Vocea Terorii Terorismul

VOCEA TERORII

ESENȚA TERORISMULUI ACTIONAL

MOTTO:

“Democrația nu poate fi amenințată

cu puști de lemn”

Winston CHURCHILL

Cuprins

Terorismul nu este doar o notiune abstracta! Omniprezent, terorismul deturneza politici de securitate si starea de bine, seamana nesiguranta si determina reactii de raspuns din partea fortelor specializate in riposta antiterorista. Ce este teroristul? Ce este antiteroristul ? Raspunsurile necesita abordari contextuale, puternic ancorate in realitatea imediata, dincolo de granita nedeclarata a bataliilor pentru resursele de petrol. Considerand acestea, este greu sa aflam un raspuns de ce teroristii sunt identificati preponderent in lumea araba?

Andres Behring Breivik, un extremist de dreapta norvegian, a fost coondamnat pentru terrorism ! La 22 iulie 2011 Breivik a detonat o mașină-capcană în apropierea clădirilor guvernamentale din Oslo, ucigând opt oameni. La o distanță de câteva ore, a debarcat pe insula Utøya, unde se desfășura o tabără a Partidului Muncitoresc, și, pretizând a fi polițist, a deschis focul asupra tinerilor prezenți, împușcând mortal 69 de persoane (Steven Erlanger și Alan Cowell, 2011). Ce se mai stie despre acesta ? Condamnat, Breivik ispășește o pedeapsă de 21 de ani de închisoare, pedeapsa maximă în Norvegia! Numarul atacurilor teroriste este in crestere ( digi24). “In data de 7 iulie 2005, patru atentate sinucigașe coordonate la oră de vârf în trei trenuri de metrou și un autobuz din Londra au provocat moartea a 56 de persoane și 700 de răniți. Ele au fost revendicate de o grupare care susținea că face parte din rețeaua teroristă Al-Qaida; in data de 24 mai 2014, un bărbat a deschis focul în holul de la intrarea Muzeului Evreiesc din Bruxelles, provocând moartea a patru persoane, între care un cuplu de turiști israelieni. Arestat la Marsilia, în sudul Franței, franco-algerianul Mehdi Nemmouche, în vârstă de 29 de ani, a fost predat la sfârșitul lui iulie poliției belgiene, care l-a inculpat pentru "asasinat într-un context terorist" și plasat în arest preventive; in data de 22 mai 2013, un soldat, Lee Rigby, în vârstă de 25 de ani, a fost ucis de doi bărbați în apropierea unei cazarme militare a Royal Artillery, la Woolwich, un cartier din sud-estul Londrei. Potrivit unor martori, cei doi agresori îi încurajau pe trecători să filmeze scena în timp ce își atacau victima strigând "Allah Akbar". Agresorii au fost arestați; intre 11 și 15 martie, Mohamed Merah, în vârstă de 23 de ani, a ucis trei militari la Toulouse și Montauban, apoi, la 19 martie, trei copii și un profesor la colegiul evreiesc Ozar Hatorah din Toulouse. El a fost ucis de poliție pe 22 martie, la capătul unui asediu de 32 de ore”.

Ce sa intelegem din toate aceste evenimente nefericite ? Inainte de toate, terorismul se manifesta pretutindeni! In conditiile in care ne-am obisnuit sa cautam teroristii dincolo de frontierele tarii, nu trebuie omis faptul ca teroristii se afla deja printre noi. Cine sunt teroristii ? Terorismul este considerat nu un risc, ci o amenințare fundamentală (Maior, 2013), impactul terorismului asupra conceptului securitate fiind evident.

Potrivit Strategiei de Securitate Națională a României (2007) „securitatea națională se realizeza prin măsuri adecvate de natură politică, economică, diplomatică, socială, juridică, educativă, adminsitrativa și militară, prin activitatea de informații, contrainformații și securitate, precum și prin gestionarea eficientă a crizelor, în conformitate cu normele de conduită ale comunității europene și euroatlantice și prevederile dreptului internațional”.

Pentru obținerea unei imagini clare și comprehensive a relației existente între conceptul securitate națională și conceptul intelligence, demersul lui Wheaton (2006) este pragmatic, reușind poate cea mai potrivită definiție intelligence: un proces orientat spre exterior care utilizează informații din toate sursele disponibile pentru a reduce nivelul de incertitudine al unui decident. Complexitatea riscurilor a generat un număr foarte mare de variabile care trebuie luate în considerare în elaborarea analizei de intelligence și a prognozelor asupra unor evoluții de securitate (Matei, 2013).

În abordarea tradițională a studiilor de profil, securitatea a fost înțeleasă ca putere militară (Sebe,2013). Arta militară, ca domeniu ce integra pregătirea și administrarea chestiunilor legate de război, era necesară deoarece securitatea statului nu putea fi obținută decât printr-o permanentă pregătire de război (Lăcătuș, 2013). În contextul în care Haftendorn (1991) susține că termenul „securitate” este ambiguu atât în formă, cât și conținut, întrebându-se dacă securitatea este un scop, un domeniu tematic, un program de cercetare sau o disciplină, conceptul a devenit unul tot mai cuprinzător, devenind un obiectiv al politicilor publice, respectiv starea de încredere a cetățenilor că riscurile la adresa vieții de zi cu zi, fie de amenințări provocate de om fie naturale, sunt gestionate adecvat în măsura în care există încrederea că viața normală poate continua (Omand, 2010). Conceptul de securitate națională se realizeza și prin intemediul activității de informații, contrainformații și securitate (Sebe, 2013). Extinzand acceptiunea, se poate aprecia ca terorismul nu poate fi prevenit fara intelligence si un cadru de securitate ancorat la realitate. Este posibil un razboi antiterorist fara intelligence?

Lupta împotriva terorismului internațional nu mai este însă numai o problemă de securitate interioară, care afectează anumite țări, ci constituie o veritabilă provocare strategică lansată împotriva democrațiilor și valorilor noastre (Delange, 2001). Lupta dintre teroriști și forțele antiteroriste sau contrateroriste este una continuă, dusă pe toate planurile — informativ, tactic, psihologic, de acțiune – pentru realizarea surprinderii sau pentru evitarea acesteia (Gogoașă, 2007). De cele mai multe ori însă forțele teroriste reușesc să surprindă, asigurându-și îndeplinirea scopului propus. Cu toate acestea, terorismul nu poate fi asociat în mod exclusiv cu religia unui popor, fie aceasta religie islamul !

În acest cadru, nu se poate spune însă că islamul este cel care legitimează jocul la scena deschisă practicat de terorism. Însuși Muftiul Muurat Yusuf (2008) aprecia că “Islamul este religia păcii și nu a violenței”. Potrivit lui Șeptar (2006), “nu există nici o poruncă divină în Islam care să oblige musulmanii să comită acte de terrorism”. Comiterea unor astfel de acte reprezintă opresiune și un păcat săvârșit împotriva omului în general. Religia islamică poruncește tot ceea ce este sănătos și benefic pentru umanitate. Coranul și Tradiția Profetului Muhammed nu oferă nici o dovadă care să susțină ideea conform căreia ar exista porunci divine adresate musulmanilor pentru a săvârși acte de violență și terorism.

Departe de tabloul zugrăvit în poveștile celor 1001 de nopți, lumea arabă este de ceva vreme teatrul unor manifestări de o violență ieșită din comun (Istrate, 2007). Știrile internaționale nu mai vorbesc decât despre 11 septembrie, Osama bin Laden, războiul din Golf, terorism, atentate, luări de ostateci, talibani, mașini capcană, mujahedini, Saddam Hussein, lupte de stradă, suniți și șiiți, wahabi, Al Qaeda, bursa petrolului etc. Concentrați fiind în a da un sens lumii convulsionate de astăzi (Fuller, 2003), dar și terorismului, războiului și antimericanismului generalizat, nu putem să nu ne punem și noi întrebările : este Islamul adevărată sursă a problemei sau trebuie el apreciat alături de alți factori, mai puțini evidenți și de mai mare profunzime ? Occident și lumea arabă, ciocnire sau înțelegere? Care este adevăratul motiv pentru care se întâmplă toate aceste lucruri ?

Cum bine se cunoaște, terorismul poate constitui nu numai pretextul unui război civil intern (inter-etnic de exemplu), ci și al unor intervenții militare străine cum au fost cele din 1999 împotriva Iugoslaviei (Serbia și Muntenegru), din 2001-2002 din Afganistan, precum și intervenția militară împotriva Irakului, pregătită de S.U.A. și Marea Britanie, și derulată în martie-aprilie 2003. În formularea cea mai largă, terorismul poate fi definit, atât cel intern, cât și cel internațional, drept folosirea organizată a terorii. Nu întâmplător, terorismul este apreciat drept „tactica ultimei soluții” (Troncotă, 2008).

Perceput drept totalitatea actelor de violența comise de un grup sau de o organizație pentru a crea un climat de insecuritate sau pentru a schimba forma de guvernământ a unui stat (“Dicționarul Explicativ al Limbii române”, 1996, a se vedea și “Dictionnaire de la Langue francaise”, 1998) fenomenul terorist reprezintă mai mult decât efortul individual al unui kamikaze. Și în acest caz, se poate considera că actele teroriste reprezintă chiar rodul unor organizații în spatele cărora s-ar putea afla anumite state (Iova, 2006). Conținutul terorismului este dat și de manifestările violente, precis orientate și foarte bine organizate, care oferă o imagine apocaliptică și tinde să creeze o psihoză paralizantă a terorii chiar și în timp de pace, cu diversificări multiple în situații de criză sau în caz de război. Ce a însemnat teroarea amplificata prin mass-media la 9/11 septembrie 2001?

În urma unui studiu inițiat, în 1983, de cercetarorii Schmid și Jonginan, de la Universitatea Laiden din Olanda, s-a ajuns la concluzia că elementul de violență era prezent în 83,5% dintre ele, țelurile politice în 65%, în vreme ce 51% puneau accentul pe elementul inducerii sentimentelor de frică și teroare. Cu toate acestea, se poate aprecia că terorismul nu este, așa cum se spune adesea, "violența stupidă", ci, indiferent de cât de în afara legii ar fi sau ar părea, el nu este irațional sau lipsit de scop. La o simplă vedere, se poate spune că el îmbrățișează o anumită cauză, de regulă politică, are o anumită organizare și structurare și o anumită specializare profesională a celor care participă la acțiuni cu un asemenea caracter. Ce este terorismul ? Definitiile sunt multiple, nu mai putin de 109 definitii lansand variate puncte de vedere, fara a fi insa suficient de cuprinzatoare (Troncota, apud Laquer, 1987). Ce este terorismul ?

Terorismul este, în esență, o piesă de teatru jucată (Dragomir, 2008) în fața unei audiențe, menită să atragă atenția a milioane de spectatori asupra unei situații—de obicei, fără legătură directă cu actul de violență — mizându-se pe șocul produs respectivei audiențe (starea de groază și oroare în fața provocării inimaginabilului fără nici o scuză sau remușcare). Terorismul, îndreptat împotriva inimii și lumii civilizate (George W., Bush, 2001), a căpătat la acest început de mileniu, un caracter complex, lovind prezentul, propagând răul și pretinzând că asigură un viitor mai bun (Marret, 2002). Nimic nu ilustrează mai bine acest lucru decât imaginile de la 11 septembrie 2001: pietoni ce fug din calea prăbușirii primului turn de la WTC; un lucrător din serviciile de urgență care ajuta o femeie rănită; o persoană care se prăbușește în gol, după ce a sărit din infernul de la etajul 83 etc.

Considerând toate acestea, nu trebuie să neglijăm realitatea terorii. Terorismul este departe de a fi încheiat, dimensiunile sale fiind comparabile, din ce în ce mai mult, cu cele ale unui război al viitorului. Mitul Osama Bin Laden a încetat și totuși Al – Qaida încă mai există! Să fie doar o simplă întâmplare ? Care este miza și ce interese sunt amestecate în acest sinistru joc ? Să fie vorba doar de un conflict între civilizații ?

Autorul

Capitolul 1

De la Islam la cunoașterea Jihadului

Cuvinte și fraze care sunt adesea repetate în media au fost greșit construite de indivizi pentru a da semnificații si legitimari incorecte. Asocierea dintre islam, „jihad” și actele de teroare reprezinta un fenomen care a rezultat din acelea necalificate în știința Legii Sacre (Harun, 1999). Inainte de toate, islamul inseamna religia pacii, invataturile sale aflandu-se mai presus de cei care cred in violenta ca mod de actiune, in sabotaj ca metoda si in varasarea de sange ca modalitate de reforma (Abdyl – Rahman al – Sudais, Mecca, 2001). Daca Islamul reprezinta o realitate eterna, un mod de viata gandit de Creator care nu se altereaza cu trecerea timpului (Abul A’la Mawdudi, 1963), poate inseamna Jihadul lupta dreptcredinciosului cu poftele lumesti care il atrag catre pacat, cu incercarile prin care trece in viata sa ? Sa fie acesta indemnul spre un conflict intre civilizatii ? Un posibil raspuns ne obliga la o serie de reconsiderari istorice si nu numai.

Cat de bine cunoastem Islamul ?

Nu o singura data ne este dat sa auzim cuvantul “fundamentalism”, care, cel mai adesea, este însoțit de adjectivul “islamic” si mai nou de „terorism”. Ce semnifică Isalmul ? Ce urmărește fundamentalismul islamic? Raspunsurile vin de la sine. Isalmul este jonctiunea dintre Dumnezeu ca atare si om (Frithjof, 1994). Dacă ne raportăm la religii, există un fundamentalism creștin, după cum există și unul iudaic, iar în afara religiei vorbim despre fundamentalismul materialist-scientist, despre un fundamentalism ideologic stalinist, comunist sau, sau despre un fundamentalism filosofic, toate acestea pretinzând, fiecare în parte, a fi unicul deținător al Adevărului absolut pe care încearcă să-l impună altora – fie și prin recursul la forță în ultimă analiză.

În strânsă legătură cu acesta se află și un alt termen pe care conștiința colectivă – fie din insuficientă cunoaștere, fie la presiunea unor campanii ideologice dirijate – îl consideră instrument și vehicul al fundamentalismului și anume acela de “Jihad”, tradus, de obicei, dacă nu chiar întotdeauna, prin “război sfânt”, ceea ce, în accepția europeană și occidentală, în general, înseamnă “violență” și “terorism”. Sa intelegem Jihadul similar cu "terorismul "?

Discutiile pe marginea Islamului nu insemna, insa, doar examinarea situatiei musulmanilor astazi. În primul rând cuvântul „Islam“ este rădăcina cuvântului arab „selam“, care înseamnă „pace“. Islamul este religia care se bazează pe obținerea păcii prin supunerea față de voința divină.

In acest sens, pentru cititorul neavizat, dar și pentru cititorul musulman interesat in a cunoaște modul în care un ne-musulman percepe semnificația isalmului ca religie, ne permitem sa facem câteva precizări, nu inainte de a proceda și la o retrospectiva asupra prezentei Islamului in tara noastra.

Reflectii pe marginea prezentului

Timp de secole, inainte de venirea Islamului, arabii fusesera impartiti in nenumarate factiuni razboinice. Varsarile de sange nu erau rare, iar in cadrul ostilitatilor se pierdeau multe vieti (Abul A’la Mawdudi, 1963). Abordând chestiunea Islamului contemporan, mai ales din perspectiva transformării acestuia în factor de declanșare a unei “ ciocniri a civilizațiilor”, Huntington (1998) considera că “islamismul” a fost de la început o religie a sabiei, glorificând victoriile militare “. In aceeasi acceptiune, textul coranic și toate actele de credință ale omului musulman conțin prea puține interziceri ale violenței, un concept de non-violență fiind absent din doctrina și practica.

Fara sa subscrie acestui punct de vedere, Frithjof (1994) susține că “ este foarte posibil ca imaginile Coranului să se inspire mai ales din domeniul luptei… sufletul în căutare de Dumnezeu trebuie să lupte (…) Psihologic vorbind, combativitatea musulmanului este contrabalansată de fatalismul său; în viața spirituală, Jihadul, “războiul sfânt” este mai întâi unul al sufletului împotriva sufletului seducător (an-nafs al-‘ammara) și aspiră, prin transfigurare, la conștiinta Absolutului”.

Indiferent de ce se crede, Islamul a stabilit un sistem de viata pe deplin uman, bazat pe principiile adevarului si justitiei. Aceasta era o realizare unica, cu atat mai mult cu cat Islamul realizase ceva extrem de dificil – o revolutie intelectuala care a schimbat intreaga perceptie a oamenilor in ceea ce priveste scopul lor in viata (Abul A’la Mawdudi, 1963). Se poate spune oare ca revirimentul islamic contemporan, oricare ar fi formele de manifestare ale acestuia, inseamna, înainte de toate, repudierea influenței și dominației occidentale asupra identității și spiritualității islamice ?

Huntington (1998) recunoaște ca ceea ce este universalism pentru Occident, înseamnă imperialism pentru restul lumii, care se distanțează de standardele duble ale democrației occidentale. Asa cum democrația este încurajată, însă nu și dacă îi aduce la putere pe islamiști, drepturile omului constituie o problemă în China, dar nu și în alte țări aliate. Posesia unui arsenal nuclear este legitimă pentru Israel, dar devine o problemă în cazul Irakului sau Iranului. In acest cadru de apreciere, pentru Islam, dupa cum aprecia afirmă Fatima Mersi (Huntington, 1998), Occidentul este materialist, brutal, represiv, traumatizant… El decide de unul singur dacă sateliții sunt folosiți pentru a-i educa pe arabi sau pentru a-i bombarda. El invadează viețile noastre. Asistăm, astazi, la o confruntare dintre Orientul și Occidentul lumii, în care Islamul devine nu doar un instrument de ripostă la noile teze și orientări ale științelor sociale moderne dar și o temă abordată cu obsesie drept singura cauză a acestei noi confruntări? Sa fie vorba doar de o avalanșă de discursuri care au drept subiect nu fenomenul islamic contemporan, cum s-ar crede la o simpla vedere, ci interesul pentru petrolul tarilor arabe ?

Spunem acest lucru, stiut fiind faptul ca statele arabe detin monopolul zacamintelor pe glob. Rezervele de petrol reprezinta 60,17 % din totalul rezervelor confirmate de petrol ale lumii, si totalizeaza o suma de 683,5 milioane de barili, petrol de care, nu o singura data, statele occidentale s-au aratat foarte interesate.

Sursa: The International Petroleum Encyclopedia (Tulsa : PennWell Publishing Company, 1993), p. 284 – 285

Indiferent de raspunsuri, ca ne place sau nu, suntem martorii unui schimb de idei prin care se încearca „rediscutare” a rolului pe care Islamul îl are sau ar trebui să îl aibă în contemporaneitate, motivele putand fi intelese din variate unghiuri. Clarificare și întelegerea manifestărilor și intentiilor sale, într-un climat în care simpla menționare a termenului “Islam” ca religie aduce în prim-plan raportul dintre acesta și extremismul practicat în numele acestei religii,. Acesta este la fel de intens dezbatut precum conceptul de „jihad islamic”. Asa cum am mai precizat, abordarea locului detinut de Islam în contexte istorice succesive, de la apariția sa si până la 11 septembrie, reprezinta un scop in cele prestabilite.

Demografie islamica

Numeric, populația Terrei în secolul XX a atins un record fără precedent în istorie. A fost nevoie de 2 milioane de ani până când populația planetei a ajuns la 1 miliard, în anul 1804. Al doilea miliard a fost atins în anul 1927, cel de-al treilea în 1960, al patrulea în 1974, al cincilea în 1987, iar cel de-al șaselea chiar la începutul anului 2000 (Kegley jr., Wittkop, 1997). Este de așteptat ca, în următorii 20-25 de ani, populația globului să ajungă la aproape 8 miliarde, din care 1,86 miliarde în țările cele mai puțin dezvoltate și numai 0,37 miliarde în țările dezvoltate, diferența fiind în categoriile intermediare de țări, ceea ce ar putea crea probleme deosebite, inclusiv în domeniul securității (Petrescu, 2005).

In aceste conditii, Islamul reprezina cea mai dinamică religie, situându-se

pe poziția a doua, după creștinism, într-o ierarhizare a numărului

de adepți (Merard, 2003). Astăzi, circa 1,3 miliarde de oameni sunt musulmani, acestia fiind prezenti pe toate continentele, din

Asia de Sud, Africa de Nord și de Est, nordul Indiei și regiunea

caucaziană până în Orientul Mijlociu.

O clasificare regională a teritoriilor islamice se remarcă în The Cambridge History of Islām cum bine semnala același autor, editorii P.M. Holt, Ann K.S. Lambton și Bernard Lewis alegând soluția împărțirii teritoriilor islamice în teritorii centrale (Arabia, Egipt, Siria, Anatolia, Persia, Asia Centrală) și în teritorii îndepărtate (Europa, Africa, sud-estul Asiei).

Nucleul islamic arab

Surse: Kiljunen, 2001; Smith, 1995, in, Sageata, 2005

Potrivit U.S. Department of State's

Anual Report on International Religious Freedom, în 2003, numai

în Europa erau înregistrați mai bine de 23 de milioane de

musulmani rezidenți, în Franța și Statele Unite ale Americii, câte șapte milioane, iar în

China, circa 50 de milioane. Tadjicii sunt musulmani sunniți, ca și turkmenii, kirghișii, uzbecii sau kazacii, cei din urma fiind in numar de 16, 9 milioane de musulmani. Indonezia este țara cu cea mai mare populație musulmană, numărând aproximativ 120 de

milioane de musulmani (World Population, 2002). Cu o populație de 213 milioane locuitori, Indonezia este a patra țară a lumii și cea mai mare țară islamică (peste 90% din populație practică islamismul). Domeniul estic de răspândire a islamului depășește însă cadrul strict politic al acestei țări, incluzând și cea mai mare parte a Malaysiei, Singapore, sultanatul Brunei și sudul arhipelagului filipinez (Mindanao).

Nucleul islamic central-asiatic

Surse: Kiljunen, 2001; Smith, 1995, , in, Sageata, 2005

Islamismul reprezintă religia populației deșertice și semideșertice, limita sa fiind dată de contactul cu populațiile negroide, cu religii animiste. Statele islamice africane se caracterizează printr-o remarcabilă eterogenitate: atât ca suprafață, ca mărime demografică și ca pondere a populației islamice, cât și din perspectiva simbolurilor naționale folosite.

Nucleul islamic nord-african

Surse: Kiljunen, 2001; Smith, 1995, in , Sageata, 2005

La nivelul anului 2000, populația statelor majoritar islamice era de 1.282 milioane de oameni, reprezentând la acel moment o pondere de 21% din populația globului, ceea ce este considerabil atât ca volum cât și ca fracțiune din total. Dimensiunea problemei și a interesului pentru ea este dată de faptul că, în următorii 50 de ani, la care ne referim, această populație este, potrivit prognozelor Băncii Mondiale (sursa din statisticile naționale, de la Divizia de Statistică și de la Divizia de Populație a Organizației Națiunilor Unite, de la World Data Indicators 2003, World Bank, Washington DC.) într-o dinamică foarte pronunțată, urmând a atinge 1.530 milioane de oameni în anul 2010 (o creștere de 19,3% față de anul 2000), 1.773 milioane de oameni în anul 2020 (o creștere de 38,3% față de anul 2000), 1.993 milioane de oameni în anul 2030 (o creștere de 55,4% față de anul 2000), 2.171 milioane de oameni în anul 2040 (o creștere de 69,3% față de anul 2000) și 2.340 miloane de oameni în anul 2050 (o creștere de 82,4% față de anul 2000).

Dincolo de cifrele în sine, trebuie să spunem (Zainea, 2005) că ponderea populației de religie islamică în ansamblul populației globului este, în această perioadă, în creștere constantă, ajungând de la 21% în anul 2000 la 22,6% în anul 2010, la 23,9% în anul 2020, la 24,9% în anul 2030, la 25,7% în anul 2040 și la 26,6% în anul 2050, ceea ce înseamnă, pentru următoarea jumătate de secol, o creștere de pondere de 26,6%.

Islamul in România

Existenta islamului in Romania este legata de stabilirea pe teritoriul tarii noastre – inca din secolul al XIII-lea – a populatiei turco-tatare. Astfel, in anul 1241, tatarii hanatului "Hoardei de aur" si-au instaurat dominatia si in diferite zone din vecinatatea Muntilor Carpati (www.muftyat.ro). Populația islamicã din Romania (de naționalitate tãtarã, turcã, arabã, albanezã, etc.) aparține în majoritate covârșitoare ramurii Sunni. 

Practica religiei islamice consta in: indeplinirea slujbelor zilnice (namaz) ; postul Ramadanului de 30 de zile pe an; vizitarea Kaabei din orasul Mecca si pelerinajul la mormantul lui Muhamed; ajutorarea celor lipsiti; pastrarea treaza in memorie a marturisirii de credinta si pronuntarea ei zilnica.

Activitatea religioasa este condusa de muftiu, care este ales (prin vot secret) din randul imamilor. Pe langa muftiu, cu vot consultativ, functioneaza un colegiu sinodal numit Surai islam, compus din 23 membri, care se intruneste periodic pentru rezolvarea unor probleme administrative si disciplinare ale cultului.

Unitatea de baza a cultului este comunitatea, care cuprinde toti credinciosii musulmani dintr-o localitate si este condusa de un comitet compus din 5-7 membri alesi pe o perioada de patru ani (www.muftyat.ro). In Romania functioneaza 50 de comunitati musulmane si 20 de filii raspandite in judetele Constanta (63 unitati), Tulcea (4) si cate o unitate in judetele Braila, Galati si municipiul Bucuresti.

In ultima vreme, in pofida unor disensiuni existente, se poate considera ca “promovarea Dobrogei ca spațiul în care creștinii și musulmanii trăiesc de sute de ani în bună înțelegere și respect reciproc, reprezinta un scop comun pentru toti cei ce simt si gandesc ca adevarati musulmani” (www.muftyat.ro).

Eforturile sunt meritorii, cu atat mai mult, cu cat „promovarea si perpetuarea culturii islamice, educarea copiilor si tinerilor musulmani in spiritual invataturilor Coranului, asigurarea de informatii religioase pentru toti credinciosii” (www.taiba.ro) sunt lucruri ce aduc cunoastere si deplina putere de intelegere. Acestea sunt posibile si printr-o bogata literatura de specialitate. Carti, precum: “Ce inseamna apartenenta mea la Islam”, “Coranul Uimitor”, “Toleranta religioasa in Islam”, “Minuni ale civilizatiei islamice”, “Islamul religia tuturor”, “Unicitatea lui Allah”, si nu in ultimul rand, “Traducerea sensurilor Coranului cel Sfant in limba romana”, sunt doar cateva dintre cele traduse. Toate sustin unitatea mesajelor divine si filosofia complementaritatii credintei islamice.

Acest lucru nu este deloc intamplator. Toleranta, “cheia convietuirii de sute de ani”, „pe care nu numai romanii, ca majoritari, au aratat-o musulmanilor, dar si musulmanii ca minoritari au aratat-o romanilor”, a fost amintita chiar de catre Presedintele Romaniei, intr-un recent interviu (Basescu, 2008). Muftiul Muurat Yusuf (2008) intareste legatura inter-etnica apreciind ca “la noi în România, comunitatea băștinașă de etnie turcă și tătară trăiește de mai bine de șapte secole, și-a format un model de viață, și e mai greu să ni se spună nouă că suntem teroriști”.

Personalul clerical musulman este format din hatipi, imami, hagi, muezini. In prezent cultul musulman are 35 de imami si hagi. Baza materiala a cultului se realizeaza prin contributii benevole de la credinciosi, donatii si subventii acordate de stat, taxe pentru servicii religioase, taxe de vizitare a unor monumente istorice etc. Cultul musulman are in proprietate 108 cimitire (www.muftyat.ro).

    Cultul musulman din Romania are bune relatii cu intreaga comunitate islamica internationala, atit bilaterale cit si multilaterale, manifestate prin schimburi reciproce de delegatii, participari la intruniri si simpozioane pe diverse teme, organizari de pelerinaje anuale la Mecca etc. Astfel, in cadrul Simpozionului International” Regimul juridic al Religiilor monoteiste din Uniunea Europeana”, din 3 iulie 2008, organizat de catre Universitatea Ovidius Constanta, Facultatea de Teologie si Centrul de Studii si Cercetari Religioase si Juridico – canonice al celor trei mari religii monoteiste (mozaica, crestina si isalmica), sub Inaltul Patronaj al I.P.S. Sa, prof.univ.dr. Teodosie Petrescu (Tomitanul), Decan al Facultatii de Teologie si Arhiepiscop al Tomisului, Muftiul Murat Yusuf a facut cunoscuta “religia islamica si simbolistica comunicarii divine”.

In ultimul timp, s-au diversificat relatiile cu "Liga Islamica Mondiala" si "Salvarea islamica", ambele organizatii cu sediul in Arabia Saudita, precum si cu "Organizatia islamica pentru sud-estul Europei", cu sediul la Viena. Cu toate acestea sunt inca voci ce sustin, adevarat in mod secvential, faptul ca organizatia „Fratii Musulmani „ activeaza sub acoperirea "Ligii Musulmane si Culturale din Romania", a Fundatiei Umaniste "Al Taiba", a Societatii Umaniste „Semiluna” si Asociatiei "As Salam", avand filiale in principalele centre universitare din tara (www.presa- zilei.ro).

In evidenta faptelor ce construiesc istoria, dialogul promovat de Muftiul Muurat Yusuf, dar si eforturile depuse de intreaga comunitate musulmana pentru intelegerea semnificatiilor Coranului cel Sfant, isi vor afla consensul, indemnand spre liniste pentru o mai buna intelegere, toleranta si pace. Suntem convinsi de acest lucru, cu atat mai mult cu cat eforturile comune intregesc pe deplin traditia istorica si faptele de cultura si civilizatie islamica.

Etimologia islamismului.

Originea islamului, subiect al unor excelente studii și monografii de specialitate (Louis de Premar, 2001, Ibram, 2006), nu poate fi

înțeleasă pe deplin fără o analiză întreprinsă și asupra cuvântului

islam. În arabă, islam este derivat dintr-o rădăcină de trei

consoane, respectiv s, l, m, la fel ca și cuvântul muslim, cel

care se supune aflat la originea cuvântului musulman ("cel care se

supune"), sau salam, echivalentul evreiescului shalom (care

înseamnă "pace"), folosit ca formulă de salut. Numeroase versete

din Coran cuprind cuvântul musulman, invocând supunere : "Wa

Nahnu Lahu Muslimuna" (Surata 2, 136) care înseamnă "Și Lui

noi ne vom supune ". Cuvântul "Islam" înseamnă supunere, predare totală în voia Stăpânului lumilor și eliberare de orice supunere și predare altcuiva în afară de El. Acest nume – "Islam" – exprimă prin semnificația sa "religia" și faptul că există o corespondență deplină între titlu și adevărul dogmatic și legislativ pe care el îl conține (Liga Islamica, 2006).

Etimologic, mare parte dintre cercetătorii musulmani traduc în

franceză "islam" prin "soumission" (supunere), ceea ce nu pare să

fie cel mai corect mod de abordare. (Stoina, 2006). Musulman (sg. muslim, pl. muslimūm) reprezintă calitatea unei persoane care acceptă Islāmul, muslim se traduce prin “cel care se supune” (Dominique & Janine Sourdel, 1996).

Un musulman este o persoană care se supune poruncilor lui Dumnezeu, încearcă cu conștiincioziate să trăiască după moralitatea Coranică, pace și armonie, care face lumea un loc mai frumos și o conduce spre progres. Obiectivul său este să conducă oamenii spre frumusețe, bunătate și bunăstare (Harun, Yahya, 2002). „Și faceți bine așa cum și Dumnezeu face bine. Și nu căutați să cauzați corupție pe pământ. Dumnezeu nu iubește pe cei ce corup” (Coran, 28:77).

Pentru religie și în mod implicit pentru musulmani, cuvantul „Islam”

desemnează supunerea față de Dumnezeu — Allah (al-ilah)

considerat Creatorul Lumii. Astfel, numele religiei se referă la

supunerea față de Allah. Teoretic, tot ce trebuie să facă un om

pentru a deveni musulman este să recite declarația de credință

shahadatan ("două mărturii") : "La ilaha illa-llahu. Muhammadur-

rasulu-llahi" (Nu există altă divinitate în afară de

Allah; Muhammad este mesagerul lui Allah). Pentru a deveni

musulman, o persoană trebuie să creadă în aceste cuvinte,

declarația în sine nefiind confirmată de autoritățile religioase.

Islamul continuă doctrina monoteistă a iudaismului și

creștinismului.

Religia islamica consta in credinta (aqida) si din Legea revelata (Sharia). Prin credinta se au in vedere principiile in care cred sufletele si inimile, in legatura cu care nu exista nici o indoiala (Fundatia Taiba, 2008). Prin Legea revelata la care cheama Islamul, se are in vedere indatoririle practice (Ihsan), asa cum sunt: Rugaciunea, Dania, Postul, respectul pentru parinti etc. Credinta islamica consta in credinta in Allah, in ingerii Sai, in Scripturile Sale si in Ziua Judecatii, credinta in destin bun sau rau si in viata de dupa moarte. Dovada in acest sens sunt vorbele sunt vorbele lui Allah Preainaltul, care a grait: Cuviosia nu sta in a va intoarce fetele spre Rasarit sau spre Apus, ci cuvios este acela care crede in Allah si in Ziua de Apoi, in ingeri, in Carte si in profeti, da din avere in pofida iubirii pentru ea rudelor, orfanilor, sarmanilor, calatorului, cerstorilor?, isi implineste Rugaciunea, da Dania, cei care-si tin legamantul?, cei care sunt nerabdatori la nenorocire? Acestia sunt cei evlaviosi? cu frica?. (Coran, Al-Baqara:117). Iar in privinta destinului, Allah Preainaltul a grait: Si Noi am creat toate lucrurile bine intocmite/ Si nu este porunca Noastra decat un singur [cuvant care se va implini] intr-o singura clipita. (Coran, Al-Qamar:49-50).

Credinta isalmica

Islamul a apărut în Peninsula Arabică în

secolul VII d.Ch., zonă în care triburile beduine practicau un

politeism semitic, Allat fiind zeița feminină

corespondentă lui Allah. Venerând, potrivit Coranului, idoli precum

Wadd, Suwa, Yagut, aceștia își îndreptau privirea și spre Mecca,

spre "piatră neagră", un meteorit, poate chiar zeul Houbal, a cărui

importanță era atât de mare încât a fost citat precum acel zeu prin

excelență: Allah (Frattasio, 2006).

Din secolul VII, musulmanii cred într-un dumnezeu și anume Allah; în Mahomed, care este un profet trimis de Dumnezeu omenirii, și mai cred în Koran care este o colecție de revelații făcute de Dumnezeu lui Mahomed. Koranul conține cuvintele lui Dumnezeu într-un sens literar și se mai numește Vorba lui Dumnezeu (kalam Allah). Există șase credințe elementare împărtășite de toți musulmanii:
1. Credința în Dumnezeu, singurul demn de venerație.

2. Credința în toți profeții și mesagerii (trimiși de Dumnezeu).

3. Credința în cărțile trimise de Dumnezeu.
4. Credința în îngeri.
5. Credința în Ziua Judecății (Qiyamah) și în înviere.
6. Credința în destin (Qadaa și Qadar în arabă). (Aceasta nu inseamnă că un om este predeterminat în acțiuni sau să trăiască o anumită viață. Dumnezeu i-a dat liberul arbitru pentru a-i permite să ia decizii.). "Cred în Dumnezeu; și în Îngerii Săi; și în Scripturile Sale; și în Mesagerii Săi; și în Ziua de Apoi; și în Soartă, că Binele și Raul sunt de la Dumnezeu, și în Înviere după moarte. Declar că nu există nimic demn de venerație în afară de Dumnezeu; și declar că Muhammad este Mesagerul Său", reprezinta crezul musulman.

