Zoonozele

INTRODUCERE

Zoonozele, boli transmisibile de la animale la om, reprezintă un domeniu special al medicinii veterinare și epidemiologiei. Căile de transmitere, îmbracă cele mai variate și subtile forme, atât în cazul bolilor infecțioase, cât și în cele parazitare sau micotice. Au fost necesare cercetări îndelungate în domeniul bacteriologiei, parazitologiei și epidemiologiei pentru a stabili legătura între boala umană și sursa de infecție.

Organizația Mondială a Sănătății (O.M.S.) încă de la înființarea sa, în 1948, a desfășurat o activitate intensă privind studierea, cercetarea și combaterea zoonozelor. Au fost inventariate peste 150 de boli ale omului, care se transmit de la animale, reprezentând peste 50 % din bolile infecțioase, parazitare și micotice ale omului.

Având în vedere că numeroase zoonoze sunt transmise de la animalele de fermă (bovine, porcine, ovine, păsări etc.) sau de la animalele de companie (câini, pisici), s-ar putea crede că aceste boli amenință numai persoanele care vin în contact direct cu animalele bolnave sau purtătoare de germeni sau paraziți (îngrijitori, proprietari de animale, medici veterinari etc). Dacă ținem seama însă că multe zoonoze se transmit prin consumul de alimente de origine animală, provenite de la animale bolnave sau de la alimente care au fost infectate de către diverși vectori, cum ar fi : rozătoarele, insectele sau omul, putem spune că zoonozele nu sunt numai boli profesionale, ci boli infecțioase sau parazitare care pot afecta toate segmentele populației.

Pierderile economice, în cazul apariției zoonozelor transmise prin alimente, sunt extrem de mari datorită măsurilor drastice ce trebuiesc luate, măsuri care implică confiscarea alimentelor incriminate și distrugerea lor, sau în cazul animalelor bolnave sacrificate, confiscarea și distrugerea cărnii și subproduselor de abator, pe de o parte, iar pe de altă parte cheltuielile foarte mari făcute pentru prevenirea și respectiv combaterea acestor boli.

O caracteristică epidemiologică a zoonozelor este că omul reprezintă, în cele mai multe cazuri ultima verigă a lanțului epidemiogen, infecția interumană neavând loc decât în mod excepțional și numai în anumite boli. De obicei, lanțul epidemiogen este întrerupt, ca de exemplu în turbare.

O categorie aparte a zoonozelor, care prezintă o mare importanță, este reprezentată de bolile transmise prin alimente de origine animală, care în ultima perioadă au luat o amploare deosebită datorită intensificării schimburilor internaționale de animale vii, produse de origine animală și hrană pentru animale.

Lista germenilor patogeni, care se pot transmite prin alimente, cuprinde aproximativ 16 bacterii, 3 grupe de virusuri, 22 de paraziți, 5 protozoare (Kulikovski, 1985) și mai nou o grupă reprezentată de prioni.

Un rol important în răspândirea zoonozelor în utlimii ani, îl joacă dezvoltarea turismului. Peste 200 milioane turiști călătoresc anual dintr-o țară în alta sau de pe un continent pe altul, favorizând astfel transmiterea bolilor considerate până nu demult exotice.

Profilaxia bolilor transmisibile de la animale la om depinde în primul rând de măsurile luate de serviciile sanitare veterinare privind combaterea, reducerea sau chiar eradicarea bolilor la animale.

Este evident că pentru a împiedica răspândirea zoonozelor trebuiesc luate măsuri severe privind igiena animalelor, igiena alimentelor și totodată un control riguros privind circulația animalelor, alimentelor și furajelor.

În 1982, O.M.S. publică un raport tehnic asupra zoonozelor bacteriene și virale, în care sunt arătate pierderile economice și de vieți omenești provocate de boli, cum ar fi : turbarea, bruceloza, tuberculoza, salmoneloza, febra Q, gripa și altele.

CAP I. – ZOONOZELE – DEFINIȚII ȘI CLASIFICĂRI

Zoonozele, privite din punct de vedere al conceptului medical constituie o adevărată subdisciplină științifică, un concept modern care reunește aspecte etiopatogenice, morfopatogenice, clinice-evolutive, terapeutice și profilactice privind studiul acestor afecțiuni.

O.M.S. definește, în 1967, conceptul de zoonoză ca fiind :

" Acele boli și infecții care sunt transmise în mod natural între animalele vertebrate și om."

Benenson, în 1995, dă următoarea definiție :

" O infecție sau o boală infecțioasă transmisă în condiții naturale de la animalele vertebrate la om. "

1.1 clasificarea zoonozelor

Schwabe și col., în anul 1977, clasifică zoonozele în funcție de

Ciclul biologic al organismelor care provoacă boala

care a fost agreată de către experții comisiei pentru Zoonoze din cadrul O.M.S., după cum urmează :

Directzoonoze transmise prin contact direct sau prin vectori care au ca cerință biologică o singură specie din cadrul vertebratelor pentru a-și menține ciclul biologic. Ex. : rabia, bruceloza, trichineloza…

Ciclozoonoze care au nevoie din punct de vedere biologic de cel puțin două specii din cadrul vertebratelor pentru a avea un ciclu biologic complet. Ex. : tenia, hidatidoza…

Metazoonoze transmise către gazda vertebrată de către nevertebrate și care depind de vectori nevertebrați sau gazde intermediare pentru a putea avea un ciclu biologic complet. Ex. : babesioza, fascioloza…

Saprozoonoze necesită materie organică sau anorganică ca suport pentru a se dezvolta. Ex. : coccidioza, larva migrans…

Zoonozele mai pot fi clasificate însă și după alte criterii, cum ar fi :

După sensul de transmitere al bolii :

Anthropozoonoze transmise de la animale la om;

Zooanthropozoonoze transmise de la om la animale;

Amfixenoze infecții care evoluează atât la om cât și la animale și pot fi transmise în ambele sensuri.

După agentul cauzal :

A. Bacterioze (33 boli cunoscute din care 23 mai răspândite)

Tabelul nr. 1

B. Rikettsioze (10 boli cunoscute din care 6 mai răspândite)

Tabelul nr. 2

C. Viroze (46 boli cunoscute din care 12 mai răspândite)

Tabelul nr. 3

D. Prioni (6 boli cunoscute din care 2 mai răspândite)

Tabelul nr. 4

Deoarece lucrarea de față are ca temă zoonozele de natură bacteriană și virotică transmise prin alimente de origine animală, bolile produse de fungi și boli parazitare vor fi doar enumerate și clasificate fără a se evidenția și speciile receptive.

E. Micoze (12 boli cunoscute)

Tabelul nr. 5

F. Parazitoze (65 boli cunoscute din care 26 mai răspândite)

Boli produse de Protozoare

Tabelul nr. 6

Boli produse de Trematoze

Tabelul nr. 7

Boli produse de Cestode

Tabelul nr. 8

Boli produse de Nematode

Tabelul nr. 9

Boli produse de Acantocephali

Tabelul nr. 10

Boli produse de Anelide

Tabelul nr. 11

Boli produse de Artropode

Tabelul nr. 12

Pot fi făcute și alte clasificări după criteriile enumerate mai jos :

specia :

bovine, ovine, suine, cabaline, canide, păsări etc.

categoria de animale sau păsări, care transmit boala :

domestice, sălbatice.

Manifestările clinice ale bolii :

respiratorii, digestive, nervoase, cutanate etc.

Aria geografică de răspândire :

regionale, continentale, globale.

Vom considera ca cea mai importantă clasificare pentru lucrarea de față, cea referitoare la :

Alimentul incriminat în transmiterea zoonozelor

Tabelul nr. 13

În tabel au fost evidențiate bolile cele mai cunoscute cu o răspândire globală, fiind exceptate bolile produse de fungi și paraziți.

Analizând datele de mai sus, se constată că alimentele responsabile de transmiterea zoonozelor, pot fi împărțite în două categorii :

alimente – contaminate primar (grupa P) :

acele alimente, de obicei materii prime, provenite de la animalele bolnave sau purtătoare (carne, lapte, ouă, pește) care sunt consumate ca atare sau suferă operațiuni de prelucrare sumare ce nu duc la distrugerea agenților patogeni, în final consumatorul îmbolnăvindu-se, iar boala evoluând cu simptomatologia specifică.

alimente – contaminate secundar (grupa S) :

acele alimente, care au la bază materii prime de origine animală, provenite de la animalele sănătoase dar, care în timpul producerii, transportului, prelucrării, depozitării sau comercializării, au fost infectate pe diferite căi cu agenții patogeni.

Trebuie să facem însă precizarea că încadrarea alimentului potențial patogen într-una din categoriile de mai sus, se poate face cu exactitate numai după efectuarea anchetelor epidemiologice și a testelor de laborator.

CAP. II – PRINCIPALELE ZOONOZE DE ETIOLOGIE BACTERIANĂ TRANSMISE PRIN ALIMENTE DE ORIGINE ANIMALĂ

Bolile alese pentru a fi prezentate mai jos, sunt boli de etiologie bacteriană, cauzate de bacterii Gram negative și Gram pozitive, de bacterii anaerobe sau aerobe și rikettsii : Antraxul, Bruceloza, Campilobacterioza, Colibaciloza, Clostridiozele, Listerioza, Salmoneloza, Shigelloza, Stafilocociile, Tuberculoza, Yersinioza.

Vor fi descrise sursele alimentare de transmitere a bolii, evidențiindu-se categoria din care face parte P sau S și alte surse epidemiogene, particularitățile epidemiologice ale bolii, date clinico-lezionale, diagnosticul prezumtiv și de certitudine, precum și modalitățile de combatere ale bolilor respective, inclusiv tratament și profilaxie.

2.1. Antraxul

Cunoscut și sub numele de Pustula malignă, boala sortatorilor de lână, cărbune, edemul malign, febra splenică și popular, buba neagră.

Agentul cauzal :

Bacillus anthracis, Gram pozitiv, bacil mare de 4-6 μ / 1-1,25 μ, cu capetele drepte, izolați sau în lanțuri scurte (2-3 bacili). Își are habitatul în sol, unde se găsește sub formă de spori putând supraviețui zeci de ani. În organism, sporii vegetează, bacilii secretând agresină, își formează capsulă și se înmulțesc masiv fără a mai sporula. Sporularea se produce în contact cu aerul atmosferic la temperaturi de 14-420 C. Ca rezistență, formele vegetative ale B.anthracis sunt distruse la peste 600 C, de sucul gastric și antisepticele uzuale în concentrațiile curente (soda caustică 2-4 %, formol 2-4 % etc.). Sporii rezistă în sol, sânge, organe, piei etc. până la 55 de ani, iar la căldura umedă 1000 C până la 5 minute. B.anthracis este sensibil la antibioticele uzuale (penicilină, streptomicină, tetracicline, cloramfenicol, eritromicină etc.).

Specii receptive și incidență :

Răspândit pe tot globul. Mamiferele sunt cele mai receptive, boala fiind mai des întâlnită la bovine, ovine, cabaline, suine, capre și în mod experimental la șoareci, cobai și iepuri.

Căile de transmitere a bolii :

Ierbivorele se infectează prin ingestia sporilor, odată cu furajele. Omul, se infectează prin manipularea carcaselor contaminate, a lânii, pielor și a părului provenit de la animalele bolnave și, de asemeni, se poate infecta prin inhalarea sau ingestia de spori, inclusiv prin consumarea cărnii provenită de la animalele bolnave (grupa P). Recent, acești spori au fost folosiți în scopuri teroriste, acest subiect urmând a fi dezvoltat într-un capitol separat.

Manifestări clinice la animale :

Perioada de incubație este de 1-8 zile. Boala evoluează supraacut și acut, cu debut brusc, febră ridicată (41-420 C), abatere profundă, șocuri cardiace (cord tumultos), sângerări din orificiile naturale, cianoza mucoaselor, dispnee, edeme subcutanate păstoase, diaree sangvinolentă. La porcine și carnivore, antraxul evoluează subacut, cu localizare în regiunea perifaringiană, așa numitul glosantrax.

Manifestări clinice la om :

Perioada de incubație este de 3-10 zile pentru forma cutanată, 1-5 zile pentru forma pulmonară și 2-5 zile pentru cea digestivă. Boala evoluează cu manifestări clinice, de cele mai multe ori cutanate, reprezentate de pustulele maligne, papulele eritematoase apărând pe piele, transformându-se în vezicule eritematoase caracterizate prin zone purpurii, cu centrul negru. Centrul leziunii devine în timp o escară necrotică. Totodată, apar adenopatii regionale, febră, dureri de cap, grețuri și vomismente.

În cazul inhalării sporilor apare forma pulmonară, formă cu evoluție mai gravă, cu o incubație de 1-5 zile, caracterizată prin febră, tuse, dispnee și moartea în 24 de ore.

Forma intestinală apare în urma ingestiei alimentelor contaminate cu spori sau bacterii și are o incubație de la 12 ore până la 5 zile, fiind caracterizată prin diaree, anorexie și vomă.

Diagnosticul :

Diagnosticul antraxului se stabilește pe baza semnelor anatomo-clinice în lipsa unor leziuni patognomotice, iar pentru diagnosticul de certitudine este indispensabilă confirmarea prin examene de laborator.

Principalele boli, asemănătoare antraxului, pot fi diferențiate și excluse după următoarele criterii :

pasteureloza taurinelor – predomină semnele respiratorii, edemul este localizat la salbă, lipsește hematuria și semnele digestive;

cărbunele emfizematos – tumefacțiile sunt crepitante, cu localizări la grupele mari musculare și cu aspect caracteristic;

hemosporidiozele – se asociază cu prezența căpușelor, apare icterul mucoaselor, iar în frotiul de sânge periferic sunt evidențiați paraziții;

anaerobiozele oilor – evoluează fără hematurie, mult mai contagioase;

colicile – sunt afebrile, fără modificări cardiace;

intoxicațiile – afectează mai multe animale, evoluează afebril.

Pentru examenul de laborator, în vederea stabilirii diagnosticului de certitudine se recoltează și se expediază următoarele :

de la animale bolnave : frotiuri nefixate și lichid din edeme (puncție), sânge recoltat steril;

de la cadavrele nedeschise : os lung (metacarp, metatars) cu piele și frotiuri de sânge;

de la cadavrele deschise : os lung, fragment de splină, frotiuri de sânge.

carne sau alte produse alimentare provenite de la animalele suspecte.

Frotiurile se colorează prin metode care să evidențieze capsula bacteriană prin metoda Giemsa, albastru de metilen sau toluidină. Bacilii vor fi colorați în violet închis sau albastru, înconjurați de capsule dreptunghiulare evidente, de culoare roză. Sporul apare ca o vacuolă ovală, dispusă central, fără a deforma corpul bacteriei.

Examenul bacteriologic pozitiv este edificator, însămânțările făcându-se din măduva osoasă, splină, edeme și din alte organe sau produse de origine animală. B.antracis dă culturi caracteristice, după cum urmează :

în bulion : depozit floconos, greu omogenizabil, mediul rămâne limpede;

pe agar : colonii mari, rugoase, cu contur neregulat, aspect ondulat.

Examenul serologic se execută atunci când rezultatul investigațiilor

bacteriologice par neconcludente. Evidențierea antigenului se face prin reacția de seroprecipitare Ascoli – Valenti, din extracte de splină sau alte organe.

Un ml din extractul filtrat și limpezit se pune într-un tub de reacție peste care se adaugă cu o pipetă Pasteur, un ml ser anticărbunos precipitant, în așa fel ca cele două lichide să nu se amestece. Reacția este pozitivă, atunci când în zona de separație apare un inel albicios fumuriu imediat sau după 2-3 minute.

Proba biologică se execută pentru a atesta izolarea germenilor în culturi sau prezența sporilor. Se execută prin inoculări subcutane la șoareci sau cobai, în caz de antrax animalele murind după 24-72 ore.

Tratamentul :

Tratamentul cu peniciline asociat cu seroterapie asigură, de obicei, vindecarea. Pentru cazurile mai ușoare se poate folosi tetraciclina sau alte antibiotice cu spectrul larg. Formele pulmonare și digestive la om sunt greu de tratat.

Profilaxie :

Se vaccinează anticărbunos lucrătorii, care pot contacta boala ca boală profesională. Animalele se vaccinează cu sporovaccinuri din tulpini nepatogene, cele mai des folosite fiind vaccinurile obținute de Stamatin în 1936 și Sterne în 1937 în arealurile, unde a evoluat boala. Imunitatea se instalează în 14-17 zile și durează 6-7 luni, iar la ovine un an.

2.2. Bruceloza

Numită la om și febra mediteraneană, febra oscilantă sau febra de Malta, iar la animale avortul contagios, avortul epizootic, boala Bangului.

Agentul cauzal :

Boala este produsă de germeni din genul Brucella, încadrate în 8 specii care au ca elemente comune caracterele morfologice, tinctoriale și parțial pe cele culturale, iar ca elemente distinctive unele caractere biochimice, metabolice și antigenice.

Brucelele sunt germeni mici, bacilari sau cocobacilari, cu dimensiuni de 0,4-3 μ lungime și 0,4-0,8 μ lățime, imobili, nesporulați, necapsulați, Gram negativi.

Brucella abortus – bovine, ovine; Brucella canis – câini; Brucella melitensis – ovine, capre; Brucella suis – suine.

Răspândire și incidență :

Boala evoluează la aproape toate speciile de animale și este întâlnită pe tot globul, cu incidență mai mare sau mai mică în diferite zone geografice, în funcție de densitatea populației de animale receptive, ca și a posibilității menținerii unor focare naturale de infecție.

Căile de transmitere a bolii :

Cea mai răspândită cale de transmitere a bolii este reprezentată de contactul direct al omului cu fetușii avortați, fluidele sau membranele rezultate în timpul avortului sau urina. Este citată în unele lucrări și posibilitatea căii aerogene. Transmiterea bolii se face și prin ingestia laptelui crud nepasteurizat (grupa P).

Manifestări clinice la animale :

Manifestările clinice la femele sunt caracterizate prin avorturi, cu stări ușor febrile, scurgeri vaginale postpartum timp de 1-2 săptămâni, continue sau intermitente, care sunt urmate de vindecare și instalarea imunității.

La masculi, boala debutează printr-o stare generală proastă și lipsa libidoului, la care se adaugă tumefierea uni sau bilaterală a scrotului, sperma conținând flocoane. După o evoluție de 2-4 săptămâni, starea generală își revine complet la normal, iar local procesul se cronicizează.

Atât la femele, cât și la masculi apar destul de frecvent șchiopături consecutiv artritelor, tenosinovitelor și bursitelor.

Manifestări clinice la om :

La om, sunt caracteristice limphadenopatiile, splenomegalia, febră, frisoane, dureri de cap, amețeli, grețuri, orhită, pierderi în greutate.

Formele cronice pot dura ani de zile, cu pusee de temperatură mare, alternând cu stări normale. Boala este fatală sub 2 %.

Diagnosticul :

Pe baza semnelor clinice, constând în avortul tardiv însoțită de retenția totală sau parțială, ca și în cazul orhitelor la masculii reproducători, se poate pune un diagnostic prezumtiv de bruceloză.

Bruceloza însă trebuie diferențiată de următoarele boli cu care se poate asemăna :

avortul cu Campylobacter foetus, care obișnuit apare tot în a-3-a lună de gestație, dar modificările sunt strict limitate la nivelul aparatului genital;

avortul Chlamidian, mai des întâlnit la ovine, caracterizate prin leziuni hemoragice ale învelitorilor, edeme în țesutul conjunctiv subcutan al fetusului, precum și necroze hepatice la avortoni;

avortul Leptospiric, care se traduce printr-un tablou clinic identic, motiv pentru care pentru precizarea de diagnostic se recurge la :

Examenul serologic, metoda de confirmare cea mai utilizată, constând în

reacția de aglutinare lentă (RAL) în tuburi și reacția de fixare a complementului (RFC).

Testul alergic se efectuează cu ajutorul brucelohidrolizatului injectat

intradermic, 0,2 ml, citirea făcându-se după 24-48 ore prin palpare și inspecție.

Examenul bacteriologic se execută din diverse materiale patologice (lapte, secreții vaginale, placentă, spermă, avorton) prin etalarea pe frotiuri și colorate prin colorația Koslovski, colorația Kőster modificată, colorația Stamp. În frotiuri, germenii apar dispuși în grămezi mai mici sau mai mari intracelular. Cultivarea se realizează în condiții bune pe medii speciale, la temperatura de 370 C, pentru unele brucele (B.ovis și B.avortus), necesitând la izolare o atmosferă de creștere îmbogățită cu 5-10 % CO2, celelalte fiind aerobe.

Proba biologică se apelează la inocularea cobailor și embrionilor de găină.

Tratamentul :

Tratamentul brucelozei la animale este lipsit de valoare practică deoarece germenii se dezvoltă intracelular, unde substanța antibiotică acționează foarte greu.

La om, tratamentul constă dintr-o combinație de două sau trei tipuri de antibiotice, care numai asociate pot avea efectul dorit. De exemplu, se recomandă doxycyclina împreună cu rifampinul sau streptomicina sau toate trei, dar tratamentul îndelungat poate duce la apariția osteomielitei sau meningitei.

Profilaxie :

Se întemeiază pe aplicarea unor măsuri generale sanitare veterinare, care vizează descoperirea precoce și distrugerea tuturor surselor de infecție. Cea mai importantă acțiune în acest sens fiind controlul serologic periodic al animalelor.

Pentru imunizarea activă s-au folosit vaccinuri preparate din tulpini vii, cum este vaccinul B19, care prezenta însă dezavantajul că masca infecțiile naturale. În prezent, acest vaccin nu se mai folosește.

2.3. Campilobacterioza

Cunoscută și sub numele de Vibrioză sau avortul vibrionic.

Agentul cauzal :

Campylobacter (Vibrio) fetus ss. jejuni, Gram negativ, aparținând genului Vibrio, fiind incluși în familia Spirillaceae, genul campylobacter, caracterizați prin forma curbată sau spiralată sub forma literei S, cu dimensiuni de 1,5-5 μ lungime și 0,2-0,5 μ lățime, necapsulat, nesporulat, mobil, prezentând un cil dispus polar. Este puțin rezistent la diverși factori nocivi. Temperatura de 580 C, îl distruge în 5 minute. Este repede omorât la uscăciune, sub acțiunea directă a luminii solare sau de substanțele dezinfectante și unele antibiotice.

Răspândire și incidență :

Boala este răspândită în toată lumea, iar animalele receptive sunt : bovinele, ovinele, suinele, iepurii, păsările, anumite specii de maimuță, animale de laborator.

Agentul a fost pentru prima oară izolat de la maimuța macaca în 1979.

Căile de transmitere a bolii :

Transmiterea bolii se face, de cele mai multe ori, pe cale orală prin contaminarea apei și alimentelor sau prin contactul direct cu materiile fecale infectate. Germenii au fost, de asemeni, izolați de la muște.

Bovinele reprezintă rezervorul principal în infecția umană și constă în ingestia laptelui proaspăt contaminat și, de asemeni, consumul de carne de pasăre insuficient prăjită sau alte alimente care pot fi contaminate în timpul pregătirii (grupa P).

Manifestări clinice la animale :

Boala evoluează diferit, de la specie la specie, după cum urmează :

la maimuțe : enterită, febră, vomă, fecale cu mucus sangvinolent, uneori meningită și avort;

la păsări : manifestări clinice specifice hepatitei, diaree;

la rumegătoare : avort.

La toate speciile de animale, boala poate evolua cu diaree, mai ales atunci

când se asociază o viroză.

Manifestări clinice la om :

Manifestări gastrointestinale acute, diaree cu sau fără emisiuni sangvinolente, dureri abdominale puternice, febră, uneori pseudoapendicita și foarte rar septicemia și artrita.

Diagnosticul :

Infertilitatea temporară, dereglarea ciclului sexual și avortul sunt elemente insuficiente pentru a deosebi campilobateriozele de alte boli ale aparatului genital.

Confirmarea diagnosticului se realizează prin :

Examenul bacteriologic C.fetus poate fi pus în evidență prin bacterioscopie și examene culturale în mucusul vaginal sau cervical, în lichide fetale și în avortoni. Se cultivă în condiții anaerobe (este microaerofil) pe medii speciale (bulion cu ser, agar cu sânge, mediu VF cu ser etc.) și într-o atmosferă îmbogățită cu 10 % CO2.

Examenul serologic este reprezentat de testul de mucoaglutinare practicat cu minimum cinci zile după estrus și cu cel mult două zile înaintea estrusului următor.

Testul de imunofluorescență pentru decelarea infecțiilor vibrionice la tauri.

La oameni, se folosește testul de diagnostic rapid prin examinarea materiilor fecale și punerea în evidență a germenilor cu ajutorul microscoapelor cu câmp întunecat sau cu microscopul cu contrast de faze.

De asemeni, sunt folosite diverse tehnici care au la bază seroconversia antigenului asupra germenului Campylobacter.

Tratamentul :

La aminale, tratamentul se face pe bază de antibiotice local și general după efectuarea antibiogramei. Cel mai frecvent, eritromicina este antibioticul care dă cele mai bune rezultate, alături de tetraciclină și ciprofloxacin.

Tratamentul la oameni, are la bază tot antibioticul și medicamentele specifice pentru combaterea manifestărilor digestive.

Profilaxie :

În anii ’70, în S.U.A. și Canada, au fost practicate metode imunoprofilactice constând în folosirea vaccinurilor vii și atenuate sau inactivate. În prezent, nu se practică vaccinări împotriva Campilobacteriozei.

Profilaxia la om prin vaccinare oferă o protecție parțială și de scurtă durată, de aceea acestea nu sunt recomandate.

2.4. Colibaciloza

Cunoscută și sub numele de Colibacterioza, colitoxiemia, boala edemelor la porci, coligranulomatoza la găini.

Agentul cauzal :

Boala este produsă de Escherichia coli, o bacterie polimorfă de 1-3 / 0,4-0,7 μ, mobilă, nesporulată, Gram negativă. La unele tulpini se evidențiază o formațiune capsulară, iar cele care conțin antigen de înveliș “A” sunt considerate că au capsulă adevărată. E.coli are o structură antigenică complexă. Conține trei tipuri de antigen : “O” – somatici, “H” – flagelari, “K” – capsulari.

Antigenul capsular “K” are, la rândul lui, mai multe componente : “A” – termostabil (26 factori antigenici), “B” – relativ termostabil (30 factori antigenici), “L” – termolabil (32 factori antigenici).

Se întâlnesc și antigeni secundari “R” și “M”.

Pe baza antigenului “O”, s-au constituit în cadrul speciei E.coli, 163 grupe serologice.

Rezistența agentului infecțios față de factorii de mediu este variabilă. E.coli rezistă timp de o oră la 550 C, 15-20 minute la 600 C. Este sensibil la acțiunea dezinfectantelor uzuale. Se conservă bine la frig.

Răspândire și incidență :

Este răspândită pe tot globul pământesc, iar în țările subdezvoltate evoluează ca endemii, afectând aproape toate speciile de animale, inclusiv omul.

Căile de transmitere a bolii :

Colibacilozele sunt boli de purtător, principalele surse de infecție fiind reprezentate de animalele bolnave sau cele trecute prin boală.

Escherichia coli are serotipuri specifice și nespecifice.

Omul contactează boala prin consumul de lapte, produse din lapte și produse din carne, care conțin serotipuri patogene (grupa P).

Manifestări clinice la animale :

Boala se manifestă și evoluează atât la tineret, cât și la animalele adulte.

La viței, boala poate evolua sub cele trei forme : supraacută (debut brusc, hipertermie 40-41,50 C, inapetență, fecale cu mucus și sânge, moarte după maxim 12 ore), acută (hipertermie, abatere profundă, inapetență, tenesme, meteorism, diaree cu fecale lichide spumoase, alb-cenușii, urât mirositoare, uneori sangvinolente, mucoase palide, albăstrui, moarte în 2-4 zile) și subacută (stare enterotoxică, diaree, omfaloflebite, artrită, tulburări respiratorii, moarte după 10 zile).

La bovinele adulte, boala evoluează sub formă de mamită.

La celelalte specii, boala evoluează cu manifestări digestive, bronhopneumonii, edeme, mamite etc.

Manifestări clinice la om :

Enterotoxiemia cu E.coli (ETEC) este caracterizată prin : diareei apoase, colici abdominale, vomă, deshidratare. Datorită complicațiilor apare sindromul dizenteric cu diareei mucoide, și uneori chiar cu strii de sânge. E.coli poate provoca la om infecții urogenitale.

Diagnosticul :

Diagnosticul se pune pe baza semnelor clinice, în funcție de categoria de vârstă și specia afectată. Pentru identificarea E.coli sunt folosite medii complexe politrope, care au capacitatea de a releva caracterele biochimice ale acestora. Confirmarea diagnosticului se face prin examen bacteriologic, în care scop însămânțările se execută din măduva osoasă, organe și fecale.

Diagnosticul diferențial se face față de :

Salmoneloză – evoluează după vârsta de 2-3 săptămâni;

Streptococia vițeilor – diferențiere prin examen bacteriologic;

Pesta porcină și boala lui Aujeszky – referitor la manifestările nervoase;

Pasteureloza porcină – pentru leziunile edematoase.

La om, diagnosticul se pune pe baza manifestărilor clinice, prin examen

bacteriologic și testul imunofluorescenței.

Tratamentul :

Tratamentul la animale se face simptomatic cu mijloace medicamentoase obișnuite și are drept scop combaterea diareei, rehidratarea organismului, combaterea mamitelor etc.

La om, tratamentul are același scop și se folosesc următoarele antibiotice cu spectru larg : ciprofluoxacin sau trimetoprim.

Profilaxie :

Profilaxia nespecifică urmărește înlăturarea cauzelor care slăbesc rezistența organismului.

Profilaxia specifică se realizează prin imunizarea activă a vacilor gestante cu anaculturi, care să includă serotipuri antigenice izolate din efectiv sau din zona limitrofă. Tratamentul specific se realizează cu ser anticolibacilar corespunzător serotipului care a cauzat boala și cu gamaglobuline.

2.5. Clostridiozele

Particularitățile patogenetice ale agenților cauzali încadrați în genul Clostridium, responsabili de declanșarea bolilor denumite Clostridioze, fac ca aceștia să fie împărțiti în două categorii : o categorie, în care sunt incluși germeni din genul Clostridium, care își datorează patogenitatea toxinei pe care o elaborează fie la poarta de intrare în organism (C.tetani), fie în mediul ambiant, în care își are nișa ecologică (C.botulinum) și o a doua categorie, constituită din germeni din genul Clostridium, care își datorează patogenitatea puterii de a invada organismul și toxinei ce o elaborează.

Clostridiozele sunt cunoscute, în funcție de agentul cauzal, sub mai multe denumiri : tetanos, botulism, cărbune emfizematos, dezinteria anaerobă a mieilor, enterotoxiemia anaerobă a oilor, bradsotul, edemul malign, hepatita necrotică, hemoglobinuria bacilară.

Dintre bolile elaborate mai sus, la om evoluează tetanosul, gangrena gazoasă și botulismul. În lucrarea de față, vom descrie botulismul și gangrena gazoasă datorită etiologiei de origine alimentară.

