ocrotirea căsătoriei și familiei și are interesul să nu încheie căsătorii împotriva dispozițiilor legale.
Pentru a se preîntâmpina eventualele abuzuri, alin. 2 Codul familiei inserează anumite condiții pe care trebuie să le îndeplinească cel care face opunerea la căsătorie, și anume:
– opoziția trebuie făcută în formă scrisă ;
– să arate împrejurarea de fapt sau de drept care constituie un impediment la încheierea căsătoriei ;
– să se arate dovezile pe care se întemeiază .
Opoziția poate fi făcută și de ofițerul de stare civilă, atunci când acesta constată personal că există cauze care duc la oprirea încheierii căsătoriei.
Opozițiile care nu îndeplinesc aceste cerințe legale constituie acte oficioase de informare a ofițerului de stare civilă. Aceste acte nu sunt obligatorii pentru ofițerul de stare civilă, în sensul că el nu este ținut să suspende încheierea căsătoriei sau să refuze încheierea ei.
Potrivit dispozițiilor art. 15 din Codul familiei, ofițerul de stare civilă este însă obligat să verifice aceste acte, precum și orice alte informații cu privire la viitorii soți.
Opoziția la căsătorie se poate face în intervalul de timp de la data înregistrării declarației de căsătorie și până la data încheierii căsătoriei.
Principalul efect al opozițiilor la căsătorie constă în aceea că avertizează ofițerul de stare civilă asupra unor impedimente la o anumită căsătorie.
După primirea opoziției și verificării temeiniciei acesteia, ofițerul de stare civilă nu va mai proceda la încheierea căsătoriei.
Deci, în cazul în care opoziția este întemeiată, existând motive serioase care împiedică încheierea căsătoriei, fie datorită unor impedimente legale sau a neîndeplinirii cerințelor legii, ofițerul de stare civilă refuză încheierea căsătoriei și va întocmi un proces-verbal constatator.
Dacă pentru verificarea opozițiilor la căsătorie este necesară o perioadă de timp mai îndelungată decât cea care a rămas până la data la care urma să se încheie căsătoria, ofițerul de stare civilă va amâna încheierea căsătoriei până la clarificarea și verificarea temeiniciei opunerii la căsătorie.
În situația în care opoziția la căsătorie nu este întemeiata, ofițerul de stare civilă va încheia căsătoria.
În cazul în care ofițerul de stare civilă constată că opoziția la căsătorie e întemeiată, refuzând încheierea căsătoriei, acestei situații îi vor fi incidente dispozițiile Legii nr. 119/1996 privitoare la actele de stare civilă, urmând ca la cererea părții să se înainteze instanței de judecată competente dosarul de căsătorie. Instanța va hotărî de urgență asupra refuzului de a încheia căsătoria al ofițerului de stare civilă.
3. 2 FORMALITĂȚILE ÎNCHEIERII CĂSĂTORIEI
Încheierea căsătoriei are loc în mod public la sediul Serviciului de Stare Civilă, la o dată dinainte stabilită, ceea ce conferă căsătoriei un caracter solemn.
3. 2. 1 LOCALITATEA ÎN CARE SE ÎNCHEIE CĂSĂTORIA
Potrivit art. 11 Codul familiei viitorii soți au posibilitatea să aleagă între localitățile lor de domiciliu sau de reședință, cea în care vor să încheie căsătoria. Deci competența teritorială în vederea încheierii căsătoriei este alternativă, după alegerea viitorilor soți. În mod obișnuit, domiciliul se dovedește cu cartea de identitate, iar reședința cu viza de flotant din cartea respectivă.
3. 2. 2 LOCUL UNDE SE ÎNCHEIE CĂSĂTORIA
Art. 16 Codul familiei statuează: “căsătoria se încheie {…} la sediul Serviciului de Stare Civilă”. În cazuri excepționale, potrivit alin. 2 al aceluiași articol, căsătoria se poate încheia și în afara sediului Serviciului de Stare Civilă, dar numai cu respectarea tuturor dispozițiilor legale privind încheierea căsătoriei.
Cazurile în care căsătoria s-ar putea încheia în alt loc decât sediul Serviciului de Stare Civilă, sunt, de exemplu, acelea în care unul dintre viitorii soți este infirm, grav bolnav, netransportabil ori când viitoarea soție are o sarcină înaintată.