Credințele Musulmane si Crestine au multe aspecte în comun (Harun, Yahya, 2002). Iudaismul împărtășește și el multe cu Islamul. În Coran, Dumnezeu dezvăluie că musulmanii împărtășesc aceeași credință cu Oamenii Cărții și că ei le spun lor „Noi avem credință în ceea ce ni s-a trimis nouă și în ceea ce v-a vost trimis vouă. Dumnezeul nostru și Dumnezeul vostru este unul, și ne supunem Lui.” (Coran, 29:46)

Toți aderenții adevărați ale acestor trei mari religii : cred că Dumnezeu a creat întregul univers din nimic și că El domină tot ce există cu omnipotența Lui; cred că Dumnezeu a creat omul și viețuitoarele într-un mod miraculos și că omul are un suflet dăruit de Dumnezeu; cred în Înviere, Rai și Iad și îngeri, și că Dumnezeu ne-a creat viețile cu un destin sigur; cred că pe lângă Isus, Moise sau Mohamed, Dumnezeu a trimis mulți profeți cum ar fi Noah, Abraham, Isaac și Iosif de-a lungul istoriei. Faptul că Musulmanii nu fac nici o distincție printre profeți este relatat după cum urmează: Mesagerul crede în ceea ce i-a fost trimis lui de Stăpânul Său, și credincioșii cred la fel. Toți credem în Dumnezeu și Îngerii Lui și Cărțile Lui și Mesageri lui. Nu facem nici o diferențiere între nici unii din Mesagerii lui. Ei spun, „Noi auzim și ascultăm. Iartă-ne Doamne! TU esti sflârșitul călătoriei”(Coran, 2:285). Rugaciunea musulamnului se face insa numai catre Dumnezeu, si nu catre Mahomed sau alt Profet.

Islāmul are o istorie evenimențială extinsă pe parcursul a cincisprezece secole de existență, cuprinzând areale continentale (în secolele VI-XIV a acoperită o treime din lumea cunoscută). Destinul Islāmului este complex (Michel, 1994) Acest lucru impune o reflecție asupra destinului acestui spațiu și a destinului întregii lumi, pe care această doctrină religioasă îl urmează, și l-a asumat și de cele mai multe ori l-a impus.

Unicitatea lui Allah

Conceptul fundamental în islamism este unicitatea lui Dumnezeu (al – tawhid). În arabă, Dumnezeu se numește Allah, o formă a al-ilah, sau "unicul dumnezeu". Allāh se traduce deci prin "Dumnezeu". Utilizarea implicită a articolului hotărât în Allah indică unitatea divină. Musulmanii preferă să-l descrie pe Dumnezeu prin numeroasele atribute divine menționate în Coran, și de asemenea prin Cele 99 de nume ale lui Allah. Numele lui Allah sunt numeroase. El este Cel Milostiv, Cel care Aude Totul, Cel care Vede Totul, Cel Atotputernic, Cel Intelept (Coran, As-Sura:11). Allah Preainaltul a grait: Nu este nimic asemenea cu El. El este Cel care Aude Totul si Cel care Vede Totul (Coran, As-Sura:11). Inainte de toate, credinta in natura divina a lui Allah inseamna recunoasterea faptului ca Allah este singura divinitate adevarata si ca El nu are partas. Prin divinitate se intelege divinitatea adorata prin dragoste si preamarire, se intelege adorarea exclusiva a lui Allah prin toate mijloacele. Noi nu-L invocam decat pe Allah, nu ne temem decat de Allah, nu ne supunem decat lui Allah. Nu se cuvine sa fie adorat decat Allah Preaslavitul, implinind vorbele lui Allah Preainaltul: Pe Tine Te cinstim, la Tine cerem ajutor (Coran, Al-Fatiha:5).

Unicitatea lui Allah inseamna recunoasterea faptului ca Allah Preainaltul este Stapanul unic si divinitatea unica si recunoasterea perfectiunii numelor si calitatilor lui Allah. Asadar manifestarile credintei in Unicitatea lui Allah constau in recunoasterea faptului ca El este Stapanul Unic si Allah cel Unic si in recunoasterea faptului ca numele si calitatile sale sunt unice. Recunoasterea faptului ca El este Stapanul Unic. Aceasta inseamna ca Allah Preaslavitul este unic prin faptele Sale, asa cum sunt creatia, oranduirea lucrurilor, daruirea vietii si daruirea mortii, etc. Nu exista alt creator in afara de Allah, caci Allah Preainaltul a grait: Allah este Creatorul tuturor lucrurilor si El este peste toate chezas!.(Coran, Az-Zumar:62); Nimeni in afara lui Allah nu poate asigura cele necesare pentru vietuitoare, caci Allah Preainaltul a grait: Si nu este vietuitoare pe pamant a carei hrana sa nu fie in grija lui Allah (Coran, Hud:6); Nu exista alt oranduitor in afala de Allah, caci Allah Preainaltul a grait: El ocarmuieste toate lucrurile pe cer si pre pamant (Coran, As-Sajida:5); Nimeni in afara lui Allah nu poate darui viata si nu poate darui moarte, caci Allah Preainaltul a grait: El este Cel care da viata si Cel care da moarte si la El va veti intoarce! (Coran, Yanus:56); Acest lucru l-au recunoscut si paganii din timpul Trimisului lui Allah Allah sa-l binecuvinteze si sa-l miluiasca! dar acesta nu i-a facut pe ei sa intre in Islam, Allah Preainaltul a grait: (Coran, Luqman:25); Recunoasterea faptului ca El este Allah cel Unic inseamna ca supusii trebuie sa savarseasca numai faptele pe care le-a poruncit Allah. Toate actele de adoratie trebuie sa fie dedicate exclusiv lui Allah caruia nu trebuie sa i se asocieze nici un semen. Acestea sunt: invocarea, teama, increderea, cererea de ajutor, cautarea apararii si altele.
Nu trebuie sa-L invocam decat pe Allah, caci Allah Preainaltul a grait: Si Domnul vostru zice: Chemati-Ma si eu voi raspunde! (Coran, Ghafir:60); Nu trebuie sa ne temem decat de Allah, caci Allah Preainaltul a grait: Dar voi nu va temeti de ei, (Seitan si partasii sai), ci temeti-va de Mine, daca sunteti credinciosi! (Coran, Al-Imran:175); Nu trebuie sa ne bizuim decat pe Allah, caci Allah Preainaltul a grait: Incredeti-va in Allah, daca sunteti credinciosi! (Coran, Al-Maida:23); Nu trebuie sa cerem ajutor decat de la Allah, caci Allah Preainaltul a grait: Pe Tine te cinstim, la Tine cerem ajutor (Coran, Al-Fatiha:5); Aceasta Unicitate a lui Allah a fost tagaduita de catre necredinciosi si in vechime precum si in vremurile apropiate. Allah Preainaltul a grait: Oare a facut el din zei un Dumnezeu unic? Acesta este un lucru uimitor! (Coran, Sad:5)

Învățătura islamică vede iudaismul și creștinismul ca derivând din

învățăturile unora din profeții amintiți — în special ale lui Avraam

— și recunoaște rădăcinile lor avraamice. Islamul învață că Isus a

fost un profet trimis de Allah, însă creștinii de mai târziu au

distorsionat mesajul lui și l-au transformat în "fiul lui Dumnezeu".

"Făcătorul cerului și al pământului cum să aibă un fiu, neavând

soție ?" (Sura 6, 101). Potrivit Ligii Islamice (2006), Coranul cel nobil spune: "Unica religie acceptată de Allah este Islamul și nu au fost deosebiri între cei cărora le-a fost dată Scriptura decât după ce a ajuns la ei Știința, din pricina pizmei lor. Iar cel care nu crede în semnele lui Allah [să știe că] Allah este grabnic la socoteală!" (3 : 19). Și a mai grăit Allah Preaînaltul: "Acela care dorește o altă religie decât Islamul, nu-i va fi acceptată și el se va afla în Lumea de Apoi printre cei pierduți" (3 : 85).

Religia divină

Intenția noastră nu este de a aprecia

islamul de pe poziții caracteristice celor care cred drept analfabetism

istoric să pretinzi că războiul este străin religiei islamice (Blond & Pabst, 2005). Fără îndoială, Islamul a apărut în condiții de luptă care a condus la expansiunea arabă și la constituirea Califatului musulman întins din Peninsula Arabică până la Pirinei și la frontierele Chinei. Civilizația islamică a fost, la fel ca oricare alta, supusă legilor unei creșteri și unui declin pe care este astăzi banal a le asimila cu etapele vieții umane. Spre deosebire de multe altele însă, ea a fost constant marcată prin preocuparea de a imita trecutul, preocupare ce conferă o importanță deosebită manifestărilor ci celor mai vechi, acelea în care trebuie căutate, într-o perspectivă d;na-mică, principiile și experiențele ce nu aveau să înceteze de a inspira formele ei posterioare.

In acest sens, prima civilizație imperială a Islamului, acea civilizație arabo-musulmană care a trăit mai întîi sub egida Umayyazilor, apoi a Abbasizilor și care a crescut odată cu triumful profan al unui Islam încă foarte apropiat de originile sale, este singura care merită numele de „clasică"(Sourdel, 1975).

S-a spus și continuă să se mai afirme că islamul este o religie a

păcii, care nu permite uciderea oamenilor nevinovați (Bacchiocchi, 2002), că această religie nu s-a răspândit prin sabie, ci numai prin propovăduire (Rasid Jabr al-As'Ad, 2003), că islamul este religia libertății, a toleranței, sufletul omenesc fiind ținut la

mare preț (Yusuf al-Qaradawi, 2001). "Ar fi o mare calamitate

ca adepții terorismului să folosească

religia drept camuflaj, fiindcă adevăratul islam nu e vinovat de

toate acestea. Învățăturile sale sunt mai presus de cei care cred în

violență, ca mod de acțiune și în sabotaj, ca metodă de intimidare și în

vărsarea de sânge, ca modalitate de reformă" (Abdul – Rahman al

– Sudais, 2001). A judeca însă Islamul ca

pe o religie violentă, bazându-ne doar pe faptele lui Bin Laden și

Al-Qaida, care încearcă să-si legitimeze faptele prin cuvintele islamului,

nu este o abordare corecta. Islamul reprezintă, cel puțin în virtutea tradiției

sale și a dreptului la prezumția de nevinovăție, religia libertății,

păcii, binelui și îndurării (Rashid, 2003), actele teroriste fiind

respinse nu o singură dată. Atacarea unor oameni nevinovați nu este un act de curaj, ci un act prostesc și va fi pedepsit în ziua judecății (Mohammed Sayyed al –

Tantawi, 2001). Mai mult decât atât, orice act

reprobabil constituie o încălcare atât a Sharia (Legea sacră

islamică), cât și a logicii umane (Sultan bin Abdulaziz, 2002). Islamul nu

doar condamnă terorismul și misiunile sinucigașe, dar le interzice complet! Națiunile musulmane, organizații și comunități din toată lumea condamnă astfel de atacuri, sperând să nu se mai întâmple niciodată (Cherim Enghin, 2007).

Cei cinci stâlpi de credință

Coranul, Profetul, cei cinci stâlpi de credință, sfârșitul lumii și judecata finală, privite din perspectiva Eschatologiei islamice și diferența esențială existentă între

fundamentalismul islamic clasic și "neoterorismul" fundamentalist – islamic sau cel de factură fundamentalist-religioasă, toate acestea sunt obiect al preocuparilor noastre. Împlinirea obligațiilor (fara‛id) definește, potrivit unor autori (Al Serat, 2004, in, Poteras, 2008), câmpul de bătălie al Jihadului. Acesta este marcat de:

1. AL-SHAHĀDA,marturisirea (declaratia) de credință: lā ilāha illā‛llah wa muhammadu rasūlu‛llah (“Nu există Dumnezeu afară de Dumnezeu, iar Mahomed este trimisul Lui”) constituie primul din cei cinci stâlpi ai credinței musulmane (arkān) și cel mai important, fiind de fapt actul de convertire la Islām.

Prima mărturisire, numită "shahadah", apare în așa-numitul Vers

al Tronului, din Coran: "Nu este Dumnezeu afară de El. El

este Cel Viu, Cel Veșnic. Pe El nu-L cuprinde somnul. Ale Lui sunt cele din ceruri și cele de pe pământ. Cine poate mijloci la El fără voia Sa? El știe cele ce sunt dinainte

și cele de apoi și (oamenii — n.a.) pricep din știința Sa numai

ceea ce voiește El. Tronul Său cuprinde cerurile și pământul și

păzirea lor nu-I face greutate. El este Cel înalt, puternic". (Sura 2, 256). Mărturisirea de credință reprezintă invocarea unor mărturisiri în forma limbajului sacru în care au fost revelate, inscriptionate si pe drapelul Arabiei Saudite (Sageata, 2005).

2. AL-SALĀT – rugăciunea, orânduită celor credincioși pentru timpuri hotărâte: de cinci ori pe zi: în zori (subh), la amiază (zuhr), după amiază (isr), spre apusul soarelui (maghrib) și la căderea nopții (ișa), toate cu fața spre Al-Kaaba (Casa sfinta) aflata in Mekka. Exista două tipuri de rugăciune: privată, pronunțată de cinci ori pe zi (dimineața, la prânz, după-amiaza, la asfințit și seara) și comună, rostită de imām (preot) în moschee (locul de cult musulman), în fiecare vineri când are loc și o predică (hutba) de la amvon (minbar). Ambele tipuri au în comun faptul că sunt expresii ale devoțiunii religioase, sunt precedate de abluțiuni (spălarea mâinilor, a feței, a picioarelor, a gurii), reprezintă versete coranice și se pronunță cu fața către Mecca (Hunt, 2005). Ele se diferențiază prin frecvență: rugăciunea privată se face de cinci ori pe zi, iar cea colectivă o dată pe săptămână.

Inainte de a se ruga, musulmanul trebuie sa fie curat pe haine si corp, iar locul unde intentioneaza sa faca rugaciunea trebuie sa fie curat. Religia islamica interzice rugaciunea la Mahomed, alti profeti sau ingeri. Musulmanul se roaga doar la Dumnezeu. In afara de cele 5 rugaciuni obligatorii musulmanul poate sa faca si alte rugaciuni optionale. Salah sau cele cinci rugăciuni obligatorii ale fiecărei zile, rugăciunea fiind rânduită de Sura XX – Sura TH, 14, care descrie dialogul lui Dumnezeu cu Moise: “Servește-mi mie și împlinește rugăciunea întru amintirea Mea.” (Coran, 1997). Credinciosul musulman, chemând ajutorul lui Dumnezeu pentru nevoile sale și pentru apărarea în fața demonilor, se roagă astfel:

Rugăciunea Fadjr (Dimineața) de la sfârșitul nopții, până cu puțin înainte de răsăritul soarelui.

Rugăciunea Zūhr (Prânz) de la miezul zilei (ora 12), până după-amiaza.

Rugăciunea 'Asr (După-amiaza) de după-amiaza târziu, până cu puțin înainte de începerea apusului soarelui.

Rugăciunea Maghrib (Apus) după apus, până se sfârșește ziua.

Rugăciunea 'lsha' (Seara) noaptea, până la miezul nopții sau mijitul zorilor.

Musulmanul știe că la rugăciunile sale stau martori înșiși îngerii lui Dumnezeu, ca o garanție că rugăciunea este mijlocită către Dumnezeu și credinciosul apărat în timpul rugăciunii împotriva demonilor. Sura XVII – Sura drumului nopții, 80, mărturisește: “Împlinește rugăciunea la apusul soarelui până la întunericul nopții și citirea zorilor, căci citirea zorilor are mărturie (martori) pentru sine (Seliste, 2005). Rugăciunea zilnică poate fi considerată un jihad nesfârșit, care imprimă în

existența umană un ritm continuu.Rugăciunea

zilnică este poruncită de Coran : "Să cerceteze templele lui

Dumnezeu numai cel care crede în Dumnezeu și în ziua de apoi și

împlinește rugăciunea și dă milostenii și nu se teme de nimeni

afară de Dumnezeu". (Sura 9, 18). "Împliniți-vă rugăciunea la

cele două sfârșituri ale zilei și la întâia veghe a nopții". (Sura 11,

116). "Noi ți-am dat șapte (versuri), ce trebuie repetate, și Coranul

cel măreț". (Sura 15, 87).

AL-ZAKĀT – dania, milostenia săracilor, o obligație morală a oricărui musulman; In limba araba cuvantul zakat inseamna purificare, curatire. Religia islamica stabileste plata daniei ca modul de a pastra averea curatita de lacomie si avaritie. Dania rituala este obligatorie de 2,5 % din valoarea veniturilor. Dania rituala are o destinatie precisa cum a mentionat Coranul: “Milosteniile sunt numai pentru cei sărmani și nevoiași și pentru cei ce se ostenesc pentru ele și pentru cei ale căror mâini sunt împreunate și pentru cei datornici și pentru drumul lui Dumnezeu și pentru fiului drumului; aceasta este hotărârea lui Dumnezeu” (Coran, 9:60). Persoana care il ofera trebuie sa nu astepte nimic in schimbul lui si sa nu urmareasca laude din partea celorlalti pentru actele sale de caritate. beneficiarii Zākath:

4. AL-SAUM – postul din luna Ramadanului; Sāwm – postul din zori până la apus, în luna Ramadan este important mai ales din perspectiva faptului că, în conformitate cu tradiția islamică, Profetul a primit revelația Coranului în luna Ramadanului. Credinciosul musulman regăsește în post aceleași valențe ca și creștinul, demonii fiind neputincioși în ispitire în fața unui credincios musulman ajuns Muttaqi prin supunere sau pietate în fața lui Dumnezeu, dezvoltată prin Sāwm-post. Acest gest de supunere absolută, de smerenie în fața Creatorului este cunoscut în Islām ca Taqwa și reprezintă calea sigură prin care omul este apărat de păcat și de ispita demonilor. Timp de 30 de zile musulmanii adulti trebuie sa posteasca din zori pana la apusul soarelui. Ramadanul este de fapt o perioadă nu doar de abstinență fizică, ci și de abstinență spirituală: pietatea, rugăciunea și gândurile bune, însoțite de fapte pe măsură reprezintă idealul postului. Calatorii, femeile gravide, femeile care alapteaza si bolnavii pot amana postitul, urmand sa-l faca ulterior. Luna Ramadan este considerata o luna a iertarii si a milei (Seliste, 2005). Religia islamica stabileste postul ca un mijloc de purificare, un exercitiu de auto control si o dovada de credinta. Postul ne oferă justificarea viziunii acestuia ca bătălie spirituală:

"O, voi, cei ce credeți, și voi aveți îndatorirea pentru ajunare, cum

aveau și înaintașii voștri, ca să fiți cu frica lui Dumnezeu (…). Luna

Ramadan, în care s-a trimis Coranul ca îndreptar pentru oameni și

învățătură răsvedită pentru drumul cel drept și deosebire (între

adevăr și minciună), în luna aceasta să ajuneze cei de față. Cine e

însă bolnav sau în călătorie să postească alt număr de zile" (Fundatia Taiba, 2007).

Finalul postului este marcat de marea sărbătoare a sfârșitului Ramadanului, „Id al-Fitr”, cand se obisnuieste a se face schimb de daruri intre membrii familiei.

AL-HAJJ – pelerinajul, al V-lea Stâlp al Credinței musulmane, inseamna vizita făcută de musulmani la Al-Ka'bah sau Casa lui Allāh în Makkah (Mecca) la templul Kaaba (Al Bayt al-‛Atiq, “cea mai veche casă”), copie a pietrei din Rai la care se ruga Adam (Fouad al – Farsi, 2001). Sanctuarul a fost, conform tradiției, construit prima dată de Ibrahim și de fiul său Ismail, iar piatra din interior dată de îngerul Gabriel lui Ibrahim reprezintă legământul lui Allāh cu Ismail.

Hajj-ul este o obligație a fiecărui adult musulman capabil să-și achite cheltuielile de călătorie din veniturile proprii și are loc în perioada dintre al optulea și al treisprezecelea Dhu'l Hijjah, respectiv a douăsprezecea lună a Calendarului Islāmic. Pelerinajul ("hajj") este cel mai potrivit jihad (Septar, 2007). Seyyed Hossein Nasr (1987) arată că "asemeni cavalerului aflat în căutarea Graalului Sfânt, pelerinul către locuința Celui Iubit trebuie să se angajeze într-o luptă spirituală a cărei finalitate face ca orice sacrificiu și orice vicisitudine să pălească în semnificație, întrucât pelerinajul către Casa lui Dumnezeu implică, pentru cel ce practică jihadul lăuntric, întâlnirea cu Stăpânul Casei, Cel așezat în centrul celeilalte Kaa'bah care este inima".

Pelerinajul semnifica celebrarea gestului nefinalizat al lui Ibrahim de a-și sacrifica fiul, pe Ismail, din ordinul lui Allāh. Fiecare regulă a ritualului de hajj are o semnificație aparte: îmbrăcămintea pelerinului și comportamentul său în general simbolizează purificarea rituală; Pentru această deplasare pelerinii trebuie să fie într-o stare de reculegere și inspirație religioasă, le este interzis să se bărbierească, să-și pieptene părul, să folosească parfumuri sau deodorate, să-și taie părul sau unghiile, fiind necesară purtarea unor veșminte speciale când ajung în apropiere de haram – “cea mai sacră fâșie de pământ din toată creația lui Dumneazeu”

Comemorarea strămoșilor arabilor este marcată de încercuirea Ka’abei (tawaf) de șapte ori în sensul acelor de ceasornic, rugăciuni în locul unde s-a aflat Ibrahim, străbaterea distanței dintre Safa și Marwa rememorează căutarea apei (izvorul Zemzem) de către Agar, mama lui Ibrahim, aruncarea cu pietre în stâlpi este o rememorare a ispitirii lui Ibrahim de către diavol, ruga de pe Câmpia Arafat de unde a rostit Muhammad ultima predică înainte de a muri, care încheie ritualul (Hunt, 2005). Pelerinajul se încheie prin imitarea gestului făcut de Ibrahim la origini: sacrificarea animalelor, eveniment numit Id al-Kabir („marele sacrificiu”).

Comunitatea islamica – Oumma islamia

În mod tradițional, se cunoaște că mediul geografic unde a luat ființă Islamul este platoul deșertic care se numește Higaz, de-a lungul coastei occidentale a

Arabiei, care dă spre Marea Roșie (Frattasio, 2006). Aici,

Mahomed a avut o serie de revelații verbale de la Dumnezeu, prin

intermediul arhanghelului Gabriel. Singurătățile unui spațiu pustiu apar astfel prin excelență prielnice sentimentului unui contact direct cu Divinitatea (Bloch,1975). Deși, într-un sens istoric,

musulmanii datează începuturile religiei lor încă din timpul lui

Mahomed, în secolul al VII d.Ch., într-un sens religios ei văd

această religie identică cu monoteismul adevărat pe care profeții

de dinaintea lui Mahomed, precum Abraham (Ibrahim), Moise

(Musa) și Iisus (Isa), l-au răspândit.

Dupa invataturile Coranului, islamul este adevărata religie, indiferent de

profetul care a inițiat-o sau de epoca inițierii. Islamul este

"adeziunea la pacea lui Dumnezeu", sinonimă într-un fel cu religia

revelată sau cu religia monoteistă, cea a lui Noe, Avraam, Moise

sau Mahomed. Islamul este, de fapt, ultima dintre religiile

monoteiste, mesajul lui Dumnezeu revelat profetului Mohamed de

către Arhanghelul Gavril.

Înțelegând islamul ca pe o supunere față de Allah, nu putem să nu

ne punem o serie de întrebări : cum pot oameni atât de sensibili să-și

transforme propriile trupuri în arme care să extermine atât de mulți

oameni nevinovați ? Pentru a afla răspuns la această întrebare, ne-am propus înainte

de toate să reflectăm asupra islamului în contextul culturii si civilizației specifice.

Profetul Mahomed

Tradiția precizează că apariția islamului și a comunității musulmane (Oumma islamia) stă sub semnul profetului Mahomed (circa 570 – 632 după Hristos), care a locuit în

Arabia de Vest. (Louis de Premare, 2001).

Conceptul de profet în Islam este asemănător ideii dezvoltate în Creștinism. Cuvântul arab “nabiyy” este legat de Hebrew Nebi, cel mai folosit cuvânt pentru “profet” în Vechiul Testament. Profet semnifică o persoană căreia i-a fost trimis un mesaj de la Dumnezeu pentru a-l transmite întregii omeniri sau unui grup specific. Mesajul (risala) înseamnă împuternicirea de către Allah a unuia dintre robii Săi cu transmiterea unei legi religioase sau a unor anumite rânduieli. Cuvântul este o explicație, așadar, a relației dintre profet și ceilalți oameni, este o relație de trimitere ca mesager (Liga Islamica, 2006).

Pentru un musulman, un Profet nu înseamnă în primul rând cineva care să fie capabil să prezică viitorul, deși multe dintre prezicerile lui Mahomed s-au îndeplinit într-un mod uimitor, ci un om care a fost trimis de Allah / Dumnezeu Preaînaltul pentru a-i chema pe oameni la căință și credință, pentru a-și dedica viața binelui și a-i ajuta să redescopere scopul pentru care au fost creați (Khurram, 2007). Ca termen, Profetul (Nabiyy) este un om liber, barbat pe care Allah l-a ales pentru a-i transmite lui revelatia (Fundatia Taiba, 2008). Spre deosebire de Profet, cuvântul "profeție" (nubu'a) derivă de la naba' care înseamnă "știre, veste" și are sensul de ajungere a unei vești de la Allah, prin intermediul revelației, la acela dintre robii Săi pe care l-a ales pentru aceasta. Cuvântul este o explicație, așadar, relația dintre profet și Allah Preaputernicul constă în revelație și în transmiterea unor știri.

Asadar, Profetul (Nabiyy) este cel care transmite mesajul lui Allah Preainaltul, mesajul este înfățișarea unei legături dintre trimis și lume, în vreme ce profeția este înfățișarea unei legături dintre profet și Allah Preaputernicul și Preaînaltul (Traducerea sensurilor, 2006).

Primul profet trimis de Allah Preaînaltul și sprijinit de o revelație și de rânduieli a fost Adam, strămoșul neamului omenesc, iar ultimul profet a fost profetul Muhammed, după care nu a mai existat vreun alt profet. ''Muhammed nu este tată nici unuia dintre bărbații voștri, ci el este Trimisul lui Allah și încheietorul profeților, și Allah este Atoateștiutor" (33 : 40). Allah Preaînaltul pomenește în Cartea Sa numele a douăzeci și cinci de profeți trimiși (…). Aceștia sunt: Adam, Idris, Noe, Hud, Salih, Avraam, Lot, Ismail, Isaac, Iacob, Iusuf, Șu'ayb, Iov, Dhu-L-Kifl, Moise, Aaron, Solomon, David, Elia, Eliasar, Iona, Zaharia, Yahya, Isus și Muhammed (Traducerea sensurilor, 2006). Toți au fost trimiși de Allah pentru a ilustra atributele sale: Moise cu

blândețea, Solomon cu înțelepciunea și gloria, Iisus Hristos cu

dreptatea și iubirea (Ruslan, 2003) inzestrati fiind cu forte miraculoase. Profetul Moise a avut un toiag care s-a preschimbat într-o viperă ce alerga, cu voia lui Allah, și avea o mână care se arăta albă, fără să fie lovită de nici o vătămare, de asemenea cu voia lui Allah. Tot cu voia lui Allah, Isus i-a înviat pe morți și i-a tămăduit pe orbi și pe leproși. Și toate acestea au avut loc în trecut și au fost asemenea unui băț de chibrit care s-a aprins și după aceea s-a stins; cel care a fost de față l-a văzut aprins, iar cel care a venit după aceea nu a mai văzut flacăra lui (Traducerea sensurilor, 2006).

Mahomed sau Ubu'l Kassim cum era numit, s-a născut la anul 570, după Hristos, an cunoscut drept „ anul Elefantilor”. Numit si “pecetea profeților”, el și-a trăit copilăria la Mecca, redenumit fiind apoi Mahomed (Inteleptul). Deoarece tatăl lui, Abdullah, fiul lui Abdu al-Muttalib, din neamul Hasim al tribului Qurays, a murit pe când el avea numai două luni și mama sa, pe nume Amina, când el implinea 6 ani, Mahomed a fost crescut mai întâi de bunicul său, apoi de un unchi pe nume Abu Talib, capetenia clanului hasemit. Unchiul si sotia sa Fatima l-au primit sub acoperisul lor, ocupandu-se de educatia lui. Familia hasemita era saraca in perioada aceea, dar sa nu uitam ca se bucura de notorietate si de un mare prestigiu religios in fata tuturor arabilor, datorita vocatiei lor de „servitori ai pelerinilor” (cei care sunt insarcinati cu gazduirea pelerinilor veniti la Ka’aba), ceea ce era o mare onoare (Septar, 2006).

După cum era obiceiul, copilul Mahomed a fost trimis să trăiască pentru un an sau doi alături de o familie de beduini. Acest obicei s-a pastrat până de curând de familiile nobile din Mecca, Medina, Taif, și alte orașe ale Hijazului. Traiul departe de ai sai in frageda copilarie a avut implicații importante pentru Mahomed. Pe lângă îndurarea greutăților specifice vieții de deșert, el a prins gustul limbii bogate atât de mult iubită de către arabi (vorbirea corecta era arta lor cu care se mândreau cel mai mult) și a învățat să fie răbdător; a văzut ce înseamnă stăpânirea de sine a păstorilor, cu care a împărtășit pentru prima oară viața lor solitară, pe care mai apoi a înțeles-o și a apreciat-o.

Abu Talib îl lua pe Mahomed adeseori în călătorie cu caravana, în ținuturi îndepărtate, negustorești, ajungand si la Mecca. Aceasta se afla la răscrucea lumii, pe drumul dintre India și Persia, Siria și Grecia. Era locul unde călătorii se odihneau, iar negustorii își încheiau afacerile. Mecca era orașul unde preoții și profeții minori ai unor religii stranii căutau să satisfacă nevoile religioase ale calatorilor (Cornila, 2008).

Când avea 12 ani, Mahomed a mers în Siria, unde un preot creștin i-a prezis că el

va fi profetul despre care se vorbește în Biblie. În tinerețea sa, Ubu'l Kassim l-a însoțit adeseori pe unchiul său, cu caravana, în calatorii spre Palestina. Aici a întâlnit evrei care se închinau singurului Dumnezeu – Yahve – și creștini care, așa gândea el, se închinau la Treimea dumnezeiasca – Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt. El a mai întâlnit hinduși, care pretindeau că există mai multe reprezentări ale unicului Dumnezeu – Brahman, și a întâlnit oameni din Asia care adorau zeii vântului, ai soarelui și ai ploii (Cornila, 2008).

Dupa ce a implinit douazeci de ani, Mahomed da dovada de discernamant si de o judecata cumpatata. Insasi numele de Mahomed inseamna, in limba arabă, numele "cel demn de laudă" (Sourdel, 1993). Datorita onestitatii sale exemplare si a corectitudinii lui, este poreclit de locuitorii din Mecca, drept „El-Emin”, adica, „Cel demn de încredere”, „Cel sincer” sau As-Sadiq, „Cel corect”.

Înțelepciunea lui Mahomed era recunoscută unanim. Odată, în timp ce restaurau Kaaba, diferite clanuri Quraiș își disputau violent dreptul cu privire la cel care ar trebui să aibă onoarea de a pune Piatra Neagră la locul ei. Cum erau pe cale de a-și scoate săbiile din teacă și a se război, l-au rugat pe Profet să medieze între ei și pacea a fost restabilită. El a așezat Piatra Neagră pe mantia lui și i-a rugat pe toți șefii de clan să apuce de margini pentru a o ridica, după care a reașezat cu mâinile sale piatra la locul ei (Khurram, 2007).

In virtutea calitatilor sale morale, Mahomed este ales ca membru într-o organizație numită Alianța pentru Caritate, personalitatea sa pura si verticala fiind un model perfect al principiilor pe care le predica (Abul A’la Mawdudi, 1963). Calitatile sale morale erau atat de mult elogiate, incat o negustoreasa bogata din Mecca, Khadijah i-a propus sa lucreze pentru el. Khadidja devenise ea însăși o redutabilă femeie de afaceri (Ziua, 9 iunie 2007). Era admirată nu doar pentru averea ei considerabilă, ci și pentru generozitatea, întelepciunea și comportarea ireprosabilă. Fiind femeie, era nevoita sa incredinteze unor barbati sarcina de a strabate cu caravana sa drumurile periculoase precum si vanzarile marfurilor sale in tari indepartate. Din clipa in care Muhammed a preluat afacerile Khadijei, castigul a sporit substantial. Aceasta asociere de afaceri dintre proprietara si tanarul protejat, inatrita de loialitatea lui Muhammed, a trezit admiratia Khadijei, care l-a cerut in casatorie in anul 576 d.Ch.. Muhammed a acceptat (Septar, 2006). El avea doar douazeci si cinci de ani, iar ea avea patruzeci.

Impreuna au avut șase copii (patru fete și doi

băieți). Baieții au murit înainte de a depăși vârsta copilăriei. Despre trei dintre fete nu se stie exact dacă erau fiicele lui Mohamed, sau proveneau din doua casatorii anterioare ale soției sale. A fost un tată și un soț iubitor și grijuliu, iar familia sa i-a fost devotată în pofida sărăciei benevole; el și-a pus în practică întotdeauna propriul sfat – „Cel mai bun dintre voi este cel care e cel mai bun cu propria sa familie”(Khurram, 2007).

Cererea in casatorie a Khadijei si acceptarea ei de catre viitorul profet au marcat nasterea Islamului. Khadidjah a fost prima persoană convertită la Islam, după ce Mahomed a avut prima sa viziune profetică. Pe deplin increzatoare in cele spuse de Mahomed, si-a pus averea la dispoziția sotului ei, Mohamed rascumparand sclavi, ajuntandu-i pe săraci, pe orfani și pe văduve, sau pe cei care fugeau din cauza persecuțiilor de tot felul. Profetul a eliberat el insusi 63 de sclavi (Khurshid, 1980). Influența de care se bucura soția lui îi oferea o protecție considerabilă (Ziua, 9 iunie 2007). Casatoria cu Khadija i-a furnizat sprijinul „launtric”. Ea era unica sa sotie, careia ii impartasea grijile si aspiratiile sale. Khadija a fost foarte atenta cu el pana la moartea sa, survenita douazeci si cinci de ani mai tarziu (Septar, 2006). Mahomed i-a cinstit intotdeauna memoria si vorbea despre ea numai cu cuvinte dragastoase, in asa fel incat i-a trezit gelozia viitoarei sale sotii, Aysha.

Prima revelație

La 40 ani, dupa ce calatorise foarte mult, Mahomed obisnuia sa se retraga într-o peșteră, la poalele Muntelui Hira, situat la cca 5 km de Mecca pentru a petrece mai multe zile și nopți în meditație și contemplare. În anul 610, în luna a IX-a, luna Ramadanului, Mahomed se confruntă cu prima sa revelație (wahi), care inseamna si primul mare eveniment al Islamului (Septar, 2006). Cuvantul wahi înseamnă în limba arabă in limba araba transmiterea unui mesaj în taină și repede.

In timp ce stătea să mediteze într-o peșteră de unul singur, îngerul Gibril a apărut înaintea lui în chip de om și i-a spus: „Citește!”, iar Profetul a răspuns: „Eu nu știu să citesc”, după care − continuă relatarea − „îngerul Gibril m-a copleșit cu îmbrățișarea sa până ce nu am mai putut suporta. Apoi, el m-a lăsat și a spus: «Citește!». Din nou am spus: «Eu nu știu să citesc». De trei ori Muhammed a susținut că nu e capabil să o facă, dar de fiecare dată porunca i-a fost repetată. În sfârșit, Muhammed a recitat cuvintele care îl proclamă pe Dumnezeu creator al omului și sursa întregii științe: «Citește! În numele Domnului Tău care a creat, Care l-a creat pe om din sânge închegat! Citește! Domnul tău este Cel mai Nobil, Este Cel care l-a învățat cu calemul, L-a învățat pe om ceea ce el nu a știut!» ( Surat al-Alaq 96: 1-5). El a recitat aceste cuvinte după înger, iar, după aceea, îngerul i-a spus: “Tu ești trimisul lui Allah!”.

Înspăimântat de prima experiență divină și copleșit de imensa povară a adevărului și mesajului, el a ieșit din peșteră tremurând și cu inima cutremurată (Khurram, 2007). Profetul nu a prea înțeles atunci ce i s-a întâmplat pentru că el nu știa nici să scrie și nici să citească. Când a ajuns acasă, a povestit soției sale cele întâmplate. După trei ani a apărut din nou arhanghelul Gabriel („Jibril”), spunându-i : "Și așteaptă-l pe Domnul tău cu răbdare".

