Zone Si Bazine de Crestere ale Rasei Turcana Si Tigaie

CAPITOLUL III

Materialul cercetat. Metoda de lucru.

Descriere

Comuna Filipeștii de Târg se afla în extrema de vest a județului Prahova, pe interfluviul înalt dintre pârâul Provița și râul Prahova, zonă si face parte din unitatea morfologică numita Câmpia Ploieștilor, constinduind cadrul natural de ansamblu.

In trecut aceasta zona a fost declarata zona defavorizata din punct de vedere industrial, dar incetul cu incetul, locuitorii au descoperit ca se pot dezvolta ferme si microferme, avand ca scop cresterea animalelor, dar si valorificarea produselor rezultate, nefacand concurenta localnicilor.

Asa a luat fiinta si SC Miovac SRL Filipesti de Targ, care are ca scop cresterea animalelor, ovine si bovine, dar si alte animale, adica cai ,vaci, magari, dar si purcei.

Este o societate care isi desfasoara activitatea in domeniul agricol, avand o retea bine structurata de colaboratori, cereale, carne si produse din carne , dar si lapte si produse din lapte

Activitatea de bază este de creștere a ovinelor și obținerea de produse ce vor fi comercializate pe piața din zonă.

Cu preponderenta sunt ovinele din rasa tigaie si turcana, mai precis 413 oi din care 250 cu lapte, 100 de oi sterpe (constand in 20 oi care au avut probleme la fatare si 80 mioare), 50 mielute productie 2015 si 16 berbeci. Varstele oilor sunt cuprinse intre 5 luni si 6 ani.

Adapostul ovinelor, grajdul are 30 de metri lungime , inaltime 2metri ,latime12 metri.

Furajarea ovinelor consta in pasunat pe perioada verii , iar pentru iarna furajele sunt produse propri avand cultivate 20 de hectare cu porumb pt siloz, 5 hectare cu lucerna din care prima coasa o facem tocatura si o depozitam in siloz restul de inca 3 coase a lucernei o facem baloti.

Ca utilaje folosite in cadrul fermei sunt: presa de baloti, 2 tocatoare pentru siloz ,plug, disc, semanatoare de porumb si 2 tractoare: Universal 450 si Universal 650.

Intretinerea fermei din punct de vedere financiar se realizeaza din vanzarea produselor obtinute in ferma.

Relieful arata totalitatea neregularităților scoarței terestre se refere teritoriului mai mult sau mai puțin întins si din punct de vedere genetic, relieful este rezultanta directă a acțiuniii factorilor interni și externi, inclusiv a acțiuniii omului. 

Ca unități de relief ale acestei comune se întâlnesc:

Valea Prahovei – lunca și versantul drept (terasă)

Câmpurile Filipeștii de Târg – Mărginenii de Jos, Filipeștii de Târg – Brătășanca

Măgura Mărgineni (Măgura Parului)

Câmpurile Filipeștii de Tărg – Mărginenii de Jos – Brătășanca din categoria interfluviilor înalte, fiind situat între râul Prahova și pârâul Provita. Interfluviul Prahova – Provita este o mică continuare a Câmpiei Înalte a Ploieștilor cu suprafața netedă și inclinație către vest și sud. Infatisarea generala a câmpului este tubular ușor ondulat, are orientarea nord-vest și nord-sud, desfășurându-se pe o raza de 11 km (N-S) cu lățimea de 3,5-7 km, pe direcția N-V. cea mai mare parte a câmpului este caracterizata prin predominarea valorilor altimetrice este între 250-235 m. Valori altimetrice mari ale câmpului se afla în partea de vest a comunei, dar și pe o bucata mica în partea centrală, cca. 250 m. Impartirea este mai accentuată de-a lungul văilor unde valoarea pantelor este puțin redusă are indici între 4-10 grade. În restul câmpului valorile pantei sunt mici, menținându-se sub 3 grade, iar la nord câmpul nu se sfarseste brusc. În vestul câmpului, unde lunca este stramta și Provita aproape lovește câmpul, au loc alunecări în trepte, ridicând greutăți în utilizarea terenului.

Rețeua hidrografică

Hidrologic din punct de vedere cunoasterea a unui teritoriu este impusă tocmai de rolul apei ca resursă economică, de cererea ei în majoritatea domeniilor de activitate, factor natural vital este apa.

Apele subterane sunt în strânsă legătură cu particularitățile reliefului și condițiile climatice. Energia reliefului, impartirea și constituția litologică influențează posibilitățile de a se alcatiu orizonturi acvifere. Asa dar adâncimea primului strat freatic în luncă este de 3 – 7 m, pentru că în zona câmpului este de la 8 – 10 m până la 25 – 35 m.

Rețeaua hidrografică de suprafață de pe teritoriul comunei Filipeștii de Târg este alcătuită din râul Prahova, pârâul Provita, iazul Morilor, Cervenia, o serie de canale de irigație (zise și șanțuri), precum și din Heleșteul de la Filipeștii de Târg și lacul Mărgineni.

Alimentarea cursurilor de apă din această zonă se face din ploi, topirea zăpezilor, ape freatice. Scurgerea lichidă, ca proces care exprimă caracteristicele dinamicii apei, este determinată de factorii climatici ai teritoriului și condiționată de ceilalți componenți ai mediuliu – relief, soluri, rocă, vegetație, iar factorul care provoacă formarea scurgerii lichide îl constituie sursa de alimentare.

Climă

Comuna Filipeștii de Târg, prin așezarea ei în partea central-sud-estică a României, se află, cu deosebire, sub influența maselor de aer estice. Temperatura medie anuală este cuprinsă între 10,3° C – 10,8° C (Atlasul climatologic, 1966). Temperatura medie a lunii ianuarie este în jurul a -3° C, dar au fost ani când temperatura a scăzut sub -25° C sau era peste media normală, ca în 1949 când a fost de 4° C.

Primăvara temperatura medie oscilează în jurul a 5 – 10 ° C, iar vara în lunile iulie – august, temperatura medie este în jurul a 22 – 25° C. Au fost veri când în luna iulie temperatura a ajuns la peste 35° C și ciar 41 – 42° C. Amplitudinea termică anuală este în medie între 23 – 25° C, iar amplitudinile termice extreme depășesc chiar 42° C.

Precipitațiile cunosc o mare varietate de la un an la altul, cunoscându-se ani ploioși, ani secetoși și ani buni. Cantitatea medie de precipitații este cuprinsă între 400 – 700 mm/anual, iar în perioada de vegetație între 450 – 500 mm. Cele mai mari cantități de precipitații sunt înregistrate în sezonul rece, în februarie, iar pentru sezonul cald, în luna septembrie, iar cele mai mari cantități cad la sfârșitul lunii mai, începutul lunii iunie (de aici zicala „dacă plouă ami avem mălai”). Numărul mediu al zilelor cu precipitații este între 80 – 100 de zile pe an. Decembrie este luna în care cad primele precipitații sub formă de zăpadă, dar sunt ani când apar și în luna noiembrie. Ultima ninsoare poate fi înregistrată în luna aprilie, perioada maximă de cădere a zăpezii fiind de 150 de zile, dar perioada medie anuală este numai de 90 – 100 de zile. Au fost înregistrate zăpezi cu grosime de 0,5 – 1 m sau chiar mai mult, dar numai în cazuri cu totul excepționale, pentru că această zonă nu poate fi caracterizată ca o regiune cu zăpezi abundente. Durata menținerii stratului de zăpadă este în medie de 45 de zile. Primăvara stratul de zăpadă se topește destul de repede datorită încălzirii rapide a aerului. În afară de înghețurile și brumele timpurii de toamnă sau târzii de primăvară, printre efectele negative ale climei amintim secetele prelungite din timpul verii (de regulă între 15 iulie – 15 august), inundațiile, grindina, ploile acide etc. Urmările acestor fenomene, cel puțin în parte, vor putea fi evitate prin extinderea rețelei de irigații (în zona câmpului/malului), folosirea celei existente, lucrări de regularizare a cursului râului Prahova, araturi adânci de toamnă etc.

Din cele arătate mai sus rezultă că elementele climatice care caracterizează teritoriul comunei Filipeștii de Târg, sunt tipice climatului continental de tranziție, de silvostepă, cu implicații profunde asupra activităților agricole desfășurate aici. Cantitățile de precipitații, relativ reduse, menținerea evapotranspirației cu calori mari, temperaturile ridicate, vânturile frecvente atât ca viteză cât și ca intensitate, sunt elemente climatice caractersitice spațiului de silvostepă care impune lucrări speciale de irigație.

RASA ȚIGAIE

Originea și modul de formare

Rasa Țigaie provine din Ovis vignei-arkar. Din sud-estul Mării Caspice, unde a fost domesticită, s-a răspândit mai întâi în Asia Mică, apoi în sudul Uniunii Sovietice, În regiunea Gurilor Dunării și în Dobrogea, de unde s-a extins în restul țării noastre, în R. P. Bulgaria, R. S. F. Iugoslavia, R.P. Ungară, R. S. Cehoslovacă și R. P. Polonă.

Pe parcursul timpului, ca urmare a transhumanței și a acțiunii condițiilor geoclimatice diferite din țara noastră, s-au conturat două ecotipuri: unul „de șes”, mai masiv și cu producție de lână și de carne mai mare, care este și cel mai numeros și unul „de munte”, cu dezvoltarea corporală mai redusă.