Potrivit Legii nr. 119/1996 referitoare la actele de stare civilă, în cazul când căsătoria are loc pe o navă în timpul unei călătorii în afara granițelor țării, înregistrarea se face de către comandantul navei care este învestit cu atribuții de ofițer de stare civilă. Pentru motive temeinice, acesta poate acorda dispensa de vârstă la căsătorie, precum și dispensa de termen. Căsătoria, în condițiile prevăzute de acest articol se poate încheia numai între persoanele având cetățenia română.
Când căsătoria se încheie în condițiile arătate, pe o navă, comandantul acesteia e obligat, la sosirea în țară, să înainteze o copie certificată de pe înregistrarea făcută, prin căpitănia portului de înscriere a navei, la organul local al administrației de stat competente, care este sectorul 1 din municipiul București, conform legii nr. 119/1996 referitoare la actele de stare civilă.
3. 2. 3 COMPETENȚA OFIȚERULUI DE STARE CIVILĂ
Potrivit art. 11 Codul familiei, căsătoria se încheie în fața ofițerului de stare civilă al Primăriei din localitatea pe raza căreia se află domiciliul sau reședința oricăruia dintre viitorii soți.
Competența ofițerului de stare civilă este privită sub mai multe aspecte:
a. competența materială- rationae materie
Această competență este determinată de calitatea pe care o are cel ce instrumentează și atribuțiile ce i-au fost delegate.
Numai o căsătorie, încheiată în fața ofițerului de stare civilă se bucură de protecția legii.
În cazul în care persoana care a instrumentat încheierea căsătoriei, în calitate de ofițer de stare civilă, nu a avut această calitate, actul încheiat este nul.
Există însă unele situații, când căsătoria este valabilă, chiar dacă a fost încheiată în fața unei persoane care nu are calitatea de ofițer de stare civilă. Astfel, în conformitate cu art.7 din Legea 119/1996 referitoare la actele de stare civilă, înregistrarea făcută în registrul de stare civilă de către o persoană necompetentă, dar care exercită în mod public atribuția de delegat de stare civilă, este valabilă.
În doctrină, de regulă, acest caz de error communis facit jus este tratat, în materie de căsătorie, ca și cum s-ar referi la momentul încheierii căsătoriei, adică la actul juridic al încheierii căsătoriei ca negotium și nicidecum la înregistrarea căsătoriei, adică la actul juridic al căsătoriei ca instrumentum.
Actul juridic al căsătoriei ca negotium, pentru a da naștere drepturilor și obligațiilor de soți, trebuie încheiat, în temeiul art. 3 din Codul familiei, în fața ofițerului de stare civilă. Per a contrario, căsătoria încheiată in fața altei persoane, care nu are calitatea de ofițer sau delegat de stare civilă, este un act juridic inexistent.
Pe de altă parte, căsătoria, ca act juridic (negotium), se încheie prin consimțământul soților. Această condiție esențială este prevăzută de art. 48 alin. 1 din Constituție, de art. 1 alin. 3 și art. 16 din Codul familiei și de art 31 din Legea nr. 119/1996 referitoare la actele de stare civilă.
Mai mult, pentru a fi valabil, în temeiul art. 16 din Codul familiei, consimțământul (adică, practic, actul juridic al căsătoriei), printre altele, trebuie exprimat în fața ofițerului de stare civilă.
Căsătorie, ca act juridic (negotium), este, potrivit art. 19 din Codul familiei nulă absolut dacă, printre alte condiții impuse de art. 16, consimțământul nu este exprimat în fața ofițerului de stare civilă. Este lesne de observat că legislația în domeniu nu prevede posibilitatea remedierii acestei cauze de nulitate absolută a căsătoriei. Altfel spus, dacă viitorii soți își exprimă consimțământul la căsătorie în fața altei persoane, care nu are calitatea de ofițer sau delegat de stare civilă, căsătoria va fi nulă absolut, chiar dacă acea persoană a exercitat public atribuțiile de ofițer de stare civilă și cu respectarea legii. Singurul remediu juridic este refacerea actului prin exprimarea consimțământului viitorilor soți în fața ofițerului de stare civilă.
Așadar, este evident că art. 7 din Legea nr. 119/1996 referitoare la actele de stare civilă nu se referă la încheierea căsătoriei, adică la actul juridic al căsătoriei ca negotium, ci la înregistrarea acesteia.
b. competența personală – rationae personae
Această competență este determinată de domiciliul sau reședința viitorilor soți.