Allah a dezvăluit tuturor mesagerilor că El este Unicul și că nu există altcineva în afară de El la care oamenii să se închine, la care să servească și de care să asculte. Noi am trimis un Mesager printre toți oamenii care să spună: „Închinați-vă lui Dumnezeu și îndepărtați-vă de zeități false.” Printre ei sunt și cei pe care i-a ghidat Dumnezeu dar alții au primit falsa orientare pe care și-au meritat-o. Călătoriți de-a lungul pământului și vezi pierea renegaților (Coran, 16:36). Allah a făcut mărturie în legătură cu mesajul lui Muhammed că el este integral, comun pentru toți oamenii, atunci când a zis: "Și Noi nu te-am trimis decât ca vestitor și prevenitor pentru toată lumea, însă cei mai mulți dintre oameni nu știu" (Coran, 34 : 28; de vazut si Traducerea sensurilor, 2006)). În acest fel Muhammad se înfățișa arabilor în calitatea sa de profet direct responsabil de succesul mesajului divin, și de fondator și lider al comunității musulmane căreia îi indica direcțiile de evoluție (Hunt, 2005).

Căpătând conștiința că este trimisul pentru profeție, Mahomed spune: „O oameni! Eu sunt pentru voi toti Trimisul lui Allah!” (Coran, Al-Araf:158). El începe să predice, întâi în familie și printre cunoștințe, apoi publicului larg, reușind să atragă din ce în ce mai mulți convertiți la noua sa religie (Cornila, 2008).

In timpul predicilor lui deschise, publice, Muhammed a intalnit un grup format din sase oameni din Madinah (numit atunci Yathrib) implinind pelerinajul, si i-a invitat sa recunoasca Islamul. Ei s-au intors la Madinah musulmani si i-au invitat pe ceilalti din triburile lor sa se alature noii credinte. Timp de treisprezece ani, acest om a predicat Mesajul Divin in Mecca, reprezentand intruchiparea tipului de om ideal, pe care stilul de viata propavaduit de Islam cauta sa il produca. Gandurile si comportamentul sau, cuvintele si motivele sale, tratamentul acordat celorlalti si faptele sale generoase in slujba umanitatii au aratat felul de caracter si excelenta morala pe care Islamul le putea produce. El a fost un exemplu stralucit despre cum un credincios al lui Allah ar trebui sa se conduca in viata (Abul A’la Mawdudi,1963).

In anul urmator doisprezece oameni din Madinah au venit in timpul de Hajj si Profetul a ajuns la o intelegere cu ei intr-un loc numit Al-'Aqabah in 621 d.Ch.. Aceasta intelegere e cunoscuta sub denumirea de " Prima intelegere de la Al-'Aqabah" (Septar, 2006). In acest angajament, ei au hotarat sa i se supuna doar lui Allah, sa nu fure, sa nu comita adulter, sa nu-si ucida copiii, sa nu comita rau. Li s-a spus de catre Muhammed ca daca vor trai sub acest legamant, Allah va fi multumit de ei si-i va rasplati cu Paradisul.

Al doilea legamant al musulmanilor din Madinah, numit si „Constituția lui Madinah” (Harun Yahya, 2002), a fost stabilit in 622 d. Ch. in acelasi loc, Al-'Aqabah, participand la acest eveniment 73 de oameni.
Acest legamant a fost o extindere a primului legamant.El a intrat in vigoare in 622 si a fost aplicat pana in 632. Prin intermediul prevederilor din acest legamnt, Profetul Mohamed a demonstrat că conflictele dintre aceste societăți, care s-au dușmănit și au fost chiar incapabile să atingă vreo formă de compromis, au putut ajunge la un final, și că au putut în cele din urmă să trăiască una alături de alta (Harun Yahya, 2002) .

Totodata, a fost stabilit ca musulmanii din Madinah sa-l protejeze si sa-l ajute pe Profet impotriva tuturor relelor, asa cum isi protejeaza propriile sotii si copiii. Toate pericolele care puteau aparea in urma acestui legamant au fost explicate de catre 'Abbas, unchiul lui Muhammed, musulmanilor din Madinah, in termeni clari. Dar musulmanii din Madinah au spus: "il luam (pe Profet) in ciuda tuturor amenintarilor fata de proprietate, avere si viata. Spune-ne, o, Profet al lui Allah! Care ne va fi rasplata daca ramanem credinciosi acestui juramant?" Profetul a raspuns: "Paradisul". Si-au intins mainile catre el iar el catre ei, si astfel legamantul a fost incheiat.
Acest legamant includea clauze despre situatiile de razboi in care datoria musulmanilor din Madinah era sa-l apere pe Profet intr-un atac extern venit din partea meccanilor.

Conform Constituției lui Madinah, oricine este liber să adere la orice credință sau religie sau să facă orice alegere politică sau filozofică. Oamenii care împărtășesc aceleași puncte de vedere ar trebui să se adune și să formeze o comunitate. Fiecare este liber să-și exercite propriul lui sistem de justiție. Totuși, cineva care a comis o crimă nu ar fi protejat de nimeni. Nu toți au acceptat mesajul lui Dumnezeu transmis prin Muhammed (Septar, 2006). Chiar și în propriul lui clan au fost unii care au refuzat învățăturile lui și mulți comercianți s-au opus în mod activ mesajului. Paradoxal, aceasta opozitie, a servit la intensificarea sensului misiunii lui Muhammed și înțelegerii a felului în care Islamul diferă de păgânism. Credința în unicitatea lui Dumnezeu este cea mai importantă în Islam: și acest concept sta la baza intregii dogme islamice. Versetele coranice subliniază unicitatea lui Dumnezeu, îi avertizează pe cei care o neagă că îi așteaptă o pedeapsă iminentă, și declară nemărginită compasiune acelora care se supun voinței Lui. Aceste versete vorbesc necontenit de Ultima Judecată, când Dumnezeu, Judecătorul, va pune în balanță credința și faptele fiecărui om, răsplătindu-l pe credincios și pedepsindu-l pe păcătos (Septar, 2006).

Cand implinea 50 ani, in al 10-lea an al profetiei sale, Mahomed a trebuit sa infrunte, cu durere, moartea unchiului sau Abu Talib. Dupa moartea lui Abu Talib si a sotiei sale Khadijah, Mahomed alege sa mearga in Ta'if, un oras la 60 mile in vestul Mecca. Sosind in Ta'if, insotit fiind de Zaid bin Harithah, a mers la trei oameni importanti ai orasului, chemandu-i la Islam. Toti trei au refuzat, lovindu-l pe Profet cu pietre peste picioare si gonindu-l in huiduieli. Trudit, trist si foarte nefericit, Mahomed a oprit pret de cateva clipe intr-o gradina unde s-a rugat. Proprietarii gradinii i-au oferit ospitalitate si i-au trimis struguri prin servitorul lor, 'Addas.
Ziua de la Ta'if a fost cea mai grea zidin viata Profetului: a fost zgariat, ranit, insangerat, si cu toate acestea n-a rostit macar un cuvant de blestem asupra celor care ii pricinuisera atata rau.

Alinare a sosit pentru Mahomed sub forma unei remarcabile calatorii de noapte la Ierusalim, numita Al-lsra', si ascensiunea la Rai in aceeasi noapte – Al-Mi'raj. Este stiut ca aceasta a ramas un eveniment memorabil pentru Profet (Septar, 2006).

Allah l-a onorat prin aceasta calatorie unica si extraordinara, in timpul careia, Mahomed a vazut cu proprii ochi gloria lui Allah si opera Universului. A fost un mare sprijin moral de care avea mare nevoie, intarindu-i si mai tare credinta ca Allah este mereu cu el. El a relatat cum s-a intamplat, dand detalii vii asupra calatoriei si ascensiunii: intr-o noapte Ingerul Gavriil l-a trezit din somn si l-a luat la Ierusalim, calarind un animal care arata ca un cal inaripat – Buraq. In ceruri, i-a intalnit pe toti profetii (Adam, Abraham, Moise, Isus si Harun) pe care i-a condus in rugaciune, dupa care i-au fost aratate diferite secvente traite de locuitorii Paradisului si Iadului, totodata el fiind singurul care a avut onoarea sa-l vada pe Allah.
La aceasta intalnire, Mahomed a primit porunca de a implini impreuna cu toti musulmanii cinci rugaciuni pe zi (Septar, 2006). Intreaga calatorie miraculoasa a tinut scurta vreme din noapte. In dimineata urmatoare, cand Mahomed si-a relatat experienta, meccanii l-au luat in deradere spunand ca a innebunit, insa, musulmanii l-au crezut. Profetul a dat detalii grafice asupra calatoriei si o caravana care se intorcea din Ierusalim cu care se intalnise in drum a confirmat detaliile date.

In numele credintei

Pe masură ce numărul celor ce îl urmau creștea, mesajul lui Mahomed, care îndemna la credință într-un Dumnezeu unic, a devenit o amenințare pentru interesele financiare ale păturii sociale formată din negustorii bogați din tribul Quraysh. Ostilitatea dintre Mahomed și negustori s-a intensificat treptat, unchiul său, Abu Talib, fiind cel care l-a avertizat că viața-i este în pericol.Temandu -se pentru siguranța adeptilor sai, el ii trimite, pe unii dintre ei, în Etiyopia, unde conducătorul creștin Negus, un rege-preot, cunoscut pentru bunatatea si simtul sau de dreptate, și-a extins protecția asupra lor. Memoria acetuia a fost păstrată de către musulmani mereu, la nasterea Islamului, primii musulmani aflati in suferinta fiind ajutati de un crestin, lucru mai mult decat semnificativ (Septar, 2006). La moartea Negusului, Profetul Mahomed a oficiat in mocheea sa din Medina o rugaciune speciala de inmormantare denumita „rugaciunea celui absent”.

In Mecca persecuțiile s-au intensificat, cei care îl urmau pe Mahomed fiind chinuiți, abuzați, și chiar torturați. Intr-un final, Mahomed și-a trimis șaptezeci dintre cei care îl urmau în nord, în orașul Yathrib, care avea să fie numit mai apoi „Medina“ (Orașul). Mai târziu, în toamna timpurie a anului 622, el a aflat de un complot de asasinat împotriva lui, și împreună cu cel mai apropiat prieten al lui, Abu Bakr As-Siddiq, s-a decis să îi urmeze pe emigranți. Cei care ii pusesera la cale asasinarea, au ajuns acasă la Mahomed și l-au gasit pe vărul lui, Ali, dormind în patul lui. Înfuriați, meccanii au pus un preț pe capul lui Mahomed și au pornit în urmărirea lui (Septar, 2006).

Mahomed și Abu Bakr s-au refugiat într-o peșteră ascunzându-se de cei care îi urmăreau’ la intrarea in pestera, miraculos pentru timpul scurt scurs, un păianjen a țesut o pânză. Când au văzut că pânza nu era ruptă, meccanii au trecut pe lângă peșteră, considerand locul neumblat iar Mahomed și Abu Bakr și-au continuat drumul spre Medina, unde au fost primiți cu bucurie atât de o mulțime de mediniți, cât și de meccanii care plecaseră dinainte pentru a pregăti drumul (Septar, 2006).

Acest eveniment, numit Hijrah, marcheză începutul "calendarului

musulman" (era musulmană sau era Hegirei), respectiv anul 1, în

formă abreviată H sau AH (Anno Hegira) care corespunde anului

622 după Hristos. De reținut este că "noul calendar"

este un calendar lunar, dar care diferă de alte asemenea

calendare (de exemplu, calendarul Celtic) prin aceea că este

sincronizat doar cu ciclurile lunii, nu și cu anul solar, rezultând ani

de 354 sau 355 de zile. Un an lunar numără 11 zile mai puțin

decât anul solar.

Hijrah, tradus din araba ca emigrare, este cunoscut si sub numele de „Hegira” dupa pronuntia anglo-saxona, cu intelesul unui „Zbor“, lucru inexact. Potrivit Septar (2006), Hijrah nu a fost un zbor, ci o emigrare plănuită cu grijă, care marchează începutul erei islamice si de asemenea un nou mod de viața pentru Muhammed și musulmani.

Cei care l-au însoțit pe Muhammed în Hijrah au fost numiți „muhajirun“ – care înseamnă „cei care au făcut hijrah“ sau „emigranții“-, pe când cei din Medina care deveniseră musulmani au fost numiți „ansar“ sau „ajutătorii“. Principiul organizațional al comunității nu a fost înrudirea de sânge, ci o înfrățire mai nobilă a tuturor musulmanilor (Septar, 2006).

Calea spre Mecca

Acordând ascultare istoricului Barnaby Rogerson „dacă Mecca a fost creuzetul în care Mohamed s-a metamorfizat dintr-un biet orfan în Profet, Medina a fost locul din care Profetul a transformat Arabia tribală într-un stat teocratic" (Ziua, 9 iunie 2007).

După ce a emis înainte de toate regula ca nici

un credincios să nu fie pedepsit cu moartea pentru omorârea unui

necredincios (Ruslan, 2003), Mahomed pornește războiul împotriva

cetății Mecca, apreciind că „războiul și pacea sunt un drept comun

al tuturor credincioșilor, iar totalitatea comunității credincioșilor are

datoria să răzbune sângele și viața celor căzuți într-o bătălie

purtată pentru cauza lui Dumnezeu”.

Calitățile excepționale ale lui Mahmed au impresionat atât de mult mediniții, încât, din cercetarile datorate lui Septar (2006) triburile rivale și aliații lor au strâns rândurile la 15 martie 624, după Hijrah, dată la care și Mahomed împreună cu cei care îl susțineau au pornit împotriva păgânilor din Mecca.

Aceasta prima batalie a avut loc lângă Badr, acum un mic orășel din sud-vestul Medinei, a avut mai multe efecte importante. Forțele musulmane, depășite la număr, rata fiind de 3 la 1, i-au învins pe meccani. În al doilea rând, disciplina arătată de musulmani a aratat meccanilor, inca o data abilitățile celui pe care ei îl goniseră din oraș.Unul dintre triburile aliate, care a promis initial să susțină musulmanii în bătălia de la Badr, dand dovada de indiferenta insa la momentul luptei, a fost expulzat din Medina, după o lună de la bătălie. Cei care au pretins a fi aliați a musulmanilor, dar s-au opus lor în mod tacit, erau avertizați: pentru a fi membri în cadrul comunității impune obligația de susținere totală.

Un an mai târziu, in 625, meccanii s-au reîntors. Cu o armată alcătuită din 3000 de oameni, i-au întâlnit pe musulmani pe Uhud, un deal în afara Medinei. După un inițial succes, musulmanii au fost împinși inapoi și însuși Profetul a fost rănit.

Deoarece meccanii stiau ca musulmanii nu fusesera infranti, ci doar castigasera o batalie, cu o armată ce număra 10.000 de capete, au atacat din nou Medina doi ani mai târziu. Rezultatul de asta data a fost cu totul altul. La „Bătălia Tranșeelor”, de asemenea știută și ca „Bătălia Confederațiilor”, musulmanii au înregistrat o victorie remarcabilă. Din partea Medinei din care se așteptau a veni atacatorii ei au săpat o tranșee foarte adâncă pentru cavaleria meccană pentru a scăpa de ea fără a se expune arcașilor aflați în spatele fortificațiilor Medinei. După un asediu neconcludent, meccanii au fost forțați să se retragă.

Mahomed este recunoscut conducătorul religios și politic al orașului Medina, care a devenit, în scurt timp, și capitala primului stat islamic. Astfel, a fost adoptata Constituția Medinei sub care clanurile, acceptându-l pe Muhammed ca fiind Profet al lui Dumnezeu, au format o alianță, sau o federație datată din această perioadă. S-a punctat conștiinciozitatea politică a comunității musulmane; membrii ei s-au definit ca fiind o comunitate separată de toți ceilalți. Constituția a definit de asemenea rolul nemusulmanilor în cadrul comunității. Evreii erau liberi sa isi practice propria religie; la fel si crestinii. Atat evreii, cat si crestinii erau considerati “oameni ai Cartii”. „Tora” evreiasca, ca si „Evanghelia” crestinilor erau considerate de catre musulmani carti sacre.

Primul lucru pe care l-a făcut Profetul după ce a sosit la Medina a fost să-i înfrățească pe localnici cu emigranții. Această înfrățire rămâne și astăzi o particularitate a musulmanilor (…). Musulmanii au format o comunitate bazată pe credință și fraternitate, punând astfel temelia statului islamic. S-a ridicat prima construcție. Aceasta a fost moscheea − masjid, o construcție destinată adorării lui Allah / Dumnezeu cel Unic, numită Masjid an-Nabawi – „Moscheea Profetului”. Din momentul acela, moscheea a rămas marca vieții comunitare și sociale a musulmanilor, spațiu adecvat integrării dimensiunilor spirituale și politice ale Islamului, o sursă de identificare, un martor al existenței Islamului. În același timp, s-au luat măsuri și au fost construite instituțiile necesare integrării întregii vieți sociale conform centrării vieții musulmanului pe adorarea Unicului Dumnezeu. În acest scop au fost fixate cele cinci rugăciuni zilnice, postul din luna Ramadan și zakat − dania rituală obligatorie. Atât timp cât nu a existat o altă recomandare divină, musulmanii au urmat practicile respectate de evrei și creștini. Astfel, ei obișnuiau să se roage în direcția Ierusalimului, dar, curând, această direcție a fost schimbată prin poruncă divină și musulmanii s-au rugat spre Mekka. Acest eveniment istoric a marcat formarea noii comunități islamice (Khurram, 2007).

Musulmanii nu au incercat sa isi impuna religia in fata altor popoare. Evreii, ca si crestinii aveau libertatea de a-si practica religia in sinagogile si bisericile lor. Cu toate acestea, li s-a interzis sa incerce sa ii converteasca pe musulmani. Atat evreii, cat si crestinii erau obligati sa plateasca un impozit – „capitatia” sau „jizya”. Nu era foarte diferit de impozitele patite de musulmani. Deoarece musulmanilor nu le era ingaduit sa imprumute bani cu dobanda, primii camatari au fost evreii si crestinii. Musulmanii aveau dreptul de a mosteni bani si bunuri de la evrei si crestini. Acestia din urma insa nu puteau mosteni bani de la musulmani.

Desi legea ii favoriza pe musulmani , evreii si crestinii nu erau persecutati. In cele mai multe localitati, toate cele trei grupuri religioase traiau, studiau si munceau impreuna, in armonie. Califii ii incurajau pe invatatii evrei sa studieze limbile straine. Ei au tradus multe texte, in special din limba greaca in limba araba. Unele dintre cele mai mari realizari in stiinta si medicina au fost rezultatul colaborarii dintre invatati.

Convietuirea dintre diferite grupuri religioase nu a fost insa intotdeauna pasnica. In anumite perioade, atat evreii, cat si crestinii au fost nevoiti sa respecte anumite reguli.

Evreii, de exemplu, erau parte a comunității, ei erau „dhimmi“, ceea ce înseamnă „oameni protejați“, atât timp cât se conformau legilor ei. Acesta a stabilit un precedent pentru tratarea cetățenilor pe timpul cuceririlor de mai târziu. Creștinii și evreii, în schimbul unei taxe anuale, li se permitea libertate religioasă și, atât timp cât își mențineau statutul lor de nemusulmani erau membri asociați ai statului musulman.

Ibn Ishaq, unul dintre cei mai timpurii scriitori ai biografiei Profetului, indica aproximativ această perioadă ca fiind aceea in care Mahomed a trimis scrisori conducătorilor lumii – regele Persiei, împăratul Bizanțului, lui Negus al Abisiniei, și guvernatorului Egiptului printre alții – invitându-i să se supună Islamului.

Mahomed a construit propriu-zis în primii ani ai mesajului islamic o serie de alianțe între triburi și beduini, pentru ca în anul 628, el împreună cu 1500 de adepți ai Islamului să poată controla accesul la Ka’ba pe timpul negocierilor cu meccanii. Aceasta reprezintă un moment foarte important în istoria musulmanilor (Septar, 2006). În tot acest timp, noi versete din Coran continuă să îi fie revelate (Grigore,

2005) , acestea fiind memorate și notate cu mare grijă de însoțitorii săi. Companionilor (sahaba), care procedau la scrierea Coranului care i-a fost pogorât lui Mahomed de catre Allah, anumitor companioni ai săi, Mahomed le-a dat numele de "copiști ai revelației", ceo mai cunoscuți dintre aceștia fiind : Abu Bakr, Omar Osman, Aii, Zayd bin-Thabit, Az-Zubayr bin 'Awwam etc. Ei au consemnat Coranul pe oase, frunze de palmier și table din piatră subțire și alte obiecte asemănătoare lor, potrivite pentru acest scop (Traducerea sensurilor, 2006). Potrivit Abu Ala Al – Ghiti (2007), Profetul avea grija ca mesajul divin sa fie transcris imediat ce ii era revelat, acest proces continuind pana la moartea sa.

Cetatea sfanta

Un an mai târziu, în 629, Mahomed a reintrat și, în fapt, a cucerit Mecca fără vărsare de sânge și într-un spirit de toleranță care a stabilit un ideal pentru viitoarele cuceriri. In conditiile in care politeismul și adorarea idolilor devenise una dintre trăsăturile cele mai proeminente ale religiei arabilor preislamici, în ciuda pretinsei mărturisiri a religiei lui Avraam, Mahomed a distrus cei 360 de idoli (statuile) din Ka’ba, pentru a pune un sfârșit definitiv practicilor păgâne. Politeismul era cel mai mare pacat (Fundatia Taiba, 2008). Allah Preainantul a grait: Allah nu iarta sa i se faca semeni, dar iarta orice in afara de asta celui care voieste El. (Coran, An-Nisa:116). Politeismul anuleaza toate faptele de evlavie si impune in mod obligatoriu vesnicia in Iad si imposibilitatea de a intra in Rai, caci Allah Preainaltul a grait: Dar daca ei I-ar fi alaturat Lui asociati ar fi fost in desert [tot] ceea ce ei au facut (Coran, Al-Anam:88). Si tot Allah Preainaltul a grait: Pe cel care aseaza langa Allah pe altcineva, Allah il va opri de la Rai, iar adapostul lui ii va fi Focul (Coran, Al-Maida:72)

În același timp, Mahomed a câștigat credința lui ‘Amr ibn al-‘As, viitorul cuceritor al Egiptului, și a lui Khalid ibn al-Walid, amândoi îmbrățișând Islamul și alăturându-se lui Muhammed. Convertirea lor a fost remarcabilă în special pentru că acești oameni s-au aflat printe cei mai înverșunați opozanți ai lui Mahomed cu doar puțin timp în urmă.

Mecca a fost proclamată de către Mahomed “cetatea sfântă a Islamului”, fiindu-le interzis necredincioșilor accesul pe pământul ei sacru. Oamenii din perioada preislamică, deși credeau în superstiții, reținuseră totuși unele tradiții avraamice, cum ar fi: devotamentul față de Sfântul sanctuar, înconjurul acestuia, respectarea pelerinajului, șederea pe Muntele Arafat în timpul pelerinajului și oferirea de sacrificii.

Potrivit „Enciclopediei Wikipedia”, Mecca este leagănul islamului, fiind cunoscuta ca un puternic centru caravanier și comercial, precum și ca un loc de pelerinaj la sanctuarul Ka ba, pentru arabii idolatrii. Mahomed este cel care transformă Ka'ba în loc de pelerinaj ritual pentru toți musulmanii, acesta fiind punctul spre care trebuie să-și îndrepte fața orice musulman în timpul rugăciunii (salat) rituale.

Potrivit tradiției, acesta este primul

loc de rugăciune construit pe pământ de Adam , reconstruit în timp,

de Ibrahim (Abraham). Aici fiecare musulman are datoria să

ajungă în pelerinaj cel puțin o dată în viață, dacă are puterea fizică

și financiară necesare : "Împliniți pelerinajul și cercetarea sfântă a

lui Dumnezeu (…). Dacă voiește cineva să cerceteze Mecca abia

la pelerinaj, să pregătească ceva ca jertfă (…). Pelerinajul să fie în

lunile cunoscute, iar cel care și-a propus pelerinajul să nu se

împreuneze cu muiere, să nu fie cu nedreptate și să nu se certe în

pelerinaj, căci binele pe care îl faceți îl cunoaște Dumnezeu. Luați-

vă și merinde, însă cele mai bune merinde sunt frica lui

Dumnezeu, deci temeți-vă de Mine, o, voi, cei pricepuți" (Sura 2,

193-194).

Casa domnului

Centrul vieții musulmane, în afară de casa în care locuiește, este moscheea sau masjid (loc de rugăciune) unde slujbe au loc de cinci ori pe zi (în unele grupuri de șiiți numai de trei ori). Rugăciunile sunt spuse cu fața către Mecca, locul unde se află templul Kaaba și locul de naștere al lui Mahomed, și cel mai apropiat zid al moscheei de Mecca are construită o nișă numită mihrab construit în zid pentru a arăta direcția în care se află orașul sfânt (Botoaca, 2008).

Ka'ba, numita si „casa domnului”, reprezintă un monument de formă aproape cubică, cu o înălțime de 15 m și cu o lățime de circa 12 m si se afla asezata în centrul marii moschei Al – Masgid al Haram (Preasfânta Moschee), construită din ordinul califului Omar (634 -644 după Hristos). Ka'ba are încastrată, în colțul dinspre nord – vest, o piatră neagră despre care se spune că este de origine paradisiacă. Aceasta a fost trimisă pe Pământ pentru a ușura supărarea lui Adam care a fost alungat din Rai.

Ka'ba marchează și centrul islamului, religia purilor, destinată să urmeze

creștinismului în conducerea spirituală a întregii omeniri (Frattasio,

2006), fiind și locul de înălțare, în care, potrivit tradiției islamice (Enciclopedia Wikipedia), Abraham a urcat pentru a sfărâma idolii ce înconjurau templul, redându-i astfel forma inițială din vremea lui Adam. Aici este și locul în care în anul 630 după Hristos, Mahomed, însoțit de aproximativ 10.000 de adepți îndeplinește “pelerinajul de adio”, pelerinaj care va consacra sanctuarul Ka’ba și implicit Mecca ca prim loc sfânt al islamului.

Orice musulman este dator să meargă la Mecca cel puțin o dată în viață. Pelerinajul, cunoscut sub numele de Hajj, are loc în fiecare an, între ziua a 8-a și a 13-a, din luna a 12-a a calendarului islamic. Înainte de a pleca într-un astfel de pelerinaj, fiecare persoană trebuie să își repare toate greșelile și să își plătească toate datoriile. După acest pelerinaj, bărbatul primește numele de Hagi.

Ebraismul confirmat

Cu toate concesiile făcute "fiilor lui Israil", Mahomed nu și-a văzut visul

împlinit, marcat de convertirea în masă a iudeilor (Ruslan, 2007). Misiunea

de războinic a lui Mahomed a luat formă definitivă în momentul în care, încercând să-i

convingă că islamul este ebraismul confirmat (Frattasio, 2006) a pierdut orice speranță de convertire a evreilor din Arabia. De acum înainte "trimisul lui Allah" tună și fulgera în predicile sale împotriva acestor "neștiutori", amenințându-i cu fel de fel de

pedepse cerești :

"Cei credincioși se luptă pe drumul lui Dumnezeu, iar cei

necredincioși se luptă pe drumul lui Taghut (…) Luptați împotriva

prietenilor lui Satan" (Șura 4, 78). "O, voi cei ce credeți, nu lăsați iudeii ca prieteni (…) Cine din voi însă îi alege ca prieteni, este ca și unul din ei. Dumnezeu nu

ocârmuiește un popor nelegiuit" (Șura 5, 56). "(…) Pentru cei necredincioși este pedeapsă focul" (Șura 8, 14). "Allah poruncește lui Muhammad să lupte împotriva iudeilor" (Sura 59, 2). "Muhammad spune ca adepții lui să nu-și facă prieteni cu

dușmanii lor de credință" (Șura 60, 9.). "Cei ce cred (în Allah și trimisul Său) dintre oamenii Cărții, (iudeii), ca și idolatrii, în veci vor petrece în focul gheenei. Aceștia sunt cei mai răi dintre toate făpturile" (Șura 98, 6).

"Necredincioși sunt acei care zic: «Dumnezeu este Mesia, fiul

Mariei», de aceea nu-i luați pe unii ca aceștia de prieteni. O, voi,

cei ce credeți nu lăsați iudeii sau creștinii ca prieteni (…). Cine din

voi însă și-i alege ca prieteni este ca și unul din ei. Dumnezeu nu

ocârmuiește un popor nelegiuit" (Șura 5, 56)

"(…) luptați cu ei până nu va birui islamul" (Șura 48, 29).

"Face-ți război cu ei până idolatria nu va mai exista nicicum, și

religia lui Allah va domni universal" (Șura 9, 123).

"Cei necredincioși să nu creadă că noi avem îndelungă răbdare cu

ei pentru binele sufletelor lor, (…) pentru ei este pedeapsa

rușinoasă" (Șura 3, 172).

Mahomed a hotărât să schimbe locul de orientare a rugăciunii, direcția (Kibla, din ar. : gibla) fiind îndreptată spre Ka'ba, (Piatra Neagră, Cubul) și nu spre Ierusalim (al-Qods), după cum era obiceiul. Kibla este marcată în orice moschee printr-o nișă (mihrab) aflată în peretele opus ușii de la intrare, numit și peretele kibla, către care stau cu fața cei prezenți.

Moartea Profetului

În anul 632, Mohamed efectueză pelerinajul de rămas bun pe

muntele Arafat, unde a ținut și o amplă cuvântare despre Islam:

"Astăzi am împlinit religia mea pentru voi și am umplut măsura

îndurării mele față de voi, și este voința mea ca Islamul să fie

religia voastră. Eu am împlinit misiunea mea : v-am lăsat în urmă

cartea lui Dumnezeu, cu porunci. Și dacă le veți împlini, nu veți

umbla rătăcind". Muntele Arafat este locul unde musulmanii consideră că Adam și Eva au căzut după ce au fost alungați din Rai. Pe lângă acesta, At Mina – locul unde Profetul Mohamed a ținut ultimul său cuvânt și Muntele Milei – loc de rugăciune, sunt la fel de cunoscute, precum si ultimul verset din Coran revelat: "Și fiți cu frică de Ziua în care vă veți întoarce la Allah, când fiecare suflet va fi răsplătit după ceea ce a agonisit și ei [oamenii] nu vor fi nedreptățiți!" (2 : 281). Și Gavriil a zis: "O, Muhammed! Așază-1 pe el după versetul două sute optzeci din sura Al-Baqara!" (Traducerea sensurilor, 2006).

Întors la Medina, Mahomed se îmbolnăvește brusc de

friguri, murind în brațele soției sale Aișa, la 8 iunie 632 după Hristos.

Avea 63 de ani și nu își desemnase incă un succesor

la conducerea statului.

Moartea lui Mahomed a fost o mare pierdere.Pentru cei care îl urmau, acest simplu meccan a fost de departe mai mult decât un prieten îndrăgit, de departe mult mai mult decât un priceput conducător, de departe mult mai mult decât un respectat lider care a format un nou stat din frânturi de triburi războinice (Septar, 2006). Chiar socrul sau, spunea: „Cine l-a adorat pe Muhammed, să afle că Muhammed e mort, dar cine l-a adorat pe Dumnezeu să afle că Dumnezeu trăiește și nu moare niciodată.“.

Potrivit lui Weyer (2001), Mahomed a fost lider politic carismatic și nu doar un profet.

Biografiile lui Mahomed care toate sunt produse de istoria oficială islamică, sunt 'istorii sfinte', apologetice ('hagiografii'). Ele subliniază atât umanitatea sa, cât și natura lui transcendentă, relatată de o abundentă sumă de tradiții (al-hadith-urile stau mărturie în acest sens). Mahomed a dus o viață de o simplitate neînchipuită, a locuit într-o simplă colibă și-a reparat singur hainele (Williams, 2004). El și-a petrecut zilele servindu-i pe oameni, iar nopțile în rugăciune; a predicat moderația și echilibrul în religie, a interzis urmașilor săi să practice viața monahală, preferând ca ei să își întemeieze o familie bazată pe principii islamice și să se implice în viața concretă pentru a face lumea mai bună, rămânând devotați lui Allah / Dumnezeu Preaînaltul „Sunt doar un servitor al lui Allah / Dumnezeu”, și „am fost trimis doar ca un învățător” (Khurram, 2007). In pofida faptului că deținea o avere însemnată cheltuia puțin pentru familie și mai puțin pentru el însuși, dăruind aproape tot ce avea săracilor și neputincioșilor.

Pe seama lui Mahomed sunt puse si o serie de minuni, ele depășind cifra de o mie (Traducerea sensurilor, 2006). Printre ele se numără călătoria sa nocturnă și înălțarea sa în cele șapte ceruri, în noaptea când s-a deplasat de la Moscheea cea Sfântă (Masjid Al Haram) de la Mekka la Moscheea cea mai îndepărtată (Masjid Al-Aqsa) din orașul Al-Quds (Ierusalim), iar de acolo 1-a făcut să se înalțe în cerul al șaptelea, unde a vorbit cu Allah; minunea despicării lunii în două jumătăți, despre care vorbește Coranul prin graiul lui Allah Preaînaltul: "Ceasul s-a apropiat și Luna s-a despicat, /Insă când văd un semn, ei se îndepărtează și zic: "[Aceasta este]o vrăjitorie neîntreruptă" (54 : 1-2); minunea izvorului dătător de apă dintre degetele mâinilor sale; minunea despre oaia cea friptă și otrăvită pentru el, adică oaia pe care a otrăvit-o o evreică și i-a oferit-o Iui, dar când a mestecat o înghițitură din ea, a aruncat-o din gură zicând: "Acest os îmi spune că el a fost otrăvit", conform hadis-ului relatat de Al-Bukhari.

Urmasii lui Mahomed

Odata cu moartea lui Mahomed, comunitatea musulmana s-a confruntat cu problema succesiunii. Patru persoane erau luate in vederea preluarii conducerii: Abu Bakr as Siddiq care nu doar l-a insotit pe Mahomed la Medina cu 10 ani inainte, dar chiar a fost numit sa ia locul Profetului ca si conducator public in rugaciune, in timpul ultimei perioade a acestuia; Omar ibn al Khattab , un capabil si de incredere companion al Profetului; Osman ibn Affan un respectat nou convertit ; si Ali ibn Abi Talib, varul si ginerele lui Muhammed (Septar, 2006). Niciunul dintre aceștia nu a avut însă darul revelațiilor din partea lui Allah.

Pentu a evita neintelegerile printre variatele grupuri, Omar l-a imbratisat pe Abu Bakr, semnul traditional al recunoasterii noului lider. Curand cu totii au cazut de acord si inainte de apusul soarelui, Abu Bakr a fost recunoscut drept urmasul lui Mahomed. Tot atunci, khalifa – califul, cuvant cu intelesul de urmas, sugera care va fi rolul sau in istorie: sa conduca conform Coranului si practicilor Profetului.

Califul credinciosilor

În ciuda numeroaselor dispute (Weyer, 2001) și în pragul amplificării

tensiunilor, Abou Bakr reușește să impună Califatul (Khalifat rasul

Allah), ca formă de conducere a comunității musulmane, rolul său

fiind acela de a păstra unitatea islamului. Califul era pazitorul si garantul dogmei islamice, era prin excelenta imam, conducand rugaciunea de la moschee din ziua de vineri si pelerinajele. Apoi califul era autoritatea politica si militara suprema in imperiul musulman. Cu titlul de conducător al

credincioșilor (Amir al-Mu'minin), Abou Bakr a răspândit islamul în

toate domeniile vieții, nu în privința credinței și a venerației,

văzute drept sfera credinței de azi. Astfel, majoritatea

musulmanilor numesc islamul drept un mod de a trăi decât o

religie (Prunescu, 2004). Califatul lui Abu Bakr a fost scurt, dar important. Un conducator exemplar , a trait simplu, implinindu-si cu ardoare obligatiile, accesibil si pe placul poporului sau. Dar el de asemenea a ramas ferm cand imediat dupa moartea Profetului, cateva triburi au renuntat la plata Daniei. Abu Bakr i-a disciplinat imediat. Mai tarziu a intarit suportul triburilor dintre Peninsula Arabica si ulterior a concentrat energiile lor impotriva puternicelor imperii din est : sasanienii din Persia, si bizantinii din Siria , Palestina si Egipt. Pe scurt, el a demonstrat valoarea statului musulman (Septar, 2006).

Abou Bakr a fost urmat de Omar,

Uthman. Acesta a servit drept calif timp de 10 ani, si-a incheiat conducerea cu o semnificativa victorie asupra Imperiului Persan. Lupta cu Regatul Sasanit a inceput in 687 la Al – Qadisiyah, langa Ctesifon in Irak unde cavaleria musulmana a facut fata cu elefanti – folositi de persani ca un tanc primitiv (Septar, 2006). Astfel, cu batalia lui Nihavand, numit "Cuceritorul cuceritorilor ", Omar a sigilat destinul Persiei, califatul lui fiind plasat la rang inalt in istoria Islamului timpuriu (Septar, 2006).

Dupa moartea lui Omar, un consiliu de consultanta compus din companionii Profetului, a selectat ca al treilea calif pe Osman, pe timpul caruia au aparut primele eforturi serioase depuse pentru unitatea islamica.