Agentul cauzal :

Botulismul – C.botulinum – bacil anaerob, de 3-6 μ, sporulat, Gram pozitiv. Sporii acestui bacil au o mare rezistență, la 1000 C sunt omorâți în 5 ore, la 1100 C în 90 de minute, la 1150 C în 40 de minute, iar la 1200 C în 10 minute.

Formolul 10 % îl distruge după o oră, la 200 C. Toxinele diferitelor tulpini de C.botulinum sunt antigenic diferite, până în prezent fiind identificate șase tipuri, notate de la A la G. Toxina botulinică este termolabilă, ea inactivându-se la 800 C în 6 minute. Nu este modificată de aciditatea sucului gastric. Toxina botulinică acționează identic, indiferent de tipul acesteia (fiecare tip de C.botulinum producând toxină distinctă antigenică), determinând același tablou clinic la animalele receptive.

Gangrena gazoasă – C.perfringens – tipurile A, C, D, ultimul fiind extrem de toxigen pentru om.

Răspândire și incidență :

Clostridiile se găsesc în flora intestinală normală, au spori foarte rezistenți și elaborează toxine, drept urmare germenii, sporii și toxinele afectează un număr mare de specii de animale și omul, în întreaga lume având un caracter sporadic sau zonal. Din punct de vedere al incidenței, îmbolnăvirile cu toxină botulinică sunt mai frecvente la om.

Căile de transmitere a bolii :

Botulismul este o boală, care se transmite, de obicei, prin ingerarea furajelor, apei sau alimentelor alterate sau prost conservate (grupa S), prin intermediul toxinei botulinice. În literatura de specialitate sunt citate cazuri de contaminare prin plăgi externe (Brazilia). Toxina, traversează mucoasa digestivă ajungând în circulația limfatică, apoi în cea sanguină, acționând asupra fibrilelor nervoase colinergice (ale nervilor motori) inhibând eliberarea acetilcolinei, producându-se în final o paralizie de tip flasc.

De asemenea, pentru infectarea animalelor și omului cu C.perfringens sunt responsabile furajele și respectiv alimentele alterate (milioane de germeni / gram de alimente).

Manifestări clinice la animale :

Botulismul are o incubație scurtă, 2-6 zile și evoluează cu atât mai grav cu cât perioada a fost mai scurtă. Evoluează sub formă supraacută (paralizia mușchilor masticatori și ai deglutiției, și ai membrelor, animalul murind după maxim 24 de ore prin asfixiere), acută (apariția unor tulburări locomotorii, paralizii progresive de la trenul posterior spre anterior, maxilarul inferior căzut, buzele deviate, masticație dificilă, încetează defecarea și micțiunea, sfârșitul fiind letal, în 1-3 zile), subacută (aceleași simptome, dar cu evoluție mai lungă), cronică evoluează la animalele care au ingerat cantități mici de toxină, manifestate prin jenă în alimentație, deplasare greoaie, vindecarea putând fi spontană.

Manifestări clinice la om :

Perioada de incubație este de la 4-5 ore până la 8-9 zile, boala debutează brusc cu vomă, stare generală proastă, uneori diaree, dar cel mai des constipație și meteorism, mucoasa bucală este uscată, roșie și lucitoare, apar tulburări oculare, retenție urinară, cefalee și paralizii cu localizări variate, evoluția este severă, moartea survenind în 7-10 zile la 25 % dintre bolnavi.

Gangrena gazoasă este caracterizată prin miozite, viscerite și septicemii, boala debutând brusc, cu colici abdominale, febră și rar vomă.

Diagnosticul :

Botulismul se suspicionează pe baza datelor epidemiologice, clinice și de laborator, diagnosticul diferențial făcându-se față de turbare, boala lui Aujeszky, pseudopesta aviară, iar în cazul omului cu alte intoxicații sau micotoxicoze.

Diagnosticul de certitudine se stabilește prin examen de laborator, prin identificarea toxinei botulinice din serul sangvin, prelevat de la animalele bolnave, din furaje sau alimente, organe sau fecale.

Se execută însămânțări pentru izolarea C.botulinum.

Detectarea toxinei în diferite organe, și în primul rând în tubul digestiv, trebuie interpretată cu rezervă deoarece C.botulinum se găsește frecvent în intestinul animalelor sănătoase.

Diagnosticul diferențial în cazul gangrenei gazoase se face față de toxiinfecțiile cu Salmonella, Stafilococ și Campylobacter. Specific toxiinfecțiilor alimentare provocate de C.perfringens este că acestea apar în unități mari de alimentație publică datorită multiplicării lui în bucăți mari de carne, atunci când acestea sunt prelucrate termic insuficient.

Tratamentul :

Tratamentul are rezultate slabe datorită faptului că boala a fost declanșată prin ingerarea toxinei. Se apelează totuși la derivații guaninici și aminopiridinici, care cresc eliberarea acetilcolinei. De asemeni, se recomandă spălături gastrice cu săpun și ulei pentru eliminarea toxinei din tubul digestiv, în scopul reducerii numărului de bacili din intestin și inhibarea toxigenezei.

Rezultate bune dă tratamentul cu ser antibotulinic cu cât se intervine mai repede, este de preferat să se folosească ser corespunzător tipului de toxină care a produs boala.

În cazul gangrenei gazoase, cu cât tratamentul este mai precoce, cu atât dă rezultate mai bune cu antibiotice cu spectru larg, care să combată manifestările digestive, însă după instaurarea leziunilor ireversibile, tratamentul este ineficient.

Profilaxie :

În scopul prevenirii botulismului se aplică măsuri de profilaxie nespecifică privind furajarea animalelor și omului prin eliminarea surselor potențiale purtătoare de toxină botulinică.

În țările unde botulismul evoluează mai frecvent, se practică profilaxia specifică cu anatoxină botulinică.

2.6. Listerioza

Denumită la animale și boala de siloz, este o boală infecțioasă care afectează mamiferele, păsările, peștii și omul, răspândită în toată lumea.

Agentul cauzal :

Listerioza este produsă de L.monocytogenes, o bacterie polimorfă, predominat bacilară, cu dimensiuni de 0,5 / 0,5-2 μm, dar poate avea și formă cocobacilară sau cocoidă. Este o bacterie necapsulată, nesporulată și ciliată.

Sunt facultativ aerob-anaerob, germenul multiplicându-se în bulion și agar. Boala mai poate fi produsă și de L.ivanovii. Trăiește ca saprofit în sol, apă și furaje sau ca epifit în organisme. Este sensibilă la temperaturi de peste 650 C, precum și la antiseptice uzuale și antibiotice curente. Ca antigenitate, au fost identificate 20 de serotipuri ale bacteriei L.monocytogenes. În culturi, la temperatura camerei, germenii de L.monocytogenes prezintă o mobilitate deosebită.

Răspândire și incidență :

Numărul de animale receptive este foarte larg, așa cum am mai spus, incluzând pești, păsări, porci, cai, rumegătoare, iepuri și altele.

Boala este răspândită pe tot globul pământesc și face în ultimul timp tot mai multe victime în rândul populației umane.

Căile de transmitere a bolii :

Listerioza poate fi transmisă pe cale respiratorie sau pe cale digestivă prin ingerarea de alimente purtătoare de germeni, în special a laptelui nepasteurizat, brânzei sau cărnii și organelor provenite de la animale bolnave, care conțin o cantitate mare de listerie (grupa P) sau vegetalelor infectate.

În literatura de specialitate sunt citate și căile de transmitere a bolii prin leziuni de la nivelul mâinilor în contact cu solul, alimentele sau alte materiale infectate, pe cale transplacentară sau prin intermediul ectoparaziților.

Manifestări clinice la animale :

Perioada de incubație este variabilă, de la câteva zile la câteva săptămâni. La toate speciile de animale, listerioza evoluează cu manifestări nervoase, și mai rar ca infecție abortigenă. Manifestările nervoase sunt reprezentate de paralizie faringiană și paralizii-pareze generalizate.

De asemeni, boala debutează cu febră, rinită, uneori conjunctivită catarală sau ulcerații gingivale (la ovine). La bovine și ovine, boala evoluează și sub formă de avorturi în a doua jumătate a gestației, urmate de metrite.

La porci și celelalte mamifere, boala evoluează cu meningoencefalomielită.

Manifestări clinice la om :

La om, boala evoluează cu febră, dureri de cap, amețeli, vomă, endocardită, coriză, conjunctivită, la femei apărând metrita, urmată de avort, septicemie. Boala se termină letal, în peste 20 % din cazuri.

Diagnosticul :

La animale, caracterul sezonier, difuzarea lentă, evoluția acută și manifestările nervoase, precum și prezența catarului oculo-nazal pot orienta diagnosticul către leptospiroză.

Diagnosticul diferențial trebuie făcut față de : cenuroză (evoluție cronică), enterotoxiemie (evoluție supraacută, enterită gravă), turbare (simptomatologie specifică, predominant nervoasă). Pentru formele abortigene, diferențierea se face față de avortul cu Chlamydia cu Campylobacter și Salmonella prin examene de laborator. Pentru confirmare, se execută însămânțări din creier, obligatoriu din bulb, pe bulion și geloză.

Tratamentul :

Tratamentul la animale, se face cu antibiotice după efectuarea unei antibiograme. Eficacitatea tratamentului depinde de aplicarea lui foarte precoce, înainte de apariția leziunilor cerebrale ireversibile.

Rezultate foarte bune a dat ampicilina atât la om, cât și la animale.

Profilaxie :

Profilaxia nespecifică se referă la supravegherea alimentației la animale și evitarea exceselor de furaje însilozate. La om, se recomandă evitarea consumului de lapte nepasteurizat sau a brânzei provenită din efectivele suspecte de boală.

Profilaxia specifică nu a fost încă pusă la punct, deși în țara noastră au fost efectuate încercări în jurul anilor ’80.

2.7. Salmoneloza

Denumită și paratifoza enterică, este o bacterie foarte răspândită, care cauzează contaminarea multor produse de origine animală și prin acestea contaminarea oamenilor. Numai în S.U.A. sunt diagnosticate anual peste cinci milioane de cazuri.

Agentul cauzal :

Bacteriile grupate în genul Salmonella, sunt reunite în 47 de grupe cu peste 1.800 de serotipuri. Sunt bacili sau cocobacili de 2-3 / 0,6 μ, necapsulați, nesporulați, Gram negativi, mobili, cu excepția lui S.gallinarum. Salmonella are trei categorii principale de antigeni : “ O ” – antigeni somatici, “ H ” – antigeni flagelari și “ Vi ” – antigene (de înveliș).

Patogenitatea Salmonelelor este datorată endotoxinei, care are efecte piretogene, neurotrope și leucopenizante. Rezistența Salmonelelor în mediul exterior este mare. În lapte, rezistă 60 de zile la temperatura camerei; în sol și fecale, 6-12 luni; la 600 C sunt distruse după 60 de minute, iar la 750 C în cinci minute. Antibioticele distrug foarte ușor Salmonelele.

Răspândire și incidență :

Prezența Salmonelelor pretutindeni în lume și rezistența deosebită în mediile naturale, îndeosebi în apă, ca și existența de purtători, explică incidența crescută a infecțiilor salmonelice la toate speciile de animale de interes economic, precum și la om.

Căile de transmitere a bolii :

Sursele de infecție sunt numeroase deoarece Salmonelele se mențin în stare de epifitism în organism, în special în tubul digestiv, de unde se elimină prin fecale.

Rezervorul de Salmonele este reprezentat atât de animalul sau omul bolnav, cât și de purtător.

Infecția naturală se realizează, de regulă, pe cale digestivă prin intermediul apei, furajelor și respectiv alimentelor contaminate (grupa P și S). Calea aerogenă este mai frecvent incriminată la pasări. Este citată ca posibilă și infectarea pe cale genitală sau ombilicală.

Boala are un caracter trenant, de lungă durată, cu pierderi economice foarte mari.

Manifestări clinice la animale :

Manifestările clinice în cazul salmonelozelor îmbracă diverse forme, de la manifestări digestive, pulmonare până la avorturi. Aceste manifestări diferă, în funcție de specie, vârstă, sex, etc.

Tabloul clinic, în cazul taurinelor, în funcție de vârstă, poate fi împărțit astfel:

la viței – forma supraacută (debut brusc, tahicardie, tahipnee, puls slab,

inapetență, moarte în 24-48 ore), forma acută – intestinală (debut brusc, tulburări digestive, diaree cu fecale urât mirositoare, galbene, uneori hemoragice, urină tulbure, manifestări nervoase, moarte după 5-10 zile, la 30-70 %), forma subacută – pulmonară (tuse, respirație dispneică, jetaj, slăbire progresivă, evoluție 2-3 luni, moarte 30-50 %).

la taurinele adulte – evoluează enterita salmonelică și evoluează sub formă supraacută (fenomene toxice grave, moarte în 24 de ore), acută (cu aceleași manifestări, dar de o intensitate mai mică, diaree profuză, urât mirositoare, hipoagalaxie, moarte 5-7 zile), cronică (tulburări respiratorii, constipație alternând cu diaree, avorturi, evoluție mai lungă, până la 1-2 luni).

la ovine și cabaline – principala manifestare clinică este avortul.

la porcine – boala evoluează sub trei forme : acută (hipertermie 41-420 C, diaree cu fecale gălbui, spumoase, colici, convulsii, cianoza pielii, moartea survine în 1-10 zile, 90-95 %), subacută (aceleași manifestări, cu intensitate mai redusă), cronică (diaree, exantem crustos – dermatită varioloidă, evoluție mai lungă, 2-3 luni).

la păsări – evoluează puruloza – acut, subacut sau cronic, manifestările principale fiind reprezentate prin diaree, urât mirositoare, de culoare albă, cretoasă, iar la adulte afecțiuni genitale. Tifoza aviară – acut și cronic, diaree cu fecale lichide verzi sau galben portocalii, urât mirositoare.

Manifestări clinice la om :

La om, salmonelele de origine animală provoacă o infecție intestinală consecutiv consumului de alimente contaminate, cu apariția bruscă de febră, mialgii, cefalee, dureri abdominale, greață, vărsături, diaree, cu vindecare în 1-2 zile. Convalescentul excretă salmonele timp de mai multe săptămâni.

Diagnosticul :

Datorită manifestărilor digestive asemănătoare cu multe alte boli, pentru diagnosticarea Salmonelozelor nu sunt suficiente datele epidemiologice, clinice și morfopatologice, acestea ducând la punerea unui diagnostic prezumtiv.

Diagnosticul de certitudine se stabilește numai pe baza examenelor de laborator, dintre care examenul bacteriologic este cel mai eficace. De asemeni, examenul copropatologic este vital pentru descoperirea purtătorilor, mai ales la oameni.

Pentru izolarea Salmonelelor se fac însămânțări direct din sânge, organe sau fecale, pe medii simple sau pe medii îmbogățite, iar apoi pe medii selective. Reacția de aglutinare rapidă sau lentă cu seruri antisalmonelice somatice (de grup) și flagelare (pentru determinarea serotipului) sunt folosite pentru evidențierea proprietăților biochimice. Identificarea Salmonelelor se poate realiza și prin testul de imunofluorescență cu seruri fluorescente anti “O”, “H” și “Vi”.

Tratamentul :

La oameni, tratamentul enterocolitelor necomplicate este simptomatic, antibioticele ca : trimethoprim – sulfamethoxazonă, ampicilină sau ciprofloxacin sunt folosite mai ales la copii și pacienții grav bolnavi.

La animale, tratamentul cu antibiotice și sulfamide este containdicat pentru a împiedica prelungirea bolii și creerea antibiorezistenței din partea tulpinilor patogene.

Profilaxie :

La oameni, nu se folosește nici un fel de vaccinare.

La animale, se folosesc vaccinuri antisalmonelice împotriva infecțiilor cu S.dublin și S.typhimurium pentru viței.

2.8. Shigelloza

Cunoscută și sub denumirea de Dizenteria bacilară.

Agentul cauzal :

Boala este produsă de germeni din genul Shigella, care sunt împărțiți în patru specii sau subgrupe : A (Sh.dysenteriae), B (Sh.flexneri), C (Sh.boydii), D (Sh.sonney), în interiorul cărora sunt cuprinse biotipuri distincte din punct de vedere biochimic și antigenic.

Bacil de 2-3 μ lungime și 0,5-0,7 μ grosime, imobil, nesporulat, necapsulat, Gram negativ.

Posedă antigeni somatici “O” de natură glucido-lipido-polipeptidică. Patogenitatea este datorată toxicității. Se cultivă pe medii uzuale, la 370 C.

Răspândire și incidență :

Este răspândită pe tot globul pământesc, dar mai ales în zonele unde asistența medicală este deficitară, mai receptivi fiind copiii de vârstă preșcolară.

Căile de transmitere a bolii :

Principalul rezervor al infecției îl reprezintă omul și animalele bolnave, care elimină agenți patogeni, mai ales prin fecale.

Cea mai importantă cale de transmitere a bolii este calea orală, infecția realizându-se prin ingestia furajelor, respectiv hranei contaminate (grupa S). Insectele pot și ele juca un rol important în transmiterea acestei boli, având rolul de vectori.

Manifestări clinice la animale :

Perioada de incubație a bolii este de 4-5 zile, boala debutând cu febră, urmată de diaree, uneori cu sânge.

Manifestări clinice la om :

Perioada de incubație este, de obicei, sub 4 zile, boala debutând cu febră, dureri abdominale, urmate de diaree și deshidratare 1-3 zile. În a doua fază, boala evoluează simptomatic, timp de câteva săptămâni. Principalele simptome sunt : tenesme, iar în cazurile grave fecalele conțin sânge, mucus și puroi.

Diagnosticul :

Diagnosticul se pune pe baza manifestărilor clinice, dar pentru diagnosticul de certitudine se apelează la diagnosticul de laborator pentru izolarea agentului etiologic pe culturi sau medii uzuale, la 370 C, iar pentru formele cronice sau purtători, când flora saprofită este mai abundentă, se recomandă însămânțarea pe medii selective, care conțin săruri biliare, citrat de sodiu, hiposulfit de sodiu (mediile Leifson sau mediul SS).

Tratamentul :

Tratamentul simptomatic al deshidratării și hipotensiunii este vital, în cazurile grave.

Pentru tratamentul curent cu substanțe antimicrobiene, se recomandă trimethoprim sulfamethoxazona, se fac rehidratări parenterale și corecții ale acidozei. Se administrează antispasmotice și medicamente care să inhibe peristaltismul intestinal (atropină).

Profilaxie :

Controlul acestei boli include măsuri, care sunt legate de igiena mediului, igiena personală, educația privind igiena hranei, supravegherea sanitară a producției, preparării și comercializării alimentelor, dezinsecțiile.

Pentru animale, se recomandă izolarea și tratarea animalelor cu semne de boală, curățarea și sterilizarea adăposturilor, dezinsecțiile.

2.9. Stafilocociile

Cunoscută la animale și sub denumirea de gastroenterita stafilococică, mamita stafilococică (gangrenoasă), epididimita exudativă, dermatite, furunculoză, în funcție de localizarea bolii.

La om, stafilocociile sunt cunoscute sub denumirea de furunculoză sau diferite infecții locale și totodată toxiinfecția alimentară cu stafilococ.

Agentul cauzal :

Este St.aureus, germen patogen, care este de formă sferică cu diametru de 1 μ, în frotiuri germenii fiind grupați sub formă de grămezi, cu aspect de ciorchine, necapsulat, neciliat, nesporulat, Gram pozitiv. Este rezistent la acțiunea factorilor de mediu, distrugându-se în 30 de minute, la 600 C, fiind mai rezistent la substanțele chimice, dezinfectante, față de alți germeni patogeni.

Răspândire și incidență :

Boala este răspândită în întreaga lume, principalul rezervor îl constituie omul purtător, boala fiind extrem de răspândită în unitățile unde se produc, prelucrează sau comercializează produse de origine animală, în special în industria de prelucrare a cărnii și laptelui, alimente care reprezintă un mediu ideal pentru dezvoltarea stafilococului.

Căile de transmitere a bolii :

Peste 35 % din oamenii sănătoși și animale sunt purtătoare de stafilococi, în zona naso-faringeană sau pe piele.

Strănutul, tusea, expectorația pot contamina alimentele. O altă sursă o reprezintă leziunile, în care s-a dezvoltat germenul și care vine în contact cu alimentul (grupa S).

Totodată, omul poate fi contaminat prin laptele sau preparatele din lapte, provenit de la bovinele bolnave sau ouăle provenite de la păsări bolnave (grupa P).

Manifestări clinice la animale :

Mamita stafilococică a vacilor (mamita gangrenoasă) – hipertermie, anorexie, abatere profundă, sfertul lezat este tumefiat, cald, sensibil, dur. Pe sfârc, apar zone cianotice, care sunt ulterior înlocuite de gangrenă. Din sfert, se mulge un lichid brun-roșiatic. În forma subacută, cicronică, boala evoluează afebril și se exprimă prin indurarea sfertului alterat, care ulterior se atrofiază.

Mamita gangrenoasă a oilor și caprelor (răsfugul negru) – în forma acută – hipertermie, anorexie, abatere profundă, ambele sferturi se tumefiază, devin calde, sensibile și dure. În timp, sferturile devin cianotice.

Epididimita exudativă a porcilor – eritem cutanat în zonele cu piele fină. La baza firelor de păr se acumulează exudat gazos, alb-gălbui, ulterior exudatul se transformă într-o crustă brună, urât mirositoare.

Stafilocociile păsărilor – boala evoluează localizat sub formă de artrite sau sinovite, și mai rar spondilite sau omfalite.

Manifestări clinice la om :

Manifestările la om sunt caracterizate prin gastroenterită, dureri abdominale, diaree, amețeli și febră. În cazurile grave, se poate instala chiar septicemia. Boala poate evolua uneori inaparent, în acest caz, fiind întâlnite localizări mai ales la nivelul gâtului sau a rănilor.

Diagnosticul :

Diagnosticul la animale și om se pune pe baza manifestărilor clinice, dar este obligatoriu să se apeleze la examenul bacteriologic pentru confirmare, germenii apărând în frotiu sub forma caracteristică de ciorchine, alături de alte bacterii. Pentru izolare, se recomandă însămânțarea pe medii selective, cum ar fi : mediile Chapman sau Baird – Parker

Tratamentul :

Tratamentul este simptomatic, pacienții fiind tratați, în general, cu trimethoprim sulfamethoxazonă, ampicilină sau ciprofloxacin.

Profilaxie :

Măsuri drastice privind sanitația și igiena, echipamente de protecție, controlul medical periodic al personalului potențial purtător de salmonella, atât în industria alimentară, cât și în fermele unde se cresc animalele, pasteurizarea corectă a laptelui și respectarea temperaturilor de fierbere pe parcursul fluxurilor tehnologice.

2.10. Tuberculoza

Este o boală infecto-contagioasă, răspândită în întreaga lume, caracterizată prin evoluție obișnuită cronică și prezența în diferite țesuturi și organe, a unor leziuni specifice, proliferative sau exudative, de tip granulomatos.

Tuberculoza constituie una dintre cele mai frecvente zoonoze, cu transmitere pe cale alimentară.

Agentul cauzal :

Tuberculoza este produsă de germeni din genul Mycobacterium, bacili cu dimensiuni de 1,5-4 μ lungime și 0,3-0,6 μ lățime, imobili, necapsulați, nesporulați, Gram pozitivi, alcoolo- și acidorezistenți. Se colorează curent prin metoda Ziehl – Neelsen.

Cele mai importante specii de Mycobacterium sunt : 1 – M.bovis (om, bovine, câini, porcine), 2 – M.avium (păsări, porci, ovine), 3 – M.tuberculosis (om, maimuțe, bovine, câini, porcine, papagali), 4 – M.marinum, M.fortuitum, M.platipoleitis (pești), 5 – M.atipice – M.scofulaceum, M.kansasii (prezente în sol și apă).

Bacilul tuberculozei este rezistent la condițiile de mediu și dezinfectanți, datorită învelișului cerolipidic.

Rezistă până la trei ani la temperatura frigiderului, un an la temperatura camerei. Sunt distruși la 600 C în 40 minute, la 800 C în 5 minute, iar la 900 C într-un minut. Lumina solară directă îl distruge în cinci ore. În laptele încălzit este distrus după 30 de minute, la 650 C. În unt, rămâne viabil, patru săptămâni. În brânza fermentată, 4-5 luni, iar în laptele acidofil, 15 zile.

Sarea și fumul nu îl distrug. Soluțiile de var cloros 4,2 % clor activ, îl inactivează în 30 de minute. Soluția alcalină de formol, îl inactivează în 24 de ore.

Pentru lucrarea de față sunt importante M.tuberculosis și M.bovis, care pot infecta atât omul, cât și animalele.

Răspândire și incidență :

Tuberculoza se întâlnește la om și la numeroase specii de mamifere și păsări, pe întreg globul. Incidența bolii variază în limite foarte largi, datorită dependenței de o serie de factori, după cum urmează : factori intrinseci (rasă, vârstă, sex, individ), factori exogeni (alimentație, stare de întreținere, condițiile de igienă).

Căile de transmitere a bolii :

Sursele de infecție în tuberculoză sunt numeroase și variate. Bacilii sunt transmiși de la animalele infectate în primul rând pe cale aerogenă, cutanată sau digestivă, această din urmă cale fiind importantă pentru lucrarea de față.

Omul se contaminează pe cale digestivă prin consumul de lapte crud sau pasteurizat necorespunzător, care conține bacili ai tuberculozei, sau prin produse lactate, care au folosit ca materie primă lapte infectat, provenit de la bovine bolnave și care nu a fost, de asemeni, pasteurizat corespunzător (grupa P). Alimentele pot fi însă contaminate secundar de către personalul muncitor, infectat prin tuse sau expectorații (grupa S).

Manifestări clinice la animale :

Boala se caracterizează printr-un tablou clinic polimorf, cu simptome generale, de regulă, șterse și cu simptome locale, variabile de la un animal la altul, în funcție de localizare.

Simptome generale : hipertemie, slăbire, transpirații, oboseală, abatere, inapetență.

Simptomele locale sunt dependente de localizarea, întinderea și modul de evoluție al leziunii, astfel ele pot evolua la nivelul aparatului respitator (tuse, jetaj, muco-purulent), al ganglionilor (inflamații), aparatului digestiv (diaree, colici), genital (inflamații), mamar (inflamații), seroase (inflamații).

Localizarea poate să cuprindă unul sau mai multe organe sau poate fi generalizată, deci simptomatologia diferă și ea în funcție de întinderea leziunilor.

Manifestări clinice la om :

Ca și la animale, evoluția clinică a tuberculozei umane diferă în funcție de sistemul sau organul afectat.

Cele mai frecvente localizări la om sunt localizările pulmonare, în acest caz, boala manifestându-se prin tuse, expectorații și hemoptizie. Boala poate evolua asimptomatic, ani de zile.

În simptomatologia generală, se mai descrie : anorexie, pierderea în greutate, febră, slăbire progresivă.

Localizarea la nivelul pielii este caracterizată prin apariția ulcerelor sau papulelor supurative.

Diagnosticul :

Diagnosticul TBC-ului la animale, se realizează în prezent pe baza semnelor clinice și morfopatologice. Deoarece, simptomatologia clinică este asemănătoare și altor boli (leucoza enzootică, actinomicoza, bronșite, bronhopneumonii, emfizem pulmonar etc.) pentru confirmarea diagnosticului se folosește metoda alergică, care se bazează pe testul tuberculinic, care este de mai multe feluri : test unic (TU), test comparativ simultan (TCS), test intravenos (TI). Datorită reacțiilor nespecifice, se apelează la diagnosticul prin tăiere în abator și examinarea ganglionilor limfatici, macroscopic sau prin examene de laborator bacteriologice, biologice și serologice.

În ultima perioadă, în țara noastră se folosește pentru confirmare de diagnostic metoda din grupul ELISA – testul BOVIGAM (testul imunoenzimatic pentru detectarea gamainterferonului).

Tratamentul :

La animalele domestice pentru producție, în special bovine, nu se recomandă tratamentul. Pentru celelalte specii de animale, tratamentul este simptomatic și cu antibiotice.

La om, tratamentul este simptomatic și se bazează pe combinații dintre isoniazidă, rifampin cu sau fără pirazinamide.

Profilaxie :

Tuberculoza animalelor este inclusă în lista B a codului OIE și ea este supusă declarării oficiale și carantinei de gradul III.

Combaterea tuberculozei se bazează pe depistarea precoce a bolii prin tuberculinarea obligatorie a tuturor bovinelor în vârstă de peste șase luni.

Toate animalele, la care se depistează sensibilizare specifică, în urma protocolului de tuberculinare (TU, TCS la 60 de zile, TCS la 90 de zile, TCS la 90 de zile) vor fi obligatoriu eliminate din efectiv. După confirmarea diagnosticului, boala se declară oficial și se întocmește planul de asanare. Laptele provenit de la vacile din centrele de izolare TBC, va fi recoltat în bidoane speciale, cu dungă roșie, urmând a fi pasteurizat obligatoriu, 20 de minute, la 850 C.

La om, prevenția constă în respectarea regulilor elementare de igienă, mai ales atunci când se intră în contact cu animale sau oameni suspecți. Se va evita consumul de lapte și preparate din lapte, din surse necontrolate sanitar veterinar sau lapte insuficient fiert.

2.11. Yersinioza

Cunoscută în trecut și sub numele de pseudotuberculoză sau de rodențioză (în prezent, numele de pseudotuberculoză este dat pentru limfadenita cazeoasă a oilor, produsă de Corynebacterium tuberculosis).

Agentul cauzal :

Boala este produsă de Y.pseudotuberculosis sau de Y.enterocolica. De formă bacilară sau cocoidă, de 1-2 μ, Gram negativă, nesporulată, necapsulată, ciliată și mobilă la 28-300 C. Rezistența germenilor în mediile naturale este destul de însemnată, rezistă bine în alimentele de origine animală, la temperatura de refrigerare și la pH acid. Este sensibil la substanțe dezinfectante uzuale și la antibiotice.

Y.enterocolica posedă și factori de toxicitate, cum ar fi enterotoxinele termostabile, asemănătoare cu cele ale E.coli.

Alături de speciile descrise mai sus, sunt cunoscute Y.pestis (agentul etiologic al ciumei la om) și Y.ruckerii, care produce la salmonidae, boala numită gura roșie.

Răspândire și incidență :

Boala este răspândită în lumea întreagă, inclusiv în Alaska, incidența mai mare fiind însă în țările cu climă temperată sau subtropicală.

La animale, boala se înregistrează destul de rar, însă la om aceasta îmbracă forme grave.

Căile de transmitere a bolii :

Ne vom referi la zoonozele, care sunt produse de Y.pseudotuberculosis și Y.enterocolica, care au fost izolate și pot fi transmise de praf, sol, apă, lapte sau carne, infecțiile naturale apărând la om, păsări, rozătoare, iepuri, șoareci, pisici, ovine, caprine și porcine.