Aria de creștere

Înainte de anul 1950, rasa Țigaie se creștea în efective compacte, pe o zonă mai restrânsă, în Câmpia de Sud-Est și în Podișul Dobrogean. În jurul anului 1950, acțiunea de „țigaizare”, prin încrucișarea de transformare a rasei Țurcană cu rasa Țigaie, s-a desfășurat pe un plan larg, în Câmpia Bărăganului și în zonele colinare, de deal și de podiș din sudul țării și în interiorul arcului carpatic transilvănean, precum și din sudul și centrul Moldovei.La scurt timp după această acțiune, Țigaia adusă și înmulțită în zonele menționate, precum și cea formată pe plan local în procesul de absorbție, a constituit în numeroase unități, care au beneficiat de condiții mai favorabile, materialul de bază pentru o nouă etapă – transformarea Țigăii în Spanca și chiar absorbția ei cu Merinosul transilvănean și de Palas.

La începutul acestui secol, pe versanții munților bucegi, în localitățile Teșila și Trestienii de Sus (Jud. Prahova) și în altele, precum și în zona submontană din județele Covasna, Harghita și Mureș, s-a format prin adaptarea Țigăii de șes și prin încrucișarea de absorție a rasei Țurcană, ecotipul de munte al rasei Țigaie.

În prezent, rasa Țigaie reprezintă circa 26% din efectivul total de ovine din țara noastră, fiind crescută în zonele de deal, de podiș și depresionare, cu precipitații atmosferice de 650-800mm, iar în măsură redusă și în unele zone submontane.

3.1.3.Însușiri morfoproductive

3.1.3.1. Dezvoltare corporală

Talia precum și dimensiunile de lungime, lărgime și adâncime, au valori care caracterizează animalele cu dezvoltare mijlocie. Greutatea oilor adulte este de 35-45 kg, iar a berbecilor de 46-70 kg. Greutatea mieilor la naștere este de 3.0-4.2 kg la mieluțe, iar la berbecuți 3.5-4.5 kg. Energia de creștere a tineretului este accentuată, greutatea la 12-15 luni reprezentând 80% din cea a animalului adult, la efectivele selecționate și în condiții optime de întreținere (tab.1)

Greutatea corporală, la diferite vârste (în luni), a ovinelor de

Rasa Țigaie selecționate (kg)

Tabelul nr.1

3.1.3.2. Conformația corporală

Este armonioasă, exprimând un tip morfoproductiv mixt, de lână semifină-lapte-carne, în curs de ameliorare. Capul este alungit, cu profilul ușor convex la oi și mai accentuat la berbeci. Urechile sunt de mărime mijlocie, purtate orizontal. Majoritatea berbecilor au coarne puternice și spiralate, iar dintre oi, circa 17% au coarnele mici. Gâtul este mijlociu ca lungime și grosime. Trunchiul este de asemenea, mijlociu dezvoltat și cu aspect piriform. Crupa este oblică și relativ îngustă, jigoul având o dezvoltare slabă spre mijlocie. Ugerul este globulos, coadă lungă, iar pielea elastică și fără pliuri.

3.1.3.3. Construcția

Este robustă, determinând rezistența deosebită și adaptabilitatea rasei la condiții foarte diferite de mediu, ceea ce explică larga ei arie de răspândire.

3.1.3.4. Producția de lână

Este formată din șuvițe de formă prismatică, în majoritatea cazurilor, iar uneori, îndeosebi la ecotipul de munte, șuvițele tind spre formă ascuțită. Aspectul exterior este de „râuri” cu „cusătură” de lărgime mijlocie, iar aspectul interior este voalat. Densitatea fibrelor este mijlocie (2000-3000 foliculi piloși pe cm2), iar extinderea este relativ slabă atât pe abdomen, cât și pe extremități. Cantitatea medie de lână pe turmă variază în funcție de nivelul de selecție și de întreținere, de la 1.8 la 3 kg oaie, cu randamentul la spălare de 48-52 %. Finețea medie este de 28-34 microni, lungimea de 8-9 cm, cu 3-4 ondulați pe cm, iar rezistența la tracțiune de 18-20 g.

3.1.3.5. Producția de lapte

Este de 70-90 kg, cu 7% grăsime și 6.5% proteină. În turme se obțin cantități medii pe lactație de 140 kg/oaie, iar plus-variantele produc până la 250 kg pe lactație, ceea ce demonstrează un potențial lactogen ridicat al rasei.

Producția de carne

Țigaia este considerată, în general, o rasă semitardiva. Sporul mediu zilnic realizat de tineret la îngrășarea semiintensiva și intensivă, la vârsta de 3-6 luni și la greutatea de 20-35 kg, este de 150-190 g, după care scade la 120-130 g pe zi.

3.1.4.Însușiri de reproducție

Fecunditatea este de 93-97%, iar prolificitatea de 105-114% în funcție îndeosebi de nivelul de alimentație.

Varietăți

În funcție de culoarea lânii și a „jarului”, în cadrul rasei se disting patru varietăți: albă, bucălaie, ruginie și neagră.

Varietatea albă (sau bela)

Are atât lâna, cât și jarul de culoare albă și reprezintă o proporție redusă în cadrul rasei.

Varietatea bucălaie

Are linia pe corp de culoare albă, iar culoarea jarului este brună-castanie, de diferite nuanțe. La naștere, lâna mieilor prezintă o culoare de tranziție: cenușie de diferite nuanțe, până la brun; aceasta se depigmentează până la alb, începând cu vârsta de 2 luni, culoarea brună rămânând pe tot parcursul vieții numai pe estremitățile corporale. La unele exemplare se află fibre pigmentate diseminate în masa lânii.

Varietate ruginie

Are lâna pe corp albă, iar culoarea jarului este ruginie de diferite nuanțe. Fibrele de lână pigmentate sunt în proporție redusă. La naștere, mieii pot avea „robă” complet sau parțial ruginie, iar uneori albă: această pigmentație, ca și la Țigaia bucălaie, dispare treptat după vârsta de două luni, menținându-se ruginie numai culoarea jarului.

Varietatea neagră

Are atât lâna, cât și jarul de culoare neagră. Mieii sunt de culoare neagră uniformă pe întreaga suprafață corporală, lâna depigmentandu-se lent după vârsta de un an.

Indicii medii de producție ai rasei Țigaie, rezultați din Controlul oficial

al producției

Tabelul nr.2

Perspective de creștere

În viitor, potrivit sarcinilor incluse în programul național de ameliorare a animalelor, rasa Țigaie va fi îmbunătățită atât în direcția dezvoltării corporale și a precocității, cât și a sporirii cantitative și calitative a producțiilor de lână și de lapte, prevăzându-se creșterea ei în continuare în zonele submontane. Creșterea Țigăii de munte se va limita, în general, la actuala zonă. Proporția rasei Țigaie va fi în viitor de circa 24% din efectivul total. Datorită rezistenței deosebite și capacitățiile ei combinative superioare, rasa Țigaie va constitui o importanță sursă biologică pentru încrucișări industriale și ameliorare, precum și pentru crearea de tipuri noi, pentru lâna fină-carne-lapte, cum este Spanca stabilizată genetic sau pentru lâna semifină-carne, precum și pentru lapte-lână semifină.

Pentru că rasa să fie valorificată în mod corespunzător în direcțiile arătate, este necesar să se mențină nuclee valoroase în rasa curată, supuse unui program corespunzător de selecție și înmulțire.

OAIA ȚURCANA

Origine și modul de formare

Rasa Țurcană provine din Ovis vignei-arkar, având evoluția filogenetică asemănătoare și evidente asemănări de exterior, de producție, rezistență și comportare cu unele rase din R. P. Bulgaria, Grecia, R. S. F. Iugoslavia, Italia, U.R.S.S., precum și cu alte rase rustice.

Este ce mai veche rasă de pe teritoriul țării noastre, formarea ei datând din vremuri străvechi.

Aria de creștere

Țurcana continuă să fie și în prezent rasa care deține cea mai ridicată proporție circa 40% din efectivul total. În urmă cu 3-4 decenii reprezinta peste 60% din efectiv, crescându-se atât în zonele de șes, cât și în cele de deal și de munte, datorită rezistenței și adaptabilității ei excepționale la diferitele condiții de mediu natural. S-a menținut astfel până în jurul anilor 1950-1955, când s-a inițiat acțiunea de transformare a oilor cu lână groasă în oi cu lână semifină și fină, prin încrucișarea cu Țigaia în zonele de deal și cu Merinos în zonele de câmpie. În prezent, este răspândită compact în zonele submontane și montane de pe cuprinsul țării, dar efective sporadice continuă să fie crescute și în zonele de deal.

Însușiri morfoproductive

3.2.3.1. Exteriorul și dezvoltarea corporală

Culoarea lânii și a „jarului” este diferită, în funcție de varietate: albă – la varietatea brumărie. La varietatea albă se pot întâlni particularități de culoare: bucălaie, ruginie, stropită, urecheată, buzată, oacheșă.

Dezvoltarea corporală este, în general, mijlocie. Talia este de 61 cm la oi și 67 cm la berbeci. Greutatea corporală este foarte variabilă, fiind, în medie pe turme, de 35-45 kg la oi și 48-70 kg la berbeci, iar limitele individuale sunt mai pronunțate. Greutatea mieilor la naștere este de 3.2 kg, cu limite între 2.5-5 kg.

Conformația și constituția corporală

Capul este alungit, cu profilul drept la oi și ușor convex la berbeci, având fața îngustă și uscativă. Urechile sunt mici și purtate lateral. O parte din oi prezintă coarne de diferite mărimi, uneori rudimentare, altele sunt ciute, iar coarnele berbecilor sunt puternice și spiralate. Gâtul este lung și subțire, iar trunchiul relativ strâmt și puțin adânc. Grebanul este ascuțit, spinarea și șalele înguste, crupa scurtă, îngustă și teșita, iar coapsele puțin dezvoltate. Membrele sunt relativ lungi și subțiri, cu osatura fină dar rezistența, iar copitele au cornul tare. Perimetrul fluierului este de 7.6 cm la oi și 8.6 cm la berbeci. Există în cadrul rasei și populații cu dezvoltare corporală mai accentuată și conformație armonioasă.