Osman a fost acuzat insa de favorizarea membrilor familiei sale, clanul Umayyah. Negocierile cu privire la asemenea revendicari au fost deschise de reprezentanti din Egipt, dar curand au esuat si ‘Osman a fost ucis- act ce a cauzat o fisura in comunitatea islamica care nu a mai fost niciodata remediata in intregime. Aceasta fisura s-a marit odata ce Ali, varul si ginerele Profetului, a fost ales al IV-lea calif.

Bătălia cămilei

Ali a avut de înfruntat opozitia nevestei lui Mahomed, Aisa, fiica lui Abu Bakr. Aisa îi contesta autoritatea si îl critica pentru lipsa lui de interes în pedepsirea ucigasilor lui Osman. Mai mult, Aisa a reusit chiar sã strângã o armatã împotriva lui Ali, actiune ceea ce a condus la prima fitna (rãzboi civil islamic). Ali a învins-o pe Aisa în bãtãlia de la Bassora, rãmasã în istorie sub numele de "bãtãlia cãmilei". Conflictul a atins punctul culminant in 657 la Siffin, langa Eufrat si a condus la o divizare majora intre suniti si siiti- partizanii lui Ali – diviziune ce avea sa lase ulterior o amprenta asupra istoriei Islamului. De fapt, sunitii si siitii sunt de comun acord cu aproape toate principiile Islamului. Ambele categorii cred in Coran si in Profet, ambii urmeaza aceleasi principii ale religiei si ambii practica aceleasi ritualuri. Exista insa o mare diferenta, care este mai degraba politica decat religioasa si priveste alegerea califului sau succesorului lui Muhammed (Septar, 2006). Asupra acestora vom mai reveni si in cele ce urmeaza.

Domnia lui Ali a fost una tulbure (Botoaca, 2008). Dupa batalia de la Siffin, Ali, a carui putere de conducere era in Iraq, cu capitala la Kuffa, a inceput sa piarda suportul multora dintre cei care il urmau si in anul 661 a fost ucis de unul dintre ei.

Omeyyazii

Fiul lui Ali, Hassan, a fost proclamat calif la Kuffa, dar imediat dupa aceasta a cedat in fata lui Mu'awiyah care fusese deja proclamat calif in Ierusalim in anul urmator si care acum era recunoscut si acceptat drept calif in toate teritoriile musulmane – astfel, inaugurand dinastia omeyyad care va conduce timp de 90 de ani (Septar, 2006).

Sub conducerea lui Mu'awiyah, puternicul guvernator al Siriei, proclamat calif in Ierusalim, dar si a lui 'Abd al- Malik Marwan, ales calif in 685, Omar-Ibn-al-Aziz, sau Hisham, ultim mare calif si al cincilea fiu al lui 'Abd-al-Malik, Omeyyazii au continuat sa extinda puterea islamica mai departe. De la est ei si-au extins influenta in Transoxania, o zona la nord de raul Oxus in Uniunea Sovietica de astazi, si a continuat pana la granitele Chinei. De la vest, ei au luat Africa de Nord, intr-o continuare a campaniei condusa de 'Uqbah ibn Nafi' care a fondat orasul Kairouan – in ceea ce astazi Tunisia – si de acolo au parcurs tot drumul pana la tarmul Oceanului Atlantic. In Europa, in anul 711, musulmanii au invadat Spania, pe care o numeau „al-Andalus”. Cuceritorii erau califi din dinastia Omeyazilor, cu resedinta la Damasc. In anul 750, musulmanii condusi de abbasizii veniti din Siria i-au masacrat pe omeyazi. Nu ii considerau ca fiind urmasii lui Muhammed. Abbasizii au preluat puterea. Unul dintre printii omeyyazi, Abd-al-Rahman Ibn Muawiyah al-Dakhil a fugit in Spania, impreuna cu un servitor loial. In 756 acesta formeaza o dinastie omeyyada condusa de succesorii sai. Musulmanii au stapanit Spania pana in secolul al XV-lea, fiind prima tara din Europa care a utilizat hartia, metoda fabricarii acesteia raspandindu-se in intreaga Europa crestina. Chiar si chitara spaniola a fost adusa aici de muzicantii musulmani. La sfarsitul secolului al IX-lea, sticlarii din Cordoba au descoperit modul de fabricare a cristalului (Septar, 2006). In jurul anului 713 musulmanii i-au infrant pe vizigoti, ajungand in Franta, la Narbonne. In urma atacurilor repetate, ajung, in 732, pe tot cuprinsul vaii Loire, la doar 170 mile de Paris. La mai puțin de 100 de ani de la moartea profetului, armata islamică se afla pe drumul antic roman de la Poitiers (Frattasio, 2006). Dupa batalia de la Tours sau Poitiers, arabii au fost in cele din urma izgoniti de Charles Martel.

Dinastia Abbasida si civilizatia islamica

Expansiunea Imperiului Arab a culminat în timpul

dinastiei Abbasid (750 – 1258). In urma unui razboi civil, puterea a fost preluata de familia abbasizilor. Al-Abbas a fost primul calif abbasid. Limba araba a devenit limba oficiala in toate tarile Imperiului Islamic. In timpul acestei dinastii, Irakul a devenit, in locul Siriei, centrul imperiului. In 763, Al-Mansur a stabilit noua capitala la Bagdad, care a ramas un centru al progresului pana ce a fost distrusa de mongoli in anul 1258 (Septar, 2006).

Este vremea când economia și cultura

musulmană tindea spre apogeu. În cadrul matematicilor,

musulmanii adoptaseră modelul indian de numărare, în baza zece,

și adaptaseră numeralele indiene astfel ca orice număr să poată fi

notat utilizând doar nouă cifre, plus zero (Weyer, 2001).

In zilele noastre folosim un sistem numeric bazat pe cifre arabe. Sistemul zecimal si folosirea zeroului vin tot din aceasta parte a lumii. Acest sistem provine din India, dar in Europa a fost adus de arabi. In Evul mediu, in europa occidentala erau folosite cifrele romane; de aceea operatiile matematice erau greu de efectuat. Cuvantul zero vine din limba araba. Matematicienii arabi foloseau un punct pentru a desemna cifra 0. Algebra este si ea o inventie a arabilor. Cel care a elaborat sistemul algebric a fost al-Khwarizmi, cunoscut sub numele de Algorismus. Sistemul a fost numit „Al-Jabr”, iar cartea lui al-Khwarizmi a fost tradusa in secolul al XII-lea (Septar, 2006).

Dintre realizările remarcabile amintim determinarea corectă a

longitudinii și latitudinii, realizată de Biruni (973 – 1048), unul dintre

cei mai mari oameni de știintă, succesul său fiind atins de Galileo,

600 de ani mai târziu. Tot Biruni este cel care a vorbit despre

posibilitatea rotației Pământului în jurul propriei axe. Încă din anul

830 musulmanii aveau tabele comprehensive care urmăreau

mișcarea soarelui, a lunii și a planetelor, stabilite prin calcul

matematic, moștenit de la greci și indieni (Weyer, 2001).

Doctorii aveau o pozitie privilegiata in societate. Faceau practica in spitale si dadeau examene. Multe texte de medicina grecesti au fost traduse in araba. In Europa, cunostintele medicale ale grecilor antici se pierdusera. Un medic, pe numele sau Hunayn, a tradus cu multa migala si rabdare aceste texte, impreuna cu fiul, cu nepotul sau si cu alte nouazeci de persoane. Hunayn a primit drept rasplata atata aur cat cantareau cartile traduse.

Atat medicii musulmani, cat si cei crestini nu faceau interventii chirurgicale decat daca era neaparat necesar. Medicii musulmani faceau operatii pe creier si operau in cazul unor boli pe stomac. Bratele si picioarele afectate erau uneori amputate. In cazul nasterilor dificile se faceau operatii cezariene. Doctorii operau chiar si bolnavii de cancer, extirpand zona afectata. Stiau sa puna la loc oasele dislocate.

Un medic celebru a fost Ibn Sina, cunoscut in europa sub numele de Avicenna. S-a nascut in Persia si a trait intre anii 980 si 1037. Ca si ar-Razi, a scris mai multe carti de medicina (Septar, 2006). Inteligenta sa era iesita din comun: la zece ani memorase deja Coranul, iar la 18 ani devenise medicul personal al sultanului. Ibn Sina este cel care a scris „Canonul medicinei” privitor la tratamentul mai multor afectiuni si la o serie de riscuri: tuberculoza era contagioasa si la fel ca unele boli se transmite prin apa infestata.

Inaltare si decadere

Dominația arabo-islamică inceputa in secolul al – VII- lea, a fost extinsa până la jumătatea secolului următor până în Africa de Nord, Iberia, Orientul Mijlociu, Persia și nordul Indiei. Desi, in anul 732, Franta opreste expansiunea araba, Persia va fi cucerita in intregime de catre musulmani, aceeasi lucru intamplandu-se si cu Afganistanul, Pakistanul, Turkistanul chinez, si teritorii ale Indiei. Pentru aproximativ două secole, separarea spațiului islamic de cel creștin a fost clară, fiind cunoscute dominația creștinilor în Vestul Mediteranei în secolul XI, cruciadele, dar și încercarea de impunerea creștinismului pe Pământurile Sacre. In 1096 Papa Urban a initiat prima cruciada.

În secolul al XI-lea, civilizația musulmană a început să sufere un

declin important, ca urmare a invaziei mongolilor și a cruciaților,

apoi, a invaziei și conducerii Imperiului Otoman. În anul 1258

Imperiul s-a destrămat complet când o armată mongolă, condusă

de ginerele lui Gingis-han a cucerit Bagdadul, arzându-l din temelii

și măcelărind locuitorii, atacul culminând cu executarea Califului

și a întregii sale familii (Weyer, 2001). In acea perioadă apar pe scena istoriei turcii selgiucizi care, in 1055, erau foarte puternici. Armatele lor cucerisera Bagdadul, Siria si Iranul. In anul 1071, au invins armatele crestine la Manzikert, avansand spre Europa de vest. In jurul anului 1076, cucerisera Ierusalimul si cea mai mare parte din Palestina. Tot turcii sunt si cei care au cucerit mare parte a Balcanilor și nordul Africii, capturând, in 1453, Constantinopolul și asediind Viena, în anul 1529. În 1492, creștinii cuceresc treptat Peninsula Iberica (Lewis,1993). Ajutați de descoperiri din domeniul navigației, acestia au împiedicat expansiunea musulmanilor și au pătruns în Oceanul Indian.

O dată cu distrugerile majore făcute de invaziile menționate anterior, a existat o creștere a conservatorismului într-o tentativă de a păstra ceea ce a rămas

din civilizația musulmană. Musulmanii au devenit de atunci

înstrăinați "de procesul creativ de generare de idei, ceea ce a

deposedat civilizația musulmană de vitalitatea și strălucirea ei"

(Mircea, 2007). Tot acum se acutizeaza si ruptura dintre siiti si suniti.

Lewis (1993) remarca faptul că ,,timp de aproape o sută de ani, de când primul maur intră în Spania, până la al doilea asediu al turcilor asupra Vienei, Europa a fost sub amenințarea constantă a Islamului.” Cu toate ca au mai asediat odată Viena, în 1863, musulmanii nu au reușit să depășească superioritatea din acea vreme a creștinilor.

Siiți si suniți

Termenii siiti si suniti pot fi auziti frecvent în buletinele de stiri referitoare la conflictele interne din Irak si în generale cu referire la lumea musulmanã. Religia influenteazã fiecare aspect al vietii musulmanului, iar întelegerea diferentelor dintre siiti si suniti este importantã pentru o mai bunã întelegere a lucrurilor care se petrec în Orientul Mijlociu (Botoaca, 2008).Musulmanii suniți constituie marea majoritate în comunitatea lumii islamice. Termenul „sunna” înseamnă „calea” sau „exemplul” și se referă la exemplul profetului Mahomed. Astfel, toate grupările și sectele islamice consideră Sunna, împreună cu Coranul, sfintele scripturi ale Islamismului, ca obligatorii. Deoarece înseamnă „calea”, termenul „sunna” poate, de asemenea, să aibă scopul de a face distincția între musulmanii suniți și musulmanii șiiți, care urmează o cale alternativă (Cornila, 2008).

Dupa cum am precizat, in secolul VII, Mohamed a pus bazele religiei musulmane și a instaurat primul stat islamic, cu capitala la Medina, oraș situat în vestul Arabiei Saudite de azi. La moartea sa, au izbucnit lupte pentru putere, care au determinat o adevărată schismă în cadrul religiei islamice. În perioada imediat următoare, au apărut o serie de rivalități politice între sunniți și șiiți. Siismul va cunoaste la randul sau sciziuni. Apar, astfel, in secolele VII-VIII, secte extremiste – ismailismul, mustalizii, hurufitii, aghl-e hagh -, care se vor dezvolta in forme diferite, straine islamului ortodoxal.

Pe acest fond isi face aparitia secta ismailitilor. Infiintarea ei, potrivit studiilor intreprinse de Ghiculescu (2005), are legatura si cu o ruptura in mediul siit: al saselea imam siit, Jafar-al-Sadegh, il indeparteaza pe fiul sau mai mare, Ismail, de la succesiunea la imamat si il numeste urmas pe al patrulea fiu, Musa-al Kazem. In secolele VIII-IX, ismailismul se desparte in doua subsecte: ismailitii fatemizi, care dupa moartea lui Mohammad ibn Ismail au continuat sa-i considere pe urmasii sai imami ascunsi, si ismailitii karmati, care credeau ca imamii, ca si proorocii, sunt numai in numar de sapte, Mohammad ibn Ismail fiind deci ultimul imam, asteptarea lui Mehdi nemaifiind necesara. In secolul al XI-lea ismailitii fatemizi isi largesc influenta si vin in Iran.

In anul 1090, dintre ismailiti se ridica Hassan Bin Sabbah. Acesta infiinteaza o secta foarte temuta, numita Hashishin (secta asasinilor). Prin termenul de hashishin sunt denumiti consumatorii de hasis, cuvantul luand in timp forma de asasin. Se crede ca intemeietorul sectei isi droga adeptii, iar apoi ii trimitea in misiuni ucigase, cu iluzia ca el avea puterea sa-i transporte in paradis. Unii cercetatori sustin ca denumirea sectei ar fi fost Hassassini, provenind de la numele lui Hassan Bin Sabbah (Ghiculescu, 2005). Pentru ca secta sa cuprinda cat mai multi membri, Asasinii recurgeau la rapirea viitorilor adepti. Copii sau tineri erau ridicati cu forta de ismailiti calari, de pe pasuni sau chiar din curtile caselor, si dusi pe carari ascunse sau pe drumuri putin umblate spre cetatea Alamut. Fara experienta de viata, recrutii erau antrenati in conditii foarte grele. Trebuia sa traverseze terenuri dificile, mlastini, rape, santuri, sa escaladeze stanci si sa se lupte intre ei fara mila, fiind privati de somn sau de hrana pentru cele mai mici greseli. Antrenamentele cresteau progresiv in dificultate, exercitiile se inaspreau continuu (Ghiculescu, 2005). In relatiile dintre recruti, nu era permisa exprimarea unor sentimente, cum ar fi simpatia, mila sau intelegerea pentru celalalt. Pe de o parte li se calea trupul, dar pe de alta li se infrangea vointa, din dorinta Asasinilor de a-i rupe pe noii adepti de vechile conceptii si de a-i apropia de doctrina sectei.

Religia intre șiiți si suniți

Conflictele dintre suniți și șiiți, având ca scop obținerea puterii politico-religioase (în tradiția islamică cele două nu sunt separate) se continuă și astăzi. Unul dintre momentele care au aprins la cote nemaiîntâlnite scânteia dintre cele două comunități este de dată recentă. Moscheea Al Askaryia de la Samara (Irak), unul dintre cele mai importante lăcașe de cult pentru gruparea șiită, a fost distrusă în luna februarie a anului 2006 de un atac cu bombă (Cornila, 2008).

Felul în care aceste două ramuri își rezolvă diferențele religioase este prezent in majoritatea buletinelor de stiri Deutsche Welle, BBC, CNN (mai 2006): ,,Insurgenții suniți au reluat atacurile împotriva șiiților, în două explozii separate aceștia omorând 81 de persoane”; ,,într-un alt incident, ce a avut loc la 96 de kilometri nord de Bagdad, un alt insurgent a atacat o mulțime de 100 de persoane ce participau la înmormântarea nepotului unui politician șiit, omorând 32 de participanți și rănind zeci”; ,,14 membri ai miliției șiite și un polițist au murit în urma unei confruntări cu arabii suniți la sud-est de Bagdad”; ,,În atentatele sinucigașe din apropiere de o tabără americană de lîngă aeroportul din Bagdad, 14 oameni și-au pierdut viața. În captială, în cursul mai multor explozii cel puțin 12 oameni au murit. Între timp a crescut teama față de noi ciocniri sîngeroase între șiiți și suniți”; ,,cadavrele șiiților care au fost împușcați în cap și aveau mâinile legate au fost descoperite în apropierea unui rezervor de apă din Morariyah”.

Suniții de astăzi, în număr de aproximativ 800 de milioane sunt partizanii lui Abu Bakr. Numele lor provine de la faptul că aderă la "sunna", interpretarea Koranului transmisă prin tradiție orală. Se consideră că ei au o viziune mai liberală întrucât, în viziunea lor, urmașii Profetului Mohamed, califii trebuie să fie aleși, nu numiți pe motive ereditare. Impărțiți în patru școli sau rituri (madhhab „maniera de a merge”) care se recunosc reciproc: malekismul, hanefismul, șafismul și nu în ultimul rând hanbalismul, sunitii sunt cei care și astăzi respectă religia cum a lăsat-o Mahomed, Coranul și Sunna (culegere de texte) fiind cărțile sacre.Șiiții, astăzi aproximativ 100 de milioane sunt partizanii lui Ali și locuiesc cu precădere în Iran, sudul Irakului și Palestina. Ei recunosc drept conducători religioși pe imami.

Șiiții sunt cei care susțin că familia lui Mohamed, urmașii lui Ali (vărul lui Mohamed) și Fatima (fiica lui Mahomed) sunt moștenitorii legitimi ai lui Mohamed, reunindu-i pe acei musulmani care spun că sunt mai aproape de adevărata religie (Istrate, 2005). Potrivit lor, ei sunt

adevărații conducători ai Umma Islamia (comunitatea islamică).

Suniții sau Ahl As-Sounnah wal-Jamâ`ah reprezintă circa 90%

dintre musulmani, șiiții în jur de 10%, în timp ce doar 1% aparține

kardjicilor. In timp ce sunnitii ii recunosc pe primii patru califi drept legitimi, dintre acestia siitii nu il considera calif adevarat si urmas al lui Mohammad decat pe Ali (ginerele acestuia). Siitii cred de asemenea ca seria de imami se termina cu unul care nu moare propriu-zis, ci ramane ascuns pentru a reveni intr-o zi si a instaura pacea si dreptatea pe pamant (Ghiculescu, 2005). Acesta este numit Mehdi, al XII-lea imam disparut la varsta de doar cinci ani. Potrivit tradiției, băiatul, cunoscut sub numele de Mahdi (Muhammad al-Mahdi), al doisprezecelea imam și descendent al profetului, a fost ascuns de ochii dușmanilor într-o pivniță de sub casa tatalui său, care este acum pivnița de sub moscheea Al Askaryia. Copilul a dispărut, fara sa mai fie gasit vreodata. Șiiți cred că imamul ascuns nu a murit, ci se va întoarce la sfârșitul lumii pentru a marca deschiderea unei noi ere în istoria umanității.

Astăzi, musulmanii șiiți se găsesc majoritatea în Iran, iar un număr destul de mare se găsește în Irak, Siria, Liban, India, Pakistan și anumite părți din Asia Centrală. Numărul lor total depășește 165 de milioane. La sfârșitul secolului al XX-lea, câțiva lideri șiiți, printre care și liderul politic iranian Ayatollah Khomeini, au sprijinit apropierea și solidaritatea cu gruparea sunită (Cornila, 2008). După moartea conducătorului suprem al Iranului disensiunile între cele două părți au reapărut . De altfel, acela a fost singurul și ultimul moment în care cele două grupări păreau deschise la un dialog. Desi existã diferente de credintã, atât siitii, cât si sunitii împãrtãsesc aceleasi articole de credintã – "cei cinci stâlpi ai Islamului" – marcati prin mãrturisirea de credintã, rugãciunea, milostenia, postul si pelerinajul la Mecca.

Intre altele, musulmanii, fie ca sunt suniti sau siiti, consideră că principala înregistrare

scrisă a revelației către omenire este Coranul, pe care îl consideră

perfect, reprezentând revelația finală a lui Dumnezeu. Musulmanii

cred că părți ale Bibliei și ale Tora au fost pierdute, interpretate

greșit sau distorsionate de credincioși. Din această perspectivă,

Coranul este văzut ca o corectură adusă carților sfinte iudaice și

creștine.

Cartea sfântă a Islamului

Coranul (al-Qur’ān, recitație), „Cuvantul lui Dumnezeu” este cuvântul arab inimitabil, revelat profetului Muhammed, Allah fiind venerat prin recitarea lui (Traducerea sensurilor, 2006). Allah Preaînaltul a dat Coranului numeroase nume, dintre care menționăm: Coranul (Al-Qur'an): "Acest Coran călăuzește către ceea ce este mai drept" (Coran, 17 : 9); Cartea (Al-Kitab): "Noi v-am pogorât o Carte în care se află pomenirea voastră" (Coran, 21 : 10); Îndreptarul (Al-Furqan): "Binecuvântat este Acela care a trimis îndreptarul [Al-Furqan] robului Său, pentru ca el să fie o prevenire pentru toate lumile" (Coran, 25 : 1); Îndemnarea (Al-Zikr): "Într-adevăr, Noi am pogorât Coranul și Noi îi vom fi păzitori!" (Coran, 15 : 9).

În ceea ce privește epitetele Coranului, Allah 1-a caracterizat prin numeroase însușiri: El este "lumină": "O, voi oameni! V-a venit vouă Dovadă de la Domnul vostru, căci Noi am pogorât asupra voastră o lumină limpede" (Coran, 4 : 174); Și este "îndemn", "tămăduire", "călăuzire" și "îndurare": "O, oameni! V-a venit vouă îndemn de la Domnul vostru și tămăduire pentru ceea ce este în piepturi, călăuzire și îndurare pentru dreptcredincioși!" (Coran, 10 : 57); Și este "binecuvântat": "Această Carte binecuvântată, pe care Noi am pogorât-o, întărește ceea ce exista deja înaintea ei" (Coran, 6 : 92); Și este "limpede": "V-au venit vouă o lumină și o Carte limpede de la Allah" (Coran, 5 : 15). De asemenea, Coranul mai este caracterizat prin epitetele "nobil", "glorios", "vestitor de bine", "prevenitor" etc. (Traducerea sensurilor, 2006).

Potrivit tradiției ortodoxe (sunnite) musulmane Coranul reprezintă o colecție de revelații divine transmise de Allāh lui Muhammad prin intermediul lui Gabriel începând aproximativ cu anul 610 dupa Hristos. Coranul i-a fost pogorât profetului Muhammed în decursul a douăzeci și trei de ani, dintre care treisprezece ani la Mekka, înainte de hijra, și zece ani la Medina. Partea mekkană din Coran este partea care i-a fost revelată înainte de migrarea la Medina, chiar dacă nu a fost revelată în întregul său la Mekka, iar partea medinită este partea care i-a fost revelată după migrare (hijra), chiar dacă nu a fost revelată în întregul său la Medina (Traducerea sensurilor, 2006).

Numele Coranului

Potrivit lui Melek (2007), numele Coranul este amintit cu mai multe nume in Cartea Sfanta:

Al – Qur an ( Recitarea) – nume mentionat de 73 de ori.

Al – Kitab (Cartea) – apare de 77 ori. Numele Qur an si Kitab sunt

complementare. Cuvantul Qura/ an denota recitarea si pastarea in sufelete, in timp ce Kitab denota pastrarea in scris.

Al – Furkan (Indreptarul) – este folosit de 4 ori. Coranul este „Indreptarul

intre unicitate si politeism, adevar si falsitate, bine si rau”.

Adh – Dhi Kir (Pomenirea) – apare de 55 de orin in Coran, semnificand

faptul ca acesta este „Ghidul si Pomenirea scopului in viata”.

At – Tenzil (Revelatia) – apare, impreuna cu toate derivatele sale, de 140 ori,

radacina cuvantului „ nezeele” insemnand coborarea unui obiect dintr-un loc inalt spre un loc mai jos, respectiv coborarea de la Allah catre Profetul Sau ( „salleAllhu aleilhi we salem”), trimiterea Coranului. Acest nume arata statutul unic al Coranului, fiind dat chiar de Allah.

Cuprins si indemn spre invatatura

Coranul este structurat pe 114 sure (capitole) de lungimi diferite sura(t) (pl. suwar). (de la 3 la 286 sau 287 versete), împărțite în mai mult de șase mii de āyāte (în trad. semne miraculoase; de fapt, versete), cuprinde 6.235 versuri, 79.439 cuvinte și 323.670 litere (Isopescu, 1912). Acestea sunt la rândul lor divizate în unități ritmice, numite versete ('aaya, pl. 'aayaat), al căror număr variază între 3 și 286 (Surat Al-Baqara). Coranul promovează o etică bazată pe cumpătare și bun-simț (Grigore, 2005). Disprețul bogăției, umilința, generozitatea sunt recomandate — dar,

totodată, se pretinde a nu fi exagerate. Nu îndeamnă spre

ascetism, ci doar spre moderație : "Mâncați și beți, însă nu fiți îmbuibați" (Coran: 7, 29).

Cele 114 sure – cu excepția "Liminarei" – apar în Coran, în general, în ordinea lungimii, începând cu cele mai ample și încheind cu cele mai scurte. Cea mai scurtă dintre toate este sura 108, care în originalul arab este alcătuită doar din zece cuvinte, la care se adaugă basmalei (Traducerea sensurilor, 2006).

Toate, cu excepția surei 9 (At-Tawba), au la începutul lor expresia "În numele lui Allah Cel Milostiv, Îndurător", numită basmala, după expresia arabă corespunzătoare (Bi-ismi AU ah ar-Rahman ar-Rahim).

La începutul a douăzeci de sure figurează una sau câteva litere, care în patru cazuri (20, 36, 38, 50) servesc și drept titluri. Ele se numesc în limba arabă fawatih sau 'awa'il "litere de început" sau huruf muqatta'a "litere izolate", cărora în limbile europene li se spune, în general, "litere misterioase", din pricina multiplelor interpretări care li s-au dat. Exegeții și cercetătorii citează surele de obicei după titlu și nu după numărul de ordine (Traducere asensurilor, 2006; de vazut si Engim Cherim, 2008).

Versetele diferă și ele în mod considerabil atât sub aspectul lungimii, cât și sub aspectul stilului. }n unele sure, în general scurte, constatăm că și versetele sunt scurte și foarte ritmate. Acestea sunt și cel mai greu de tălmăcit într-o altă limbă, din cauza folosirii unor cuvinte rare, a simbolurilor, metaforelor și altor procedee retorice. Grație rimei, versetul reprezintă diviziunea cea mai naturală a textului. Aceste particularități retorice și stilistice conferă limbii Coranului originalitatea și acel specific care o fac de nelimitat.

Versetele Coranului se împart în două categorii. Prima categorie se referă la legislație, la prescripții și la morală și majoritatea versetelor de acest tip au fost revelate pornind de la anumite motive sau întâmplări. A doua categorie se referă la versetele care vorbesc despre comunitățile trecute și despre nenorocirile care s-au abătut asupra lor, descriu Raiul, Iadul și Ziua de Apoi și între ele întâlnim numeroase versete a căror revelare nu este legată de un anumit motiv sau de o anumită împrejurare (Traducerea sensurilor, 2006).

Coranul cuprinde o serie de chestiuni în materie de cult, ritual, dreptul persoanei, al familiei, dreptul succesoral, patrimonial, penal sau procesual, noțiuni strict teologice ș.a. Importanța sa decurge din faptul că el reprezintă cartea sfântă a musulmanilor, sursa dreptului islamic și a legii sfinte (Shari’a) și fundamentul doctrinei islamice. (Gaudefroy-Demombynes, 1921).

Citirea Coranului este unul din ritualurile Islamului. Este de dorit ca el să fie cât mai des citit, pentru ca dreptcredinciosul musulman să aibă inima vie și plină de lumină (Traducerea sensurilor, 2006). Potrivit lui Engim Cherim (2008) dar si „Traduceii sensurilor” (2006) este de dorit ca cel care citește Coranul să-și fi făcut în prealabil abluțiunea, să stea într-un loc curat – din respect pentru măreția Coranului, să citească plin de smerenie, pace și sobrietate, să-și curețe dinții, să ceară protecție împotriva lui satana cel blestemat, înainte de începerea lecturii, să rostească basmala (formula "în numele lui Allah Cel Milostiv, îndurător") la începutul fiecărei sure, cu excepția Surat At-Tawba, numită și Bara'a, care a fost revelată fără basmala, să psalmodieze în timpul lecturii, să rostească sunetele corect, să se gândească la ceea ce citește și să înțeleagă sensul celor citite, căci acesta este țelul cel mai înalt care se urmărește, concentrându-se cu toată ființa asupra sensului celor citite și modulându-și vocea în modul cel mai frumos cu putință.

O serie de studii (Wansbrough, 1977; Crone, 1987; Montgomery ,1990) discută punctele de vedere asupra cronologiei Coranului: punctul de vedere tradițional susține realizarea textului consonant în timpul celui de-al treilea calif drept și a textului vocalic la începutul secolului IV d. H./X d. Chr.; punctul de vedere critic arată discrepanța dintre sursele ce pomenesc cronologia Coranului.

Potrivit mai multor Hadithe (Tradiții ale Profetului) fiecare dintre cei patru califi drepți ar fi avut inițiativa colectării fragmentelor coranice. Dar atât dicționarul soților Sourdel, cât și “Enciclopedia Islāmului” prezintă varianta conform căreia prima inițiativă a organizării materialului coranic i-a aparținut primului calif drept, Abū Bakr (632-634), acțiunea propriu-zisă fiind finalizată de același Zayd bin Thābit (Hunt, 2005).

După ce profetul Muhammed s-a săvârșit din viață și i-a succedat la conducerea comunității Abu Bakr și în urma bătăliei de la Al-Yamama, în care a pierit un mare număr dintre aceia care știau Coranul pe de rost, Omar bin al-Khattab i-a poruncit lui Abu Bakr să strângă Coranul și să-l păstreze între două coperte, de teamă că cei care știau Coranul pe de rost se vor stinge din viață și se vor ivi deosebiri între oameni în privința lecturii lui. Iată ce a relatat Al-Bukhari în acest sens despre Zayd bin Thabit, care a zis: „După bătălia de la Al-Yamama, Abu Bakr a trimis după mine; când am sosit, l-am găsit acolo și pe Omar. Și a zis Abu Bakr: «Omar a venit la mine și mi-a spus că moartea a fost cumplită cu cititorii Coranului în bătălia de la Al-Yamama și că el se teme că și alți cititori s-ar putea să piară, și în alte bătălii, și – prin urmare – să dispară o bună parte din Coran, mi-a spus că socotește nimerit să poruncesc să fie adunat Coranul». I-am zis lui Omar: «cum să faci un lucru pe care nu l-a făcut Trimisul lui Allah – Allah să-l binecuvânteze și să-l miluiască!?» Dar Omar a zis: «Jur pe Allah că așa este mai bine!» Și a continuat să stea de vorbă cu mine, până ce Allah mi-a deschis pieptul și am ajuns să împărtășesc părerea lui Omar. Iar Zayd a mai adăugat: «Abu Bakr a zis: "Tu ești un bărbat în putere și mintos și nu avem nici o bănuială în privința ta. Tu ai însemnat revelația pentru Trimisul lui Allah – Allah să-l binecuvânteze și să-l miluiască! Așadar, urmărește Coranul și adună-l!»" Jur pe Allah că dacă mi-ar fi cerut să mut un munte din loc nu mi-a fost mai greu decât să adun Coranul, așa cum mi-au cerut! Și am purces la urmărirea Coranului și la strângerea lui. Foile pe care s-a scris s-au aflat la Abu Bakr, până ce el s-a stins din viață, apoi la Omar – în timpul vieții lui -, apoi la Hafsa, fiica lui Omar – Allah fie mulțumit de ea! (Traducerea sensurilor, 2006).

Nu există dovezi însă ca această variantă să fi fost acceptată în mod oficial. Tot ce este stiut este ca lucrul nou pe care l-a poruncit Abu Bakr a fost adunarea părților Coranului care au fost dispersate, apoi copierea pe foi aranjate în ordine, pentru a fi păstrate în casa califului și pentru a fi un etalon pentru modul de citire și de vocalizare.

Luând cunoștință de metoda urmată de Zayd bin Thabit în verificarea versetului înainte de consemnarea lui, vom înțelege acuratețea deosebită la care s-a ajuns în consemnarea și adunarea Coranului. Zayd bin Thabit nu consemna un verset din Coran decât în prezența a doi martori care cădeau de acord cu el în privința rostirii și alți doi martori care să-l aibă scris după graiul Profetului Muhammed, cu toate că el știa mai bine decât ceilalți Coranul pe de rost și nu ar mai fi fost nevoie să-și impună acest efort (Traducerea sensurilor, 2006). Dar evlavia și prudența l-au determinat să se situeze pe sine – întrucât lui i-a revenit misiunea de a consemna – pe ultimul loc între companioni.

Uthman ibn Affan

Conform cercetarilor din ultimii ani (Dominique și Janine Sourdel ,1996), primul Coran scris a apărut în vremea celui de-al treilea calif drept, ‘Uthmân ibn ‘Affân (644-656) ca rezultat al ordonării fragmentelor coranice revelate lui Muhammad și scrise ulterior pe diferite materiale (frunze de palmier, pietre) de către discipolii săi sau păstrate în memoria acestora din urmă. El este și cel

care a trimis copii ale versiunii sale în toate provinciile noului

Imperiu și a stabilit ca toate copiile inexacte să fie distruse.

Iată ce a relatat Al-Bukhari, preluând de la Anas bin Malik: "Huzayfa bin Al-Yaman a venit la califul Osman bin Affan. Și Huzayfa participa împreună cu neamul Șamului la cucerirea Armeniei și Azerbaidjanului, alături de neamul Irakului. Huzayfa bin Al-Yaman s-a înspăimântat de modul diferit în care ei citeau. Și i-a zis Hazayfa lui Osman: "O, emir al credincioșilor, îndreaptă această comunitate înainte de a ajunge să aibă păreri diferite asupra Cărții sale, așa cum s-a întâmplat cu iudeii și cu creștinii!" Osman a trimis pe cineva Ia Hafsa. soția Profetului la care este păstrată Cartea etalon, zicându-i ei: "Trimite-ne foile care se află la tine, ca să le copiem în câteva cărți și pe urmă ți le vom da înapoi!" Hafsa i le-a trimis lui Osman și el le-a dat poruncă lui Zayd bin Thabit, lui Abdullah bin Az-Zubayr, lui Sa'id bin Al-'As și lui Abd Ar-Rahman bin Hișam să copieze câteva cărți. Iar după ce au copiat ei foile în cărți, Osman a trimis înapoi Hafsei foile și a trimis în fiecare regiune câte o carte dintre cele copiate și a poruncit să fie arse orice alte foi sau cărți care s-ar mai fi aflat afară de acestea" (Traducerea sensurilor, 2006).

Organizarea materialului a aparținut unei comisii formată din secretarul lui Muhammad, Zayd bin Thābit și trei meccani distinși. Zayd bin Thabit a fost unul dintre companionii care a cunoscut cel mai bine vocalizarea Coranului și l-a memorat cel mai bine. El i-a făcut ultima prezentare a Coranului profetului Muhammed – Allah să-l binecuvânteze și să-l miluiască! – cu puțin înainte de săvârșirea sa din viață, iar profetul Muhammed a acceptat-o și a poruncit oamenilor să învețe Coranul după citirea lui Zayd.