Cea mai importantă cale de transmitere este calea digestivă prin consumul de lapte, preparate din lapte sau carne de porc provenite de la animalele bolnave. Totodată, simpla manipulare a carcaselor sau organelor provenite de la animalele bolnave sacrificate poate transmite boala la om (grupa P). Alimentele contaminate cu fecalele rozătoarelor bolnave pot, de asemenea, constitui o sursă de infecție. (grupa S).

Manifestări clinice la animale :

Evoluția clinică poate fi acută (septicemică, destul de rară, care se termină prin moarte în 1-3 zile, fără semne clinice deosebite), subacută (anorexie, adinamie, slăbire, datorată abceselor în organele interne vitale, sfârșit letal în 1-3 săptămâni, pot apărea și fenomene paralitice), cronică (aceleași simptome, dar mai puțin drastice, cu evoluție 1-2 luni, putându-se termina cu vindecarea).

Manifestări clinice la om :

Infecția cu Y.pseudotuberculosis este rară și are tendința de diseminare septicemică, cu sechele renale.

Infecția cu Y.enterocolica, de origine porcină, se manifestă prin enterocolite, diaree, limfadenită mezenterică, care poate fi confundată cu apendicită, febră, dureri de cap, faringite, anorexie, artrite postinfecțioase, ulcerații cutanate, septicemie).

Diagnosticul :

Diagnosticul se pune, de obicei, numai după examenul morfopatologic, Yersinioza trebuind să fie diferențiată de tularemie, tuberculoză, bruceloză și altele.

Examenul bacteriologic este edificator prin izolarea, cultivarea și identificarea germenului.

Însămânțările se fac pe medii uzuale, iar pentru Y.enterocolica se recomandă mediile cu săruri biliare, în special cele cu dezoxicolat de Na. De asemeni, pentru identificarea speciilor din cadrul genului Yersinia, se folosește sistemul multitest API 20 E sau testele RAL și RFC.

Tratamentul :

În formele incipiente de boală, se pot obține rezultate cu antibiotice și sulfamide pe baza antibiogramei.

La om, datorită rezistenței la penicilină și derivații acesteia, se folosesc aminoglicozidele, cotrimoxazonele și tetraciclinele.

Profilaxie :

În cazul animalelor domestice și de laborator, profilaxia generală se bazează pe contactul cu rozătoarele sălbatice sau domestice, precum și prin respectarea regulilor de igienă și creștere.

La oameni, profilaxia constă în controlul asupra rozătoarelor prin deratizări, prevenirea contaminării alimentelor și apei de către rozătoare sau păsări, pasteurizarea corectă a laptelui, gătirea corectă a cărnii de porc, prin asigurarea temperaturii de sterilizare, respectarea normelor de igienă ale personalului, care vine în contact cu alimentele.

CAP. III – ZOONOZE DE ETIOLOGIE RICKETTSIANĂ TRANSMISE PRIN ALIMENTE DE ORIGINE ANIMALĂ

În cadrul acestui tip de zoonoze, evoluează mai multe boli și anume : Febra Q, Ehrlichioza, Febra de căpușe, Richettsioza veziculară, Tifosul murin și altele, dintre acestea, singura rickettsioză transmisă prin alimente la om fiind Febra Q.

3.1. Febra Q

Cunoscută și sub denumirea de gripa balcanică, pneumorichettsioza, febra de abator sau febra necunoscută.

Agentul cauzal :

Boala este produsă de Coxiella (Rickettsia) burneti, care se prezintă ca elemente cocoide, cocobacilare sau bacilare, izolate sau în aglomerări în citoplasma celulelor, cu dimensiuni cuprinse între 0,25-1,5 μ. Se cultivă pe embrioni sau culturi celulare. Se colorează prin metoda Giemsa sau metode speciale : Machiavello sau Stamp. În general, germenul este rezistent, supraviețuind câțiva ani la temperatura camerei, se conservă foarte bine la

– 300 C, – 700 C, rezistă până la 30 de zile în carne, până la o oră în laptele încălzit la 900 C, în laptele acidulat 24 de ore. Pasteurizarea înaltă, reduce potențialul epidemiologic, dar nu asigură sterilizarea laptelui. Dezinfectantele uzuale inactivează rickettsiile în 3-5 minute. De asemeni, antibioticele au acțiune rickettsiostatică.

Răspândire și incidență :

Boala afectează numeroase specii de animale, păsări și artropode. Dintre animalele domestice, cele mai receptive sunt : ovinele, caprinele și taurinele, mai rar calul, câinele și porcul. Omul este receptiv, ca gazdă accidentală, fără a mai transmite infecția.

Boala este răspândită în toată lumea, cu excepția țărilor scandinave, zonelor din Nordul Americii și Groenlandei.

Căile de transmitere a bolii :

Sursele de infecție sunt reprezentate de animalele infectate și produsele provenite de la acestea (carne, lapte, lână, piei).

Animalele infectate elimină germeni un timp îndelungat prin dejecții, lapte, lichide fetale sau placentă (infectate chiar și în cazul fătărilor normale). De asemeni, excrementele căpușelor infectate (Ixodes, Argas, Dermacentor, Dermanisus, Ripicefalus) constituie surse de infecție.

Pentru om, sursa cu cel mai înalt potențial epidemiogen o reprezintă rumegătoarele domestice. Boala are un caracter pronunțat de boală profesională, îmbolnăvindu-se în special, personalul care lucrează în sectorul zootehnic sau industria cărnii.

Transmiterea bolii se face pe mai multe căi : pe cale transcutanată (înțepăturile insectelor, leziuni ale pielii sau uneori chiar prin pielea intactă), pe cale respiratorie (inhalarea prafului contaminat sau a excrementelor uscate) și pe cale digestivă prin ingerarea alimentelor contaminate – lapte, lactate, carne insuficient tratate termic (grupa P).

Manifestări clinice la animale :

Febra Q evoluează, de cele mai multe ori inaparent, cazurile de îmbolnăvire trecând, de obicei, neidentificate. Boala evoluează asimptomatic, uneori cu febră, abatere, inapetență, tahicardie, polipnee, tuse, fotofobie, scăderea producției de lapte, uneori avort la ovinele gestante. După 3-5 zile, tulburările generale se remit.

Manifestări clinice la om :

La om, perioada de incubație este de 14-30 zile și se caracterizează prin febră remitentă, dureri musculare și articulare, cefalee, frisoane, anorexie. După 5-6 zile, pot apărea complicații pulmonare sub formă de pneumonii atipice, cu tuse, dureri toracice. Cele mai multe cazuri, se remit în două săptămâni.

Diagnosticul :

Avorturile și tulburările de reproducție pot constitui elemente de suspiciune. Pentru confirmarea de diagnostic se izolează germenul și se evidențiază anticorpii prin examene serologice. Izolarea se face prin inoculări intraperitoneale la cobai. Examenul serologic constă în reacția se fixare a complementului. Pentru diagnosticul febrei Q la om, se folosesc teste specifice, cum ar fi : Weil – Felix sau izolarea bacilului din sânge sau spută.

Tratamentul :

Tratamentul la animale este simptomatic.

La om, tratamentul este, de asemeni, simptomatic și are la bază folosirea antibioticelor, în special tatraciclinele.

Profilaxie :

Pentru preîntâmpinarea apariției infecțiilor se evită achiziționarea animalelor din efective contaminate, respectându-se condițiile de zooigienă. Animalele suspect vor fi izolate și se vor lua măsuri specifice de dezinfecție, până la asanarea spontană. Laptele va fi supus pasteurizării înalte și destinat preparării laptelui praf, brânzeturilor fermentate sau iaurtului. Carnea, provenită de la animalele bolnave, se va prelucra obligatoriu prin sterilizare.

Prevenirea îmbolnăvirii oamenilor se realizează prin respectarea condițiilor de igienă în zootehnie și industria alimentară, pasteurizarea sau fierberea corectă a laptelui și cărnii, folosirea echipamentului de protecție.

CAP IV. – ZOONOZE DE ETIOLOGIE VIROTICĂ

PARȚIAL TRANSMISE ȘI PRIN

ALIMENTE DE ORIGINE ANIMALĂ

Făcând o analiză succintă asupra modului de transmitere a virozelor de la

animale la om, se constată că foarte puține sunt acelea transmise prin alimentele de origine animală, majoritatea fiind transmise prin intermediul insectelor hematofage, particule (praf, cruste, polen, picături de diverse lichide etc.)

Căile de transmitere sunt cele cunoscute. Calea digestivă, care ne interesează

în mod direct, este însă mai rară, iar de multe ori nu alimentele sunt cele care sunt purtătore directe de virus, ci acele particule amintite mai sus, purtătoare de viruși, care pătrund în organism atât pe calea respiratorie, cât și pe cea digestivă.

În cele ce urmează, vom descrie numai acele viroze comune omului și

animalelor transmise prin alimente direct purtătoare sau contaminate cu viruși.

4.1. Febra aftoasă

Boala este cunoscută și sub numele de boala de gură și de picioare sau infecția cu aftovirus. Este răspândită în toată lumea, însă în prezent foarte multe regiuni ale lumii și țări, printre care și România, sunt indemne la Febra aftoasă.

Agentul cauzal :

Este un virus cu ARN, din genul Aftovirus familia Picornaviridae. Au un conținut de 66-70 % proteine și nu conțin lipide și glucide. Capsida virală are o simetrie cubică, capsomerele fiind destul de greu de evidențiat. ARN-ul este purtătorul informației genetice. Induc în celulă sinteza ARN – polimerazei. Maturarea are loc în citoplasmă. Structura antigenică este foarte complexă, de unde apare o pluralitate caracteristică, fiind cunoscute tipurile A, O, C, SAT1, SAT2, SAT3 și ASIA 1, care la rândul lor, conțin un număr mare de subtipuri.

Specii receptive și incidență :

Febra aftoasă evoluează în special la animale, boala fiind frecventă în anumite țări, distingându-se situații epidemiologice foarte diferite de la o zonă la alta, zone indemne cu infecție sporadică sau chiar enzootii. Numărul focarelor în lume a scăzut foarte mult, cu toate acestea ultimul focar a evoluat destul de grav în Marea Britanie, în anul 2001.

Febra aftoasă este o boală, care evoluează, în primul rând, așa cum am arătat la : bovine, porcine, caprine și ovine. Solipedele și carnivorele sunt rezistente la febra aftoasă. De asemeni, omul este receptiv și face boala.

Căile de transmitere a bolii :

Gazdele naturale ale virusului aftos sunt mamiferele cu copita despicată. Virusul este eliminat de către animalul bolnav prin toate secrețiile și excrețiile sale. Titrul cel mai crescut de virus se găsește în lichidul și epiteliul veziculelor aftoase.

Virusul este eliminat în cantități foarte mari, prin salivă, contaminând mediul. Se elimină, de asemenea, prin fecale și urină, multiplicându-se în glanda mamară și ca atare fiind eliminat prin lapte, într-un titru foarte crescut.

Transmiterea bolii poate fi directă sau indirectă, infecția transmițându-se mai ales prin aerosoli. Datorită rezistenței foarte mari a virusului în mediul extern, acesta poate fi transportat la mare distanță prin diverse obiecte sau vectori mecanici. Omul, poate fi contaminat prin consumul de lapte și carne provenite de la animalele bolnave de febră aftoasă.

Manifestări clinice la animale :

Voi descrie pe scurt manifestările clinice ale acestei boli pe specii de animale, după cum urmează :

– la bovine – boala debutează prin apariția unei vezicule primare, la poarta de intrare, care de cele mai multe ori poate trece neobservată. Odată pătruns în organism, virusul produce viremie, care induce starea febrilă, ce durează 1-2 zile. După aceasta, apar vezicule în gură, pe buze, pe bureletul coronariar, în spațiile interdigitale, pe mameloane și, în general, pe zonele cu piele fină. Totodată, apare și jena în rumegare, precum și ptialismul abundent. Animalele bolnave slăbesc și producția de lapte scade. În cea de-a treia zi, veziculele se sparg, apărând ulcerațiile de tip eroziv, umede, roșii, foarte dureroase, care se acoperă în câteva zile cu un nou epiteliu. Datorită leziunilor la nivelul ongloanelor, apar șchiopături și inflamații ale membrelor.

Mortalitatea este în general scăzută, boala vindecându-se după câteva săptămâni, cu excepția formelor maligne de febră aftoasă, care provoacă leziuni ale miocardului, ducând la moartea animalelor, mai ales în rândul vițeilor.

– la porcine – șchiopătura reprezintă primul semn clinic, care indică apariția unei leziuni codale, care debutează cu apariția unor pete roșii pe fața anterioară a cuzinetului plantar. De asemeni, apar vezicule pe bureletul coronariar cu inflamația pielii. Refacerea ongloanelor se realizează după câteva luni, porcii în această perioadă deplasându-se și hrănindu-se greu, uneori veziculele apar și la nivelul râtului sau în gură.

– la ovine și caprine – febra aftoasă evoluează benign, veziculele bucale fiind mici și trecând adeseori neobservate, leziunile mai importante apărând la nivelul ongloanelor, provocând șchiopături și putând fi confundate ușor cu alte afecțiuni specifice ovinelor.

Manifestări clinice la om :

La om, perioada de incubație este cuprinsă între 2-6 zile. Ca și la bovine, la locul de pătrundere al virusului se dezvoltă o veziculă primară, după care în urma viremiei, apar vezicule secundare în gură, pe mâini și pe picioare. Apariția acestor vezicule nu este totdeauna concomitentă, iar în absența suprainfectării bacteriene secundare, vindecarea are loc în 1-2 săptămâni.

Diagnosticul :

Diagnosticul diferențial al febrei aftoase trebuie făcut față de stomatita veziculoasă și boala veziculoasă a porcului, de șchiopul oilor produs de diverse bacterii, iar la om de boala veziculoasă, produsă de virusul Coxsackie A.

Testele de laborator sunt edificatoare, apelându-se, în acest sens, la izolarea și identificarea virusului în culturi celulare sau la testul ELISA.

Tratamentul :

Tratamentul este simptomatic la om. Animalele bolnave sau suspecte de febră aftoasă nu se tratează.

Profilaxie :

Profilaxia bolii la om se bazează pe profilaxia și supravegherea bolii la animale. Interdicția importului de animale și produse de origine animală din zonele sau țările în care evoluează febra aftoasă.

Supravegherea epidemiologică a animalelor receptive din zonele de risc.

Eradicarea cu rapiditate maximă a bolii.

Pentru profilaxia individuală a omului, se recomandă protecția plăgilor sau a escoriațiilor și fierberea laptelui de consum.

4.2. Encefalita verno-estivală din Rusia și Europa Centrală

Boala mai este cunoscută și sub denumirea de Encefalita virală de grup B, Encefalita verno-estivală din Extremul Orient sau Meningoencefalita biondulantă.

Agentul cauzal :

Virusul care produce această boală face parte din complexul de virusuri, care produc boli, cum ar fi : Encefalomielita ovinelor, Boala de pădure Kyasanur, Febra hemoragică de Omsk.

Acesta este un virus ARN, din grupul B de arbovirusuri, Flavovirus din familia Togaviridae. Se disting două variante antigenice : una pentru virusul de tip oriental și una pentru cel de tip occidental. Au dimensiuni de 45-50 nm, sunt învelite cu o dublă membrană lipido-proteică. Replicarea are loc în citoplasmă, iar maturarea are loc la nivelul membranei celulare în cursul înmuguririi.

Virusul a fost izolat în partea de nord-est a Europei, precum și în Rusia și Bulgaria.

Specii receptive și incidență :

Boala evoluează la mamiferele mici, în deosebi rozătoare, la capre, bovine și om.

Căile de transmitere a bolii :

Infecția are un caracter de focar și se produce, de obicei, în pășunile joase.

Boala este transmisă în principal de către căpușe, în special, Ixodes ricinus și Dermacentor. Omul se poate infecta atât prin înțepătura provocată de căpușa purtătoare de virus, atunci când pătrunde în zonele naturale de focar, cât și prin consumul de lapte și brânză proaspătă de capră sau oaie, provenite de la animalele infectate, care elimină virusul prin lapte.

Manifestări clinice la animale :

Infecția este, în general, inaparentă și rar apar manifestări clinice, mai ales la câine și miel. Boala evoluează cu simptome de encefalită, iar animalul moare în 5-6 zile.

Manifestări clinice la om :

La om, boala debutează brusc cu dureri de cap intense, temperatură ridicată, vomă, fotofobie, riperestezie.

După câteva zile, apar semnele tipice de encefalomielită caracterizate prin paralizie, vertij, delir, somnolență, uneori convulsii epileptiforme și chiar comă.

Boala se poate remite, însă convalescența este lungă, omul rămânând cu sechele, reprezentate prin paralizia musculaturii dorsale și a membrelor superioare.

Diagnosticul :

Virusul poate fi izolat din sângele bolnavilor, mai ales în prima fază de boală prin inoculare intracerebrală la șoarece sau pe culturi celulare.

Diagnosticul serologic (conversia serologică), Testul de fixare al complementului, Inhibarea hemaglutinării, Seroneutralizarea și ELISA sunt teste pe baza cărora se poate pune un diagnostic cu privire la boala descrisă mai sus.

Tratamentul :

Tratamentul este simptomatic pentru a preveni complicațiile și se face numai la om.

Profilaxie :

În Europa Occidentală se utilizează un vaccin pentru protejarea persoanelor, care lucrează în zonele recunoscute ca biotopuri pentru căpușele vectori ale virusului (agricultori, militari, muncitori forestieri). De asemeni, o altă metodă de profilaxie este purtarea echipamentelor de protecție, care să împiedice atacul căpușelor sau folosirea unor substanțe (crème, spray-uri) anticăpușă. Pentru a elimina posibilitatea contaminării prin consumul de lapte sau brânză proaspătă, laptele trebuie supus obligatoriu procesului de pasteurizare.

4.3. Hepatita A

În prezent, în lume sunt recunoscute patru forme diferite de hepatită virală și anume : hepatita A, hepatita B, hepatita non A non B, hepatita cu antigen delta și mai nou Hepatita C.

În lucrarea de față, voi descrie numai hepatita A, deoarece este singura care se poate transmite pe calea alimentului contaminat de vectori sau purtători.

Hepatita A mai este cunoscută și sub denumirea de hepatita epidemică, icterul epidemic sau hepatita infecțioasă.

Agentul cauzal :

Hepatita virală A este produsă de un virus asemănător cu cele din genul Enterovirus din familia Picornaviridae.

Virusul hepatitei A este un virus cu o singură moleculă de ARN, îmbrăcat cu o capsidă mică, proteică de 27 nm diametru, fără înveliș extern, maturarea producându-se în citoplasmă.

Specii receptive și incidență :

Hepatitele evoluează în întreaga lume, evoluând atât ca epidemii, cât și sporadic. Boala evoluează la primate și om, omul fiind însă rezervorul principal de virus.

Căile de transmitere a bolii :

Principala cale de transmitere a bolii este contactul foarte strâns cu primatele, cazurile de hepatită A au apărut la personalul din institutele de cercetări, la crescătorii de maimuțe sau personalul din grădinile zoologice. Calea de infecție cea mai probabilă este “ fecal oral route “.

Hepatita A a apărut, în general, la oamenii care au consumat apă sau alimente contaminate de către purtători în momentul preparării hranei, o altă cale fiind contaminarea directă de către maimuțe a alimentelor lăsate la îndemâna lor, mai ales în casele, unde acestea sunt crescute ca animale de companie.

Începând din 1983 până în prezent, în Statele Unite au fost semnalate 30 de cazuri de boală, alimentele fiind incriminate ca surse de contaminare în toate aceste cazuri.

Manifestări clinice la animale :

Singurele animale infectate natural, așa cum am arătat, sunt maimuțele, în deosebi cimpanzeii, la care infecția evoluează, în general, inaparent.

Manifestări clinice la om :

Boala evoluează în general benign, cu o perioadă de incubație de 3-6 săptămâni, cu greață, febră și anorexii, durata medie a bolii, fiind de 1-2 luni.

Diagnosticul :

Diagnosticul diferențial se face față de hepatita B, ținându-se seama de perioada de incubație mai scurtă. Totodată, depistarea antigenului de suprafață pentru hepatita B este negativ.

Tratamentul :

Tratamentul la om este simptomatic, intervenindu-se cu medicație, care să prevină complicațiile.

Profilaxie :

Profilaxia se realizează prin respectarea igienei personale, în timpul și după contactul cu maimuțele. Administrarea de doze profilactice de imunoglobuline persoanelor care vin în contact frecvent cu maimuțe (îngrijitori, proprietari, dresori etc.).

4.4. Coriomeningita limfocitară

Cunoscută și sub numele de boala de Armstrong, după numele cercetătorului care a izolat virusul respectiv în 1933, cu ocazia unor investigații în timpul unei epidemii de encefalită de tip St.Louis.

Agentul cauzal :

Boala este produsă de un virus ARN din genul Arenavirus, familia Arenaviridae. Sferoid cu dimensiuni cuprinse între 50-100 nm, înconjurați de o membrană cu structură netedă, fără proiecții, eter sensibilă. Replicarea are loc în citoplasmă, iar maturarea, în cursul traversării membranei celulare.

Specii receptive și incidență :

Boala este răspândită în întreaga lume și evoluează cu prioritate în America și Australia. Boala afectează, în principal, toate speciile de șoareci, dar poate infecta și cobaii, iepurii, șobolanii, câinii, porcinele și maimuțele.

La om, boala evoluează sporadic sub formă de focare endemice. Izvorul natural al coriomeningitei este considerat șoarecele de casă.

Infecția la om și animale are o durată limitată, spre deosebire de șoarece, unde aceasta este persistentă.

Căile de transmitere a bolii :

Așa cum am arătat, șoarecele este principalul rezervor al virusului.

Șoarecele elimină virusului prin secrețiile nazale, urină, lapte, fecale și chiar spermă. Datorită acestui fapt virusul se transmite atât pe cale verticală, cât și pe cale orizontală.

Infectarea omului se poate produce pe cale directă și anume prin mușcătură sau prin consumul de alimente contaminate cu dejecțiile sau secrețiile șoarecilor bolnavi.

Boala poate fi transmisă, de asemeni, și de către insectele hematofage.

Manifestări clinice la animale :

În general, semnele clinice depind de rezistența și vârsta gazdei. Evoluția acestei boli la șoareci este caracterizată prin lipsa manifestărilor clinice. Leziunile interne reprezentate de infiltrarea limfocitară a organelor viscerale sunt caracteristice.

Manifestări clinice la om :

La om, boala evoluează, în general, benign, cu un sindrom asemănător gripei, cu o perioadă de incubație de 2 săptămâni. Forma gripală se poate remite în câteva zile, dar boala reapare cu semne de meningită. Lichidul cefalorahidian conține peste 80 % limfocite. După această fază, în cazuri rare, poate apărea meningoencefalita cu alterarea reflexelor profunde, paralizie, somnolență și foarte rar, moartea.

Diagnosticul :

Diagnosticul de laborator se bazează pe reacțiile serologice clasice (RFC) și pe izolarea virusului.

Tratamentul :

Boala nu se tratează, tratamentul fiind simptomatic pentru evitarea complicațiilor.

Profilaxie :

Profilaxia se bazează, în primul rând, pe controlul populațiilor de șoareci domestici. Respectarea măsurilor de igienă personală. Supravegherea permanentă prin examene serologice a șoarecilor de laborator și protejarea acestora de contactul cu rozătoarele sălbatice. Evitarea contactului femeilor însărcinate cu rozătoarele.

4.5. Gastroenterita cu Rotavirus

Mai este cunoscută și sub denumirea de Gastroenterita infantilă, Gastroenterita acută a copiilor, vițeilor și purceilor, a mânjilor și mieilor sugari, Diareea vițeilor nou-născuți, Diareea vițeilor din Nebraska, Diareea șoriceilor.

Această boală este una dintre cele mai răspândite cauze a diareei la copii.

Agentul cauzal :

Boala este produsă de un virus cu ARN dublu catenar, din grupa Rotavirus, familia Reoviridae. Virusul are dimensiunea de 60-65 nm și nu are înveliș, capsida având formă icosaedrică cu două membrane proteice. Prin dispoziția capsomerelor din stratul extern, virusul are aspectul unei roți dințate, de unde și numele (roto = roată). Replicarea și maturarea au loc în citoplasma celulară cu producere de incluziuni.

Specii receptive și incidență :

Boala, evoluează în numeroase țări din Europa, Asia, Africa și America, cu precădere la animalele tinere și copii. În țările dezvoltate, rotavirusurile sunt principalii agenți etiologici ai gastroenteritei acute la copii, iar în țările în curs de dezvoltare, mortalitatea infantilă datorată rotavirusurilor este de ordinul milioanelor.

La animale, diareea neonatală produce foarte mari pierderi prin morbiditatea și mortalitatea ridicată.

Căile de transmitere a bolii :

Rotavirusul este foarte rezistent în mediu, putând să supraviețuiască câteva luni în fecale.

Calea de transmitere a bolii este “ fecal oral route “.

Purceii și vițeii sugari pot elimina între 107 – 1011 doze infectante, într-un gram de fecale, timp de 5-9 zile.

Transmiterea bolii se face prin contact direct sau indirect, ca și la alte infecții intestinale.

Focarele de gastroenterită la om pot avea la origine consumul de apă sau alimente de origine animală contaminate de către purtători sau de către persoane, care au venit în contact cu animale bolnave.

Manifestări clinice la animale :

Boala, afectează animalele nou-născute și pe cele tinere.

Principalele semne clinice sunt prostația, anorexia și diareea. Dacă diareea se prelungește, apare fenomenul de deshidratare, urmat de moarte.

De cele mai multe ori, dacă nu se intervine cu medicație specifică peste viroza în evoluție, se suprapune infecția cu E.coli, manifestările clinice fiind agravate, sfârșitul fiind de cele mai multe ori fatal.

Manifestări clinice la om :

Incubația la om, durează între 2-7 zile. Boala, debutează printr-un sindrom de vomă, urmat de apariția diareei apoase, iar în 25 % din cazuri cu mucus și strii sanguine. La peste jumătate din cazuistică se întâlnește pirexie, boala putând dura, în jur de o săptămână. Virusul este eliberat prin fecale, aproape 10 zile. Datorită diareei, apare fenomenul de deshidratare, urmat de dezechilibrul electrolitic. Datorită modificărilor la nivelul celulelor intestinului subțire se constatată o reducere a capacității de absorbție. Dacă nu se intervine cu medicație specifică, la fel ca la animale, se poate produce o suprainfecție cu bacterii.

Diagnosticul :

Prezența virusului în materiile fecale poate fi pus în evidență prin examene electromicroscopice. Existența virusului în intestin poate fi confirmată prin testul de imunofluorescență pe frotiuri de raclat de mucoasă intestinală.

Tratamentul :

Tratamentul este simptomatic, urmărindu-se evitarea complicațiilor prin suprainfecție cu bacterii, cum ar fi : E.coli.

Profilaxie :

La copii, ca și la animalele nou-născute, profilaxia se bazează pe respectarea normelor de igienă.

În ultima perioadă se fac cercetări pentru profilaxia activă sau pasivă a infecțiilor cu Rotavirus, ale căror rezultate sunt încă incerte.

4.6. Sindromul pulmonar cu Hantavirus

Sindromul pulmonar cu hantavirus (HPS) este o infecție virală a tractului respirator, cauzată de o nouă formă de Hantavirus, identificat pentru prima dată în anul 1993, în New Mexico, unde au murit din nefericire câteva persoane în luna mai, datorită contactării acestui virus.

Agentul cauzal :

Virusurile din genul Hantavirus fac parte din familia Bunyaviridae și au fost descoperite pentru prima dată în 1978, în Coreea, în regiunea Hantaan, de unde îi vine și numele.

Hantavirusul a fost izolat de la șoareci, pentru prima dată în Statele Unite în anii ’50, după războiul din Coreea.

Virusul conține ARN și are un înveliș extern, cu prelungiri; determină apariția în celulele infectate a unor incluzii euzinofile, înconjurate de un halou clar.

Specii receptive și incidență :

Boala, evoluează cu precădere la rozătoare și în mod special la șoarece. Pot face boala veverițele sălbatice, șobolanii.

Șoarecii de laborator sunt receptivi la această boală și ei pot transmite boala celor care lucrează în aceste laboratoare, așa cum s-a întâmplat în unele institute din Coreea, China, Rusia, Japonia, Marea Britanie, Franța și Belgia.

Boala, evoluează în întreaga lume.

Căile de transmitere a bolii :

Principalul rezervor de virus îl reprezintă șoarecele purtător de hantavirus.

Șoarecele infectat elimină o mare cantitate de virus prin salivă, urină și fecale, mai multe săptămâni la rând, dar perioada maximă a infecției nu este cunoscută.

Principala cale de transmitere este prin aerosoli sau prin mușcătură. Transmiterea se poate face și prin materialele contaminate de către rozătoare cu excreții sau secreții, atunci când la nivelul tegumentului există leziuni și soluții de continuitate.

O altă sursă de contaminare o reprezintă alimentelor sau apa contaminate de către șoarecii purtători de virus.

Manifestări clinice la animale :

Manifestările clinice la șoareci sunt inaparente, ele jucând rolul de rezervor, concentrația mare de virus, fiind detectată în plămâni și rinichi.

Manifestări clinice la om :

La om, manifestările clinice sunt caracterizate prin hemoragii și afecțiuni renale. Boala, evoluează cu febră, mialgii și sindrom respirator. Alte simptome, care apar în debutul bolii sunt : durerea de cap și afecțiunile gastrointestinale. Hemoconcentrația și trombocitopenia cresc în majoritatea cazurilor.

Boala mai este caracterizată prin infiltrații pulmonare bilaterale, hipoxie și hipotensiune. La examenul hematologic apar celule mari mononucleare, iar în pulpa splenică apar imunoblaști.

Diagnosticul :

Diagnosticul se poate pune pe baza simptomelor clinice și pe baza testelor de laborator, în special, prin examene hematologice și examene antigenice, folosindu-se anticorpi IgM.

Tratamentul :

Pentru tratamentul acestei boli se folosește medicație pentru reabilitarea semnelor vitale, pentru prevenirea hipoxiei și deshidratării. Se folosesc medicamente cardiotonice, de asemeni, se folosesc medicamente antivirale, cum ar fi : Ribavirin, care este eficient, în primele faze ale bolii.

Profilaxie :

Profilaxia constă în respectarea măsurilor de igienă, purtarea echipamentului de protecție, mai ales, în laboratoarele care dețin șoareci pentru experiențe, deratizarea eficientă și asigurarea climatizării în camerele, unde se cresc șoareci pentru a evita contaminarea prin aerosoli.

4.7. Infecțiile cu Calcivirus

Între anii 1972-1982, au fost efectuate cercetări complexe privind potențialul virogen al oceanelor. Astfel, s-a constatat că oceanul constituie un rezervor imens privind infecțiile animalelor domestice și omului cu virus. Dintre cele mai importante numim : infecțiile cu Calcivirus.

Agentul cauzal :

Calcivirusurile fac parte din familia Picornaviridae.