Construcția este robustă. Rezistența organică și adaptabilitatea rasei sunt foarte pronunțate, inclusiv la întreținerea sub cerul liber, în anotimpul pilos și rece, iar cerințele față de nivelul condițiilor de întreținere sunt reduse. Nu se adaptează însă ușor la condițiile de stabulație prelungită și la limitarea prelungită a mișcării, în diferite sezoane.

Varietăți

În cadrul rasei se deșting 4 varietăți: albă, neagră, brumărie și rotcă.

3.2.4.1. Varietatea albă

Este cea mai numeroasă și cu o largă răspândire. Este apreciată îndeosebi pentru lâna albă, din care în industria casnică se confecționează îmbrăcăminte și alte produse de artă populară, iar în industria textilă constituie o materie primă foarte valoroasă pentru confecționarea covoarelor de tip persan. Această varietate este cea mai bună producătoare de lapte în cadrul rasei.

Varietatea neagră

Se crește într-un număr redus, îndeosebi în centrul și nordul Moldovei, unde oile sunt încrucișate cu berbeci Karakul, pentru obținerea de pielicele. În celelalte regiuni este diseminată sporadic în turmele de Țurcană albă.

Varietatea brumărie

Este răspândită în zona de deal și submontană din nordul Moldovei, în apropierea localităților Bacău, Botoșani, Suceava și Piatra-Neamț. Atât lâna cât și „jarul" sunt

brumării. Datorită însușirilor morfoproductive distincte și izolării reproductive, unii specialiști consideră că varietatea brumărie poate fi considerată o rasă de sine stătătoare. Ameliorarea Țurcanei brumării va fi orientată spre obținerea de pielicele mai valoroase și sporirea producției de lapte.

Varietatea rotcă

Se diferențiază de celelalte varietăți îndeosebi prin prezența coarnelor „țapoșe", răsucite în formă de tirbușon motiv pentru care unii autori tind să o considere că având o evoluție filogenetică diferită.

Rezultatele controlului oficial al producție la rasa Țurcană sunt prezentate în tabelul nr. 3.

Indicii medii de producție la efectivele de ovine din rasa Țurcană cuprinse în Controlul oficial de producție pe anii 2005-2011

Tabelul nr.3

Perspective de creștere

Fiind foarte bine adaptată, rasa Țurcană, îndeosebi varietate albă, se va crește în continuare în zonele montane și submontane de pe întreg cuprinsul țării, proporția acesteia în perspectivă fiind circa 40% din efectiv.

În scopul ridicării producției medii și globale de lână pentru covoare și a indicilor la producția de carne, acțiunea de difuzare a reproducătorilor din subvarietatea sibiană se va extinde, aceștia fiind achiziționați în regiunile în care se cresc efective din rasa Țurcană, cum sunt, spre exemplu, cele din Munții Apuseni, Maramureș, Bistrița-Năsăud, precum și altele.

Producția de lapte

Aceasta este, în medie, de 80-110 litri pe lactație, cu plus-varietate de 140-160 litri, rasa Țurcană fiind cea mai bună producătoare de lapte dintre rasele noastre locale.

În ceea ce privește conținutul laptelui în grăsime și proteină, așa cum rezultă din datele tabelelor nr.4 și nr.5 și graficul nr.1, se constată că procentul mediu de grăsime variază, pe întreaga lactație, între 7.54% și 7.78% iar procentul mediu de proteină între 5.70% și 5.83%.

Conținutul de grăsime al laptelui marchează o creștere progresivă, pe măsura avansării lactației. Conținutul în proteină înregistrează de asemenea creștere, însă are valori mai mici.

Se mai constată că indiferent de calitatea de lapte, conținutul în grăsime crește aproape invariabil.

Dinamica lunară a conținutului mediu în proteină

Tabelul nr.5

Dinamica procentului mediu de grăsime și proteină în lactațiile 2008-2012

Lunile de lactație -2008- Lunile de lactație -2009-

Lunile de lactație -2010- Lunile de lactație -2011-

Lunile de lactație -2012-

Grafic nr.1

La lotul de oi întreținut la altitudine mai joasă, nu se constată diferențe semnificative față de lotul întreținut la pășune alpină, nici în privința conținutului în grăsime și nici în privința conținutului în substanțe proteice. În ambele cazuri, conținutul în proteine marchează o ușoară scădere în luna a treia care corespunde cantității celei mai mari de lapte din întreaga lactație, așa cum se desprinde din tabelul nr.6 și graficul nr.2.

Sporul de producție înregistrat la oile întreținute pe perioada de lactație pe pajiști de altitudine joasă este exploatarea pajiștilor din golurile alpine, în sporirea producției de lapte la rasa Țurcană. Considerăm că folosirea pajiștilor de joasă altitudine pentru producerea fânului este mai rațională decât folosirea lor ca pășune.

EVOLUȚIA LUNARĂ A CONȚINUTULUI DE GRĂSIME ÎN FUNCȚIE DE ALTITUDINEA PĂȘUNII

LUNILE DE LACTAȚIE -2008-

Graficul nr.2

Printre principalele însușiri de producție studiate la oile Țurcană a fost și greutatea la naștere a mieilor, deoarece numărul mieilor la fătare și înțărcare, greutatea corporală a lor în aceste perioade, sunt factori hotărâtori pentru procesul de ameliorare și în ridicarea eficienței economice a creșterii oilor.

Greutatea la naștere și înțărcare

Tabel nr.7

*cv = coeficientul de variabilitate

Greutatea la naștere a mieilor a înregistrat o creștere importantă de la un an la altul. Dacă în anul 2008 greutatea medie a mieilor Țurcană la naștere a fost de 2.860 kg, în anul 2012 valoarea acestui indice ajunge la 3.420 kg greutate vie.

Greutatea la înțărcare a înregistrat valori apropiate în toți anii, cu excepția anului 2012, când s-a realizat o greutate medie de 13.00 kg, superioară celorlalți ani. Ea este și urmarea firească a greutății medii la fătare, mai bună, realizată în anul respectiv, precum și a producție de lapte, superioară, a oilor mame.

Menționez că în toți anii înțărcarea s-a făcut la aceeași vârstă, adică în medie la 60 de zile.

La înțărcare s-a observat o variabilitate a greutății, în lotul de miei existând diferențe relativ mari între plus și minus variante, confirmând marea variabilitate a producției de lapte de la oi. S-a remarcat o uniformitate mai bună a greutății mieilor la înțărcarea din anul 2012.

În perioada de alăptare, în toți ani, fără excepție, mieii au beneficiat, începând cu vârsta de 10-14 zile, de un supliment de hrană alcătuit din nutrețuri combinate și fân natural de bună calitate administrate la discreție într-un compartiment special amenajat în saivan cu accesibilitate numai pentru ei. Din rezultatele obținute privind greutatea la naștere și înțărcarea mieilor, se poate concluziona că, indicii mai buni realizați în ultimii 3 ani de studiu, nu sunt numai consecință unor condiții îmbunătățite de hrănire și îngrijire asigurate, atât oilor mame, cât și mieilor, ci și a lucrărilor de selecție efectuate care au vizat dezvoltarea corporală o oilor, capacitatea lactogenă, producția de lână, etc.

Producția de lână

După aspectul exterior, îmbrăcămintea lânoasă la Țurcană este rară, deșirată și atârnată, caracteristici care permit împreună cu formă ascuțită a șuvițelor, scurgerea ușoară a apei din ploi, constituind astfel o modalitate de protecție a organismului contra bolilor afrigore.

Forma șuvițelor este în majoritate conică cu vârful filat caracteristică lanurilor mixte. Se mai întâlnesc și alte forme cum sunt: de trestie, de scândură, ondulată, subțire. Forma șuvițelor, caracteristică rasei Țurcană este determinate de compoziția fibrilară a lânii, de lungimea și proporția fibrelor groase și subțiri.

Ca structură interioară, șuvițele prezintă, în general un aspect neclar, la multe oi fiind împâslita. Morfologia șuvițelor este caracteristică la oaia Țurcană, lâna fiind compusă din fire groase și lungi și din fibre subțiri și scurte. Proporția acestor fibre este în medie de 25% – 29% groase și lungi și 71% – 75% subțiri și scurte.

Fibrele lungi și groase au măduvă, sunt aproape drepte, cu foarte puține ondulații și se întind pe toată lungimea șuvițelor care le dau formă ascuțită.

Fibrele subțiri și scurte, situate la baza șuvițelor, constituie îmbrăcămintea lânoasă propriu-zisă. Sunt lipsite de măduvă și au 2-3 ondulații pe centimetru liniar.

Compoziția fibrilară și forma șuvițelor sunt determinate de caracteristicile, grupului folicular. Așezarea foliculilor piloși în două straturi, unul mai profund, corespunzător foliculilor primari, generator de fibre lungi și groase și altul superficial corespunzător foliculilor secundari, generator de fibre scurte și subțiri, determină structural formă conică a șuviței la rasa Țurcană.

În general, lâna produsă de oaia Țurcană este aspră, cu un luciu de regulă slab și foarte săracă, ca urmare a numărului redus de glande sebacee. Prin spălare, ea pierde 30% – 35% din greutate, randamentul variază între 65% – 70% la oile crescute în condiții de munte.

Cantitatea de lână variază în funcție de condițiile de alimentație și zona de creștere.

Producția cantitativă de lână

Tabelul nr.8

Valoarea randamentului la spălare al lânii este influențată de factori ereditari și de mediu, cu procentul de impurități din lână este în strânsă corelație cu modul de îngrijire și întreținere a oilor, atât în perioada de pășunat și cu deosebire în perioada de stabulație.