Rezultatul muncii lor a fost un număr de câteva exemplare ale Coranului trimise la Medina, Basra, Kufa și Damasc, unii istorici cred că și la Mecca (Hunt, 2007). Cercetătorii și istoricii sunt de acord în majoritatea lor cu faptul că din porunca lui Osman au fost copiate șapte exemplare: unul dintre ele a fost păstrat la el, primind numele de exemplar etalon (Al-Musaf Al-lmam), iar celelalte au fost trimise la Kufa, Basra, în Șam, în Yemen, la Mekka și în Bahrein. Se poate afirma cu certitudine că unul dintre exemplarele osmaniene s-a aflat în marea moschee a Omeyyazilor de la Damasc până în secolul VIII h., căci Ibn Kathir spune în lucrarea sa Fada'il al-Qur'an "Virtuțile Coranului": "Cel mai vestit dintre exemplarele osmaniene etalon de astăzi este cel care se află în moscheea din Damasc, în colțul dinspre est față de compartiment…"(Traducerea sensurilor, 2006).

Cu toate acestea, unii sceptici se îndoiesc de tradițiile orale pe care

se bazează povestea și afirmă că primul Coran a fost întocmit

înainte de 750. Versiunea lui Uthman organizează revelațiile în

funcție de dimensiunea acestora, începând cu cele mai lungi

capitole (Sura) și încheind cu cele mai scurte la sfârșit.

De retinut este ca Indreptarul, Coranul cel sfânt, nu poate fi tradus literal, teologii musulmanii interzicand o astfel de tentativă. Coranul este cuvântul lui Allah, revelat Trimisului Său, ale cărui cuvinte și sensuri sunt imposibil de imitat, Nimeni nu mai poate pretinde că un cuvânt care a fost tradus mai este cuvântul lui Allah. Potrivit acceptiunilor contemporane initiate in sensul cunoasterii semnificatiilor ce revin Coranului (Traducerea sensurilor, 2006), Cuvantul lui Dumnezeu, cum este numit, reprezinta un miracol prin limba sa și prin sensurile sale.

Shari’ah („Legea islamică”)

Literal termenul “shari’ah” inseamna “ calea sigura”, cararea spre apa, sursa vietii. Derivat din Coran si Sunnah, in forma sa prezenta, acesta inseamna calea pe care omul trebuie sa mearga trudind si nazuind pentru a-l intalni pe Creatorul sau (Fundatia Taiba, 2007).

Shari’ahul poate fi atribuit numai lui Dumnezeu, Profetului sau comunității. Shari’ah evocă loialitate și dedicare față de Islam. Grupurile de rezistență și opoziție folosesc de asemnea termenul pentru a exprima un ideal a unui sistem bun și pentru a sublina lacunele unui sistem folosit (Botoaca, 2008). Shari’ah nu este doar o colectie de impuneri si interdictii, nici numai un cod de legi care prevad pedepse pentru anumite faradelegi. Cuprinsul sau este mult mai larg si mult mai adanc, inconjurand intregul vietii omului (Fundatia Taiba, 2007).

În lumea musulmană, Shari’ah este considerată o expresie a voinței

lui Allah. Aplicarea acesteia se bazează pe un set de îndatoriri a

căror respectare îi face pe supușii musulmani să devină ținta

favorurilor divine într-o viață viitoare. Shari’ah a fost definitivată la

sfârșitului secolului IX, când de altfel a și apărut sub forma unor

manuale elaborate de juriști islamici (Văduva, 2002).

În forma ei clasică, legea diferă de sistemele juridice normale prin faptul că nu

reprezintă doar un cod care să reglementeze relațiile dintre

oameni, ci legiferează și legăturile oamenilor cu divinitatea. Strict

juridic, Shari’ah stabilește limitele legale ale existenței umane și are

ca principale componente legea penală și legea familiei.

Jihad – razboiul sfant ?

Preocupați fiind de analiza psihogenezei terorii și argumentând pe

cât posibil obiectiv, chiar și numai din perspectiva tradiției istorice,

universialitatea islamului, ne-am propus să acordăm atenția

cuvenită atât semnificatiilor ce revin Jihadului islamic (Războiul sfânt islamic), cât și unor posibile abateri de la adevărata credință în islam.

Având ca punct de plecare învățăturile din Sfântul Coran, apreciat

mai mult decât o simplă carte de religie (Ibu Taimiya, 1997), și

urmărind stâlpii credinței în islam, exprimați prin mărturisirea de

credință (Shahada), cele cinci rugăciuni zilnice ("Namaz"), postul

în luna Ramadan, Dania (Zakat), pelerinajul la Mecca ("Hajj"),

vom încerca să înțelegem forța morală care a susținut și susține

impetuoasa cucerire islamică.

Primul care dă interpretare jihadului, în contextul prezenței coloniștilor britanici din India, care preferau pe pașnicii hinduși în posturile cheie din armată, în detrimentul musulmanilor intriganți și militantiști, a fost Sayyid Aahmad Khan (1817-1898) care, în 1871, scria: “Mai întâi, ce este jihadul ? Este războiul de apărare a credinței (Tihan, 2008). Dar el are condițiile lui și, dacă acestea nu sunt respectate, el este ilegal. El nu trebuie îndreptat împotriva celor care sunt numai Kafir (necredincioși), ci a celor care opresează și obstrucționează concret exercitarea credinței religioase (Coran 47,1).

Coranul îi îndeamnă pe musulmanii devotați să înainteze "cauza

lui Allah" prin pace și propovăduire. Ne întrebăm însă, dacă nu

cumva sunt posibile și sensuri mai puțin vizibile tocmai prin

conceptul de război violent și agresiv, subsumat noțiunii de

Jihad? La ora actuală, reprezintă Jihadul principala cauză a

terorismului? Inspiră acesta cunoscuta campanie de violență din

întreaga lume și organizațiile teroriste, de tipul Jihadul Islamic

Palestinian, Jihadul Islamic Egiptean, care l-a asasinat în 1981 pe

președintele Anouar al Sadate?

De la djahada la Jihad

În accepțiunea Președintelui Societății Islamice din America de

Nord, dr. Siddîqî (2005), Jihadul este unul dintre aspectele cel mai

rău înțelese și deformate din Islam. Există, cu siguranță, numeroși

musulmani care folosesc acest concept într-un sens lipsit de

adevăr, încercând să-si atingă scopurile politice stabilite,

discreditând Islamul și comunitatea musulmană. Prin urmare, ce

reprezintă Jihadul?

Conform „Dictionnaire Arabe – Française – Anglais” (Paris, 1972),

termenul Jihâd își are originea în verbul „djahada”, care înseamnă a

fi harnic, a face efort, și în substantivul abstract juhd, prin care se

desemnează în general efortul, încordarea de forțe, pentru

atingerea unui scop. Doar prin simpla consultare a surselor Islamului despre care am vorbit se poate vedea că jihad înseamnă „să depui efort, străduința pe calea lui Dumnezeu”. Semnificația generală a noțiunii de „Jihâd” este

de "efort susținut spre un scop determinat" (Ruslan, 2003). Jihad are mai multe sensuri, la bază fiind acela de „a lupta, de a depune efort pe o cale dreaptă” (Septar, 2008). Încercînd să simplificăm, putem spune că există „marele jihad“, care reprezintă, de fapt, lupta cu tine însuți, și „micul jihad“ care implică cumva o luptă fizică, combativă.

Astfel, se poate considera că musulmanii înteleg prin Jihad folosirea tuturor energiilor și resurselor pentru a obține favoarea lui Allah. Acesta este un proces continuu.

În prima fază a acestui proces, un musulman învață să-și

controleze propriile sale dorințe și intenții rele. Acest Jihad este

înăuntrul ființei și este baza Jihadului profund, adică aducerea

dreptății („Maruf”) și înlăturarea răului („Munkar”) din viață și din

societate.

Deși cuvântul Jihad poate însemna război sfânt, el are

un înțeles mai general, însemnând o luptă cu tine însuți. Spre

deosebire de acesta, Jihadul mare (Jihad i Akbar) este dat de

efortul pe care îl face fiecare musulman pentru a lupta contra lui

însuși, contra egoismului și a instinctelor sale, contra orgoliului și a

patimii dominatoare. Cel mai bun jihad pentru cineva este să lupte împotriva lui însuși pentru Allah, Cel Puternic și Măreț (Engin, 2008). Marele Jihad sau „Jihadul interior” pe care omul trebuie să-l poarte în permanență, înlăuntrul său, în virtutea

nobleței firii umane, constă în tensiunea constantă între ceea ce

părem a fi și ceea ce suntem și nevoia de a ne transcede pe noi

înșine de-a lungul acestei călătorii a vieții pământești, ca să

devenim ceea ce suntem. (Al Serat, 2004).

Jihadul mare

Noțiunea contemporană de Jihad este reinventată și personalizată, dupa 11 septembrie 2001, într-un instrument politic, războiul sfânt transformându-se într-un

război al fundamentaliștilor islamici cu restul lumii (cu cei care nu

se supun legilor lui Allah).

Cum poate fi demonstrată legătura indestructibilă dintre Islam și

Jihad (Războiul sfânt)? Doctrina Jihadului ca război sfânt a apărut

pentru a justifica expansiunea islamului începând cu sfârșitul

secolului al VII-lea, marcat de dinastia abassidă. (Barna, 2007).

În asemenea împrejurări, era firesc ca sentimentul religios să fie scos din arsenale și transformat în “război sfânt” pe care profetul Muhammad însuși îl numește “Jihadul mic “ , pentru răspândirea și consolidarea religiei islamice , deosebit, însă, fundamental, de “ Jihadul mare” – adevăratul “război sfânt” înțeles ca proces continuu, efort și luptă interioară a individului cu sine însuși pentru auto-perfecționare spirituală, morală și comportamentală și pentru a merita starea de puritate în momentul inevitabilei “ zile a judecății” sau “ a religiei” (yaum ad-din) și viața eternă de după viața terestră.

Cel mai uzual sens al Jihadului semnifică, în concepția aceluiași

autor, protejarea civilizației islamice de invazia infidelilor. Dumnezeu le ingaduie dreptcredinciosilor care sunt atacati de necredinciosi si nedreptatiti de ei sa lupte impotriva lor si le promite sa-i ajute impotriva acelora care i-au scos din caminele lor pe nedrept, numai pentru faptul ca ei sunt dreptcredinciosi. Dumnezeu a facut din lupta dintre oameni un mijloc pentru reprimarea neadevarului pentru ca dreptcredinciosii, daca nu ar ridica armele, ar fi rapusi de neadevar, care ar nimici lacasurile de cult de pe intregul pamant (Traducerea sensurilor, 1998). „Și de nu i-ar fi oprit Allah pe oameni, pe unii prin alții, ar fi dărâmate chilii, biserici, temple și moschei în care numele lui Allah este pomenit atât de mult. Allah îi ajută neîndoielnic aceluia care-L ajută pe El. Allah este Tare și Puternic [Qawizz, 'Aziz]!“(Coran, Surat „al-Hajj“, 22:40).

În Coran, rădăcina „jhd" apare în 35 de versete : de 22 de ori cu

sens general si de trei ori pentru a desemna un act pur spiritual.

Celelalte zece cazuri, în schimb, se aplică în mod evident la o

acțiune războinică. În a doua sură, Allah ordonă: "Combateți-i pe calea lui Dumnezeu

pe cei care vă combat aici, dar nu depășiți limitele, deoarece

Dumnezeu nu iubește excesele. Ucideți-i deci pe cei care vă

combat, în orice loc îi găsiți, și alungați-i de unde v-au izgonit,

deoarece scandalul este mai rău decât moartea…" (Sura 2, 191 –

192). "Combateți-i deci până când nu mai este scandal, și religia

să fie cea a lui Dumnezeu…" (Sura 2, 193). În Sura a 4-a preciza:

"…Celui care combate pe Calea lui Dumnezeu, mort sau

învingător, îi vom da răsplată imensă" (Sura 4, 74). "Cei care cred

că luptă pe calea lui Dumnezeu și cei care refuză credința combat

pe calea Taguților (demoni) combateți-i deci pe aliații lui Satana,

întrucât capcana lui Satana este o capcană slabă" (Sura 4, 74);

"… că necredincioșii sunt pentru voi un inamic evident" (Sura 4,

104). Dreptcredinciosului i se porunceste sa lupte pentru ocrotirea celor slabi, care nu pot sa se apere, a carei demnitate a naruit-o Taghut, impunandu-le tot felul de ticalosii. Dreptcredinciosii trebuie sa-si dea sufletele pentru a-i salva pe barbatii, muierile si copiii slabi care se roaga lui Dumnezeu sa le trimita pe cineva care sa ii ajute. Si lucrul acesta nu le este strain dreptcredinciosilor, caci ei au facut legamant cu Dumnezeu din clipa cand au primit credinta sa se izbaveasca pe ei insisi si sa-i izbaveasca pe toti oamenii de orice ticalosie si nelegiuire (Traducerea sensurilor, 1998). „Și ce este cu voi de nu luptați pe calea lui Allah pentru bărbații, muierile și copiii slabi care zic: «Doamne! Scoate-ne pe noi din cetatea aceasta cu un neam nelegiut și dă-ne nouă din partea Ta un ocrotitor, și dă-ne nouă din partea Ta un ajutor!»“ (Coran, Surat „an-Nisa“, 4:75).

Se poate aprecia astfel că necredincioșii sunt supușii

Satanei, Răului în persoană. Allah face o distincție clară între

credincioși: cei implicați în războiul sfânt și cei care nu sunt ? "Nu

sunt egali în ochii lui Dumnezeu acei credincioși care rămân acasă

(excepție fac bolnavii) și cei care combat pe calea lui Dumnezeu

dându-și bunurile și viața, întrucât Dumnezeu i-a înălțat deasupra

celor care rămân acasă pe cei care combat pe calea lui

Dumnezeu, dându-și bunurile și viața față. Tuturor, Dumnezeu le-a

promis Binele Suprem, dar pentru o recompensa imensă i-a

preferat pe luptători neluptătorilor". (Sura 2, 95).

Dacă sunt oameni care se se opun convertirii, pentru aceștia Allah

face următoarea recomandare : "Spune celor care refuză credința

că, dacă renunță, ceea ce s-a petrecut le este iertat, dar dacă se

reapucă, să știe că foștilor le-a fost aplicată o pedeapsă

exemplară. Combateți-i deci până când nu va mai fi scandal și

întreg cultul să fie adus lui Allah". (Sura 8, 38-39).

Obligatia de raspunde la chemarea la Jihad este sfanta pentru fiecare musulman,

Față de cei care ar

încerca să invoce scuze și mai ales față de renegați, Coranul este foarte clar,

fiind prescris din nou războiul: " deoarece poate să vă displacă ceva

care, dimpotrivă, reprezintă un bine pentru voi și poate să vă placă

ceva care reprezintă un rău pentru voi, dar Dumnezeu știe și voi

nu știți./ Te vor întreba dacă este permis să pornești războiul în

luna sfântă. Răspunzi: «Să pornești război în acea lună este un

păcat grav». Dar și mai grav în ochii lui Dumnezeu este să te

îndepărtezi de pe calea lui Dumnezeu, să-l blestemi pe el și

Templul Sacru și să-i gonești pe oamenii Săi, deoarece scandalul

este mai rău decât uciderea, și aceștia nu vor înceta să lupte până

când nu vor reuși să vă renegați credința; cât despre aceia dintre

voi care vor abandona credința și vor muri negând-o, în van vor fi

toate operele lor în această lume sau în alta și vor fi condamnați la

focul unde vor rămâne pe vecie. Dar cei care au crezut și care au

emigrat și au luptat pe calea lui Dumnezeu pot spera la îndurarea

lui Dumnezeu, întrucât Dumnezeu iartă". (Sura 9, 216-217-218).

Coranul prezintă patru tipuri de pedepse pentru cei care se opun

lui Allah și profetului său: "Pedeapsa pentru cei care au pornit

război împotriva lui Dumnezeu și a profetului său și luptă cu putere

pentru nelegiuire este execuția, crucificarea, tăierea mâinii și a

piciorului din părțile opuse sau exilarea. Aceasta este rușinea lor

în această lume și o grea pedeapsă în cea viitoare, exceptând pe

aceia care se pocăiesc înainte de a intra sub puterea voastră. În

acest caz, știm că Dumnezeu este iertător și plin de îndurare".

(Sura 5, 36-38).

Cât de strâns este legată credința islamului de Jihad este

demonstrată și de aceste versete: "Și nu spuneți despre cei care

au fost uciși pe calea lui Dumnezeu: Sunt morți. Nu! Dimpotrivă

sunt vii, fără ca voi să îi simțiți". (Sura 2, 154). "Luptați pe calea lui

Dumnezeu și să știți că Dumnezeu ascultă și cunoaște. Cine este

cel care va dori să îi facă lui Dumnezeu un împrumut frumos, un

împrumut care îi va fi restituit dublat de multe ori? Dumnezeu

strânge și îmblânzește și la el cu toții veți fi puși să vă întoarceți".

(Sura 2, 154 – 155).

Semnificația exactă a „jihad-ului” este „efortul”. Astfel, în Islam, „pentru a executa jihadul” înseamnă a „arăta efort, a se lupta”. Profetul Mahomed a explicat că „cel mai mare jihad este ca o persoană să facă ceva împotriva sufletului său mai limitat. Ce se înțelege printr-un „suflet mai limitat” aici sunt dorințele și ambițiile egoiste.

Evaluat din punct de vedere Coranic, cuvântul “jihad” poate să mai însemne o luptă purtată din motive intelectuale, împotriva acelora care asuprește oamenii, îi tratează injust, îi obligă la tortură și cruzime și le violează drepturile umane legitime. Scopul acestei lupte este să ajungă la justiție, pace și egalitate.

Pe lângă aceste înțelesuri ideologice și spirituale, lupta în sensul fizic este de asemenea considerată „jihad”. Totuși, așa cum s-a explicat mai sus, asta trebuie să fie o luptă îndeplinită numai în scopuri defensive. Utilizarea conceptului de „jihad” pentru acte de agresiune împotriva oamenilor inocenți, adică pentru teroare, ar fi injustă și o mare distorsionare a adevăratului înțeles al termenului (Harun, 1999).

"Luptati intru calea lui Dumnezeu"

Jihadul nu este întotdeauna un război, deși el poate lua uneori

această formă. In surele de la Medina, deci după Hegira (622), rădăcina „jhd" capătă noi semnificații, precum: "a lupta contra cuiva", "a combate politeiștii", "război contra arabilor nemusulmani" (Surele 60, 1; 66, 9). Războiul este permis în islam, dar numai atunci când celelalte mijloace pacifiste, precum dialogul, negocierile sau

încrederea, au dat greș. "Luptați întru calea lui Dumnezeu cu cei

care luptă împotriva voastră. Nu fiți călcători de lege, căci

Dumnezeu nu-i iubește pe călcătorii de lege". (Sura 17, 190). În

acest context, Jihadul, parte integrantă în accepțiunea de apărare

a Islamului (Stoina, 2005), constituie simultan atât un concept

moral-religios, cât și o formă de manifestare a conceptului

respectiv.

Eschatologia islamica.

Principalele dogme ale Islamismului sunt Unicitatea lui Allah, predestinarea lumii si caracterul necreat al Coranului. Potrivit Islamismului Allah, este unica forta energetica a Universului, pentru care toate creaturile sunt lipsite de autonomie si pe care le carmuieste dupa propria sa vointa. Omul este lipsit de liberul arbitru, fiind calauzit de Allah spre bine sau spre rau. Credinta populara islamica a preluat de la evreii stravechi ideea ca mortii au o existenta si dupa moarte, de aceea cei ce mureau, erau ingropati impreuna cu obiecte de uz casnic, mancare si bautura, sau chiar se ridicau corturi langa morminte.

Negarea vietii de apoi este si negarea islamului, chiar si pentru cel care crede in Allah, in Profet si in Quran (Abu Ala – Al Ghiti, 2007). Dar daca i-ai vedea cand vor sta inaintea Domnului lor, si El le va zice: “Nu este acest lucru adevarat ?” Vor raspunde ei: “Bad a, pe Domnul nostru”. Iar el va spune: “Gustati pedeapasa, pentru ca nu a-ti crezut”.Vor piere cei care tagaduiesc intalnirea cu Allah. Iar, cand ceasul le va veni, deodata ei vor zice:”Vai de noi, pentru ceea ce am nesocotit in ea !”.Si vor purta poverile ( pentru pacatele lor) lor in spinarile lor.Si ce poveri grele vor purta ! (Coran, Al – An am, 30 -31).

Viata dupa moarte (Akhirah)
Islamul, atribuie o mare semnificatie vietii dupa moarte, acest lucru fiind dovedit si de frecventa din Coran al termenului al akhira (viata de apoi), el intalnindu-se de 113 ori. Dovada invierii sunt vorbele pe care le-a grait Allah Preainaltul: Dupa aceasta veti fi voi morti/ Iar in Ziua Invierii veti fi voi readusi la viata. (Coran, Al-Muminum:15-16). Iar Profetul Allah sa-l binecuvinteze si sa-l miluiasca! a zis: Oamenii se vor aduna in Ziua Invierii desculti, goi si necircumcisi (Fundatia Taiba, 2008).La moarte, sufletul este separat de trup de ingerul mortii, Izrail. Pentru cei drepti si curati separarea are loc fara dureri dar sufletele pacatosilor sunt despartite cu violenta si suferinta. Izrail este un Inger cu doi ochi unul in fata celalat in ceafa. Exact inainte de clipa mortii, Izrail se arata muribundului, ii infasca sufletul si pleaca din casa lui, lasand in urma pe cei apropiati mortului sa-l planga si sa-l jeleasca. La scurt timp dupa moarte, persoana virtuoasa este intampinata in mormant de Ingeri cu fete stralucitoare ca Soarele, in schimb cei pacatosi sunt intampinati de creaturi infricosatoare si respingatoare. Matasea si moscul il asteapta pe credincios pe cand pacatosul are parte de carbuni incinsi si panza de sac. Mormantul credinciosului se transforma intr-o gradina verde pe cand cel al pacatosului este plin de serpi cu sapte capete. O parte importantă a Coranului face referire și la judecata finală.

Ziua judecatii (Yawmudin)

Coranul nu furnizeaza informatii cu privire la existenta in morminte dar, termenul de Barzakh (mormant, bariera) apare in cateva locuri din Coran, ceea ce a determinat multi invatati musulmani sa afirme ca exista o perioada de ragaz al muritorului din mormant, intre moartea totala si invierea generala.
Traditia populara a imbinat cele spuse in Coran cu anumite practici ale celorlalte religii, ajungand la concluzia ca in mormant, muritorul are parte de o Judecata individuala. Dovada judecatii sunt cuvintele lui Allah Preainaltul: In ce-l priveste pe cel caruia i se va da cartea in dreapta sa,/ Cu acela se va face socoteala usoara/ Si el se va intoarce la familia sa bucuros./ Insa in ce-l priveste pe acela caruia cartea i se va da prin spatele sau,/ Acela se va ruga pentru pieire,/ Insa va arde in flacari (Coran, Al-Insiqaq:7-12).
Dovada balantei sunt vorbele lui Allah Preainaltul: In ziua Invierii, Noi vom pune balanta dreapta si nici un suflet nu va fi urgisit catusi de putin. Si de-ar fi ceva chiar si numai cat greutatea unui bob de mustar, noi il vom aduce. Si noi suntem indeajuns de socotitori (Coran, Al-Anbiya:47).

Necredinciosilor nu li se va cere socoteala ca acelora ale caror fapte bune, ci vor fi numarate faptele lor si ei vor fi judecati dupa ele.
Allah Preainaltul a grait: O, omule! Tu te silesti catre Domnul tau din rasputeri si tu Il vei intalni! / In ce-l priveste pe cel caruia i se va da cartea la dreapta sa, / Cu acela se va face socoteala usoara/ Si el se va intoarce la familia sa bucuros. / Insa in ce-l priveste pe acel caruia cartea i se va da prin spatele sau, / Acela se va ruga pentru pieire, / Insa el va arde in flacari./ El a fost bucuros in mijocul familiei sale/ Si si-a inchipuit ca nu se va mai intoarce niciodata./ Dar nu! Domnul lui nu l-a vazut pe el prea bine (Coran, Al-Insiqaq:6-15).

Cand sufletul se afla in Barzakh (mormant), inaintea lui vor aparea doi ingeri negrii cu ochi albastrii, cu infatisari feroce numiti Nakir si Munkar, si-i vor pune trei intrebari hotaratoare: ,,Cine este Dumnezeul tau?; ,, Cine este profetul tau; ,,Care este credinta ta?. La aceste intrebari se asteapta ca sufletele muritorilor sa-l identifice pe Allah, Mahomed si Islamism drept credinta lor. Daca raspunsurile sunt corecte atunci mormantul se va transforma intr-un loc de sedere placut. Mormantul va fi luminat, iar lungimea si latimea lui se vor mari de sapte ori. Pe de alta parte, daca raspunsurile la intrebari vor fi eronate, mormantul incepe sa se inchida asupra celui mort si sa-i farame coastele. O fiara care nu vede, nu aude si nu vorbeste va tortura mortii cu un bici de fier, si pentru ca este lipsita de simturi nu va avea nicio reactie la strigatele victimelor sale.

Pentru cei care nu trec testul Barzakh, ,,pedeapsa mormantului incepe de indata ce oamenii prezenti la inmormantare pleaca din cimitir si dureaza pana in ziua invierii. Dumnezeu va face trupurile necredinciosilor mai mari ca sa sufere mai mult. Acestia vor fi muscati de scorpioni mari cat catarii si de serpi cat camilele. Vor avea limbi lungi, uriase, guri care vomita sange si maruntaie pline de foc. Vor fi prinsi in capcana unor rani puturoase pline de creaturi respingatoare”.

Nemurirea sufletului

Versetele din Coran, potrivit cărora nemurirea sufletului uman este dată de Allah celor care se sacrifică pentru cauza sfântă, reprezintă puncte sensibile, exploatate pe deplin de organizațiile teroriste în legitimarea acțiunilor inițiate. "Cel ce este

ucis pe calea lui Allah" (Sura 2, 154; 3, 157, 169) definește de

altfel autosacrificiul pentru cauza sfântă.

Fără să avem intenția să dezvoltăm subiectul martirajului, ne

punem, totuși, întrebarea dacă acesta a devenit stimulent pentru

Războiul sfânt? Învățătura Coranului despre intrarea în paradis

(Sura 55, 52) a celor morți în Jihad i-a inspirat pe musulmani de-a

lungul secolelor, motivându-i să lupte pâna la moarte pentru cauza

sfântă a lui Allah. Extinzând aceste învățături la o simplă

interpretare desfășurată asupra Testamentului lui Mohamed Atta,

unul dintre atentatorii de la 11 septembrie 2001, ne punem

întrebarea dacă aceasta, potrivit tradiției, îi inspiră și astăzi pe

tinerii musulmani să devină "bombe sinucigașe" ?

Din ce în ce mai mulți copii din lumea musulmană aspiră la

martiriu, așa cum cei din lumea occidentală tind să ajungă vedete

de cinema. Îndoctrinați de mici să-și sacrifice viața pentru o cauză

sfântă, nu ne mai surprinde cu nimic să aflăm despre inscripțiile

aflate pe pereții grădinițelor conduse de Hamas : "Copiii de azi

sunt Shuhada (sfinții martiri — n.a.) de mâine".

Datele prezentate își află suportul și prin cercetările inițiate de

Zakaria (2000), potrivit căruia "teroriștii sunt tineri la vârsta

creativității fertile, ușor de manipulat, pentru care moartea e

reprezentată de Sahid (martiriu — n.a.), adevărata apropiere de

Allah". Pentru ei, moartea de martir este cea mai sigură și rapidă

cale de a ajunge la o viață mai bună, prosperă, la confort și plăceri

senzuale pe care le promite paradisul. "Bombele sinucigase" se

consideră purtători ai învățăturii Coranului, în timp ce își servesc

societatea și câstigă intrarea în paradis. (Ruslan, 2003).

Paradisul este descris ca un loc în care "ei vor sta culcați pe

covoare căptușite cu brocat. Credincioșilor le sunt promise nu

doar grădini înflorite, hrană din abundență și fântâni cu apă

proapătă?, ci și fecioare. Șaptezeci și două de fecioare minunate

vor fi create pentru bucuria celui mai mic dintre credincioși". (Sura

55, 52-58). Ca și creștinismul și unele secte iudaice, islamismul

predică învierea trupească a morților. Dacă cei drepți vor fi

răsplătiți cu plăcerile Paradisului (Jannah), în timp ce restul vor fi

pedepsiți în Iad (Jahannam-Iad, din ebraicul ge-hinnom sau Valea

Hinnom, reprezentat ca Gehenna).

Cel care își dă viața pentru Islam este cinstit de întreaga

comunitate. Atacul trebuie însă dus la capăt în primul rând pentru

Allah. Dacă cel care îl comite are în vedere motive personale, de

exemplu, răsplata pe care le primește familia, valoarea

sacrificiului se diminuează. Așa spune un atacator: "Dacă unul

dintre noi se sinucide pentru glorie, nu va fi acceptat ca martir de

Allah", (Hassan, 2002). Acela care face "din moarte un simbol al

dragostei, o mărturie a adevărului, acela este un martir (…) El

trăiește. El este aici, printre noi. În sânul lui Dumnezeu, pentru

totdeauna, dar de asemenea peste tot, în sufletele masei de

credincioși. Acela care, dimpotrivă, alege dezonoarea pentru a-și

salva viața, acela, în fața istoriei, nu este decât un respingător

mort-trăitor". (Rauffer, 1987).

Dimensiunea islamică a atacurilor sinucigașe

Percepția social-politică internațională se materializează, potrivit Sirbu (2007), într-o anumită măsură, cu asocierea atacurilor teroriste și a teroristului sinucigaș cu lumea islamică. Identificarea lumii islamice cu manifestările teroriste de pretutindeni este relativă. Trebuie evitată o condamnare „in corpore” a comunității islamice pentru atacurile teroriste executate de membrii extremiști ai acesteia.De aceea, se încearcă astazi, din ce în ce mai mult, o disociere între Islam și atentatorii sinucigasi, cu atat mai mult cu cat in Coran sinciderea este interzisa: „Nu vă sinucideți”. (Coran, 4:29). Oricine isi ia viata in mod intenționat, cu siguranță va fi pedepsit în Focul Iadului, unde va trebui să sălășluiască pentru totdeauna (Harun, Yahya, 2002). Eforturile de delimitare și chiar de dezicere oficială vin și din partea intelectualilor, liderilor și oamenilor importanți din lumea islamică, unul din cei mai cunoscuți fiind Sheikh Mohamed Sayed Tantawi, imamul Institutului Al-Azhar din Cairo (Al-Azhar Mosque of Cairo) și înaltă autoritate a islamului sunnit.

In acceptiunea acestora, dar si a lui Septar (2006) si Engin Cherim (2008) cei mai mulți dintre ei nu doresc decât răzbunare, și aici deja nu mai vorbim despre Islam, despre ceea ce este permis sau interzis. Poate fi vorba de un scop politic sau sete de răzbunare, orice altceva, dar nu Islam. Să iei viața pe care Dumnezeu ți-a dat-o este un mare păcat, la fel cum și să iei alte vieți este de asemenea interzis. Viața umană este un dar de la Dumnezeu într-adevăr prețios. Uciderea unei persoane fără nici un motiv este unul din cele mai mari păcate relatate în Coran: „dacă cineva ucide o altă persoană – dacă nu se află în represalii pentru cineva sau pentru cauzarea de corupție pe pământ, este ca și cum ar fi omorât toată omenirea. Și dacă cineva dă viață unei alte persoane, este ca și cum ar fi dat viață întregii omeniri. Mesagerii noștrii ajung la ei cu Semne Clare, dar chiar și după asta mulți dintre ei au comis multe crime pe pământ” (Coran, 5:32). Așa cum sugerează versetul, o persoană care ucide oameni inocenți pentru nici un motiv este amenințat o cu tormentă puternică. Dumnezeu ne spune că uciderea chiar și a unei singure persoane este la fel de rău ca și cum ai ucide omenirea întreagă de pe pământ. O persoană care respectă limitele lui Dumnezeu nu poate să facă nici un rău unei ființe umane, să nu mai spunem să ucidă mii de oameni inocenți. Aceia care își asumă că ei pot evita dreptatea și prin urmarea pedeapsa în această lume nu vor reuși niciodată, pentru că ei vor avea de dat socoteală pentru acțiunile lor în prezența lui Dumnezeu (Harun, Yahya, 2002). De aceea, credincioșii care știu că vor da socoteală pentru acțiunile lor după moarte, sunt foarte meticuloși în a respecta limitele lui Dumnezeu.: „aceia care nu apelează la altă divinitate împreună cu Dumnezeu și care nu ucid pe cineva pe care Dumnezeu l-a făcut de neatins, doar dacă are dreptul de a face asta, și cei care nu fac pacate trupesti; oricine face asta va primi pedeapsă grea” (Coran, 25:68). Dumnezeu spune „… Și nu vă ucideți voi înșivă! Allah este îndurător cu voi!“ (Coran, Surat „an-Nisa'“, 4:29). De aici, orice tip de extremism, cum ar fi și luarea de ostatici, deturnarea avioanelor și plantarea bombelor în locuri publice, toate acestea nu sunt doar condamnate, dar și total interzise de Islam (Septar, 2007).

Terorismul sinucigaș este un termen relativ nou, apărut pe plan internațional, care nu are acoperire în dreptul internațional (Tihan, 2008). Definițiile terorismului sinucigaș nu au constituit subiect de studiu decât în anumite cercuri universitare din Orientul Mijlociu și SUA, iar subiectul în sine, ca formă de exprimare și de comportament social al individului (grupului) este într-o formă incipientă de studiu. Dificultatea găsirii unei definiții este valabilă și în cazul terorismului suicidar. În literatura de specialitate anglo-saxonă se utilizează sintagma „suicide bombings”, care acoperă însă numai acele atacuri sinucigașe în care se utilizează explozivi (Sirbu, 2007). Mult mai adecvat pare termenul de „atentat sinucigaș”, definit drept o operațiune teroristă al cărei succes este condiționat de moartea autorului/autorilor. Yoram Schweitzer  dă următoarea definiție atacului sinucigaș : „Un atac sinucigaș este un atac violent, motivat politic, dus la îndeplinire în mod deliberat, într-o stare conștientă, de un individ care își ia viața în același timp cu ținta aleasă. Moartea sigură, premeditată a autorului este precondiția  succesului atacului “(Schweitzer, 2001).

In aceste conditii, actul de naștere al terorismului sinucigaș modern este considerat atentatul sinucigaș cu un “autocamion-capcană “ comis de Hezbollah asupra Ambasadei SUA din Beirut, la 18 aprilie 1983. Fostul agent CIA, Robert Baer, martor ocular al evenimentului, nota: "În punctul zero al exploziei, clădirea de șapte etaje a ambasadei americane a fost smulsă pur și simplu din pământ, a rămas suspendată în aer câteva secunde – care au părut o eternitate – apoi s-a prăbușit într-o mare de cenușă, moloz si hârtii". O lună mai tarziu, un elegant Mercedes trecea de controlul bazei americane din Beirut și exploda, apreciindu-se că a fost cea mai mare deflagrație non-nucleară, de suprafața, din istorie (Alexe, 2007). Baza americana a inregistrat 241 de morti și peste 100 de răniți. În lunile care au urmat atacurile de acest gen s-au repetat, dovedindu-și pe deplin eficiența: SUA și Franța au decis să își retragă toți militarii din Liban.

Logica martiriului

Spre deosebire de tendintele existente in Afganistan, cei din organizația Hamas nu consideră că autorul atacului ar fi comis suicid. El este perceput ca un ,,shahid”, adică un martir care a crezut în îndeplinirea unui ordin divin, ,,Jihad” sau ,,Război Sfânt”, acțiunea lui fiind numită în arabă „Istishihad”. Urmare a atacului sinuigaș, familia shahidului primeste recompense substanțiale. Shaheedul își îmbunătățește după moarte statutul social și pe cel al familiei sale, cei mai multi dintre acestia avand o situatie materiala destul de grea.

Familiei shaheed- ului ii sunt aduse onoruri și laude și primește recompense financiare (de obicei câteva mii de dolari). Suplimentar la misiunea religioasă și recompensele pe care le primește familia, shaheed- ul are și alte avantaje personale (conform credinței sale), incluzând: viață eternă în paradis; permisiunea de a vedea fața lui Allah; dragostea a 72 de virgine care îl vor sluji în paradis; privilegiul de a promite viața în paradis pentru 70 din rudele sale. Potrivit Omar Al -Askar (2007), Abu Huraira relata că Profetul a spus: „Oricine intră în Rai este binecuvântat cu o viață fericită − niciodată nu se va simți rău, hainele sale nu se vor învechi și tinerețea sa nu va dispărea“

Viata in Paradisul musulman (Al-Jannah) este plina de desfatari materiale. Acesta este alcatuit din gradini frumoase, cu izvoare de vin, lapte si miere, din corturi fermecatoare in care salasluiesc incantatoare fete (hurii) Dreptii sunt imbracati in haine elegante.

