Particularitatile Cercetarii Infractiunii de Omor Savarsit cu Premeditare
CAPITOLUL I
Aspecte generale privind infracțiunile contra vieții
Secțiunea 1. Noțiuni introductive
Infracțiunile contra vieții se caracterizează, în principal, prin elementul lor material ce constă în atingerea valorilor sociale ocrotite de lege. Această atingere poate avea consecința cea mai gravă, adică stingerea vieții și desființarea fizică a persoanei.
Gradul de pericol social pe care îl reprezintă faptele incriminate sub denumirea generică de „crime și delicte contra vieții persoanei” este deosebit de ridicat, ele punând în primejdie nu numai securitatea fiecărei persoane, ci implicit, a întregii colectivități. Aceasta deoarece, fără asigurarea cadrului legal care garantează respectul pentru viața persoanelor, nu este posibilă o liniștită conviețuire , atât la nivel microsocial cât și la nivel macrosocial.
Cu toate că faptele contra vieții persoanei lezează grav aceleași relații sociale, fiind susceptibile de a avea ca rezultat moartea unei persoane, gradul de pericol social pe care îl prezintă fiecare diferă, în raport cu forma de vinovăție, relațiile dintre făptuitor și victimă, modul în care s-a săvârșit infracțiunea. Este de observat faptul că deosebirile menționate se răsfrâng , atât asupra sancțiunii, cât și a conținutului incriminărilor.
Codul penal român, în articolele 178-182 sub denumirea de „ Crime și delicte contra vieții persoanei” incriminează faptele care aduc atingere vieții omului, ca
atribut fundamental și indispensabil al persoanei umane și de care depinde existența și ființa sa.
Aceste incriminări sancționează cele mai grave atentate împotriva persoanei: omorul , omorul calificat, pruncuciderea, uciderea din culpă, determinarea sau înlesnirea sinuciderii.
Apărarea persoanei și îndeosebi a vieții, constituie o preocupare constantă, comună tuturor sistemelor de drept. In orice orânduire socială viața a fost ocrotită de lege, nu atât ca fenomen biologic ci, mai presus de toate, ca fenomen social, ca valoare primară și absolută a oricărei sociatăți, ca o condiție indispensabilă a însăși existenței societății omenești. Legea ocrotește nu numai interesul fiecărui individ de a trăi, de a-și conserva și prelungi viața, dar mai ales interesul societății ca viața fiecărui om să fie păstrată și respectată de ceilalți, conservarea vieții indivizilor fiind hotărâtoare pentru existența societății care nu poate fi concepută decât ca fiind formată din indivizi în viață.
încă din cele mai vechi timpuri, fiecare grup social s-a preocupat să asigure prin toate mijloacele ocrotirea vieții indivizilor, apelând fie la reguli tradiționale, la reguli religioase, fie la cele juridice.
Dintre mijloacele juridice de apărare legea penală a avut, de timpuriu ,un rol mai important, dreptul penal fiind forma cea mai energică de influențare a relațiilor sociale și de ocrotire a valorilor fundamentale ale societății.
Omul a constituit întotdeauna valoarea socială cea mai ocrotită în cadrul relațiilor interumane, începând cu codul Hammurabi, codurile chinezești, cărțile egiptene, legile lui Solomon, Dracon, legile romane, legile popoarelor germanice, și până la legiuirile epocii moderne, sancționând pe cei ce atentau la viața, integritatea corporală, sănătatea , libertatea și demnitatea omului. Vechile noastre pravile incriminau, de asemenea, faptele de omor, întocmai ca și Codurile penale ale României moderne din 1864, 1936.
La data de 10 decembrie 1948, Adunarea Generală a ONU a adoptat și proclamat „Declarația universală a drepturilor omului”. In articolul 3 din declarație se arată că „orice om are dreptul la viață, libertate și inviolabilitatea persoanei”, iar în Pactul cu privire la drepturile civile și politice se prevede în art.6, că „Dreptul la viață este inerent persoanei umane. Acest drept trebuie ocrotit prin lege. Nimeni nu poate fi privat de viața sa în mod arbitrar”. Acest drept figurează și în alte documente internaționale importante și anume, în „Convenția europeană pentru protecția drepturilor omului și libertăților fundamentale”. Constituția României , adoptată în 1991 reglementează și garantează dreptul la viață în art.22.
Viața umană este ocrotită de legea penală într-un cadru mai larg, acela al ocrotirii persoanei și a principalelor atribute ale acesteia: viața, integritatea fizică și psihică, sănătatea, libertatea, inviolabilitatea vieții sexuale, onoarea. Fiecare din aceste însușiri ale persoanei constituie valori pe care statul de drept are menirea și obligația să le ocrotească, să le asigure existența și dezvoltarea . Aceste valori nu reprezintă realități izolate, ci au o importanță socială; în jurul și pe baza lor se formează, se desfășoară și se dezvoltă relații interumane, conferind acestor valori caracterul de valori sociale .
Ansamblul faptelor care aduc atingere valorilor sociale menționate au fost incriminate în legea penală, în Titlul I din Codul penal sub denumirea de „Crime și delicte contra persoanei”.
Dispunerea în acest mod a incriminărilor ține seama de obiectul lor juridic generic comun. In cadrul acestui Titlu, faptele care aduc atingere fiecăreia din valorile sociale constitutive a ansamblului de valori referitoare la persoana umană sunt incriminate în capitole distincte, ținând cont de obiectul juridic comun al fiecărui subgrup.
Cuprinderea acestor incriminări într-un capitol aparte ține seama de existența unui obiect juridic comun al subgrupului infracțiunilor contra vieții, și anume acea sferă de relații sociale care se formează și se dezvoltă în jurul acestei valori sociale, viața omului.
Concepând viața ca o relație socială, se explică de ce nu este posibilă incriminarea și sancționarea încercării de sinucidere. Aceasta nu e de conceput, nu pentru că o persoană nu ar avea dreptul să-și ridice viața, ori pentru că sinuciderea nu ar fi în contradicție cu interesele persoanei sau că fapta nu ar fi de natură să alarmeze societatea , ci pentru că în această situație nu poate fi vorba de o relație socială cu privire la viață. O persoană nu poate stabili relații sociale cu sine însăși, ca urmare, lipsește obiectul juridic special al ocrotirii penale, adică relația socială care se creează în jurul acesteia și conferă semnificație acestei valori devenind astfel o valoare socială.
Secțiunea 2. Considerații generale privind apariția și stingerea
dreptului la viață
Ocrotirea vieții persoanei este legată de două momente între care aceasta se întinde și anume, cel al nașterii și cel al morții.
Momentul de început al vieții persoanei este cel al nașterii. Deși s-ar părea că determinarea acestui moment este simplă, în realitate nu este așa. Nașterea persoanei,implicit a vieții, fiind un proces de mai multe etape, în literatura de specialitate s-au exprimat mai multe păreri asupra momentului în care se poate considera că un om este în viață.
După o opinie mai veche, omul era considerat în viață din momentul în care fătul a dobândit,prin naștere, existență extrauterină independentă, moment pe care îl marchează respirația copilului
Alți autori de drept penal sunt aproape unanimi în a considera că, nașterea fiind un proces(care uneori durează ore întregi), persoana este în viață, chiar din momentul în care s-a angajat în procesul nașterii.
Săvârșește deci omor, iar nu avort, persoana care ucide copilul din momentul când a început procesul nașterii. Aceasta, pentru că avortul înseamnă întreruperea procesului fiziologic al gravidității, ceea ce este altceva decât procesul nașterii. Va exista deci o infracțiune contra vieții chiar dacă copilul nu a respirat încă, nu a pășit la viața extrauterină și nu a fost eliberat încă de placentă.
În literatura noastră de specialitate, s-a exprimat și punctul de vedere potrivit căruia, despre un om în viață se poate vorbi nu neapărat din momentul respirației copilului, ci din momentul în care copilul se angajează în procesul nașterii, prin urmare, înainte ca acesta să fie expulzat și să-și înceapă existența sa extrauterină.
Acest punct de vedere a fost reafirmat de unii autori și după intrarea în vigoare a Codului penal din 1968, desprinzându-se concluzia că suprimarea copilului după ce s-a declanșat procesul nașterii, chiar dacă expulzarea acestuia nu a avut loc, constituie omor.
Împotriva acestei păreri s-a susținut că dreptul la viață implică existența vieții; ori, despre aceasta se poate vorbi numai din momentul fiziologic al nașterii naturale, ci abia din momentul când acest proces, luând sfârșit, copilul este expulzat și își începe viața sa extrauterină.
In sprijinul acestei păreri s-au invocat și dispozițiile art.18o Cod penal, care descriind fapta de pruncucidere, arată că aceasta constă în „uciderea copilului nou-născut, săvârșită imediat după naștere…”.
Există și opinia după care nu ar fi posibil să se fixeze, teoretic și în abstract, momentul apariției vieții, și implicit a dreptului la viață al copilului, acest moment fiind condiționat de particularitățile procesului nașterii în fiecare caz în parte.
Împotriva acestei păreri s-ar putea susține că, oricâte particularități ar prezenta procesul nașterii unui individ sau altul, criteriul după care viața începe odată cu existența autonomă a copilului și când acesta s-a desprins de viața intrauterină, rămâne valabil mai departe, fiind impus de procesul natural al apariției vieții.
Momentul în care se săvârșește viața, de asemenea, constituie o problemă ce nu a fost deplin elucidată.
Ocrotirea vieții fiind un important obiectiv al legii penale, cele mai multe Coduri penale interzic și pedepsesc eutanasia(moartea fără durere). Noțiunea a fost extinsă și la omorul cu consimțământul victimei. Codul nostru penal anterior incrimina ca atenuantă și pedepsea mai blând omorul la rugămintea stăruitoare a victimei și omorul sub impulsul unui sentiment de milă pentru a curma chinurile fizice ale unei persoane. In realitate este un omor ca oricare altul și Codul penal în vigoare nu a mai păstrat caracterul atenuant al eutanasiei.
În ciuda aparențelor, și cu excepția unor cazuri rare, moartea nu constituie un fapt instantaneu, viața nu părăsește deodată întreaga emisferă cerebrală, cu atât mai mult celelalte organe sau țesuturi
Există situații de tranziție ale dispariției vieții, caracterizate prin șoc, colaps, sincopă, comă, agonie, moarte aparentă, când trecerea spre moartea definitivă se desfășoară în etape, ca o succesiune de stări care îngreunează surprinderea momentului morții.
În morțile violente, prin leziuni traumatice sau diencefalice, agonia poate lipsi, ca și la unele morți subite. În alte cazuri însă, cum sunt asfixiile, intoxicațiile cu cianură, bolile cu evoluție supraacută, agonia este de scurtă durată, iar în altele, cum sunt bolile cronice, ca tuberculoza, cancerul și unele intoxicații ea este de lungă durată.
În raport cu acest spectru larg de situații concrete în care se desfășoară procesul morții unei persoane, e dificil de adoptat reguli absolute. Totuși, medicii iau în considerare două situații distincte, și anume : moartea clinică, determinată de încetarea funcțiilor aparatelor respirator și circulator, și moartea biologică sau cerebrală, care se instalează ceva mai târziu, după o stare de comă cu o durată mai scurtă sau mai lungă, în funcție de cauza morții. Intre aceste două momente, deși funcțiile sistemului nervos central, respirator și circulator sunt oprite, se poate încă interveni în unele cazuri prin metode de reanimare, ca viața să fie salvată, aceasta nemaifiind
posibil după ce a intervenitncepe odată cu existența autonomă a copilului și când acesta s-a desprins de viața intrauterină, rămâne valabil mai departe, fiind impus de procesul natural al apariției vieții.
Momentul în care se săvârșește viața, de asemenea, constituie o problemă ce nu a fost deplin elucidată.
Ocrotirea vieții fiind un important obiectiv al legii penale, cele mai multe Coduri penale interzic și pedepsesc eutanasia(moartea fără durere). Noțiunea a fost extinsă și la omorul cu consimțământul victimei. Codul nostru penal anterior incrimina ca atenuantă și pedepsea mai blând omorul la rugămintea stăruitoare a victimei și omorul sub impulsul unui sentiment de milă pentru a curma chinurile fizice ale unei persoane. In realitate este un omor ca oricare altul și Codul penal în vigoare nu a mai păstrat caracterul atenuant al eutanasiei.
În ciuda aparențelor, și cu excepția unor cazuri rare, moartea nu constituie un fapt instantaneu, viața nu părăsește deodată întreaga emisferă cerebrală, cu atât mai mult celelalte organe sau țesuturi
Există situații de tranziție ale dispariției vieții, caracterizate prin șoc, colaps, sincopă, comă, agonie, moarte aparentă, când trecerea spre moartea definitivă se desfășoară în etape, ca o succesiune de stări care îngreunează surprinderea momentului morții.
În morțile violente, prin leziuni traumatice sau diencefalice, agonia poate lipsi, ca și la unele morți subite. În alte cazuri însă, cum sunt asfixiile, intoxicațiile cu cianură, bolile cu evoluție supraacută, agonia este de scurtă durată, iar în altele, cum sunt bolile cronice, ca tuberculoza, cancerul și unele intoxicații ea este de lungă durată.
În raport cu acest spectru larg de situații concrete în care se desfășoară procesul morții unei persoane, e dificil de adoptat reguli absolute. Totuși, medicii iau în considerare două situații distincte, și anume : moartea clinică, determinată de încetarea funcțiilor aparatelor respirator și circulator, și moartea biologică sau cerebrală, care se instalează ceva mai târziu, după o stare de comă cu o durată mai scurtă sau mai lungă, în funcție de cauza morții. Intre aceste două momente, deși funcțiile sistemului nervos central, respirator și circulator sunt oprite, se poate încă interveni în unele cazuri prin metode de reanimare, ca viața să fie salvată, aceasta nemaifiind
posibil după ce a intervenit moartea biologică.
În teoria clasică moartea intervine când cele două funcții vitale – respirația și circulația sângelui – au încetat, ceea ce se poate constata clinic. Actele de deces se întocmesc numai după un anumit timp de la intervenirea morții clinice, de obicei când se instala rigiditatea cadaverică.
În teoria modernă, datorită mai ales necesității de a avea pentru transplanturi organe cât mai apropiate de viață, se consideră că pentru stabilirea momentului morții determinante sunt funcțiile cerebrale, astfel încât odată ce acestea au încetat, omul poate fi considerat mort, chiar dacă se mai percep unele pulsații ale inimii. Sunt criteriile neurologice care consideră că degradată ireversibil este materia cerebrală. Se poate deci vorbi de moarte când încetează complet activitatea bioelectrică a creierului, ceea ce se poate constata printr-o encefalogramă specială, când linia funcțională a creierului se stabilește definitiv la punctul zero.
Cu privire la stabilirea momentului morții s-au exprimat următoarele opinii:
a. Unii autori propun să se adopte și în drept teza privind constatarea morții potrivit noilor metode, deci să existe o reglementare juridică. Dreptul nu poate rămâne în urma evoluției atât de furtunoase a științei medicale și trebuie create norme noi, adecvate, care să ocrotească mai bine viața umană, norme care fără să devină o piedică în calea dezvoltării științei medicale, să împiedice nesocotirea principiilor elementare de respect față de viața omului.
b. Alți autori arată, dimpotrivă, că în nici un caz o definiție juridică a morții nu rezolvă problema și o reglementare juridică nu este necesară. Moartea este o chestiune de fapt care se atestă de către medici și cine vrea o poate contesta.
Secțiunea 3. Conținutul legal al omorului
Omorul a fost incriminat în toate legislațiile, deoarece asemenea fapte au adus dintotdeauna atingere celui mai important atribut al persoanei, viața. Punerea în pericol sau suprimarea vieții persoanei au fost combătute nu numai din punct de vedere al intereselor victimei, dar mai ales pentru că asemenea fapte prezentau un pericol pentru întreaga societate.
Legea penală, ca expresie a voinței societății, apără viața omului, nu ca bun individual, ci ca bun social, ca o valoare supremă pentru existența colectivității însăși.Aceasta dă dreptul legiuitorului să pretindă tuturor cetățenilor să-și apere reciproc viața și să se abțină de la orice fapte ce ar aduce atingere acestei valori sociale, implicit intereselor vitale ale comunității.
Omorul, așa cum apare definit de legea penală, constă în uciderea unei persoane. Prin conciziunea lui, textul este tipic conținutului nominal de infracțiune (pentru definirea laturii obiective se apelează chiar la denumirea acțiunii infracționale, fără nici un alt element ajutător). Într-o exprimare ceva mai cuprinzătoare, omorul ar putea fi definit ca „fapta persoanei care, cu intenție, ucide o altă persoană”. Nici o asemenea definiție sub un anumit aspect nu ar fi completă, deoarece nu ar scoate în evidență toate elementele conținutului juridic al infracțiunii de omor(ar evidenția doar actul de violență asupra altei persoane, dar nu și rezultatul constând din moartea acelei persoane, precum și raportul de cauzalitate dintre act și rezultat).
Dacă totuși legiuitorul român ar prefera să folosească o exprimare eliptică, explicația trebuie căutată în faptul că nu a socotit necesară descrierea și mai amplă a conținutului incriminării. În definirea omorului, legiuitorul se folosește de însușirea obiectivă a substantivului provenit dintr-un verb(uciderea) pentru a comprima în el descrierea acțiunii (manifestarea de violență față de victimă), rezultatul imediat (moartea victimei), cât și legătura de cauzalitate dintre faptă și rezultat.
O asemenea tehnică mai folosește legiuitorul și în cazul altor incriminări (distrugerea, lipsirea de libertate, etc.). Cu acest mod de exprimare legiuitorul operează nu numai în definirea variantei simple a omorului, dar și a variantelor de specie, precum și a variantei agravante a omorului.
Deși infracțiunea de omor prezintă întotdeauna aceleași caracteristici, și anume, existența unei acțiuni (inacțiuni) , comise cu intenția de a suprima viața unei persoane, acțiune ce are ca rezultat moartea victimei, în realizarea sa concretă, acțiunea sau inacțiunea poate prezenta unele particularități, după cum, în jurul faptei tipice se grupează diferite elemente, sporindu-i gradul de pericol social. Legea prevede împrejurări care constituie elemente circumstanțiale în conținutul infracțiunii de omor, creând astfel anumite modalități normative agravate ale acesteia. Elementele circumstanțiale se alătură fie laturii obiective a infracțiunii, fie laturii subiective. Alte ori, împrejurările agravate privesc subiectul activ sau pasiv al infracțiunii sau relația ce există între cei doi subiecți.
Potrivit noului Cod penal al României, cele două modalități normative ale omorului, cunoscute sub denumirea de omor calificat și omor deosebit de grav, au fost comasate păstrându-se doar modalitatea omorului calificat.
Omorul calificat este fapta unei persoane care săvârșește un omor în anumite împrejurări grave, anume prevăzute de lege . Această faptă prezintă un grad de pericol social mai mare față de infracțiunea de omor simplu, ceea ce explică incriminarea sa prin dispoziții separate și sancționarea mai severă. Împrejurările care justifică aplicarea sancțiunilor mai severă sunt limitativ prevăzute de lege și au caracterul unor circumstanțe agravante legale speciale.