Cele trei categorii de lână care rezultă după sortare au randamente diferite. Lâna încadrată la categoria I de calitate a avut un randament foarte bun așa cum demonstrează următoarele cifre:

2008 – 68.75%

2009 – 70.15%

2010 – 68.30%

2011 – 72.91%

2012 – 68.33%

Recalculând producția de lână la randamentul STAS de 53%, în funcție de randamentul mediu obișnuit, rezultă o cantitate medie de lână pe cap de oaie, superioară, așa cum demonstrează cifrele următoare:

2008 – 3.18 kg

2009 – 2.65 kg

2010 – 2.39 kg

2011 – 2.86 kg

2012 – 2.87 kg

Reprezentant grafic evoluția producției cantitative de lână brută și la randament se constată că producția mai mică obținută în anii 2009 și 2010, lucru care confirmă că oscilațiile înregistrate la producția de lână nu se datoresc purității lânii, ci sunt consecința unor greșeli de furajare în decursul anilor respective.

Ca însușiri fizice și tehnologice mai importante ale lânii sunt: lungimea șuvițelor, finețea fibrelor, rezistență și extensibilitatea acestora.

EVOLUȚIA PRODUCȚIEI DE LÂNĂ BRUTĂ ȘI RECALCULATĂ ÎN PERIOADA 2008-2012

Graficul nr.3

În general, însușirile lânii sunt diferite de la un ecotip la altul și prezintă o variabilitate foarte mare în cojoc, de la individ la individ, atât în ce privește diametrul și lungimea, cât și tipul de șuvița, pigmentare și gradul de ondulare a fibrelor de lână.

După lungimea absolută a fibrelor de lână în șuviță s-au evidențiat trei tipuri de fibre: lungi (peste 16 cm), mijlocii (între 9-15 cm) și scurte (până la 8 cm), în număr și proporția prezentate la graficul 4.

LUNGIMEA ABSOLUTĂ A FIBRELOR DE LÂNĂ LA

OILE ȚURCANĂ ALBĂ (șuvița clasică)

LUNGIMEA ABSOLUTĂ

Graficul nr.4

Fibrele scurte dețin o pondere de 30.8%, cele mijlocii 46.2%, iar cele lungi 23.0%. Lungimea medie absolută a fibrelor de lână este de 11.89 cm, cu un coeficient de variabilitate mare de 47.35% (tabelul nr.9).

Finețea medie a fibrelor de lână se determină pe secțiuni de fibre de la mijlocul șuviței, având o valoare de 59.25 microni, cu un coeficient de variabilitate de 24.73% așa cum rezultă din tabelul nr.9 și graficul nr.5.

Lungimea relativa și absolută a fibrelor de lână din

regiunea speței

Tabelul nr.9

DIAMETRUL FIBRELOR DE LÂNĂ LA OILE ȚURCANĂ ALBĂ

DIAMETRUL FIBRELOR – microni –

Graficul nr.5

Pe tipurile de fibre, diametrul mediu pe secțiuni la mijlocul fibrelor este de 72.42 microni la cele lungi, 41.22 microni la cele mijlocii și de 37.13 microni la cele scurte. În medie, diametrul la 1500 de fibre este de 50.26 microni, date prezentate în tabelul nr.10.

Diametrul mediu al fibrelor de lână la 10 oi Țurcană albă

Tabelul nr.10

În ceea ce privește diametrul fibrelor lungi, determinat la bază, mijloc și vârf (tabelul nr.10) se constată că aceasta prezintă o mare variabilitate fiind la bază de 67.30 microni, la mijloc de 96.98 microni și respectiv 133.32 microni la vârful lor, revenind o medie de 71.54 microni.

Variabilitatea diametrului fibrelor lungi care crește de la bază la vârf se explică prin condiții diferite de hrănire din cursul unui an și a stării fiziologice a oilor. Diametrul mai mare este corespunzător perioadei mai-septembrie, când oile se scot la pășune și înțarcă mieii.

Diametrul mediu al tipurilor de fibre din șuvița oilor Țurcană

Tabelul nr.11

Din analiza datelor obținute, precum și din observarea formei șuviței a structurii ei intime și a gradului de ondulare, se constată o corelație strânsa cu lungimea medie absolută, diametrul mediu, tipurile de fibră din șuvița și nivelul producției de lână.

Datele referitoare la însușirile de lână, la diferite biotipuri ale rasei Țurcană albă, arată că pentru viitor trebuie intensificate cercetările în vederea stabilirii metodelor de selecție pentru sporirea și îmbunatățirea producției de lână la această rasă de ovine, prin identificarea celor mai productive biotipuri.

Rezistența absolută la rupere și extensibilitatea sunt însușiri importante ale fibrei, ele determinând rezistența și plasticitatea țesăturilor din lână. Aceste însușiri sunt în strânsă corelație cu finețea fibrei, în sensul că fibrele fine au o rezistență și extensibilitate mai redusă decât cele groase, în corelație cu regiunea corporală, influențe apreciabile având ecotipul ca și factorii medii și cei fiziologici.

Rezistența absolută la rupere și extensibilitate se determină cu dinamometrul Schopper, atât la fibrele groase și lungi, cât și la cele subțiri și scurte, recoltate din regiunea speței și coapsei. Rezistența la rupere se exprimă în grame/forța, iar extensibilitatea în valori relative din lungimea inițială.

Valorile acestei însușiri sunt prezentate în tabelul 12.

Diametrul fibrelor lungi la bază, mijloc și vârf

Tabelul nr.12

Variabilitatea mare a însușirii de rezistență absolută la rupere se explică prin rezistență diferită a fibrei de lână pe diferitele ei segmente, ca urmare a variabilității grosimii diametrului, așa cum am arătat anterior.

Producția de carne

În trecut, producția de carne la rasa Țurcană a avut un rol secundar, fiind considerată o sursă slabă în această direcție, nu numai sub raport cantitativ, dar și calitativ. De altfel, această afirmație se bază pe specificul rasei: tardivă, se îngrașă încet, neeconomic, iar carnea prezintă miros specific. De asemenea, tineretul ovin are greutăți mici la fătare (2.8 – 3 kg) și crește încet atingând maturitatea corporală abia la vârsta de 3.5 – 4 ani. S-a concluzionat astfel, pentru că nu s-au testat aptitudinile pentru această producție și nici capacitatea de îngrășare a tineretului în condiții de îngrășare intensivă, în cercetări riguros urmărite și nici nu s-au căutat căi și metode de îmbunătățire a acestei producții.

Cercetările întreprinse în ultimi ani scot în evidență aptitudinile rasei Țurcană în direcția producției mari de carne, cu calități superioare, datorită precocității unor populații de ovine. De asemenea s-a demonstrat că în condiții de îngrășare, mieii din rasa Țurcană au realizat performanțe apropiate metișilor unor rase specializate în producția de carne.

Până nu demult, producția de carne de la această rasă se realiză mai ales sub formă de carne de miel, de lapte și de la ovinele scoase de la reproducție, de cele mai multe ori fără o prealabilă necondiționare.

În ultima vreme, se folosește din ce în ce mai mult carnea tineretului, care la vârsta de 5 – 6 luni realizează 35 – 40 kg greutate vie.

În condiții bune de hrănire și întreținere și în cazul turmelor cu material, unde s-a făcut o oarecare selecție, tineretul ovin manifestă o energie de creștere mai mare, realizând la înțărcare greutăți medii de 18 kg. În acesta gospodărie, greutatea medie a oilor adulte poate atinge 40 – 42 kg cu maximă de 55 kg, iar la berbeci 60 kg, cu maximă 80 kg.

Calitatea cărnii nu reprezintă un caracter de rasă, neexistând diferențe semnificative între rasele autohtone. Ele sunt, însa, în strânsa corelație cu sistemul de creștere și îngrășare, regimul alimentar și vârsta. De altfel, cercetările au demonstrat că intensitatea de creștere este strâns legată de producția de lapte a oilor și de regimul alimentar, iar producția de carne și calitatea acesteia sunt strâns legate de hrană.

În cele ce urmează vom face câteva referiri asupra producției de carne la oile adulte. În țara noastră, din cele 8 milioane ovine destinate producției de carne, anual 3 milioane capete reprezintă ovinele adulte, reformate, din care peste 1 milion din rasa Țurcană. Prin urmare, valorificarea rațională a oilor adulte reformate pentru producția de carne reprezintă o acțiune care ar trebui să capete importanța cuvenită. Numai prin recondiționarea ovinelor reformate se obține un spor de carne de 20 — 30 % și o îmbunătățire a calității acesteia, contribuind astfel la ridicarea eficienței economice a unităților cu efective mari de ovine.

Din cercetările efectuate rezultă că prin recondiționarea ovinelor reformate se corectează calitatea cârni, crește greutatea corporală cu 15 – 20 % și randamentul la sacrificare cu până la 20 %, față de ovinele reformate sacrificate fără a fi recondiționate. Aceste îmbunătățiri ale indicilor producției de carne ies foarte clar în evidență din datele tabelului 13.

Rezistentă și extensabilitatea la lâna Țurcana

Tabelul nr.13

Rezultatele incluse în tabel s-au obținut cu o rație (alimentară) administrată la discreție și care a fost alcătuită din 45 % concentrate și 55 % fibroase, realizându-se un consum de 12.8 UN/kg spor de creștere în greutate.

Efectul recondiționării ovinelor adulte Țurcană asupra cantității și calității cărnii

Tabelul nr.14

Prin recondiționare, oile adulte realizează 202 g spor mediu zilnic. Proporția de carne din greutatea vie exprimată prin randamentul la sacrificare crește cu 7.3 %, iar după îngrășare ponderea ovinelor încadrate în clasa I de calitate crește de la 8.7% 1a 95.6 %.