Studiile asupra Calcivirusurilor au demonstrat că acestea prezintă proprietăți biologice cu o mare plasticitate. Calcivirusurile se pot replica la temperaturi cuprinse între 15 – 390 C și se pot adapta la diverse forme de viață terestre (reptile, amfibii, mamifere), de apă, cetacee, moluște, pești și aer, păsări etc. Sunt ARN virusuri și prezintă peste 40 de serotipuri.

Specii receptive și incidență :

Infecțiile cu Calcivirus evoluează în toată lumea și pot fi prezente la pești, păsări și multe specii de mamifere, inclusiv omul. Calcivirusurile sunt responsabile de apariția afecțiunilor hemoragice și, în special, hepatita E la om.

Căile de transmitere a bolii :

Boala, se transmite prin contact direct între animalele bolnave, omul nu contactează boala de la porc, ci numai de la unele animale de laborator sau posibil prin consumul de pește sau fructe de mare contaminate.

Manifestări clinice la animale :

Boala nu evoluează aparent, cu manifestări clinice la animalele marine sau pești, acestea constituind numai rezervorul de virus.

Boala este caracterizată prin apariția leziunilor veziculare la nivelul picioarelor și nasului, motiv pentru care o bună perioadă de timp, în anii ’30, a fost confundată cu ferba aftoasă. Mai târziu, în 1935, boala a fost diagnosticată corect și a fost numită Boala veziculoasă a porcului.

Boala evoluează, de asemeni, la feline, având ca semne clinice apariția veziculelor pe tractusul respirator. De asemeni, animalele sunt febrile.

Manifestări clinice la om :

La om, boala a fost diagnosticată pentru prima oară, în localitatea Pirbright, la personalul unui institut de cercetări.

Boala se manifestă prin apariția de afte, ca în febra aftoasă, în zonele cu tegument fin și în cavități.

Diagnosticul :

Diagnosticul se face diferențial față de febra aftoasă, în cazul omului, stomatita veziculoasă și exantemul veziculos, în cazul porcului.

Precizarea diagnosticului se face prin izolarea și identificarea virusului în laborator pe culturi celulare sau prin inoculare experimentală la animale de laborator.

Tratamentul :

Tratamentul este simptomatic pentru a preveni complicațiile bacteriene și de susținere.

Profilaxie :

Profilaxia se realizează prin măsuri generale, controlul circulației animalelor, carantinizarea animalelor importate, eliminarea din furajarea porcilor a deșeurilor provenite de la fabricile de pește sau a fructelor de mare.

CAP V. – AGENȚI INFECȚIOȘI NECONVENȚIONALI

POTENȚIALI TRANSMIȚĂTORI DE ZOONOZE

În acest capitol, vom aborda pe scurt posibilitatea implicării viroizilor, virusoizilor și prionilor în apariția unor boli infecțioase la animale. Aceștia, sunt agenți infecțioși neobișnuiți, caracterizați prin existența unui genom foarte mic, iar în cazul prionilor, acesta fiind absent.

5.1. Viroizi și virusoizi

A. Viroizi

Viroizii sunt patogeni, în special, pentru plante și produc serioase pagube economice. Au fost identificați 20-25 tipuri de viroizi, cum ar fi : viroidul tuberculului cartofului sau viroidul cadang al cocosului. Genomii ARN au între 246 și 375 nucleotide, care sunt caracterizate prin multe similitudini :

au un singur filament covalent;

formează perechi în baza intramoleculară;

unele, prezintă activitate ribozomială;

replicarea are loc în planul nucleului;

replicarea nu depinde de prezența unui virus ajutător;

nu sunt produse proteine.

B. Virusoizii sau sateliții ARN

Au sute de nucleotide, poziționate într-un singur filament circular, replicarea lor făcându-se în prezența unui virus ajutător. Replicarea virusoizilor are loc la nivelul citoplasmei, utilizând ARN polimeraza dependentă de ARN.

Această activitate enzimatică este întâlnită la plante, nefiind identificată încă la nivelul celulelor animale.

Nu se cunoaște încă, dacă virozii și virusoizii sunt precursorii virusurilor moderne sau provin din forme degenerate ale altor virusuri cu structură complicată.

Ei pot fi împrăștiați prin propagarea vegetativă, prin semințe sau prin inocularea directă de către insecte sau om.

Există agenții infecțioși similari, care infectează omul; unul dintre aceștia, fiind Hepatita delta virus (HDV). Acesta a fost identificat pentru prima dată, în anul 1970, în Australia, ca un antigen nuclear, antigenul delta. Tot atunci, a fost identificat ca fiind cauza unei forme virulente de hepatită, cunoscută sub denumirea de Hepatita de tip D. Boala era cunoscută la băștinașii din America de Sud, modul de transmitere fiind însă necunoscut.

În urma cercetărilor, s-a constatat că antigenul delta este asociat în procesul patogen cu virusul Hepatitei B, care are rol de virus ajutător în procesul replicării.

Alimentele de origine animală nu au fost identificate până în prezent ca fiind posibili vectori pentru transmiterea bolilor produse de entitățile descrise mai sus.

5.2. Zoonoze produse de prioni cu transmitere prin alimente de origine animală

5.2.1. Prioni – prescurtarea noțiunii de “ particulă proteică infecțioasă “, o mică proteină responsabilă de producerea unor boli fatale ale creierului la bovine, ovine, oameni și alte mamifere.

Dacă prionul este într-adevăr un agent infecțios, asta ar însemna că, acesta ar fi primul agent infecțios, care nu conține ADN sau ARN. De aceea, rolul prionilor în producerea bolilor este încă controversat. Descoperirea lor nu face altceva însă, decât să deschidă noi uși alternativelor privind modul de transmitere a bolilor infecțioase.

Descoperiți de neurologul american Stanley B. Prusiner, prionii sunt o mutantă a unei proteine normale, care se găsește pe suprafața celulelor nervoase ale creierului, în leucocite, în musculatura celulelor și în celulele altor țesuturi. Rolul acestei proteine normale în organism nu a fost încă elucidat, dar structura acesteia

este cunoscută : este de o sută de ori mai mică decât cel mai mic virus cunoscut, fiind compusă din 208 aminoacizi răsuciți într-un lung cordon helicoidal terminat cu o coadă mobilă, formată din 97 aminoacizi. Mutanta proteinei (prionul) este alcătuită pe aceeași structură de mai sus, cu deosebirea că în locul formei spiralate (helicoidale), întâlnită la proteina normală, apare forma plisată sub formă de acordeon.

Unii cercetători consideră că proteina mutantă cauzează îmbolnăvirea, când aceasta intră în contact cu proteina normală, declanșând transformarea acesteia din urmă în forma plisată (mutantă). Această primă etapă este urmată de o reacție în lanț, care are ca rezultat un adevărat ghem de proteine non-funcționale numite plăci. Aceste plăci distrug celulele creierului, având ca rezultat instalarea bolilor cunoscute sub denumirea de Encefalitele spongiforme transmisibile (TSEs).

TSEs produc în celulele creierului inflamații și zone cu aspect spongiform, înconjurate de o membrană fină. Aceste leziuni au ca rezultat pierderea coordonării în mișcare, demență și, eventual, moartea. Se pare că cea mai cunoscută boală din cadrul TSEs este Encefalita spongiformă bovină (BSE) popular cunoscută sub numele de “ boala vacii nebune “. BSE a ținut capul de afiș în anul 1996, când peste 1 milion de bovine, în Marea Britanie, au fost infectate cu boala. Vacile, au contactat BSE, când au fost furajate cu făinuri proteice provenite din procesarea animalelor (oi, porci, păsări) infectate cu TSEs. Consumul de carne de bovină infectată a dus la îmbolnăvirea a 20 de persoane, în Marea Britanie, la care a evoluat o variantă a bolii Creutzfeuldt – Jakob. O altă formă a TSEs este Kuru, o boală foarte rară, contactată de băștinașii din Noua Guinee, care au fost infectați prin consumarea creierului rudelor decedate, în cadrul unui ritual canibal; și Scrapia care afectează oile și caprele și este denumită așa, deoarece în timpul evoluției bolii, oile își smulg o mare parte din lână.

Cercetările referitoare la prioni au debutat cu investigațiile asupra cauzelor, care produc TSEs. În 1967, cercetătorul englez Tikvah Alper și colaboratorii săi, de la Spitalul Hammersmith din Londra, au extras țesut din creierul oilor infectate cu Scrapie. Ei au tratat chimic țesuturile, în vederea izolării unor viruși, bacterii sau alți agenți, care puteau provoca boala. Extrasul din țesuturile astfel preparate a fost injectat la oile sănătoase pentru a se vedea dacă boala poate fi transmisă. Oile sănătoase s-au îmbolnăvit de Scrapie, indicând că agentul infecțios este cantonat în țesuturile din creier. Astfel, acest experiment a demonstrat că agentul infecțios poate fi transmis la animalele sănătoase și poate provoca boala.

După aceasta, Alper a expus țesuturile recoltate de la oi infectate cu Scrapie la radiații ultraviolete – un astfel de tratament duce, în cazul unor celule normale, la distrugerea ADN și ARN. Ea a descoperit astfel că extractul, după tratamentul de mai sus, și-a menținut virulența, transmițând în continuare Scrapia. Rezistența agentului infecțios la radiațiile ultraviolete sugera că acesta nu este virus, dar nici bacterie, care se multiplică prin proprii acizi nucleici, cauzând boala. Descoperirea ei indica că un agent infecțios necunoscut până la acea dată este responsabil de producerea Scrapiei. Descoperirile sale au dat naștere la controverse în rândul cercetătorilor cu privire la natura particulei infecțioase responsabilă de producerea acestor boli.

La începutul anilor ’80, Prusiner, de la Universitatea California din San Francisco, a descoperit că un extract similar de țesut cauzează îmbolnăvirea, după ce a fost expus la un tratament pentru distrugerea proteinelor. Prusiner concluzionează, într-un studiu publicat în 1982, că proteina însăși ar fi responsabilă de transmiterea TSEs. Aceste proteine produc boala prin replicare în țesuturile sistemului nervos.

Ideile revoluționare ale lui Prusiner nu au fost inițial acceptate, deoarece ADN-ul și ARN-ul sunt singurele cunoscute ca fiind capabile să se replice în țesuturile organismului. Conceptul de infecție produs de o particulă de origine proteică răstoarnă tot ceea ce se cunoaște și este acceptat în mod convențional privind agentul infecțios, care transmite boala.

Prusiner, a primit în anul 1997 Premiul Nobel pentru fiziologie privind munca sa în domeniul prionilor. Astfel, teoria sa privind producerea TSEs de către prioni rămâne controversată. Unii cercetători consideră că TSEs sunt provocate de un virus neidentificat încă, cu o activitate redusă.

Așa cum am arătat mai sus, bolile produse de prioni afectează omul și rumegătoarele. Vom aborda în continuare principalele boli produse de prioni, insistând, în special, asupra bolilor care afectează bovinele și omul :

5.2.2. Scrapia

Este o boală degenerativă, care afectează sistemul nervos central al oilor și caprelor. Această boală nu se transmite la om, totuși o vom descrie deoarece oile și caprele bolnave reprezintă sursă de infecție pentru bovine.

Numele de Scrapie este dat de faptul că oile bolnave au tendința să-și smulgă lâna, animalul bolnav prezintă dificultăți în mers și pierderea coordonării, de unde și numele de Taberkrankheit, în Germania și Le Tremblante, în Franța.

Boala, evoluează la ovine și caprine. Se presupune că aceasta este răspândită în întreaga Europă, Statele Unite și în Estul Mijlociu, fiind absentă însă în Australia și Noua Zeelandă.

Primele date privind evoluția Scrapiei datează încă de la începutul secolului al-XVIII-lea.

Manifestări clinice la animale :

Manifestările diferă de la un animal la altul, în funcție de receptivitatea acestuia legată, în special, de factorul genetic.

Primele semne de boală sunt caracterizate prin schimări ale comportamentului, urmate de scărpinături și frecări de diverse obiecte.

Următoarele manifestări sunt caracterizate de pierderea coordonării în mișcare, slăbire progresivă, pierderea apetitului, plescăituri, mers săltat ca de iepure și vaccilant.

Animalele bolnave pot să nu prezinte manifestări clinice, decât atunci când acestea sunt stimulate printr-un zgomot puternic, mișcări bruște, stres.

Diagnosticul în Scrapie se pune pe baza manifestărilor clinice, dar poate fi confirmat numai prin examinarea microscopică a țesuturilor din creier sau prin celelalte proceduri, prin care se detectează existența proteinei prionice.

5.2.3. BSE (Encefalopatia spongiformă bovină)

Este o boală transmisibilă neurodegenerativă, care afectează fatal creierul bovinelor. Boala are o incubație lungă, de 4-5 ani, evoluția agravându-se în timp, sfârșitul fiind totdeauna fatal.

Cum a apărut această boală ?

Există mai multe ipoteze :

A. Ipoteza infectării prin consumul de făinuri proteice, fabricate din cadavre de animale bolnave de BSE sau Scrapie – este cea mai plauzibilă ipoteză, prin care se explică cum BSE-ul a apărut la bovine ca rezultat al consumului de carne de la oile infectate cu Scrapie, sub formă de făină de carne și oase, adăugată ca supliment proteic în furajarea bovinelor.

La sfârșitul anilor ’80, creșterea bovinelor a trecut printr-o perioadă dificilă, motiv pentru care, crescătorii au încercat să găsească căi pentru eficientizarea producției. O sursă ieftină de proteină o reprezenta făina de oase carne, provenită de la carcasele cadavrelor de bovine, ovine sau alte animale. Inițial, producerea acestor făinuri se făcea la temperaturi ridicate, în prezența unor solvenți, care ajutau la separarea grăsimii de proteină.

În 1981, datorită costurilor, temperaturile de procesare au fost scăzute, iar solvenții eliminați.

Primul caz oficial de BSE a fost identificat în aprilie 1985 și acum se presupune că acesta a fost rezultatul procesului de producere a făinurilor proteice, fără respectarea tehnologiei inițiale (Pattison, 1991; Bradley și Wilesmith, 1993).

Studiile efectuate asupra cazurilor apărute, confirmă statisticile privind asocierea cu furajele infectate.

B. Ipoteza influenței substanțelor pentru combaterea dăunătorilor asupra sistemul nervos central. O altă posibilă origine este cea a toxinelor (Boothby, 1988), între acestea fiind incluse organofosforicele și insecticidele, folosite în combaterea dăunătorilor și insectelor, în zonele în care sunt crescute bovine.

Această ipoteză a fost emisă datorită compușilor organofosforici, care acționează asupra sistemului nervos, având ca efect manifestări nervoase, demielinizări etc.

C. Ipoteza infecțiilor endemice. Modificările depistate în creierul bovinelor nu sunt neobișnuite. Acestea, afectează peste 10 % din bovinele infectate. Investigațiile asupra creierului în experimentele făcute pe șoareci infectați cu BSE au arătat modificări ale acestuia, specifice Scrapiei. Aceasta, este o dovadă în plus că originea BSE-ului este creierul de oaie infectat cu Scrapie.

Există posibilitatea, de asemeni, ca modificările spongiforme să apară la animalele expuse virusului Rabiei.

Boala poate fi contactată pe mai multe căi :

– ingestia prin consumul de furaje, care conțin făinuri proteice, provenite din animale bolnave sau prin consumul de carne și, în special, de creier sau măduvă, provenite de la animale bolnave;

– experimental prin inoculări intracerebrale cu extract de creier de la animalele infectate sau om, instilații conjuctivale cu același extract (transmiterea se face prin traiectul nervului optic către creier);

– Lacey în 1996, Dealler în 1994 și Onadera în 1990, au demonstrat infecția intrauterină a embrionilor la oile bolnave de Scrapie. În prezent, se fac cercetări pentru a se demonstra posibilitatea transmiterii laterale a bolii.

Receptivitatea la boală este influențată de mai mulți factori :

– vârsta, peste 150.000 din bovinele afectate erau în ferme. Datorită acestui fapt, s-a putut institui un control drastic al furajării, în acest caz, reducându-se proporțional procentul de îmbolnăvire. Majoritatea bovinelor sunt sacrificate înainte de 36 de luni, procentul de animale infectate la această categorie de vârstă, fiind de 5. S-a estimat că sfârșitul letal, în cazul BSE-ului la bovine, intervine la vârsta de 5-15 ani.

– specia, majoritatea animalelor infectate au fost din rasa Holstein Friză, specie care este preferată pentru ferme datorită producțiilor bune de lapte și adaptării la sistemele de creștere intensivă. Ultimele cercetări, arată că de fapt specia nu are un rol deosebit în ceea ce privește infectarea cu BSE.

– factorul genetic, susceptibilitatea că factorul genetic are un rol în transmiterea BSE-ului a fost documentat experimental și epidemiologic de către Prusiner, în 1993. Polimorfismul proteinei prionice a fost descoperit la bovine de către Grober, în anul 1994.

Manifestări clinice în BSE :

BSE (Encefalita spongiformă a bovinelor) a fost descrisă pentru prima dată, în Marea Britanie, în 1985.

În 1996, noile descoperiri științifice au indicat că BSE este transmisibilă la om și cauzează o variantă a CJD.

După infectarea bovinelor cu BSE, trec aproximativ 3-6 ani pînă la apariția simptomelor clinice (cum ar fi : scăderea producției de lapte, tremurături și nesiguranță în mers, facies temător), perioada de incubație variază foarte mult de la 20 de luni (la tineret) până la peste 15 ani.

Datorită acestei perioade de incubație, cu o asemenea variabilitate, produsele provenite de la animalele infectate, dar care nu prezintă semne clinice pot ajunge în hrana omului.

Faza I – după infectare, contagiozitatea unui animal este foarte redusă. Surse oficiale susțin că animalele infectate nu reprezintă, în această fază, un risc real pentru om. Cu toate acestea, va trebui să afirmăm că riscul potențial nu poate fi eliminat în totalitate.

Faza II – înainte de apariția simptomelor clinice, agentul infecțios este găsit într-o concentrație mare, mai ales în creier și măduva spinării. Aceasta, este faza care reprezintă principalul risc pentru sănătatea publică. În această fază, un animal prezintă același risc ca și un animal bolnav cu semne clinice, dar acesta nu poate fi descoperit, datorită manifestărilor ascunse ale bolii. Durata acestei faze este, în general, de 6 luni.

Faza III – după apariția simptomelor clinice, inevitabil urmează moartea. Vârsta animalelor la care apar semnele clinice este cuprinsă între 20 de luni până la 16 ani, cel mai des însă, acestea apar între 3-5 ani.

Diagnostic :

Metodele de diagnostic pentru bolile prionice cuprind :

1. Simptomele clinice

Simptomele clinice timpurii sunt, de obicei, nespecifice și includ în cazul bovinelor reducerea producției de lapte. Mai târziu, simptomele clinice sunt caracterizate de timiditate și probleme privind mobilitatea. Înainte de introducerea diagnosticului prin testul BSE control prioni, numai cazurile cu simptome clinice erau detectate. Astăzi, majoritatea cazurilor din Elveția, au fost detectate cu ajutorul testului control prioni, care a fost folosit pentru supravegherea a aproximativ 15.000 animale anual.

2. Detectarea proteinei prionice specifice BSE

Testul control prioni poate fi folosit pentru identificarea proteinei prionice specifice bolii, acesta durând câteva ore. Ca o consecință, putem spune că nu există o metodă la îndemână (rapidă), care să poate fi folosită în abatoare pentru depistarea bolii.

3. Examinarea secțiunilor pe creier. Metodă de referință în diagnosticul BSE.

În diferite regiuni ale creierului bolnav, întâlnim mici goluri al căror număr crește odată progresarea bolii și datorită cărora creierul apare spongiform, caracteristic bolii prionice. În afară de modificările spongiforme, aici se găsesc depozite de proteine prionice specifice bolii, când apar și modificări de culoare, vizibile și la microscop (așa numita imunohistochimie). Examenele pe secțiuni de creier sunt, de obicei, executate pentru precizare de diagnostic BSE, la animalele care au fost dirijate pentru tăiere de necesitate, în urma apariției simptomelor clinice. Imunohistochimia este o metodă precisă și sensibilă, cu toate acestea ea durează zile sau chiar săptămâni, în acest sens neputând fi folosită ca o metodă rapidă de supraveghere BSE.

4. Infecția experimentală

Cea mai precisă metodă de diagnostic a bolilor prionice o reprezintă infecția experimentală pe animale de laborator. În acest caz, materialul infecțios este injectat direct în creierul animalelor de laborator. După o lungă perioadă de incubație (pentru BSE, aproximativ 8-12 luni), animalele prezintă semne de boală și mor. Examinarea creierului arată schimbărilor spongiforme caracteristice și scot la iveală mari cantități de proteină specifică prionică. Oricum, transmiterea experimentală este limitată (doar în condiții de cercetare) și nu este la îndemână pentru diagnosticul de rutină.

Riscurile de îmbolnăvire la om :

Principalul risc de îmbolnăvire pentru oameni este reprezentat de produsele alimentare, provenite de la bovinele infectate cu BSE. După cunoștințele noastre, putem spune că riscul de transmitere al bolii crește odată cu evoluția procesului infecțios al bovinelor. Astfel, scopul oricărei intervenții de prevenire este să elimine pe cât este posibil toate animalele cu un nivel înalt de infecție din rețeaua de procesare a hranei.

Autoritățile țărilor afectate au luat o serie de măsuri pentru reducerea riscului de transmitere a BSE de la animalele cu semne vizibile de boală sau de la produsele acestora, care au fost retrase din circulația tuturor țărilor.

În Marea Britanie, în prezent așa numitele deșeuri de abator (creier, ochi, intestine subțiri, splină, coloană vertebrală, oase tubulare) au fost interzise în prepararea hranei. Mai mult, toate bovinele mai bătrâne de 30 de luni, nu sunt folosite pentru consum. În Elveția, deșeurile de abator și subprodusele provenite de la toate bovinele trebuie distruse.

În prezent, autoritățile consideră că această măsură este cea mai adecvată pentru prevenirea transmiterii BSE. Astfel, acum când un test specific a devenit la îndemână, este posibil să eliminăm din procesul de preparare a cărnii nu numai animalele cu semne vizibile de boală, dar și animalele fără semne vizibile, dar cu un proces infecțios ridicat.

Germania Federală, regiunea Rinului de Nord și Westphalia au decis să utilizeze testul prioni control la efectivul de bază, monitorizând astfel animalele libere de BSE.

Un viitor factor de risc în transmiterea bolii ar putea fi infecția posibilă prin sânge uman și produse din plasmă, care au fost prelevate de la donatori infectați cu prioni. După apariția noii variante de boală Creutzfeldt – Jakob, care se crede că este cauzată de BSE, Ministerul Sănătății din Marea Britanie a anunțat că sângele donatorilor englezi nu va mai fi folosit pentru produse farmaceutice.

Se pune întrebarea tot mai frecvent dacă, carnea provenită de la bovină sau ovină poate cauza CJD. Nu există evidențe științifice, prin care să se demonstreze că prin consumul de carne provenită de la animalele bolnave de BSE, omul s-ar îmbolnăvi de CJD. Există însă date, în urma anchetelor epidemiologice, prin care se demonstrează (Beeson și Fraser, 1993) apariția prematură a demenței, asociată cu consumul de carne în cantități mari, indiferent de specie.

Se știe că sistemul nervos (creierul, măduva spinării, nervii mari și organe în strânsă legătură cu sistemul nervos) sunt responsabile de transmiterea bolii.

Trebuie arătat modul cum produsele de origine animală pot fi contaminate, devenind infectante pentru om :

după sacrificare, bovinele sunt secționate în două jumătăți, iar apoi în patru sferturi. Această operațiune se execută cu ajutorul unor fierăstraie electrice sau bardă. În timpul executării acestor operațiuni se deschide canalul medular, o parte din măduvă și fluide din zonă, fiind dispersate și contaminând carnea;

folosirea glicerinei provenite de la animale bolnave în industria alimentară, farmaceutică și cosmetică fără a se respecta indicatorii tehnologici (temperatura de sterilizare);

folosirea grăsimii de bovine solidificată (osânza) în industria alimentară, de panificație și patiserie;

în prezent, se fac cercetări pentru a se încerca demonstrarea transmiterii CJD la om prin intermediul produselor lactate.

În cele de mai jos, vom analiza pe scurt câteva boli mai importante, care evoluează la om din grupul bolilor TSE și care au ca sursă de contaminare (cu excepția CJD) alimentele.

5.2.4. Boala Creutzfeldt – Jakob (CJD)

Boala, a fost identificată pentru prima oară, în anul 1920, de către cercetătorul german Gerhard Creutzfeldt și Alphons Maria Jakob. Boala, a fost descrisă, ca având o evoluție progresivă, cu manifestări de demență la un pacient de sex feminin, evoluție acompaniată de multiple afecțiuni neurologice. După mai mulți ani, după lungi dezbateri privind patologia și manifestările clinice a acestei boli, în jurul anului 1960, modificările țesuturilor creierului (de tip spongiform) au fost acceptate ca să devină un criteriu major pentru diagnosticul acesteia.

CJD afectează aproximativ un milion de persoane în fiecare an, în întreaga lume, în special, persoane peste 55 de ani, media de vârstă a persoanelor decedate, fiind în USA, de 68 de ani.

Căile de transmitere :

CJD poate evolua în una din următoarele forme :

formă moștenită genetic;

formă sporadică, care are origine necunoscută (85 % din cazuri);

formă iatrogenică, prin infectare directă în timpul operațiilor pe creier, cornee sau prin utilizarea substanțelor hormonale de creștere, care au la bază derivate provenite din glanda pituitară umană sau gonadotrofine.

Simptome :

Simptomatologia tipică a formei sporadice a CJD include concentrare slabă, letargie, tulburări vizuale, incoordonare în mers sau chiar în timpul șederii. După ce boala evoluează apare agitația, demență și mioclonii. Media de supraviețuire, după apariția simptomelor de CJD, este de aproximativ patru luni și peste 90 % din pacienți mor, în primul an. Nici un fel de tratament nu este eficace în această boală.

Diagnostic:

Diagnosticul preliminar se face pe baza evaluării neurologice și analizelor de laborator (EEG). De asemeni, se apelează la examinarea lichidului cerebrospinal, în care se găsesc proteinele specifice.

Pentru a avea un diagnostic de certitudine, se recoltează biopsii din țesuturile creierului, în care la cazurile avansate, se disting modificările spongiforme.

6.2.5. Boala Creutzfeldt – Jakob varianta nouă (nvCJD)

Această boală a fost descoperită pentru prima oară, în luna Martie a anului 1996, prin studierea a 10 cazuri de îmbolnăvire în Marea Britanie, care prezentau simptome similare cu Encefalita Spongiformă Transmisibilă. Prin analize aprofundate s-a reușit să se facă o diferențiere între afecțiunile patologice apărute în țesuturile creierului victimelor CJD și noul tip de boală, care a fost numită nvCJD.

Numărul persoanelor diagnosticate până la această dată cu această boală este de 123, din care 116 în UK, 5 în Franța, 1 în Irlanda și 1 în Italia. La fel ca și CJD, această variantă afectează exclusiv persoanele sub 55 de ani, din care câțiva adolescenți.

În prezent, este extrem de dificil să se facă o prognoză referitor la numărul de cazuri, care pot apărea în timp, datorită faptului că boala este extrem de puțin cunoscută, în ceea ce privește calea de transmitere și perioada de incubație.

Căile de transmitere :

Recent, ultimele cercetări din UK au arătat că există o asociere între BSE și nvCJD, cu privire la faptul că boala evoluează la om, ca rezultat al consumului alimentelor de origine animală, contaminate cu țesut al sistemului nervos de la bovinele infectate cu BSE.

Cercetări mai aprofundate arată că la pacienții bolnavi de nvCJD testați a fost identificat aminoacidmetionina de cod 129, specific genelor proteinelor de tip prionic. Cercetările continuă pentru a se putea demonstra dacă există vreo predispoziție genetică în cazurile infecției cu agenți BSE.

Simptome :

Simptomele nvCJD evoluează pe o perioadă mai lungă, de 14 luni față de patru la CJD. Pacienții afectați cu nvCJD, trec prin aceleași simptome psihiatrice, cum ar fi : depresia, mai târziu pierderea coordonării în mișcare, ca apoi, să se instaleze demența. Spre deosebire de CJD, boala evoluează la persoanele sub 55 de ani.

Diagnostic :

Diagnosticul are la bază aceleași metode ca și în CJD, diferența între CJD și nvCJD poate fi făcută prin existența plăcilor amiloide în cerebel, comparativ cu lipsa acestor plăci în CJD.

Aceste plăci sunt caracterizate prin existența unui centru dens, înconjurat de zone spongiforme, care îi dau aspectul de margaretă.

O altă nouă metodă de diagnostic în cadrul nvCJD este aceea prin care sunt identificate proteinele de tip prionic în tonsilele bolnavului.

Ca și în cazul CJD, până în prezent nu există tratament pentru această boală.

6.2.6. Boala Kuru

O boală ciudată și necunoscută, apare în jurul anului 1900, în Noua Guinee. În jurul anului 1950, antropologii și oficialii guvernului au raportat aceeași boală ciudată, care evolua în South Fore, o insulă cu aproximativ 8.000 de locuitori, care face parte subdistrictul Okapa – Noua Guinee.

Locuitorii acestei zone erau cunoscuți ca practicanți ai canibalismului, act care făcea parte din ritualul mortuar. Pentru a înțelege dinamica acestei boli au fost efectuate o serie de cercetări în întreaga Noua Guinee, studiindu-se cazurile de îmbolnăvire, care prezentau simptome specifice infecției cu prioni.

Kuru este o boală neurodegenerativă, care a fost studiată pentru prima dată de Lindenbaum în 1957.

Între anii 1957 – 1968 în South Fore au murit peste 1.100 de băștinași datorită acestei boli, majoritatea victimelor fiind femei, boala fiind contactată, de asemeni, de foarte mulți copii.

Studiind ritualul de canibalism, Lindebaum a constatat că femeile erau primele care participau la acest ritual mortuar. Ele împărțeau cavadrul în bucăți pentru ceilalți membri ai tribului și opreau creierul și organele interne pentru hrana lor, a copiilor și bătrânilor.

Aceasta vine să demonstreze că principala cale de trasmitere a bolii este calea digestivă prin consumul de alimente (părți, în special, creier și organe în cadrul ritualului de canibalism), provenite de la persoane decedate, infectate cu prioni.

Perioada de incubație la om, variază de la minimum doi ani la maximum 23 de ani.

Simptomele bolii Kuru sunt caracterizate prin apariția degenerării neurologice în 3-6 luni, urmată de moarte.

Boala evoluează în trei stadii, după cum urmează :

stadiul I, denumit și stadiul ambulant, se caracterizează prin nesiguranță în timpul mersului și șederii, scăderea vederii, dificultăți în vorbire, tremurături, frisoane;

stadiul II, cunoscut sub numele de stadiul sedentar, după Gadjusek, este caracterizat prin următoarele simptome : pacientul nu mai poate merge fără sprijin, tremurături și ataxie, lipsa coordonării mușchilor, labilitate emoțională, depresii;

stadiul III, stadiul terminal, caracterizat prin inabilitatea pacientului să stea fără a fi sprijin, ataxie severă, tremur, dysarthria, inconteniență fecală și urinară, disfagie, ulcerații. În această fază apar disfuncțiile cerebrale.