Potrivit legii penale, omorul calificat constă în uciderea unei persoane în una din următoarele împrejurări :
cu premeditare – art.179 lit.a, în înțelesul obișnuit al cuvântului, o faptă premeditată înseamnă o acțiune îndelung gândită sau desfășurată pe baza unei deliberări anterioare, a unei chibzuințe anticipate.
asupra soțului sau unei rude apropiate – art.179 lit.b, calitatea subiectului activ și pasiv trebuie să existe în momentul săvârșirii faptei. Potrivit art.164 Cod penal, sunt rude apropiate ascendenții și descendenții, frații și surorile, copiii acestora, precum și persoanele devenite prin adopție, potrivit legii, astfel de rude. În linie ascendentă și descendentă nu există limită până la care se întinde gradul de rudenie. În linie colaterală, rudenia apropiată se întinde până la gradul IV.
asupra unui minor care an u a împlinit vârsta de 15 ani – art.179 lit.c
omorul săvârșit profitând de starea de neputință a victimei de a se apăra – art.179 lit.d, în acest caz, este vorba de situația când victima, subiectul pasiv se află într-o stare de neputință fizică sau psihică care o împiedică să reacționeze, să se apere în fața agresorului.
asupra unei femei gravide – art.179 lit.e , o asemenea faptă cauzează moartea a două ființe și lezează simțământul firesc al respectului față de fenomenul creației ființei umane. Nu are semnificație stadiul evoluției sarcinii, deoarece textul folosește expresia „femeie gravidă”, fără nici o limitare. Starea de graviditate trebuie să fie reală.
Prin cruzimi – art.179 lit.f, dicționarul juridic penal definește cruzimile ca „o manifestare de ferocitate în comiterea unei infracțiuni de natură să provoace suferințe chinuitoare, prelungite, victimei”; tot astfel, în dicționarul limbii române, înțelesul cuvântului „crud” este identic cu cel juridic: „care se desfată la suferințele altuia” sau „atitudine, faptă crudă, ferocitate, barbarie”.
Asupra a două sau mai multe persoane – art.179 lit.g, întâlnim ca element specific nu o pluralitate de victime, ci și voința de a ucide în aceeași împrejurare și prin aceeași acțiune două sau mai multe persoane. Calificarea trebuie să producă efectiv moartea a cel puțin două persoane. Exemplu : aruncarea unei bombe care a ucis mai multe persoane, otrăvirea mâncării sau băuturii consumate de victime… .
Pentru a săvârși sau a ascunde săvârșirea unei tâlhării sau piraterii – art.179 lit.h, se are în vedere scopul special urmărit de făptuitor, care trebuie să fie săvârșirea sau ascunderea săvârșirii unei tâlhării sau piraterii. Acest scop special trebuie să existe în momentul săvârșirii omorului. Este necesar ca omorul să fi creat în mod obiectiv condițiile favorabile săvârșirii sau ascunderii săvârșirii unei tâlhării sau piraterii și ca făptuitorul să fi avut reprezentarea realizării.
Omorul săvârșit în timpul sau în legătură cu îndeplinirea îndatoririlor de serviciu sau publice ale victimei – artr.179 lit.i , are în vedere acele fapte de omor care se comit din sentimentul răzbunării sau nemulțumirii pentru felul în care victima, în îndeplinirea îndatoririlor sale de serviciu ori publice, a rezolvat pretențiile sau a satisfăcut interesele făptuitorului .
Secțiunea 4. Omorul săvârșit cu premeditare. Conținutul legal. Condiții preexistente
Premeditarea, în sensul literar al cuvântului înseamnă gândire anticipată, chibzuire asupra unei activități viitoare.
Unii autori, preluând acest sens literar au considerat că premeditare, în sens juridic, înseamnă comiterea unei fapte după o gândire prealabilă cu intensitate; durata îndelungată și chibzuința făptuitorului la rece sau cu stăpânire de sine, netulburat de efecte sau emoții puternice, ar însemna premeditarea.
In realitate, premeditarea, în accepțiunea legii penale, presupune realizarea a ceva mai mult decât o gândire anticipată. Premeditarea înseamnă trecerea unui interval de timp din momentul luării hotărârii de a săvârși omorul și până în momentul executării infracțiunii. Durata acestui interval de timp nu este fixă și nici nu poate fi dinainte stabilită. In fiecare caz, instanța de judecată, va constata dacă această condiție este sau nu îndeplinită, ținând cont de împrejurările concrete ale cauzei și de particularitățile făptuitorului. În funcție de aceste particularități, pe când o persoană poate avea nevoie de un interval mare de timp pentru a chibzui, o altă persoană poate să se hotărască mai repede. În practica judiciară s-a considerat îndeplinită această condiție și s-a reținut omor săvârșit cu premeditare, în cazul inculpatului care, în urma unui conflict cu victima, a plecat acasă, s-a înarmat cu un cuțit și a revenit în același loc după o oră, pândind-o și aplicându-i o lovitură cu efect mortal.
Simpla deliberare anterioară nu constituie agravanta premeditării ci mai este necesar ca omorul să fi fost pregătit dinainte. Acțiunea premeditată implică o hotărâre prealabilă și activități materiale premergătoare săvârșirii infracțiunii, de natură să întărească hotărârea luată și să asigure realizarea ei.
Premeditarea este, așadar, o acțiune compusă din două elemente care se completează reciproc, pe de o parte elementul de chibzuire activă, subliniat prin prefixul „pre”, pe de altă parte elementul de „meditare” asupra aspectului tactic, dată în vileag de însuși felul în care a fost realizată infracțiunea.
Premeditarea, deși este în esență o activitate psihică și ar urma să constituie o circumstanță personală, totuși, când cel ce a premeditat săvârșirea faptei efectuează acte de pregătire împreună cu alte persoane care cunosc scopul pregătirii, circumstanța premeditării se convertește într-una reală și, ca atare, se răsfrânge asupra tuturor participanților.
S-a spus că, premeditarea presupunând pregătirea infracțiunii față de o anumită persoană, identitatea subiectului pasiv este un element intrinsec al acesteia. Această opinie este inexactă pentru că intenția deliberată de a ucide o persoană, concretizată în acte de pregătire, este de esența acesteia, iar nu identitatea persoanei ca atare. Drept urmare, când infracțiunea s-a săvârșit în aceleași condiții, dar din cauza erorii sau a devierii acțiunii, făptuitorul a ucis o altă persoană, va exista premeditare. Acest lucru rezultă din obiectul ocrotirii penale; este ocrotită nu o anume persoană, ci orice persoană. Așadar, premeditarea se ia în considerare chiar atunci când în locul persoanei vizate a fost omorâtă o altă persoană, în caz de „error in personam”.
Faptul că hotărârea de a săvârși fapta a fost luată sub o anumită condiție nu exclude premeditarea; de exemplu, dacă persoana împotriva căreia ar urma să se săvârșească fapta va trece printr-un anumit loc sau dacă aceasta nu va accepta o propunere a făptuitorului, ori dacă va opune rezistență. Rezultă că, între scuza provocării și premeditare nu există incompatibilitate, acestea putând coexista și putând fi reținute în cadrul aceleiași infracțiuni.
În ceea ce privește această compatibilitate, în doctrină s-au purtat diverse discuții.
Deși premeditarea presupune o stare de calm, iar provocarea presupune o stare de tulburare, totuși nu este exclusă situația ca să fie îndeplinite ambele condiții ale circumstanțelor. Astfel, este posibil ca făptuitorul să premediteze omorul, condiționând săvârșirea acestuia de un act provocator săvârșit de victimă. De asemenea, este posibil ca cel provocat să nu riposteze imediat prin săvârșirea omorului ci după scurgerea unui interval de timp în care să mediteze asupra hotărârii luate și să efectueze acte de pregătire.
Instanța supremă se situează pe poziția că cele două procese psihice nu sunt inconciliabile. Deși premeditarea presupune chibzuință, sânge rece, stăpânire de sine, iar provocarea se caracterizează prin impulsivitate, spontaneitate, aceste procese ar putea să se opună nu „în general”, ci numai în raport cu datele concrete ale speței.
Deși riposta la un act provocator este, de regulă, slab controlată de conștiință, este posibil ca inculpatul, pe fondul stărilor afective pricinuite de provocator să fie în măsură și de o gândire coerentă, care să-i permită organizarea, într-un anumit mod a ripostei, adică să-și premediteze riposta. Deși antagonice, aceste procese psihice pot coexista, pot trece unele în altele, se pot influența reciproc.
Considerarea premeditării ca o faptă care califică omorul se explică prin aceea că o faptă săvârșită în mod spontan este socotită ca mai puțin gravă decât fapta comisă în urma unei deliberări prin care făptuitorul a elaborat un plan de executare și a organizat aducerea acestuia la îndeplinire. În cazul premeditării nu se poate vorbi de o simplă întâmplare, de un moment de rătăcire, de un „ceas rău” în viața făptuitorului, ci de o atitudine vădit antisocială, de o comportare neșovăielnică în hotărârea de a înfăptui infracțiunea, de un grad ridicat de periculozitate a infractorului.
Secțiunea 5.Competența cercetării.
În vederea delimitării exacte a sarcinilor ce revin fiecărui organ de urmărire penală, legea reglementează, în Titlul I, Capitolul II al părții speciale a Codului de procedură penală, competența materială, competența persoanlă și competența funcțională.
Potrivit art.201 Cod procedură penală, urmărirea penală se efectuează de către procuror și de organele de cercetare penală. Organele de cercetare penală sunt: organe de cercetare penală ale poliției judiciare și organe de cercetare penală specială. Ca organe de cercetare ale poliției judiciare funcționează lucrători specializați din Ministerul Administrației și Internelor anume desemnați de ministrul administrației și internelor, cu avizul favorabil al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, și își desfășoară activitatea sub autoritatea procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție sau sunt desemnați și funcționează în alt mod, potrivit unor legi speciale.
În cazul săvârșirii infracțiunii de omor cu premeditare, urmărirea penală se efectuează, în mod obligatoriu de către procurorul de la Parchetul corespunzător Tribunalului care judecă în primă instanță cauza
Cu toate acestea, organelor de poliție le revine o multitudine de sarcini pe linia cercetării, administrării probelor, identificării și prinderii făptuitorului. Conlucrând cu organele Parchetului, organele de poliție au datoria să cunoască în detaliu modalitățile de comitere a acestor infracțiuni, și în raport cu acestea și cu particularitățile fiecărei cauze în parte se alege metodica de cercetare cea mai adecvată.
Între organele de cercetare penală, organele de cercetare ale poliției ocupă un loc deosebit, deoarece au o competență foarte largă, putând să efectueze cercetarea pentru orice infracțiune care nu este dată în mod obligatoriu în competența altor organe de cercetare. Astfel, potrivit art.17 pct.l lit.g Legea privind organizarea și funcționarea Ministerului Administrației și Internelor, acest organ controlează și îndrumă activitățile desfășurate, potrivit competenței stabilite prin lege, pentru constatarea și efectuarea cercetărilor în legătură cu săvârșirea unor fapte prevăzute de legea penală, pentru probarea acestora, urmărirea , prinderea și tragerea la răspundere a infractorilor de către instanțele judecătorești precum și efectuarea investigațiilor și constatărilor tehnico-științifice și a altor activități specifice.
În privința cercetărilor penale nu funcționează criteriile de repartizare a cauzelor penale unor organe de un anumit grad ierarhic, așa cum prevede lega în cazul instanțelor de judecată. De aceea, se arată în literatura de specialitate, că organele de cercetare ale poliției au competență materială generală.
Când anumite acte de cercetare penală trebuie să fie efectuate în afara razei teritoriale în care se face cercetarea, organele de cercetare ale poliției pot să le efectueze după ce, în prealabil, au înștiințat despre aceasta organul corespunzător din raza teritorială în care se vor efectua aceste acte.
În cazul în care organul de cercetare penală nu efectuează el, în afara razei teritoriale in care se face cercetarea, anumite acte necesare realizării cauzei, poate să dispună efectuarea lor prin comisie rogatorie sau prin delegare de competență.
În cuprinsul aceleiași activități, organul de cercetare al poliției efectuează toate actele de cercetare, chiar dacă unele dintre acestea trebuie îndeplinite în afara razei sale teritoriale. În cazuri urgente, organul de cercetare penală al poliției e obligat să efectueze acte de cercetare ce nu suferă amânare, chiar dacă acestea privesc o cauză ce nu e de competența lui. Lucrările efectuare în astfel de cazuri se trimit deîndată, prin procurorul ce exercită supravegherea organului ce le-a efectuat, procurorului competent în cercetarea acelui caz.
În cadrul sarcinilor multiple pe care le are procurorul, se înscrie și obligația, ca în anumite cazuri penale, să efectueze urmărirea penală. Astfel, potrivit art.209 al.3 Cod prcedură penală, urmărirea penală se efectuează obligatoriu de către procuror în cazul unor infracțiuni îndreptate împotriva persoanei, în cazul unor infracțiuni contra avutului particular, în cazul infracțiunilor contra statului.
Articolul 209 al.3 Cod procedură penală a fost modificat prin articolul 1, pct.133 din Legea nr. 281/2003 în sensul lărgirii competenței procurorului sub aspectul urmăririi obligatorii desfășurate de acesta. În lege se precizează că este competent să efectueze urmărirea penală și să exercite supravegherea asupra activității de cercetare penală procurorul de la parchetul corespunzător instanței la care se judecă, în primă instanță, cauza.
Când legea penală prevede că urmărirea penală se efectuează în mod obligatoriu de către procuror, nu trebuie înțeles că urmărirea penală trbuie efectuată în întregime de către acesta, existând posibilitatea ca în asemenea cauze, organele de cercetare să efectueze anumite acte, dar, în orice caz, marea majoritate a actelor ce intră în conținutul urmăririi penale trebuie efectuate de către procuror.
În cazurile urgente, chiar dacă este vorba despre cauze care sunt de competența exclusivă a procurorului, colaborarea acestuia cu organele de cercetare este nu numai posibilă, dar și necesară, actele întocmite de organul de cercetare necompetent fiind pe deplin valabile. În această privință, în practica judiciară s-a arătat că organele de cercetare sunt chiar obligate să efectueze orice acte care nu suferă amânare, în toate cazurile, inclusiv în cauzele care nu sunt de competența lor. Actele îndeplinite în cazuri urgente de către organele de cercetare penală sunt pe deplin valabile și în cazul în care, în cursul cercetării penale a survenit schimbarea încadrării juridice a faptei dintr-o infracțiune oarecare intr-o infracțiune pentru care urmărirea penală se efectuează obligatoriu de către procuror.
Obligația efectuării actelor de cercetare, în cazuri urgente, revine organului de cercetare competent, indiferent dacă este sau nu începută urmărirea penală la organul de urmărire competent.
Potrivit art.209 al.5 Cod procedură penală, atunci când urmărirea penală este efectuată de procuror, rechizitoriul este supus confirmării prim-procurorului parchetului, iar când urmărirea este făcută de acesta, confirmarea se face de către procurorul ierarhic superior. Când urmărirea penală este efectuată de un procuror de la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, rechizitoriul este supus confirmării procurorului șef de secție, iar când urmărirea penală este efectuată de acesta, confirmarea se face de către procurorul general al acestui parchet.
CAPITOLUL II
Probleme pe care trebuie să le lămurească ancheta
în cazul omorului cu premeditare.
Secțiunea 1. Importanța și rolul investigației criminalistice a omorului .
Viata este un fenomen complex.Ca formă superioară de mișcare ea are la bază procese biologice si psihice care își subordonează procesele inferioare; dar mai presus de toate ea este un fenomen social, o valoare socială. ,,Trebuie deci să ținem seama atât de esența ei biologică cât și psihică, insă cea mai profundă esență este cea socială, care îi da calitatea cea mai înaltă, aceea de valoare socială-adică de relație socială care constituie dreptul absolut la viața al persoanei umane.”
Apărarea uneia dintre cele mai mari valori, ea însăși creatoare de valoare, are o semnificație cu totul deosebită. A pune în pericol viața unui om reprezintă un act care primejduiește nu numai existența individului, ci însuși ansamblul relațiilor sociale, omul reprezentând esența acestor relații. A ucide înseamnă a suprima pe făptuitorul de istorie, pe beneficiarul bunurilor create împreună cu semenii săi. Prin apărarea acestei valori inestimabile este ocrotită, nu numai ființa umană, dar și imensa masă a relațiilor sociale.
Omorul cu premeditare este o infracțiune care aduce atingere relațiilor sociale privitoare la dreptul la viață al persoanei. Aspectele extrem de variate pe care le poate lua moartea violentă a unor persoane și consecințele sociale grave ale acestora au determinat stabilirea unor metode complexe de cercetare, pentru a corespunde numeroaselor probleme ce trebuie rezolvate.
Prin multiplele mijloace de apărare a vieții omului se află și mijloacele juridice, iar dintre acestea, un loc bine definit ocupându-l cele proprii dreptului penal. În domeniul criminalisticii, făcându-se apropierea de o terminologie devenită tot mai frecventă, și anume cea anglo-saxonă (crime investigation), se folosește termenul de investigare, având accepțiunea de anchetă a unor fapte penale, de cercetare. Această modalitate specifică de apărare a existenței persoanei nu poate fi concepută decât în cadrul unui sistem organizat de anchetă destinată aflării adevărului, între care activitățile tehnico-tactice ocupă o poziție cu totul deosebită.
Rolul și importanța investigației criminalistice în soluționarea infracțiunilor de omor cu premeditare – ca și a celorlalte fapte penale – rezultă din aceea că știința criminalisticii pune la îndemâna organelor judiciare metodele și mijloacele tehnico-științifice necesare descoperirii, fixării, ridicării și examinării urmelor omuciderii, a identificării autorului și eventual a victimei. Prin regulile tactice de efectuare a actelor de urmărire penală, precum și prin metodologia cercetării morții violente, este posibilă strângerea probelor necesare stabilirii adevărului.
Criminalistica oferă, în esență, instrumentele științifice destinate conturării elementelor constitutive ale infracțiunii, identificării făptuitorului și aplicării unei pedepse potrivit vinovăției sale.
Secțiunea 2.Probleme principale ce trebuie rezolvate cu ocazia cercetării.
Ceea ce particularizează investigarea omorului față de alte categorii de infracțiuni este problematica sa specifică care poate fi concentrată în câteva direcții principale, respectiv:
– stabilirea cauzei și naturii morții;
– stabilirea circumstanțelor de timp și loc în care a fost săvârșită fapta;
-descoperirea mijloacelor sau instrumentelor folosite la suprimarea vieții victimei;
– stabilirea identității și calității victimei;
– identificarea autorului și a eventualilor participanți la comiterea omorului;
– precizarea scopului sau a mobilului infracțiunii;
– condițiile si împrejurările care au favorizat sau facilitat săvârșirea omorului;
– forma de vinovăție.
Această enumerare are un caracter general, problemele ce se cer soluționate într-un caz concret fiind mult mai numeroase, ele constituind obiectul probațiunii. Indiferent de particularitățile omorului, organul judiciar va trebui să-și orienteze cercetările potrivit formulei “celor 7 întrebări”: ce faptă s-a comis și care este natura ei ?; unde s-a comis fapta ?; când a fost săvârșită ?; cine este autorul ?; cum și în ce mod a săvârșit-o ?; cu ajutorul cui?; în ce scop ? La aceste întrebări se mai adaugă una foarte importantă: cine este victima ?