Dacă se are în vedere faptul că ovinele supuse recondiționării au făcut parte dintre animalele reformate din motive de sterilitate și bătrânețe, rezultatele recondiționării sunt dintre cele mai favorabile.

Desigur, oile bătrâne produc o carne cu calități inferioare cărnii de miel. Ea este mai închisa la culoare, are un fibrilaj grosier, nu are frăgezime și suculentă, jigoul și cotletul nu sunt îmbrăcate corespunzător cu masă musculară, iar grosimea se depune sub forma unor depozite subcutan.

Producția de piei, blănuri și pielicele

Dintre rasele de ovine crescute în țara noastră, rasa Țurcană este singura care produce piei de calitate superioară pentru industria de marochinărie și de confecționat haine din piele.

Pielea provenită de la Țurcană este mai rezistentă, deoarece fibrele colagene sunt împletite între ele într-o structură mai densă. Pielea rezistă mai bine la alungire și la rupere. Rezistența pielii la Țurcană este dată de numărul mai redus de foliculi piloși pe unitatea de suprafață, precum și de modul de situare a lor în grosimea pielii în cele două etaje; foliculii primari mai profunzi, iar cei secundari mai apropiați de suprafața pielii. Calitatea pieilor este condiționată de o serie de factori naturali și genetici dintre care amintim: individualitatea, sexul, starea de sănătate, mărimea pieilor în timpul tunderii, starea fiziologică a animalului, sezonul de sacrificare, vârsta, condițiile de hrănire, îngrijire și adăpostire.

Pieile cu lâna și pielicele de miel Țurcană se folosesc în industria articolelor de îmbrăcăminte ca și cea artizanală. Blănițele de miei Țurcană sacrificați până la înțărcare, când lâna nu depășește 3 – 5 cm, se folosesc la confecționat haine. Pentru conferirea unor calități superioare pielicelelor de miel, la noi în țară se practică cu mult succes încrucișarea oilor Țurcană cu berbeci Karakul.

REPRODUCȚIA OVINELOR

Considerații generale

Sporirea efectivelor de ovine constituie unul din dezideratele economice care se impun a fi rezolvate de la an la an, în succesiunea generațiilor, printr-o judicioasă organizare a activității complexe de reproducție, creștere, exploatare și ameliorare. Principalele obiective în organizarea reproducției în fermele de ovine sunt:

Realizarea unor indici de natalitate și prolificitate superiori

Exploatarea intensivă a femelelor la reproducție

Sporirea eficienței bioeconomice a reproducției

Manifestările vieții sexuale

La mieluțe maturitatea sexuală apare în jurul vârstei de 6-10 luni și la masculi la 4-5 luni, când realizează 50-60% din greutatea de adult. Vârsta primei monte, în practică reproducție la ovine, variază între 12-18 luni, fiind condiționată de realizarea a 75% din dezvoltarea vârstei de adult.

Durata ciclului gametogen durează 17-21 de zile și se desfășoară în următoarele faze:

Proestrul – durează, în medie 24-48 ore;

Estrul – durează 14-36 ore;

Metestrul – durează 11-14 zile;

Anesterul, cu durată variabilă

După fătare, apariția următorului ciclu sexual are loc la intervale variate, în funcție de gradul de ameliorare al rasei, de condițiile în care sunt hrănite și de factorii climatici. Astfel încât reapare la 18-28 zile, la 6-8 săptămâni sau chiar 5-7 luni.

Cele prezentate sunt caracteristici valabile în general speciei, dar pot apărea însă particularități legate de rasă, de condițiile climatice, care pot modifica, în practică, întreaga activitate de reproducție.

Intensivizarea reproducției

A rezultat că, din cele 365 zile, oaia valorifică pentru reproducție 184 zile (150 zile gestație + 2 cicluri de călduri a câte 17 zile), în cazul unei singure fătări pe an. Aceasta face ca, din punct de vedere reproductiv, oaia să fie situată sub nivelul altor specii și deci, mai puțin eficientă. Scoțând însă oaia de sub dependența condițiilor de mediu natural, caracteristică sistemului tradițional de exploatare, s-a constatat posibilitatea valorificării mai intense la reproducție. Aceasta poate fi realizată prin modificarea unor componente ale tehnologiei de reproducție, și anume: desezonierea și provocarea căldurilor ovulatorii; sporirea frecvenței fătărilor, stimularea poliovulației, selecția riguroasă.

Declanșarea căldurilor în extrasezon este determinată de mai mulți factori:

Factorul genetic, reprezentat prin particularitatea rasei și chiar a femelelor de a prezenta călduri în mai multe sezoane, este cel mai bine fixat și corelat cu nivelul de ameliorare și gradul de precocitate.

Durata zilei-lumină de 10-12 ore determină activitatea căldurilor, trecerea treptată spre zi lumină-scurtată în mod artificial determină călduri ovulatorii.

Lactația limitează apariția căldurilor; oile cu producții superioare de lapte au perioada de repaus sexual mai mare;

Prezența mielului inhibă apariția căldurilor prin suprimarea hormonilor gonadotropi, datorită suptului;

Nivelul de furajare și starea de întreținere mențin sau pot inhiba apariția căldurilor. Astfel, un rol deosebit îl au furajele verzi bogate în fitoestrogeni, ca: trifoiurile, măzărichea, festuca;

Factorii biostimulatori, respectiv prezența berbecilor vasectomizati cu 15 zile înainte de începerea campaniei de montă, provoacă apariția căldurilor;

Aplicarea substanțelor hormonale sub forma hexoestrolului, a gonadotropinelor serice, implante și pe alte căi determină apariția și sincronizarea căldurilor.

Densificarea fătărilor prin realizarea a trei fătări în doi ani, sau chiar a două fătări pe an, presupune diminuarea intervalului dintre fătări.

Principalele etape în organizarea acestei tehnologii de reproducție sunt: asigurarea bazei materiale corespunzătoare; efectuarea lucrărilor tehnice.

Asigurarea bazei materiale

Măsurarea constă din:

Alegerea efectivelor de femele, la baza următoarelor criterii:

Vârsta, începând cu a doua fătare și până la șase ani.

Rasă, cele mai bune rezultate au dat rasele Merinos și metis Karakul, unele rase de carne;

Conformația corectă, constituția robustă;

Performanțele de reproducție: oile care provin din gemeni sau au produs gemeni.

Asigurarea necesarului de berbeci: pentru monta dirijată, se calculează un berbec la 20 de oi; pentru însămânțarea artificială cu material sominal brut, un berbec la 30 oi, în cazul căldurilor sincronizate și un berbec la 25 de oi, în cazul fătărilor comasate. Numărul de berbeci destinați acestei acțiuni, majorat cu 10%, se controlează inițial și apoi periodic, asupra calității spermei, a reflexelor și a comportamentului sexual.

Asigurarea adăposturilor și spațiului de cazare pe baza normelor stabilite științific; adăposturile cu pardosea tip grătar și cu densități mari nu favorează apariția culturilor.

Asigurarea necesarului de furaje este factorul hotărâtor în condițiile solicitării intense a organismului la reproducție și în continuare. Furajarea necorespunzătoare poate face ca metodă să fie ineficientă.

Asigurarea cu personal de specialitate, pentru executarea însămânțărilor artificiale sau a montei dirijate, asistentă la fătare, creșterea și înțărcarea mieilor.

Organizarea și dotarea punctelor de însămânțări artificiale cu utilajele și aparatură minimă necesară.

Efectuarea lucrărilor tehnice

Aceasta constă din:

Însămânțarea artificială a întregului efectiv, executată după tehnica obișnuită.

Formarea turmelor de oi montate, în funcție de data montei.

Înțărcarea mieilor, care se face la 60 de zile, pentru a permite oilor un repaus de lactație, după care reîncepe un nou ciclu reproductiv.

TEHNICA EFECTUĂRII MONTEI ȘI

ÎNSĂMÂNȚĂRILOR ARTIFICIALE

În creșterea ovinelor se folosesc două sisteme de reproducție: montă și însămânțare artificială.

Monta. Procesul, la ovine, se aplică atât că monta liberă, cât și că monta dirijată.

Monta liberă este caracteristică unităților cu sistem de exploatare extensiv și semiextensiv și se aplică în turmele de producție. Dezavantajul montei libere constă în faptul că necesită întreținerea unui număr mare de berbeci care, la sfârșitul sezonului, sunt de obicei epuizați și slăbiți.

Monta dirijată, individual sau la boxă, pe clase de calitate, este metoda cea mai recomandată, întrucât permite respectarea nominalizării împerecherilor, cunoașterea originii, putându-se realiza și programele de ameliorare specifice fiecărei rase sau biotop. Aplicarea acestui sistem presupune întocmirea listei de montă, după care berbecii nominalizați (raport 1: 40) se introduc în boxe unde sunt aduse oile depistate și repartizate berbecului respectiv.

Durata sezonului de montă, indiferent de sistemul aplicat și de sezonul în care se desfășoară, este obișnuit de 5 săptămâni.

Corectitudinea cu care este aplicat complexul de lucrări tehnice privind calitatea, pregătirea și condiția reproducătorilor, depistarea oilor în călduri, recoltarea, examinarea, diluarea, păstrarea și inocularea produsului seminal influențează hotărâtor rezultatul însămânțărilor artificiale.