Dinamica specifică bolii Kuru este foarte importantă pentru înțelegerea

bolilor prionice, însă această boală nu mai evoluează, odată cu dispariția ritualurilor canibalice.

CAP VI. – SUPRAVEGHEREA ZOONOZELOR

TRANSMISE PRIN ALIMENTE

Un mare număr de boli infecțioase, care evoluează la om sunt cauzate de agenți patogeni care provin de la animale sau de la produsele acestora.

Animalele atât cele domestice, cât și cele sălbatice constituie rezervorul patogen care poate fi de natură bacteriană, virală, prionică sau parazitară.

Zoonozele acționează asupra sănătății publice în două moduri : direct și indirect.

Acțiunea directă este definită ca o consecință asupra sănătății individului sau grupului, exprimată prin morbiditate și mortalitate, acțiunea indirectă fiind definită ca un efect al influenței economice sau sociale a bolilor zoonotice asupra unui grup dintr-o populație, în urma evoluției acestora.

6.1. Siguranța alimentului

În lucrarea de față se acordă o atenție deosebită bolilor infecțioase cu caracter de zoonoze transmise prin intermediul produselor de origine animală.

Din acest motiv, vom aborda pentru început conceptul de siguranță a alimentului, care a devenit una din prioritățile organismelor abilitate din toate țările. Microbii patogeni, biotoxinele și contaminanții chimici ajunși în alimente reprezintă o amenințare serioasă pentru sănătatea populației.

În ultima perioadă, se raportează o creștere îngrijorătoare a incidenței și îmbolnăvirilor consecutiv manipulării sau consumului de alimente contaminate în întreaga lume.

O explicație a acestui fenomen este introducerea de noi tehnologii și inovații în fabricarea preparatelor alimentare, precum și tendința de globalizare și expansiunea turismului mondial.

Impactul bolilor produse în urma manipulării sau consumului de alimente infectate este foarte mare, afectând așa cum s-a mai arătat individul, grupul, comunitatea cu implicații economice și sociale.

Cercetările în acest domeniu arată că în țările unde există un sistem pentru raportarea cazurilor de îmbolnăvire în urma consumului de alimente poluate biologic, se constată o creștere semnificativă în ceea ce privește incidența infecțiilor cu Salmonella spp., Campylobacter jejuni, Escheria Coli etc.

Aceste date se referă la peste 30 % din populațiile țărilor industrializate, care se îmbolnăvesc în fiecare an; de exemplu, în S.U.A. au fost identificate 76 de milioane cazuri de îmbolnăviri, având ca rezultat 325.000 de spitalizați cu 5.000 de decese în fiecare an.

Referitor la incidența pe plan global este dificil să se aproximeze numărul de îmbolnăviri, cu toate acestea în anul 1998, s-a estimat că s-au îmbolnăvit și au murit din cauza bolilor diareice, datorită alimentelor contaminate un număr de 2,2 milioane persoane, din care 1,8 milioane copii.

Din punct de vedere al implicațiilor economice, numai în S.UA. au fost cheltuiți între 3,3 – 12,3 milioane dolari pentru prevenirea și combaterea zoonozelor transmise prin intermediul alimentelor sau a bolilor datorate consumului de alimente contaminate cu toxine sau substanțe chimice.

Deși, în ultima perioadă se fac eforturi mari din partea autorităților pentru a preîntâmpina aceste fenomene, deși au fost create sisteme cum ar fi HACCP, care să prevină de-a lungul fluxului tehnologic contaminarea alimentelor, se pune totuși întrebarea de ce totuși incidența acestor boli nu scade.

Apariția unor noi germeni patogeni sau creșterea patogenității acestora asociată cu consumul de alimente este un element primordial. Microorganismele au abilitatea de a se adapta la noile tehnologii și metode de fabricație, conservare, apărând astfel elementele de hazard pentru siguranța alimentului.

În acest sens, după numeroase cercetări și raportări, s-a constatat că Listeria monocytogenes sau Clostridium botulinium și-au mărit patogenitatea în ultima perioadă.

Producerea, procesarea și comercializarea produselor alimentare de origine animală este, așa cum s-a arătat, într-o continuă transformare, mai ales în țările industrializate.

Acestea trebuie să satisfacă anumite condiții pentru a deveni competitive, cum ar fi :

cerința din ce în ce mai mare de hrană așa zisă naturistă;

necesitatea eliminării ingredientelor artificiale și aditivilor;

prelucrarea cât mai redusă a alimentului, având în vedere preferințele consumatorului îndreptate către o hrană cât mai puțin prelucrată;

cererea din ce în ce mai mare pentru hrană gata pentru consum;

cererea pentru hrană funcțională sau nutrițională.

Pentru a îndeplini aceste cerințe industria producătoare de alimente trebuie să țină cont și să folosească ultimele descoperiri, cum ar fi :

noile tehnologii de ambalare (filmul activ);

dezvoltarea sistemului de ambalare aseptică;

apariția unor noi sisteme de conservare a hranei, printre care numim procesarea la presiune înaltă și cu ajutorul luminii polarizate;

folosirea materiei prime obținută în urma modificărilor genetice;

substituirea grăsimilor.

În rândul consumatorilor se constată un interes din ce în ce mai mare referitor

la siguranța alimentului, iar aceștia caută în permanență răspunsuri și lămuriri la întrebări, cum ar fi :

impactul genetic asupra alimentului;

descoperirea unor noi agenți patogeni;

costurile pe care le implică siguranța alimentului;

funcționarea sistemelor de control a prionilor;

și altele.

Astfel,organismele internaționale trebuie să fie pregătite în permanență pentru

a face față acestor cerințe și întrebări, să conlucreze permanent în vederea elaborării de norme, directive sau ordine, care vizează chiar elementul despre care discutăm și anume siguranța alimentului.

6.2. Activitatea organismelor internaționale cu atribuții privind asigurarea securității alimentului (structuri centrale)

OMS este o agenție a Națiunilor Unite abilitată în vederea protejării sănătății publice. Organizația recunoaște că nutriția și siguranța alimentului este un drept al fiecărui individ și de aceea rolul acesteia privind securitatea alimentului este să protejeze consumatorul împotriva expunerilor acestuia la diversele pericole ce pot apărea cu ocazia consumului de alimente.

Prin Art. 2 (u) al Statutului OMS, acesteia i se dă mandatul să dezvolte, să stabilească și să promoveze standarde internaționale cu privire la aliment. Astfel, unul dintre cele mai importante roluri ale OMS este acela de a elabora normative, incluzând monitorizarea factorilor de risc asupra sănătății și analiza acestora în cadrul managementului sănătății publice în asociere cu consumul de alimente.

Din programul curent privind siguranța alimentului se detașează următoarele arii de activitate :

a) Stabilirea de standarde internaționale

În rezoluția OMS nr. 16.42 din Mai 1963, a 16-a Reuniune Mondială de Sănătate a aprobat stabilirea împreună cu FAO a programelor pentru standardele alimentului. Astfel, împreună, cele două organisme au stabilit Comisia Codex Alimentarius ca organ principal. Comisia este aceea care elaborează standardele privind siguranța alimentului.

b) Monitorizarea factorilor de risc pentru sănătate

OMS are o lungă experiență în acordarea de asistență în ceea ce privește monitorizarea factorilor de risc pentru sănătate pe lângă Comisia Codex Alimentarius și către țările membre în relația cu factorii de risc asupra siguranței alimentului.

Experții Comisiei pentru aditivi alimentari (JECFA), cei ai parteneriatului FAO / OMS și cei ai Comisiei pentru supravegherea rezidurilor și pesticidelor (JVMR) sunt recunoscuți ca reprezentând prima linie în monitorizarea riscurilor.

În particular, OMS este responsabil de evaluările toxicologice.

Monitorizarea riscurilor privind hazardul microbiologic în alimente a fost identificat ca o prioritate de lucru a Comisiei Codex Alimentarius, iar cea de-a 32-a întâlnire a Comitetului Codex privind igiena alimentelor (CCFH) a elaborat o listă cu agenții patogeni, care prezintă riscuri în ceea ce privește securitatea alimentară.

Ca un răspuns OMS, FAO și OIE au convocat o întâlnire cu experți, care să stabilească riscurile microbiologice și să le monitorizeze (JEMRA) și au adoptat totodată un program de lucru pentru analiza hazardului microbiologic asupra alimentelor în statele membre.

Unii din factorii de risc erau deja cunoscuți, cum ar fi : L. monocytogenes, în hrana gata pentru consum, Salmonella spp. în carnea de pasăre și Salmonella enteritidis pentru ouă.

OMS și OIE acordă, de asemeni, o serie de consultații privind dezvoltarea metodelor de monitorizare și a programelor de siguranță a alimentului pentru alimentele produse prin procedee biotehnologice.

c) Creerea și susținerea unor programe privind analizarea riscurilor

OMS a promovat conceptul de analiză a riscurilor ca un program pentru dezvoltarea politicilor de sănătate publică, referitor la siguranța alimentului și ingredientelor.

Conceptul de analizare a riscurilor cuprinde trei etape :

monitorizarea riscurilor;

managementul riscurilor;

comunicarea riscurilor.

Începând din 1995, OMS și FAO alături de OIE au promovat procesele

consultative privind monitorizarea și evaluarea acestor riscuri, procese care sunt într-o continuă schimbare, necesitând o permanentă adaptare la cerințele pieței și la globalizare.

d) Supravegherea zoonozelor alimentare de origine animală și alte activități

Unul din principalele obiective ale OMS este să reducă impactul global al bolilor infecțioase, inclusiv al celor transmise prin alimente. Țelul poate fi atins prin implementarea sistemelor de detecție a zoonozelor alimentare și a sistemelor de combatere în cazul epidemiilor la nivelul global și respectiv național.

Următoarele tipuri de obiective care caracterizează activitatea OMS în acest sens sunt :

implementarea sistemelor de verificare și combatere a epidemiilor la nivel național prin care informația să fie rapid culeasă, prelucrată și redistribuită în teren, conținând măsurile cele mai bune pentru combaterea epidemiei respective. Pentru aceasta, în prezent, sunt folosite sistemele naționale existente prin care sunt culese datele necesare. Acest sistem poate interveni și în alte situații deosebite, cum ar fi contaminarea chimică sau de altă natură.

stabilirea unor sisteme de supraveghere global a epidemiilor prin procedee de laborator. Aceasta implică creerea unei rețele de laboratoare dotate la cel mai înalt nivel, care să asigure capacitatea de monitorizare și analiză. De exemplu: sistemul GSS (Global Salm-Surv), care se referă la supravegherea globală a salmonelelor, este un sistem unitar care permite identificarea și testarea salmonelelor. De asemenea, aceste laboratoare au un rol important în determinarea rezistenței antimicrobiene.

Alte activități se referă la cele privind TSE și în particular BSE și vCJD.

OMS a elaborat principiile pentru supravegherea globală a CJD și vCJD, iar OIE pentru TSE.

De asemeni, OMS și OIE se preocupă de îmbunătățirea sistemelor de supraveghere a bolilor din această categorie, înființând laboratoare, acolo unde acestea nu există și modernizându-le pe cele existente.

e) Asistență tehnică

OMS și OIE acordă asistență tehnică guvernelor în eforturile acestora privind sprijinirea populațiilor în ceea ce privește siguranța alimentului și nutriție.

Eforturile includ pregătirea personalului necesar în vederea supravegherii și asigurării igienei de bază în procesul de producție al alimentelor, în care se regăsește și programul de supraveghere a rețelelor comerciale și a piețelor.

De asemeni, se acordă asistența tehnică necesară privind implementarea HACCP, inspecția alimentelor și analiza alimentelor.

OMS și OIE acordă asistență guvernelor naționale privind dezvoltarea și implementarea legislației specifice alimentelor, sistemelor de monitorizare a acestora și combaterea zoonozelor datorate consumului de alimente.

6.3. Activitatea organismelor internaționale cu atribuții privind asigurarea securității alimentului (structuri regionale)

La nivel regional, precum și la nivel de țară funcționează birouri ale OMS, FAO și OIE, unde se desfășoară următoarele activități :

dezvoltarea și adaptarea la nivel național a programelor privind siguranța alimentului;

ajutor privind dezvoltarea resurselor umane în ceea ce privește domeniul siguranței alimentului, inclusiv inspecția alimentului, aplicarea sistemului HACCP, evaluarea riscurilor și supravegherea epidemiilor;

promovarea și dezvoltarea standardelor alimentare naționale și a codurilor de practică, bazate pe Codex Alimentarius;

transmiterea informațiilor și materialelor educaționale referitoare la siguranța alimentului;

colaborarea cu guvernele naționale și comunitățile naționale în ceea ce privește dezvoltarea și implementarea strategiilor de prevenție și control a epidemiilor cu origine alimentară și alte urgențe;

identificarea colaboratorilor și partenerilor care au disponibilitatea să investească în programele de securitate a alimentelor.

De curând, Biroul Regional European al OMS și-a extins numărul de

membri de la 15 la 23, elaborând noi strategii privind siguranța alimentului.

Comitetul Regional al OMS pentru Europa a abordat recent tema referitoare la relația dintre alimente și sănătatea omului și costurile pe care le implică apărarea acesteia.

Prin adoptarea FNAP (Food and Nutrition Action Plan – Planul de acțiuni privind alimentele și nutriția) a fost creată o strategie unică, care prevede creerea unor sisteme de interrelație între domeniul nutriției, siguranța alimentului și siguranța aditivilor alimentari și nealimentari.

O directivă similară a fost luată și de către Consiliul Director al PAHO (Organizația de Sănătate Pan Americană).

6.4. Rolul și responsabilitățile altor agenții

Activitatea OMS privind securitatea alimentului se desfășoară în mai multe departamente. Activitatea în afara organismului este integrată și în concordanță cu celelalte organisme, care au activități similare :

a) FAO (Food and Agriculture Organization)

FAO lucrează împreună cu guvernele pentru a promova dezvoltarea agriculturii și a zonei rurale și pentru elaborarea de standarde pentru alimente, managamentul mediului înconjurător și conservarea resurselor genetice.

Asistența tehnică a FAO se regăsește sub formă de proiecte, care conțin soluții la problemele fundamentale ale sărăciei și foamei și strategii privind calitatea și siguranța alimentului.

De-a lungul timpului, între OMS și FAO s-au stabilit legături de asistență și colaborare. Ca un exemplu al acestei colaborări interorganisme putem evidenția elaborarea Codex Alimentarius.

b) FAO / OMS – Comisia Codex Alimentarius

Comisia Codex Aliemntarius (CAC) este un organism interguvernamental înființat în anul 1962, cu rolul de a stabili standarde internaționale privind alimentele.

Obiectivele principale sunt acelea de a proteja sănătatea consumatorilor și de a asigura preparări corecte a alimentelor.

Aceste obiective sunt duse la bun sfârșit prin inițiativă, îndrumare și coordonare privind prepararea și standardele alimentului.

Codex Alimentarius a devenit punctul de referință al standardelor internaționale ale alimentului.

Comisia pentru Codex Alimentarius a înființat un forum pentru dialog, având în vedere importanța sarcinilor privind siguranța alimentului și importanța sensibilizării populațiilor, referitor la pericolele care pot apărea atunci când nu sunt respectate condițiile de preparare a alimentului pentru asigurarea siguranței și calității.

Codex Alimentarius este privit de către WTO (World Trade Organization) ca o bancă de informații pentru legislațiile specifice naționale privind siguranța alimentului.

În anii trecuți, importanța Comisiei Codex Alimentarius a fost mărită de către WTO prin acordarea autorității de a elabora standarde internaționale, cu care să fie armonizate standardele naționale ale alimentului.

c) OIE – Oficiul Internațional de Epizootii

Organismul a fost înființat în anul 1924 prin semnarea unei Convenții de către 28 de țări. În prezent, în OIE sunt membre 162 de țări.

Oficiul este coordonat de către un comitet internațional constituit din delegați ai țărilor membre. Biroul central își are sediul în Paris fiind condus de un Director General, care coordonează următoarele comisii : Comisia Administrativă, Comisia Regională și Comisia Tehnică.

Principalele obiective ale activității desfășurate de OIE sunt :

stabilirea statutului bolilor animalelor și garantarea transparenței privind evoluția acestor boli în întreaga lume;

preia, analizează și retransmite în teren informațiile științifice sanitare veterinare;

furnizează și promovează informații privind controlul bolilor la animale;

garantează securitatea sanitară în întreaga lume prin elaborarea de reguli internaționale privind sănătatea animalelor și securitatea produselor acestora.

Activitățile OIE sunt susținute prin web-ul www.oie.int, e-mail, diverse periodice și publicații, cum ar fi : Buletin OIE, Manualul de Standarde pentru teste de diagnostic și vaccinări, Codul Internațional privind sănătatea animalelor, Codul Internațional privind sănătatea animalelor acvatice și altele.

OIE întreține relații de colaborare cu alte 20 organisme internaționale de

pe toate continentele.

d) Uniunea Europeană

În Ianuarie 2000, Comisia Europeană a adoptat o Carte Albă a siguranței alimentului, care își propune o mai mare coordonare și integrare între siguranța alimentului și cele mai moderne posibilități de protecție a sănătății omului.

De asemeni, aceasta își propune să restabilească încrederea consumatorului în siguranța alimentului și sistemele de control.

Strategiile din Cartea Albă includ :

înființarea unui nou organism numit Autoritatea Europeană pentru Alimente (EFA), începând cu anul 2002;

revizuirea legislației în vederea îmbunătățirii acesteia în așa fel ca aceasta să devină mai coerentă, comprehensivă și reactualizată;

grăbirea intrării în vigoare a legislației alimentului;

implicarea reală a procesatorilor în siguranța alimentului.

Autoritatea pentru Aliment va trebui să devină un reper științific de referință

pentru Uniunea Europeană, contribuind la ridicarea nivelului de încredere a consumatorilor în aliment și la creșterea gradului de protecție a acestora.

O mai mare transparență la toate nivelele privind politicile de siguranță a

alimentului este o altă idee, care se desprinde din Cartea Albă.

e) (OECD) Organizația pentru Cooperare Economică și Dezvoltare

În cadrul OECD a fost înființat așa numitul Ad Hoc Grup of Food Safety (Grupul Ad Hoc pentru siguranța alimentului). Acest grup se implică în efectuarea de studii privind biotehnologia și alte aspecte legate de siguranța alimentului.

Principalele solicitări către acest grup sunt :

cercetări științifice privind modul cum guvernele pot conduce și adapta propriile sisteme de siguranță a alimentului;

creșterea interesului pentru contaminările microbiene ale alimentelor și altor produse agricole, obținute prin metode de biotehnologie;

modalitățile de corelare între sistemul de siguranță a alimentului și protecția sănătății omului în relație cu folosirea biotehnologiei și impactul asupra mediului;

analiza riscurilor în legătură cu nerespectarea prevederilor siguranței alimentului de către procesatori și în rețetele comerciale.

f) Comisia G8

Organizează consulații și reuniuni la diferite nivele care au tematici referitoare la biotehnologii și siguranța alimentului.

g) (UNEP) Comisia pentru mediul înconjurător de pe lângă Națiunile Unite

UNEP cercetează și implementează metodele uzuale privind dezvoltarea, tehnologiile și procesele de prelucrare ale surselor naturale, în așa fel ca acestea să nu afecteze sănătatea omului și a mediului înconjurător.

O latură importantă a activității acestei comisii este reprezentată de cercetarea privind riscul contaminării alimentelor și modalitățile de contaminare a acestora, în așa fel ca alimentul să nu afecteze sănătatea oamenilor.

De asemeni, trasează jaloanele privind cadrul legislativ referitor la protecția mediului și contaminarea acestuia și implicit legislație referitoare la siguranța alimentului.

În afara organismelor enumerate mai sus OMS desfășoară o serie de activități împreună cu alte organisme internaționale, cum ar fi :

NGO, interesată în siguranța alimentelor;

JICA – Japan International Cooperation Agency;

DFID – Department for International Development;

GTZ – German Techinal Coorporation;

DANIDA – Danish International Development Agency;

USAID – US Agency for International Development;

AusAID – Australian Agency for International Development;

ILSI – International Life Science Institute;

ICD – International Cooperation for Development.

Orice activitate desfășurată de aceste agenții se face sub îndrumarea

birourilor OMS de la nivel regional.

6.5. Prioritățile majore privind activitatea organismelor internaționale cu atribuții în domeniul siguranței alimentului

Hazardul microbiologic asociat cu alimentele

Una din atribuțiile organismului central al OMS constă în adunarea informațiilor privind hazardul microbiologic asupra alimentului.

b) Supravegherea zoonozelor de natură alimentară în relație cu alte activități

Supravegherea acestui tip de boli implică culegerea de date referitoare la mortalitatea și morbiditatea oamenilor pe diverse planuri : local, regional, global.

Supravegherea globală trebuie să țină cont de caracteristicile epidemiologice, de incidență și de răspândirea acestui tip de boli. Fără aceste date ar fi aproape imposibil să se implementeze programe pentru siguranța alimentului.

c) Hazardul chimic asociat cu alimentul

Guvernele trebuie să-și ia măsurile necesare pentru protejarea consumatorului împotriva contaminării chimice a alimentelor.

Metodologiile și alte instrumente care pot sta la îndemâna guvernelor sunt elaborate de către organismele sus menționate.

d) Biotehnologia și aplicațiile sale în producerea alimentelor

Creerea de comisii mixte consultative FAO – OMS – OIE, care să studieze impactul biotehnologiilor asupra siguranței alimentului au dus la creerea unui cadru legislativ bine structurat, care asigură folosirea în siguranță a noi procedee tehnice de procesare, a noi ingredinte sau adjuvanți, fără a periclita sănătatea omului.

e) Reglementarea siguranței alimentului

Fiecare program național de siguranță a alimentului are la bază principiile și standardele regulamentelor elaborate de forurile internaționale și sunt armonizate cu acestea.

Programele de siguranță a alimentului sunt în strânsă legătură cu prevederile Codex Alimentarius.

f) Comunicarea

Este foarte important ca între toate organismele, indiferent de nivelul la care se află, să existe o permanentă comunicare pe toate căile avute la dispoziție. Această comunicare trebuie să se facă în ambele sensuri; dinspre organismul central către producător-consumator și invers, aceste legături fiind menținute de organizațiile și structurile de la nivele regionale și respectiv locale.

CAP VII. – CARACTERISTICI DISTINCTIVE ALE

ABORDĂRII EPIDEMIOLOGICE

Acest capitol își propune o caracterizare a conceptului de epidemiologie, care pe scurt poate fi definit ca un studiu complex al factorilor determinanți, apariției, răspândirii și monitorizării bolilor la o populație umană sau animală determinată.

Epidemiologia este o știință descriptivă, analitică și uneori experimentală, care include determinări de natură statistică. Cel mai important parametru statistic este cel al ratei atacului, care reprezintă numărul de cazuri de îmbolnăviri împărțit la numărul populației din momentul când boala a început să evolueze.

Prin metode epidemiologice se poate defini corect o boală și factorii care au dus la apariția acesteia, înainte ca principalii agenți etiologici să fie identificați. De exemplu, în anul 1840 Snow a descris simptomele specifice holerei și a indicat măsuri de combatere cu 30 de ani înainte ca Koch să descopere bacilul care produce boala, iar Semmelweis a descris în 1861 simptomatologia febrei puerperale, făcând recomandări privind combaterea acestei boli, deși agentul incriminat, streptococul, a fost descoperit cu mulți ani mai târziu, iar la om și animale Antraxul a fost descris și combătut rațional cu peste 200 de ani înainte de izolarea microbului cauzal.

Una din cele mai importante preocupări ale epidemiologiei este aceea de a defini parametrii bolii, incluzând factorii de risc, cu scopul final de a elabora cele mai bune metode și strategii de prevenire și combatere a bolilor.

Pentru atingerea acestui scop, epidemiologia se bazează pe tehnici speciale, de colectare a datelor și implementarea acestora. Termenii folosiți alcătuiesc un limbaj special, numit “ jargon epidemiologic “.

În cele ce urmează, se vor aborda câteva noțiuni legate de această terminologie și metodele de cercetare specifice.

7.1. Abordarea epidemiologică (caracteristici)

A. Toate anchetele epidemiologice se fac pe populații determinate

O trăsătură determinantă a abordării epidemiologice este aceea că poate evalua consecințele unei boli asupra unei populații cu risc de îmbolnăvire.

Populația cu risc de îmbolnăvire reprezintă acel grup de subiecți sănătoși sau bolnavi, care vor fi contabilizați și investigați ca și cazuri.

O altă noțiune cu care se operează în cadrul studiului epidemiologic este cea de populație vizată sau populație țintă, care reprezintă acel segment de populație asupra căreia se fac studiile și se emit concluziile.

Observațiile care se fac asupra acestor populații pot fi de două feluri, și anume : – studii simple (de caz) și

– studii complexe (de grup).

Populație vizată → studiu de grup → studiu de caz

Anchetele pot fi, de asemeni, strânse sau lărgite, în funcție de evoluția epidemiologică a bolii la un moment dat.

Studiul asupra populației are câteva caracteristici comune, conform tabelului nr. 14 :

Tabelul nr. 14

B. Concluziile au la bază analiza comparativă

Toate datele necesare se culeg prin monitorizare sau supraveghere.

Datele culese se compară în mod obligatoriu, apoi se efectuează un control al calității acestora și, în cele din urmă, se supun unui proces de standardizare.

De exemplu, nu se pot trage concluzii privind etiologia unei boli, dacă nu sunt analizate și comparate datele referitoare la data apariției primelor îmbolnăviri într-o anumită populație umană sau animală și nivelul de expunere a populației în cauză.

7.2. Cuantificarea datelor privind evoluția unei boli

A. Ce este un caz ?

Determinarea frecvenței îmbolnăvirilor în cadrul unei populații umane sau animale implică stabilirea unor criterii pe baza cărora se poate pune diagnosticul.

Prin “ caz “, se înțelege entitatea din cadrul unei populații (omul sau animalul) afectată sau neafectată, care face obiectul studiului.

Din practică, se constată că studiul de caz se poate face după patru criterii distincte, și anume :

Statistic – acceptat ca un ghid privind limitele cunoscute, folosit mai ales în practica de laborator și în statistici;

Clinic – importanța simptomelor (manifestărilor clinice) în ancheta epidemiologică este determinată de nivelul la care se manifestă acestea, precum și de intensitatea lor;

Prognostic – orientativ, deoarece în unele afecțiuni care nu sunt totdeauna însoțite de manifestări clinice, prognosticul fiind valabil până la un anumit nivel;

Operațional – valabil pentru cazurile monitorizate, care nu prezintă însă simptomele bolii, dar pot beneficia în urma anchetei epidemiologice de tratamente.

Este foarte important ca metodele folosite să fie bine definite și standardizate, astfel ancheta epidemiologică este strâns legată de diagnostic.

B. Frecvența îmbolnăvirilor

În cadrul anchetelor epidemiologice se folosesc câțiva indici, care reflectă frecvența îmbolnăvirilor într-o populație, și anume :

1. INCIDENȚA – reprezintă indicele epidemiologic, care arată numărul de cazuri noi apărute într-o populație, de-a lungul unei perioade specificate, și când numărul populației cu risc este în general constant, incidența măsurându-se după formula :

Număr cazuri

__________________________________

număr populație X perioada

Uneori, măsurarea incidenței se complică datorită schimbărilor în cadrul populației cu risc, de-a lungul perioadei stabilite (fătări / nașteri, mortalitate etc.).

În acest caz, calculul incidenței se face după formula :

Număr cazuri

__________________________________

Număr total anual al populației cu risc

Trebuie subliniat faptul că o persoană din cadrul populației, care s-a îmbolnăvit, s-a vindecat, iar apoi s-a reinfectat, nu se monitorizează în momentul reinfectării ca un caz nou.

2. PREVALENȚA – reprezintă indicatorul epidemiologic, prin care se evidențiază numărul total de bolnavi cu patologie, etiologie și semne clinice asemănătoare, raportat la totalitatea populației stabilite la un moment dat (prevalența momentului) sau într-o anumită perioadă (prevalența periodică).

3. MORTALITATEA – reprezintă incidența morților, datorită bolii monitorizate.

Între cei trei indici, există o strânsă interrelație.

Fiecare caz nou stabilește o nouă valoare pentru prevalență, care rămâne neschimbată până la apariția altui caz, vindecare sau moarte.

– vindecare

Incidență → Prevalență

– moarte

Dacă rata vindecării sau morții este scăzută, deci cronicizarea bolii este ridicată, prevalența va fi și ea ridicată, datorită incidenței scăzute.

Prevalență = Incidență X Durata medie

În cadrul studiilor etiologice, incidența reprezintă cele mai bun indicator privind frecvența îmbolnăvirilor.

4. RATA – poate fi brută sau specifică și reprezintă alt indicator statistic, cu ajutorul căruia sunt evidențiate datele culese în timpul anchetelor epidemiologice.

Exemple de rate specifice : rata mortalității, rata vindecărilor etc.

În general, aceste rate sunt calculate pentru un an calendaristic.

7.3. Compararea, asocierea și standardizarea datelor

A. Terminologia și clasificarea bolilor

Definițiile și clasificările legate de diagnosticul unei boli sunt extrem de numeroase și în permanentă schimbare. De aceea, se simte nevoia unei standardizări, în așa fel încât să se creeze un sistem unic, care să satisfacă toate cerințele, în vederea unei comunicări mai eficiente.

Pe plan internațional funcționează sistemul ICD (International Clasification of Diseases, Injuries and Causes of Death) – clasificarea internațională a bolilor, riscurilor și cauzelor morții – publicat de OMS ca și compartimentul similar adaptat de OIE și care stabilește un cod alfanumeric pentru fiecare boală cunoscută și clasificată.

De exemplu :

ICD C92 = leucemia mieloidă;

ICD C92.0 = leucemia mieloidă acută;

ICD C92.1 = leucemia mieloidă cronică;

A – 020 = febra aftoasă;

B – 103 = Bruceloză bovină;

B – 105 = tuberculoză.

Acest sistem este utilizat de exemplu pentru codificarea certificatelor de

deces, sistemul fiind revizuit periodic.

B. Anchete și asocieri de date

În unele tipuri de anchete sunt folosite metode uzuale pentru a stabili relația între rata îmbolnăvirilor și populație, astfel încât în această rată să fie cuprinși atât membrii populației expuși, cât și cei neexpuși.

1. RISCUL ATRIBUTIV – reprezintă rata îmbolnăvirilor privind numărul persoanelor expuse minus numărul persoanelor neexpuse. Acest tip de asociere este relevant, atunci când se iau decizii privind cazul individual.

2. RISCUL RELATIV – reprezintă procentul ratei îmbolnăvirii la persoanele expuse față de cele neexpuse.

Față de aceste două tipuri de risc se poate stabili o asociere, astfel :

Riscul atributiv = rata îmbolnăvirilor la persoanele neexpuse

(riscul relativ – 1)

Riscul relativ este mai puțin relevant în luarea deciziilor privind managementul riscurilor decât cel atributiv.