Numai pe baza răspunsurilor la aceste întrebări este posibil să se alcătuiască un probatoriu de natură să reflecte realitatea și, astfel, să permită stabilirea adevărului.
§1.Natura morții. Infracțiunea de omor cu premeditare poate prezenta numeroase modalități faptice determinate de împrejurările concrete în care a fost săvârșită. Indiferent de modalitățile de comitere, cercetarea trebuie să lămurească dacă în cauză este vorba de un omor, de o moarte neviolentă (patologică sau fiziologică), sinucidere sau accident, iar dacă se confirmă existența morții violente, organele de urmărire penală trebuie să lămurească dacă rezultatul produs este sau nu urmarea directă a acțiunii de ucidere.
În stabilirea naturii morții, implicit a cauzelor și a mecanismului de producere, primul rol revine medicinii legale. Totuși, organele de urmărire penală trebuie să cunoască, având în vedere situațiile concrete în care acționează, un minim de date menite a face diferențierea dintre o moarte violentă și una neviolentă, între leziunile produse prin acțiunea diferitelor mijloace, influențele factorilor de mediu asupra aspectului inițial al traumatismelor. Aceste probleme vor fi lămurite pe baza argumentelor științifice prin constatarea sau expertiza medico-legală. Dar până la obținerea concluziilor specialiștilor, organul de urmărire penală va trebui să interpreteze o serie de urme, să-și explice mecanismul de formare a acestora, să elaboreze anumite versiuni și, în raport cu acestea, să desfășoare activități concrete de identificare și prindere a făptuitorului. Astfel, în cazul morții produse ca urmare a leziunilor unor obiecte contondente – plane (scândură, cărămidă, muchia toporului), în unghi obtuz (drug de fier în patru muchii, ciocan), cu suprafață sferică (bilă, piatră) sau cu o suprafață cilindrică (țeavă, baston) – forma obiectului se reflectă complet sau parțial în leziune, depinzând de regularitatea ei și de unghiul de înclinare, la care se adaugă greutatea obiectului și energia cinetică, precum și regiunea corpului unde acționează lucrul mecanic. Rănile contuze au marginile neregulate, zdrențuite, întrerupte adesea de punți de piele intactă, motiv pentru care nu trebuie confundate cu rănile tăiate ce au marginile absolut netede, tranșante. Rănile de acest gen nu sunt profunde, iar hemoragia este redusă.
În cazul leziunilor mortale determinate de acțiunea unor obiecte ascuțite-despicătoare, tăietoare, înțepătoare-tăietoare, în general, rănile tăiate au lungimea mai mare decât adâncimea. Sinucigașul se înjunghie stând în picioare sau șezând și atunci sângele se scurge în șiroaie paralel cu părțile anterioare ale corpului și picioare, producând mici bălți de sânge prin scurgere. La infracțiunea de omor, mișcarea victimei, acțiunile de apărare, vor face ca petele de sânge să fie numeroase, de forme și mărimi diferite și împrăștiate în câmpul infracțiunii. Caracteristica rănilor produse prin obiecte înțepător-tăietoare este existența unui orificiu de pătrundere și a unui canal. În general orificiul reflectă lățimea minimă a instrumentului și uneori, chiar unele particularități ale acestuia.
La infracțiunile de omor săvârșite prin arme de foc, leziunile corporale și modificările țesuturilor determinate prin împușcare se datorează factorilor primari, influențați de acțiunea directă a proiectilului, și factorilor suplimentari, concretizați în rupturi provocate de gaze, arsurile, afumările, tatuajul, inelele de frecare și de metalizare și imprimarea gurii țevii. Glonțul acționează asupra corpului formând un orificiu de intrare și un canal, sau la capetele canalului formează un orificiu de intrare și unul de ieșire.Caracteristica principală a orificiului de intrare constă în lipsa de substanță, pe când la ieșire, glonțul acționează prin compresiunea și înfundarea țesuturilor, desfăcându-le fără a le distruge.
Dacă moartea a survenit ca urmare a unei asfixii mecanice, ea se caracterizează prin modificările externe asupra cadavrului,respectiv învinețirea unghiilor și prezența lividităților cadaverice intense și întinse.
Șanțul de spânzurare, caracteristic morții prin spânzurare, se prezintă sub forma unei zone denivelate, pergamentoase și păstrează forma, dimensiunile și structura lațului.
În cazul morții prin sufocare, la nivelul orificiilor se vor observa leziuni traumatice; astfel, in cazul sufocării cu mâna, la nivelul nasului și al gurii apar echimoze și excoriații. Aceste leziuni lipsesc în situația în care sufocarea s-a realizat cu obiecte moi. Cercetarea mucoaselor buzelor vor evidenția însă echimoze produse prin compresiunea buzelor pe arcadele dentare. Acest lucru, coroborat cu descoperirea în fosele nazale sau în gură de fibre textile ori fulgi, demonstrează săvârșirea infracțiunii de omor
§2.Cauza nemijlocită a morții. Pentru dovedirea existenței infracțiunii de omor cu premeditare organele de urmărire penală trebuie să lămurească dacă între activitatea desfășurată de făptuitor, mijloacele folosite de acesta și rezultatul produs există sau nu o legătură de cauzalitate. Cu alte cuvinte, dacă acțiunile ori inacțiunile celui în cauză și modalitățile concrete în care a acționat constituie cauza morții, în cazul infracțiunii consumate, sau erau susceptibile de a produce acest rezultat, în cazul tentativei.
Fiind vorba de o legătură de cauzalitate, aceasta nu este condiționată de suficiența acțiunii de ucidere, de a produce prin ea însăși moartea victimei. Nu prezintă relevanță, sub aspectul raportului de cauzalitate, dacă acțiunii de ucidere i s-au adăugat și alte cauze preexistente, concomitente sau survenite, cum ar fi: boala victimei, ori complicații survenite ca urmare a renunțării tratamentului medical prescris sau neglijenței în aplicarea acestuia.
În practica judiciară se reține faptul că este autor al infracțiunii de omor cel care a acționat cu intenția de a ucide asupra unei persoane cunoscând ca suferă de o boală de cord, chiar dacă fapta nu era de natură să producă moartea. Nu are nici o semnificație, pentru existența legăturii cauzale, dacă moartea a survenit ca o consecință directă ori indirectă a loviturii aplicate, dacă lovitura avea aptitudinea de a provoca moartea, atât ca o consecință directă cât și indirectă. Legătura de cauzalitate ar fi putut fi întreruptă numai dacă ar fi intervenit un alt lanț cauzal, fără nici o legătură cu acțiunea făptuitorului.
Chiar dacă victima suferea de o boala incurabilă exista legătură cauzală pentru ca moartea ar fi survenit pe calea unei evoluții naturale, la o dată imprevizibilă, iar nu violent, datorită activității de lovire care, grăbind rezultatul, a constituit însăși cauza lui.
Factorii concomitenți și convergenți (atitudinea victimei, a unei terțe persoane, intervenția unei forțe străine)nu se anulează și nu se compensează, ci concură la producerea rezultatului. Rezultă că declanșarea factorilor externi nu înlătură legătura cauzală.
§3.Locul și timpul săvârșirii infracțiunii. Identificarea locului în care a fost săvârșit omorul este o problemă importantă pentru soluționarea cazului, acesta fiind de regulă, cel mai bogat în urme și date cu privire la împrejurările în care s-a comis fapta. Astfel, locul faptei oferă cele mai multe posibilități pentru descoperirea, relevarea, fixarea, ridicarea urmelor și mijloacelor materiale de probă, interpretarea acestora și valorificarea științifică a lor prin intermediul constatărilor tehnico-științific sau expertizelor criminalistice ori de altă natură.
Nu de puține ori, pentru a induce în eroare organele de urmărire penală, făptuitorii transportă cadavrul victimei din locul unde a fost săvârșită infracțiunea, fie pentru a îngreuna descoperirea acestuia, fie pentru a disimula omorul într-o altă faptă: sinucidere, accident etc.
Trebuie subliniat faptul că in procesul probațiunii judiciare, organele de urmărire penală urmează traseul victimă-făptuitor și nu invers, având în vedere principiul aflării adevărului și al prezumției de nevinovăție.
Ambianța locului faptei, urmele și modul lor de amplasare în câmpul infracțiunii sunt de natură să prefigureze acțiunile desfășurate de făptuitor înainte, în timpul și după comiterea agresiunii, reacția victimei, modul de operare folosit, mobilul și scopul faptei, în raport cu care pot fi elaborate cele mai plauzibile versiuni și desfășurate cele mai eficiente măsuri de verificare a lor.
Cu ocazia cercetării locului faptei, trebuie stabilit dacă locul unde a fost descoperit cadavrul coincide sau nu cu cel în care făptuitorul a desfășurat activitatea ilicită. La lămurirea acestui aspect contribuie, deopotrivă, natura leziunilor existente pe corpul victimei, modul lor de amplasare, forma acestora, lipsa unor urme ce trebuia să existe în contextul dat, existența unor urme ce nu se justifică.
Momentul suprimării vieții victimei constituie o problemă cu semnificații multiple. Astfel, rezultatele cercetărilor trebuie să conducă, pe de o parte, la stabilirea datei exacte la care a survenit moartea, iar pe de altă parte, la încadrarea în timp a activității infracționale desfășurate de făptuitor. O serie de date pot conduce la delimitarea unei perioade de timp în care autorul a efectuat diverse acte de pregătire, aspect de natură să permită încadrarea faptei în categoria omorului cu premeditare.
Stabilirea exactă a datei servește nu numai la clarificarea modului în care autorul și-a petrecut timpul înaintea comiterii infracțiunii, ci și la precizarea intervalului în care acesta s-a aflat în câmpul infracțional, ori a activităților desfășurate după finalizarea actului, aceasta și în scopul contracarării unor false alibiuri.
Cunoscând timpul comiterii omorului, se poate stabili traseul parcurs de victimă până la locul agresiunii, activitățile desfășurate de aceasta anterior declanșării atacului, persoanele care au văzut-o ultima dată, eventualele incidente ori altercații avute și cu cine, bunurile și valorile avute asupra sa, starea în care se afla în momentul producerii infracțiunii.
Odată clarificate locul și timpul săvârșirii faptei, acestea constituie un indiciu valoros pentru formarea corectă a ,,cercului de bănuiți” .În raport cu locul și natura faptei, atenția organelor de urmărire penală va trebui îndreptată spre persoanele care ar fi avut interes sa suprime viața victimei-obținerea unor avantaje materiale, înlăturare de la succesiune, răzbunarea, înlăturarea unui martor- precum și spre persoanele din anturajul acesteia. Nu trebuie sa omitem viciile victimei, locurile pe care le frecventa și nici persoanele suspecte cu care intra in contact.
Stabilirea locului si timpului săvârșirii infracțiunii constituie punctul de plecare în identificarea martorilor și a persoanelor suspecte. Astfel, organele de urmărire penală au posibilitatea să verifice dacă aceștia sau aflat sau nu în locul și la data la care susțin ca au perceput cele relatate.
Locul și timpul săvârșirii omorului are implicații și asupra încadrării juridice a faptei comise. Astfel, există premeditare când hotărârea de a ucide luată din timp a fot concretizată în acte de pregătire. Elementele premeditării se caracterizează prin aspectul psihologic, cronologic și cel de pregătirea a infracțiunii: se cere să fi existat hotărârea de a ucide mai înainte de data survenirii morții, făptuitorul să fi fost și in situația de a medita asupra hotărârii infracționale, să fi avut timp să aprecieze rațional activitatea viitoare cu toate consecințele ei.
§4.Metode și mijloace folosite pentru săvârșirea și acoperirea infracțiunii
Ținând cont că infracțiunea de omor cu premeditare e o faptă comisivă și materială, și deci condiționată de producerea unui rezultat, fiind susceptibilă de o desfășurare în timp, organele de urmărire penală trebuie să lămurească atât metodele și mijloacele ce au dus la consumarea faptei, cât și actele preparatorii.
Astfel, pe parcursul cercetării trebuie să se stabilească dacă victima a fost urmărită, atrasă în cursă, atacată prin surprindere, toate de natură să demonstreze premeditarea.
Stabilirea modului de operare folosit pentru săvârșirea infracțiunii se poate realiza cu ajutorul datelor obținute în cursul investigării criminalistice și a valorificării științifice a urmelor și mijloacelor materiale de probă descoperite, cu privire la întreaga activitate desfășurată de infractor.
În funcție de metodele și mijloacele utilizate pentru suprimarea vieții noului- născut pot conduce la reținerea infracțiunii de omor cu premeditare și nu a infracțiunii de pruncucidere. În lipsa cerințelor esențiale ale laturii subiective a faptei de ucidere a noului-născut, uciderea noului-născut sa aibă loc imediat după naștere iar acțiunea să fie determinată de starea de tulburare pricinuită de naștere, fapta poate fi considerată omor. Trebuie avut în vedere atât împrejurările în care a avut loc nașterea, cât și acțiunile concrete desfășurate de făptuitor anterior procesului nașterii: când intenția inculpatei de a-și ucide copilul nu s-a născut ca urmare și sub impulsul unei stări de tulburare psihică consecutivă nașterii, ci a fost determinată de factori și motive exterioare procesului fiziologic al nașterii, fapta constituie omor cu premeditare.
Astfel, pentru existența premeditării se cere ca luarea rezoluției infracționale să preceadă cu oarecare timp activitatea infracțională, iar hotărârea luată dinainte să se materializeze în unele activități pregătitoare.
Lămurind problema metodelor și mijloacelor folosite pentru săvârșirea infracțiunii, organele de urmărire penală trebuie să depună toate diligențele pentru identificarea instrumentelor folosite pentru atingerea scopului propus (armă de foc, topor, cuțit, substanță toxică), să stabilească dacă în executarea rezoluțiunii infracționale s-au folosit mijloace ce pun în pericol viața mai multor persoane ori dacă autorul faptei a recurs la cruzimi pentru suprimarea vieții victimei.
Pe parcursul cercetării, trebuie să se stabilească activitățile concrete desfășurate de făptuitor pentru a se sustrage de la urmărirea penală, arestarea sau de la executarea pedepsei, acțiunile întreprinse pentru derutarea cercetărilor (distrugerea sau dezmembrarea cadavrului, îngroparea acestuia, disimularea omorului într-o altă formă de moarte violentă sau neviolentă).
Cunoscând modul de operare, organele de urmărire penală au posibilitatea ca, pe baza datelor percepute nemijlocit în câmpul infracțional, a analizării și interpretării urmelor descoperite la fața locului să elaboreze versiunile cele mai plauzibile cu privirea la mobilul și scopul faptei.
§5.Identitatea și calitatea victimei. Identificarea victimei are o importanță particulară pentru anchetă, întrucât, odată stabilită identitatea, este posibilă determinarea cercului de suspecți, a încadrării faptei în funcție de calitatea subiectului pasiv al infracțiunii.Identitatea victimei constituie un punct de reper în prefigurarea mobilului și scopului infracțiunii, fixarea corectă a cercului de bănuiți, desfășurarea operativă a activităților necesare pentru urmărirea și prinderea făptuitorului.
În ipoteza dispariției unei persoane, când există indicii că aceasta ar fi putut fi victima unui omor, una dintre problemele importante rămâne descoperirea cadavrului. În cazul descoperirii acestuia, organului judiciar îi revine sarcina să probeze cât mai temeinic vinovăția autorului faptei, să cerceteze cu maximă atenție cazul, pentru a evita săvârșirea unei erori judiciare.
Stabilind identitatea victimei, organele de urmărire penală trebuie să lămurească starea în care se găsea aceasta anterior agresiunii, pentru a se putea concluziona dacă se afla sau nu în stare de neputință de a se apăra și, pe cale de consecință, dacă făptuitorul a profitat de acea stare. Se găsesc în situația de a nu se putea apăra persoanele grav bolnave, cele infirme sau vârstnice, persoanele aflate în stare de inconștiență, precum si cele care au o forță vădit disproporționată față de a făptuitorului.
Calitatea victimei este necesară și pentru încadrarea corectă a infracțiunii.Astfel, ne interesează dacă victima se afla în îndeplinirea îndatoririlor de serviciu sau publice și dacă omorul s-a săvârșit în legătură cu aceste calități. Reținerea formei calificate este condiționată și de faptul daca omorul a fost sau nu determinat de nemulțumirea-justă sau injustă-a făptuitorului față de modul în care victima și-a îndeplinit față de el îndatoririle de serviciu sau publice.Absența acestei legături conduce la încadrarea faptei ca omor simplu.
La omorul calificat săvârșit asupra soțului sau a unei rude apropiate, odată cu identificarea victimei, organul de urmărire penală trebuie sa stabilească dacă aceasta avea calitatea cerută de lege.De reținut că prezumția de paternitate, contestarea paternității sunt dovezi care nu pot admise decât în limitele și la termenele prevăzute de Codul familiei,calitatea de soț sau rudă fiind o chestiune prejudicială care se rezolvă numai în acest cadru.Nu prezintă importanță dacă rudenia provine din căsătorie sau din afara acesteia, calitatea de rudă fiind determinată de fenomenul natural al nașterii și nu de existența căsătoriei, după cum nu prezintă relevanță dacă persoanele au devenit rude apropiate prin înfiere cu efecte depline sau cu efecte restrânse.
§6.Făptuitorii și contribuția la săvârșirea infracțiunii. Identificarea autorului, a eventualilor participanți la săvârșirea infracțiunii, e una din problemele centrale ale cercetării, de ea depinzând atât desfășurarea normală a procesului penal, cât și încadrarea corectă a faptei.
Subiect nemijlocit al infracțiunii de omor cu premeditare, autor al faptei, indiferent de modalitățile concrete de săvârșire ori de elemente de circumstanțiere ce duc la agravarea faptei, poate fi orice persoană, responsabilă penal, care săvârșește o acțiune sau inacțiune ce are drept urmare imediată suprimarea vieții unei persoane.
La săvârșirea faptei pot contribui și alți subiecți activi, în calitate de coautori, instigatori, complici, cercetării revenindu-i sarcina de a stabili, în concret, calitatea și gradul de participare al fiecăruia.
Astfel, prin coautori se înțelege doi sau mai mulți participanți care au contribuit la săvârșirea infracțiunii.Contribuția coautorilor poate fi simultană sau succesivă, esențial fiind ca actele de executare săvârșite de ei să se înlănțuie în complexul activității prin care se realizează fapta prevăzută de legea penală.În ceea ce privește infracțiunea de omor, rezultă că sunt considerate astfel de acte toate activitățile susceptibile de a produce moartea unei persoane.Coautorul poate chiar să nu lovească victima n mod nemijlocit, fiind suficient să creeze condiții favorabile ca alți coautori să îi aplice lovitura mortală.
Se poate reține omor cu premeditare atunci când unul dintre infractori conduce autoturismul cu viteză și la cererile insistente ale victimei refuză să oprească, iar celălalt infractor aplică cu un cuțit lovituri mortale victimei, aceste acțiuni fiind prevăzute și organizate dinainte, în scopul de a suprima viața victimei.
Complicitatea constă într-o activitate de ajutorare, de înlesnire, legată în mod mijlocit și indirect de activitatea care constituie latura obiectiva a infracțiunii. Complicitatea poate fi materială sau morală. Constituie complicitate materială procurarea ori prepararea mijloacelor care au servit la suprimarea vieții victimei, punerea la dispoziție a banilor necesari pentru procurarea acestora, crearea condițiilor favorabile pentru autor, ori înlăturarea obstacolelor materiale. Complicitatea morală constă în întărirea sau întreținerea hotărârii autorului de a săvârși omorul prin sfatul sau îndemnul, procurarea de informații utile, încurajarea ori promisiune de a-l favoriza pe infractor.