Pregătirea reproducătorilor pentru montă constă în aplicarea unui regim de hrănire și întreținere diferențiat, cu scopul de a aduce atâta femelele, cât și masculi în „condiție de reproducători”, respectiv forma optimă necesară declanșării căldurilor ovulatorii la oi și a funcției spermatice la berbeci. Lipsa unei pregătiri corespunzătoare în această perioadă se manifestă prin tulburări în funcție de reproducție, cu diminuarea apariției și manifestării căldurilor, scăderea calități spermei, afecunditati și prolificității, ajungând până la abolirea instinctului sexual și apariția mortalității embrionale.

Pregătirea berbecilor trebuie să înceapă cu cel puțin 40 zile înaintea campaniei de montă, cunoscând faptul că timpul de formare al spermatozoizilor este de 40 zile și tranzitul lor pe tractusul genital durează aproximativ 20 zile.

În această perioadă, spermatogeneza este influențată direct de valoare biologică a proteinelor din rație și în special acelei de origine animală; astfel, zilnic, la suplimentul de concentrate de 0.5-0.6 kg în care obligatoriu trebuie să intre ovăzul, se adaugă lapte ecremat 1-2 l, 2-3 ouă și faină de carne, caroten (1 mg pentru 1 kg greutate vie), asigurat prin 0.5 kg morcov și pășiune. În cazul în care pășiunea nu este corespunzătoare, completarea principilor nutritivi se face prin suplimentarea cu 0.5-1 kg fân de leguminoase, cantitatea variind în funcție de starea de întreținere a berbecului și de calitatea pășunii.

Funcția spermatică mai este influențată și de temperatură și lumină. Temperatură ridicată influențează calitatea spermatozoizilor, putând ajunge până la cazuri de sterilitate, iar luminozitatea prelungită diminuează producția spermatică.

În pregătirea berbecilor trebuie foarte atent observat comportamentul sexual, precum și efectuarea examenelor serologice pentru bruceloză și verificarea calității spermei.

Pregătirea oilor se face diferențiat, în funcție de starea lor de întreținere și de calitatea pasiuni. În cazul pasiunilor mai puțin corespunzătoarea sau în faza de vegetație avansată, hrănirea oilor se suplimentează cu nutrețuri concentrate – 0.2 – 0.3 kg pe zi masă verde suculentă cu conținut bogat în substanțe estrogene și fân (în cantitate de 0.5- 1 kg), în care să predomine leguminoasele.

Mioarele, în special cele introduse precoce la montă, precum, și oile adulte slăbite trebuie să beneficieze de o pregătire foarte atentă, pentru a se putea încadra în intervalul de montă planificat pentru întregul efectiv.

Paralel cu pregătirea reproducătorilor se face întocmirea listei de montă și potrivirea perechilor, individual sau pe grup.

Gestația

Instalarea gestației se exteriorizează printr-un comportament liniștit al animalului, tendința de îngrășare, iar pe măsură avansării apare asimetria abdomenului, aceasta proeminând în partea dreaptă. Durata gestației este, în medie, de 150 zile, cu variații între 145-155 zile. Diagnosticul gestației la ovine se face prin metode clinice (inspecția, palpația), metode de laborator (biofizice, biochimice) și metode fizice (folosirea ultrasunetelor, a razelor Röntgen).

Hrănirea oilor gestante. Trebuie să corespundă cerințelor organismului și fătului, diferențiata în funcție de modificările care au loc pe parcursul celor 150 de zile. Intensificarea metabolismului în a doua fază a gestației, datorită intensității mari de creștere și dezvoltare a fătului, precum și apariției foliculilor secundari, impune administrarea unor furaje cu valoare nutritivă completă și cu nivel energetic superior cu aproximativ 20% față de cea din perioada de montă. Structura rațiilor trebuie să cuprindă sortimente variate de furaje fibroase, suculente, concentrate – nealterate (mucegăite sau înghețate). Se recomandă evitarea furajelor care pot provoca avorturi în special în perioadă a doua de gestație, ca de exemplu nutrețul însilozat, ca și administrarea de apă prea rece.

Asigurarea frontului de furaje de 20-25 cm pentru fiecare oaie trebuie respectată în mod special în această situație. Valori mai mici ale frontului de furaje produc stare de agitație, consecință fiind atât accidentele determinate de aglomerare, cât și alimentație neuniformă, oile mai slabe furajandu-se mai greu.

Adăpatul corect contribuie la bunul mers al gestației și la fătarea în condiții normale, atât prin cantitatea corespunzătoare (în medie, 5 l pe cap), cât și prin calitate (apă trebuie să fie curată, la temperatura de 8-10o C, schimbată des și administrată în jghiaburi curate).

Îngrijirea oilor în perioada de gestație. Constă în supravegherea lor atentă în deosebi în luna a IV-a și a V-a când se interzic înghesuirea, bruscarea la intrarea și ieșirea din adăpost, efectuarea de lucrări cu caracter individual care necesită prinderea oilor, evitarea zgomotelor, a drumurilor lungi și accidentate.

Introducerea oilor în adăpost se recomandă numai pe timp umed sau cu temperaturi excesiv de scăzute. În această situație, saivanele destinate oilor gestante trebuie să fie spațioase, bine ventilate, lipsite de curenți, cu umiditate redusă și respectiv călduroase. Adăposturile întunecoase predispun organismul la tulburări metabolice în perioada de gestație, se finalizează cu gestoze sau paraplegii antepartum.

Îngrijirea corporală a oilor gestante în această perioadă constă în curățirea și îngrijirea ongloanelor, tratarea de pododermatita infecțioasa, ajustarea coarnelor și tunderea lânii în jurul ochilor, „codinirea” lânii cu aproximativ 2 săptămânii înainte de fătare, pentru prevenirea infecțiilor la fătare și ușurarea suptului.

Fătarea

Apropierea fătării se anunță prin următoarele semne: abdomenul este coborât, flancurile sunt scobite, vulva este tumefiată și congestionată, oaia este neliniștită, începe să se agite, se izolează în turmă, geme. În mod normal, fătarea la ovine durează aproximativ ½ oră și decurge fără complicații, distociile fiind foarte rare.

Intervenția personalului este necesară în următoarele cazuri:

Prezentarea anormală a mielului la fătare (prezentarea normală fiind cu capul înainte culcat, pe membrele anterioare);

Dezvoltarea prea mare a mielului: în acest caz se împinge capul mielului și concomitent cu contracțiile oii, se trage ușor de membrele anterioare;

Prezența mieilor dubli, care se prezintă concomitent și nu unul după altul; în acest caz, se împinge ușor cel care stă încă neangajat, trăgându-l în acest timp pe primul.

Imediat după expulzare oaia este lăsată să se liniștească, să recunoască și să lingă mielul, după care este condusă în compartimentul oilor cu miei recent fătați sau în boxe, după caz, acordându-se îngrijirile specifice acestei categorii.

3.4. Zone și bazine de creștere ale rasei Țurcana și Țigaie

ZONA PRAHOVEI ȘI CURBURII CARPAȚILOR (BUZĂU, VRANCEA)

Această zonă începe din nordul județului Dâmbovița, unde de fapt se întrerupe ecotipul valoros al Țurcanei crescută în Mușcel. Aici, în nordul județului Dâmbovița, se mai cresc și oi Țurcane valoroase în număr mic în câteva localități vecine cu zona Mușcelului, cum sunt: Pucheni, Malul cu Flori, Raul Alb. Aici începe zona de pondere a rasei Țigaie, crescând procentual în județul Prahova.

Zona de creștere se continuă în nordul județului Buzău și începe din localitățile Chiosti, vecină cu comună Starchiojd din județul Prahova și se întinde de-a lungul Carpaților în Vrancea, până la localitatea istorică Soveja, la sud de județul Bacău. Întreaga zonă se întinde pe o adâncime de 30-40 km către coline. Altitudinea este de 600-800 m.

Dintre varietăți, s-a crescut cu precădere cea neagră, apreciată pentru producția de pielicele, iar din lâna neagră se confecționează obiecte de uz casnic: pături, haine, covoare. Varietatea albă se crește cca 25-30% din întreg efectivul din zonă.

Din investigațiile noaste rezultă că această zonă, înainte de primul război mondial, s-a crescut o subpopulatie de oi Țurcana valoroasă, cu un potențial productiv de 4-5 kg lâna și destul de precoce, precum și bună producătoare de lapte.

În primii ani după primul război mondial, dezvoltarea industriei producătoare de stofe și postăvuri în Valea Prahovei și Brașov a determinat orientarea creșterii oilor către râse și tipuri cu lâna semifină – în special rasa Țigaie. Treptată, această rasă a început să pătrundă în zona montană și submontană a Buzăului, fiind adusă din bazinul de creștere Covasna și mai puțin, din zona Bărăganului.

După anul 1945, când conjunctura economică a impus producerea de lână fină și semifină indigenă, acțiunea de tigaizare s-a intensificat, astfel că în toată zona nordică – montană și premontană – 75-80% oi Țurcana și Stogoșa din varietatea albă și din cea neagră. Producția de lână brună este de 1.8-2 kg, ceea ce ne amintește de oile Țurcana tardivă crescute în gospodăriile populației în mod necorespunzător. Turmele de ovine Țurcana cele mai valoroase se cresc la C.A.P. Chiojdu, care a realizat o producție medie de 3.5 kg și C.A.P. Siriu, cu o producție de 3.2 kg lână, la ovinele adulte.

Acțiunea de refacere a efectivelor de Țurcana în zona Buzăului a început încă din anii 1967-1968 și se continuă pe două căi: achiziționarea de oi matcă și tineret femel din zona Sibiu, Alba, Gorj, Vâlcea și Mușcel, precum și introducerea de berbeci valoroși peste materialul ovin heterogen și din rasa Țigaie care se crește în prezent în zonă.