C. Standardizarea

Există două tipuri de standardizare : directă și indirectă, care au drept scop eliminarea diferențelor din cadrul unei populații (ex : sex, vârstă).

Standardizarea are rol în ușurarea interpretării datelor și stocarea acestora.

7.4. Interpretarea eronată a datelor

În cadrul anchetelor epidemiologice se studiază caracteristicile populației, parametrii ratei îmbolnăvirilor, prevalența și incidența la o populație expusă, precum și alte aspecte legate de asocierea între boala propriu-zisă și indivizii populației stabilite.

Datorită complexității acestor anchete și volumului mare de date colectat, uneori, pot apărea interpretări eronate.

Redăm, în continuare, câteva aspecte care pot influența în mod negativ rezulatul final al anchetei.

A. Selecția eronată

Se întâmplă atunci când subiecții aleși pentru anchetă nu sunt reprezentativi în cadrul populației stabilite.

Ex : Într-o cantină, se face un studiu asupra persoanelor care mănâncă zilnic în această unitate, iar printre subiecții permanenți sunt câteva persoane, care mănâncă la cantină sporadic. În urma apariției unor tulburări digestive se face ancheta, pe o perioadă determinată. Includerea persoanelor care iau masa la cantină sporadic, alături de persoanele care mănâncă zilnic numai la cantină, poate da erori în interpretarea datelor, deoarece primii mănâncă și în alte locuri decât ceilalți.

B. Informația eronată

Constă în preluarea de informații greșite, referitoare la expunere sau alte date, referitoare la apariția și evoluția bolii.

Ex : O persoană, care acuză tulburări gastrointestinale severe, declară în

timpul anchetei epidemiologice că înainte de apariția semnelor clinice a consumat înghețată (aliment potențial purtător de bacterii, ce pot fi incriminate în apariția bolii), dar uită să declare că înainte cu o zi a consumat un aliment a cărui prospețime era îndoielnică. Omiterea declarării acestui amănunt, dirijează ancheta epidemiologică pe o cale greșită, rezultatul final putând fi eronat.

Trebuie subliniat faptul că elementul eroare nu poate fi eliminat în totalitate pe parcursul unei anchete epidemiologice, cea mai bună metodă folosită pentru preîntâmpinarea erorilor, fiind metoda standardizării.

7.5. Planificarea și coordonarea anchetei epidemiologice

Ancheta epidemiologică utilizează metode variate și complexe, care implică o planificare și o coordonare foarte bună pentru a obține rezultate corecte, în vederea elaborării unor măsuri eficiente.

A. Planificarea primară

Colectarea de date corecte, implică o pregătire minuțioasă a anchetei.

Primul pas, constă în a stabili “ de ce este necesară ancheta ? “ Ancheta nu trebuie declanșată haotic, în speranța că pe parcurs pot apărea elemente, care să ducă la un anume rezultat. Sunt necesare anumite jaloane, care să ghideze derularea anchetei și înainte de declanșarea ei, o documentare solidă din literatura de specialitate.

B. Alegerea metodelor de examinare

Metodele de examinare trebuiesc alese cu multă atenție și adaptate la tipul de anchetă epidemiologică pe care îl efectuăm. Aceste metode trebuie să fie ieftine, rapide, ușor de aplicat și să poată fi standardizate.

1. Sintetizarea informațiilor existente

Uneori, o mare cantitate de informații deja existentă, înregistrate sau nu. Aceste informații sunt extrem de importante, dar totodată pot fi și foarte periculoase, deoarece induc în eroare mersul viitoarei anchete, atunci când sunt eronate.

Toate informațiile trebuiesc sintetizate, într-o bază de date, care ulterior se compară cu informațiile culese în timpul anchetei, confirmându-le sau infirmându-le, după caz.

2. Chestionarul

Instrumentul de bază, cu care sunt strânse datele în cadrul anchetei epidemiologice, este chestionarul.

Acesta poate fi : chestionar simplu, atunci când el este completat direct de către subiect la cererea celui care efectuează ancheta sau chestionar interviu, completat de către cel care conduce ancheta.

Chestionarele simple sunt ușor de standardizat, cu datele din acestea putându-se alcătui rapid o bază primară de date.

Interviul este util, atunci când se dorește obținerea unor date mai complexe. Limbajul folosit atât în interviu, cât și în chestionarele simple trebuie să fie simplu și clar, în așa fel încât subiecții să înțeleagă întrebările și să poată răspunde ușor la ele.

3. Examinarea fizică și clinică

Acest tip de examinare reduce riscul erorii, datorită posibilităților mari de standardizare a acestor metode.

Metodele de examinare fizică și clinică sunt metode precise, la îndemâna specialiștilor, datele obținute fiind mult mai corecte, erorile fiind mai mici.

Rezultatele obținute în urma aplicării acestor metode sunt ușor de interpretat și de standardizat.

4. Analiza finală

Această metodă reprezintă, de fapt, coroborarea tuturor datelor colectate cu ajutorul celorlalte metode, în vederea interpretării și stabilirii rezultatelor parțiale sau finale, care să răspundă la întrebările specifice anchetei epidemiologice.

Alte metode, care pot fi enumerate aici, și care pot elucida anumite probleme sau pot da răspunsuri la anumite întrebări apărute de-a lungul anchetei sunt :

studii ecologice – care implică studii de corelare între zona geografică, incidența bolii și mortalitate;

studii asupra migrației populațiilor – impactul acesteia asupra incidenței sau evoluției unei boli;

studii privind frecvența și durata în timp a bolii – determinându-se, uneori, caracterul ciclic al bolii respective;

studii privind impactul globalizării;

studii privind dezvoltarea turismului intercontinental;

studii privind ocupațiile profesionale sau clasele sociale;

studii experimentale – asupra unor populații sau a unui grup de indivizi.

7.6. Metode de analiză epidemiologică

Sunt descrise trei metode importante de analiză epidemiologică și anume : descriptivă, analitică și experimentală.

Toate trei metodele pot fi folosite cu succes în cadrul procesului de monitorizare a bolilor, cel mai des fiind folosită metoda descriptivă.

A. Metoda descriptivă

Constă în observarea și acumularea datelor primare cu privire la apariția și evoluția procesului patologic într-o populație stabilită.

În cadrul investigației descriptive datele sunt colectate prin diverse metode din toate sursele considerate relevante cu referire la trei componente importante : timp, loc, persoană infectată, în afara datelor despre agentul cauzal, factori potențiali etc.

a) Componenta timp

Este clasificată în patru categorii, după durata acesteia și anume :

Timpul secular – descrie apariția bolilor pe o perioadă prelungită, de obicei, ani. Aceasta este influențată de creșterea gradului de imunizare al populației.

Ex : Evoluția în USA a tetanosului din 1920.

Timpul periodic – descrie apariția unei boli periodice datorită modificărilor genetice ale agentului patogen sau scăderii rezistenței populației.

Ex : Creșterea cazurilor de gripă la 2-3 ani datorită schimbării

structurii antigenice.

Timpul sezonier – se referă la apariția bolilor în funcție de influența factorilor de mediu asupra populației.

Ex : Creșterea infecțiilor consecutiv consumului de alimente infectate

cu Salmonella în perioada de vară.

Timpul epidemic – se referă la creșterea bruscă a cazurilor de îmbolnăvire în cadrul unei populații, datorită factorilor prevalenți, care determină transmiterea acesteia.

b) Componenta loc

Datele culese prin metoda descriptivă pot face referire la trei tipuri de situsuri și anume :

locul unde se află bolnavul în momentul apariției bolii în cadrul populației;

locul unde se află bolnavul, atunci când a contactat boala;

locul în care sursa contaminantă s-a infectat cu agentul patogen.

Ex : La un bolnav boala se poate declanșa acasă, deși el a consumat un aliment infectat la restaurant.

c) Componenta bolnav

Sunt importante toate datele referitoare la persoana infectată și anume : vârstă, sex, ocupație, condiții de viață, statutul socio-economic, istoricul imunizărilor, prezența altor boli, și altele.

B. Metoda analitică

Reprezintă ansamblul de metode și tehnici, statistice și biologice sau de altă natură, prin care se realizează analiza datelor obținute în etapele anterioare.

Prin această metodă sunt analizați factorii care au determinat apariția unei boli și posibilele relații cauzale.

Ancheta debutează cu analiza efectelor bolii și apoi investigarea retroactivă a cauzelor care au declanșat boala.

În general, analiza se face pe două grupuri ale aceleiași populații cu aceleași caracteristici de vârstă, sex, ocupație, unde unul din grupuri este infectat iar celălalt sănătos, comparându-se datele în așa fel să se poată trage concluzii cu privire la modalitatea de infectare și cauzele producerii bolii.

Ca o concluzie, putem spune că această metodă beneficiază de trei tipuri de analiză și anume :

Analiza cazului (individ);

Analiza grupului;

Analiza încrucișată (caz grup).

C. Metoda experimentală

Reprezintă tipul de investigație aplicată în cadrul anchetelor epidemiologice cu caracter experimental în scopul de a verifica anumite ipoteze, acestea putând fi confirmate sau infirmate. Rezultatele obținute datorită acestui tip de anchetă vor fi corecte, în baza lor elaborându-se măsuri eficiente de combatere a bolilor.

CAP VIII. – OPTIMIZAREA PROCEDEELOR DE

SUPRAVEGHERE EPIDEMIOLOGICĂ

A ZOONOZELOR

Programele de supraveghere epidemiologică sunt extrem de importante în vederea colectării și interpretării corecte a datelor la apariția și în timpul evoluției bolilor.

Din acest motiv, fiecare țară este obligată să aibă un program național de supraveghere epidemiologică.

Complexitatea și calitatea acestor programe variază de la o țară la alta, în general însă, acestea sunt utile pentru a putea stabili programele de combatere a bolilor în cauză.

Fiecare țară are un cadru legislativ, prin care sunt stabilite bolile declarabile și, în special, cele cu contagiozitate mare, legislație bazată pe recomandările forurilor internaționale, care monitorizează aceste boli.

De asemeni, există sisteme naționale de monitorizare a datelor și programe cadru de combatere a bolilor.

Metodele de raportare diferă, de asemeni, de la țară la țară, dar pe plan mondial sunt recunoscute două sisteme de raportare :

1. Sistemul pasiv

Raportarea cazurilor se face după diagnosticare de către medici sau după depistarea agentului etiologic în laborator.

Raportarea se face telefonic sau prin alte mijloace către forul direct superior, unde datele sunt centralizate.

2. Sistemul activ

Este folosit, mai ales atunci când se declanșează epidemia, raportările făcându-se după un program prestabilit.

Raportarea pasivă este cel mai des utilizată și se face, așa cum s-a arătat, către autoritatea locală de la nivelul localităților sau județului. Această unitate colectează datele din teren, le centralizează, le interpretează și le comunică mai departe către autoritatea națională, care la rândul ei, după centralizare, comunică datele către forurile internaționale competente.

Raportările se pot face zilnic, săptămânal, decadal, lunar, trimestrial, semestrial sau anual.

La finele trimestrului, semestrului sau anului, se fac sinteze ale datelor colectate.

Datele cuprinse în aceste raportări au la bază analizarea elementelor, care constituie lanțul infecțios.

Apariția unei boli în cadrul unei populații determinate poate fi :

sporadică (îmbolnăviri ocazionale);

endemică (îmbolnăviri regulate și continui);

epidemică (creștere semnificativă a numărului de îmbolnăviri);

pandemică (o epidemie care cuprinde mai multe țări).

În continuare, vom analiza câteva elemente care fac obiectul

supravegherii bolilor infecțioase, deci și a zoonozelor și a raportării acestora.

8.1. Lanțul infecțios

Lanțul infecțios include trei elemente determinante, și anume : agentul etiologic, modul de transmitere și gazda (Schema nr. 1).

Legătura dintre aceste elemente poate fi stabilită cu precizie și stă la baza elaborării programelor de combatere a bolilor infecțioase.

Factorul mediu este, de asemenea, un element foarte important care poate influența apariția și evoluția bolilor.

Schema nr. 1

Agentul Transmitere

etiologic Gazdă

Patogenitate Contact Factori individuali

Doză infectantă Vehicole diverse Rezistență nespecifică

Rezervor Aerogen, hidric Imunitate specifică

Sursă Vector

A. Agentul etiologic

Agentul etiologic este reprezentat de orice microorganism, care poate declanșa procesul infecțios.

Patogenitatea unui agent infecțios este determinată de abilitatea acestuia de a cauza boala.

Caracteristicile de bază ale agentului sunt :

virulența – care determină gravitatea infecției

Ex : Bacilus antracis – agentul patogen al antraxului, provoacă invariabil boala, atunci când pătrunde în organismul uman, a sporilor printr-o plagă, în timpul prelevării pieilor provenite de la animale care au murit sau au fost sacrificate în urma evoluției acestei boli și prin folosirea instrumentarului în intervenții curente la om sau animale.

puterea de invazie – care reprezintă abilitatea agentului de a invada organismul

Ex : Vibrio cholerae este un microorganism neinvazionist, cauzând

simptome și leziuni localizate la nivelul intestinului, spre deosebire de Shigella, care are o mare putere de invazie, afectând inițial intestinul, iar apoi invadând și alte țesuturi.

La caracterizarea agentului patogen, se poate ține seama și de alți factori :

doza infecțioasă (număr de organisme necesar pentru a declanșa boala);

modul de transmitere a agentului;

poarta de intrare a agentului;

specificitatea (un agent poate infecta o singură specie, iar alții mai multe specii animale, inclusiv omul).

B. Modul de transmitere

Prin aceasta, se înțelege felul prin care agentul patogen ajunge de la sursă la gazdă.

Sunt recunoscute patru căi importante de transmitere a bolilor, și anume :

prin contact

Agentul este transmis direct sau indirect prin aerosoli. Transmiterea prin

contact direct se face de la sursă către gazdă, fără intervenția vreunui obiect, aliment etc. intermediar. Acest tip de transmitere se mai numește și “ infecție de la subiect (individ) la subiect (individ) “.

prin vehiculare obișnuită (orală, genitală, perinatală etc.)

Se referă la transmiterea agenților infecțioși pe cale digestivă prin alimente

apă sau alte lichide infectate, pe cale parenterală prin administrarea de medicamente sau alte substanțe, pe cale sexuală, transplacentară sau transcutanată.

Această cale este cea mai importantă pentru lucrarea de față, deoarece alimentele au un rol important în transmiterea agentului cauzal.

pe cale aerogenă

Prin inspirarea prafului sau particulelor lichide sub formă de aerosoli, purtătoare de agenți infecțioși.

prin vectori

Vectorii se împart în mai multe categorii, și anume :

vectori biologici (externi și interni);

vectori mecanici externi (înțepăturile diverselor insecte hematofage sau înțepături accidentale cu obiecte infectate) și vectori mecanici interni (paraziți interni).

Este de subliniat faptul că un agent patogen poate fi transmis pe una sau mai multe din căile enumerate mai sus.

C. Gazda

Cea de-a treia verigă a lanțului infecțios o reprezintă gazda.

Agentul patogen poate pătrunde în gazdă prin : piele, mucoase, plămân, tractul gastrointestinal, genital sau către fetus, transplacentar.

Evoluția bolii în gazdă este determinată de caracteristicile agentului patogen descrise anterior, dar și de cele ale gazdei și de mecanismele de luptă ale acesteia, specifice și nespecifice.

Mecanismele nespecifice ale sistemului defensiv al gazdei sunt reprezentate de : piele, mucoase, membrane, secreții, enzime, răspunsul inflamator, factorul genetic, hormoni, factori de nutriție sau prezența altor boli.

Mecanismele specifice sunt reprezentate de imunitatea organismului, care poate fi, așa cum se cunoaște, naturală și dobândită (activă sau pasivă).

Așa cum am arătat în partea introductivă, factorii de mediu pot influența hotărâtor lanțul infecțios.

Temperatura – poate activa sau inactiva multiplicarea organismelor;

Viteza aerului – poate activa mișcarea aerosolilor sau prafului contaminant;

Umiditatea – atunci când este scăzută afectează mucoasele, sensibilizându-le;

Radiațiile – pot distruge o serie de agenți patogeni.

Din aceste rațiuni, orice anchetă epidemiologică bine condusă trebuie să țină

cont de factorul mediu în interpretarea datelor privind lanțul infecțios.

8.2. Supravegherea epidemiologică a zoonozelor

Supravegherea unei boli declarabile este fundamentală pentru prevenirea și combaterea acesteia.

Supravegherea este definită ca un sistem unitar de colectare, comparare, analiză și interpretare a datelor.

Trebuie menționat că este foarte important ca rezultatele obținute în urma acestor analize să ajungă acolo unde trebuie pentru a putea fi puse în practică de cei interesați.

Elementele înspre care se orientează supravegherea epidemiologică sunt :

monitorizarea tendințelor (evoluției) bolii;

monitorizarea tehnicilor noi referitoare la supravegherea și punerea lor în practică;

estimarea impactului bolii;

detectarea cu rapiditate a declanșării unei epidemii;

evaluarea metodelor de investigare și a programelor de prevenție;

identificarea resurselor necesare.

În vederea unei mai bune supravegheri a bolilor a fost creat, așa cum am

arătat mai sus, un sistem (perfectibil) global-regional-național, a cărui schemă o redăm pe scurt (Schema nr. 2).

Schema nr. 2

Laborator de Supraveghere Sistemul

supraveghere Epidemiologică Național de

Global / Regional Globală / Regională Supraveghere

* Rețele de * Strategia * Sistem național

supraveghere de supraveghere de evaluare

globală a bolii Regională și acțiune

* Informația * Standarde de

epidemiologică supraveghere

* Regulamentul * Modernizarea

internațional laboratoarelor

al sănătății (IRH)

* Domeniul

epidemiologic

A. Centrele de supraveghere globală / regională

Rețeaua de supraveghere globală include :

– 142 birouri naționale (OMS) și 152 birouri naționale (OIE);

– 6 birouri regionale;

– 200 centre de colaborare în diverse țări;

– 60 centre HIV;

– 190 bănci de date.

Laboratoare de referință pentru supravegherea bolilor cu evoluție la om și animale, care culeg și prelucrează date prin rețele informatice specializate.

Există un număr de 110 centre de cercetări privind gripa, în 83 de țări care împreună cu cele 4 laboratoare ale OMS formează rețeaua FluNet, unde pot fi obținute cele mai noi date referitoare la evoluția gripei.

Rețeaua RabNet, reprezintă banca de date pentru laboratoarele naționale, care se ocupă cu combaterea rabiei.

Peste 50 laboratoare, care cercetează rezistența antimicrobiană, care sunt conectate la rețeaua ARInforBank, unde se pot accesa și găsi date despre antibiorezistență și prognoze privind supravegherea agenților patogeni în relație cu creșterea sau scăderea rezistenței acestora.

Rețele specializate pentru anumite boli, cum ar fi : febra hemoragică, boala Creutzfeldt-Jakob și altele.

B. Supravegherea epidemiologică globală / regională

1. Informația epidemiologică

Pentru îmbunătățirea pregătirii răspunsului epidemic este esențial să se activeze sistemul de colectare a informațiilor privind apariția epidemiilor sau răspândirea acestora pe plan global.

Informația trebuie rapid verificată de către departamentul de sănătate publică competent teritorial, iar apoi transmisă către organismele centrale sau înapoi către raportor.

2. Regulamentul internațional al sănătății

Acest regulament este revizuit și îmbunătățit în concordanță cu rezoluția Conferinței Mondiale a Sănătății din 1995.

Prevederile acestui regulament stabilesc foarte clar modul cum se aplică principiile epidemiologice în cazul apariției bolilor infecțioase la diferite nivele.

C. Sistemul național de supraveghere

1. Sistemul național de evaluare și acțiune

Prin evaluare, se poate întocmi o listă de priorități cu bolile, simptomele sau manifestările clinice, care să facă obiectul supravegherii, în funcție de importanța acestora pe teritoriul național și de cerințele specifice țării.

Creerea unui plan de supraveghere național al bolilor, concentrat pe un număr limitat de boli are drept scop coordonarea și îmbunătățirea tuturor metodelor de supraveghere odată cu modernizarea și îmbunățirea laboratoarelor și dezvoltarea resurselor umane.

2. Standardele de supraveghere

OMS și OIE au editat manuale de Standarde privind supravegherea și combaterea bolilor infecțioase la om și animale.

Acesta cuprinde metode de supraveghere, definiții și descrieri ale bolilor sau sindroamelor, fiind foarte util pentru îmbunătățirea sistemelor de supraveghere a bolilor la nivel de țară.

3. Instrumente de supraveghere

Health Map este un program elaborat în comun de către OMS și UNICEF, o concepție unitară, cu caracter geografic, în vederea unei mai bune evaluări și analize a colectării și monitorizării datelor.

Acest program poate fi folosit atât pe plan global, cât și pe plan regional sau național.

4. Modernizarea și îmbunătățirea performanțelor laboratoarelor

Dezvoltarea capacităților de diagnostic pentru bolile prioritare este esențială;

Reducerea timpului de recoltare și trimitere a probelor către laborator;

Controlul calității analizelor efectuate în aceste laboratoare trebuie să se facă periodic și activitatea acestora să fie atestată, conform principiilor GLP (Good Laboratory Practice);

Rezultatele analizelor trebuie să fie interpretate rapid și să fie transmise către cei interesați în termen cât mai scurt.

5. Domeniul epidemiologic

A fost creat programul TEPHINET, program prin care personalul ce activează în acest sistem se instruiește, urmărindu-se îmbunătățirea calităților acestora atât la nivel național, cât și la nivel regional.

Principalele elemente care se au în vedere în programul TEPHINET sunt :

îmbunătățirea capacității reacției de intervenție, în cazul apariției unei probleme de sănătate publică;

susținerea și îmbunătățirea domeniului epidemiologic existent și a programelor de instruire;

introducerea și dezvoltarea unor noi programe de instruire;

susținerea activității de cercetare în domeniul epidemiologic și de sănătate publică.

8.3. Monitorizarea zoonozelor de către sectorul sanitar veterinar

În cadrul sistemului de monitorizare sanitar veterinar se folosesc ambele metode :

A. Metoda pasivă

Prin această metodă sunt raportate datele primare din teritoriu către serviciile ierarhic superioare, conform schemei nr. 3.

Supravegherea sanitară veterinară prin metoda pasivă se realizează prin intermediul datelor cifrice, culese prin raportări standardizate de la medicii veterinari din teritoriu și prin recoltare de probe, care se trimit către laboratoare pentru efectuarea analizelor specifice.

Schema nr. 3

Medici veterinari Cabinete veterinare

concesionari private

C.S.V. Zonale C.S.V.-C.A.-uri Laborator

Serviciul Serviciul

Antiepizootic de Igienă și

și de Sănătate Sănătate

a Animalelor Publică

Direcția Direcția I.D.S.A. L.C.C.A.

Antiepizootică de Igienă și

și de Sănătate Sănătate

a Animalelor Publică

A.N.S.V. A.N.S.V.

Statistică A.N.S.V.

Biroul Centrul Național Ministerul Sănătății

Național Epizootii și Familiei

de Statistică

Foruri internaționale

Pentru medicina veterinară supravegherea prin recoltare de probe este foarte importantă.

Recoltarea probelor se face periodic, conform planului strategic național de supraveghere, întocmit pentru fiecare om în parte și defalcat pe trimestre, localități, în funcție de efectivele de animale și de standardele laboratoarelor județene.

Recoltările de probe se execută de I.D.S.A. și au la bază prevederile prevăzute în Manualul de Standarde pentru Teste de Diagnostic și Vaccinări ediția a-IV-a 2000.

Vom enumera în continuare câteva principii legate de recoltarea probelor și principalele tipuri de probe, care se recoltează în cadrul supravegherii zoonozelor :

1. Principiile care stau la baza recoltării probelor sunt :

stabilirea cu precizie a scopului pentru care acestea sunt recoltate;

când recoltarea se face direct de la animale, aceasta trebuie făcută în așa fel să nu rănească animalul și să nu creeze cât mai puțină durere sau disconfort;

se vor lua măsurile necesare pentru evitarea contaminării în cazul zoonozelor;

se va evita înprăștierea materialelor contaminate pentru a limita extinderea bolii.

2. Principalele grupe de probe recoltate sunt :

a) Țesuturi

Se recoltează, de obicei, post mortem și numai în situații deosebite (biopsii) pe animalul în viață.

Țesuturile se recoltează în vederea efectuării examenelor, parazitologice, biochimice, histologice, imuno-histologice, detectarea proteinei sau pentru culturi microbiologice.

Operațiunea de recoltare se va face cu instrumente sterile, iar porțiunile recoltate vor fi transportate către laborator în recipienți sterili, bine închiși și în condiții de temperaturi optime.

b) Sânge

Sângele se recoltează pentru medii cultură, hematologie, serologie sau pentru examinarea directă în vederea identificării bacteriilor, virusurilor sau protozoarelor.

Recoltarea sângelui se va face cât mai igienic prin venisecție, după dezinfectarea zonei din vena jugulară, la mai toate speciile de animale, dar și din altele, cum ar fi : safenă, mamară, auriculară etc.

Recipienții în care este recoltat sângele, trebuie să fie steril și să conțină anticoagulant / antibiotic, după caz.

O metodă mai nouă, o reprezintă recoltarea sângelui pe o rondelă din hârtie de filtru, pe care se usucă și care conține suficient material patogen pentru stabilirea nivelului de anticorpi.

c) Fecale

Sunt recoltate proaspete sau uscate, într-o probă medie, în general pentru examen parazitologic.

d) Piele, păr, lână

Se pot recolta porțiuni, cu anumite leziuni sau se poate recolta raclat de pe piele, păr, lână sau pene, pentru examen bacteriologic sau parazitologic.

e) Alte probe recoltate de la animale sau cadavre pot fi : secreții genitale, spermă, ochii, secreții lacrimale, salivă.

f) Probe de furaje, apă, așternut

g) Probe din produse de origine animală crude sau prelucrate, care au o mare importanță pentru supravegherea epidemiologică, în cazul zoonozelor transmise prin alimente de origine animală.

Lapte

Proba poate fi recoltată direct din mamelă, după aseptizarea acesteia, în vederea depistării mamitelor subclinice sau din laptele rezultat după muls din bidoane, tancuri de răcire, mijloace de transport sau pe fluxul tehnologic pentru examen bacteriologic și fizico-chimic.

Carne, organe

Bucăți, recoltate cu ustensile sterile, transportate în recipienți sterili pentru examen bacteriologic, fizico-chimic, parazitologic.

Ouă

Întregi sau sub formă de subproduse din ouă, recoltate în recipienți sterili pentru examen bacteriologic.

Miere

Probă medie din mierea recoltată, sau bucăți de fagure cu miere pentru examen bacteriologic.

Preparate din lapte, carne, pește etc.

Recoltate pe fluxul tehnologic sau din produsul finit pentru examen bacteriologic.

Probele trimise la laborator pentru a fi ușor identificate, selecționate și analizate, vor fi însoțite de o notă, care trebuie să cuprindă următoarele informații obligatorii, în funcție de felul probei și de examenul solicitat.

Numele și adresa proprietarului / ocupația, acolo unde boala o cere;

Boala suspectată;

Felul probelor, testele solicitate, data recoltării;

Date despre specia și numărul animalelor din exploatația de unde provin probele, date despre vârstă, sex, rasă;

Detalii privind proveniența animalului și data introducerii în exploatație;

Date despre apariția primului caz de boală;

Descrierea modului de difuzare a bolii, pierderi prin mortalitate;

Numărul de animale cu semne clinice, vârsta, sexul, rasa;

Semne clinice și durata lor, precum și date despre producție de lapte, ouă;

Tipul și nivelul exploatației, inclusiv date despre metodele de furajare sau suspicionarea intoxicării cu substanțe sau plante toxice;

Lista cu descrierea examenelor post mortem cu date și rezultatul acestora;

Medicația administrată și când a avut ea loc;

Vaccinările și data efectuării lor;

Numele și adresa celui care trimite probe.

Rezultatele analizelor de laborator sunt centralizate, comparate, standardizate și raportate către I.D.S.A. și respectiv L.C.C.A., care la rândul lor, după centralizare și standardizare, raportează datele către forurile superioare.

B. Metoda activă

Acest tip de supraveghere se impune atunci când a apărut primul semn de suspiciune a unei boli infecțioase, declarabile și după stabilirea diagnosticului de certitudine, pe baza buletinului de analiză emis de laborator.

Această metodă are și ea mai multe etape :

Anunțarea suspiciunii;

Recoltarea probelor pentru confirmarea diagnosticului;

Efectuarea anchetei epidemiologice propriu-zise;

Declararea bolii;

Raportarea către forurile superioare a declarării bolii;

Stabilirea planului de combatere și măsuri, care include toate aspectele legate de supravegherea epidemiologică în focar;

Instituirea măsurilor de carantină specifice;

Aplicarea măsurilor specifice de combatere a bolii;

Stingerea bolii.

În cazul bolilor transmise prin intermediul alimentelor, supravegherea

epidemiologică este extinsă și asupra procesului de producție.

Programul prin care se asigură supravegherea activă este H.A.C.C.P. (Hazard Analisis of Critical Control Point).

Prin acest program, se urmărește depistarea punctelor, numite critice, unde pot interveni contaminanți de natură fizică, chimică și ceea ce ne interesează în mod deosebit, de natură bacteriologică.

Pentru buna implementare a acestui program trebuie constituite echipe speciale cu nominalizarea și responsabilizarea persoanelor în vederea depistării punctelor critice, care vor evidenția în registre speciale orice observație legată de acestea și vor lua măsurile necesare pentru eliminarea posibilităților de contaminare a produsului.

8.4. Monitorizarea zoonozelor de către sectorul medical uman

Ca și în cadrul supravegherii sanitare veterinare și în sistemul sanitar uman, se folosesc cele două metode, și anume : pasivă și activă.

Supravegherea pasivă are și ea la bază, raportarea cifrică și se desfășoară după schema nr. 5 :

Schema nr. 5

Cabinet Cabinet Cabinet Spitale

medical medic de medical de

rural familie specialitate

Direcția pentru Sănătate Publică

Statistică Medicală

(Județene / Mun. București)

Ministerul Sănătății și Familiei

M.A.A.P. Centrul Național Foruri internaționale

de Statistică

Examenele de laborator se fac la nivelul spitalelor sau cabinetelor de specialitate, dar rezultatele nu constituie bază de date pentru supravegherea pasivă, ci reprezintă posibilitatea de stabilire și confirmare a diagnosticului.

Metoda activă este și ea folosită, ca și în medicina veterinară, odată cu apariția unei epidemii, etapele fiind asemănătoare.

Medicii umani din rețeau sanitară de la diferite niveluri (rural, medic de familie, medic de specialitate), au obligația să anunțe de urgență suspiciunea sau apariția unei boli infecto-contagioase, departamentelor ierarhic superioare județene și naționale.