Nu constituie complicitate actele care sunt inutile ori improprii pentru realizarea uciderii, precum și actele care nu au fost utilizate de către autor și care nu au reprezentant o contribuție efectivă la comiterea infracțiunii de omor.
Instigarea constă în fapta unei persoane ce a determinat, cu intenție, o altă persoană să comită o faptă de natură penală. În cazul omorului, activitatea instigatorului trebuie să se manifeste sub forma unei ascendențe morale sau materiale care să facă din autor un simplu instrument.Practica judiciară s-a pronunțat în sensul că pentru a exista instigare sun raport obiectiv, aceasta trebuie să constea în fapte concrete bine precizate, care să demonstreze caracterul determinant al acesteia, și nu numai existența unor simple îndemnuri.
Numărul participanților care au conlucrat la săvârșirea omorului interesează în ceea ce privește corecta încadrare juridică, dar și în ce privește stabilirea infracțiunilor concurente și posibilitatea extinderii cercetărilor.
§7.Mobilul și scopul săvârșirii infracțiunii. Stabilirea mobilului omorului este o problemă cheie, ea prezentând importanță atât în stabilirea faptelor și împrejurărilor cauzei, a identificării autorului, cât și în încadrarea juridică a faptei, la individualizarea pedepsei. De exemplu, omorul comis din ură sau gelozie servește adeseori la alcătuirea rapidă a cercului de bănuiți. Omorul poate avea ca mobil teama, dorința de răzbunare, ura, gelozia, dorința de îmbogățire etc. în situația în care omorul a fost comis pentru a săvârși sau a ascunde săvârșirea unei tâlhării sau piraterii,trebuie urmărit scopul făptuitorului, neavînd nici o relevanța juridică împrejurarea că tâlhăria sau pirateria și-au atins scopul sau nu.
§8.Forma de vinovăție. Intenția calificată
Intr-o concepție mai veche, adoptată si de Codul nostru penal de la 1864 care vorbea de „precugetare” ,premeditarea avea caracter pur subiectiv și consta în luarea hotărârii pur infracționale în cursul unui proces psihic de reflexiune, de deliberare chibzuită anterioară săvârșirii infracțiunii.
Această concepție a fost părăsită, aspectul subiectiv fiind îmbinat cu cel obiectiv și premeditarea concepută ca o activitate de pregătire materială a infracțiunii, ca manifestare hotărârii mai de dinainte luate de a o săvârși. Dacă în prima concepție omorul este o infracțiune dinainte proiectată, iar actele de pregătire numai împrejurări care pot dovedi existența unei hotărâri luate anterior, în cea de-a doua concepție este un omor pregătit mai înainte, iar actele de pregătire sunt elementul constitutiv al premeditării.
Deci premeditarea există atunci când hotărârea de a ucide luată din timp a fost concretizată în acte de pregătire .
Elementele premeditării, așa cum le caracterizează literatura juridică,dar mai ales cum se desprind din practica judiciară, ar fi :aspectul ideologic, cel cronologic și cel de pregătire a infracțiunii .
Trebuie, în primul rând, să fi existat hotărârea de a ucide luată mai înainte, iar făptuitorul să fi fost și în măsură de a medita asupra ei și a o menține, să fi avut timp și să fi fost în măsură să aprecieze rațional activitatea viitoare cu toate consecințele ei.Astfel, premeditare nu poate exista în cazul în care de la luarea hotărârii și până la executarea ei, infractorul s-a găsit într-o activitate continuă, dominată de hotărârea luată, astfel încât fapta săvârșită apare ca o concluzie imediată, concomitentă cu hotărârea luată, într-o continuitate atât materială cât și psihică cu aceasta.În speță, inculpatul, când a văzut victima trecând pe lângă casa lui, a pornit la executarea hotărârii de a ucide, pe care a îndeplinit-o în urma unei succesiuni de împrejurări legate de momentul vederii acesteia.
Pentru a exista premeditare, hotărârea de a omorî victima nu se poate plasa in momentul când inculpatul a plecat in urmărirea victimei, ci trebuie dovedit că a existat anterior.
Dacă se constată însă că inculpatul, aflându-se într-o stare psihică calmă, a cugetat cu privire la săvârșirea omorului, asupra timpului, locului și mijloacelor de realizare a faptei și s-a hotărât să o comită, există premeditare.Astfel, dușmănia inculpatului față de victimă, procurarea din timp a cuțitului, precum și pândirea acesteia înainte de a dezlănțui atacul învederează cu prisosință atât existența criteriului psihologic al premeditării(chibzuirea în timpul formării rezoluției infracționale), cât si a criteriului cronologic întrucât de la luarea hotărârii și până la înfăptuirea ei a trecut un timp suficient de îndelungat, înăuntrul căruia a cugetat îndeajuns asupra planului său criminal.Este vorba de o hotărâre anterioară -„pre”- și de o chibzuire activă-„meditare”- asupra aspectului tactic, de o comportare neșovăielnică, ceea ce explică gradul mai mare de pericol social.
Traducerea obiectivă a hotărârii, mai dinainte luată, în acte de pregătire în vederea săvârșirii faptei constituie cea de-a treia condiție, esențială pentru constituirea infracțiunii de omor cu premeditare. De exemplu, luarea de informații, procurarea mijloacelor, căutarea de complici, pândirea victimei, atragerea ei în cursă, înlăturarea de obstacole, precauțiuni pentru ca fapta să nu fie descoperită.Aceste acte pregătitoare trebuie să fie în strânsă legătură cu săvârșirea efectivă a omorului, pentru ca prin ele însele nu au relevanță penală.
În cazul erorii asupra persoanei -error in personam-inteția este directă întrucât autorul prevede și urmărește rezultatul răspunderii penale dacă victima efectiv ucisă este aceeași cu cea vizată.
Trebuie subliniat și faptul că stabilirea intenției cu care a acționat făptuitorul constituie unicul criteriu de diferențiere a infracțiunii de omor de infracțiunea de ucidere din culpă sau de cea de vătămare sau lovituri cauzatoare de moarte.
Capitolul III
Modalități folosite de organele judiciare în probarea omorului.
Secțiunea1 Aspecte introductive
Pentru a fi în măsură să rezolve toate problemele care fac obiectul probațiunii în cazul omorului, organul de urmărire penală va trebui să apeleze la o întreagă gamă de mijloace tehnico-științifice, tactice și metodologice criminalistice, astfel:
Mijloace de probă
Mijloacele de probă utilizate frecvent în aceste cazuri sunt rezultatul unor acte procedurale, dintre care se disting:
cercetarea la fața locului, în accepțiunea cea mai largă, prin aceasta înțelegând nu numai locul propriu-zis al omorului, ci și alte zone în care au fost descoperite urme, instrumente etc.;
efectuarea de constatări tehnico-științifice, de expertize criminalistice și medico-legale, atât examinării complexe cu caracter tehnic;
ascultarea martorilor, a învinuiților sau inculpaților și eventual, a persoanei vătămate, dacă fapta nu a fost consumată;
efectuarea de confruntări și de prezentări pentru recunoaștere de persoane sau obiecte, inclusiv recunoașterea victimei sau a obiectelor care i-au aparținut;
efectuarea de percheziții, de ridicări de obiecte sau înscrisuri;
efectuarea de reconstituiri, atât pentru verificarea unor susțineri ale învinuiților, cât și ale martorilor.
Mijloace tehnico-tactice criminalistice
Mijloacele tehnice, tactice și metodologice criminalistice aflate la îndemâna organelor judiciare, sunt, în principal, următoarele:
mijloacele tehnico-științifice de examinare a urmelor infracțiunii, a corpurilor delicte descoperite și ridicate cu ocazia cercetării locului faptei, a locului în care a fost descoperit cadavrul precum și cu prilejul percheziției;
mijloacele de identificare a persoanelor și cadavrelor, altele decât cele de pe baza urmelor descoperite în câmpul infracțional;
procedee tactice de efectuare a actelor de urmărire penală, aplicate frecvent în aceste cazuri, cum sunt cele destinate ascultării, confruntării, percheziției, reconstituirii etc.;
reguli metodologice aplicate potrivit particularităților fiecărui caz în parte, începând cu cele metodologice generale.
Acestor mijloace li se adaugă cele proprii medicinei legale, știință a cărei aport în soluționarea cazurilor de omucidere este deosebit de important.
Secțiunea 2. Reguli metodologice aplicabile investigării omorului cu premeditare.
În investigarea oricărei infracțiuni, organul de urmărire penală trebuie să respecte, alături de prevederile legale, o serie de reguli metodologice, atât cu caracter general, cât și particular, potrivit specificului fiecărei categorii de infracțiuni.
Cu atât mai important se dovedește necesitatea respectării unor reguli metodologice de cercetare a omorului cu premeditare, cu cât această infracțiune se distanțează de alte categorii de fapte penale printr-un pericol social cu totul deosebit.
Față de cerințele impuse de practica judiciară, rezultă că regulile metodologice sunt, în esență, următoarele:
a).Efectuarea cercetării omorului de către o echipă complexă, formată din procuror, medic legist și lucrători de poliție, conducerea acesteia fiind asigurată de către procuror, potrivit prevederilor art. 209 Cod de procedură penală, în scopul realizării activității de urmărire penală într-un mod unitar, bine coordonat;
b).Asigurarea operativității, prin organizarea eficientă a cercetării, acordându-se prioritate activităților de maximă urgență, cum sunt:
– cercetarea la fața locului;
– ascultarea imediată a persoanelor ce au cunoștință despre fapta săvârșită, despre victimă sau agresor;
– urmărirea fără întârziere a persoanei suspecte;
– dispunerea constatărilor tehnico-științifice și expertizelor judiciare.
În legătură cu necesitatea deplasării urgente la locul faptei, este semnificativă concluzia desprinsă din practică, potrivit căreia cca. 20% din dosarele cu autori necunoscuți sunt datorate întârzierii deplasării procurorului la locul omorului.
c).Cercetarea atentă, completă și calificată a locului faptei, dată fiind rezonanța sa în stabilirea precisă a faptelor și împrejurărilor cauzei, precum și în identificarea autorului omorului, a instrumentelor sau mijloacelor vulnerante;
d).Planificarea judicioasă a întregii activități de urmărire penală, iar în elaborarea versiunilor urmează să se țină seama de datele reale, bine verificate, ale cazului, astfel încât să fie posibilă administrarea la timp a probelor, evitându-se acțiunile de natură să tergiverseze soluționarea cauzei;
e).Stabilirea cu exactitate a elementelor constitutive ale infracțiunii, ancheta trebuind să pornească de la faptă la autor și nu invers, cerință subordonată principiului aflării adevărului și prezumției de nevinovăție;
f).Asigurarea continuității desfășurării urmăririi penale, fiind indicat ca echipa de investigare, în primul rând procurorul care a efectuat actele premergătoare, să desfășoare întreaga cercetare până la finalizarea cazului, ceea ce presupune ca, încă de la cercetarea la fața locului, să participe procurorul competent;
g).Efectuarea cercetării în strictă conformitate cu prevederile legii procesual penale și cu aplicarea consecventă a celor mai adecvate metode tehnico-științifice și reguli metodologice criminalistice pe întreaga durată a desfășurării procesului penal.
Secțiunea 3. Primele măsuri întreprinse de organele de urmărire penală în cercetarea omorului cu premeditare
Organele de urmărire penală pot lua cunoștință despre săvârșirea unui omor, potrivit prevederilor art. 221 Cod procedură penală, prin plângere, denunț ori sesizându-se din oficiu când află pe orice cale despre săvârșirea unei omucideri sau a unei morți suspecte. În practică, aceasta presupune fie descoperirea unui cadavru, prezentând semne de moarte violentă, fie descoperirea unor fragmente sau resturi de cadavru, inclusiv părți din schelet.
De asemenea, sesizarea poate privi dispariția unei persoane în legătură cu care există motive întemeiate să se creadă că a fost ucisă, împrejurarea în care este necesară întreprinderea unor măsuri serioase de verificare a datelor, de investigații și de supraveghere operativă, pentru a stabili dacă într-adevăr există omucidere.
Organele de urmărire penală, altele decât cele competente să efectueze cercetarea la fața locului, precum și alte organe, de regulă ofițeri sau subofițeri din Ministerul Administrației și Internelor care s-au sesizat despre săvârșirea unei infracțiuni ori au fost dirijați la locul faptei sunt obligate să ia unele măsuri urgente, până la sosirea echipei de cercetare. Aceste măsuri, menite să asigure conservarea locului faptei, și care, datorită urgenței, pot fi efectuate și de alte organe, chiar dacă privesc o faptă ce nu intră în competența lor, sunt următoarele:
stabilirea faptului dacă victima mai este sau nu în viață, pentru un eventual prim-ajutor și transportarea sa imediată la spital;
determinarea locului săvârșirii faptei, punerea lui sub pază și protejarea urmelor, inclusiv a zonelor adiacente;
fixarea tuturor împrejurărilor, care pe parcurs se pot modifica sau pot dispare și înlăturarea celor ce prezintă pericol;
identificarea martorilor și reținerea eventualelor persoane suspecte sau a oricărei persoane ce poate oferi informații despre victimă;
încunoștiințarea organului de urmărire penală competent să efectueze cercetarea la fața locului.
Organul de urmărire penală ajuns primul la locul faptei ar trebui sa respecte următoarele recomandări:
să nu își creeze de la început o opinie preconcepută față de cele întâmplate;
să aibă o imagine de ansamblu asupra întregului câmp infracțional;
reținerea infractorului pe loc și stabilirea indiciilor ce se găsesc asupra sa;
izolarea locului și punerea lui sub pază, locul să fie izolat pe o suprafață mai mare;
să nu admită distrugerea probelor, făcând tot posibilul pentru păstrarea probelor directe în caz de ploaie, inundație sau incendiu;
întocmirea unui tabel sistematic al martorilor si consemnarea informațiilor relatate de aceștia;
să nu atingă cadavrul, armele și corpurile directe, ele trebuind să rămână nemișcate până la sosirea anchetatorilor;
să prezinte șefului un raport complet ;
să nu permită reporterilor, spectatorilor sau martorilor să îi atragă în discuții interminabile;
În cadrul activităților pregătitoare, potrivit regulilor metodologice, organele de urmărire penală, preferabil fiind ca înșiși membrii echipei de cercetare să facă acest lucru, vor proceda la:
ascultarea imediată a martorilor oculari sau a persoanelor care au cunoștință despre faptă;
urmărirea operativă a persoanelor suspecte, efectuarea de percheziții domiciliare sau corporale, pentru descoperirea urmelor, a instrumentelor folosite, eventual chiar a unor fragmente de cadavru, dacă inițial au fost descoperite numai părți din acesta aruncate în diverse locuri;
identificarea victimei și a celorlalte persoane implicate în săvârșirea faptei, în primul rând a autorului, dacă acesta nu a putut fi stabilit de la începutul cercetări;
efectuarea examenului medico-legal de către medicul anatomopatolog din echipă, pentru desprinderea primelor concluzii cu privire la cauza și natura morții, la mecanismele care au provocat-o și la agenții vulneranți.
Organele de urmărire penală competente se vor informa asupra eventualelor modificări survenite la locul faptei sau asupra poziție și îmbrăcămintei cadavrului și de către cine au fost făcute. Urmează fotografia de ansamblu și fotografia schiță a locului faptei și fotografia cadavrului ce cuprinde atât poziția cât și leziunile sau urmele vizibile.
Echipa va începe cu cercetarea cadavrului și a împrejurărilor lui imediate, urmând apoi cercetarea statică și dinamică a restului locului faptei.
Secțiunea 4. Cercetarea în echipă a omorului săvârșit cu premeditare. Pregătirea și importanța acesteia.
În ordine cronologică distingem măsuri luate înainte de deplasarea la locul unde s-a săvârșit infracțiunea și măsuri luate după ajungerea echipei la locul faptei.
Din prima categorie reținem:
Primirea, consemnare și verificarea sesizării.
Organul de urmărire penală trebuie să noteze data și ora exactă la care s-a primit sesizarea, cine a făcut-o și, dacă este posibil din ce loc s-a făcut inclusiv mijlocul folosit pentru aceasta.Odată cu primirea sesizării, organul de poliție este obligat să-și verifice competența și, dacă fapta este de competența altui organ de urmărire penală să informeze de îndată organul competent.
Trebuie stabilită și identitatea persoanei care a făcut plângerea sau denunțul și, de asemenea verificată sesizarea în sensul realității celor semnalate dar și sub aspectul locului unde s-a produs fapta, proporții și urmările acesteia.
Potrivit Codului de procedură penală în cazul în care sesizarea se face telefonic, cel care o primește trebuie să o consemneze, întocmind un proces-verbal de consemnare a plângerii sau denunțului oral.Același procedeu este utilizat și când persoana care se prezintă în fața organului de urmărire penală este în imposibilitatea de a-și scrie plângerea sau denunțul.
Asigurarea tehnico-materială, și anume:
pregătirea trusei criminalistice universale;
pregătirea trusei fotografice;
verificarea autolaboratorului criminalistic;
dotarea echipei cu aparatură necesară filmării, videofilmării, înregistrării auto;
dotarea membrilor echipei cu aparatură necesară comunicării;
pregătirea altor materiale necesare cercetării locului faptei.
Asigurarea prezenței specialiștilor, a apărătorului și a martorilor asistenți
În prezența șefului echipei, specialiștii pot efectua o serie de modificări și cercetări atunci când aparatura adecvată nu este în dotarea echipei de cercetare.
În cazul infracțiunii de omor, echipa care efectuează cercetarea la fața locului este constituită din procurori, medic legist, specialiști criminaliști, alți ofițeri de poliție judiciară, precum și specialiști din diverse domenii. Prezența medicului legist este indispensabilă.
Potrivit instrucțiunii ministrului administrației și internelor numărul 89/1990, articolul 11,din echipa ce examinează locul unde s-a comis o infracțiune de omor trebuie să facă parte și șeful poliției județene sau unul din locțiitorii acestuia.
Prezența apărătorului se impune atunci când asistența juridică este obligatorie pentru făptuitorul ce a rămas la locul faptei. Martorii asistenți trebuie asigurați, pe cât posibil, înaintea ajungerii la fața locului pentru a se evita pierderea de timp precum și cumularea de către o persoană a două calități-martor ocular și martor asistent.
Asigurarea deplasării cu operativitate a echipei la fața locului.
Deplasarea trebuie să se facă în cel mai scurt timp posibil, orice întârziere afectând negativ cercetarea și rezultatele acesteia.
Ajuns la fața locului, înainte de începerea examinării propriu-zise, echipa de cercetare trebuie să ia o serie de măsuri:
-informarea operativă asupra evenimentului ce a avut loc;
-verificarea modului în care cel sosit primul la fața locului a acționat până la sosirea echipei, rezultatele pe care le-a obținut;
-stabilirea modificărilor asupra aspectului inițial al locului faptei;
-delimitarea corectă a locului de cercetat;
-identificarea martorilor oculari și a persoanelor ce nu își pot justifica prezența în zonă;
-stabilirea metodelor corecte de examinare.