În județul Vrancea are loc o continuare a situației existente în zona Buzăului. Câteva particularități de structură a raselor și varietăților sunt neînsemnate. Rasa Țigaie a pătruns aici ceva mai târziu și cu deosebire după cel de al doilea război mondial. Procentul de Țurcana este ceva mai ridicat, îndeosebi în zona montană și se estimează la 40-50%.

Direcțiile de creștere, exploatare și perspectivele de

eficientizare a productivității ovinelor

Obiectivul principal urmărit îl reprezintă orientarea creșterii și exploatării ovinelor în direcția sporirii și îmbunătățirii producțiilor de lână, carne și lapte.

Sporirea principalelor sortimente de produse furnizate de ovine este condiționată de desfășurarea acțiunii de creare a noi tipuri și rase de ovine specializate pe diferite produse, paralel cu punerea în valoare a tuturor resurselor materiale și umane pentru valorificarea integrală a potențialului productiv al efectivelor de ovine aparținând raselor actuale.

Prin specificul lor, ovinele furnizează concomitent mai multe sortimente de produse cu dominanța de partea producției de lână sau carne, în funcție de rasă și categoria de ovine. De aceea, în orientarea direcțiilor de creștere și exploatare trebuie să se pornească de la cunoașterea caracteristicilor actuale ale raselor de ovine, în funcție de care, având în vedere tendințele de dezvoltare a acestei specii de animale să se precizeze căile și mijloacele prin care să se intiptuiască obiectivul propus.

În zonele de deal și de munte, unde există suprafețe mari de pajiăti și fânețe naturale cu pretabilitate sporită la măsurile de ameliorare pentru ridicarea producției de masă verde la unitatea de suprafață se cresc aproape 50 % din efectivele totale de ovine reprezentate prin rasele Țurcană și Țigaie al căror nivel productiv este mai scăzut. Acestea sunt mult mai rezistente la influența condițiilor de mediu și în aceste zone se vor întreprinde măsuri pentru sporirea producției de furaje, paralel cu sporirea efectivelor la nivelul resurselor furajere ce se vor crea pentru perioada de pășunat sau a efectivelor, prin menținere pe timp de vară în zona montană la pășune și iarna la deal sau șes pentru consumul resurselor furajere oferite de zonele irigate.

De asemenea, se urmărește crearea de tipuri și rase de oi mixte pentru producția de carne și lână, cu prolificitate sporită.

Perfecționarea raselor de ovine din zonele de deal și munte, paralel cu îmbunătățirea resurselor furajere permit trecerea la aplicarea unor tehnologii semiintensive sau chiar intensive de creștere și exploatare, care vor conduce în final la ridicarea nivelului eficienței economice a producției.

Producțiile obținute de la rasa Țurcană, deși sunt relativ mici și mă refer la producția de carne și cea de lapte, sunt satisfăcătoare în raport cu costurile de producție. Lâna grosieră, improprie pentru țesături fine își găsește o largă utilizare în industria covoarelor și confecții artizanale, iar pieile în industria încălțămintei și marochinăriei.

Capitolul IV: rezultate și discuții

Probleme teoretico — metodologice privind studierea eficienței

economice a creșterii ovinelor ȚURCANĂ

Eficiența economică reprezintă o categorie economică, care exprimă însușirea de a produce efecte economice maxime cu minimum de cheltuieli de muncă vie și materializată.

De fapt, eficiența economică înseamnă a obține cu mijloace minime rezultate maxime, într-un timp cât mai scurt.

Eficiența economică a producției animale este determinată în mare măsură de rezultatele obținute prin cultivarea plantelor furajere, prețul de cost redus al furajelor contribuind la ridicarea eficienței economice a producției din creșterea animalelor. Creșterea animalelor contribuie la realizarea unei eficiențe ridicate a ramurilor din producția vegetală prin folosirea gunoiului de grajd, echilibrarea necesarului de forța de muncă pe unitate, folosirea anumitor terenuri într-un mod mai productiv. Creșterea animalelor prin dezvoltarea procesului de diviziune a muncii, prin unitatea forțelor de producție angrenate în procesul de producție, tehnologia folosită, felul producției și destinația acesteia, a fost divizată pe mai multe ramuri de producție, reprezentarea cărora în prezent corespunde de regulă speciilor de animale existente în cadrul unităților agricole.

Creșterea ovinelor ca ramură a zootehniei, în ultimul timp, capătă o importanță tot mai mare prin specializarea în direcția producției de lână și carne, numai carnea putând asigura pe această cale 80 — 85 % din veniturile care se obțin din exploatarea acestei specii de animale. Ca pondere, în totalul unităților vită mare pe plan mondial, ovinele reprezintă 13 %, fiind întrecute numai de bovine care dețin 67 % și porcine 15 %. În țara noastră, existența unor condiții naturale și economice favorabile, au imprimat creșterii efectivelor de ovine un ritm intens.

Având în vedere însemnătatea zootehniei, în general și a creșterii oilor în special, pentru faptul că acestea trebuie să asigure necesarul de lâna pentru industrie și unele cantități sporite de carne și lapte pentru consumul populației și crearea disponibilităților pentru export, în lucrarea de față ne-am propus să aducem o contribuție la metodologia de determinare a eficienței economice a producției și de analiză a principalilor indicatori economici care caracterizează producția ovinelor, precum și stabilirea căilor de ridicare a nivelului eficienței economice a producției în acest sector de activitate.

Experimentarea acestei metodologii în stațiunile de cercetare ne-a permis să evidențiem aspecte complexe ale economiei producției în fermele de ovine, iar pe baza lor să propunem măsurile, care aplicate în practică, să asigure un spor corespunzător al producției în condițiile reducerii cheltuielilor pentru obținerea acestora, urmărindu-se în permanență calea efectului maxim de producție și a minimului de cheltuieli cu muncă vie și materializată pentru obținerea producției maxime. În desfășurarea lucrărilor de stabilire a eficienței economice a producției ovinelor s-au urmărit legăturile existente între cele două aspecte ale eficienței producției și anume:

A. Eficiența economică a producției totale obținute de la ovine să se stabilească în mai multe unități cu condiții naturale și economice asemănătoare, pentru ca prin comparabilitate să se identifice unitatea sau unitățile cu cele mai favorabile condiții de producție.

B. Eficiența economică să se stabilească pe diferite lături și elemente ale producției, în cadrul ramurii de producție sau a raselor de ovine.

Stabilirea eficienței economice a producției ovinelor prezintă o importanță deosebită pentru unitățile crescătoare, furnizându-le date economice asupra producției diferitelor rase de ovine, necesare în adoptarea deciziilor de dezvoltare a raselor care asigură eficiența economică maximă.

Unele concluzii în problema stabilirii analizei nivelului eficienței economice a producției se pot sintetiza astfel:

Noțiunea de eficiență economică a producției ovinelor are un conținut complex și nu trebuie limitată la noțiunea de rentabilitate;

Stabilirea și analiza eficienței economice a producției nu se poate limita la un singur indicator, ci trebuie să se folosească un sistem de indicatori care să poată oglindi complexitatea; fenomenelor economice ce au loc în cadrul diferitelor ramuri de producție din agricultură;

La baza dezvoltării ramurilor de producție, trebuie să stea principiul obținerii celei mai înalte eficiențe economice;

Principiul general care stă la baza aprecierii eficienței economice constă în obținerea unei producții maxime cu cheltuieli minime de forță de muncă și mijloace materiale pe unitate de produs.

Literatura de specialitate prezintă păreri diferite cu privire la metodologia stabilirii eficienței economice a producției îndeosebi în ceea ce privește numărul de indicatori care se pot folosi pentru aprecierea nivelului acesteia.

Pornindu-se de la faptul că eficiența economică a producției poate fi exprimată cu ajutorul raportului dintre efortul economic depus pentru obținerea unei producții și efectul economic obținut ca urmare a efortului depus este necesar a se folosi în analiză un complex de indicatori, capabili de a evidenția sub toate aspectele, rezultatele tehnice și economice care se obțin. Pentru ca indicatorii să aibă un conținut real și o formă de exprimare specifică, în stabilirea lor trebuie să se pornească de la însăși conținutul fenomenului urmărit.

Folosirea unui sistem de indicatori dă posibilitatea de a caracteriza diferitele aspecte ale eficienței economice a producției și de a se stabili cu precizie căile de urmat în activitatea de viitor. Un singur indicator nu poate oglindi conținutul

Complex al noțiunii de eficiență economică a producției, nu poate răspunde la principalele problem care le ridică complexitatea fenomenelor economice, ceea ce ar duce în final la concluzii eronate. Este necesară însă folosirea unui număr limitat de indicatori care să reflecte cât mai sistematic eficiența economică a producție și factorii care au influențat nivelul acesteia.

Ținând cont de complexitatea procesului de producție și de multitudinea factorilor care o determină, pentru calculul eficienței economice este nevoie să se utilizeze un sistem de indicatori capabili de a ajuta la stabilirea cu exactitate a nivelului eficienței economice a producției și a factorilor care influențează nivelul acesteia. Sistemul de indicatori care se propune, trebuie să permită reflectarea particularităților economice și biologice ale creșterii ovinelor pe rase, categorii, tipuri de producție și în diferite sisteme de creștere și exploatare, să exprime modul în care s-a asigurat și folosit bază materială, cum s-au transformat bunurile consumate în produs finit.