Ofițerul de stare civilă este competent să încheie căsătoria dacă cel puțin unul din viitorii soți își are domiciliul sau reședința pe teritoriul localității în care el își exercită atribuțiile.
Nerespectarea dispozițiilor legale privind competența personală a ofițerului de stare civilă nu este sancționată cu nulitatea căsătoriei încheiată în aceste condiții.
c. competența teritorială – rationae loci
Această competență este determinată de limitele teritoriului comunei, orașului, municipiului sau sectorului de municipiu unde se află Primăria în cadrul căruia funcționează ofițerul de stare civilă. Ofițerul își depășește atribuțiile, din punctul de vedere al competenței teritoriale, în cazul în care a instrumentat în afara acestor limite.
Depășirea de competență este posibilă numai în cazul în care căsătoria se încheie în alt loc decât sediul Serviciului de Stare Civilă.
3. 2. 4 ÎNCHEIEREA CĂSĂTORIEI CÂND EXISTĂ UN ELEMENT DE EXTRANEITATE
Căsătoria încheiată în străinătate între cetățenii români în fața reprezentanților noștri diplomatici sau consulari este supusă condițiilor de formă prevăzute de legea română, iar căsătoria încheiată în străinătate între cetățeni români în fața organelor de stare civilă locale este supusă condițiilor de formă prevăzute de legea străină.
Căsătoria încheiată în țara noastră între cetățenii străini în fața organului de stare civilă român este supusă condițiilor de formă prevăzute de legea română, iar căsătoria încheiată în țara noastră între cetățeni străini în fața reprezentanților diplomatici sau reprezentanților consulari respectivi, este supusă condițiilor de formă prevăzute de legea țării căreia aparține acel reprezentant.
În cazul căsătoriei mixte, între un cetățean român și unul străin, căsătoria este supusă condițiilor de formă prevăzute de legea locului încheierii acesteia.
Astfel, căsătoria mixtă încheiată în țara noastră este supusă condițiilor de formă prevăzute de legea română, în timp ce, căsătoria mixtă, încheiată în străinătate, este supusă condițiilor de formă prevăzute de legea străină respectivă.
În temeiul art. 18 alin. 1 din Legea nr. 105/1992, în cazul căsătoriilor cu element de extraneitate, condițiile de fond pentru încheierea căsătoriei sunt determinate de legea națională a fiecăruia dintre soți. În același sens sunt, implicit, și dispozițiile art. 33 din Legea nr. 119/1996. Astfel, potrivit acestora, ofițerul de stare civilă român poate încheia căsătoria între cetățeni străini numai dacă viitorii soți prezintă dovezi eliberate de misiunile diplomatice sau oficiile consulare ale țărilor ai căror cetățeni sunt din care să rezulte că sunt îndeplinite condițiile de fond cerute de legea lor națională, pentru încheierea căsătoriei.
Deci, legea naționala a acestor persoane nu este legea română, ci legea străină, adică legea statului în care ele domiciliază ori au reședința.
În cazul acestor căsătorii, în temeiul art. 18 din Legea nr. 105/1992, dacă legea națională a unuia dintre viitorii soți prevede un impediment la căsătorie care, potrivit dreptului roman, este incompatibil cu libertatea de a încheia căsătoria, acel impediment va fi înlăturat ca inaplicabil în cazul în care unul dintre viitorii soți este cetățean roman și căsătoria se încheie în România.
În legătură cu atare căsătorii se mai pune și problema dacă sunt lovite de nulitate absolută în situația în care viitorul soț, cetățean străin sau apatrid cu domiciliul în străinătate, îndeplinește condițiile de fond prevăzute de legea lui națională, dar nu le îndeplinește pe cele stipulate de legea română.
Față de formularea lipsită de echivoc a normei prevăzute de art. 18 alin. 1 din Legea nr. 105/1992, s-ar părea că neîndeplinirea condițiilor de fond prevăzute de legea română, în ipoteza analizată, nu atrage nulitatea absolută a căsătoriei.