Literatura de specialitate reține următoarele metode de cercetare la locul faptei:
-metoda subiectivă: presupune ca echipa de cercetare să procedeze la căutarea, descoperirea, relevarea, fixarea și ridicarea urmelor și mijloacelor materiale de probă urmând fidel traseul parcurs de făptuitor din momentul pătrunderii în câmpul infracțional și până la părăsirea acestuia.
-metoda obiectivă: constă în desfășurarea activităților de la metoda subiectivă, făcându-se abstracție de modul și succesiunea acțiunilor presupuse a fi desfășurate de făptuitor.Această metodă oferă posibilitatea descoperirii tuturor urmelor în cauză.
-metoda combinată(mixtă): constă în folosirea pe parcursul cercetării atât a metodei subiective cât și a celei obiective, trecându-se de la una la alta, pentru o cercetare sistematică, multilaterală și obiectivă.
Alte activități dispuse de șeful echipei :
-organizarea activității de culegere de informații ce trebuie să se desfășoare în paralel cu cercetarea la fața locului ducând la elaborarea versiunilor care să orienteze echipa și să fie verificate cu prilejul examinării locului faptei;
-asigurarea reluării activității în zonele neafectate de săvârșirea infracțiunii;
-asigurarea locurilor, documentelor ce prezintă importanță pentru cauză;
-luarea măsurilor pentru înlăturarea unor pericole iminente;
-aducerea la cunoștință a tuturor membrilor echipei a rezultatelor obținute în cadrul primelor măsuri și orientarea cercetării la fața locului în raport cu datele obținute;
-stabilirea modalităților de legătură între membrii echipei și a schimbului de informații;
-asigurarea folosirii judicioase a efectivelor;
-asigurarea prezenței martorilor asistenți, a apărătorului și a altor persoane dacă acest lucru nu a fost posibil până în acel moment.
Referitor la regula metodologică privind cercetarea în echipă a omorului cu premeditare se impun câteva precizări, dată fiind importanța ei în ansamblul preocupărilor destinate soluționării infracțiunilor contra vieții, aspect subliniat cu pregnanță de responsabilii domeniului Ministerului Public, Ministerului Administrației și Internelor și Institutul de Medicină Legală “Prof. dr. Mina Minovici”.
Cercetarea în echipă permite concentrarea cunoștințelor, a priceperii, a formării unor specialiști în valorificarea completă și operativă a datelor despre fapta comisă, în direcția aflării adevărului. Dar, în condițiile în care factorii antrenanți în clarificarea problemelor specifice omorului cu premeditare acționează disparat, necoordonat, soluționarea cazului ar întârzia.
Pe de o parte, procurorul, sprijinit de ofițerii de poliție din serviciul judiciar și criminalistic, efectuează actele de urmărire penală destinate stabilirii elementelor constitutive ale infracțiunii și identificării subiecților acesteia, apelând la metodele criminalistice. Pe de altă parte, medicul legist cercetează aspectele medicale concluzionând asupra cauzei și naturii morții, asupra legăturii cauzale dintre acțiune și consecințele sale.
În această situație, ne aflăm în fața unei evidente interdependențe impusă obiectiv de necesitatea stabilirii adevărului, la care concură două științe de graniță – criminalistica și medicina legală – împrejurare ce a făcut să se afirme că în cercetarea infracțiunii de omor calificat, medicul legist are o dublă calitate: “una de expert și una de consilier”.
Calitatea de consilier ar reieși din numeroasele probleme noi ce apar pe parcursul urmăririi penale, altele decât cele aflate la începutul cercetării și care își găsesc o rezolvare medico-legală, conducând la completarea expertizelor inițiale.
CAPITOLUL IV
Particularitățile activităților de urmărire penală și tactică criminalistică
în cazul omorului săvârșit cu premeditare
Secțiunea 1. Aspecte generale privind cercetarea la fața locului în caz de omor cu premeditare
Cercetarea la fața locului se înscrie printre activitățile ce contribuie în mod substanțial la realizarea scopului procesului penal. În accepțiunea legii procesual penale, cercetarea la fața locului constituie un procedeu probatoriu care servește la administrarea sau la aflarea unor mijloace de probă. Dar, cu tot caracterul așa-zis auxiliar, acestei activități i se atribuie o semnificație deosebită, de ea depinzând direct aflarea adevărului cu privire la faptele și împrejurările cauzei, inclusiv cu privire la persoana făptuitorului.
Cercetarea la fața locului reprezintă activitatea procedurală și de tactică criminalistică al cărei obiect îl constituie perceperea nemijlocită a locului unde s-a săvârșit infracțiunea, descoperirea, relevarea, fixarea, ridicarea și examinarea urmelor și a mijloacelor materiale de probă, precizarea poziției și stării acestora, având ca scop stabilirea naturii și împrejurărilor comiterii faptei, precum și a datelor necesare identificării făptuitorului.
Cercetarea la fața locului reprezintă condiția de bază pentru soluționarea cu succes a cauzelor penale, întrucât, în marea majoritate a infracțiunilor, rezultatele obținute cu acest prilej constituie punctul de plecare, determină direcțiile în care se vor efectua ulterior cercetările, organul de urmărire penală percepând în mod nemijlocit împrejurările în care a acționat făptuitorul, obiectele folosite sau atinse de acesta. Alteori, reprezintă singura modalitate de obținere a probelor în cauză, în prima fază a cercetărilor.
În ceea ce privește expresia “fața locului”, legea procesual penală nu precizează înțelesul acesteia. Însă o asemenea precizare nu ar fi necesară atât timp cât legiuitorul, referindu-se la competența teritorială a organelor judiciare, a definit noțiunea de “locul săvârșirii infracțiunii”, această definiție acoperind aproape în totalitate înțelesul expresiei “fața locului”.
Prin “loc al faptei” se înțelege locul unde s-a desfășurat activitatea ilicită, precum și cel în care s-a produs rezultatul acesteia. Având în vedere prevederile legale și practica organelor judiciare se poate trage concluzia că locul desfășurării infracțiunii diferă de la caz la caz, în raport cu natura faptei săvârșite, cu multitudinea de metode și mijloace folosite în acest scop, cu urmările activității ilicite desfășurate de către făptuitori.
În general, în cazul infracțiunii de omor cu premeditare, prin noțiunea de “loc al faptei” se înțelege, după caz, următoarele:
porțiunea de teren, segmentul de drum ori încăperea în care a fost descoperit cadavrul, părți din acesta, scheletul precum și împrejurimile acestora;
locul unde s-a consumat episodul principal al faptei, respectiv unde a fost suprimată viața victimei;
locul unde a fost abandonată victima ori cel în care cadavrul a fost dezmembrat, inclusiv împrejurimile acestuia;
locul unde a survenit moartea victimei, în situația în care acesta nu coincide cu locul agresiunii;
căile de acces folosite de făptuitor pentru a pătrunde în câmpul infracțiunii, precum și locul pe unde l-a părăsit.
Cercetarea la fața locului este o activitate complexă, de durată, care solicită exactitate, calm, perseverență, prudență, eforturi și uneori, chiar sacrificii, pentru realizarea scopului pe care-l urmărește. Indiferent de condițiile în care se desfășoară, de tabloul inițial oferit de locul unde s-a consumat evenimentul, în efectuarea acestei activități nu trebuie să se pornească de la idei preconcepute. Nu trebuie omis nici un moment faptul că absolut toate versiunile posibile, elaborate în cauză nu au nici o valoare atâta timp cât nu au fost verificate și confirmate de rezultatele activităților întreprinse în cauză. Doar în acest mod se creează premisa obținerii probelor utile în cauză, a realizării unei concordanțe depline între versiunile elaborate și ceea ce s-a petrecut în realitate.
Secțiunea 2. Cercetarea la fața locului
Pe plan, teoretic, cercetarea la fața locului parcurge două faze: faza statică și faza dinamică. Această distincție între cele două faze ale cercetării are un caracter convențional, în sensul că nu trebuie privit ca ceva rigid. În raport cu multitudinea și diversitatea situațiilor legate de împrejurările comiterii faptei pot apare cazuri când unele activități din faza statică se execută în faza dinamică și invers.
§1. Cercetarea în faza statică
Cercetarea locului omorului va începe cu luarea unor măsuri pregătitoare de către procurorul care conduce echipa de cercetare. Pregătirea vizează verificarea sau completarea măsurilor inițiale luate de către organul de urmărire penală sosit primul la fața locului, activitate ce se circumscrie în cadrul primelor măsuri întreprinse în asemenea cazuri.
Investigarea ca atare a locului faptei, în ipoteza unei morți violente, va debuta cu:
constatarea morții victimei, efectuată de către medicul legist, în prezența procurorului;
examinarea generală a locului faptei pentru ca procurorul să-și formeze o imagine de ansamblu asupra câmpului infracțional;
obținerea unor date referitoare la victimă, la faptă și la persoanele care au cunoștință despre omor și autorul acestuia, interesând mai ales martorii oculari;
stabilirea eventualelor modificări survenite la fața locului după săvârșirea omorului;
determinarea punctului din care va începe cercetarea, de regulă plecându-se de la victimă spre marginea locului faptei;
selecționarea martorilor asistenți la efectuarea cercetării locului faptei.
În această fază, procurorul observă locul unde s-a comis omorul, unde a fost descoperit cadavrul, prin parcurgerea lui(dacă se află în aer liber) sau dintr-un singur loc(în cazul interioarelor);astfel, el are posibilitatea să verifice dacă locul ce urmează a fi examinat a fost delimitat corespunzător.
Pentru reușita anchetei, în această fază preliminară trebuie respectată o regulă importantă potrivit căreia la început, în câmpul infracțional vor intra numai procurorul, specialistul criminalist și medicul legist. Se evită, prin aceasta, posibilitatea distrugerii unor urme și modificarea poziției obiectelor din preajma cadavrului. Există la locul faptei așa-numitele urme poziționale (masa sau scaune răsturnate, sertare deschise etc.) ce au o mare însemnătate în clarificarea modului de săvârșire a infracțiunii. Orice modificare, provocată chiar accidental de către numărul mare de persoane ce pătrund adeseori la locul omorului poate conduce la concluzii greșite cu privire la împrejurările în care a fost comisă fapta.
Pătrunderea unui număr mare de persoane în zona cercetată mai poate determina serioase dificultăți în exploatarea urmelor olfactive cu ajutorul câinelui de urmărire.
Cercetările în faza statică se finalizează prin fixarea poziției în care a fost găsit cadavrul, a celorlalte obiecte din câmpul infracțional, deci o orientare a locului faptei atât din punct de vedere topografic cât și criminalistic. Fixarea locului se face cu ajutorul fotografiei de orientare și a fotografiei schiță.Dacă cercetarea se efectuează pe un loc întins, fotografia de orientare trebuie să cuprindă, în mod obligatoriu, anume puncte de reper fixe.Dacă spațiul de cercetat nu poate fi cuprins într-o singură imagine, se va apela la metoda fotografiei panoramice liniare sau circulare.În cazul omorului săvârșit într-un imobil, fotografia de orientare trebuie să fixeze căile de acces spre imobil, precum și intrările și ieșire în și din locuința în cauză.
Fixarea se realizează prin fotografiere, conform procedeelor specifice fotografiei judiciare operative, prin filmare sau înregistrare pe bandă video. Fixarea cu ajutorul aparaturii video este extrem de utilă, pentru operativitatea sa și pentru posibilitatea reținerii complete a întregii imagini a locului faptei, așa cum se găsește el în momentul sosirii echipei de cercetare.
În practica de specialitate, se cunosc cazuri în care înregistrarea pe bandă magnetică servește direct la studierea minuțioasă a locului faptei și la elaborarea unor versiuni realiste privind autorul infracțiunii. De exemplu, pe baza vizionărilor înregistrărilor pe bandă videomagnetică a locului unde a fost descoperit cadavrul unei fetițe, a poziției acesteia, a drumurilor de acces, s-a emis ipoteza că autorul omorului e o persoană cunoscută de victimă, rudă sau vecin, ipoteză confirmată ulterior.
Fixarea poziției cadavrului, a imaginii sau obiectelor cele mai semnificative ale locului faptei, coroborată cu datele obținute operativ de echipa de cercetare, servește la formarea unor ipoteze referitoare la natura faptei, a momentului și circumstanțelor în care s-ar fi putut comite omorul și eventual a mobilului ce a determinat infracțiunea.
Marcarea drumului de acces este atributul specialistului criminalist, operațiune impusă de necesitatea păstrării cât mai fidele a locului faptei și de limitare a numărului persoanelor ce doresc să pătrundă în acesta. Odată cu parcurgerea locului de cercetat trebuie să se procedeze la marcarea poziției cadavrului și a principalelor urme și mijloace materiale de probă, notându-se poziția topografică a acestora în raport cu urmele învecinate și cu celelalte repere alese.
§2. Cercetarea în faza dinamică
Investigarea în faza dinamică a locului faptei este cea mai complexă etapă, la ea participând toți membrii echipei, aceștia având posibilitatea mișcării obiectelor purtătoare de urme și examinarea lor cu aparatura din dotare. Cercetarea va începe de la cadavru, fiind examinat mai întâi corpul victimei, precum și locul de sub cadavru după care se va continua cu porțiunea de teren din jurul victimei.
O atenție deosebită va fi acordată examinării cadavrului de către medicul legist împreună cu procurorul sau cu unul din experții criminaliști aflați la fața locului, această activitate oferind multiple posibilități de descoperire a urmelor infracțiunii. Medicul legist va descrie tabloul lezional și obiectele folosite de autori pentru producerea plăgilor, având în vedere și garderoba cadavrului. Examinarea se face fie la locul faptei, fie într-un laborator unde posibilitățile tehnice sunt mai bune și permit evidențierea microurmelor.
Microurmele au importanța lor probatorie, deoarece apariția lor nu poate fi practic evitată. Acestea sunt evidențiate pe fiecare obiect cu care autorul a venit în contact, pe obiectele sale de îmbrăcăminte, pe instrumentele folosite. Diversitatea lor și faptul că nu pot fi evitate asigură prezența lor pe orice suport și nu pot fi distruse de autori, ceea ce determină o conduită activă a echipei de cercetare pentru identificarea lor.
Se va proceda, totodată, la descoperirea, fixarea și ridicarea urmelor, în cazul urmelor biologice, solicitându-se și concursul medicului legist ori biocriminalistului. Vor fi executate fotografiilor de detaliu și măsurătorile fotografice, se va executa schița locului faptei, toate rezultatele cercetării urmând să fie consemnate în procesul-verbal de cercetare la fața locului.
O problemă de o importanță esențială pentru stabilirea adevărului în cauză este clarificarea împrejurărilor negative, caracterizate prin neconcordanțe dintre starea în care se află victima, leziunile prezentate de aceasta și situația de fapt, prin coroborarea dintre poziția urmelor și mijloacelor materiale de probă cu poziția în care a fost găsit cadavrul.
●Examinarea cadavrului.
Examinarea cadavrului, efectuată de către medicul legist împreună cu procurorul criminalist însărcinat cu ancheta, e o activitate esențială a cercetării la fața locului, cu mari implicații în desfășurarea ulterioară a anchetei, în soluționarea cazului.
Prin examinarea cadavrului se urmărește să se stabilească ori să se obțină cât mai multe date referitoare la:
cauza și natura morții, precum și la prezența leziunilor, a eventualelor urme tipice luptei victimă-agresor;
posibilitatea executării unor acțiuni de autolezare de către însăși victimă;
corespondența dintre locul în care a fost găsită victima și locul real al comiterii infracțiunii;
data și modul în care s-a săvârșit omorul, mijloacele, armele sau instrumentele întrebuințate.
Aceste informații sunt de natură să permită găsirea răspunsului la întrebări esențiale cu privire la faptă, printr-o cooperare între procurorul criminalist și medicul anatomopatolog, cooperare ce se întinde pe întreaga perioadă a urmăririi penale. Examinarea cadavrului fiind o activitate mai amplă, debutează odată cu cercetarea la fața locului și continuă la unitatea medicală la care se efectuează necropsia.
Constatarea morții victimei.
Examinarea cadavrului va începe numai după ce medicul legist a constatat decesul, diagnostic pus pe baza semnelor cadaverice specifice instalării morții biologice și confirmat cu prilejul examenului necroptic.
Principalele semne care servesc la diagnosticarea morții, se împart în precoce, semitardive, tardive și conservatoare.
Semnele precoce, cum sunt absența respirației, încetarea activității cardiace și areflexia totală au o valoare relativă, întrucât pot fi rezultatul unei morți aparente.
Semnele semitardive permit diagnosticarea cu certitudine a morții, în general ele constând din răcirea cadavrului, deshidratarea, rigiditatea cadaverică, instalarea lividității și petele cadaverice. Ele au importanță în stabilirea cauzei și datei morții, inclusiv în determinarea poziției cadavrului după instalarea morții.
Semnele tardive și conservatoare sunt determinate de apariția fenomenelor de putrefacție și respectiv, a celor de mumificare, adipoceară, congelare, semne care depind atât de timpul scurs de la data decesului, dar și de condițiile în care s-a aflat cadavrul.
Examinarea propriu-zisă a cadavrului
După constatarea morții, medicul legist și procurorul vor trece la examinarea cadavrului care trebuie efectuată cu maximă atenție și minuțiozitate, pentru a se evita concluziile pripite, în primul rând cu privire la cauza și natura morții.
Un argument serios în sprijinul importanței examinării cu toată atenția a cadavrului e și acela potrivit căruia, în eventualitatea punerii unui diagnostic inexact de moarte neviolentă, cercetarea locului faptei se va face într-un mod sumar, uneori chiar cu superficialitate, ceea ce va prejudicia serios desfășurarea cercetării viitoare, după constatarea cauzei reale a morții.
Examinarea cadavrului se desfășoară în aceleași faze ca și cercetarea locului faptei – faza statică și faza dinamică – rezultatele fiind consemnate cu procesul verbal și fixate prin fotografiere sau prin înregistrarea video-magnetică.
În faza statică se determină, în principal, următoarele:
Locul în care a fost descoperit cadavrul, amplasarea sa în raport cu urmele și obiectele din jurul său (mobilă, elemente de construcție, vegetație – potrivit particularităților locului), distanța până la acestea precum și sexul, talia și vârsta aproximativă a victimei.
Poziția corpului privită în ansamblul său (pe spate, cu fața în jos, lateral) precum și poziția membrelor, a capului. De exemplu, membrele pot fi în extensie sau îndoite, capul poate fi întors într-o parte.
În faza dinamică vor fi examinate, în ordine:
a) Îmbrăcămintea și încălțămintea cadavrului, interesând caracteristicile lor (culoarea, croiala, materialul din care sunt confecționate, accesorii), precum și urmele sau petele existente pe acestea. De asemenea se va preciza lipsa unor părți din îmbrăcăminte, care, în mod normal, trebuie să existe (pantofi, pantaloni, lenjerie), inclusiv lipsa unor obiecte de genul ceasului sau a verighetei care lasă urme specifice pe încheietura mâinii sau pe degete.
Va fi cercetat cu atenție fiecare buzunar, indicându-se conținutul și poziția acestuia (normală sau scos în afară), precum și urmele de murdărie sau pete. Întreaga îmbrăcăminte trebuie bine verificată pentru a nu scăpa cercetării buzunarele practicate în locuri mai puțin obișnuite.