Exista mai multe surse de ape si anume Kawthar, care are unde mai albe decat laptele, este mai dulce decat mierea si este mai inmiresmata decat moscul. Malurile Kawtharului sunt facute din aur. Pe langa acest rau, mai exista Salsabilul care este un izvor sau o fantana.

Paradisul musulman este de-o frumusete covarsitoare, este faurit din aur si metale pretioase. Peretii sunt construiti din caramizi de aur si argint cu mosc in loc de mortar. Solul este sofran iar pietrisul este din perle si rubine. Daca omul doreste sa calareasca instantaneu va aparea un cal rubiniu, iar daca va dori sa manance o pasare va cadea gata prajita. Vor fi multe Fecioare neasemuit de frumoase. Cel care este ultimul dintre oamenii Paradisului va avea optzeci de mii de sclavisi saptezeci si doua de femei si i se va ridica un cort de perle, rubine si smaralde.

Testamentul lui Hisham Ismail Abd El Rahman Hamed, un terorist sinucigaș care a detonat explozibilul pe care-l purta în noiembrie 1994 la Nezarim (în sudul Fâșiei Gaza), ucigând trei ofițeri I.D.F. și rănind doi israelieni și patru palestinieni, ne ofera o imagine asupra celor prezentate: ,,Dragă familie și prieteni! Scriu asta cu lacrimi în ochi și tristețe în inimă. Vreau să vă spun că plec și vă cer iertare pentru că am decis să-l văd pe Allah astăzi și această întâlnire este mult mai importantă decât să trăiesc pe acest pământ” (Taylor; Ryan, 1988). Salah Abed El Hamid Shaker, un alt terorist sincucigas care a murit la Beit Lid (în centrul Israelului) în ianuarie 1995, omorând 18 israelieni și rănind alți 36, scria în testament: „Mă voi răzbuna pe fiii maimuțelor și porcilor – sioniștii infideli și inamicii umanității. Îl voi întâlni pe fratele meu Hisham Hamed și pe distinsul meu profesor, Hani El Abed și pe ceilalți shahizi și sfinți din paradis. Vă rog iertați-mă…”

Shuhada – martirii sfinti

Concentrându-ne atenția asupra atacurilor sinucigașe conduse de Hamas asupra țintelor israeliene, observăm un număr de caracteristici comune ale shaheed-ului care servesc la conturarea unui profil al teroristului sinucigaș. Acestea includ: tânăr – de obicei între 18 și 27 de ani; de regulă necăsătorit, șomer și dintr-o familie săracă; de obicei a absolvit liceul; cei mai mulți erau studenți devotați în centrul de instruire fundamentalist–islamic din Gaza și West Bank (Malul de Vest) conduse și finanțate de Hamas. Potențialii atacatori cu bombe au avut, aproape întotdeauna, un prieten apropiat sau o rudă care a fost omorât, mutilat sau maltratat de inamici (Kushner, 1996).

Urmare a unor preocupari sustinute, Merari (1990) a realizat un studiu al modului in care tinerii palestinieni ajung « bombe vii ». De obicei shaheed-ul (shaheed, cu forma plurală de shuhada) nu se oferă voluntar pentru misiune. Acesta poate fi selecționat de profesorii din moschei și din centrul de instruire din Gaza și Malul de Vest și apoi convins. Membrii grupurilor extremiste palestiniene recruteza tineri care par sa aiba o fervoare patriotica intensa si se declara public impotriva Israelului. Cei mai devotați studenți sunt triați după o examinare atentă de către profesori și după o cunoaștere îndelungată. Întotdeauna, shaheedul este ales de către organizatorul atacului pe baza unei studieri anterioare și nu se racolează la întâmplare. Pregatirea celor ce urmau sa devina martiri sau membri in organizatiile teroriste comportă un proces minuțios de pregătire și formare a individului. Membrii mișcării FATAH erau antrenați într-o tabara plasată în plin deșert, în sud – vestul Irakului, iar formarea acestora cuprindea 6 luni de instructie, alergarea a 10 km. în fiecare dimineață apoi 4 ore de antrenament fizic și de mânuire a armelor, cât și un curs de doctrină politică.

Un moment al recrutării este cel al testării capacității volitive a individului. Testele prin care se recrutează noii luptători sunt dure și cu încărcătură psihologică urmarind probarea curajului, îndrăznelii, stăpânirii de sine, cruzimii, tenacității și perseverenței. Pentru testarea acestor însușiri, grupările teroriste imaginează sau improvizează diverse probe, unele incluse în însăși activitatea generală de pregătire și instruire, altele prealabile, eliminatorii.

Din această ultimă categorie face parte de exemplu, proba „câinelui mort” utilizată de gruparea arabă „Septembrie negru”. Subiectului i se cere să poarte pe brațele dezvelite, pe distanța câtorva zeci de metri cadavrul în putrefacție al unui câine mare, subiectul trebuind să-și stăpânească perfect orice grimasă de scârbă sau semn de slăbiciune, apoi să depună mortăciunea într-o ladă. Cei are nu reușesc acest lucru sunt respinși au în cazuri limitate sunt acceptați în grupare sub alte calități decât cele de combatanți (ex: curieri). Alterori, subiectului i se cere să comită o anumită infracțiune, să ucidă o anumită persoană, de regulă din categoria celor cae se arată împotriva grupării.

Un tadjic care a vrut să se alăture luptătorilor din Al-Qaida a povestit cum a căzut la un astfel de test. Cei care se ocupau de el l-au dus într-o cameră, unde l-au lăsat să stea două zile și jumătate, după care l-au anunțat că a picat testul. Surprins, tadjicul a întrebat unde a greșit, iar răspunsul a fost că a dat dovadă de slăbiciune deoarece, în timpul petrecut în camera respectivă, a dat de mai multe ori perdeaua în lături pentru a se uita afară. Organizația vrea oameni cu un psihic de fier, care să stea răbdători, oricât este nevoie, fără să stârnească suspiciuni, cu un calm interior extraordinar, până când sunt chemați să îndeplinească misiunea atribuită.

Dezinteresul pentru averi materiale este o altă trăsătură importantă apreciata de organizatiile teroriste. MOHAMED ATTA, unul dintre atentatorii de la 11 septembrie 2001, arăta că era dezinteresat de bunăstarea materială, TESTAMENTUL său fiind incontestabil în acest sens: „Când voi muri… vreau ca îmbrăcămintea pe care o port să fie din trei bucăți albe de țesătură, dar nu din mătase sau altă țesătură scumpă (… ) o treime din banii mei trebuie cheltuiți pentru cei săraci și aflați în nevoie (Aust; Schnibben, 2002).

Odata cunoscut sub aspectul potentialului, shaheed-ul participă la un

antrenament de durată pentru a i se testa performanțele și aptitudinile în condiții de stres și în situații în care viața îi este amenințată. Doar cursanților care sunt dispuși să ducă misiunea până la capăt și sunt stăpâni pe sine li se va permite să treacă la nivelul următor. „Fiecare membru trebuie să fie capabil să suporte vărsarea de sânge, omorul, arestările și închisoarea. El trebuie să fie capabil, dacă va fi necesar, să omoare unul sau mai mulți tovarăți ai săi; El trebuie să fie capabil să suporte privațiunile și tratamentul înjositor la care ar putea sa fie expus de către inamic. El nu trebuie să se vândă inamicului, nici să – și sacrifice religia de dragul libertății” („Manualul teoriștilor”, 2002).

Shaheed-ul ,,dispare” de la locuința sa fără să-și ia rămas bun, participand la un antrenament intensiv care durează câteva zile pentru a învăța să folosească explozibilul și pentru a-și însuși aspectele operaționale ale misiunii. În acest timp shaheedul trece și printr-un proces de purificare fizică și psihică.

De retinut este faptul ca, de cele mai multe ori, serviciile de securitate nu au asemenea stadii de pregătire pentru oamenii lor. Unii dintre cei recrutati, antrenați să devină shaheed erau duși chiar si într-un cimitir. Aici erau bagati într-unul dintre morminte și lasati să stea câteva ore pentru a-și învinge frica.

În ziua de dinainea atacului shaheed-ul este apt să execute chiar de unul singur atacul sinucigaș. La acest punct el scrie un testament în care își roagă familia să nu îl plângă, deoarece nu a murit, ci mai degrabă a plecat într-o altă viață în care va fi cu Allah – motiv de mândrie personală (Taylor, Ryan, 1988). De asemenea, înregistrează o casetă video în care apare deghizat (de obicei este îmbrăcat într-o uniformă I.D.F. sau, ironic, haine tipic israeliene și are barba rasă) si spune o rugăciune specială. Caseta video este trimisa familiei, alaturi de o suma importanta de bani, ca semn de apreciere pentru sacrificiul copilului lor. Mama unui terorist sinucigaș spunea despre fiul său: „Nu am simțit niciodată că ar avea astfel de înclinații. Dar din punct de vedere religios trebuie să acceptăm că el e un martir și să-i mulțumim lui Dumnezeu” (Kushner, 1996). „Mă așteptam să-l însor, nu să-l îngrop”, declara reporterilor BBC părintele lui Ali Munir Jaara, un polițist palestinian care s-a aruncat în aer pentru a răzbuna moartea a trei palestinieni uciși într-un raid israelian din orașul Gaza.

Fotografiile atentatorilor sinucigasi sunt afisate peste tot in cadrul comunitatii, pentru cinstire si neuitare. Spre exemplu, la Teheran există un cimitir al martirilor din care țâșnește „sânge” (apă colorată, simbol al venerației, celor care și-au dat viața pentru cauza islamului). Tot aici, în piețele centrale au loc execuții în direct execuții publice ale „trădătorilor” cauzei islamului.

Faptele martirilor sunt prezentate drept exemple demn de urmat. Ca să faci oamenii să participe la atacuri sinucigașe, spunea Hassan (2002), „nu trebuie să îi înveți, nu trebuie să le speli creierul, nu trebuie să-i constrângi, ci se întâmplă prin osmoză”.

Publicarea multor studii de specialitate a pus bazele cogniției terorismului, cine poate deveni terorist și de ce și în numele cui se întreprind acte catalogate drept teroriste. Spre exemplu, unii cercetători, precum Williams (2004), Chomsky (2003), Hoffman (2001), Ariel (2001) susțin că formele de manifestare a terorismului au evoluat de la reacții politice la cele de constrângere socială prin dobândirea unor comportamente antisociale. Alți cercetători, precum Sookhdeo (2006) și Ahmed (2003), susțin că reacțiile teroriștilor sunt cauzate de politica imperialistă americană. A treia categorie de cercetători contemporani, ca de exemplu Horgan (2005), scot în evidență reacțiile psihopatologice ale teroriștilor, subliniindu-se faptul că există multe aspecte în comun cu totalitarismul ca parte centrală în utilizarea terorii ca mijloc de control social care au marcat cea de-a doua jumătate a secolului XX: comunismul, fascismul precum și alte forme de doctrine dictatoriale din lumea religioasă.

Terorismul modern sinucigaș nu este limitat la fundamentalismul islamic. Huntington, (1996) contrazice „curentul mediatic” al serviciilor secrete, argumentând că fundamentalismul religios reprezintă efectul unui conflict inevitabil între civilizațiile de credințe diferite, recrutându-se potențiali subiecți umani pentru războiul sfânt. Mai mult, s-a dovedit în mai multe studii de specialitate (Wilkinson, 2006; Lehr, 2006; Scraton, 2002), că terorismul contemporan nu mai reprezintă o formă tranzacțională, ci a adoptat o nouă metodă mult mai periculoasă, imprevizibilă, puternică, organizată și profesionistă împotriva grupului-țintă pentru a-și atinge scopul.

În ultimele două decenii atentate sinucigașe au fost comise de grupări teroriste din cele mai diverse, incluzând organizații musulmane (atât șiite, cât și sunite), creștine, hinduse, sikh sau evreiești (Laqueur, 2003). Printre acestea se numără: Hamas, Hezbollah, Jihadul Islamic Palestinian și Brigăzile Martirilor „Al-Aqsa” (Palestina), Al-Ansar Mujahin (Cecenia), Jihadul Islamic Egiptean, Lashkar-e-Taiba (Kashmir), Grupul Islamic Armat (Algeria), Babbar Khalsa (India), Tigrii Eliberării Elamului Tamil (Sri Lanka), Partidul Muncitorilor din Kurdistan (Turcia) și „Al-Qaida” (Jane’s Intelligence Review, 2000).

Grupările islamice suscită majoritatea atenției în mass-media occidentale, însă „adevăratul maestru” în ceea ce privește terorismul sinucigaș este gruparea Tigrii Eliberatori ai Tamililor (LTTE), un grup care, inspirat din experienta kamikaze, a executat 75 din cele 186 atacuri care au avut loc în perioada 1980-2001 (Waldman, 2003).

Unitățile sinucigașe ale organizației, „Panterele Negre”, sunt compuse atât din bărbați, cât și din femei. O caracteristică unică a L.T.T.E. este aceea că fiecare membru poartă în jurul gâtului o capsulă cu cianură, pe care o pot folosi dacă este capturat pentru a nu dezvălui din secretele grupului. Membrii „Panterelor Negre” au demonstrat că sunt gata să moară atunci când sunt înconjurați de forțele de securitate. În multe cazuri au detonat explozibilul sau au mușcat capsula de cianură, decât să fie capturați și, ulterior, interogați și forțați să-și trădeze camarazii (Delcea, 2003).

Kamikaze sau ,,vantul divin’’

Povestea luptătorului sinucigaș nu e nicidecum nouă. Istoria este plină de exemple de morți eroice și de războinici care disprețuiau viața (și pe a lor, dar și pe a celorlalți). Cel de-al doilea război mondial a consacrat cuvîntul kamikaze. Au fost aviatorii japonezi care se zdrobeau cu tot cu avion de portavioanele aliate. Dar au fost și infanteriștii ruși care se așezau cu grenada la piept în calea tancurilor germane. Și luptătorii din Rezistență. Și copiii din Hitlerjugend (Stoianovici, 2004). Un exemplu istoric al transformarii oamenilor prin intermediul educatiei in masini de produs violenta este si cel al oamenilor- torpila folositi atat de germani, cat si de japonezi in cel de Al Doilea Razboi Mondial (Poponete, 2005).

Kamikaze, respectiv jertfa de sine a fost o aplicare moderna a codului Bushido al samurailor. In toamna anului 1944, amiralul Takijro Onishi a trecut la punerea in practica a proiectului Ooka sau ,,Floare de cires’’. In aprilie 1945 in lupta de la Okinawa peste 2000 de avioane japoneze au lovit flota americana distrugand mai mult de 300 de nave si ucigand peste 5000 de militari americani.

Mobilizare pilotilor kamikaze, apreciata drept cea mai mare din istoria omenirii, este un cadru de referinta si pentru lumea musulmana. Ultimele scrisori ale teroriștilor kamikaze către familiile lor scrise cu puțin timp înainte de ultimul lor zbor indică faptul că în timp ce unii îndeplineau actul suicidar entuziasmați, alții îl privesc ca pe o datorie pe care trebuie să o îndeplinească. Sacrificiul de sine nu este o infrangere, o pierdere, ci o alegere prin care mudjahid-ul liber cum nu a fost niciodata, arzand de dragoste , repurteaza victoria (Rauffer, 1987).

Descifrand psihologia kamikaze, inexplicabil ramane atentatul comis de Nobil Belkacemi, un baietel de 15 ani. Folosind o mașină-capcană, acesta a provocat, pe 8 septembrie 2007, o explozie cu bomba în estul Algeriei, soldata cu 30 de morți.

Familia nu era la curent cu implicarea lui în acțiuni teroriste. Mama și bunica au aflat vestea de la un reporter al cotidianului algerian "Al-Chourouk", acceptând cu greu realitatea (www.adevarul.ro). Nici măcar frații, care susțin că aveau relații foarte bune cu Nabil, nu au bănuit niciun moment cu ce se ocupa. Unul dintre ei a promis că se va răzbuna pe cei care l-au transformat pe băiat într-un asasin la o vârstă atât de fragedă. Nabil Belkacemi a fugit de acasă cu câteva zile înainte de comiterea atentatului. Și-a sunat tatăl, de pe un număr secret, pentru a-l asigura că este bine și pentru a-și cere scuze pentru neplăcerile cauzate familiei de plecarea sa. A doua zi a vorbit cu mama lui, căruia i-a promis că se va întoarce acasă înainte de a începe perioada Ramadanului. La puțin timp după atentat, numele lui apărea într-un comunicat postat pe un site islamist, prin care filiala Al-Qaida din Maghreb revendica uciderea celor 30 de persoane.

In ianuarie 2008, contraamiralul Gregory Smith declara, potrivit Agentiei de stiri AFP, citată de NewsIn, ca partizanii Al-Qaida din Irak folosesc copii pentru a comite atentate sinucigașe. Băieți de 15 ani sunt trimisi în misiuni sinucigașe pentru a semăna moartea, unul dintre cele mai sangeroase atentate fiind comis în timpul unei înmormântări de la Tikrit, la 180 de kilometri nord de Bagdad (www.adevarul.ro).

Potrivit serviciilor de securitate algeriene (Documentar BSIJ, 2008), între decembrie 2006 și aprilie 2007, peste 50 de băieți sub 16 ani s-au alăturat grupării teroriste.

Din dorinta de intelegere, nu putem s anu ne punem intrebari asupra psihologiei teroristului. In acest sens, cercetatori din domeniul stiintelor sociale (Hudson, 1999, McCauley, 2002, Mansdorf, 2003, O’Connor, 2004, Zimbardo, 2004) au ajuns la concluzia ca actele de terorism nu pot fi puse pe seama problemelor psihopatologice si a tulburarilor de personalitate.

Astfel, potrivit unor studii (Rosu, 2008) Crenshaw aprecia că „cea mai evidentă caracteristică comună a teroriștilor este normalitatea lor”. Demersurile sale, întreprinse asupra Frontului de Eliberare Națională (FLN) din Algeria, în anii ’50, indicau că membrii acestei grupări erau, în general, perfect normali . Nici Huskin nu a constatat că membrii Armatei Republicane Irlandeze (IRA) ar suferi perturbării emoționale.

Un tip psihologic particular, o personalitate aparte, o gândire teroristă uniformă nu sunt identiifcate nici macar prin analizele comparative intreprinse in cadrul studiului nostru. Terorismul poate reprezenta o consecinta a patologiei de grup sau organizationale (Mansdorf, 2003, Poponete, 2005), oferind un sens de existenta celor atrasi de aceste grupuri.

Femeile kamikaze

Fie ca vorbim despre terorismul islamic, fie ca e vorba despre terorismul cecen, asistam la o modificare de strategie, femeile devenind instrumente preferate care sa duca la îndeplinire operatiunile sinucigase. În Orientul Mijlociu, debutul „oficial" al epocii contemporane a atacurilor kamikaze a avut loc in aprilie 1983, cu ocazia unui atentat îndreptat împotriva ambasadei americane din Beirut (Stoianovici, 2004).

Un motiv pentru care femeile sunt folosite pe post de kamikaze este si acela potrivit caruia se pare ca femeile atrag mai puțină suspiciune decât bărbații și pot evita măsurile de siguranță mai ușor prefăcându-se că sunt gravide, cu explozibilul în jurul taliei (Schweitzer, 2001).Asa se poate explica si faptul ca 15% din atacurile sinucigașe din Liban au fost conduse de către femei, în yimp ce in tari precum Sri Lanka, in proportie de 30 – 40% dintre teroriștii sinucigași erau reprezentati de femei. Brigăzile Martirilor Al-Aqsa, braț înarmat al grupării Fatah, facea cunoscut recent că au recrutat 100 de femei palestiniene care ar urma să lanseze atacuri sinucigașe, infiintand o unitate militară secretă pentru femeile kamikaze din Cisiordania, Fașia Gaza și Ierusalim (Documentar BSIJ, 2008; de vazut si www.adevarul.ro).

In aceste conditii, potrivit lui Stoianovici (2004), nu putem sa nu ne intrebam: ce poate determina o femeie să-și pună o centură cu o încărcătură de dinamită pe care să o detoneze apoi într-un loc aglomerat? Ce o poate face să privească în ochi cîțiva copii – copii pe care ea n-o să-i aibă niciodată sau pe care tocmai se pregătește să-i părăsească – și… Să privească alte femei – femei la fel ca prietenele ei cu care se distra, stătea la taclale, vorbea despre băieți sau despre farduri și haine – și… Să privească bătrîni – la fel de bătrîni ca părinții care o așteaptă degeaba să se întoarcă acasă sau și mai bătrîni, la fel ca bunicii… bunica – și… Și să declanșeze Iadul… Ce? Doar speranța că dincolo e Raiul?
Un răspuns abrupt ar putea suna cam așa: femeia este mînată spre acest act de aceleași motive ca și bărbații. Asa sa fie ?

Psihiatrul american Marc Sageman afirma ca a recenzat 55 de femei legate direct de Al Qaeda si deci se poate trage concluzia ca ele sunt gata sa duca actiuni violente contra "inamicului indepartat, Statele Unite si aliatii lor". Ofiter si medic in cadrul CIA, Marc Sageman este autorul cartii "Adevarata fata a teroristilor", avand preocupari in sensul realizarii unui studiu pe aceasta tema. "Exista printre ele muncitoare, dar si medici sau avocati, aprecia ofiterul CIA. O femeie se poate sacrifica pentru cauza la fel ca un barbat. Sunt voluntare, nu este nevoie sa le convingi" (Anghel, 2005).

Pe 9 aprilie 1985 San Mheidh, o tânără șiită în vârstă de 16 ani, aflată la volanul unui autoturism încărcat cu exploziv, a intrat într-un punct de control al armatei israeliene, omorând doi soldați.

Până la sfârșitul anului 2000, doar două organizații teroriste au utilizat frecvent femeile în misiuni sinucigașe: Partidul Muncitorilor din Kurdistan (PPK) și Tigrii Eliberatori ai Tamililor (LTTE). Spre exemplu, în cazul LTTE aproximativ o treime din membrii celebrelor comandouri intitulate „Tigrii Negri”, specializate în atentate sinucigașe, sunt femei (Waldman, 2003).

Cel mai cunoscut atentat terorist comis de o membră a LTTE este cel în care și-a pierdut viața premierul indian Rajiv Gandhi. În cadrul unui miting electoral terorista a ajuns în imediata proximitate a premierului, purtând sub robă o centură explozivă care îi dădea aparența unei femei însărcinate.

Primul atentat sinucigaș comis de o femeie înregistrat în Israel a avut loc pe 28 ianuarie 2002 la intrarea într-un magazin de pantofi din Ierusalim, fiind realizat de către Wafa Idris, o palestiniană în vârstă de 28 ani, de profesie asistentă, soldându-se cu un mort și peste 100 de răniți.

În februarie 2002, Daria Abu Aysha, o studentă palestiniană în vârstă de 20 de ani, s-a aruncat în aer într-un punct de control din Cisiordania, rănind trei militari isrelieni. O lună mai târziu Ayat Akhras, în vârstă de 18 ani, a detonat un dispozitiv exploziv într-un supermarket din Ierusalim, omorând două persoane și rănind alte 150. Toate cele trei atentatoare fuseseră recrutate de către Brigăzile Martirilor „Al-Aqsa”, o grupare teroristă palestiniană deosebit de activă apărută la sfârșitul lunii septembrie 2000, care, potrivit experților israelieni, și-a constituit o unitate specială formată din femei terorist sinucigaș.

Hanadi Darajat, o avocată palestiniană de 23 de ani, este un alt exemplu. In luna octombrie 2003, într-un restaurant din Haifa, a comis un atentat sinucigaș soldat cu 20 de morți, pentru a răzbuna moartea fratelui și verișorului ei, împușcați în urmă cu patru luni în orașul Jenin de către armata israeliană.

De altfel, povestea ei este un caz clasic (Stoianovici, 2004), un exemplu de manual pentru un lucru pe care occidentalii îl înțeleg destul de greu: cum se face că în rîndurile fundamentaliștilor apar atît de multe persoane educate, cu un trecut care ar putea fi caracterizat mai degrabă ca progresist?
”Hanadi provine dintr-o familie săracă. Părinții ei au fost nevoiți să-și părăsească localitatea natală în timpul războiului care a condus la formarea statului Israel. S-au refugiat în Jenin. Localitatea este încercuită de puncte militare de control, este practic izolată de restul Cisiordaniei, tancurile patrulează pe străzi, restricțiile de circulație sînt aproape permanente, nu mai există magazine… E imposibil să pleci, e aproape imposibil să trăiești. Jenin – orașul martirilor. Jenin – orașul în care moartea violentă face parte din cotidian și în care zidurile sînt acoperite de sute de portrete ale celor care s-au sacrificat.
Tatăl lui Hanadi este invalid, suferă de hepatită cronică. Susținătorul material al familiei a fost fratele cel mare, Fardi. Fardi a fost, pînă la vîrsta de 23 de ani, comerciant de legume și fructe. El a pus mîncare pe masa părinților săi, a celor cinci surori și a unui frate mai mic. Fardi… a fost. Pînă într-o zi de mai în care el și un văr de-al său au fost omorîți de un comando israelian. Pentru militarii statului evreu a fost o victorie împotriva Jihadului Islamic. Mama lui Fardi susține că fiul său nu făcea parte dintre militanți. Dar fotografiile lui și ale vărului său au apărut în posterele cu martiri pe care Jihadul Islamic le afișează pe pereții Jeninului.(…). Cînd Fardi a devenit trecut, Hanadi era în Iordania. Căuta cadouri pentru nunta fratelui său. Ea era cea care-i găsise mireasa, ea mijlocise primul moment de fericire deplină a familiei, ea trebuia să cumpere costumul de ginere… Revenită de urgență la Jenin, cu darurile în brațe, ea a fost cea care a identificat cadavrul la morgă.
Ce s-a întîmplat din mai și pînă acum, nu prea se știe. Se știe doar că, noaptea, Hanadi a început să asculte casete cu versete din Coran. Dar vorbea în continuare despre biroul de avocatură pe care-l va deschide și care va purta numele familiei.
In Octombrie 2003, Hanadi e la Haifa, în vestitul restaurant Maxim's. Evreii vor sărbători de mîine Yom Kippur. Restaurantul e plin de oameni veseli, femei și bărbați, copii și bătrîni. Și Hanadi. E îmbrăcată și machiată în stil vestic, se confundă perfect cu mulțimea care profită de zilele libere de sărbătoare. Și mama ei e bucuroasă: dimineață, cînd a plecat de acasă, i-a spus că se duce la lucru, că va încheia un contract din care va cîștiga echivalentul a 500 de dolari – o mică avere pentru familia sărmană. Este ora 14,15. În restaurant e aglomerație. Hanadi Taysser Darajat are un "argument" puternic pentru "negocierea" care urmează: o centură cu 15 kilograme de explozibil. Și are doar cîteva clipe pentru a lua o decizie…” (Stoianovici, 2004).

Decizia luată de Hanadi a însemnat moartea a 19 civili și rănirea altor 30. Cel puțin trei dintre morți au fost copii. Aceasta a fost pledoaria finală a doamnei avocat. Imaginea fiicei bătrînilor Darajat publicată în Vest a fost o perspectivă voit difuză a unui cap răsturnat pe podeaua plină de sînge și de resturi umane a unui restaurant (Stoianovici, 2004). Ultima imagine difuzată de televiziunile arabe a fost, conform tradiției, aceea a martirei Hanadi, machiată occidental, dar avînd în fundal steagul negru și auriu al Jihadului Islamic.

Logodnicele lui Allah

În Rusia, femeile-sinucigase cecene sunt cunoscute drept ”șakidki”, variata feminină din rusă pentru termenul arab care desemnează luptătorii sfinți care își sacrifică viața. Potrivit mass-media (www.jurnaluldeest.ro), acestea poartă denumirea de “Văduvele negre” sau ”Logodnicele lui Allah”, și sunt pregătite să-și sacrifice viața pentru a răzbuna moartea soților, părinților și fraților căzuți în confruntările de gherilă cu trupele rusești.

Un exemplu poate fi considerat si cazul lui Raisa Ganiyeva. Potrivit lui Stoianovici (2004) ”Raisa e din Cecenia. Despre ea, personal, sînt mai puține de spus. Și la ea, cea mai importantă este familia. Raisa este sora celor două femei care au făcut parte din comandoul terorist sinucigaș care, în octombrie 2002, a provocat criza ostaticilor de la un teatru din Moscova. Fatima și Milana au fost omorîte atunci, în timpul intervenției trupelor antiteroriste. La fel și alți aproape 130 de oameni care veniseră să vadă o piesă de teatru.

În familia Ganiyev au fost zece frați și surori. Acum mai sînt în viață doar patru. Trei dintre cei morți sînt victimele celei de-a doua campanii rusești din Cecenia. Cu toate acestea, părinții lor au făcut tot ce le-a stat în putere ca să-și protejeze copiii de influența grupărilor vahabiste. Opoziția lor, ba chiar și amenințările tatălui, au rămas însă fără ecou: frații au devenit membri ai grupărilor înarmate.

Dintre cei rămași în viață, Rustam este cel mai activ. El este un subordonat direct al liderului războinic Șamil Bassaiev și a participat la organizarea mai multor acțiuni de mare amploare. De fapt, el este cel care și-a adus surorile în cadrul grupului pe care presa rusească îl numește "Văduvele Negre". Sînt soții sau surori ale luptătorilor ceceni care au murit sau au fost dați dispăruți în timpul conflictelor cu Rusia. Sînt femei care au ales soarta de kamikaze. Își pun centuri cu dinamită sau conduc camioane încărcate cu explozibil și încearcă să distrugă obiectivele care le-au fost desemnate. Obiectivele pot fi militare – ca în cazul autobuzului care transporta soldați și care a fost aruncat în aer la Mozdok – sau pot fi personalități politice – ca în atentatul din mai 2003, de la un festival musulman, și care viza o serie de oficiali pro-ruși – sau pot fi simpli civili în rîndurile cărora trebuie instaurată teroarea – ca în cazul celor două kamikaze care au încercat să pătrundă printre participanții la un concert rock desfășurat pe un aerodrom din Moscova. Totul, doar pentru a demonstra că rezistența cecenă este puternică și că frații și soții lor nu au murit degeaba. (…) Acum, este august 2003. Raisa este la Moscova, în fața clădirii FSB-ului, serviciul secret rusesc. A trecut aproape un an de cînd surorile ei au fost omorîte, împreună cu toți membrii comandoului cecen, în teatrul din capitala rusă. În fața ei, în clădire, sînt cei care i-au decimat familia. Spre deosebire de Hanadi, ea este o femeie aproape fără istorie personală; viața ei a fost viața celor din jur. Dar, la fel ca și surata ei din Cisiordania, Raisa Ganiyeva din Cecenia trebuie să ia o decizie. Și nu are decît cîteva clipe la dispoziție. Contrar oricaror asteptari, decizia luată de Raisa a fost extrem de neobișnuită: s-a predat FSB-ului. Autoritățile militare rusești i-au promis protecție față de luptătorii ceceni și, mai ales, față de fratele său. Prețul acestei protecții… îl știu doar ea și agenții FSB. Oricum, familia Ganiyev a mai pierdut doi copii, care trăiesc, dar care sînt morți unul pentru celălalt și amîndoi pentru restul lumii. Unul este terorist, celălalt este trădător…”

Primul atentat sinucigaș la care au participat „logodnicile lui Allah” au fost cel din 7 iunie 2000, când au atacat baza militară rusă de la Alhan-Iurt soldat cu 27 de morți. Au urmat apoi atentatele din 12 mai 2003 la Znamenskoie, nordul Ceceniei, soldat cu 60 morți și peste 250 de răniți, 14 mai 2003 din Cecenia, soldat cu 18 morți, 5 iunie 2003 din Osetia de Nord, soldat cu 20 de morți, 5 iulie 2003 în timpul unui festival rock desfășurat la Moscova, unde și-au pierdut viața 15 persoane, 31 august 2004 la Moscova, două autoturisme-capcană au explodat la intrarea în stația de metrou “Ruskaia”, soldate cu 10 morți și 50 de răniți (Maxim, 2008).

De asemenea, este cunoscută participarea acestora la asediul teatrului moscovit, în octombrie 2002, când 19 dintre cei 45 de membri ai comandoului terorist au fost femei, precum și la aruncarea în aer a celor două aeronave de linie rusești pe 24 august 2004, soldate cu moartea a 90 de pasageri. Practic, avem de-a face cu o liberalizare a recrutarii de persoane pentru actiuni sinucigase, femeile intrând foarte serios în categoria celor care urmeaza să se sacrifice în numele unui ideal, folosirea „femeilor-kamikaze“ în atentate teroriste devinind, din ce in ce mai mult, o practica obisnuita în viitorul apropiat.

Amplificarea prezenței femeilor terorist sinucigaș într-o societate în care tradiția se opune angrenării în luptă a femeilor poate fi considerată, oare, ca o tranziție spre „palestinizarea” conflictului ruso-cecen, sau doar ca un semn de disperare  ? Sau inseamna aceasta doar o incercare de repunere in drepturi a unei stari de fapt ?

Pret pentru o viata

Daca ar fi sa dam crezare agențiilor de contraspionaj, toate diversiunile cu un număr mare de victime din rândul oamenilor lui Mashadov și Basaev sunt plătite la tarif maxim (Documentar BSIJ, 2007). Pentru „războiul sfânt” impotriva Rusiei, combatanții ceceni primesc 100 milioane de dolari pe an. Din acești bani sunt plătite asasinatele, atacurile din stațiile de metrou, din școli. Serviciile speciale ruse au calculat valoarea fiecărei operațiuni de acest gen.

De exemplu, cei trei luptători care au doborât in august 2002, la Hankala, un MI-26 (circa 100 de morți), au primit câte 50.000 de dolari. Rudele teroristei care s-a sinucis, in timpul unui festival rock la Moscova, au incasat 70.000 de dolari.

De altfel, „văduvele negre” sunt cel mai bine remunerate – până la 100.000 de dolari, in funcție de numărul morților. De regulă, banii ajung la destinatar fie prin „voia divină” – un bilet câștigător la loto, fie ca ajutoare sau „in natură” – vaci sau berbeci. Plata se achită in două tranșe – avans și „lichidare”, ultima efectuându-se după publicarea de către mass – media a bilanțului oficial al morților și răniților. Pentru comparație, capitanul care a arestat, la Moscova, o teroristă sinucigașă, cu o jumătate de oră inaintea exploziei de la metrou, a primit o primă de 1.000 de ruble, un ceas de mână și o diplomă de carton”.(Curentul, 8 septembrie 2004 ).

In situatia lui Rustam Ganiyev, autoritățile rusești susțin că și-a obligat surorile să se alăture "Văduvelor Negre" și că ar fi primit de la Șamil Bassaiev cîte 1.500 de dolari pentru fiecare. Femeile cecene neagă vehement acest gen de informații (Stoianovici, 2004). De retinut este ca ele spun că „viața lor nu este decît disperare și ură și dorință de răzbunare a rudelor omorîte”.

Psihologia individului

Datele publicate cu privire la cei 19 teroriști sinucigași implicați în atentatele din Statele Unite, de la 11 septembrie 2001, au pus în evidență un profil psihologic cu totul diferit, dand peste cap toate teoriile de până acuma cu privire la profilul psihologic al teroristului sinucigaș.

Nici unul nu purta bărbile tipice militanților islamiști, fiind rași și bine ingrijiți (Cornila, 2008). MOHAMED ATTA, MARWAN al SHEHHI, HANI HANJOUR sau ZIAD JARRAH confirmă acest lucru, fiind doar câțiva dintre cei are au inițiat atentatele de la WORL TRADE CENTER din 11 septembrie 2001. Acestia frecventau sălile de gimnastica, comandau pizza și își rezervau bilete de avion prin Internet.

O astfel de comportare nu a fost întâmplătoare, după cum a reieșit din paginile unui manual destinat pregătirii teroriștilor, găsit în locuința unui membru Al-Qaida arestat la Londra în vara anului 2000:,,În legatură cu problema îmbrăcămintei și a înfățișării exterioare (infățișarea adevaratei religii), dacă un musulman se află într-o zonă păgână, el nu este obligat să arate altfel decât ceilalți. Musulmanul poate prefera sau poate fi obligat să arate ca ei, cu condiția ca acțiunea să aibă un beneficiu religios, făcând propagandă în rândurile lor, aflându-le secretele și informându-i pe musulmani cu privire la acestea, prevenind orice prejudiciu adus musulmanilor, precum și în orice alt scop folositor. Islamul recunoaște faptul că nevoia îți permite să faci lucruri interzise, chiar dacă printre aceste acte interzise sunt unele fundamental prohibite”.