Cu toate acestea, este îmbrățișată ideea că legea străină va fi înlăturată pe motiv că încalcă ordinea publică de drept privat român, evocată de art. 8 alin. 1 lit. “a” din Legea nr. 105/1992. Într-adevăr, legea străină, pentru a nu încălca ordinea publică de drept privat român, trebuie să cuprindă, sub acest aspect, cel mult deosebiri de reglementare neesențiale și nicidecum aspecte care să vină în coliziune cu legea română.
3. 2. 5 ÎNCHEIEREA CĂSĂTORIEI
În ziua fixată pentru încheierea căsătoriei, conform legii nr. 119/1996, referitoare la actele de stare civilă, ofițerul de stare civilă, după ce constată că cerințele legale sunt îndeplinite, că nu există opuneri întemeiate și nici împiedicări legale, va lua consimțământul viitorilor soți, în conformitate cu dispozițiunile Codului familiei, după care va întocmi, de îndată, actul de căsătorie.
Încheierea căsătoriei se face în limba română. În cazul căsătoriei unor persoane care nu cunosc limba română se poate folosi și limba maternă a acestora de către ofițerul de stare civilă, dacă acesta o cunoaște, sau cu ajutorul unui interpret autorizat.
Dacă ofițerul de stare civilă se folosește de un interpret pentru încheierea căsătoriei, va întocmi un proces-verbal despre aceasta. La încheierea căsătoriei surdo-muților, ofițerul de stare civilă se va folosi de asemenea de un interpret.
În conformitate cu prevederile art. 16 din Codul familiei: “căsătoria se încheie prin consimțământul viitorilor soți”. Pentru încheierea căsătoriei, viitorii soți sunt obligați să fie prezenți împreună în fața ofițerului de stare civilă și să-și exprime personal, în mod public, consimțământul la căsătorie.
După ce ia, în mod solemn și public consimțământul, în vederea încheierii căsătoriei, ofițerul de stare civilă aduce la cunoștința viitorilor soți dispozițiile art. 1 și 2 din Codul familiei.
De asemenea, la încheierea căsătoriei este necesară prezența a 2 martori, care se vor legitima cu actele de identitate, conform legii nr. 119/1996, referitoare la actele de stare civilă.
În baza consimțământului liber exprimat al viitorilor soți, ofițerul de stare civilă îi declară pe aceștia căsătoriți. În dreptul nostru căsătoria se consideră încheiată în momentul în care ofițerul de stare civilă constată existența consimțământului viitorilor soți la căsătorie și va declara încheiată căsătoria.
În art. 17 din Codul familiei și legea nr. 119/1996 se prevede că după încheierea căsătoriei, ofițerul de stare civilă va întocmi, de îndată, în registrul de stare civilă, actul de căsătorie care va fi semnat de soți și de către acesta.
Soții semnează actul de căsătorie cu numele de familie pe care s-au învoit să-l poarte în căsătorie.
În baza actului de căsătorie, întocmit în registru, se va elibera soților certificatul de căsătorie. Dacă prin căsătorie unul sau ambii soți își schimbă numele, delegatul de stare civilă va face mențiune despre aceasta pe buletin, respectiv pe cărțile de identitate ale soților.
3. 2. 6 SOLEMNITATEA ÎNCHEIERII CĂSĂTORIEI
Potrivit art. 16 Codul familiei, actul juridic al căsătoriei are un caracter solemn. Solemnitatea căsătoriei este dată de aceea că:
– căsătoria se încheie în fața unei anumite autorități și anume ofițerul de stare civilă ;
– căsătoria se încheie la sediul Serviciului de Stare Civilă, într-o încăpere corespunzător amenajată ;
– căsătoria se încheie în prezența efectivă și concomitentă a viitorilor soți, care trebuie să-și exprime personal consimțământul ;
– căsătoria se încheie în prezența a doi martori;
– căsătoria trebuie încheiată în astfel de condiții încât să permită oricărei persoane să asiste, adică trebuie oficiată în mod public.
Legiuitorul Codului familiei a conceput însă publicitatea căsătoriei în accepțiunea sa cea mai restrânsă, și anume, ca publicul să aibă acces la celebrarea căsătoriei. În actualul nostru drept, cerința publicității va fi satisfăcută chiar și atunci când la celebrarea căsătoriei n-a asistat public, însă accesul său a fost permis.