Pentru o mai ușoară monitorizare a apariției zoonozelor, în cazul nostru, sistemul sanitar uman beneficiază de standarde specifice, care au la bază schema nr. 6 :

Schema nr. 6

– Evoluție clinică

Confirmarea cazului =

– Diagnostic de laborator

Vom descrie în continuare standardele pentru principalele boli infecțioase (zoonoze), transmise prin alimente și monitorizate de sistemul sanitar uman.

1. Antrax

Clinic :

– cutanat : leziuni ale pielii cu o evoluție de 2-6 zile, de la forma de papule

cu stadiul intermediar de vezicule până la escare de culoare

neagră.

– respirator : o paletă largă de manifestări respiratorii, care seamănă cu

cele din afecțiunile virale, urmate de instalarea hipoxiei și

dispneii, cu evidențiere radiografică a dilatației mediastinale.

intestinal : tulburări abdominale severe, urmate de febră și septicemie.

– orofaringian : leziuni ale mucoaselor în cavitatea bucală, adenopatie,

febră.

Laborator :

– izolarea B.anthracis de la cazurile cu evoluție clinică;

– evidențierea B.anthracis prin reacția de electroforeză sau prin reacția de

imunofluorescență.

2. Botulism

Clinic :

Simptomatologia diferă de la un caz la altul, în funcție de cantitatea de

toxină ingerată. Manifestările clinice comune sunt : diploidie, sindrom

bulbar, tulburări de vedere, paralizie simetrică cu evoluție rapidă.

La copii, apare în plus constipația, lipsei poftei de mâncare, slăbire

progresivă, respirație greoaie, urmată de moarte.

Laborator :

– detectarea toxinei botulinice în fecalele bolnavului sau în alimentul

incriminat;

– izolarea agentului Clostridium botulinium din fecalele bolnavului.

3. Bruceloza

Clinic :

Simptomatologia se caraterizează prin apariția bruscă a febrei, transpirații

nocturne, oboseală exagerată, anorexie, pierdere în greutate, dureri de cap.

Laborator :

– reacția pozitivă de aglutinare a serului specific;

– evidențierea prin testul de imunofluorescență a Brucella Sp.;

– izolarea agentului Brucella Sp. de la bolnavi.

4. Boala diareică cu Escheria coli O 157 : H 7

Clinic :

Se caracterizează prin : diaree (de obicei, cu sânge, crampe abdominale,

apariția sindromului hemolotico-uremic și purpură trombocitopenică. La

acestea se pot asocia alte infecții asimptomatice.

Laborator :

– izolarea toxinei produsă de E.coli O 157 : H 7;

– izolarea E.coli O 157 : H 7 de la bolnavi.

5. Campilobacterioza

Clinic :

Diaree de diferite intensități, dureri abdominale, grețuri și uneori vomă.

Laborator :

– izolarea tulpinei de Campilobacter de la bolnavi.

6. Listerioza

Clinic :

Dureri de cap, febră, șoc, urmat de moarte.

Avort, meningită, bacteriemie sau infecție localizată.

Laborator :

– izolarea tulpinei de Listeria monocytogenes din fluidul cerebrospinal sau

din avorton.

7. Salmoneloza

Clinic :

Diaree, dureri abdominale, grețuri și uneori vomă, infecții asimptomatice.

Laborator :

– izolarea tulpinei de Salmonella de la bolnavi sau din alimentele

incriminate.

8. Shigelloza

Clinic :

Diaree, febră, grețuri, crampe, tenesme, infecții asimptomatice.

Laborator :

– izolarea tulpinei de Shigella de la bolnavi.

9. Streptococia

Clinic :

Infecțiile streptococice pot evolua sub diferite forme, în funcție de

localizarea agentului, și anume : manifestări pulmonare, infecții cutanate

(celulite, erizipel), infecții ale țesuturilor moi (miozite, fascite necrozante)

meningită, peritonită, osteomielită, artrite septice, septicemii post partum

(febra puerperală), septicemii neonatale.

Laborator :

– izolarea streptococului de la bolnavi.

10. Tuberculoza

Clinic :

Apariția formațiunilor specifice granulomatoase la poarta de intrare sau

cu alte localizări, în funcție de evoluția bolii. Cea mai frecventă localizare

este cea pulmonară. Manifestările clinice sunt simptomatice, specifice

localizării. Pentru a declara un caz cu tuberculoză, acesta trebuie să

îndeplinească următoarele condiții :

– testul cutanat să fie pozitiv;

– simptomele specifice să fie coroborate cu radiografierea pulmonară;

– indicații terapeutice cu medicație antituberculoasă, de cel puțin două ori;

– evoluție clinică completă, diagnosticată.

Laborator :

– izolarea bacilului M.tuberculosis de la bolnavi.

11. Tularemia

Clinic :

– localizare cutanată : ulcere, cu limfadenopatie, în funcție de localizare;

– localizare oculară : conjunctivită, ulcere.

– localizare orofaringiană : stomatită, faringită, tonsilită;

– localizare intestinală : dureri abdominale, diaree, vomă;

– localizare pulmonară : manifestări specifice.

Laborator :

– izolarea tulpinei de Francisella tularensis de la bolnavi.

CAP IX. – RISCURI ȘI FACTORI DE

CONTAMINARE MICROBIOLOGICĂ

Pentru a înțelege mai bine modul de contaminare cu agenți infecțioși a produselor alimentare de origine animală trebuie înainte de toate să facem o analiză a factorilor de contaminare microbiologică, stabilind totodată și punctele cu risc de contaminare de-a lungul lanțului de producere, procesare, transport, depozitare și consum a acestora.

Prin factori de contaminare microbiologică înțelegem acele organisme sau elemente purtătoare de agenți microbiologici sau cu rol de vectori, care pot odată cu atingerea sau pătrunderea în alimentele de origine animală să le contamineze cu agentul microbiologic pe care îl poartă.

9.1. Clasificarea factorilor de contaminare microbiologică

Factorii de contaminare microbiologică pot fi clasificați, după cum urmează :

Factori biotici (direcți), care oferă condiții necesare dezvoltării microorganismelor (omul, animalul sau insecta), infectate sau purtătoare de agenți patogeni.

a. Subiecți bolnavi sau purtători, prin :

– fecale, excreții, secreții, păr, pene, fanere etc.

b. Subiecți sănătoși, cu rol de vector prin :

– extremități, pene, păr, fanere etc.

Factori abiotici (indirecți), care nu oferă condițiile necesare dezvoltării microorganismelor, dar devin purtători și contaminați prin contact cu factorii din prima categorie.

a. Factori tehnologici :

– mijloace de transport, instrumentar (inclusiv veterinar), utilaje,

ustensile, ambalaje, instalații, echipament etc.

b. Factori de mediu :

– apă (din diferite surse), sol, praf, polen, pulberi, resturi vegetale

c. Factori elemente de construcție :

– tencuieli, lemn, metal, sticlă etc.

Elementele de mai sus pot participa la contaminarea produselor alimentare de origine animală fie individual, fie în diferite combinații.

Trebuie să menționăm că analiza modului de contaminare microbiologică a produselor alimentare de origine animală reprezintă un model teoretic în anumite puncte ale sale datorită faptului că pentru a se dezvolta și multiplica microorganismele au nevoie de anumite condiții, care nu sunt oferite de toți factorii enumerați anterior.

Așa cum reiese și din clasificarea de mai sus, contaminarea, în cazul anumitor factori este destul de redusă în practică (dar nu de neglijat) datorită faptului că foarte multe din elementele de mai sus nu îndeplinesc condițiile necesare pentru dezvoltarea și multiplicarea microorganismelor (elementele de construcție, elementele tehnologice etc.).

1. Factorii direcțiĠde contaminare – biotici

A. Factori animali

Animalul reprezintă principalul rezervor de agenți microbiologici, care pot contamina produsele alimentare de origine animală.

Contaminarea se produce atât înainte de obținerea principalelor produse de origine animală – materie primă (carne, lapte, pește, ouă etc.), cât și după.

1. Contaminare de tip primar – alimentul care provine de la animale bolnave poate fi contaminată înainte de sacrificare, respectiv înainte de muls, ouat etc. prin transmiterea directă a agentului patogen.

Ex : Laptele obținut de la o bovină la care evoluează o mamită stafilococică subclinică va fi un lapte – materie primă infectat cu stafilococ.

2. Contaminarea de tip secundar se produce așa cum am arătat după obținerea alimentelor de origine animală :

prin factori proveniți de la animalul bolnav (fecale, păr, secreții, excreții, fanere etc.), care vin în contact cu alimentul de origine animală;

Ex : Laptele obținut de la o bovină la care evoluează colibaciloză și unde nu sunt respectate condițiile de igienă a mulsului poate fi contaminat cu colibacili prin intermediul fecalelor.

prin factori cu rol de vector proveniți de la animalul sănătos, dar contaminați cu agenți microbieni (păr, fanere, pene etc.).

Ex : Laptele obținut de la un animal sănătos poate deveni contaminat dacă în lapte ajung fire de păr, care au fost contaminate prin strănut sau tuse de către un animal vecin, bolnav sau purtător de bacil Koch.

prin factori reprezentați de alte animale, rozătoare, păsări sau insecte bolnave sau cu rol de vectori, care vin în contact cu alimentul.

Ex : După sacrificare o carcasă de porc este depozitată într-o magazie, suspendată pe un cârlig pentru zvântare. În această magazie există rozătoare bolnave de Yersinioză, care contaminează carnea prin intermediul fecalelor.

B. Factorul uman

Omul este de fapt principalul factor care contaminează produsele alimentare de origine animală deorece el este purtător a unui număr foarte mare de agenți patogeni în stare latentă, care atunci când ajung pe sau în alimente, datorită condițiilor bune oferite de acestea pentru dezvoltare și multiplicare își exacerbează virulența.

Omul poate contamina alimentul în toate fazele de la producerea materiei prime până la prepararea acesteia în bucătărie. Din acest motiv, se impune respectarea regulilor minimale de igienă pentru prevenirea contaminării, precum și supravegherea sanitară a persoanelor care intră în contact direct cu alimentul.

2. Factorii indirecți – abiotici

Aceștia sunt reprezentați de acele elemente, care pentru a putea contamina trebuie în mod obligatoriu să ia contact cu un element biotic sau chiar abiotic contaminat inițial.

Factorii indirecți pot contamina alimentul în anumite faze ale lanțului producere-consum sau în toate fazele acestuia. Din acest punct de vedere, putem împărți acest tip de factori în :

– factori contaminați abiotici permanenți :

– apă, praf, pulberi

– factori contaminați abiotici temporari :

– ustensile, instrumentar, ambalaje, echipament etc.

9.2. Analiza riscurilor și puctelor de contaminare de-a lungul lanțului producție-consum al alimentului

În acest subcapitol vom face o analiză detaliată a riscurilor de contaminare, a principalelor tipuri de alimente materie primă, precum și a derivatelor și preparatelor din acestea de la producție până pe masa consumatorului.

În raport cu momentul când alimentul poate fi contaminat, riscurile pot fi clasificate astfel :

risc primar, care se află în relație directă cu factori de contaminare primari;

risc secundar, aflat în relație directă cu factori de contaminare secundari.

Riscuri și factori de contaminare biologică a laptelui (Schema nr. 7)

Laptele este un aliment complet, de bază, al omului iar datorită compoziției

sale chimice și caracterelor sale fizice, asupra cărora nu insistăm aici, oferă condiții foarte bune pentru dezvoltarea și multiplicarea microorganismelor.

Laptele poate fi extrem de ușor contaminat prin toți factorii descriși anterior și în toate fazele pe care le parcurge de la obținerea lui prin muls, în timpul prelucrării sau la consumator.

Riscul primar îl constituie animalul bolnav sau purtător, laptele obținut de la aceste animale fiind deja contaminat.

Principalele boli care se pot transmite direct în lapte sunt : Tuberculoza, Bruceloza, Listerioza, Shigeloza, Yersinioza, Stafilococii, Streptococii, Campilobacterioza, Febra Q, Encefalita Vernoestivală și altele.

Pericolul mare intervine atunci când boala evoluează subclinic, fără manifestări evidente, în așa fel că laptele infectat provienit de la animalele bolnave și nedepistate este amestecat cu cel bun, contaminându-l și pe acesta.

O mare parte dintre mamite evoluează subclinic, stafilococii sau streptococii, precum și leziunile de tip TBC contonate la nivelul ugerului, fiind greu de diagnosticat, fără un examen atent.

Pentru a elimina aceste pericole este necesar să se efectueze controale periodice pentru depistarea mamitelor subclinice, iar animalele care prezintă modificări, cât de mici, ale ugerului, să fie eliminate de la muls și tratate.

Schema nr. 7

Se știe că în general laptele trece înainte de prelucrare sau consum printr-un proces de pasteurizare (de diferite tipuri sau pur și simplu este fiert), operațiune prin care bacteriile sunt distruse dacă se respectă normele tehnologice privind temperatura și presiunea.

Pericolul mare, în cazul contaminării primare, îl reprezintă faptul că în cadrul unor tehnologii tradiționale (la stână), laptele nu suferă procese de pasteurizare sau fierbere, acesta fiind introdus direct în fabricație, distrugerea microorganismelor fiind lăsată pe procesele fermentative. Sunt anumite microorganisme însă, care nu sunt distruse de procesul fermentativ, cum ar fi Lysteria, care se transmite așa cum am mai arătat prin intermediul brânzeturilor la om.

Factorii contaminanți intervin așa cum am arătat în anumite momente, de-a lungul lanțului producție-consum, iar pentru o analiză eficientă am denumit aceste momente puncte critice.

1. Mulsul și colectarea laptelui

Acest punct este cel mai important din punct de vedere al posiblităților de contaminare a laptelui.

În timpul acestei operațiuni laptele poate fi contaminat de către animalul de la care este obținut prin intermediul fecalelor cu Streptococi, Colibacili, Stafilococi etc. datorită nerespectării igienei mulsului, prin intermediul secrețiilor, excrețiilor, părului sau alte elemente corporale, cu rol de vectori.

Foto nr. 1 – Uger murdar cu fecale

– risc de contaminare secundar

Alte animale, rozătoare sau insecte, pot contamina laptele imediat după muls dacă acesta este lăsat nesupravegheat în spații unde acestea pot avea acces. Mulgătorul reprezintă o sursă extem de importantă, acesta putând infecta laptele prin simpla manipulare.

Omul poate contamina laptele prin secreții și excreții, mai ales atunci când este bolnav de tuberculoză.

O altă categorie de factori care pot contamina laptele în acest punct este reprezentată de factorii abiotici. Trebuie și aici să subliniem însă, că aceștia trebuie să fie obligatoriu contaminați la rândul lor de către animale sau oameni bolnavi sau purtători.

Apa, folosită la spălatul bidoanelor și intrumentarului, dacă provine din surse infectate, necontrolate, mai ales din surse în care ajung accidental prin infiltrații dejecții umane sau animale, poate deveni un contaminant extrem de periculos. De aceea, trebuie să se acorde o atenție deosebită controlului surselor de apă, frecvența și modalitățile de examinare fiind stabilite prin lege.

2. Transportul laptelui

Este o verigă importantă din lanțul producție-consum al laptelui, unde laptele poate fi contaminat atât prin intermediul factorilor biotici, cât și prin cei abiotici.

În prima categorie, pe primul plan este situat omul, apoi în ordinea importanței apa (folosită la igienizarea vaselor în care se transportă laptele sau apa pluvială ce se poate infiltra în bazine după ce au fost contaminate prin contact cu exteriorul acestor vase), insecte, praf, pulberi, instrumente de măsură etc., mai ales atunci când laptele se transportă cu mjiloace neadecvate.

Foto nr. 2 – Transportul laptelui cu mijloc de transport neadecvat

– risc de contaminare secundară

Controlul transportului este foarte important deoarece laptele obținut de la animalele sănătoase cu respectarea condițiilor de igienă, poate deveni un lapte contaminat, mai ales dacă laptele nu a fost supus unui proces de răcire (obligatoriu de atlfel), când temperatura acestuia este ideală pentru multiplicarea bacteriilor.

3. Prelucrarea laptelui

Se disting două tipuri de prelucrare a laptelui : tradițională, care se face la stână sau în gospodării, prin fierbere și prelucrarea industrială, care are loc în atelierele sau fabricile de lapte, de diferite capacități și care au la baza prelucrării tehnologii diverse privind pasteurizarea materiei prime.

Dacă procesul de fierbere sau pasteurizarea nu se execută corect, atunci laptele poate rămâne contaminat și mai grav prin ridicarea temperaturii (încălzirea, fără a se ajunge la punctul când bacteriile ar fi distruse), creează condiții optime pentru multiplicarea germenilor deja existenți în lapte.

La contaminarea laptelui în această fază pot interveni, mai ales în stâni, omul prin secrețiile și excrețiile sale sau prin instrumentarul, aparatura și utilajele cu care prelucrează laptele, apa cu care se igienizează vasele, bazinele, conductele etc., insectele sau rozătoarele ce pot ajunge accidental în zona de prelucrare, praful, pulberile sau diferite resturi vegetale, precum și elemente de construcție, prin acestea înțelegând bucăți de sticlă, tencuială etc., care în mod obligatoriu trebuie să fi fost contaminate recent de către un bolnav sau purtător uman sau animal prin fecale, secreții sau excreții.

Foto nr. 3 – Stână cu condiții precare de igienă

– riscuri multiple de contaminare secundară

Totodată, în această fază, laptele mai poate fi contaminat prin ambalajele în care se îmbuteliază sau vasele în care se păstrează, în cazul gospodăriilor populației, neigienizate corespunzător sau igienizate cu apă contaminată, fără a se folosi la spălare substanțe dezinfectante sau detergenți.

4. Comercializarea laptelui

În cazul laptelui, care se comercializeză ambalat, în diferite tipuri de recipienți, de diferite capacități, contaminarea în timpul transportului, depozitării și comercializării este exclusă, dacă acești recipienți rămân integri (cu excepția cazurilor când contaminarea s-ar face intenționat).

În țara noastră însă, din nefericire, este permisă în continuare comercializarea direct din bidoane de aluminiu sau plastic în piețele agroalimentare, în sectoarele destinate producătorilor particulari. În această situație, posibilitățile de contaminare sunt foarte mari, atât din partea vânzătorului, cât și din cea a cumpărătorului.

De asemeni, aici pot interveni ca factori contaminanți insectele, apa, praful etc., ce pot pătrunde în bidoanele lăsate descoperite, contaminând laptele din acestea.

Foto nr. 4 – Comercializarea laptelui direct din bidon

– riscuri multiple de contaminare secundară

5. Consumul laptelui

Reprezintă ultima verigă a lanțului. Trebuie să subliniem faptul că în această fază se poate discuta de două tipuri de consum :

consum de tip individual, care se face în gospodăria consumatorului sau în alte împrejurări, individual sau în grupuri restrânse, de igiena căruia este responsabil consumatorul;

consum de tip colectiv, care se face în unități autorizate sau în alte împrejurări, individual sau în grupuri diferite ca număr, de igiena acestuia fiind responsabil comerciantul, bucătarul sau celelalte persoane care iau parte la prepararea și comercializarea sau servirea alimentului.

În această etapă finală, toți factorii contaminanți pot participa în anumite

proporții la contaminarea laptelui.

Omul, reprezintă și aici principala sursă de contaminare a laptelui, atunci când nu sunt respectate condițiile sanitare de igienă.

B. Riscuri și factori de contaminare biologică a produselor lactate (Schema nr. 8)

Contaminarea produselor lactate se face pe două căi :

Contaminare directă (risc primar), atunci când laptele materie primă este deja contaminat, undeva, de-a lungul lanțului producție-prelucrare;

Contaminare secundară (risc secundar), atunci când produsul se contaminează în timpul prelucrării, depozitării, transportului, comercializării sau consumului.

Principala verigă în contaminarea produselor lactate și brânzeturilor, ca și în

cazul laptelui de consum o reprezintă pasteurizarea.

Datorită intensificării controalelor sanitare veterinare în unitățile de procesare a laptelui de diferite capacități, se constată în ultima perioadă o îmbunătățire a calității produselor pe bază de lapte în ceea ce privește încărcătura microbiană.

Pericolul rămâne însă în zona stânilor și gospodăriilor populației, unde ciobanii sau consumatorii sunt mai greu de supravegheat, aceștia nerespectând în cele mai multe cazuri condițiile de igienă minimale.

Drept urmare, mai ales în cazul prelucrării la stână, toți factorii contaminanți descriși în schema de mai jos acționează în toate fazele procesului de prelucrare, începând cu mulsul până la depozitarea și comercializarea produsului finit.

Schema nr. 8

C. Riscuri și factori de contaminare biologică a cărnii (Schema nr. 9)

CAP X. – oPTIMIZAREA METODELOR DE SUPRAVEGHERE

A BOLILOR INFECȚIOASE – ZOONOZE CU

TRANSMITERE PRIN ALIMENTE DE ORIGINE ANIMALă

Noțiunea de optimizare este definită în Dicționarul Explicativ al Limbii Române astfel :

Optimizare = alegerea și aplicarea unei soluții optime …

Cu alte cuvinte, optimizarea metodelor de supraveghere ar însemna pe de o parte o selectare a celor mai bune metode de supraveghere din cele avute la îndemână și îmbunătățirea acestora sau de ce nu conceperea și aplicarea unor metode noi, mai eficiente.

În capitolele anterioare au fost descrise metodele de supraveghere epidemiologică cu care se operează în prezent, de tip activ și pasiv, aflate la îndemâna medicilor veterinari și umani din teritoriu. Așa cum am arătat, sistemul actual de colectare a datelor este un sistem bazat pe raportările medicilor veterinari și umani. Pentru raportări se folosesc formulare de diferite tipuri, unde sunt înscrise datele statistice colectate din zona unde își desfășoară activitatea medicul veterinar sau uman. Trebuie să arătăm în această fază că, de multe ori, aceste rapoarte stau la baza calculelor privind primirea unor sume de bani, motiv pentru care se poate întâmpla ca acestea să fie ușor umflate și să nu corespundă realității, apărând astfel erori în situațiile statistice finale.

De asemeni, se constată o separare distinctă între cele două sisteme de colectare și prelucrare a datelor privind supravegherea bolilor infecțioase și anume : sistemul sanitar veterinar și sistemul sanitar uman, în așa fel încât datele sunt centralizate separat, neexistând o bază de date comună sau posibilitatea accesării datelor încrucișat, pentru o mai bună evaluare a situației epidemiologice din teritoriu.

Vom încerca în cele ce urmează să creionăm câteva aspecte care ar putea duce la îmbunătățirea metodelor de supraveghere a bolilor infecțioase – zoonoze și, în special, a celor cu transmitere prin alimente de origine animală la nivel județean și implicit național, în concordanță cu reglementările internaționale și cu cele ale Comunității Europene.

1. Instruirea raportorilor și personalului auxiliar

Pentru a se realiza o colectare și o raportare corectă a datelor din teritoriu privind supravegherea bolilor infecțioase este imperios necesar ca în perioada următoare să se înființeze centre zonale sau locale de instruire (după caz), unde medicii veterinari și respectiv medicii umani, inclusiv personalul auxiliar (asistenți, operatori calcul) să fie instruiți după un program și o durată bine stabilite, aprobate de către conducerile ministerelor implicate.

Aceste instruiri trebuie să aibă ca scop final îmbunătățirea performanței raportorilor prin însușirea de cunoștințe de ultimă oră în domeniul în care activează.

Enumerăm în cele ce urmează câteva probleme, care ar putea face obiectul programelor de instruire pentru medicii veterinari și auxiliarii raportori :

înțelegerea și aplicarea metodelor de supraveghere a bolilor infecțioase;

tehnici de colectare a datelor și metode de investigație;

metode și tehnici folosite în epidemiologia descriptivă;

întocmirea rapoartelor și trimiterea acestora;

relațiile de colaborare între medicii veterinari și umani, schimbul de informații;

conduita în cazul apariției și evoluției bolilor infecțioase și contagioase;

modul de recoltare a probelor, predarea acestora și conduita după primirea buletinelor de analiză;

elemente de statistică, care stau la baza colectării, prelucrării și raportării datelor privind supravegherea bolilor infecțioase;

baze de date, creere și întreținere.

2. Îmbunătățirea schimbului de informații

Un element de o importanță deosebită privind supravegherea bolilor infecțioase îl reprezintă comunicarea și schimbul de informații între diferite compartimente ale aceleiași structuri sau din structuri diferite.

Raportor Laborator

Raportor D.S.V. -uri

Medic veterinar Medic uman

Sistem medical Statistică

Autoritate națională Comisia Europeană

Pentru aceasta este necesar să se creeze un eșalon de cadre specializate cu pregătire medicală superioară, care să aibă cunoștințe în domeniul calculatoarelor și statisticii și care să se ocupe la nivelul Direcțiilor Sanitare Veterinare cu preluarea, prelucrarea, stocarea și transmiterea datelor culese de la raportori din teritoriu sau laboratoare.

La nivelul Direcțiilor Sanitare Umane există un compartiment de statistică, în care lucrează medici specializați în probleme de statistică, dar care prelucrează numai datele proprii activității medicilor umani.

Specialiștii din cadrul Direcțiilor Sanitare Veterinare vor trebui să întrețină baza de date și vor raporta datele statistice către eșaloanele specializate din cadrul instituțiilor ierarhic superioare, respectiv I.D.S.A, I.I.S.P.V., A.N.S.V. etc., totodată întreținând o legătură permanentă cu compartimentele de statistică din cadrul celorlalte instituții.

De asemeni, în cadrul cursurilor de Epidemiologie propunem acordarea unei atenții deosebite elementelor legate de statistică și metodelor de supraveghere.

Începând cu data de 20 august 2002, a fost aprobat Ordinul nr. 377 pentru aprobarea Normei sanitare veterinare privind Sistemul rapid de alertă în domeniul alimentelor de origine animală și furajelor. Prin aceasta, sunt stabilite următoarele :

– structura și modul de operare a sistemului;

– criteriile de bază ale informării și notificării;

– măsuri de reacție pre și post notificare, care se iau de către Autoritatea

veterinară;

– clasificarea notificărilor (primară și de urgență).

Acest sistem va fi pus în aplicare atunci când una din categoriile de risc, ce vor fi enumerate mai jos, pun în pericol siguranța alimentului și implicit sănătatea oamenilor sau a animalelor :

– risc microbiologic și parazitologic;

– risc chimic;

– modificări organoleptice;

– etichetare;

– efecte adverse;

– falsificare;

– corpuri străine;

– ambalaj;

– radiații;

– amenințări directe sau citate;

– altele.

3. Informatizarea recepționării probelor și emiterii buletinelor de analiză în cadrul laboratoarelor

Una din metodele de bază în ceea ce privește supravegherea apariției și evoluției bolilor infecțioase (zoonoze) o reprezintă recoltarea de probe și analizarea acestora în laboratoarele sanitare veterinare sau alte laboratoare pentru depistarea sau identificarea agenților patogeni. Aceste analize se efectuează la momentul actual pe două categorii de probe :

I. Probe provenite de la animale, înainte sau după sacrificare :

probe provenite de la animale în viață (sânge, urină, fecale, secreții etc.);

probe provenite de la animale sacrificate (organe, conținut intestinal etc.).

II. Probe provenite din alimente de origine animală, recoltate în anumite puncte de-a lungul lanțului producție-consum :

probe, alimente de origine animală – materie primă (carne, lapte, ouă etc.);

probe, alimente de origine animală – prelucrate (preparate carne, lapte etc.).

Așa cum am arătat într-un capitol anterior, modul de recoltare și modul de

trimitere a probelor, precum și completarea notelor de însoțire sunt foarte bine stabilite și concordă cu prevederile Comunității Europene. Probele odată ajunse la nivelul laboratoarelor către care au fost dirijate sunt preluate și sunt gestionate în mod diferit în funcție de personalul și dotarea respectivului laborator.

În general, preluarea la momentul actual se face la majoritatea laboratoarelor pe secții, iar buletinele de analiză sunt emise pe nota de însoțire și nu pe produsul sau proba analizată.

Drept urmare, în cele ce urmează vom propune un model de traseu pentru probele afluite către laborator, precum și un sistem electronic de gestionare a acestora. Menționăm că la unele laboratoare județene funcționează deja astfel de sisteme a căror complexitate sau calitate nu face obiectul acestei lucrări, iar modelul nostru nu se vrea universal.

Pentru a putea gestiona cât mai bine probele primite în laborator, trebuie în mod obligatoriu să se înființeze un punct unic de primire a probelor, dotat cu spații de frig, separat pentru fiecare secție în parte și mai mult pentru fiecare tip de produs (carne, preparate carne, brânzeturi, pește) sau probe (cadavre, fecale, sânge, apă, furaje etc.).

În aceste puncte trebuie să lucreze persoane calificate, cu pregătire sanitară veterinară medie sau superioară, și care să aibă cunoștințe în domeniul tehnicii de calcul deoarece aceste puncte vor deveni un adevărat “ turn de control “, unde vor fi monitorizate probele intrate, destinația lor, analizele efectuate asupra lor, emiterea buletinelor de analiză, eliberarea acestora precum și încasarea sumelor în cazul când aceste analize sunt efectuate contracost.

Totodată, punctele vor avea în dotare un calculator performant, care va fi legat în rețea cu toate calculatoarele aflate în secțiile laboratorului, precum și cu cele aflate la șeful laboratorului și directorul instituției. Pe aceste calculatoare se va rula un program pentru monitorizarea și urmărirea probelor, analizelor și rezultatelor acestora, pe care îl vom descrie mai jos.

RECEPȚIONAREA PROBELOR

Se va face în punctul unic, unde vor fi triate de către cel care primește probele și repartizate în spațiile de frig după secția de destinație și tipul de probă.

În mod obligatoriu, pe fiecare probă în parte se va lipi o etichetă, care va conține inscripționat numărul probei (fișei), secția de destinație și data introducerii în spațiul de așteptare.

Din spațiul de așteptare, probele vor fi trimise către secțiile de destinație pe anumite trasee prestabilite, separate pentru produse de origine animală, sânge sau alte probe biologice, cadavre.

Pentru fiecare probă în parte, chiar dacă acestea sunt trecute mai multe pe o notă de însoțire, va fi întocmită o fișă după modelul de la pagina următoare.

Completarea datelor, ce se vor regăsi în fișa de însoțire a produsului sau probei, se va face într-o machetă, realizată în programul Visual Basic, prin trecerea efectivă a unor date în casete determinate sau prin bifarea anumitor câmpuri, de exemplu în cazul secției, analize solicitate și altele.

După introducerea datelor, operatorul apasă comanda Print, optând pentru secția de destinație, moment în care fișa este printată la imprimanta aflată în secția de destinație bifată.

LABORATOR SANITAR VETERINAR DE STAT BRAȘOV

FIȘA DE INTRARE Nr. 1204 Data 12. 03. 2003

Starea probei la primire :

Examene solicitate :

Data primirii (*) ora primirii (*)

Cine a preluat proba (*)

Semnătura ……………………..

(* ) Se completează la ridicarea probei de către reprezentantul secției.

Prelucrarea și analiza probelor

După ridicarea probelor de către responsabilul din secție, acestea vor fi înregistrate în registrele specifice fiecărei secții în parte, analizele efectuându-se după protocoalele cunoscute, în funcție de metodele omologate pentru fiecare tip de analiză.