Pentru stabilirea nivelului și efectuarea analizelor comparative a eficienței economice a producției ovinelor, pe diferite rase și sectoare de proprietate, trebuie ținut cont de o serie de particularități, caracteristice acestei specii și anume:

Natură biologică a ovinelor, modul de reproductive, ciclul fiziologic pe care îl parcurg în cursul vieții, felul în care răspund influenței factorilor externi, de hrană și întreținere. Ovinele parcurg o perioadă de formare, ca mijloc de producție, în care se realizează biologic. De la intrarea și până la scoaterea din producție, potențialul lor productive este de regulă mai mic la început, apoi crește în primii ani, paralel cu care are loc o reducere a consumului specific de furaje și a cheltuielilor pe unitatea de produs, devenind mai rentabili pentru unitate. Potențialul productive maxim se menține o perioadă de 3-4 ani, după care scade lent sau brusc, paralel cu creșterea consumului specific de muncă vie și trecută pe produs, având loc o reducere a rentabilității. Ovinele, la reformare, au o valoare de întrebuințare mare, care se realizează în momentul livrării acestora pentru carne, valoare care poate fi sporită cu 30-70 % prin recondiționare.

Reproducția simplă sau lărgită este realizată de ovine înseși, prin procesul de reproducție proprie. Calitatea descendenților este influențată direct de calitatea părinților.

De la ovine se obțin concomitent mai multe sortimente de producție ca: produși, lâna, lapte, carne, etc., care ridică probleme deosebite privind calculul efortului fizic sau economic depus pentru obținerea lor.

Tineretul crește în greutate până la introducerea sa la reproducție, creștere care se continuă cu o intensitate mai redusă și în perioada folosirii la reproducție, perioadă în care realizează circa 20 — 25 % din greutatea de adult.

Fiind organisme vii, ovinele reclamă păstrarea unor condiții de viață uniforme sau îmbunătățite progresiv, suportând cu greu anumite deficiențe în furajare, adăpostire și exploatare, fiind permanent sub influența condițiilor de mediu natural sau artificial. Creșterea efectivelor de producție reclamă investiții în construcții și alte mljloace materiale. Cunoscându-se particularitățile biologice care caracterizează ovinele și dependența acestora de influența condițiilor tehnice și economice, calculul și analiza nivelului eficienței economice a producției ovinelor devin posibile numai prin folosirea unui sistem adecvat de indicatori economici, capabili de a reflecta cât mai real și în mod sintetic eficiența economică care să exprime real nivelul eficienței economice, ajută la adoptarea deciziilor corespunzătoare, privind stabilirea dimensiunii optime a fermelor de ovine, a nivelului producțiilor, organizarea științifică a producției și a muncii, acțiuni care pot contribui la creșterea producției, a productivității muncii și reducerea cheltuielilor de producție. Studierea nivelului eficienței economice a producției poate servi ca bază pentru organizarea creșterii diferențiate a ovinelor prin luarea în considerare a tuturor factorilor de influență, orientarea dezvoltării actuale și de perspectiva acestei specii pe linia asigurării unei eficiențe economice maxime.

Pentru stabilirea și analiza nivelului eficienței economice a producției ovinelor, se va utiliza un sistem de indicatori capabili de a oglindi complexitatea fenomenelor economice, care au loc în diferite etape ale creșterii și exploatării, îndeosebi în cadrul diferitelor rase și categorii de ovine.

În funcție de scopul urmărit, de particularitățile fenomenelor studiate și funcționalitatea indicatorilor propuși pentru stabilirea și analiza nivelului eficienței economice a producției ovinelor, aceștia pot fi:

Indicatori sintetici care reflectă principalele laturi (de ansamblu) ale eficienței economice a producției. Indicatorii sintetici sunt indicatori de bază, principali.

Indicatori analitici al căror rol este de a completa pe cei sintetici. Ei pot fi diferiți de la o ramură la alta și chiar în cadrul aceleiași ramuri având un rol important în stabilirea factorilor care au contribuit la ridicarea eficienței economice și în adoptarea deciziilor pentru viitor.

La stabilirea eficienței economice a producției ovinelor se folosesc indicatori sintetici.

Ín stabilirea și analiza eficienței economice a producției, este necesară folosirea unui sistem de indicatori capabili de a reflecta conținutul complex al acestei noțiuni economice, studiile întreprinse își propun să stabilească un sistem de indicatori economici adecvați, cu ajutorul cărora să se scoată în evidență următoarele:

dacă producția tuturor raselor de ovine crescute în diferite zone teritoriale asigură eficiența economică pentru unitățile crescătoare;

dacă activitatea de creștere și îngrășarea a tineretului ovin destinat producției de carne și recondiționarea ovinelor reformate asigură eficiența economică;

Să permită stabilirea nivelului eficienței economice pe fiecare rasă și categorie de ovine, cât și pe fiecare din produsele care se obțin de la această specie de animale, funcție de care să se decidă asupra raselor, categoriilor și direcțiilor de specializare a crescătorilor în raport cu resursele materiale și umane locale.

În funcție de rezultatele obținute se pot lua decizii pentru ridicarea nivelului eficienței economice a producției ovinelor, ținând cont și de noile condiții care se creează prin dezvoltarea producției agricole vegetale și animale.

Analiza eficientei economice a productiei ovinelor

Datorita avantajelor care se obtin din cresterea si exploatarea ovinelor prin multiplele produse pe care le furnizeaza, cat si datorita capacitatii mari de valorificare eficienta a resurselor naturale, materiale si sociale, au sporit efectivele paralel cu imbunatatirea structurii de rasa a acestora.

Productia globala a crescut cu 10.8% cu toate acestea, datorita mentinerii sistemului extensiv si intensiv de crestere si exploatare si a dezvoltarii intr-un ritm mai intens a celorlalte specii de animale, ponderea productiei globale furnizate de ovine din productia animala totala a scazut de la 16 % la 11 %, in ultimul timp manifestandu-se tendinte de crestere.

Printre principalii factori care contribuie la sporirea productiei ovinelor se mentioneaza:

asigurarea necesarului de hrana cantitativ si calitativ, in raport cu rasa si starea fiziologica a ovinelor, indeosebi in lunile iunie — august in zona de ses si in lunile de iarna pentru zonele de deal si munte;

efectivele disponibile din unitatile cu ovine care dau productii mari pot fi dirijate in crescatoriile cu nivel productiv scåzut;

cresterea intensiva a tineretului de reproductie pentru a ajunge la greutatea de introducere la reproductie la varsta de 10 — 12 luni;

asanarea pasunilor de infestatiile parazitare si efectuarea tratamentelor de prevenire a parazitozelor la ovine;

permanentizarea ingrijitorilor si asigurarea unei retributii corespunzatoare pentru cointeresarea acestora;

aplicarea unor tehnologii de crestere si exploatare moderne care sa asigure sporirea productiei si a productivitatii muncii in crescatoriile de ovine,

Studierea materialului biologie aparținând raselor de ovine care se cresc în diferite zone teritoriale confirmă faptul că rasele autohtone, prin aplicarea corectă a măsurilor de selecție și ameliorare dispun de un potențial biologie ridicat. Folosirea integrală a acestuia asigură sporuri mari de producție față de nivelul actual. Unitățile de producție care au acordat atenția cuvenită acestui sector de activitate au obținut rezultate de producție și economice pe măsura eforturilor depuse

Sporirea producției ovinelor, paralel cu aplicarea măsurilor de valorificare rațională a resurselor naturale economice impun că o necesitate găsirea căilor și a metodelor de sporire a efectivelor de ovine.

Folosirea rațională a resurselor materiale, a forței de muncă și a întregii capacități de producție de care dispun unitățile agricole în vederea obținerii unor producții maxime, constituie una din cerințele esențiale ale ridicării eficienței economice a producției. Îmbunătățirea calității și sporirea producției ovinelor se pot realiza pe baza unui program fundamentat științific, prin organizarea unei structuri raționale a efectivelor în toate crescătoriile. în care ponderea oilor mame să reprezinte 70 %. De asemenea, sporirea producției ovinelor devine independentă de respectarea zonelor teritoriale stabilite pentru fiecare rasă în funcție de biologia acestora și de resursele existente în teritoriu.

Analiza eficienței economice a producției ovinelor are drept scop să arate măsura în care sunt folosite potențialul biologic al ovinelor și capacitatea de producție a unităților crescătoare, să descopere și să pună în valoare rezervele posibilitățile existente, să generalizeze metodele noi de organizare a producției și pe această cale să contribuie la obținerea unor rezultate economice superioare.

Analiza activității economice se folosește ca o metodă eficientă de conducere și administrare a crescătoriei de ovine, ca un mijloc de cunoaștere a fenomenelor economice, de descoperire a rezervelor interne și de orientare a activității pe baza unor decizii fundamentate. Această analiză se efectuează pe baza unui plan, urmat de culegerea și verificarea datelor, prelucrarea acestora în vederea fundamentării deciziilor asupra măsurilor care se impun pentru ridicarea eficienței economice.

Analiza începe de la rezultatul de bază al activității crescătoriei – producția și se continuă cu rezultatele obținute pe linia prețului de cost și a situației financiare.

Analiza nivelului eficienței economice a producției ovinelor se poate efectua pe perioada unui ciclu de producție, pe anumite perioade de timp calendaristice existând posibilitatea comparabilității datelor din perioada de analiză, cu cele prevăzute în plan sau cele înregistrate în perioada sau perioadele considerate de bază,

Schimbarea structurii de rasă a efectivelor de ovine are în vedere resursele materiale și umane de care dispun diferitele zone teritoriale din țară. Atingerea acestor proporții pe baza unei reproducții proprii presupune menținerea unor efective sporite de tineret femel, ceea ce contribuie la diminuarea efectivelor matcă din efectivele totale.

Conducerea științifică a procesului de producție presupune cunoașterea rezultatelor activității desfășurate a ansamblului factorilor care influențează pozitiv sau negativ nivelul eficienței economice, în vederea dirijării raționale a tuturor acțiunilor care se întreprind pentru obținerea unei eficiențe economice maxime.