Primul lucru care a ieșit in evidență a fost nivelul superior de instrucție. Cei mai mulți erau licențiați, iar șapte dintre ei aveau brevet de pilot (Cornila, 2008). Astfel, Waleed Alsheri, aflat la bordul primului avion care a lovit WTC, absolvise în 1997 o facultate de aeronautică si obținuse o licență de pilot la prestigioasa Universitate Aeronautică Embry-Riddle din Daytona Beach,Florida – locul unde se formează un sfert din piloții civili din Statele Unite.

Al doilea aspect care a atras atenția a fost vârsta teroriștilor. Unul avea 41 de ani, un altul 33,doi dintre ei aveau 28 de ani, alți doi 26 de ani, iar trei împliniseră 25.Nu mai este deci vorba de adolescenți debusolați (reamintim că media de vârstă a teroriștilor sinucigași din Orientul Mijlociu se situează sub 23 de ani), ci de bărbați în plină maturitate.La fel de neobișnuit este și faptul că o parte din cei 19 erau căsătoriți si păreau să ducă o viață de familie normală.

Spre exemplu, Abdulaziz Alomari, aflat la bordul avionului care a lovit turnul din nord al WTC, locuia, împreună cu soția și cu cei trei copii, într-o vilă din Florida, situată în apropierea școlii de pilotaj ale cărei cursuri le-au urmat.Alți doi teroriști,Ahmed Al Haznawi și Ziad Samir Jarah, aflați la bordul avionului prabușit în Pensylvannia, conduceau un Ford Ranger și locuiau într-un cartier liniștit din Lauderdale, Florida.În fața casei lor se afla un panou de lemn pe care scria ,,Această casă este plină de dragoste”.

Nivelul de trai și statutul social al teroriștilor nu era nici el cel clasic în astfel de cazuri.Unul din teroriști era fiu de diplomat.Un altul provenea dintr-o familie de avocați bogați.Cu toții cunoșteau foarte bine viața urbană, reușind să se integreze cu ușurință în zonele metropolitane.Unii dintre ei au urmat studii în străinatate,vorbind fluent cel puțin două limbi străine (Cornila, 2008). Cel mai greu de explicat este însă hotărârea cu care și-au îndeplinit misiunea, deși timp de luni de zile, iar unii chiar de mai mulți ani, fuseseră departe de mediul fanatic care îi determinase să își dea viața pentru o cauză.

Tipologii actionale

Cum inca nu exista un acord unanim in explicarea actului terorist, lumea araba percepandu-l mai mult ca un act de insurgenta, la fel nu exista nici o imagine unitara asupra atentatorului sinucigas. Membrii organizațiilor extremist-teroriste nu au un profil psihosocial unic. Acest lucru ne determina sa apreciem ca teroristul mileniului III este departe de profilul celui care in trecut era marcat de saracie, psihopatologie si neputinta. Din acest punct de vedere există următoarele tipuri psihologice de teroriști:

Fanaticul religios acționează violent din prejudecată, considerând că este

chemat de forța divină să apere ideile și concepțiile religioase al căror adept este, victima fiind dușmanul de moarte al acestor idei. De regulă, teroristul fanatic religios este structurat psihic încă din copilărie pe această linie, fiind educat în spiritul fanatismului religios și al violenței.

Protestatarul politic are o motivație asemănătoare cu cea a martirului

național, dar cu o evidentă tentă politică.

Aventurierul acționează din spirit de aventură și bravură greșit înțelese,

sperând ca prin acțiunea sa, opinia publică îi va reține numele și că astfel, va intra în conștiința omenirii.

Răzbunătorul acționează sub impulsul determinant al dorinței de revanșă

pentru un afront personal primit anterior, victima actului terorist urmând “să plătească” cu viața sau libertatea pentru gestul prin care l-a lezat pe terorist sau ideile acestuia.

Infractorul de drept comun urmărește satisfacerea prin actul violent

respectiv, a unor interese de cele mai multe ori materiale. Această satisfacere se poate realiza fie imediat, prin deposedarea victimei de bunurile existente asupra ei, fie într-un timp mai îndelungat, prin formularea unor pretenții față de familia victimei, procedeu folosit mai ales în cazul răpirilor de persoane.

Criminalul plătit acționează la indicația și cu sprijinul financiar și material al

unor organizații teroriste, având drept obiectiv suprimarea vieții unor personalități politice sau militare care se opun intereselor organizației teroriste respective. De regulă, sunt profesioniști de înaltă clasă, cunoscători ai mai multor limbi străine, mari maeștri în arta deghizării și cu calități psihice și fizice deosebite, ceea ce le permite să se angajeze în acțiuni foarte riscante.

Bolnavul mintal acționează, în toate cazurile, împins de ideea fixă de a

asasina, idee ce își găsește explicația în dereglarea psihică a ucigașului. O particularitate a acestui tip de terorist este aceea că el nu își alege întotdeauna victimele, ci acționează dintr-un impuls maladiv, irațional. Nu toți bolnavii mintal pot fi teroriști.

Martirul național are drept motivație “sacrificiul pentru o cauză măreață și

dreaptă, de interes național”. Acesta va atenta la viața și integritatea fizică a acelor personalități care, după opinia sa, constituie obstacole în calea promovării intereselor naționale sau a grupului etnic din care face el parte.

Nu toți atentatorii sinucigași sunt voluntari.

Urmare a unui studiu realizat de un grup de specialisti ai Institutului de Politici Internationale pentru Lupta Împotriva Terorismului (International Policy Institute for Counter Terrorism) realizat cu sprijinul cotidianului israelian Ha’aretz pe un esantion format din 823 teroriști ce au participat la diferite acțiuni în perioada aprilie 1993 – februarie 2002, dintre care: 743 – teroriști non – sinucigași si 80 – teroriști sinucigași, teroriștii sinucigași sunt necăsătoriți – în procent de 84, 2%, mult mai ridicat decât în cazul teroriștilor non – sinucigasi – în procent de 60% și provin din zone mai putin dezvoltate din punct de vedere socio – economic.

Spre exemplu, numai unul din cei 21 de membri ai PKK – Partidul Muncitorilor din Kurdistan s-a oferit să ia parte într-un atac sinucigaș (Ergil, 2001). Nivele de constrângere și intimidare sunt regasite in cadrul PKK, dar nu sunt trăsături ale unor grupuri ca Hamas, Hezbollah și Tigrii Tamili. Pentru a-i face pe membri să accepte astfel de misiuni, PKK folossea măsuri severe. Leyla Kaplan, o tânără femeie care a participat la atacul sinucigaș cel mai de succes al PKK, atunci când a declanșat bomba pe care o avea asupra ei într-o secție de poliție omorând 3 polițiști și rănind alți 12, nu era voluntar, dar fusese constrânsă să accepte misiunea. Această misiune îi fusese dată, inițial, altei femei, membră a PKK, Turkan-Adiyaman, care a refuzat. În urma refuzului, ea a fost executată, chiar în faa Leyliei Kaplan, care nu a mai avut altă soluție decât să accepte (Ergil, 2001).

Lucurile devin si mai dificil de inteles, cu atat mai mult cu cat, potrivit publictiei "Globe and Mail", spre deosebire de Al –Qaida, mișcarea talibanilor din Afganistan recrutează persoane marginalizate sau vulnerabile din punct de vedere social pentru a le încredința misiuni sinucigașe. În Afganistan există destule persoane în situații sociale grave, unele cu dizabilități fizice sau mentale (80.000 din datele organizației Handicapped International), iar autoritățile dispun de prea puține resurse pentru a le îmbunătăți starea.

Într-o cultură cum este a noastră, aprecia Firoz Ali Alizada (2007), care și-a pierdut piciorul după ce a călcat pe o mină, dizabilitățile și traiul pe străzi sunt considerate o mare rușine. Spre exemplu, un bărbat căsătorit și care are copii se trezește deodată în imposibilitatea de a-și întreține familia. I se poate părea mai ușor să moară.

Sayd Qutb si ideologia militanta

Interpretarea trăsăturilor fundamentalismului islamic a dus la dezbateri aprinse

(Pabst&Bond, 2005; Bouthaina, 2006). Fundamentalismul islamic se manifestă

ca o întoarcere la credința adevărată, într-un Dumnezeu

transcendental. Conform definiției date de către Dicționarul Enciclopedic (1996), termenul „fundamentalism” este definit ca „o mișcare religioasă și politică cu scopul de a restabili adevărata comunitate islamică, prin reîntoarcerea la tradiția nealterată a islamului; este conceput ca <jihad>, război sfânt, și prin urmare nu exclude nici războiul și nici atentatul criminal pentru atingerea scopului”.

Fundamentalism vine de la rădăcina cuvântului "fundare", care

înseamnă "bază, fundație". Interpretarea cea mai potrivită, formulată în

acord cu religia, este aceea conform căreia fundamentalismul este

dat de "credințe religioase bazate pe o interpretare literală a

textului religios". Pe de altă parte, fundamentalismul apare ca o

ideologie militantă, care implică și acțiuni politice.

Fundamentaliștii islamici sunt în permanență în urmărirea realizării unor misiuni globale: refacerea fostului imperiu musulman, unificarea lumii musulmane într-o singură națiune și redobândirea gloriei lumii islamice. Din punctul de vedere al ideologiei fundamentalist-islamice, membrii grupărilor teroriste care o îmbrățișează nu sunt teroriști, ci “luptători în numele lui Allāh” care acționează într-o situație de auto-apărare, provocată de “conspirația” împotriva religiei și a populației musulmane (Barna, 2005). Interesul major al grupărilor fundamentalist-islamice, sub invataturile primite din partea ideologilor Hassan al-Banna, Sayyid Qutb, Mawdūdī, Khomeyni, este de a restabili valorile morale și politice ale societății islamice tradiționale, acest curent religios fiind modelat de tentativa de a surprinde imaginea, de contestatar în Mecca, a profetului Mohammed, în vremea în care acesta critica corupția morală și promova reformele politico-economice în numele religiei islamice (Youssef, 1990).

Fundamentalismul islamic s-a dezvoltat și extins odată cu constituirea în anul 1928 a mișcării Frăția Musulmană, care a oferit, prin Sayd Qutb (1906 – 1966) si Hasan al – Banna (1906 – 1949), o nouă viziune asupra Islāmului. Acuzând schizofrenia lumii moderne, care a pierdut relația cu Dumnezeu, Qutb a susținut în lucrările sale („În umbra Coranului”, „Islāmul – religia viitorului”), resurecția societății islamice tradiționale și reinstaurarea Shariei, concretizată printr-o rebeliune în numele Islāmului împotriva valorilor liberale ale Occidentului (Berman, 2003, in, Lazar, 2005). Banna își propune să salveze specificitatea comunității islamice (umma) și să găsească mijloacele de reafirmare a demnității și identității ei în impactul său cu modernitatea europeană (Lazar, 2005). Acest lucru se face prin reîntoarcerea la Islām, la tradiția islamică, cu resuscitarea Sharī’ei în toate domeniile vieții, adică revenirea la conștiința integral islamică în plan individual, comunitar, social și politic, așa cum definea ea comunitatea credincioșilor în primele vremuri ale istoriei Islāmului (Carre, Michaud, 2001).

În ceea ce-l privește pe Abū al-A’lā al-Mawdūdī (1903-1979), cel mai influent ideolog islamist din spațiul Asiei Centrale, el, potrivit Lazar (2005) teoretizează, ca și contemporanii săi egipteni, ideea unui stat islamic. El merge mai departe decât Banna în atitudinea față de naționalism care este respins principial, fiind considerat chiar o formă a necredinței (kufr) căci vine din spațiul european. Fundamentul unui stat islamic nu se află în apartenența la o națiune ci doar la Islām: „în ochii săi, Islāmul este un sistem total și înglobant: ca și sistem spiritual, etic, social, politic și moral complet, el este, din toate punctele de vedere, superior civilizației occidentale de la care musulmanii nu aveau nimic bun de așteptat” (Abderahim, in, Lazar, 2005) Islamizarea trebuie făcută deci „de sus”, în acest stat islamic „el afirma supremația Sharī’ei și cerea ca statul și legislația să fie puse în conformitate cu ea” (Marc, 1982) căci politica este o „componentă integrală și inseparabilă a credinței islamice, iar statul islamic pe care acțiunea politică a musulmanilor caută să-l edifice este soluția totală la toate problemele lor” (Keppel, 2000). Spre deosebire însă de Qutb, Mawdūdī acceptă participarea la jocul politic ca etapă spre instaurarea unui stat islamic autentic (Lazar, 2005); în 1941 el înființează un partid islamist, jamā’at-e Islāmi, care mai târziu va ajunge la putere, alături de celelalte partide religioase tradiționaliste (jam’īyat-ul-’ulamā’-i-pākistān, jam’īyat-ul-’ulamā’-i-islām).

Aceste idei vor fi adâncite la începutul anilor ’80 de curentul neofundamentalist, care vizează refacerea întregii comunități musulmane, lupta împotriva SUA și a sioniștilor. Neofundamentalismul se manifestă practic prin terorism sacru, care își găsește rațiunea în instrucțiunile divine transmise cu mult timp înainte sau în reinterpretarea unor precedente din perioada patriarhală a religiei (Stoian, 2005).

Sayyid Qutb a trasat linia politică clasică a

fundamentalismului islamic, care se angaja să lichideze toate

guvernele musulmane "corupte de ideile occidentale" și să le

înlocuiască cu conduceri devotate aplicării stricte a Shariei

(Stoina, 2006). Contopind "istoria învățăturilor lui Mahomed" cu o ideologie

revoluționară de tip avangardist, ideologii Maududi și Qutb au reușit să

înlăture limitările medievale ale războiului prin "apologia unui cult

modern al morții în slujba reînvierii califatului".

Apreciat ca una dintre principalele caracteristici ale

secolului XX, fundamentalismul religios nu este o mișcare

extremistă, cum se crede adesea. Potrivit lui Post (1984) “fundamentaliștii nu se percep ca entități separate ci ca simboluri ale Islāmului. Fundamentalismul islamic nu trebuie considerat ca un simplu set de norme politice, care poate fi compromis sau negociat, sau doar ca o ideologie de genul socialismului ori comunismului, în cadrul cărora tipul liberal-democratic de interacțiune socială și discurs politic este recunoscut. Fundamentalismul islamic se încadrează într-o altă categorie de conștiință politică, în care identitatea religioasă caracterizează și determină cadrul normativ și acțional al adepților, indiferent de caracterul public sau privat al vieții individului”

Fără să insistăm asupra acestui subiect, trebuie să reamintim

că islamul este o filosofie, o credință și se bazează pe un

sistem selectiv de valori (Văduva, 2002).

Înțelegând această religie drept o supunere față de Allah, nu

putem să nu ne punem întrebarea ce urmărește fundamentalismul

islamic? Înainte de toate, dorește un stat teocratic, adică

subordonarea puterilor statului legii islamice, Sharia — concepută

inițial pentru a ghida viața de zi cu zi a musulmanului. Miscarea radicala islamica a enuntat urmatoarele obiective principale: alungarea "necredinciosilor" si mai ales a militarilor straini din tarile musulmane si nu in ultimul rand, eliminarea influentei culturale nefaste si a "imoralitatii" occidentalilor din societatile mahomedane (Filipescu, 2005).

Fundamentalismul substituit, mai mult sau mai puțin întâmplător,

terorismului islamic, inițiat de Frăția Musulmană, este menit să

aducă islamismul, prin orice mijloc, la conducerea planetei,

deoarece numai această religie — se crede — este adevărată și

importantă, numai ea are o misiune mesianică (Mircea, 2007).

Raportul U.S. National

Intelligence Council face cunoscută intenția Islamului de a forma,

până în anul 2020, un califat universal, acesta fiind dezideratul

principal al mișcării fundamentaliste islamice, solicitat în sensul

restabilirii virtuților morale și politice ale societății tradiționale

islamice (Barna, 2007). Ridicarea fundamentalismului islāmic la rangul de politică de stat a avut loc în anul 1979 când ayatollahul Ruhollah Khomeiny, opozant al politicii pro-occidentale a șahului Reza Pahlavi a devenit lider al revoluției islāmice iraniene. In urma victoriei revolutiei iraniene din 1979, fundamentalismul islamic a beneficiat de un reviriment impresionant in lumea mahomedana. Inspirata de succesul lui Khomeini, miscarea radicala panislamica a luat o amploare fara precedent. Pozitia dominanta a clerului in societatile musulmane si sprijinul masiv acordat de masa "credincioasa" exponentilor fanatismului religios preconizau venirea inevitabila la putere a fundamentalistilor in mai multe tari arabe si islamice prin alegeri libere sau prin revolutii. In urmatoarele doua decenii, islamistii intransigenti sperau sa devina forta dominanta in intreaga lume mahomedana (Filipescu, 2005).

Răspândirea fundamentalismului islamic.

In Iran, ca urmare a insuccesului unor reforme economice și sociale întreprinse de șahul MOHAMED REZA PAHLAVI ALIAMEHR și deteriorării situației economice, în anul 1978 au avut loc ample mișcări revendicative laice și religioase, ceea ce a determinat introducerea Legii Marțiale și formarea unui guvern militar. Aceste măsuri nu au asigurat restabilirea situației, șahul fiind determinat să părăsească țara în ianuarie 1979.

Reîntors în țară după 15 ani de exil, liderul religios șiit, ayatolahul Khomeiny a constituit Consiliul revoluționar islamic având drept obiectiv conducerea Revoluției islamice în Iran. A fost organizat un referendum prin care la l O aprilie 1994 a fost proclamată Republica Islamică, Tot prin referendum în decembrie 1979 a fost adoptată o nouă constituție bazată pe principiile dreptului tradițional islamic.

După 1979, Iranul a devenit principalul promotor al fundamentalismului islamic, stabilindu-și drept obiectiv extinderea revoluției islamice în toate țările musulmane și crearea de noi state islamice (anexa nr. 10).

Potrivit Doctrinei Securității Naționale dezbătută de parlamentul iranian în august 1988, înfăptuirea exportului revoluției islamice se poate realiza pe trei căi: militară (JIHAD sau Războiul Sfanț), semi-militară (care în fapt reprezintă acțiunile teroriste) și pașnică (propagandistică, economică etc,).

Pentru coordonarea acțiunilor de export a revoluției islamice, în Iran au fost constituite organe și organizații oficiale ca Ministerul Orientării Islamice, Organizația pentru Cooperarea Islamică Mondială, Organizația pentru Răspândirea Islamului. Acțiunile și măsurile întreprinse în acest scop sunt justificate de autoritățile iraniene prin întreținerea de relații preferențiale cu statele islamice; sprijinirea statelor, guvernelor și mișcărilor care luptă pentru eliberarea națională, sprijinirea populației musulmane din țările unde acestea sunt oprimate sau persecutate; acordarea de ajutoare umanitare unor grupuri etnice cu acceptul statelor unde acestea trăiesc.

Conform unor informații, Iranul a trimis în Bosnia 350-400 de militari din Gărzile Revoluției Islamice, având drept scop principal, organizarea unor mici grupuri teroriste, formate din bosniaci, similare cu formațiunile Hezbollah.

Aceste măsuri au întărit temerile statelor occidentale că prezența fundamentalismului islamic iranian în Balcani ar putea conduce la extinderea acțiunilor teroriste în centrul și estul Europei.

Momentul și modalitățile de acțiune sunt alese cu multă abilitate de către fundamentaliștii iranieni? Astfel, aceștia s-au folosit pe deplin de criza din Golful Persic din 1990-1991, pentru a-și intensifica penetrarea în Africa, suplinind livrările de petrol ale Irakului și Kuweitului către țările africane, cu prețuri scăzute. De asemenea, profitând de faptul că atenția opiniei publice era concentrată asupra evenimentelor din Golf, conducerea iraniană a organizat numeroase contacte la nivel guvernamental cu diverse țări africane, soldate nu numai cu acorduri de cooperare economică, dar și în alte domenii cum ar fî justiția, vizând introducerea Legii islamice în sistemul juridic ai statelor respective. Sudanul a devenit avanpostul răspândirii integrismului în Africa tocmai datorită acestei cooperări la nivel de stat, care a creat bazele alianței dintre fundamentaliștii iranieni și cei sudanezi. Pe teritoriul sudanez au fost constituite tabere în cadrul cărora luptătorii iranieni pasdarani (din Corpul Gardienilor Revoluției Islamice) instruiesc comandori teroriste destinate să acționeze în țările africane. Au fost semnalate grupuri de fundamentaliști islamici bine înarmate și asigurate logistic în Etiopia, Somalia, Uganda, Djibouti, Kenya, care furnizează arrnament și bani diferitelor grupuri etnice aflate în conflict, asigură pregătirea militară și religioasă a mii și mii de tineri sau se implică în conflictele etnice și politice din zonă.

Ascensiunea fundamentalismuîui în Sudan a fost favorizata, de altfel, chiar de autoritățile venite la putere prin lovitura de stat din 1989. Pentru a-și consolida poziția s-au folosit de grupurile fundamentaliste ca forță de șoc împotriva opozanților politici, acordând în schimb posibilități de acțiune neîngrădită membrilor Frontului Național Islamic – F.N.I.. Această organizație, condusă de către vechiul militant islamic HASSAN AL TURABI, a pătruns la toate nivelele statului.

Astfel, F.N.I., conduce ansamblul noilor structuri destinate să asigure perpetuarea regimului, în armata și în organizațiile sociale. Tot F.N.I. se află ia originea reformei structurilor statale ce prevede constituirea de "congrese populare" în cartiere, întreprinderi, localități.

Liderul islamist sudanez, HASSAN AL TURABÎ, este în același timp secretarul general al unei veritabile internaționale islamice -Conferința Populară Arabo-îslamică (CPAI) care reunește; Frontul Național Islamic (sudanez); HAJV1AS (palestinian), JAMAA ISLAMIYA (egiptean), Frontul Islamic al Salvării (algerian), ENNAHDA (tunisian) etc. Ambițiile acestuia de a deveni un nou pol de referință al lumii islamice și chiar un fel de papă musulman sunt de natură să creeze o breșă în mișcarea fundamentalista pe plan internațional.

Algeria constituie un caz aparte privind ascensiunea fundamentalismului islamic. In această țară transformarea religiei în forță politică a fost favorizată, chiar de autorități după proclamarea independenței în 1962. Pe timpul administrației coloniale franceze, moscheile s-au aflat sub control, urmărindu-se ca practica religioasă să fie lipsită de accente politice. Echilibrul între politică și religie s-a păstrat până în 1972, când președintele HUARI BOUMEDIENNE a impus ca rugăciunile să devină instrumente de propagandă în favoarea reformei agrare, pe care opinia publică algeriană încă nu o accepta. Astfel, politica a pătruns în viața religioasă. Unii imami s-au revoltat, și împotriva lor 'au fost luate măsuri represive. Opoziția imamilor a început apoi să se constituie în mișcare cu ideologie politică. In perioada 1970-1980, au apărut primele moschei particulare care au scăpat de sub controlul Ministerului Cultelor și au devenit locuri ale contestării.

Avântul fundamentalistuiui islamic în Algeria a fost favorizat de următorii factori principali: trecerea educației sub culorile arabizării, în mâinile religioșilor; influența saudită (prin finanțarea unor măsuri de arabizare), eșecul socialismului și deteriorarea situației economice.

După renunțarea la modelul politic al partidului unic au fost legalizate partidele politice printre care și Frontul Islamic al Salvării. Confruntați cu șomajul, deteriorarea nivelului de trai și sentimentul frustrării, îndeosebi tinerii și-au îndreptat toate speranțele spre FIS, ceea ce a dat acestuia caracterul unei mișcări de masă și i-a asigurat un succes zdrobitor la alegerile legislative din 1991. După anularea de către armată – ia cererea forțelor democratice – a rezultatelor alegerilor, în pofida măsurilor represive, mișcarea integristă s-a amplificat, înregistrându-se noi organizații de această factură, concomitent cu recrudescența violențelor și xenofobiei. In momentul în care un dialog era pe cale să fie deschis între autorități și FIS, cea mai radicala dintre organizațiile integriste, Grupul islamic înarmat a anunțat la 26 august 1994, formarea unui guvern islamic și instituirea "Califatului".

Egiptul, din 1992, se confruntă cu o criză violentă, imprevizibilă, provocată de actele teroriste ale fundamentaliștilor islamici care urmăresc răsturnarea guvernului liberal prooccidental și instituirea unui regim integrist în această țară Violențele din Egipt au început încă în 1981, prin asasinarea lui ANWAR EL SADAT de către extremiștii care îl acuzau de a fi trădat credința și destinul național prin încheierea păcii cu Israelul, încă din acea perioadă amenințarea fundamentalistă era puternică în Egipt.

Abilitatea și fermitatea conducerii statului, precum și sprijinul financiar american au asigurat evitarea crizei economice și izolării țării pe plan extern.

Cu toate acestea, situația economica a Egiptului nu este prea fericită, ceea ce constituie unul din principalii factori favorizanți ai militantismului islamic. De asemenea, naționalismul socialist, odinioară dominant în Orientul Apropiat, a devenit o ideologie perimată.

Prin urmare, speranțele unor categorii sociale defavorizate s-au îndreptat către fundamentaîismul islamic.

Cea mai veche organizație fundamentalistă egipteană o reprezintă Frații Musulmani fondată în 1929 și care se află la originea a numeroase grupări radicale sau moderate care s-au desprins din aceasta pe motive ideologice, politice sau organizatorice,

Organizația Frații Musulmani a renunțat la violență și și-a propus schimbarea Egiptului prin mijloace pașnice, dezvoltând un sistem de asistență socială care s-a dovedit mai eficient și mai ieftin decât cel practicat de stat.

Gruparea Tinerii lui Mahomed are în schimb un caracter militar și promovarea Războiul Sfânt pentru înlăturarea actualului regim. A debutat în 1974 printr-un atac terorist asupra Academiei Militare. Se ghidează după patru principii de bază: respingerea civilizației occidentale, renegarea sistemului de dezvoltare, atât capitalistă, cât și socialistă și instituirea islamului ca unică alternativă; statuarea conflictului israeliano-arab ca un război între musulmani și evrei.

Organizația Societatea Musulmanilor fondată în 1975, condamnă nu numai regimul, ci întreaga societate egipteană și militează pentru edificarea unui sistem islamic tară centre urbane.

Al Jihad a fost întemeiată în 1977 și reprezintă principala grupare integristă înarmată din Egipt. Și-a câștigat notorietatea prin asasinarea în 1981 a președintelui SADAT și ulterior a altor personalități politice și militare. Din 1992, duce un adevărat război împotriva forțelor de ordine. Ideologia sa se reduce la obligația fiecărui musulman de a participa la Războiul Sfânt pentru: răsturnarea oricărui regim "necredincios"; combaterea oricărei religii care se opune aplicării Legii islamice; înscăunarea unui calif; apărarea oricărei țări musulmane. Numeroși membri ai Al Jihad-uîui au luptat în Afganistan în perioada rezistenței anticomuniste, de când datează și relațiile sale cu fundamentaliștii iranieni. In baza acestor relații Al Jihad a constituit, recent, cu sprijin iranian, o nouă grupare militară integristă, denumită Războiul Egiptean, Primii 400 militanți ai acesteia se află în prezent la instruire în Liban.

Gruparea Avangarda Victoriei s-a format în 1973 din ofițeri ai armatei, decepționați de orientarea prooccidentală a regimului președintelui S ADAT, iar în 1975 s-a alăturat mișcării integriste. Membrii grupării au luptat în Afganistan și sunt supranumiți "Afganii". In prezent este coordonată de Al Jihad.

Al Jama a al hlamiyya (Grupul islamic) a fost creat în 1982, dispune de o bază largă în universități și este bine implementată în administrație, îndeosebi în domeniul educației, întreține strânse legături cu fundamentaliștii din Sudan, Principalul lider spiritual al Grupului este OMAR ABDEL RAHMAN, aflat în detenție în S.U.A.. Este responsabilă pentru numeroase acțiuni teroriste.

Alte câteva zeci de grupuri integriste sunt mai puțin cunoscute și se presupune că desfășoară acțiuni teroriste sub coordonarea organizațiilor Al Jihad și Al Jama a al Islamiyya.

Ca urmare a atitudinii ferme a autorităților egiptene de contracarare a fundamentalismuluî islamic, se apreciază că stabilitatea Egiptului nu este în pericol, dar că integrismul va marca societatea egipteană atât timp cât nu se va găsi un răspuns adecvat la problemele economice și sociale care l-au generat.

In Yemen, mișcarea fundamentalistă datează de la sfârșitul deceniului 7 ai secolului nostru când a luat naștere organizația Frații Musulmani, după modelu! și cu sprijinul celei egiptene cu același nume.

In 1987 aceasta s-a reorganizat, căpătând un caracter militar, în vederea participării la războiul civil din Afganistan. In aceasta perioadă, Zemenul de Nord a devenit punct de trecere pentru numeroși militanți islamiști (algerieni, egipteni, libieni, sudanezi etc.) dornici să se alăture rezistenței afgane, cărora conducătorii islamiștii yemeniți le asigurau pașapoarte și bani.

Luptătorii yemeniți întorși din Afganistan s-au constituit în mai multe grupări, implicându-se în disputele tribale și regionale (între safliti și zaidiți), fiind folosiți pentru acțiuni teroriste de către liderii locali.

După unificarea din 1990, dezvoltarea terorismului a fost facilitată de capacitatea redusă de control a organelor centrale. Mai mult, autoritățile din Nord au practicat pe scară largă asasinatul politic pentru eliminarea fizică a conducătorilor din Sud, prin intermediul grupurilor fundamentaliste aflate sub influența Partidului Islamic, al cărui lider este președintele Parlamentului. Treptat, integriștii au devenit cea mai puternică organizație din țară. Cu ocazia Congresului de la începutul anului 1994, aceștia au cerut suspendarea Constituției și aplicarea Legii islamice.

Ca și alte state arabe sau în general islamice care au participat cu voluntari la sprijinirea rezistenței anticomuniste din Afganistan, Iordania se confruntă cu grupările integriste formate din aceștia după revenirea în țară și cu acțiunile lor destabilizatoare. Autoritățile iordaniene nu exclud ipoteza unei operații destabilizatoare de anvergură, cu sprijinul unei terțe țări, vizând presiuni asupra Iordaniei, pentru a împiedica încheierea tratatului de pace cu Israelul, similare celor ale organizației palestiniene Hamas.

Deși în ultima perioadă fenomenul fundamentalist a luat o amploare îngrijorătoare, fiind considerat unul dintre cele mai mari pericole la adresa păcii, ca și în cazul altor mișcări extremiste, după o anumita perioadă de ascensiune, acesta se va atenua până la eliminarea totală, întrucât modelul de societate propuse de ideologii integriști este anacronic și nu oferă soluții viabile.

Pe plan economic, fundamentalismul islamic nu dispune de o concepție clară, care să corespundă cerințelor dezvoltării unei economii modeme, deoarece principiile promovate îh acest domeniu sunt de tip feudal și inopereante.

La nivel social, conceptul califatului pe care se bazează integrismul islamic presupune o structurare strictă și rigidă a societății, care contravine tendințelor firești de democratizare a vieții politice.

Considerându-se îndreptățite să folosească orice mijloace pentru atingerea scopului propus, grupările fundamentaliste favorizează extremistul și terorismul, ceea ce creează rezerve și chiar respingerea de către populație și opinia publică internațională și determină autoritățile să întreprindă măsuri represive.

Atitudinea retrogradă a fundamentaliștilor în unele probleme de importanță internațională, ca procesul de pace în Orientul Apropiat, determină luări de poziție și măsuri de contracarare din partea statelor interesate, inclusiv a celor occidentale și a organizațiilor internaționale, precum și intensificarea colaborării în acest scop.

Pe de altă parte, în măsura în care autoritățile din statele confruntate cu fundamentalismul islamic vor dovedi o mai mare deschidere către democratizare, se va crea posibilitatea partidelor de opoziție să se afirme în viata politică, limitându-se în acest mod aria de acțiune a organizațiilor de inspirație integristă, conducând, totodată, la departajarea dintre acestea.

Tendința unor lideri fundamentaliști de polarizare zonală sau chiar la scară mai largă a mișcărilor integriste, precum și rivalitățile interne vor duce, de asemenea, în perspectivă, la slăbirea capacității de acțiune a acestora și a fenomenului fundamentalist în ansamblu.

Ultimele atentate teroriste au anihilat, in mare parte, bazele politice ale unei strategii arabe iar în Occident au amuțit toate vocile care susțineau toleranța, sosind vremea reflecțiilor pentru arabi", scopul scuză mijloacele, dar care numai este valabil.

"Noii cruciați"

După o serie de înfrângeri militare în

urma celor patru războaie arabo-israeliene — Războiul de

Independență pentru Israel, în 1948, Războiul Sinaiului, în 1956,

Războiul de Șase Zile, în 1967 și Războiul Yom Kippur, cunoscut

și sub numele de Războiul din Octombrie, în 1973, lumea musulmană se confruntă cu noi tensiunii.

În predicile sale, Osama bin Laden afirma: "Încă mai suferim de pe

urma rănilor făcute de războaiele noilor cruciați asupra lumii

musulmane în ultimul secol și de acordul Sykes-Picot între Marea

Britanie și Franța, care a divizat lumea musulmană în fragmente

(…) Acordul dintre Blair și Bush pretinde ca vrea să pună capăt

terorismului. Totuși, nu mai este nici un secret nici pentru mase că

el dorește să pună capăt, de fapt, islamului". (Mircea, 2007).

Statele Unite ale Americii sunt văzute ca expresia principală a

culturii decadente occidentale. "A-i lovi pe americani prin acte de

terorism este o îndatorire religioasă, logică. Îi suntem

recunoscători măritului Allah pentru că ne-a ajutat să ducem mai

departe cauza lui împotriva atacurilor Americii și Israelului asupra

teritoriilor islamice sfinte", afirma, în 1996, bin Laden. Situația în

sine este reflectată și prin "Declarația de război împotriva

ocupanților americani a locurilor sfinte și a celor două moschei":

Cea mai recentă și cea mai gravă dintre agresiunile suferite de

către musulmani de la moartea Profetului (…) este ocuparea

pământurilor pe care se afla cele două locuri sfinte — baza Casei

Islamului, locul revelației, sursa mesajului, și locul unde se află

sfânta și nobila KA'BA, Qiblah pentru toți musulmanii — de către

armatele cruciaților americani și ale aliaților lor

(http://worldwildewar.3x.ro).

Începând cu anul 1948, evreii — ca parteneri și aliați ai "noilor

cruciați" din Occident — sunt considerați drept un nou dușman în

conspirația globală împotriva islamului ca și cultură și religie, și

împotriva națiunii musulmane în general (Mircea, 2007). În Fatwa

emisă la 28 februarie 1998 de Frontul Islamic Mondial Jihadul

împotriva evreilor și cruciaților, evreii ocupă primul loc în ordinea

țintelor vizate de teroriști, înaintea creștinilor, fie ei americani sau

europeni. În plus, dat fiind faptul că statele arabe din Orientul

Mijlociu adoptă atitudini diferite în privinta Occidentului, în special

a Statelor Unite, teroriștii musulmani consideră guvernele arabe

pro-occidentale și pe conducătorii lor corupți și dușmani. Potrivit lui Osama bin Laden (Lumea, 2007) conducătorii statelor arabe l-au trădat pe Allah, pe Profet și Națiunea.

Musulmanul indian Abu Ala Maududi (1903 -1979) a condamnat în

repetate rânduri natura degenerată a tuturor comunităților

musulmane contemporane, considerând guvernele musulmane

care nu au implementat strict Sharia (Legea islamică) și cerând

credincioșilor să pornească Jihadul împotriva acestora.

Islamul

acceptă lumea și viața omenească așa cum sunt, privindu-le ca o

operă ce nu poate fi criticată și ca o manifestare a voinței

inderogabile a lui Allah, deloc denaturată și coruptă de urmările

unui păcat originar de neiertat. Musulmanilor li se cere să lupte

împotriva iudeilor și a creștinilor: "Luptați cu acei ce nu cred în

Dumnezeu și în ziua de apoi, și nu este oprit ceea ce a oprit

Dumnezeu și trimisul Său, nici nu recunosc religia adevărată chiar

dacă ei sunt oameni ai Cărții (creștini și evrei — n.a), până când

nu vor plăti jizia (tributul — n.a.) și se vor supune de bunăvoie și

vor fi supuși. Blestemul Lui sa cadă asupra lor" (Sura 9, 29 –

31) "Luptați împotriva lor, până nu mai este răscoală și până va fi

la toți credința în Dumnezeu" (Sura 8, 40).