După finalizarea analizelor, medicul veterinar din laborator va interpreta rezultatele acestora, pe care le va evidenția în registru.

Emiterea buletinelor de analiză

După citirea analizelor, medicul veterinar transpune datele din registrul de rezultate al secției, într-o machetă, corespondentă buletinului de analiză astfel :

date referitoare la felul probei;

proprietarul sau producătorul;

data recoltării și data intrării în lucru;

secția unde s-au efectuat analizele;

tipul de analize;

cine a efectuat analizele;

data când au fost finalizate analizele;

rezultatul analizelor;

recomandări.

Implementarea sistemului de coduri locale

Pentru a pune în valoare cât mai bine rezultatele examenelor de laborator în

vederea creșterii eficienței supravegherii în teritoriu a produselor de origine animală, fiecare buletin de analiză va primi un cod, de o anumită culoare, care va reflecta rezultatul analizelor efectuate asupra probei sau produsului analizat.

În ceea ce urmează, ne vom referi la codurile de culoare acordate numai produselor de origine animală, care fac obiectul lucrării de față.

Astfel, pentru produsele sau probele unde rezultatele se încadrează în STAS-urile de firmă sau la care nu sunt depășite limitele admise privind încărătura microbiană, se va acorda COD VERDE, aceasta însemnând că pe buletinul de analiză în colțul dreapta sus va apărea o dungă de culoare verde.

Pentru produsele sau probele unde rezultatele nu se încadrează în STAS-urile de firmă, sau sunt depășiți parametrii privind încărcătura microbiană cu diverse tipuri de bacterii, se va acorda COD GALBEN, aceasta însemnând că pe buletinul de analiză în colțul dreapta sus va apărea o dungă de culoare galbenă.

Fiecare buletin de analiză pentru care s-a emis cod galben, va fi arhivat, în așa fel ca atunci când la un producător sunt emise trei buletine cu dungă galbenă, calculatorul va genera în mod automat ALERTĂ ROȘIE, care va fi notificată în mod automat prin trimiterea unui mesaj cu conținutul “ alertă roșie “ către :

Directorul D.S.V.;

șeful de laborator;

șefii de servicii Igienă Alimentară și Poliție Sanitară Veterinară,

medicul veterinar cu competență teritorială;

proprietarul sau producătorul probei.

Notificarea se va face prin trimiterea de mesaje pe e-mail, direct prin rețeaua

de calculatoare, prin fax, prin SMS sau pager, după caz, obțiunea modalității de transmitere a mesajului, fiind aleasă de către operatorul de calcul.

Prin acest sistem de alertă, se dorește întărirea supravegherii unităților care produc și prelucrează produse de origine animală, îmbunătățindu-se totodată sistemul de monitorizare al rezultatelor analizelor asupra produselor de origine animală. După primirea mesajului alertă roșie, responsabilii desemnați din cadrul autorității locale (D.S.V.) vor transmite notificările, conform anexei nr. 2 a și 2 b din Ordinul nr. 377 / 2002, către organismele ierarhic superioare, conform schemei următoare privind circuitul informației în cadrului Sistemului rapid de alertă :

Schema nr. 8

AUTORITATEA REGIONALĂ / JUDEȚEANĂ

(D.S.V.)

AUTORITATEA NAȚIONALĂ DE REFERINȚĂ

(I.I.S.P.V.)

AUTORITATEA CENTRALĂ

(M.A.A.P. – A.N.S.V.)

COMISIA EUROPEANĂ

Alerta roșie constituie în fapt baza de pornire a sistemului rapid de alertă în domeniul alimentelor de origine animală și furajelor.

CAP XI. – Zoonoze transmise prin alimente

diagnosticate în jud. Brașov

între anii 1999 – 2002

Analizând evidențele statistice aflate în bazele de date de la nivelul Direcției Sanitare Veterinare și respectiv Direcției Sanitare Județene, referitor la apariția și evoluția bolilor infecțioase (zoonoze) în județul Brașov, și în mod special a celor cu transmitere prin alimente de origine animală, se constată următoarele :

La Direcțiile Sanitare, datele sunt adunate, conform schemei prezentate în capitolul anterior, centralizate, interpretate și standardizate.

Pentru lucrarea de față, datele au fost preluate din următoarele instituții sanitare :

Spitalul de boli infecțioase Brașov;

Spitalul TBC Brașov;

Direcția de Sănătate Publică Brașov – Biroul de Statistică.

Totodată, au fost colectate date din evidențele aflate la Direcția Sanitară

Veterinară Brașov și Laboratorul de Stat din cadrul acestei direcții.

Coroborând datele din statistici s-au întocmit tabele centralizator, care pun în evidență numărul de animale cu manifestări clinice de la care s-au prelevat probe pentru diagnosticul de laborator, numărul de persoane îmbolnăvite în urma consumului de alimente de origine animală purtătoare sau contaminate cu agenți infecțioși, care pot provoca apariția și evoluția zoonozelor, tipul și numărul analizelor de laborator efectuate pe probe din aceste alimente, precum și rezultatele acestora.

Trebuie menționat faptul că nu s-a putut stabili o corelație foarte clară între subiecții bolnavi infecțioși din categoria zoonoze și consumul de alimente infectate cu agenți patogeni responsabili de apariția acestor boli.

Principalele boli în care sunt incriminați agenții infecțioși transmiși prin intermediul alimentelor de origine animală sunt Tuberculoza, mai ales prin consumul de lapte și o serie de boli cu manifestări cantonate la nivelul tubului digestiv, care au apărut în urma consumului de alimente, așa cum reiese din foile de observație (din declarația bolnavului).

De asemeni, nu s-a putut face o corelare între animalele depistate bolnave (TBC, Salmoneloză etc.) prin examene de laborator în cadrul Laboratorului Sanitar Veterinar de Stat și subiecții bolnavi infecțioși din localitățile de proveniență a animalelor care au făcut obiectul depistărilor sau analizelor de laborator.

Nerealizarea corelărilor menționate mai sus denotă că între sistemul sanitar veterinar și sistemul sanitar uman nu există la o aceasta o colaborare, care să ducă în final la o supraveghere mai bună în ceea ce privește apariția și evoluția bolilor infecțioase – zoonoze.

Drept urmare, situațiile care vor fi prezentate în continuare vor scoate în evidență datele cuprinse în raportările sau situațiile statistice din instituțiile mai sus numite, fiecare tabel fiind însoțit pentru o mai bună înțelegere de un grafic.

CAP XI. – AGENȚI ETIOLOGICI AI ZOONOZELOR

UTILIZAȚI CA ARME BIOLOGICE

Având în vedere evenimentele din ultimii ani, când folosirea culturilor bacteriene ca armă bacteriologică a luat o amploare deosebită, constituind un pericol din ce în ce mai mare pentru întreaga omenire și ținând cont de tematica lucrării de față, considerăm că este binevenit să abordăm acest subiect într-un capitol distinct.

Pot fi definite ca arme biologice, acele mijloace care conțin bacterii, virusuri, toxine sau otrăvuri sub diverse forme și care sunt folosite în mod intenționat în scopul îmbolnăvirii în masă a omului.

Armele biologice pot fi clasificate astfel :

– microorganisme vii – bacterii, protozoare, ricketsii, virusuri, fungi

Antrax, E.coli, Bruceloza, Yersinioza, Tularemia, Shigeloza, Tuberculoza, Salmoneloza, Streptocociile, Febra Q, Malaria, Holera, Tifosul, Dizenteria, Febra galbenă, Febra hemoragică, Variola, VEE, Nocardioza, Blastomicoza, Haemophilus influezae, Cryptococoza, Psittacoza etc.

– toxine – produse de microorganisme, plante sau animale

toxina botulinică, veninul de cobră, toxine din scoici, aflatoxine, ricinul, saxitoxina, micotoxine diverse etc.

Sunt subliniați acei agenți care sunt considerați responsabili de apariția și evoluția unor zoonoze, ce pot fi transmiși prin intermediul alimentelor de origine animală.

Unii dintre agenții enumerați mai sus au o letalitate foarte ridicată, alții însă sunt folosiți doar pentru a crea o stare pasageră de disconfort.

Armele biologice sunt ieftine, ușor de făcut și ușor de stocat, totodată acestea fiind extrem de periculoase datorită puterii mari de dispersie și efectelor acestora asupra populației :

efectul de îmbolnăvire (propriu-zis);

efectul psihologic;

efectul socio – economic.

În general, substanțele chimice își pierd eficacitatea în timp datorită diluției, pe când bacteriile sau toxinele au o viabilitate mult mai mare datorită rezistenței lor față de diverși factori de mediu sau substanțe folosite pentru neutralizare.

De exemplu, toxina botulinică este descrisă ca fiind de trei milioane de ori mai puternică decât gazul sarin.

Din acest motiv armele biologice sunt pe departe cele mai periculoase și totodată cele mai josnice instrumente de luptă în mâinile teroriștilor.

În literatura de specialitate sunt citate o serie de cazuri de-a lungul istoriei în care au fost folosite arme biologice de diferite tipuri. Chiar și în istoria poporului român se vorbește de otrăvirea fântânilor și a recoltelor în fața năvălitorilor străini.

în secolul al – 6 – lea Î.C. – Asirienii și-au otrăvit dușmanii Welși cu ajutorul unei substanțe extrasă din cornul secării;

1346 – oștile tătare au fost infectate la porțile orașului Kaffa cu ciumă, de aici boala fiind răspândită în toată Europa;

1797 – Napoleon a intenționat să contamineze locuitorii orașului Mantua cu febra de mlaștină (friguri) în timpul campaniei din Italia.

1915 – agenți germani au tocmit docheri care lucrau la docurile din Baltimore – S.U.A., pentru a infecta caii (3.000 capete) pregătiți pentru aliații din Europa, cu antrax și gurmă;

În urma acelei acțiuni au fost infectați sute de militari.

1972 – adepții unei secte neonaziste din S.U.A. dețineau un stoc de 30-40 Kg culturi de bacterii ale febrei tifoide cu care intenționau să contamineze sursele de apă ale orașului Chicago;

1982 – un personaj dubios arestat de FBI se pregătea să otrăvească una din sursele de apă din Los Angeles cu culturi bacteriene;

1983 – un adept al cultului Rajneesh a contaminat mâncarea aflată într-un restaurant din Dalles-Oregon cu Salmonella typhi, îmbolnăvind peste 750 persoane;

1984 – la Paris este descoperit, într-o casă conspirativă a Fracțiunii Armata Roșie, un laborator empiric unde se aflau mari cantități de toxină botulinică.

2001 – are loc un atac terorist de proporții cu spori de antrax asupra populației S.U.A. pe diverse căi : poștă, sisteme de climatizare etc.

Organismele internaționale abilitate, duc o luptă acerbă pentru prevenirea și combaterea terorismului în planul armelor bacteriologice, dar această luptă este foarte dificilă deoarece așa cum am mai spus, prepararea, stocarea, transportul și respectiv împrăștierea agenților-arme biologice este destul de facilă.

Teoretic, armele biologice pot fi fabricate oriunde : în laboratoare cu dotări minimale, în ferme și chiar la domiciliu; iar căile de transmitere sunt extrem de variate : contaminarea directă de la om la om, aerosoli, alimente sau apă contaminate, rachete etc.

Sursele din care pot proveni aceste tulpini sau toxine sunt reprezentate de laboratoare, depozite de tulpini sau chiar depozite de culturi.

Există la ora actuală, state în lume, care au făcut un adevărat arsenal din aceste arme ex. : Irakul a produs și deține 19.000 litri de toxină botulinică, 8.400 litri culturi antrax și 2.000 litri aflatoxină și culturi de clostridium.

Pentru a produce aceste cantități numai în anul 1988 Irakul a importat peste 40 to de medii de cultură specifice. De asemenea, în timpul Războiului Rece, Rusia a fabricat tone de culturi de antrax și variolă destinate rachetelor balistice inter-continentale.

Cele mai importante culturi bacteriene sau toxine folosite pe plan internațional, care fac și obiectul acestei lucrări sunt următoarele :

antraxul – se transmite prin spori ce pot fi diseminați prin diverse metode oriunde în lume, chiar și cu un banal spray. De asemenea, rezistența deosebită a sporului în sol sau cadavre îngropate face această bacterie deosebit de periculoasă;

botulismul – sporul se găsește, de asemenea, în sol, dar omul se contaminează mai ales cu toxina botulinică prin alimente;

c.perfringens – o sursă de contaminare a alimentelor deosebit de periculoasă, el preferă carnea depozitată la temperaturi inadecvate în care se multiplică, sporulând în mediul extern, sporul având o rezistență deosebită, chiar și în sol.

După cum vedem toate aceste bacterii au ca trăsătură comună posibilitatea de

a sporula, sporii fiind extrem de rezistenți.

Mai putem cita, ca foarte periculoase și contaminările cu : salmonella, E.coli, staphilococus, acestea având însă o rază de acțiune mult mai mică, contaminând un număr redus de persoane.

Vom descrie câteva zoonoze produse de viruși ce pot fi folosiți ca arme biologice, chiar dacă nu pot fi transmiși cu ajutorul alimentelor.

Cea mai importantă cale pentru împrăștierea agenților virali este calea respiratorie prin intermediul aerosolilor, pentru producerea cărora există o tehnologie diversă.

O altă cale o reprezintă lansarea de insecte, în special, țânțari infectați și purtători de diverse virusuri.

Datorită caracteristicilor speciale, virusurile sunt dependente în realizarea propriului metabolism de sistemele de sinteză ale celulelor gazdă. Deci, virusurile, cum se știe, sunt paraziți intracelulari. Asta înseamnă că virusurile, spre deosebire de bacterii, nu pot fi cultivate în soluții nutritive sintetice, ci numai în culturi celulare vii.

Gazdele celulare pot proveni de la ființe umane, animale, plante sau chiar bacterii. Fiecare virus are nevoie de propriul său tip de celulă gazdă pentru că interacțiunea dintre celulă și virus cere anumite condiții pentru multiplicare.

Există o serie de metode pentru cultivarea acestor virusuri, cea mai uzuală fiind cultivarea în membrane corioalantoide (de la ouăle fecundate).

Virusul variolei face parte din familia Orthopox și este responsabil de

producerea acestei boli. Virusul are un grad mare de periculozitate ca armă biologică, datorită posibilității împrăștierii lui cu ajutorul aerosolilor, ce pot fi fabricați într-o mare cantitate.

Epidemiile de variolă au fost declarate ca eradicate de către OMS, în anul 1980. De asemenea, OMS a recomandat, în ianuarie 1996, ca până la sfârșitul anului 1999, să fie distruse stocurile de culturi variolice existente în Atlanta (USA) și Novizbersk (Rusia). Nu se știe, dacă la ora actuală nu există stocuri clandestine deținute de unele organizații teroriste.

Perioada de incubație a variolei durează aproximativ 12 zile, dar contactanții sunt carantinizați minimum 16-17 zile de la expunere.

Manifestările clinice debutează cu indispoziție, febră, vomă, dureri de cap și de spate, iar la 15 % din pacienți, delir. La peste 10 % din pacienți, în această fază, apare eritem, în zonele cu piele fină, după trei zile, apar iritații pe față și brațe.

După apariția erupției pe extremități, aceasta se împrăștie în săptămâna următoare pe tot corpul, leziunile progresând rapid, de la forma de macule la cea de papule și, eventual, de pustule veziculoase, leziunile fiind mai abundente pe extremități și față, iar dispunerea lor centrifugală având un rol important în diagnostic.

Principalele metode de diagnostic sunt :

punerea în evidență a virusului prin examen microscopic în crustele recoltate de la pacienți sau punerea în evidență a particulelor virale, denumite corpuri Guarnieri;

Combaterea variolei se face prin:

evitarea contactului cu alte persoane;

izolarea pacienților pentru a evita răspândirea virusului pe cale aerogenă;

purtarea obligatorie de către personalul sanitar a echipamentului de protecție

Tratament simptomatic pentru evitarea complicațiilor.

Virusul Encefalitei Ecvine este un alpha virus și este transmis prin

intermediul insectelor hematofage, fiind răspândit mai ales în America de Sud, America Centrală, Mexic și Florida.

Acest agent cauzează îmbolnăviri severe la cabaline, măgari, asini și catâri.

VEE a fost folosit ca armă bacteriologică, începând cu anii 1950 de către USA, acest program finalizându-se cu 10 ani mai târziu. Acest virus poate fi produs teoretic atât sub formă umedă, cât și uscată și poate fi stabilizat în așa fel încât să poată fi folosit ca armă biologică.

El poate fi împrăștiat pe calea aerosolilor, deci principala cale de infecție fiind cea aerogenă. De asemeni, contactul între persoanele bolnave nu este o sursă de neglijat.

În zonele cu o densitate mare de cabaline și cu mulți țânțari, se pot declanșa adevărate epidemii atât la om, cât și la cabaline.

VEE se caracterizează prin inflamații ale meningelui și chiar ale creierului, manifestări specifice encefalitei.

Boala, evoluează, în general, scurt, producând însă sechele la nivelul sistemului nervos central. Se caracterizează prin febră, frisoane, dureri severe de cap, fotofobie, mialgii. Aceste simptome în fazele următoare se completează cu diaree, vomă, tuse, boala evoluând 1-2 săptămâni.

Rata de mortalitate este scăzută, de numai 1 %. Boala afectează, în general, copii și tinerii.

Diagnosticul clinic se pune pe baza evoluției bolii, însă nu este elocvent.

Nu există tratament specific, se apelează la tratament simptomatic, anticonvulsive, medicamente pentru menținerea balansului electrolitic, pentru menținerea unei bune ventilații și pentru combaterea complicațiilor secundare cu bacterii.

viroze de tip febră hemoragică unde sunt incluse boli produse de viruși

ARN, care fac parte din diferite familii virale, cum ar fi :

– Filoviridae (Ebola,Viroza de Marburg);

– Arenaviridae (Lassa Fiver, Febra hemoragică de Argentina și Bolivia);

– Bunyaviridae (Febra hemoragică Congo-Crimeană);

– Flaviridae (Febra galbenă).

Deoarece virusul este foarte diversificat și se găsește în foarte multe locații geografice, trebuie să i se acorde o atenție deosebită, mai ales, datorită faptului că el este ușor de transmis prin diferite metode, cea mai importantă fiind calea aerogenă prin aerosoli. Culturile virale pot deveni arme bacteriologice periculoase.

Principalele manifestări sunt caracterizate de stare febrilă, care se poate complica prin sângerări frecvente și nemotivate, hipotensiune, peteșii, edeme, șoc. La aceste simptome se pot adăuga : dureri de cap, mialgii, vomă, diaree.

Semnele clinice nu sunt suficiente pentru a diagnostica cu precizie boala.

Tehnicile specifice de virologie pun în evidență virusul, diagnosticul stabilindu-se astfel, după caracteristicile acestuia.

Terapia antivirală constă în administrarea ribavirinului și a medicamentelor specifice combaterii semnelor clinice, mai ales a celor care împiedică apariția complicațiilor bacteriene.

Singurul vaccin pentru febra hemoragică recunoscut este cel împotriva febrei galbene.

Lupta împotriva armelor biologice este o luptă dificilă, deoarece cercetările în acest domeniu sunt extrem de anevoiase, costurile fiind destul de ridicate, iar posibilitatea experimentării acestora pe om este imposibilă, cu excepția actelor de terorism sau în timpul conflagrațiilor.

Această luptă împotriva armelor biologice trebuie să cuprindă următoarele etape:

Detectarea – în timpul Războiului din Golf, armata americană a beneficiat de sisteme sofisticate de detecție. În prezent, se fac cercetări pentru diversificarea și dezvoltarea acestor sisteme. Putem enumera :

SMART (Sensitive Membrane Antigen Rapid Test);

JBPDS (Joint Biological Point Detection System);

BIDS (Biological Integrated Detection System);

IBAD (Interim Biological Agent Detector).

Prevenția – poate îmbrăca mai multe forme. În cazul supravegherii internaționale a armelor biologice și a inspecțiilor se poate detecta producția, stocarea și răspândirea acestora. Spionajul militar, de asemeni, poate estima stocurile, în vederea stabilirii măsurilor de prevenire ce trebuiesc luate. Programele de vaccinare pot reprezenta, de asemeni, un pilon principal în cadrul prevenției efectelor armelor biologice.

Protecția – formele de protecție împotriva armelor biologice sunt limitate. Echipamentele de protecție, îmbrăcămintea și măștile pot asigura o protecție limitată pentru o scurtă perioadă de timp. Astfel, persistența agentului biologic, ca în cazul antraxului, face ca aceste mijloace protective să fie inutile pentru personalul militar și pentru civili.

Tratamentul – tratamentul după infectare depinde, într-o mare măsură, de identificarea cât mai precisă a agentului infecțios. În cazul neidentificării, administrarea antibioticelor în doze masive, pot da speranța unor rezultate bune. Totodată, rapiditatea intervenției este capitală. De exemplu, în antrax, penicilina în doze de 2 milioane unități la fiecare două ore, administrată intravenos dă rezultate, înainte de apariția simptomelor caracteristice, dacă aceste simptome apar, moartea se produce la 100 % din cazuri.

Decontaminarea – din păcate, spre deosebire de armele chimice, unde decontaminarea se poate face destul de rapid, iar prin diluție agentul chimic își pierde eficacitatea, în cazul armelor biologice, agentul se multiplică permanent (dacă întâlnește condițiile necesare) având o remanență și o diseminare mare. Ca exemplu, sporii de antrax, pot rămâne activi în sol peste 40 de ani. Privitor la bolile infecțioase, alegerea metodelor pentru prevenirea împrăștierii infecțiilor are un rol foarte important. Dacă prin contaminare se înțelege introducerea microorganismelor într-un țesut sau material steril, decontaminarea reprezintă o dezinfecție a materialelor infectate, în așa fel ca acestea să poată fi utilizate fără pericolul de a contamina la rândul lor (reducerea microorganismelor patogene la un nivel acceptabil) sau o sterilizare care înseamnă în fapt distrugerea completă a microorganismelor.

Decontaminarea se poate face : mecanic, chimic și prin metode fizice.

– decontaminarea mecanică implică măsuri care îndepărtează, dar care

nu și neutralizează agentul infecțios (spălarea cu jet de apă);

– decontaminarea chimică implică folosirea dezinfectanților. Aceștia se

găsesc sub formă lichidă, gazoasă sau aerosoli, asigurând o bună

decontaminare, însă trebuie să se țină seama în momentul

decontaminării că unii dezinfectanți pot fi dăunători pentru om, animale

sau mediu.

– decontaminarea prin metode fizice se face cu ajutorul căldurii sau

radiațiilor, metode mai greu de aplicat în cazul atacurilor cu arme

biologice.

După cum putem constata, agenții patogeni cu transmitere prin alimente ce pot fi folosiți ca arme biologice, sunt reprezentați mai ales de bacterii sporulate (B. antracis, Clostridii), dar și de bacterii din Fam. Enterobacteriacee (Salmonella, E. coli, Streptococi, Stafilococi).

Folosirea culturilor de Antrax în atacurile teroriste din S.U.A. în statele Florida și Washington, au demonstrat ce impact deosebit poate avea acest tip de armă asupra populației, din punct de vedere socio-economic și psihologic, trăgând un serios semnal de alarmă în ceea ce privește vulnerabilitatea populației civile sau de ce nu chiar și a militarilor, deși această categorie beneficiază de echipamente speciale de protecție.

De aceea este foarte important să fie luate cele mai drastice măsuri pentru controlul producerii și păstrării culturilor cu grad mare de periculozitate, pentru ca acestea să nu ajungă pe mâna unor organizații teroriste sau pur și simple în mâna unui psihopat.

CONCLUZII :

1. Din multitudinea de zoonoze cunoscute, cele de origine bacteriană sunt relativ reduse ca număr și în general sunt transmise prin intermediul alimentelor. Cele mai importante zoonoze din categoria sus menționată sunt (într-o ordine aleatorie) : tuberculoza, antraxul, yersinioza, salmoneloza, febra Q, streptocociile, stafilocociile, tularemia, encefalita verno-estivală, hepatita B și altele, dintre acestea cea mai răspândită fiind tuberculoza (având ca sursă primară de contaminare laptele) cu toate eforturile care se fac pe plan modial pentru prevenirea și combaterea bolii.

2. Factorii prin care alimentele sunt contaminate pot fi împărțiți în două categorii principale : biotici și abiotici.

Factorii biotici (dependenți de animal sau om) pot interveni numai în faza de contaminare primară. În faza de contaminare secundară pot acționa atât factorii biotici, cât și cei abiotici, pe tot parcursul lanțului producție-consum.

3. Prin consumul de alimente contaminate se pot transmite o multitudine de boli, în special cu manifestări clinice, cantonate la nivelul tubului digestiv, cu evoluție ușoară, pe care bolnavul le tratează la domiciliu, fără a consulta medicul și fără a face analize pentru depistarea agentului patogen, care a cauzat boala. Din acest motiv, adevărata rată de îmbolnăviri, consecutiv consumului de alimente contaminate cu agenți infecțioși, nu poate fi calculată cu precizie, la baza calculului aflându-se raportările primite și centralizate la nivelul compartimentelor de statistică ale spitalelor sau Direcțiilor sanitare de la medicii din teritoriu.

4. Principalele zoonoze care pot fi transmise prin intermediul alimentelor de origine animală sunt :

cu etiologie bacteriană : Antrax, Bruceloză, Campilobacterioză, Clostridioză, Colibaciloză, Listerioză, Rujet, Salmoneloză, Shigeloză, Tuberculoză, Tularemie, Yersinioză;

cu etiologie rikettsiană : Febra Q;

cu etiologie virală : Febra aftoasă, Encefalita verno-estivală, Hepatita A, Gastroenterita cu rotavirus, Infecțiile cu calcicvrus;

cu etiologie prionică : bolile din grupul EST.

5. Optimizarea procedeelor de supraveghere a zoonozelor produse de agenți infecțioși cu transmitere prin intermediul alimentelor de origine animală se poate face numai printr-o colaborare foarte bună între medicii veterinari și medicii umani, la toate nivelele, prin coroborarea datelor și elementelor care stau la baza diagnosticării, prevenirii și combaterii bolilor din această categorie.

De asemenea, implementarea tehnicilor de calcul și creerea unor programe comune vor avea o contribuție deosebită în îmbunătățirea metodelor de supraveghere.

6. Omul este principalul factor care contaminează alimentele de origine animală. Omul poate contamina produsul pe tot parcursul lanțului producție-consum prin agenții patogeni pe care îi elimină prin secreții și excreții atunci când este bolnav sau purtător, sau prin intermediul uneltelor, instrumentarului, echipamentului folosite fără respectarea normelor sanitare de igienă.

7. Contaminarea alimentelor poate avea loc de-a lungul întregului lanț producție-consum, constituind riscul de contaminare în anumite puncte ale lanțului. Riscul de contaminare poate fi împărțit în două categorii, în funcție de momentul când acționează :

risc primar de contaminare; alimentul (materie primă) este contaminat înainte de obținere (sacrificare, muls etc.) de către microorganismele responsabile de apariția și evoluția unor boli infecto-contagioase la animalul de la care se obțin alimentele (lapte, carne, ouă etc.);

risc secundar de contaminare; alimentul este infectat pe parcursul celorlalte etape ale lanțului producție-consum de către factori multipli.

Metoda principală de lucru prin care au fost colectate datele în vederea

stabilirii numărului de subiecți infecțioși cu manifestări specifice bolilor din categoria zoonoze transmise prin alimente de origine animală în județul Brașov, perioada 1999 – 2002, a fost analiza următoarelor baze de date sau arhive:

date statistice;

rapoarte lunare, trimestriale sau anuale;

anchete epidemiologice;

foi de observație.

Acestea au fost analizate în spitalele de boli infecțioase din județul Brașov, la

Compartimentul de statistică din Direcției Sanitare Brașov, la Laboratorul Județean și serviciile din cadrul Direcției Sanitare Veterinare Brașov.

9. Cele mai periculoase alimente prin care se pot transmite zoonoze sunt alimentele în stare crudă, care nu suferă procese tehnologice care să includă fierberea, sau alte procedee prin care agenții patogeni să fie distruși.

De aceea, trebuie să se acorde o atenție deosebită producerii materiei prime pentru alimentele din această categorie, astfel ca acestea să provină numai de la animale sănătoase și cu respectarea condițiilor sanitare veterinare de igienă.

Nu trebuie neglijată însă, nici cealaltă categorie de alimente, preparate sau semipreparate, cu ajutorul anumitor tehnologii, dar care pot fi contaminate de-a lungul fluxului tehnologic sau în momentul consumului de o serie de agenți patogeni.

10. De-a lungul lanțului producție-consum, factorii contaminanți acționează în anumite puncte critice, incluse în categoria riscuri secundare. În punctele critice pot acționa atât factori biotici, cât și factori abiotici, câte unul sau combinați.

Drept urmare, atunci când analizăm siguranța alimentului de-a lungul lanțului producție-consum, trebuie să ținem cont de absolut toate posibilitățile de contaminare, chiar și atunci când acestea par pur teoretice).

11. Zoonozele transmise prin alimente de origine animală pot afecta atât omul, cât și animalul. Posibilitatea de contaminare a animalelor este mult mai redusă și este dependentă de consumul de alimente (în general, resturi alimentare provenite de la cantine, alte consumuri colective sau chiar din gospodăria proprie) contaminate cu germeni patogeni.

Din acest motiv, în România furajarea animalelor cu resturi alimentare, cu excepția celor din categoria animalelor de companie sau crescute în gospodăria proprie este interziă prin lege.

Principalele boli ce pot fi transmise de la om la animale prin intermediul alimentelor sunt : tuberculoza, stafilocociile, salmoneloza și altele.

12. Este imperios necesar ca în intervalul următor, odată cu modernizarea sistemului sanitar veterinar și armonizarea acestuia cu sistemele din Comunitatea Europeană, să se aibă în vedere reorganizarea și îmbunătățirea sistemului de colectare, prelucrare, stocare și raportare a datelor privind supravegherea bolilor infețioase și, în special, a celor zoonotice.

13. Nu se poate face o corelare între animalele depistate bolnave (TBC, Salmoneloză etc.) prin examene de laborator în cadrul Laboratorului Sanitar Veterinar de Stat și subiecții bolnavi infecțioși din localitățile de proveniență a animalelor care au făcut obiectul depistărilor sau analizelor de laborator.

Nerealizarea corelărilor menționate mai sus denotă că între sistemul sanitar veterinar și sistemul sanitar uman nu există la o aceasta o colaborare, care să ducă în final la o supraveghere mai bună în ceea ce privește apariția și evoluția bolilor infecțioase – zoonoze.

14. Pentru o mai bună supraveghere a apariției și evoluției bolilor infecțioase, în special zoonoze este imperios necesar să se implementeze de urgență sistemul rapid de alertă în domeniul alimentelor de origine animală și furajelor, inclusiv a sistemului local de alertă pe care l-am descris în această lucrare, care în opinia noastră, ar constitui baza de plecare a sistemului național.