3. 2. 7 MOMENTUL ÎNCHEIERII CĂSĂTORIEI
Din prevederile art. 16, alin. 1, Codul familiei, rezultă că, în dreptul nostru, momentul încheierii căsătoriei este acela în care delegatul de stare civilă constată existența consimțămintelor viitorilor soți la căsătorie și declară încheiată căsătoria.
Înregistrarea căsătoriei, care urmează după aceea, nu are valoare constitutivă, ci reprezintă numai un element de proba, în principiu, singurul mijloc de probă al încheierii căsătoriei.
În acest sens, art. 18, Codul familiei, dispune că “căsătoria nu poate fi dovedită decât prin certificatul de căsătorie, eliberat pe baza actului întocmit în registrul de stare civilă”.
Astfel, după cum am menționat anterior, încheierea actului nu constituie o condiție de existență a căsătoriei, ci un mijloc de dovedire al ei, fiind vorba de o probă preconstituită. În consecință, neîntocmirea actului, în conformitate cu prevederile art. 17 din Codul familiei, nu atrage după sine nulitatea, ci creează numai dificultatea de probă prev. de art. 18 din Codul familiei.
Această dificultate poate fi înlăturată, deoarece prin art. 24 lit. “c” din Decretul nr. 31/1954 s-a prevăzut posibilitatea dovedirii unui act de stare civilă, a cărui întocmire a fost omisă, prin orice mijloc de probă admis de lege, fără a se face distincție între actul de căsătorie și celelalte acte de stare civilă.
În art. 32 din Legea nr. 119/1996 se prevede că există posibilitatea întocmirii ulterioare a actului de căsătorie, dacă “întocmirea actului a fost omisă din vina delegatului de stare civilă, deși a fost făcută declarația”.
Aceste dispoziții se înscriu pe aceeași linie de principiu ce se desprinde din art. 18 Codul familiei și art. 24 lit. “c” din Decretul nr. 31/1954, în sensul că actul de căsătorie ce se întocmește pe baza art. 17 din același cod constituie o cerință de probă și nu de valabilitate a căsătoriei.
3. 2. 8 PROBA CĂSĂTORIEI
Pornind de la caracterul solemn al căsătoriei, legea stabilește norme privitoare la proba acesteia. Potrivit art. 8 Codul familiei, căsătoria nu poate fi dovedită decât prin certificatul de căsătorie, eliberat pe baza actului întocmit în registrul actelor de stare civilă.
În același sens, potrivit art. 22 alin. 1 din Decretul nr 31/1954 cu privire la persoanele fizice și cele juridice, starea civilă se dovedește cu actele întocmite sau înscrise în registrul de stare civilă, iar alin. 2 al aceluiași articol prevede că certificatele eliberate în temeiul registrelor de stare civilă au aceeași putere doveditoare ca și actele întocmite sau înscrise în registre.
Privitor la actele de stare civilă, art. 32 din Legea nr. 119/1996 arată că, reconstituirea actului de căsătorie nu se poate face decât dacă registrul de stare civilă a fost distrus sau pierdut, ori actul a fost întocmit în străinătate și nu poate fi procurat, iar întocmirea ulterioară a actului de căsătorie se poate cere numai dacă nu au existat registre de stare civilă sau întocmirea actului a fost omisă din vina delegatului de stare civilă.
Domeniul de aplicare al art. 32 din legea nr 119/1996 nu coincide cu cel al art. 24 din Decretul 31/1954 și, în asemenea cazuri, s-a arătat că starea civilă se poate dovedi în justiție cu alte probe decât cu certificatul de stare civilă.
Cazurile în care dovada stării civile se face cu alte probe decât certificatul de stare civilă sunt:
-un act de stare civilă a fost întocmit în registrul de stare civilă, dar procurarea lui ar fi cu neputință din alte cauze decât întocmirea lui în țara străină ;
-soții și-au declarat consimțământul la căsătorie în condițiile legii, dar întocmirea actului de căsătorie a fost omisă din alte cauze decât din vina ofițerului de stare civilă, adică datorită unui caz fortuit sau de forță majoră.
Aceste cazuri se adaugă celor prevăzute de art. 32 din Legea nr. 119/1996 în care se poate face reconstituirea sau întocmirea ulterioară și când se pune problema probei căsătoriei.