Examinând vestimentația, medicul legist trebuie să pună în evidență eventualele urme de târâre, de murdărie recentă și semnele de violență și corespondența dintre acestea și urmele imprimate pe corpul victimei. De pe îmbrăcămintea și încălțămintea cadavrului pot fi relevate, fixate și ridicate și alte categorii de urme – biologice, chimice, bunuri, înscrisuri, valori aparținând victimei, precum și microurme, fie de natură umană, fie de natură animală sau vegetală sau microurme ale obiectelor.
b) Corpul cadavrului se examinează plecându-se de la elementele generale, cum sunt de exemplu constituția fizică, culoarea pielii, semnele particulare, inclusiv semnele cadaverice.
După stabilirea și consemnarea elementelor generale, se va trece la examinarea amănunțită a întregului corp, începând cu capul victimei, apoi gâtul, regiunea toracelui, a abdomenului, regiunea dorsală, a membrelor superioare și inferioare.
Leziunile vizibile vor fi descrise ca formă și mărime, urmărindu-se locul și numărul acestora, natura, aspectul exterior și înclinația, forma marginilor și poziția plăgilor în raport cu anumite puncte anatomice de referință. În aceeași ordine de idei trebuie evidențiate semnele particulare – natura, felul amplasarea, forma, aspectul, dimensiunea, colorația, într-un cuvânt orice urmă.
Vor fi examinate, de asemenea, mâinile și unghiile cadavrului, în care pot fi găsite fire de păr, resturi de îmbrăcăminte, fibre textile, sau nasturi, smulși în timpul luptei cu agresorul.
În depozitul subunghial, se pot descoperi celule epiteliale, urme de sânge, fragmente de fire de păr.
Cu mare atenție vor fi cercetate orificiile naturale ale cadavrului, îndeosebi gura, orificiul anal, orificiul vaginal. De asemenea, în gură se pot descoperi materiale folosite pentru a împiedica strigătele (batiste, cârpe, hârtie), iar în celelalte orificii, urme de natură biologică.
Se vor face mențiuni exacte privind cercetarea obiectelor și materialelor ce au servit la imobilizarea sau strangularea victimei, cum sunt: bucăți de sfoară, sârmă, frânghie, etc.
Stabilirea datei morții și a eventualelor modificări în poziția cadavrului
Cu prilejul investigării locului faptei, și, îndeosebi, a cadavrului, prin numeroasele probleme ce sunt avute în vedere se numără și aceea a stabilirii datei la care a survenit moartea, precum și a eventualelor modificări intervenite în poziția cadavrului. Aceste date vor fi determinate fără îndoială, cu o mai mare precizie, în urma necropsiei, însă, chiar din momentul examinării la fața locului a victimei, se pot obține o serie de informații apte să servească la orientarea operativă a cercetării în direcția descoperirii autorului omorului.
În acest scop se procedează la studierea semnelor specifice morții, în special a celor precoce și semitardive. Siguranța în stabilirea datei morții scade pe măsura creșterii intervalului de timp scurs între momentul decesului și cel al descoperirii cadavrului. Cu cât acest interval este mai scurt, cu atât determinarea acestui interval este mai exactă. Astfel:
Cu cazul semnelor precoce, semnificative sunt reacțiile pupilei la unele substanțe chimice, care se produc în limita de 4 ore de la deces, în cazul atropinei, ori a 6 ore în cazul policarpinei. De asemenea, contractarea locală a vaselor la adrenalină se produce în cel mult 24 ore de la deces.
Celelalte semne precoce ale morții (încetarea activității cardiace, absența respirației), nu pot fi luate în calcul pentru determinarea momentului morții, decât în ipoteza sesizării lor de către o persoană avizată, aflată chiar lângă victimă în momentul survenirii morții.
În cazul semnelor tardive, problemele sunt ceva mai complexe, în funcție de tipul de semn clinic și de condițiile în care a fost găsit cadavrul.
Pierderea de căldură se face, în general, cu un grad pe oră, cadavrul ajungând la căldura mediului ambiant în aproximativ 20 de ore, la aceasta contribuind mai mulți factori (temperatura mediului înconjurător, condiții de loc, timp, vârstă, îmbrăcăminte).
Rigiditatea cadaverică se instalează începând cu mușchii maxilarului inferior și coboară treptat spre membrele inferioare, după care cunoaște o rezoluție în același sens, întregul ciclu fiind cuprins între 2 și 36 de ore de la deces, rigiditatea maximă fiind la aproximativ 10 ore, dar și aici în funcție de cauza morții.
Lividitățile cadaverice apar după circa 5 ore, sunt maxime după circa 10-15 ore și nu se mai modifică prin schimbarea poziției cadavrului după aproximativ 12 ore de la deces.
În literatura occidentală, referitor la semnele precoce și semitardive se indică:
corpul cald și suplu, cu corneea umedă și transparență fără lividități, denotă că moartea s-a produs după 1-2 ore;
apariția lividităților la nivelul gâtului, răcirea și rigiditatea maxilarului se face la 3-4 ore;
apariția petei negre scleroticale indică circa 6 ore;
confluența lividităților pe suprafață mare și rigiditatea întregii musculaturi scheletice însoțită de pierderea transparenței corneii este tipică pentru 8-10 ore;
persistența le presiune a lividităților și nemodificarea poziției lor este specifică morții instalată de aproximativ 12 ore.
Data aproximativă a instalării morții va constitui punctul de plecare în determinarea activităților desfășurate de victimă în perioada critică, persoanele cu care a intrat în contact ori cele văzute în câmpul infracțiunii, persoanele cu un comportament suspect ce și-au făcut apariția în zonă, cele ce au părăsit subit imobilul sau localitatea în care s-a comis omorul, bunurile pe care victima le-a avut asupra sa. Formularea corectă a versiunilor privind cercul de persoane bănuite, mobilul și scopul infracțiunii și verificarea operativă a acestora sunt influențate direct de aprecierile făcute la fața locului de către medicul legist.
Secțiunea 3. Aspecte specifice omorului în funcție de mijloacele și procedeele folosite de făptuitor pentru suprimarea vieții victimei
Pentru clarificarea unor împrejurări referitoare la mijloacele și procedeele folosite de către făptuitor în suprimarea vieții victimei, este necesar ca, încă de la începutul cercetării, să se țină seama de specificul leziunilor produse de agenții vulneranți.
Omorul săvârșit cu arme albe și corpuri contondente
Omorurile cu premeditare săvârșite cu arme albe (obiecte înțepător-tăioase și obiecte despicătoare) sunt frecvent întâlnite în practica noastră judiciară.
Leziunile produse de obiecte tăioase pot fi situate în orice regiune a corpului, lungimea lor fiind în funcție de distanța parcursă de lama obiectului pe suprafața corpului victimei. Marginile plăgii sunt netede, având un aspect liniar, semicircular sau în unghiuri. Adâncimea rănii depinde de rezistența țesutului și de forța loviturii.
La locul faptei, urmele de sânge specifice omorului săvârșit cu obiecte tăioase apar fie sub formă de împroșcare, în cazul plăcilor arteriale, fie sub formă de bălți, la plăgile venoase.
Leziunile produse de obiecte înțepătoare sau înțepător-tăioase (cuțit, foarfece, baionetă) au o formă apropiată de obiectul vulnerant. Lungimea plăgii se raportează la gradul de înclinație dintre lama obiectului și suprafața penetrantă, practic aflându-se în fața unei acțiuni concomitent de perforare și tăiere.
Leziunile produse de obiecte despicătoare (topor, bardă) se prezintă ca plăgi tăiate sau zdrobite, în cazul în care lama nu e ascuțită. Lungimea rănii depinde de lungimea lamei obiectului și de unghiul de înclinare. În marea majoritate a cazurilor, leziunile sunt produse la nivelul capului.
Identificarea armelor albe este relativă, determinarea caracteristicilor de grup ale obiectului vulnerant realizându-se după lungimea și adâncimea plăgii, care însă nu concordă întotdeauna cu lungimea lamei.
Leziunile provocate prin penetrarea oaselor late permit stabilirea cu multă precizie a lățimii lamei obiectului vulnerant.
Prin interpretarea modului în care se prezintă leziunile pe corpul victimei se poate face diferențierea omuciderii de sinucidere. De regulă, sinucigașii preferă zona gâtului, a toracelui, arterele radiale sau venele de la încheietura mâinii. Plăgile sunt perpendiculare pe axa gâtului sau mâinii și frecvent, sinucigașul execută mai multe tăieturi paralele până când reușește să execute tăietura fatală.
Diferențierea se poate face și după starea îmbrăcămintei, sinucigașul pregătindu-și autolezarea prin desfacerea hainei și a cămășii, ridicarea mânecii. În ipoteza omorului premeditat, victimele sunt încheiate la haină sau cămașă, existând uneori o simetrie între punctul de perforare a îmbrăcămintei și plaga de pe corp, însă lipsa acestei simetrii este explicabilă prin mișcările victimei ce încearcă să se apere.
Posibilitatea sinuciderii este înlăturată și de existența plăgilor tăiate de pe mâini, tipice încercărilor de apărare prin apucarea cuțitului.
Leziunile provocate de obiecte contondente se prezintă sub forma unor plăgi plesnite sau zdrobite și reflectă forma suprafeței obiectului vulnerant pe oasele plate și pe îmbrăcămintea victimei.
Descoperirea pe corpul victimei de leziuni produse de arme albe impune căutarea instrumentelor creatoare de urme, inclusiv pe căile de acces cu privire la obiectele descoperite, trebuie să se noteze natura, poziția lor față de cadavru și alte repere fixe din teren, starea în care se află și urmele pe care le poartă. În ipoteza sinuciderii, obiectele vulnerante sunt foarte ușor de găsit.
Omorul săvârșit prin asfixii
Moartea violentă săvârșită prin asfixie mecanică este o modalitate foarte frecventă de omucidere, dar și de sinucidere, datorită diversității modurilor în care se realizează: spânzurare, strangulare, ocluzia căilor respiratorii, înecare.
În timp ce celelalte modalități de săvârșire a omorului prin asfixie nu exclud posibilitatea sinuciderii, sugrumarea cu mâinile nu poate fi decât consecința exclusivă a omorului, fiind imposibilă o acțiune de autolezare astfel. De asemeni, și ștrangularea cu lațul se întâlnește de regulă în cazul omuciderii.
La sugrumarea cu mâinile apar echimoze, escoriații, determinate de acțiunea degetelor, a unghiilor. Într-o astfel de ipoteză, nu trebuie pierdut din vedere să se încerce o eventuală ridicare a urmelor papilare de pe pielea din zona gâtului și a feței cadavrului.
Sufocarea și ocluzia orificiilor respiratorii se poate face cu mâna, cu obiecte moi (perne, plapumă), cu pungi de plastic, prin presarea feței de o suprafață dură sau de nisip. Sufocarea este consecința unor acțiuni violente, consecințe a unei intenții directe de a provoca moartea victimei.
Acțiuni în exclusivitate cu caracter violent sunt întâlnite în cazul ocluziei căilor respiratorii, ce se realizează prin astuparea căilor respiratorii cu diverse obiecte sau materiale de genul cârpelor, hârtie etc.
Din categoria morților violente face parte și înecarea, moarte a cărei natură poate fi diversă: sinucidere, omor, accident, catastrofă. Trebuie stabilit faptul dacă moartea este rezultatul omorului disimulat într-un accident.
Omorul săvârșit prin împușcare
Omorul săvârșit prin împușcare reprezintă o modalitate de ucidere a unei persoane mai des întâlnită în practică în perioada post-decembristă.
În scopul determinării naturii morții prin împușcare se vor cerceta urmele principale ale tragerii precum și urmele secundare.
Astfel, trebuie descrise în amănunt orificiul sau orificiile de intrare, zona corpului unde sunt amplasate, aspectul exterior al leziunii, orificiile de ieșire, precum și urmele secundare ale împușcăturii: arsuri în jurul orificiilor de intrare, urmele rezultate din acțiunea gazelor, cele de funingine, de pulbere nearsă, dispuse în formă de cerc în jurul orificiului de intrare, dacă tragerea s-a făcut perpendicular pe planul țintei sau ovală, dacă tragerea s-a făcut oblic, inelul de metalizare, urmele de unsoare.
Descoperirea armei e una din sarcinile importante ale cercetării la fața locului. Trebuie căutată atât în imediata vecinătate a cadavrului cât și în locuri unde făptuitorul a lăsat urme, chiar și pe căile de acces. Uneori arma poate fi găsită în fântâni, ape curgătoare, îngropată în pământ. Tuburile trase se vor căuta începând din zona în care se bănuiește că a stat infractorul. Gloanțele pot fi descoperite în diverse locuri, în raport cu împrejurările în care s-a comis fapta: în pereți sau tavan, în mobilierul din încăpere sau pe podea, în tocul ușilor și ferestrelor, în îmbrăcămintea victimei, în cadavru sau în alte locuri.
Dacă au fost găsite arma, tuburile și gloanțele, trebuie să se stabilească poziția acestora față de cadavru cât și a unora față de celelalte.
Toate acestea, coroborate cu leziunile de pe cadavru constituie elementele de bază în stabilirea direcției, distanței de la care s-a tras, a unghiului de tragere, putându-se stabili cu exactitate locul de unde s-a efectuat tragerea. Descoperirea acestui loc e de natură să ducă la descoperirea altor urme cu valoare pentru cauză.
Arma descoperită trebuie examinată pentru evidențierea urmelor specifice tragerii, a mirosului, a eventualelor urme digitale, biologice. În același scop, pe tuburile găsite vor fi căutate urme ale tragerii recente.
Determinarea acestor elemente este evident importantă, mai ales în situații particulare, în care trebuie diferențiată omuciderea de sinucidere sau determină încercarea de disimulare a omorului prin accident, sinucidere.
Moartea prin otrăvire
Uciderea prin otrăvire este relativ rar întâlnită în practică sub formă de omor premeditat, fiind frecvent consecință a unor accidente sau sinucideri.
Investigarea morții prin otrăvire va avea obiect stabilirea faptului dacă decesul s-a datorat sau nu intoxicării acute, a tipului de substanță toxică și a cantității care a pătruns în organism. De asemenea, trebuie stabilite data intoxicării, forma de procurare și persoanele care au favorizat obținerea acesteia.
În astfel de situații, se procedează la ridicarea recipientelor (sticle, pahare, flacoane), tacâmurilor, resturi alimentare și de hârtie, vomismentelor și chiar a materiilor fecale, întrucât ele pot evidenția ingerarea unor substanțe toxice. Acestea, împreună cu hainele, lenjeria de corp și de pat trebuie ambalate și sigilate, având în vedere că numai analiza de laborator poate stabili cu certitudine dacă prezintă sau nu urme de substanțe toxice.
Ridicarea obiectelor și produselor menționate se impune cu atât mai mult cu cât anumite toxine produc pe corpul victimei leziuni minime sau necaracteristice.
Moartea violentă determinată de alți factori
Moartea violentă a unei persoane poate fi produsă și de alți factori. De exemplu electrocutarea, temperaturile înalte sau foarte joase.
Dacă moartea s-a produs prin electrocutare ori ca urmare a temperaturilor înalte, cu ocazia examenului extern trebuie puse în evidență atât leziunile caracteristice, cât și urme ce pot indica originea arsurii (funingine, resturi de lichide), în raport cu acestea putându-se stabili, natura și cauza morții, pe de o parte, iar pe de altă parte, dacă arsurile s-au produs în timpul vieții sau post-mortem. Ultimul aspect prezintă importanță deosebită din punct de vedere al cercetării întrucât arderea cadavrului e o dovadă de ascundere a adevăratei cauze a morții.
Deși moartea prin frig este în general o moarte accidentală, situațiile de omor nu pot fi excluse. Pot exista situații când înghețarea cadavrului este făcută pentru a camufla cauza reală a morții.
Toate constatările făcute cu ocazia cercetării la fața locului, toate urmele și mijloacele materiale de probă descoperite, relevate, fixate și ridicate vor trebui descrise amănunțit în procesul-verbal, respectând întocmai condițiile de fond și formă. Este obligatorie consemnarea tuturor constatărilor făcute, indiferent dacă între urmele, mijloacele de probă ori diversele împrejurări ale cauzei și versiunile elaborate cu privire la modalitățile concrete de săvârșire se poate stabili sau nu o conexiune logică. Aceasta se va face ulterior, când cel ce efectuează cercetarea are posibilitatea să coreleze toate datele și indiciile, să aprecieze la justa lor valoare probele obținute și să le raporteze la ceea ce a perceput nemijlocit cu prilejul examinării locului faptei.
Omorul cu premeditare urmat de dezmembrarea cadavrelor
În practica judiciară se pot întâlni situații în care omorul săvârșit cu premeditare este urmat de dezmembrarea cadavrului, determinând dificultăți serioase în cercetare, una din problemele centrale rămânând identificarea victimei. La acest rezultat se ajunge relativ greu, acesta fiind și scopul urmărit de criminal.
Literatura de specialitate scoate în evidență faptul că autori ai unei astfel de fapte sunt, de regulă, fie soțul sau rudele victimei, fie persoane cu care aceasta a avut anumite legături (relații de afaceri, vecini, concubini, etc.). În marea majoritate a cazurilor, omorul cu dezmembrarea cadavrului se săvârșește în mediul urban, fapt explicabil prin aceea că în aceste localități este mult mai dificilă transportarea unui cadavru fără ca acest lucru să fie sesizat de vreo persoană.
În astfel de cazuri organele de urmărire penală se sesizează prin descoperirea unei părți din cadavru. Prima problemă e de a descoperi locul unde au fost aruncate sau îngropate celelalte părți din cadavru și de a stabili identitatea victimei.
În momentul descoperirii fragmentelor de cadavru, prin expertiza medico-legală se poate afla dacă aparțin sau nu aceluiași corp, care este sexul, vârsta, talia aproximativă a victimei, data la care a survenit moartea.
Identificarea victimei va putea fi efectuată prin reconstituirea fizionomiei după craniu sau prin supraproiecția craniului peste fotografia persoanei dispărute sau chiar pe baza semnelor particulare (cicatrice, negi, tatuaje).
Practica judiciară recentă demonstrează valabilitatea unor procedee criminalistice și medico-legale de identificare a cadavrului după particularitățile scheletului.
Prin stabilirea identității victimei se ajunge la locul în care s-a săvârșit omorul și în raport cu datele oferite prin examinarea acestuia, la elucidarea faptului dacă locul unde s-a comis infracțiunea coincide sau nu cu cel în care a fost dezmembrat cadavrul.
Din punct de vedere criminalistic, vor fi cercetate ambalajele în care au fost găsite fragmentele, interesând eventualele urme sau caracteristici care să le ateste proveniența. Se va stabili, de asemenea, modul în care au fost aduse, camuflate sau îngropate, distanța și locurile în care au fost împrăștiate. Se vor căuta și urmele pe care acestea le pot conține.
În scopul stabilirii identității victimei se impune identificarea și ascultarea tuturor persoanelor ce domiciliază sau lucrează în apropierea locurilor unde au fost descoperite părțile din cadavru ori pe căile de acces spre acesta.
În situația identificării victimei și stabilirii locului săvârșirii infracțiunii se va trece la efectuarea celorlalte activități de urmărire penală, pentru descoperirea făptuitorului și probarea activității sale. Cu ocazia efectuării percheziției este necesar să se acorde atenție deosebită descoperirii urmelor de sânge, sforilor, cârpelor, obiectelor de îmbrăcăminte, a altor părți din cadavru precum și ambalaje asemănătoare celor în care s-au găsit părți din cadavru.