3.2.9 UNELE PARTICULARITĂȚI PRIVIND ÎNCHEIEREA CĂSĂTORIEI DE CĂTRE PERSOANELE CE EXECUTĂ PEDEPSE PRIVATIVE DE LIBERTATE.
Pentru persoanele care se află în situația de a ispăși o pedeapsă privativă de libertate, legăturile cu familia sunt limitate la o serie de reguli stricte.
Legea nr. 294/2004 privind regimul executării pedepselor privative de libertate reglementează, în art. 53, dreptul la încheierea unei căsătorii de către persoanele ce execută o pedeapsă privativă de libertate. Astfel,:
“ (1) Persoanele aflate în executarea pedepselor privative de libertate au dreptul la încheierea unei căsătorii în penitenciar, în condițiile legii.
(2) Administrația penitenciarului are obligația de a asigura condițiile necesare încheierii căsătoriei.
(3) După încheierea căsătoriei soții pot rămâne în penitenciar, într-o cameră separată, timp de 48 de ore, cu acordul conducătorului penitenciarului.
(4) În certificatul de căsătorie, la locul încheierii căsătoriei se înscrie localitatea în a cărei rază teritorială este situat penitenciarul.
(5) Persoanele condamnate care execută pedeapsa în regim semideschis sau deschis pot încheia căsătoria în localitatea în care domiciliază sau în localitatea în a cărei rază teritorială este situat penitenciarul, cu acordul conducătorului penitenciarului, și pot primi în acest scop o învoire de până la 5 zile.”
În ceea ce privește solemnitatea încheierii căsătoriei regulile precizate în Codul familiei art. 16 se respectă. Căsătoria se încheie în prezența ofițerului de stare civilă care se prezintă la penitenciar în ziua stabilită împreună cu directorul unității și a martorilor, membri ai familiei sau cadre ale unității.
Publicitatea căsătoriei în penitenciar se respectă prin participarea membrilor familiei sau a cadrelor unității, Codul familiei necondiționând căsătoria de prezența unor anumite persoane la încheierea acesteia. După încheierea căsătoriei actul de stare civilă rămâne la soțul care nu execută o pedeapsă privativă de libertate, iar dacă ambii sunt deținuți acesta va rămâne în custodia penitenciarului.
Capitolul IV Concubinajul- realitate și tendințe
Fenomenul uniunii consensuale (sau concubinajul) a început să câștige teren în detrimentul căsătoriei. Ca dovadă că romanii au început să prefere concubinajul, la recensământul populației din 2002, pentru prima dată s-a impus necesitatea înregistrării uniunii consensuale, ca tip de aranjament marital neconvențional. Potrivit datelor puse la dispozitie de Institutul Național de Statistică (INS), 828.000 de persoane au răspuns că trăiesc în concubinaj, ceea ce înseamnă 3,8% din po-pulația României. Însă cifra reală s-ar putea să bată spre un milion de persoane.
Dintre persoanele care au declarat că trăiesc în uniune consensuală, 73,6% erau necăsătorite, 17,9% divorțate, 7,1% văduve și 1,4% căsătorite (în acest caz, au recunoscut că, în afara relației legalizate, mai au o relație cu un amant/o amantă). Aproape jumătate dintre cei care au ales concubinajul sunt necăsătoriți și au între 20 și 34 de ani.
Foarte interesant este că majoritatea persoanelor necăsătorite, căsătorite sau văduve care au declarat că au un astfel de aranjament marital (56,3%) locuiesc în mediu rural. Preferința pentru uniunea consensuală se reflectă și în scăderea numărului de căsătorii. Potrivit datelor INS, în 2002 s-au înregistrat 129.018 de căsătorii, cu 30% mai puține față de 1990. De altfel, numărul căsătoriilor înregistrate în 2002 a fost cel mai mic din toată perioada post-belică, înscriindu-se în tendința de scădere continuă care a început încă din 1991!
În plus, românii nu se mai căsătoresc la vârste tinere. Cu 5,9 căsătorii la 1.000 locuitori (valoare înregistrată în anul de referință 2002), România se situează încă între țările europene cu o nupțialitate mai ridicată decât media (ratele celorlalte țări se situează în jurul valorilor de 4-5%).
Foarte multe cupluri dintre cele care trăiesc în uniune consensuală sunt formate din tineri. Partenerii n-au mai fost căsătoriți și consideră aranjamentul o variantă optimă pentru vârsta și statutul lor prezent. La baza preferinței pentru concubinaj stau factori economici, sociali și de schimbare a mentalității. Cauzele posibile sunt enumerate mai jos.