Trebuie avut în vedere faptul că făptuitorul între timp poate încerca îndepărtarea urmelor de sânge, prin spălare, de pe îmbrăcăminte, motiv pentru care e necesar ca acestea să fie studiate în condiții de laborator.
Cadavrele neidentificate vor fi luate în evidență pe baza fișelor speciale, denumite fișele “C”, care conțin date amănunțite obținute prin examene medico-legale, antropologice, din investigații.
Secțiunea 4. Elaborarea versiunilor de urmărire penală
Regula de baza după care trebuie să se orienteze organele judiciare în cercetarea infracțiunilor de omucidere o reprezintă organizarea judicioasă a anchetei și planificarea urmăririi penale, în scopul clarificării împrejurărilor săvârșirii faptei și al identificării autorului.
Un loc central îl ocupă elaborarea versiunilor de urmărire penală, referitoare la natura morții violente, la persoana autorului, la mobilul și scopul infracțiunii și la împrejurările sau condițiile în care a fost săvârșită.
Pentru elaborarea versiunilor, organul de urmărire penală va trebui să dispună de un minim de date concrete referitoare la faptă. Aceste date se obțin pe cale procesuală cât și din izvoare extraprocesuale (investigații, zvonuri, scrisori anonime).
Probleme complexe se nasc în cazuri de dispariție a unor persoane, situații când, pe lângă versiunile privind o moarte violentă, mai pot fi emise versiuni referitoare la părăsirea domiciliului, la răpire și sechestrare, etc.
Un aspect ce nu trebuie scăpat din vedere de către procuror este acela al posibilei disimulări a omorului printr-un accident sau sinucidere, când din actele premergătoare nu se desprind date suficient de clare care să permită o încadrare juridică corectă a faptei, mai ales în cazul sesizării unor împrejurări negative.
O importanță deosebită pentru orientarea cercetării o au versiunile referitoare la autorul omorului și la mobilul sau scopul infracțiunii. Altfel spus, este necesar să se răspundă la întrebarea: cărei persoane îi profită omorul sau cine avea interesul să-l comită?
Punctul de plecare al anchetei și de elaborare a versiunilor îl reprezintă victima, ea furnizând cele mai prețioase elemente pentru elucidarea cazului, o regulă metodologică de bază fiind plecarea, în investigație, de la faptă la făptuitor.
În elaborarea versiunilor privind persoana autorului și mobilul sau scopul omorului, procurorul trebuie să țină cont de datele obținute din cercetarea la fața locului și din examinarea cadavrului cât și de datele rezultate din ascultarea martorilor, a rudelor ori investigațiilor privitoare la crimă.
Din prima categorie de date se pot desprinde concluzii referitoare la persoana autorului, la faptul că acesta cunoaște sau nu topografia locului, dacă era o cunoștință apropiată a victimei, se poate determina mobilul faptei cât și mijloacele vulnerante întrebuințate.
Cunoașterea victimei reprezintă pentru organul judiciar o sursă de date necesare identificării ucigașului. Astfel se poate stabili ce activitate desfășura victima în momentele premergătoare agresiunii după felul în care era îmbrăcată și după starea unor obiecte. Ne putem da seama de raportul victimă-agresor după comportarea victimei la momentul apariției ucigașului; dacă i-a permis accesul, înseamnă că-l cunoștea.
Din cea de a doua categorie de date, rezultate din ascultarea martorilor și a rudelor, se pot cunoaște obiceiurile, pasiunile, viciile, natura relațiilor întreținute cu membrii familiei, cu colegii de serviciu sau cu alte persoane, mediile frecventate, activitatea profesională, etc.
E necesar să se stabilească cât mai exact unde, când, cu cine și în ce mod și-a petrecut timpul victima înaintea survenirii decesului, dacă a fost văzută în compania unor persoane străine, dacă a căutat-o cineva, etc.
Versiunile elaborate vor fi verificate în mod obligatoriu. În cadrul fiecărei versiuni se procedează la clarificarea problemelor sale specifice prin efectuarea activităților de urmărire penală prevăzute în ipoteza respectivă (reconstituiri, ascultări de martori, etc.) potrivit termenelor stabilite în planul de urmărire penală.
Versiunile sunt verificate concomitent, indiferent de gradul lor de verosimilitate, până la eliminarea celor neconforme cu realitatea.
Secțiunea 5. Dispunerea constatărilor ori a expertizelor
medico-legale și criminalistice
§5.1.Dispunerea constării ori a expertizei medico-legale
După cercetarea la fața locului, efectuarea constatării sau expertizei medico-legale reprezintă un alt moment important al elucidării unor probleme privind moartea violentă, la care, din motive obiective, nu s-a putut răspunde din primul moment.
Toate datele de natură medico-legală legate de împrejurările comiterii omorului urmează să fie lămurite de medicul legist și demonstrate științific în cadrul constatării medico-legale. În conformitate cu prevederile legii procesual penale, în cazurile de moarte violentă, de moarte a cărei cauză nu se cunoaște sau este suspectă ori atunci când este necesară examinarea corporală a învinuitului sau persoanei vătămate pentru a constata pe corpul acestora existența urmelor infracțiunii, organul de urmărire penală este obligat să dispună efectuarea constatării medico-legale. Expertiza medico-legală devine obligatorie pentru a se stabili cauzele morții dacă nu s-a întocmit un raport medico-legal.
Pentru ca rezultatele constatării medico-legale să contribuie la aflarea adevărului în cauză, organele de urmărire penală au datoria să asigure medicul legist cu condiții optime de activitate, în sensul de a-i pune la dispoziție, atât în faza inițială, cât și pe parcursul efectuării lucrării, toate materialele și datele de care are nevoie pentru efectuarea unei lucrări de calitate. Conlucrarea permanentă dintre medicul legist și organul de urmărire penală dă posibilitatea acestuia din urmă să cunoască rezultatele obținute și să rezolve cu operativitate diversele probleme ce apar în urma examinării cadavrului. Constatarea medico-legală se dispune prin rezoluție motivată.
Referitor la problematica ce trebuie rezolvată prin constatarea medico-legală, ea diferă în raport cu agenții traumatici ce au acționat asupra victimei.
Problemele la a căror rezolvare expertiza medico-legală are un aport substanțial, sunt, în esență, următoarele:
stabilirea cauzei și naturii morții, precum și a datei la care a survenit aceasta;
diferențierea leziunilor vitale de cele post mortale și explicarea mecanismelor de producere a lor;
determinarea agentului vulnerant, a direcției, intensității și succesiunii loviturilor;
stabilirea faptului dacă a avut loc o luptă victimă-agresor;
stabilirea sexului, vârstei, grupei sanguine.
Totodată, se va proceda la recoltarea diverselor urme existente pe corpul și îmbrăcămintea cadavrului (urme biologice, fire de păr etc.). Uneori, ridicarea urmelor de pe cadavru se face la fața locului.
Aceste preluări se efectuează mai bine în condițiile sălii de autopsie, ceea ce impune transportarea cadavrului la morgă cu multă atenție, luându-se măsuri de prevenire a distrugerii urmelor și microurmelor, măsuri printre care se numără și introducerea cadavrului în saci de plastic. În această situație cadavrul trebuie transportat urgent la morgă, deoarece sângele, excrețiile și secrețiile, țesuturile, se degradează rapid.
Examinarea necropsică, ridicarea urmelor de pe cadavre, a măștii mortuare și eventual, amprentarea sa, dacă nu s-au făcut la fața locului, se realizează de către medicul legist împreună cu procurorul criminalist. Acesta din urmă având calitatea de conducător al echipei de cercetare are o viziune de ansamblu asupra cazului cercetat, știe ce probleme trebuie clarificate, și, prin urmare, ce să solicite în plus la expertiza medico-legală.
În practica organelor de urmărire penală apar situații când obiectul principal al constatării medico-legale nu îl constituie stabilirea mecanismului de producere a leziunilor și cauza morții, ci condițiile particulare în care s-a acționat. Aceasta, îndeosebi în cazul asfixiilor mecanice, fie prin compresiune, fie prin ocluzie. Asfixiile mecanice prin compresiune produc de obicei leziuni asemănătoare și numai examenul intern poate explica și demonstra tanatogeneza.
Indiferent de modalitatea concretă de săvârșire a infracțiunii, medicului legist îi revine sarcina elucidării aspectelor multiple ce privesc organismul uman și factorii de ordin biologic de natură a constitui probe în procesul penal. După cum, în cazurile deosebite, medicul legist poate oferi date concludente referitoare la reconstituirea împrejurărilor în care s-ar fi putut săvârși infracțiunea, prin cunoștințele sale fiind un adevărat consilier al organului de urmărire penală și al specialistului criminalist în probleme de specialitate, dar fără să-și depășească competența.
§5.2Dispunerea constatărilor tehnico-științifice sau a expertizelor criminalistice
Lămurirea problemelor multiple și diverse pe care le ridică soluționarea legală și temeinică a cauzelor privind omorul săvârșit cu premeditare impune valorificarea științifică a urmelor și mijloacelor materiale de probă descoperite și ridicate de la fața locului, prin intermediul constatărilor tehnico-științifice și a expertizelor criminalistice. Urgența dispunerii constatărilor tehnico-științifice criminalistice este dată, fie de pericolul dispariției unor mijloace de probă ori de schimbare a unor situații de fapt, fie de necesitatea lămuririi fără întârziere a unor fapte sau împrejurări ale cauzei.
Problemele centrale la a căror lămurire concură direct examinarea criminalistică a mijloacelor de probă, pot fi:
identificarea autorului și a celorlalți participanți la săvârșirea infracțiunii;
identificarea instrumentelor și substanțelor vulnerante, a altor obiecte folosite în comiterea infracțiunii;
stabilirea împrejurărilor în care a avut loc agresiunea, a modului în care a fost suprimată viața victimei.
În ipoteza omuciderii nu se susține, însă, că toate aceste probleme își găsesc rezolvarea numai pe baza experienței criminalistice, mai ales în privința examinării urmelor biologice, a identificării victimei și a agentului vulnerant, când ne aflăm, practic, pe terenul unei expertize judiciare complexe, criminalistice și medico-legale, deși aceasta nu este reglementată ca atare de lege.
Expertiza dactiloscopică servește la identificarea autorului omorului după urmele digitale lăsate la locul faptei, inclusiv pe corpul victimei. Aceasta presupune efectuarea unui examen comparativ, între urmele descoperite și impresiunile digitale ale persoanei suspecte sau impresiunile din cartoteca dactiloscopică.
După unii autori, constatarea tehnico-științifică sau expertiza dactiloscopică poate avea ca obiect și stabilirea faptului dacă amprentele de la cadavru și amprentele presupuselor rude ale acestuia conțin dermatoglife caracteristice care să confirme rudenia.
Dacă expertului i se pune la dispoziție numai urma, acesta poate stabili cu destulă precizie mâna de la care provine, tipul de desen papilar, dacă conține suficiente elemente de individualizare, vechimea și modul de formare. Dacă urma s-a format în condiții bune, pot fi desprinse unele date referitoare la vârsta și talia individului, la starea de îngrijire a mâinii.
Totodată, se poate proceda la analiza fizico-chimică a substanțelor conținute în urmă. De pildă, în ipoteza unei urme digitale formate prin depunerea unui strat de sânge, se va putea stabili dacă aceasta aparține aceleași grupe sanguine cu cea a cadavrului, sau dacă vechimea urmei corespunde cu timpul scurs de la moartea victimei.
Identificarea victimei este o altă problemă care se poate rezolva prin intermediul expertizei dactiloscopice sau prin care pot fi verificate rezultatele obținute prin alte căi.
Expertiza urmelor de picioare permite identificarea creatorului urmei pe baza detaliilor prezentate fie de crestele papilare ale plantei piciorului, fie ale ciorapului, fie încălțămintei, după cum urma a fost formată de piciorul gol sau încălțat.
În ipoteza în care examenul comparativ nu este posibil datorită insuficienței detaliilor caracteristice sau lipsei metodelor de comparație, se pot obține date referitoare la modul de formare a urmei, la sexul, vârsta și talia aproximativă a persoanei, dacă aceasta a mers normal sau a alergat.
Elementele de individualizare oferă, de asemenea, cărarea de urme formată de autor în câmpul infracțional.
România se situează printre primele țări din lume privind identificarea persoanelor după urmele buzelor. E adevărat că astfel de urme se găsesc destul de rar la locul săvârșirii infracțiunii, nefiind totuși exclus ca urmele buzelor să fie descoperite pe alimente, pe pahare, căni, mucuri de țigări. Pornind de la faptul că desenele coriale sunt unice la o persoană, în prezent este unanim acceptată ideea potrivit căreia urmele de buze pot duce cu certitudine la identificarea unei persoane în aceeași măsură ca și urmele desenului papilar.
Această expertiză servește la identificarea persoanei prin compararea modelelor obținute experimental, iar, în lipsa acestora, servește la stabilirea sexului și vârstei aproximative, tipul antropologic al persoanei; dacă urmele au fost formate de una sau mai multe persoane și dacă prezintă suficiente elemente de identificare; dacă urmele au fost create de buza superioară sau inferioară și eventualele malformații congenitale (buza de iepure, gura de lup) sau patologice; mecanismul de formare al urmelor, particulele adiacente ce se găsesc în urmele de buze; grupa sanguină a persoanei.
În ipoteza urmelor de dinți ce se prezintă sub forma mușcăturilor, descoperite pe corpul victimei sau agresorului, este necesară examinarea lor imediată datorită deformării lor rapide prin procesele patologice ce au loc la nivelul tegumentului.
Expertiza urmelor lăsate de instrumentele vulnerante, efectuată de medicul legist împreună cu expertul criminalist, are drept scop stabilirea obiectului folosit de infractor în suprimarea vieții victimei. În funcție de caracteristicile reflectate în urmă, în oasele plate ale victimei, este posibilă stabilirea apartenenței de gen și chiar identificarea instrumentului vulnerant.
Expertiza sau constatarea tehnico-științifică balistică are drept scop identificarea armei de foc (pe baza examinării glonțului, tubului, urmelor împușcăturii), precum și stabilirea vechimi, direcției, distanței, unghiului de tragere.
De asemeni, prin constatările și expertizele efectuate se oferă date privind starea de funcționare a armelor și munițiilor, urmele de intrare și ieșire ale gloanțelor, urmele de ricoșeu, urme suplimentare ale împușcăturii, ale celor create de armă pe gloanțe și pe tubul cartușului, direcția și distanța de tragere la pistoalele cu bolțuri și armele atipice.
Expertiza biocriminalistică este una dintre cele mai importante expertize judiciare efectuate în cazul omuciderilor, urmele de natură umană întâlnindu-se mai rar decât la celelalte forme de omucidere în locul săvârșirii omorului cu premeditare, întrucât premeditarea presupune o deliberare a unui plan de executare, activități de pregătire, în care autorul va avea în vedere și înlăturarea urmelor faptei sale.
Analiza urmelor de secreții și de excreții, a firelor de păr, a resturilor de țesuturi moi, furnizează indici valoroși privind victima, agresorul și împrejurările în care a fost săvârșită fapta.
Expertiza urmelor de sânge permite stabilirea unor elemente de ordin calitativ, cum ar fi, de exemplu: grupa sanguină, tipul de hemoglobină, ADN-ul, regiunea anatomică de unde provine, sexul persoanei. Se pot obține date privind timpul și împrejurările în care a fost săvârșită fapta, prin interpretarea vechimii urmei, a impurităților din ea, a formei petei ce indică distanța de la care a căzut și poziția corpului.
Aceleași probleme, în general, pot fi clarificate prin examinarea urmelor de spermă, respectiv natura acestora, grupa sanguină a persoanei de la care provine, vechimea aproximativă a urmelor, dacă persoana ce le-a creat suferă de boli venerice.
Examinarea firului de păr poate elucida anumite aspecte cum ar fi de exemplu: partea din corpul uman sau zona de unde provin firele de păr; modul de detașare; existența urmelor de distrugere, de sânge; culoarea naturală; sexul; vârsta probabilă a persoanei, ce sunt de natură să restrângă cercul de bănuiți și în final, prin examenul de comparație, specialistul să se pronunțe dacă urma are sau nu aceleași caracteristici generale sau individuale cu probele prelevate de la persoana suspectă.
La urmele create de animale interesează natura, specia de animal ce le-a creat, precum și mecanismul de formare a acesteia.
Aceleași probleme interesează și în cazul urmelor formă de natură vegetală precum și a celor biologice de aceeași natură, cu anumite particularități. În cazul urmelor formă se va cere specialistului sau expertului să precizeze dacă urma a fost creată de aceeași plantă de la care provine modelul de comparație.
În cazul urmelor biologice de natură vegetală interesează următoarele probleme:
zona de proveniență a plantei, studiul de vegetație;
dacă planta crește natural sau este cultivată;
eventualele prelucrări sau modificări suferite în urma acestui proces;
dacă există corespondență de gen și specie între urma în litigiu și modelul prelevat pentru comparație.
Expertiza grafică se dispune în situațiile în care la locul faptei sau la locuința victimei sunt descoperite înscrisuri din a căror conținut se pot desprinde date referitoare la faptă, inclusiv cu privire la persoana autorului, exemplu tipic fiind cel al scrisorilor de amenințare.
Pe baza expertizelor destinate identificării cadavrului după urmele de natură osteologică se poate determina sexul, talia persoanei după schelet, vechimea oaselor și vârsta aproximativă a persoanei. Se poate reconstitui fizionomia după craniu sau prin metoda supraproiecției. O situație frecvent întâlnită în practica de specialitate este și
identificarea după natură.
Secțiunea 6. Executarea altor acte de urmărire penală
În vederea stabilirii tuturor faptelor și împrejurărilor unei morți violente, pentru verificarea versiunilor elaborate în caz, organul de cercetare penală nu se poate limita numai la cercetarea locului faptei, la constatarea medico-legală sau la expertizele criminalistice, chiar dacă acestea au o mare importanță în stabilirea adevărului. Actele mai importante efectuate în cazul cercetării omorului sunt: ascultarea martorilor, ascultarea învinuitului sau inculpatului, confruntarea, percheziția, reconstituirea.
6.1. Ascultarea martorilor
Identificarea martorilor constituie una din sarcinile urgente ce trebuie rezolvate, depozițiile acestora determinând de multe ori orientarea activității organelor de urmărire penală.
Martorii oculari trebuie ascultați, pe cât posibil, cu ocazia cercetării la fața locului. Dacă acest lucru nu se poate, ascultarea se va efectua în cel mai scurt timp posibil, evitându-se astfel “alterarea” declarațiilor prin influențele unor factori obiectivi sau subiectivi.
Ascultarea martorului ocular trebuie să lămurească următoarele:
locul și timpul când s-a comis infracțiunea;
împrejurările în care a luat cunoștință despre comiterea omorului;
locul în care se afla și aspectele pe care le-a perceput;
acțiunile făptuitorului înainte, în timpul și după agresiune;
cauzele ce au generat starea conflictuală;
instrumentele folosite de autorul infracțiunii;
identitatea sau semnalmentele făptuitorului, ținuta vestimentară;
identitatea victimei;
direcția în care s-a deplasat făptuitorul după săvârșirea infracțiunii;
alte persoane ce au cunoștință despre fapta comisă;
posibilitatea recunoașterii făptuitorului în cazul revederii.