– emanciparea societății românești sub influența (uneori, chiar sub presiunea) modelului occidental (peste tot în lume crește numărul de coabitări).
– cerințele crescânde de continuă calificare și educație, necesare asigurării unui loc de muncă corespunzător (școala durează mai mult).
– dorința tinerilor de a face carieră.
– lipsa unei locuințe și a unor surse de trai decent.
– inexistența unor avantaje/politici de stat care să stimuleze întemeierea de familii.
– bani insuficienți pentru oficializarea relației în conditii decente, în situația în care nici părinții nu-i mai pot sprijini pe copii ca altădată (ajutorul părinților constă, mai ales, în creșterea nepoților).
– dispariția unor restricții (specifice vechiului regim) care erau impuse modului de conviețuire.
Deși cele mai multe cupluri aleg ca formă de conviețuire socială concubinajul, multe dintre aceste cupluri nu sunt conștiente de implicațiile în timp ale traiului în comun într-o formă pe care statul și legea nu o apără din punct de vedere legal.
Potrivit Codului familiei, în România statul ocrotește căsătoria și familia, apără interesele mamei și copilului și recunoaște căsătoria încheiată în fața ofițerului de stare civilă.
Legislația din România nu recunoaște concubinajul ca formă de conviețuire, neexistând un semn de egalitate între concubinaj și căsătoria încheiată legal.
Concubinajul este legiferat în Franța, Suedia, Olanda, Norvegia, Islanda, Danemarca, Belgia, Germania, provinciile spaniole Aragon și Catalunia și este recunoscut în câteva state americane. În aceste țări, legea acordă persoanelor care trăiesc în uniune consensuală unele drepturi asemănătoare celor din căsătoria legală. În prezent, sunt în curs de adoptare legi cu același obiect în Portugalia, Finlanda, Canada, Australia.
Realitate de necontestat, concubinajul a suscitat în cele din urmă interesul legiuitorilor români și astfel, în cursul anului 2002, președintele Comisiei pentru Drepturile Omului din Camera Deputaților, care este și lider al Partidei Rromilor, a inițiat un proiect de lege privind recunoașterea concubinajului ca formă de conviețuire.
Acesta definește concubinajul (relația durabilă și stabilă dintre un bărbat și o femeie, care conviețuiesc împreună prin liber consimțământ fără îndeplinirea formelor legale de căsătorie) dar mai ales introduce ceea ce poate va fi precursorul contractului prenuptial, “contractul de uniune consensuală” care reprezintă convenția încheiată între cei doi parteneri și care generează drepturi și obligații supuse reglementărilor dreptului comun. Comparativ, căsătoria presupune mult mai multe neajunsuri, iar cel mai important din punct de vedere material este cel referitor la regimul bunurilor comune dobândite în timpul căsătoriei, în timp ce în concubinaj, în baza contratului de uniune consensuală, bunurile dobândite în timpul concubinajului nu se împart în mod egal în cazul separării decât dacă s-a stipulat expres în contract, iar proba cotei-părți din dreptul de proprietate se face conform dreptului comun. Totuși, la art. 16 se stipulează că dacă perioada de concubinaj depășește 10 ani concubinilor le sunt aplicabile prevederile dreptului familiei prin asimilare cu instituția căsătoriei și atunci bunurile dobândite în timpul concubinajului devin bunuri comune.
Nesprijinită de societatea civilă și criticată fiind de biserică, legea arătată mai sus a rămas în fază de proiect. Constatând o frecvență deosebită a relațiilor de concubinaj, există voci din jurisprudența internă care susțin crearea unui cadru legal care să confere concubinilor, pe lângă soluții referitoare la problematica raporturilor personale și patrimoniale ce apar între ei și față de copiii lor, și o protecție asemănătoare cu cea a victimelor violenței intrafamiliale.