Persoanele ce au descoperit cadavrul pot furniza relații privitoare la împrejurările în care au descoperit victima, poziția inițială, modificări survenite în câmpul infracțiunii, identitatea victimei.
Martorii pot fi identificați și din cadrul altor categorii de persoane: cele apropiate victimei, vecinii acesteia, colegii săi de muncă, persoanele ce fac parte din cunoștințele celor incluși în cercul de bănuiți.
Rudele victimei pot furniza informații privind activitatea desfășurată de aceasta înaintea comiterii agresiunii, stările conflictuale avute, dacă au existat amenințări cu moartea, bunurile și valorile pe care le-a avut asupra sa, etc. Totodată, trebuie stabilit ce activități au desfășurat martorii în perioada critică, precum și împrejurările în care au aflat despre faptă.
Martorii identificați din rândul vecinilor victimei pot ajuta și la lămurirea unor aspecte legate de comportamentul acesteia în familie, viciile, natura relațiilor lor cu persoana decedată, reacția rudelor la aflarea veștii descoperirii cadavrului, comportarea suspectă a vreunui membru de familie, persoana ce i-ar fi putut dori moartea.
De un real folos pot fi declarațiile martorilor identificați din rândul cunoștințelor persoanelor incluse în cercul de bănuiți. Datele privind activitățile desfășurate de persoana suspectă înainte și după săvârșirea infracțiunii, ora plecării și sosirii din locuință, ținuta vestimentară, obiectele sau instrumentele ce le avea asupra sa, motivarea eventualelor leziuni sunt de natură să înlăture “alibiurile” invocate de persoana bănuită.
Pot fi identificați martori reconstituind traseul parcurs de victimă până la locul unde i-a fost suprimată viața cât și pe itinerarul parcurs de făptuitor pentru a se îndepărta de la locul faptei. Datele ce pot fi oferite de astfel de martori se referă la identitatea făptuitorului sau la semnalmentele acestuia, caracteristici ale îmbrăcămintei, obiecte ce le avea asupra sa, locul unde a fost văzută ultima dată.
Sfera persoanelor ce pot fi ascultate în calitate de martor diferă de la cauză la cauză, putând fi extinsă sau restrânsă în raport cu împrejurările în care s-a săvârșit infracțiunea, particularitățile locului faptei, natura urmelor descoperite.
Ascultarea persoanelor trebuie să fie efectuată de aceeași membri ai echipei de cercetare, de la începutul anchetei până la finalizarea cazului, reaudiențele efectuate de noi anchetatori generând dificultăți și neînțelegeri.
6.2. Ascultarea învinuitului sau inculpatului
Ascultarea învinuitului sau inculpatului permite cunoașterea poziției sale față de fapta săvârșită și a motivelor ce l-au determinat să comită omorul cu premeditare. Pentru aceasta va fi întrebat despre natura relațiilor sale cu victima, dacă i-a fost dușman și din ce cauză, cum a pregătit și comis fapta, dacă o cunoștea pe victimă, de când, în ce împrejurări a cunoscut-o și natura relațiilor dintre ei, când s-a întâlnit ultima oară cu victima, unde, motivul întâlnirii, cauzele care au generat conflictul, împrejurările în care a comis omorul, instrumentele, obiectele, armele de care s-a folosit.
Dacă cel ascultat neagă învinuirea adusă, i se va cere să explice ce a căutat la locul infracțiunii, cum și-a petrecut timpul înainte și după comiterea crimei, cum se explică prezența urmelor sale și a unor obiecte personale la locul faptei, a unor obiecte ale victimei la domiciliul său.
Declarațiile învinuitului sau inculpatului, indiferent că acesta neagă sau recunoaște faptele imputate, vor trebui verificate minuțios și coroborate cu celelalte probe administrate în cauză.
6.3. Confruntarea
Confruntarea se dispune atunci când se constată că între declarațiile persoanelor ascultate în cauză(martori, învinuiți, inculpați) au apărut contraziceri esențiale cu privire la un aspect, stare ori împrejurare de fapt. În situația în care martorii se tem de răzbunarea autorului omorului sau încearcă să-l acopere, e necesară confruntarea lor cu martorii de bună credință sau cu însuși învinuitul, în această din urmă situație impunându-se o pregătire deosebit de atentă a actului procedural.
Această activitate se desfășoară, de regulă, în faza finală a investigării criminalistice, când toate posibilitățile de înlăturare a contrazicerilor prin celelalte probe și mijloace de probă au fost epuizate. Desfășurarea ei în alt moment nepotrivit poate avea consecințe negative asupra investigării infracțiunii.
6.4. Reconstituirea
Reconstituirea, în cazul infracțiunii de omor cu premeditare urmarește realizarea următoarelor scopuri:
-verificarea și ilustrarea probelor administrate în cauză;
-verificarea versiunilor elaborate;
-obținerea de noi probe.
Reconstituirea poate contura elementele constitutive ale infracțiunii și stabili adevărul, tocmai datorită faptului că elementele de probă îndoielnice sau simple indicii, pot fi reținute ca probe serioase sau înlăturate ca lipsite de valoare.
În cazul infracțiunii de omor, reconstituirea are în vedere:
-stabilirea posibilităților de observare, percepere, memorare sau reproducere a unui fapt sau fenomen;
-verificarea posibilităților de săvârșire a omorului într-un anumit mod;
-verificarea cu privire la deprinderile învinuitului sau inculpatului necesare pentru săvârșirea faptei;
-verificarea producerii unor anumite rezultate în urma unor activități determinate;
-stabilirea posibilităților martorilor de a vedea sau auzi cele relatate cu privire la faptă, împrejurările comiterii.
Cu ocazia reconstituirii, locul unde se desfășoară aceasta trebuie să corespundă celui în care s-a desfășurat activitatea infracțională, schimbarea lui putând influența rezultatul activității.
6.5. Percheziția
Și percheziția, fie domiciliară, fie la locul de muncă, este una din activitățile de urmărire penală de maximă urgență, urmărind descoperirea obiectelor și instrumentelor ce au servit la comiterea omorului, a celor ce poartă urmele infracțiunii, cadavrelor sau părți din acestea precum și a făptuitorilor ori a altor persoane dacă se sustrag urmăririi penale sau de la judecată.
Percheziția efectuată la persoanele bănuite poate conduce la descoperirea instrumentelor folosite la comiterea omorului. Faptul că pe acestea se descoperă urme ale infracțiunii contribuie în mod decisiv la identificarea făptuitorului și la dovedirea activității infracționale.
De o mare atenție trebuie să se bucure căutarea obiectelor de îmbrăcăminte ale persoanei la care se efectuează percheziția și care au corespondent în urmele descoperite la fața locului. Ulterior, prin expertiză traseologică se va putea stabili cu precizie dacă urmele de încălțăminte găsite la locul faptei au fost formate de încălțămintea găsită asupra persoanei bănuite sau dacă firele textile au făcut sau nu corp comun cu obiectul de îmbrăcăminte ridicat la percheziție.
Pe lângă percheziția domiciliară, va fi efectuată și o percheziție corporală pentru descoperirea la agresor a unor corpuri delicte, a urmelor biologice provenite de la victimă, etc.
În funcție de modalitățile concrete utilizate de făptuitor și agentul vulnerant folosit pentru suprimarea vieții victimei, scopul percheziției poate consta și în descoperirea substanțelor toxice, a recipientelor sau vaselor ce poartă urme ale acestora. Alteori, pe baza unor indicii anterioare, scopul percheziției îl constituie descoperirea unor cadavre sau părți din acestea.
Este recomandat ca percheziția să se extindă și în exterior, în câmp deschis, urmărindu-se examinarea atentă a obiectelor existente la suprafața terenului ce ar putea servi drept ascunzători precum și recunoașterea locurilor unde au fost îngropate anumite obiecte, valori, cadavre sau părți din acestea.
Efectuarea percheziției trebuie să respecte regulile de tactică criminalistică, în ceea ce privește modul de pătrundere în locuință, efectuarea percheziției corporale, căutarea, descoperire, ridicarea, sigilarea celor descoperite .
Concluzii
Cu certitudine, omul reprezintă suprema creație a lumii. De-a lungul timpului și oriunde pe suprafața planetei noastre, lămurirea naturii și a condiției sale de existență a constituit problema centrală, preocupând deopotrivă, știința, literatura, arta, filozofia, etc. Privită prin prisma normelor juridice, ocrotirea omului a răspuns și răspunde unui interes manifestat întotdeauna în drept față de atributele persoanei, considerate ca valori general umane.
Din cele mai vechi timpuri, apărarea persoanei a constituit o trăsătură comună tuturor sistemelor de drept, indiferent de orânduirea socială, deși modul în care era perceput pericolul social al faptelor îndreptate împotriva vieții, și mai ales tratamentul juridic aplicat făptuitorilor, a cunoscut numeroase diferențieri, criteriul de bază fiind acela al apartenenței la o clasă socială sau alta.
Pe bună dreptate, literatura de specialitate evidențiază faptul că pentru a putea aborda problema personalității umane prin mijloacele dreptului este imperios necesară caracterizarea acestei noțiuni complexe. Dar definirea acestei noțiuni este extrem de dificilă ținând cont de condițiile istorice concrete, nivelul de dezvoltare al societății și gândirii pe diferite trepte de evoluție, inclusiv de modul în care este privit omul de științele care îl studiază, în raport cu specificul fiecăruia.
Prin numeroase și substanțiale diferențieri față de legislația anterioară, noul Cod penal nu reprezintă o îmbunătățire a acesteia, ci un cod calitativ nou, un document juridic de importanță deosebită, având drept scop să soluționeze în mod unitar vasta problematică a prevenirii și pedepsirii infracțiunilor.
Evoluția societății contemporane scoate în relief un aspect cutremurător care afectează toate segmentele sociale și anume, creșterea fără precedent a criminalității în general, a celei cu violență în special.
Reprezentând o problemă socială a cărei modalități de manifestare și soluționare interesează atât factorii de control social, cât și opinia publică, acțiunile săvârșite prin folosirea violenței tind să devină tot mai frecvente și periculoase pentru societate și persoanele care o compun, îndemnându-ne la diverse asociații: crimă organizată, terorism și violență instituționalizată apreciate ca specifice subculturilor violente și crimei profesionalizate.
Cauzele creșterii fără precedent a violenței sunt explicate diferențiat de la o societate la alta, de la o zonă geografică la alta, căutându-se uneori, sursele acestora în sfera politicului, economicului, juridicului sau într-o conflictualitate de natură grupală, de obicei etnică sau religioasă.
Apariția violenței a fost un fenomen nou numai la debutul său, evoluția ei fiind strâns legată de dezvoltarea comunităților umane, motiv pentru care poate fi considerată o permanență legată indisolubil de funcționarea societății. Întrebuințarea forței brutale cu scopul de a jefui, maltrata, silui, a fost considerată întotdeauna un flagel social, determinând reacții de reprimare sau de ținere sub control, dar și de studiere a cauzalității care determină fenomenul respectiv.
În general, infracțiunile contra persoanei prezintă un ridicat grad generic de pericol social determinat, pe de o parte, de importanța relațiilor sociale ce constituie obiectul protecției penale și de gravele urmări pe care le pot avea pentru societate, iar pe de altă parte, faptul că aceste infracțiuni se săvârșesc prin mijloace și procedee violente. Normala formare, desfășurare și dezvoltare a relațiilor sociale legate de ocrotirea persoanei și a vieții acesteia nu ar fi posibilă fără combaterea eficace, folosind mijloacele dreptului penal, a tot ce este primejdios și vătămător pentru existența umană.
Apărarea persoanei prin dispozițiile legii penale privește omul în principalele sale atribute, cel mai de preț bun al omului fiind viața. Fiind fapte comisive, infracțiunile de omor prezintă numeroase modalități normative și faptice.
Trebuie subliniat faptul că mijloacele și procedeele folosite pentru curmarea vieții victimei nu condiționează existența infracțiunii. Cel mult, acestea pot determina anumite diferențieri privitoare la gravitatea faptei comise. Tot astfel, e de remarcat faptul că, pentru existența laturii obiective, nu prezintă nici un fel de relevanță dacă moartea a survenit imediat după efectuarea acțiunii de ucidere sau mai târziu, atâta timp cât s-a dovedit legătura de cauzalitate între acțiunea ori inacțiunea făptuitorului și rezultatul produs.
Pornind de la considerentul că acțiunea de a ucide cu intenție o ființă omenească poate prezenta multiple particularități, în raport cu diferitele elemente ce se grupează ori se alătură omorului simplu, care îi sporesc gradul de pericol social, legea prevede împrejurările ce constituie elemente circumstanțiale, creând astfel anumite modalități normative agravante ale omorului.
Dintre elementele circumstanțiale ale omorului calificat, omorul săvârșit cu premeditare este, indiscutabil, mai periculos, fapta fiind calculată cu multă atenție, autorul urmărind permanent ducerea la bun sfârșit a ideii de a ucide. Literatura de specialitate este unanimă în a accepta că atunci când hotărârea de a suprima viața victimei a fost luată din timp și s-a concretizat în acte de pregătire ne aflăm în fața unui omor calificat, săvârșit în această modalitate.
Premeditarea, în accepțiunea legii penale, are o sferă mai largă, incluzând intensitatea actului de gândire, chibzuința asupra reușitei, măsurile concrete și modul cum se va desfășura acțiunea de suprimare a vieții.
Simpla deliberare nu constituie agravanta premeditării, ci mai este necesar ca omorul să fi fost și pregătit dinainte. Acțiunea premeditată implică o hotărâre prealabilă și activități materiale premergătoare săvârșirii infracțiunii, de natură să întărească hotărârea luată și să asigure realizarea ei.
Se presupune că există o mare încărcătură afectogenă, caracterizată prin alcătuirea unui scenariu în care făptuitorul își imaginează secvențe din timpul luptei. Este inegală această luptă pentru motivul că, în timp ce făptuitorul pregătește actul în cele mai mici detalii, victima inocentă își urmează cursul vieții.
Bibliografie selectivă
Codul penal al României
Codul de procedură penală
Codul penal francez
Legea nr. 140 / 06.10.1996
Legea nr. 281 /2003
Decizii ale C. S. J., secția penală, Dec. nr. 622, 1933, în “Dreptul” nr. 8, 1994
G. Antoniu, C. Bulai și colaboratorii, Practică judiciară penală, vol. III
C-tin Barbu, Ocrotirea persoanei în dreptul penal al României, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 1977
V. Bercheșan, C. Pletea și I. E. Sandu, Cercetarea la fața locului în Tratat de tactică criminalistică, Editura Carpați, Craiova, 1992
V. Bercheșan, I. N. Dumitrașcu, Cercetarea omorului în “Tratat de metodică criminalistică”, vol. I, Editura Carpați, Craiova, 1994
Al. Boroi, Infracțiuni contra vieții, Ed. Națională, București, 1996
C. Bulai, Curs de drept penal, partea specială, vol. I, București, 1975
A. Ciopraga, Criminalistica. Elemente de tactică, Universitatea A. I. Cuza Iași, Facultatea de Drept, Ediția 1986
L. Coman, I. R. Constantin, Unele particularități ale cercetării la fața locului în infracțiunile de omor și în cazul cadavrelor neidentificate, în “Tratat practic de criminalistică”, vol. I, Ministerul de Interne, București, 1976
I. Dobrinescu, Infracțiuni contra vieții persoanei, Editura Academiei Române, București, 1987
J. Dollard, L. W. Dood, E. Miller, O. H. Maxren and R. Sears, Frustration and agression, New Haven, Zale Univ. Press/1939
V. Dongoroz, în introducere la lucrarea colectivă, Explicații teoretice ale codului penal român, vol. III, Editura Academiei Române, București, 1971
M. Dragomir și Gh. Asanachi, Urmele de natură piloasă, Tratat practic de criminalistică, vol. I, Ministerul de Interne, București, 1976
S. A. Gdunski, Criminalistica, Editura Științifică, București, 1961
V. Greblea, Prelegeri la cursurile de specializare a procurorilor criminaliști, manuscris, din fondul documentar al Parchetului General de pe lângă Curtea Supremă de Justiție
V. Greblea, O. Petrescu, I. Argeșeanu, Cercetarea omorului de către o echipă complexă, în rev. P. C. C., nr. 3-4/1982
E. de Greef, Introduction a la criminologie, Bruxelles, Ed. Van den Plank
L. Ionescu, Propuneri pentru o reglementare proprie a expertizei complexe, în R.R.D. nr. 3-1978
R. Kallman, Rechtsprobleme bei der organtransplantation Straf und zivil rechttiche Erwangungen in “Zeitschrifft fur das gesante Familiesrech”
M. Kernback, Medicina judiciară, Editura Medicală, București, 1958
A. Kraus-Manolescu, I. Preda, Tanatologie medico-legală, Editura Medicală, București, 1967
V. Macovei, Folosirea videomagnetofonului la cercetarea la fața locului și la reconstituire într-un caz de omor, în revista P.C.C. nr. 2, 1982
V. Măcelaru, Urmele create prin folosirea armelor de foc, în “Tratat practic de criminalistică”, vol. I, Ministerul de Interne, București, 1976
V. Manzini, Tratatto di divitto penale italiano, volume ottavo, Torino, 1937
Le Moyne Snyder, Homicide investigation, Editura Charles Thomas, California, SUA, 1958
C. Naneș, Medicină legală, Editura Teora, București, 1992
O. Năstase, Unele aspecte teoretice și practice privind cercetarea infracțiunii de omor, studiu realizat în cadrul direcției de urmărire penală și criminalistică a Parchetului General de pe lângă C.S.J.
I. Quai, Aprecieri privind cercetarea omorului de către o echipă completă, în rev. P.C.C., nr. 4/1981
N. V. Popov, Medicina judiciară, Editura Espla, București, 1954
S. Rădulescu, D. Banciu, Sociologia crimei și criminalității, Casa de editură și presă ȘANSA SRL, București, 1996
Gr. Râpeanu, Manual de drept penal al R.P.R., partea specială, București, 1960
Saltelli, Romano – Di Falco, Nuovo Codice penale comentato, U.T.E.T., Torino, 1940
Gh. Scripcaru, M. Terbancea, Patologia medico-legală, Editura Didactică și pedagogică, București, 1978
E. Stancu, Criminalistică, vol. II, Editura Actami, București, 1999
E. Stancu, Investigarea științifică a infracțiunilor, Curs de criminalistică, partea a II-a și a III-a, Universitatea București, Facultatea de Drept, București, 1988
O. A. Stoica, Drept penal, partea specială, Editura Didactică și pedagogică, București, 1976
C. Suciu, Criminalistica, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1972
C-tin Țurai, Elemente de criminalistică și tactică criminală, Tipografia Prefecturii Poliției Capitalei, București, 1947
T. Vasiliu și colaboratorii, Codul penal comentat și adnotat, partea specială, vol. I, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1975
N. Volonciu, Drept Procesual Penal, vol. I, Ed. Didactică și pedagogică, București, 1972
J. G. Wilhelm, Introducere în practica criminalistică, manual destinat poliției criminale, Stutgart, Germania, 1946
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Particularitatile Cercetarii Infractiunii de Omor Savarsit cu Premeditare (ID: 124862)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.