BIBLIOGRAFIE
Legislație
Constituția Romîniei;
Codul familiei;
Legea nr. 105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internațional;
Legea nr. 119/1996 referitoare la actele de stare civilă;
Legea nr. 215/2001 referitoare la administrașia publică locală;
Legea 272/2004 privind promovarea și protejarea drepturilor copilului
Legea nr. 273/2004 referitoare la regimul juridic al adopției;
Legea nr. 294/2004 executării pedepselor privative de libertate
Decretul nr. 31/1954 referitor la regimul juridic al persoanelor fizice și juridice;
Ordonanța Guvernului nr. 41/2003 privind dobândirea și schimbarea pe cale administrativă a numelor persoanei fizice;
Ordonanța de urgență nr.148 /2005 privind susținerea familiei pentru creșterea copilului
Declarația Universală a Drepturilor Omului
Recomandările Comitetului de Miniștrii ale Consiliului Europei:
-R ( 87)3 din 1997 privind Regulile penitenciarelor europene
-R(82)12 privind educația în penitenciar
-R(98)7 privind aspectele de ordin etic și de sănătate din penitenciare
Tratate, cursuri, monografii
I. Albu, “Dreptul Familiei”, București, Ed. Didactică și Pedagogică, 1975;
Gh. Beleiu,Drept civil român, Editura Casa de Editură și Presă “Șansa S.R.L.“, București, 1998 ;
Gh. Călinescu, Drepturile omului in penitenciarele din România, București, 2004
Șt. Cocoș, Curs de dreptul familiei,vol. I-II, editura Pro Universitaria, București, 2005;
I. P. Filipescu, P. Anca, O. Calmuschi, M. I. Eremia, Încheierea căsătoriei și efectele ei, București, 1981;
I. P. Filipescu, Tratat de dreptul familiei, Editura “All Beck”, București, 2001;
I. Filipescu, M. Jacotă, Drept internațional privat, București, Editura Didactică și Pedagogică, 1968;
I. P. Filipescu, Drept internațional privat, București, Editura Didactică și Pedagogică, 1979, Partea specială, titl. II, cap. V, secț. A II-a;
C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, Tratat de drept civil român, vol. I, București, 1928;
A. Ionașcu, Drept civil, București, Editura Didactică și Pedagogică, 1963;
A. Ionașcu, M. Mureșan, M. Costin, V. Ursa, “Famila și rolul ei în societatea socialistă”, Cluj, Ed. Dacia, 1975;
D. Lupulescu, Actele de stare civilă, București, Ed. Științifică și enciclopedică, 1986;
T. R. Popescu, Dreptul Familiei.Tratat, vol. I, București, Ed. Didactică și Pedagogică, 1965;
S. Șerbănescu, Codul familiei, comentat și adnotat, Ed. Științifică București, 1963;
A. Stănoiu, M. Voinea, “Sociologia familiei”, T. U. B., 1983;
P. Zidaru, Drept Penitenciar , Editura Universul juridic , București, 2001
Articole și practică judiciară
V. Ciorbea, Probleme juridice privind stabilirea și schimbarea stării civile a persoanei în situații speciale (I) și (II), în Studii și cercetări juridice nr. 3/1987 și nr. 4/1987;
Tr. Ionașcu, Modificările aduse Codului civil de principiul constituțional al egalității sexelor, în Justiția nouă nr. 2/1950;
C. Lungu, Cu privire la momentul încheierii căsătoriei, în R. R. D., nr. 9, 1972;
Gh. Luțulescu, Procedura de divorț, în Legalitatea populară nr. 1/1961;
C. Popescu, Aspecte practice din activitatea servicilor de stare civilă, în R. R. D., nr. 6, 1967;
International Enciclopedia of Comparative Law, vol. IV, Persons and Family, Tubingen, J. C. B., Mohr, 1980;
Principles of Family Law, Sweer&Maxwell, 1974;
Culegere de decizii pe anul 2002, editura All Beck, București, 2004.
Buletinul jurisprudenței.Culegere de decizii pe anul 2003, Editura All Beck, București, 2005;
Legislația familiei și practica judiciară în materie, 1987;
Revista română de drept nr. 2/1970 și nr. 5/2004.
“A pune regulile în acțiune “ – manual internațional privind o bună practică în penitenciar, realizat de specialiști ONU și ai Penal Reform Intenational
Revista Administrației Penitenciare din România, nr.1, 2, 6 și 8 din 2003
Strategia de reformă a sistemului judiciar 2005-2007
Nota de fundamentare a Ordonanței de urgență nr. 58/2005 pentru modificarea Codului penal și a Legii nr. 294/2004, publicată în Monitorul Oficial nr. 552 din 28 iunie 2005.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Conditii Legale Pentru Incheierea Casatoriei (ID: 124863)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.