Acțiunea războinică îndreptată atât împotriva iudeilor, cât și a celor

din Mecca ne-o arată și următoarele texte: "Dar când lunile sfinte

au trecut, atunci luptați și omorâți pagânii oriunde-i veți întâlni,

apucați-i, împresurați-i și prindeți-i în toate modurile (…)" (Sura 9,

5). Musulmanilor li se poruncește "să lupte

împotriva iudeilor și creștinilor pâna când aceștia se vor

supune. Acei care se nu vor preda conducerii musulmane vor

plăti un greu tribut. Motivul este că blestemul lui Dumnezeu

se află de asupra lor. Luptați cu acei care nu cred în

Dumnezeu nici în ziua de apoi, și nu consideră oprit ceea ce a

oprit Dumnezeu și trimisul Său, nici nu recunosc religia

adevarată, (chiar dacă ei sunt) oameni ai Cărții (creștini,

evrei), pâna când nu vor plăti jizya si se vor supune de

bunăvoie și vor fi supuși (…) Blestemul Lui sa cadă asupra

lor" ( Sura 9, 29 – 31).

Islamiștii liberi

Agentia Centrala de Informatii (CIA) a SUA crede acum că Osama bin Laden și-a regrupat locotenenții în Waziristanul de Nord. Regiunea este controlată de talibani, care chiar au instituit aici un "emirat": oponenții politici sunt decapitați, fetele nu au ce căuta la școală, iar frizerii nu au voie să radă bărbile localnicilor (www.adevarul.ro). Chiar armata pakistaneză are nevoie acolo de protecția luptătorilor cu turbane, AK47 și Toyote. Uitatul tărâm al Pakistanului – populat de triburi musulmane conservatoare, care nu sunt controlate nici de guvernul pakistanez, cum nu au fost nici de administrația britanică – a fost descoperit după sosirea a mii de talibani împinși de invazia americană din Afganistan. Circa 5.000 de luptători străini din legiunile Al-Qaida – arabi, uiguri etc. – au fost bine primiți atât de waziri, cât și de islamiștii uzbeci retrași tot aici după ce au luptat cu rușii. Alianța, care a ucis 750 de militari pakistanezi, a executat 200 de bătrâni șefi de clanuri pro-guvernamentali și a impus Sharia (Documentar BSIJ, 2007). Toamna trecută, guvernul generalului Musharraf a fost de acord să înapoieze talibanilor armele și vehiculele confiscate de armată, cu condiția să nu-i mai atace soldații și să nu mai treacă granița afgană. După care, armata americană a raportat o intensificare a atacurilor de peste frontieră.

Ascensiunea impotriva necredinciosilor

Islamiștii se consideră războinici până la moarte împotriva

Occidentului și a modernității (Barna, C. 2007) care continuă să

occidentalizeze și să se impună popoarelor. "Despre nici o altă religie sau grup cultural nu se spune atât de categoric că reprezintă o amenințare la adresa civilizației

occidentale ca despre Islam" (Said, 2006). Relevante în acest

sens sunt si sondajele realizate de PGAP (Pew Global Attitudes Project).

Raportul dat publicității în iulie 2005,

intitulat "Islamic Extremism : Common Concern for Muslim and

Western Publics" și întocmit pe baza unui sondaj aplicat în 17 țări

și cuprinzând 17.766 chestionare, reflectă o preocupare în

ascensiune în întreg spațiul euro-atlantic pentru a contracara

pericolul reprezentat de extremismul islamic. Din datele rezultate,

52% din respondenții din Rusia, erau preocupați de extremismul în propria țară în foarte mare măsură, urmați fiind de cei din India

(48%), Spania (43%), Germania (35%), Marea Britanie (34%),

Olanda (32%), Franța (32%), SUA (31%) etc., pe ultimul loc

plasându-se Polonia, cu doar 7%. Într-o ordine cvasi-identică, față

de extremismul islamic la nivelul întregii lumi erau preocupați în

foarte mare măsură 51% dintre respondenți în Rusia, 46% în

India, 45% în Spania, 48% în Germania, 43% în Marea Bitanie,

câte 46% în Olanda și în Franța, 42% în SUA, 41% în Canada.

Intrebați în noiembrie 1994 dacă „resurgența islamică” a constituit o amenințare pentru interesele S.U.A. în Orientul Mijlociu, 61% din eșantionul de 35.000 de americani interesați de politica externă au răspuns pozitiv și numai 28% au răspuns negativ. Cu un an înainte, când au fost întrebați ce țară reprezintă cel mai mare pericol pentru S.U.A., un eșantion aleatoriu a indicat în primele trei pe Iran, China și Irakul. La fel, în 1994, puși să indice ,,amenințările critice”, 72% din opinia publică și 61% din conducătorii politicii externe s-au referit la proliferarea armelor nucleare, iar 69% din opinia publică și 33% din conducătorii politicii externe s-au referit la terorism – două chestiuni asociate pe scară largă cu Irakul.

În plus, 33% din opinia publică și 39% din conducătorii politicii externe zăreau un pericol în posibila expansiune a Fundamentalismului islamic. Europenii percep la fel. În primăvara anului 1991, 51% din opinia publică franceză afirma că principalul pericol pentru ei venea dinspre sud și doar 8% îl vedeau dinspre est. Toate cele patru țări de care francezii se temeau erau musulmane: Irakul, 52%; Iranul, 35%; Libia, 26%; Algeria, 22% (Huntington, 1995).

Cu vointa Domnului

Dupa cum se poate observa, religia are o putere excepțională de motivare,

funcționând, uneori, în cadrul unor scenarii sumbre (Dengg, 2007).

Prin religie, nu o singură dată, liderii unor organizații precum

Jihadul Islamic Palestinian, Hezbollah, Tigrii Tamili pentru

Eliberarea Elamului (LTTE) sau Al-Qaida și-au justificat atacurile,

punându-le mai cu seamă pe "voința Domnului". În Sura a 9-a

avem și o indicație cu privire la modul de combatere a

necredincioșilor (fanaticii): "Când vor trece lunile sacre, ucideți-i pe

fanatici oriunde îi găsiți, prindeți-i, înconjurați-i, loviți-i oriunde în

ambuscade. Dacă apoi se convertesc și îndeplinesc rugăciunea și

plătesc zeciuiala, lăsați-i să plece, deoarece Allah este tolerant și

iertător". (Sura 9, 5).

La o primă vedere se poate înțelege că războiul nu a fost pentru

multă vreme unul de apărare, ci un Jihad agresiv dus împotriva

tuturor celor considerați necredincioși, unica lor cale de salvare

fiind convertirea la islam. Cu toate acestea, argumentele nu sunt

suficiente. Faptul că, în mod tradițional, islamismul a fost o religie

extrem de tolerantă de-a lungul istoriei a fost trecut cu vederea

(Armstrong, 2001), înclinăm să credem că este vorba mai mult de

o preconcepție potrivit căreia islamismul este o religie înclinată să

producă extremiști sinucigași.

Analizând metodele teroriste (atentate, asasinate, propagandă

prin fapte), specifice E.T.A., I.R.A., Al-Fatah, dar și Hezbollah,

supranumit „Partidul lui Dumnezeu”, se poate observa că

terorismul este determinat de diverse mobiluri, de la cele

naționaliste sau iredentiste, până la cele religioase. A judeca însă

Islamul ca pe o religie violentă este mai mult decât o greșeală.

Acesta rămâne pentru musulmani o religie a păcii, care nu permite

uciderea unor oameni nevinovați (Bacchiocchi, 2002). "Nu ucideți

omul căci Dumnezeu v-a oprit aceasta, ci doar întru dreptate"

(Sura 17, 33).

Ireconciabilitatea și "simțul divin"

Analiza evoluției fenomenului la scară mondială relevă că

începutul de mileniu trei a dus la o modificare radicală asupra

componentelor "ecuației de securitate mondială" (Tudor, 2006), de

un interes aparte fiind înțelegerea semnificațiilor ce-i revin

accepțiunii "terorism islamic". Acest lucru atrage atenția cu atât

mai mult cu cât majoritatea analiștilor (Blond & Pabst, 2005)

consideră că terorismul islamic este o pervertire în sens fanatic a

Islamului. Aprecierea în sine aduce un semn de întrebare și

pentru interviul acordat Al-Jazeera (Sunday Times, 2005) de către

un cleric musulman din Londra: "Atentatele de la

Londra (7 iunie 2005 — n.a.) au fost o mare victorie". "Nu este,

totusi, rău că au fost uciși și civili?", întreba reporterul. Răspunsul clericului a venit prompt : "Termenul civil e o creație occidentală. Așa ceva nu există în prescripțiile religioase islamice. Pentru musulmani, oamenii sunt fie în „Dar al Harb”, fie in afara lui. Islamul împarte lumea în două : „Dar al Harb”, lumea războiului, în care trăiesc necredincioșii, și „Dar al Islam”, lumea în care trăiesc musulmanii. Prima lume trebuie cucerită!"

Fără să avem intenția de a ne manifesta pro sau contra în fața

acestor afirmații, reamintim că cel putin în virtutea existenței

sale milenare, Islamul este religia libertății, păcii, binelui și îndurării

(Rashid, 2003), respingând toate actele de terorism în parte. Mai

mult decât atât, orice act reprobabil constituie o încălcare atât a

Sharia, cât și a logicii umane (Sultan bin Abdulaziz, 2002).

Adevărat este, însă, că Osama bin Laden se folosește de islam

pentru a câștiga sprijinul și simpatia maselor musulmane (Mircea,

2007). Succesul grupărilor fundamentalist islamice este dat de

abilitatea acestora de a-și legitima acțiunile în fața Umma Islamia

(comunitatea islamică)

Ireconciliabilitatea dintre Islam și dușmanii săi, dar și "simțul divin

al extremului teritorial" — potrivit căruia bin Laden cere ca toți

necredincioșii să părăsească locurile sfinte ale musulmanilor —

sunt subiecte de analiză și în cuprinsul preocupărilor noastre.

Fatwa, dată de Shaikh Usama Bin-Muhammad bin Laden, Aiman

al-Zawahiri, emir al Grupării Jihadului din Egipt, Abu Yasir Rita'i

Ahmad Taha, lider al Grupului Islamic Egiptean, Shaykr Mir

Hamzah, secretar al Ulemalelor din Pakistan, și de Fazlur

Rahman, emir al Mișcării Jihadului din Bangladesh, condamnă

SUA pentru bazele din Arabia Saudită, unde ocupă pământul

Sfânt al Islamului, si de unde terorizeaza popoarele

vecine musulmane. De asemenea, aceasta condamnă alianța cruciato-

sionistă pentru blocada Bagdadului, milionul de doctrine și umilirea

populației musulmane și, nu în ultimul rând, dorința SUA de a

ocupa Peninsula Arabă.

Islam vs terorism ?

Atacurile teroriste de la World Trade Center, de la 11 septembrie

2001, au creat o legătură puternică între Islam și terorism, Jihadul

căptând conotații nejustificate. Toți cei 19 teroriști care au

deturnat avioanele în atacurile din 11 septembrie erau musulmani.

În acest context, construcția unei imagini potrivit căreia Islamul dă

naștere terorismului (Mircea, 2007) este ușor de înțeles. Am fi

tentați să credem în această teorie, cu atât mai mult cu cât cele

patru tipuri de pedepse (tăierea capului, crucificarea, mutilarea și

exilul) aplicate celor care se opun islamului potrivit

circumstanțelor, alături de plata tributului, arată metodele folosite

de musulmani pentru a-și impune religia, insa adevarul este departe de aceasta acceptiune. Chiar dacă terorisții au identități musulmane, teroarea pe care ei o perpetuează nu poate fi etichetată ca „teroare islamică”(Harun Yahya, 2002). Creștinismul este o religie bazată pe dragoste care nu acceptă nicio violenta. Acest lucru poate fi pus insa sub semnul intrebarii doar prin reactualizarea unui moment istoric: “Ei (cruciatii) au omorât pe toți Saracenii și Turcii pe care i-au găsit, …fie femeie sau bărbat.” (Francorum, 1962).

Cruciatul Raymond of Aguiles spunea: unii din oamenii noștri (și asta a fost și mai umil) au tăiat capetele dușmanilor lor; alții i-au străpuns cu săgețile, așa încât au căzut de pe turnuri; alții i-au torturat mult timp prin aruncarea lor în flăcări. Grămezi de capete, mâini și picioare erau de văzut pe străzile orașului. Era necesară să îți faci drum printre trupurile de oameni și cai. Dar astea au fost mici aspecte în comparație cu ce s-a întâmplat la Templul Solomon, un loc unde serviciile religioase sunt în mod normal cântate…în Templul și portalul Solomon, oamenii călăreau în sânge până la genunchi și căpăstru. (Krey, 1921).

Desigur, tot acest barbarism a fost complet împotriva doctrinei Creștine (Harun, Yahya, 2002). In aceste conditii, fara sa subscriem principiului generalizarii, „teroarea crestina” nu poate fi acceptata chiar daca perpetuatorii ei eu fost crestini . Creștinismul, în scrierile Bibliei, este un „mesaj al dragostei”. In Evangelia după Matei, se spune că Isus a spus semenilor lui, „Iubiți-vă dușmanii și rugați-vă pentru aceia care vă persecută” (Matei, 5:44). In aceste conditii, fara sa subscriem principiului generalizarii, daca „teroarea crestina” nu poate fi acceptata, chiar daca perpetuatorii ei eu fost crestini, atunci cum ne putem explica sintagma „ teroare islamica”?

In ciuda evidentelor, exista tendinta unor jurnaliștii și autorii occidentali de a învinovăți musulmanii care încearcă să-și practice religia, făcând unele conexiuni între practicile musulmanului și practicile anumitor persoane numite de ei „terorist”. Potrivit cercetarilor initate de Septar (2006), Brisard (2002), in lucrarea sa, „Zarqawi, noua față a al-Qaida”, scria despre Abu Mus’ab az-Zarqawi că pe vremea pe când el avea 23 de ani, el „se refugia ostentativ în Coran și-și petrecea nopțile în rugăciune”.

Asemeni altor autori occidentali, Brisard folosește deseori termeni de genul „terorism islamist”. Comentează la modul ironic descrierea pe care i-o făcea lui Zarqawi imamul Moscheii Zaid Ben-Harithah – „ un om tânăr saturat de religie, care se ruga multe ore cu frații lui arabi, în special în timpul celor 30 de zile ale Ramadanului.” – practici reprezentative oricărui musulman.

La descrierea clanului din care făcea parte Zarqawi și a grupării „teroriste” din care făcea parte la acea vreme , Brisard afirma „sunt foarte piosi, și singurele decorațiuni care le ornează interiorul sunt versete din Coran și o placă pe care este gravat <Allah>”. Așadar, să ințelegem din ceea ce afirmă Brisard că „teoristii islamisti” (făcându-se trimiteri benigne și către ceilalți care au aceleași obiceiuri și trăsături, ultimii dintre ei fiind identificați de către unele canale media occidentale sau de către unii occidentali drept „posibili viitori teroriști” cu „legături cu rețele teroriste”) se pot identifica prin aceste trăsături. Lucru știut și de autor și de mulți alți cercetători și jurnaliști este faptul că majoritatea caselor de arabi sau de musulmani religioși sunt decorate numai cu versete din Coran, numele lui Allah sau ale lui Muhammed. De asemenea, autorul învinuiește ideologul palestinian Maqdisi de instigare la ură împotriva regimului iordanian, afirmând că învățătura lui se bazează pe ideea că „fiecare individ trebuie să-și trăiasca viața în funcție de Coran și că guvernările arabe, și în mod deosebit cea iordaniană, nu respectă aceste precepte.”. Oricare musulman religios și orice imam susține aceasta. Intr-adevăr, fiecare musulman trebuie să-și traiască viața în funcție de învățăturile Coranului, și într-adevăr guvernările arabe nu respectă preceptele coranice, lucru bineștiut de toți, nu numai de către musulmani. Faptul că Zarqawi era un „hafiz” (recitator din memorie a Coranului) sau că își petrecea timpul recitând din Coran și că vorbea foarte puțin nu inseamnă că memoratorii de Coran din intreaga lume sunt posibili alți „Zarqawi”, „posibili viitori teroriști”. In legătură cu caracterul tăcut al lui Zarqawi, de asemenea aceasta este o virtute a unui musulman; Muhammed a spus: „Un musulman să vorbească dacă vorbele lui sunt cu folos, dacă nu – să tacă.”.

Intr-un alt capitol al aceleiasi cărți: „Zarqawi este pe punctul de a se scufunda in tenebrele violenței religioase”. Aici sintagma „violență religioasă” incadrează in mod clar violența din comportamentul lui Zarqawi in perimetrul religiei islamice, dând cititorului impresia că Islamul are o asemenea doctrină care indeamnă la violență și, după cum reiese din această lucrare și nu numai, violența nejustificata, cu sens de „autoaparare” (Septar, 2006).

Această tendință de a ponegri Islamul nu este recentă. Ea s-a dezvoltat mult incepând cu secolul al IX-lea, când Ioan Kameniates descrie Islamul drept „o religie perversă, brutală și războinică”. Se spera atunci ca dominația musulmană va lua curând sfârșit și se crede că impăratul Bizanțului va fi artizanul acestei eliberări, ceea ce pune in valoare in același timp lupta dusă de războinicii impăratului. Această punere in valoare a luptei purtate impotriva musulmanilor ii sacralizează in acest fel pe războinicii care o duc (Septar, 2006). Astfel se naște noțiunea de „război sfânt”care este menționată in războaiele purtate de de diverși impărați aparținând perioadelor ce au urmat.

Jihad in Balcani

Zona Balcanilor a cunoscut o criză fără precedent în contextul progresivei dezagregări a spațiului ex-iugoslav. Odată cu aceasta, au fost restructurate rețelele mafiote și s-a reluat, în forță, tentativa de reactivare a fundamentelor politico-statale din timpul Imperiului Otoman, în scopul creării unui avanpost islamic în Europa (Stanciu, 2005).

Dezvoltarea „războiului sfânt”pe teritoriul balcanic este un subiect care prinde contur, din ce in ce mai mult. Din 1992 până în 1995, Bosnia-Herțegovina

a fost grav afectată de un război care a opus cele trei comunități

etnice principale. Diferiți atât prin religie, cât și prin etnie, sârbii

ortodocși, croații catolici și bosniacii musulmani sunt în continuare

divizați, coexistând sub administrare internațională, în cadrul a

două entități, Republica Srpska, cu populație preponderent sârbă,

și Federația Bosnia-Herțegovina. (Elsasser, 2006).

Wahhabismul, o ușă deschisă spre Califatul Pan-islamic ?

Dincolo de neliniștea provocată de recenta proclamare unilaterală

a independenței de către Kosovo, nesfârșitele tensiuni inter-etnice

dintre cele trei naționalități majoritare și dificultățile economice

inerente unei perioade post-conflict, una dintre problemele care

frământă societatea bosniacă de la începutul noului mileniu este

islamismul radical, cunoscut și sub numele de „Mișcarea

Wahhabistă”.

Radacini wahhabite

Wahhabismul își are inceputurile în secolul al XVIII-lea când a

apărut sub forma unei mișcări conservatoare islamice de factură

sunnită, inițiată de Shaykh Muhammad bin Abd al-Wahhab (Andreescu, Albu, 2008). Titlul

de Wahhabi le-a fost dat credincioșilor lui de către oponenți, în

timp ce wahabiștii se numeau pe ei înșiși „ahl al tawhid”, poporul

sunnah și al unității sau „Muwahhidun” – cei ce predică doctrina

Unității lui Dumnezeu (Esposito, 2003, Hardy, 2004).

În anul 1740, la Najd, pe teritoriul Arabiei Saudite de astazi,

Muhammad bin Abdul Wahhab (1703 – 1792), a cerut

musulmanilor din peninsula arabică să revina la ceea ce el

propovăduia drept adevăratul Islam, să urmeze ad-literam

învățăturile Coranului – în opoziție față de corupția despre care

pretindea că fusese introdusă în secolele de după Profet.

Sub influența învățăturilor lui Ibn Taymiyyah (1263 – 1328), Abd

al-Wahhab a început să predice islamismul puritanist, însă a fost

imediat confruntat de către învățații din Imperiul Otoman, care,

acționând după interpretările și opiniile clerului clasic islamic, i-au

denunțat ideile eretice. Ibn Abdul Wahabi a răspuns, declarându-și

oponenții apostați și politeiști și, în consecință, a fost catalogat

drept un renegat, subiect al justiției disciplinare, fiind nevoit să se

refugieze în orașul Dara'iyya, care la acel moment era condus de

către Muhammad bin Sa'ud, în același timp șef al clanului al-

Annza din tribul al Saud.

Cei doi au format ulterior o alianță ce a constituit începutul

“mariajului” între ce a devenit cunoscut drept Casa lui Saud și

fondatorul școlii de gândire Wahabi/Neo – Salafi. Condițiile alianței

au fost ca suveranitatea politică să rămână la Ibn al Saud, pe

când autoritatea religioasă a fost primită de Muhammad bin Abd al

Wahab și ucenicii săi, cunoscuți drept ekhwan sau frați (termen ce

nu trebuie confundat cu ekhwan el-muslimeen, Frăția musulmană,

ce-și are originea în Egiptul lui Hasan al Banna), anul 1747

reprezentând începutul Mișcării Wahhabiste.

Acest parteneriat a pavat drumul către ceea ce s-a numit mai

târziu Regatul Arabiei Saudite, fondat în 1932 de către regele

Abdul Aziz Al-Saud, având islamismul wahhabist drept ideologie

politică și religioasă. Alianța istorică între Ibn al Saud și Abd al

Wahab a fost punctul de cotitură prin care mișcarea salafistă a

câștigat recunoaștere oficială și confirmare, prin folosirea

autorității religioase a doctrinelor ca o forță de legătură între

triburile arabe.

Urmasii lui Abdulah Wahhab

Contestați chiar și în rândul musulmanilor, succesoriii lui Abdulah Wahhab s-au stabilit în Balcani, profitând de destrămarea fostei Iugoslavii. Wahhabismul a fost o ideologie străină spațiului fostei Iugoslavii,

fiind “importat” în perioada războiului din 1992 – 1995.

Războiul dintre musulmanii și sârbii din Bosnia, din perioada 1992-1995, a reprezentat o ocazie propice pentru wahhabiți de diverse naționalități să își facă intrarea în această țară. Conform cifrelor oficiale, după încheierea conflictului, circa 1.300 din cei 6.000 de mujahedini au rămas în Bosnia, pierzându-și urma sau obținând cetățenia bosniacă, prin căsătorie sau prin falsificarea documentelor de identitate.

Wahhabiștii sunt suspectați că mențin legături strânse cu liderii mișcărilor similare din țările situate în spațiul balcanic, cum ar fi : Lista pentru Sandzak, din Serbia, Albanian Islamic, Society – Societatea Islamică din Albania, AKSh – Armata Națională din Albaniană, U.C.K. – Armata de Eliberare a Kosovo, Frăția Musulmană, Liga Culturală Islamică, din România (Andreescu, Albu, 2008).

Mișcarea wahhabistă se manifestă cu precădere în Federația

Bosnia și Herțegovina, în special în zona centrală, în cantoanele,

Zenica, Travnik si Bihac, unde există o populație majoritară

musulmană. Există însă alte câteva centre active, în principal în

orașe ca Gorazde, Konjic, Mostar și Stolac unde, în perioada

conflictului armat, au avut loc unele dintre cele mai dure încleștări (Andreescu, Albu, 2008).

În prezent, wahhabismul este forma dominantă de islamism în

Arabia Saudita, Qatar, precum și în anumite zone din Somalia,

Algeria și Mauritania, iar în orașele sfinte Mecca și Medina

proporția credincioșilor este aproape maximă.

Viața membrilor wahhabi

Wahhabismul se caracterizează

printr-o interpretare strictă a documentelor enumerate anterior, în

conformitate cu cea realizată de-a lungul primelor trei generații ale

Islamului. Doctrina primară wahhabistă este cuprinsă în Kitab at-tawhid

(„Cartea unității”), scrisă de fondator, in timp ce Coranul și Hadith-ul sunt

considerate textele fundamentale.

Viața membrilor wahhabi are la bază legea islamică. Ei consideră Coranul

și Hadiths (cuvintele și acțiunile profetului Mohammed) drept

“Constituția” lor, ignorand legislația statală în vigoare. Această

atitudine include modalitatea distinctivă proprie de a purta

îmbrăcămintea și diversele maniere în care se poate purta barbă

(ca “semn natural al bărbaților musulmani”), studierea islamului și

invitarea altora de a adera la el, ceea ce se numește da'wa.

Ritul islamic se oficiază în moschei și în lăcașurile proprii.

Organizează cursuri despre islam, deseori în legătură cu tabere

(academii tae kwon do) pentru tineri pe care îi învață să se roage,

să postească, să se comporte, să gândească. Ei separă bărbații

de femei, obligându-le pe acestea să poarte văl sau, cel puțin,

basmale și să evite “tentațiile indecente” ale societății occidentale.

De asemenea, prevăd școli separate pentru fete și băieți, iar

femeile nu sunt lăsate să muncească dacă aceasta ar presupune

un mediu în care s-ar afla și bărbați (Andreescu, Albu, 2007).

Invățăturile lui Mohammad ibn Abdulah Wahhab sunt urmate cu strictețe. În timpul rugăciunilor este interzisă menționarea numelui profeților sau îngerilor, inclusiv cel al lui Mohammed. Credincioșii nu au voie să se uite la televizor, să asculte muzică, să meargă la cinematograf sau la teatru. Interzisă este și vizitarea mormintelor, precum și purtarea de amulete sau alte obiecte care aduc noroc. A da mana cu o femeie e mai rau decat sa o injunghii, spunea Emir (2007), unul dintre fostii adepti ai miscarii wahhabite.

Publicatia „Balkan Insight" prezenta mărturia unei femei din Sarajevo, care nu a dorit să-i fie publicat numele, privind experiența ei wahhabistă (www.adevarul.ro). Timp de cinci ani, aceasta a acceptat să poarte văl, o rochie lungă neagră și chiar mănuși. Nu le mai împărtășește ideile, dar își amintește de ce li s-a alăturat. "După război, au fost singurii care nu au pus accentul pe naționalism", a declarat femeia, care o poate însoți acum liniștită pe fetița ei la piscină. Publicația a chestionat și alți bosniaci care au îmbrățișat la un moment dat ideile mujahedinilor. Toți au mărturisit că aceștia sunt intoleranți față de cei care nu le împărtășesc credința (Documentar, BSIJ, 2007).

In aceste conditii, wahhabitii sunt priviți cu suspiciune de populația bosniacă, indeosebi pentru ca acestia și-ar putea impune regulile stricte într-o societate musulmană moderată. Circa 70% din localnici nu agreează prezența wahhabiților, care au reușit deja să se infiltreze în moschei și în rândul unor comunități altădată liniștite. Cu toate acestea, Comunitatea islamică, instituția oficială a musulmanilor din Bosnia, nu consideră că wahhabiții reprezintă un pericol, deși au existat numeroase cazuri de violență în numele "adevăratei credințe". In anul 2006, un tânăr de 23 de ani, proaspăt convertit, și-a ucis mama pentru că a refuzat să se roage împreună cu el în fiecare dimineață. După ce a comis crima, a intrat într-o moschee, spunându-le celor prezenți că tocmai a făcut "un sacrificiu pentru Allah" (Documentar BSIJ, 2008). Și acesta nu e singurul incident violent.

Razboinicii mujahedini

Cu putin timp inainte de inceperea conflictelor din Bosnia, președintele Alija Izetbegovic facea apel catre mujahedinii din lumea întreagă să se alăture armatei bosniace pentru a lupta împotriva armatei sârbe. Potrivit unui raport al poliției bosniace, cei mai mulți au venit din Arabia Saudită, Siria și Algeria. Grupul Islamic Armat (GIA) din Algeria a înființat la Zagreb o asociație pentru ajutorarea refugiaților – Maktab Al-Khidamat (MAK) sau Al-Kifah –, în realitate un birou care se ocupa de infiltrarea islamiștilor în Bosnia, fondat la mijlocul anilor ’80 de Osama bin Laden, în scopul colectării de fonduri pentru recrutarea de luptători străini în războiul împotriva Uniunii Sovietice din Afganistan. Al-Kifah a avut o filială chiar și la New York, închisă de autoritățile americane după primele atentate de la World Trade Center, din 1993 (Mihai, 2008).

Deși nu există date exacte, se estimează că până la 6000 de luptători au venit

din diferite țări islamice – Siria, Kuweit, Arabia Saudita, Iran,

Afganistan, Sudan. Acestia au format, în noiembrie 1992, Brigada 7

Musulmană, iar în august 1993, Unitatea El Mujahedin, care și-a stabilit cartierul general în orașul bosniac Zenitza, într-o uzină părăsită. Unul dintre fondatori a fost algerianul Abdel Mokhatari, cunoscut și sub numele de Abu El Maali. Mercenarii și voluntarii islamiști primeau salarii între trei și cinci mii de mărci germane.

Înarmarea formațiunilor politice musulmane din Bosnia s-a făcut sub masca unei agenții umanitare sudaneze, condusă de Faith Hassanein-Omal-Faith, apropiat al șeicului Omar Abdel Rahman, imamul condamnat pentru atacul din 1993 de la World Trade Center. Printre sponsorii agenției lui Faith se numără și Ossama ben Laden, ale cărui legături cu integriștii sudanezi au fost demonstrate de replica Americii la atentatele împotriva Ambasadelor SUA din Kenya și Tanzania. Ziarul macedonean "Udrinski Viejnik" a prezentat date cu privire la prezența extremiștilor islamiști în Balcani, publicând o listă cu cel puțin zece persoane din Arabia Saudită și Egipt, caracterizați ca fiind colaboratori ai lui ben Laden, care au contribuit la finanțarea Armatei de Eliberare din Kosovo (UÇK), acționând în special în zona Macedoniei. În plus, susține cotidianul macedonean "Nova Makedonija", citând surse din serviciile israeliene de informații, în Balcani pot fi mobilizați 40.000 de islamiști care dispun de armament modern, obținut de la NATO în timpul conflictului din Kosovo.

Presa macedoneană a relatat, deseori, că în timpul ciocnirilor dintre trupele guvernamentale și Armata de Eliberare Națională au fost observați în împrejurimile localității Tetovo, luptători mujahedini ("Adevărul", 12.09.2001). Astfel, cotidianul "Dnevnik" relata la sfârșitul lunii noiembrie 2001 (Cronica română", 26 noiembrie 2001), citând surse neidentificate din domeniul serviciilor de informații, despre "trei membri ai Jihadului Islamic egiptean care activează în Macedonia" (Stanciu, 2005). Potrivit unor surse din domeniul serviciilor de informații, relatează același cotidian, cei trei membri ai Jihadului Islamic egiptean se aflau în contact direct cu Ossama ben Laden.

Aceleași surse macedonene susțineau că adjunctul lui Ossama ben Laden, Ayman Al-Zawahiri, lider al grupării islamiste egiptene "Jihad" și presupus coordonator al celulelor teroriste din Balcani, a ordonat membrilor organizațiilor teroriste aflați în Bosnia-Herțegovina, Kosovo, Albania și Macedonia să deschidă în Balcani un al doilea front islamic împotriva Statelor Unite ("Adevărul", 12 octombire 2001).

Mujahedinii si gherilele albaneze

În august 1998, la Londra, "The Times" nota că "războinici mujahedini s-au înrolat în Armata de Eliberare din Kosovo (UÇK), diminuând șansele pentru o soluție pașnică. Sosirea acestora în Kosovo ar trebui să oblige Washingtonul la o reanalizare a politicii sale față de provincia sârbă". La rândul său, cotidianul spaniol "El Pais", din 27 aprilie 1999 semnala și el prezența în cadrul UCK a aproximativ 1000 de mercenari străini proveniți din Arabia Saudită, Yemen, Afganistan, Croația și Bosnia. Serviciile secrete americane, la rândul lor, nu excludeau posibilitatea existentei unor legături între Osama ben Laden și UCK ("Washington Post" din 4 mai 1999).

Armata de Eliberare din Kosovo (UÇK) este mostenitoarea militiilor fasciste albaneze, ai carei combatanti au fost pregatiti de instructori italieni, in timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial. UÇK este finantata din traficul de droguri, asigurat de o vasta retea criminala, din care fac parte membri cunoscuti ai mafiei albaneze, care au penetrat Italia, Germania, Spania, Franta, Norvegia si Elvetia si au conexiuni in America de Nord (Documentar BSIJ, 2008).

Ideologia luptatorilor UÇK este inspirata de islamul radical. Instructorii islamici provin in marea lor majoritate din Iran, din råndul Garzilor Revolutiei Islamice “Pasdaran” si au legatura cu Osama bin Laden, care intentioneaza sa puna bazele unui emirat in Balcani, cu baza in Kosovo si Albania si cu varful in Bosnia (Mihai, 2008).

Indirect, liderul Uniunii Democrate din Kosovo, Ibrahim Rugova a confirmat parțial aceste afirmații, anunțând că UCK ascunde, pe teritoriul pe care-l controlează, baze ale teroriștilor internaționali, și că reprezentanții UCK sunt pregătiți să organizeze acte teroriste pentru a-l susține pe ben Laden. Din ce in ce in ce mai mult se fac auzite temeri potrivit cărora mișcarea urmărește abolirea statului secular și introducerea Sharia în viața politică. Odată stabiliți în Bosnia, wahhabiții au pătruns și în celelalte țări balcanice, continuându-și în același timp activitățile teroriste.

Declinul economic, căderea regimurilor comuniste, conflicte care au urmat destrămării fostei Iugoslavii au favorizat o apropiere a unor comunități religioase din Balcani de lumea musulmană (Mihai, 2008). Cotidianul kosovar "Koha Ditore" nota, în noiembrie anul trecut, că "fenomenul wahhabit a ajuns la proporții alarmante" în provincie și în diaspora albaneză din Occident.

Celule teroriste wahabiste

Fundamentaliștii saudiți Wahhabi, care militează pentru un islam pur, tind să se infiltreze tot mai mult în structurile religioase ale Bosniei. Acestia se antreneaza în tehnici teroriste în așa-numitele tabere de tineret, de vacanță (Elsasser, 2006). Mai multe state vecine cu Bosnia au prezentat, de altfel, dovezi despre prezența unor celule teroriste sau luptători mujahedini pe teritoriul statului bosniac, dar și în Macedonia sau regiunea Kosovo. Astfel, ministrul de Interne al Serbiei, Dusan Mihailovici a declarat că există două baze teroriste Al Qaeda în Bosnia-Herțegovina, două în Kosovo, precum și reprezentanți ai lui ben Laden în Albania și Macedonia ("Evenimentul Zilei", 20 septembrie 2001). O dovadă este descoperirea în estul provinciei Kosovo, în satul Ropotov – regiune aflată sub controlul contingentului american din cadrul forței multinaționale de pace KFOR, a unei tabere de pregătire a teroriștilor UCK. Au fost descoperiți aproximativ 50 de profesori mujahedini din Afganistan, Algeria și alte țări musulmane care se aflau staționați în permanență în satul menționat.

O veritabila baza de antrenament a fost descoperita la Podgorelica, situată la aproximativ 50 de km vest de Sarajevo.

Coordonata direct de catre Bakir Alispahic, fost ministru bosniac de Interne și director al serviciului de informații (AID), Irafan Ljekavovic, adjunct al directorului AID, si de catre Enver Mujeyinovic, fost șef al filialei Sarajevo a AID, tabara se numea "Sfântul luptător Irfan Ljubijankic", după numele unui fost ministru bosniac de externe, ucis în mai 1995 de forțele sârbe din Croația, în urma doborârii elicopterului în care se afla.

În tabăra de antrenament a fost descoperit un adevărat arsenal: armament, muniție, flacoane de șampon în care era ascuns explozibil de mare putere, documente false și adevărate manuale de terorism. Au fost găsite, de asemenea, numeroase lucrări scrise de "studenții" de la Podgorelica, extemporale care tratau subiecte, precum fabricarea de bombe, filarea și capturarea dușmanilor, adică a personalităților care se opuneau transformării Bosniei într-un stat islamic, torturarea lor, distrugerea proprietăților deținute de ei și familiile lor (Stanciu, 2005). Adnan Dugonjic, unul dintre studenti, facea cunoscut ca: "misiunea noastră este să asasinăm persoane importante, să șantajăm, să răpim oameni, să falsificăm bani și să organizăm catastrofe ecologice" ("Evenimentul Zilei", 4 mai 2002). După încheierea ostilităților, în Bosnia au rămas grupuri de mujahedini saudiți, yemeniți și ceceni, aceștia implicându-se în operațiunile gherilelor albaneze, fapt ce a pus Occidentul în stare de alertă maximă. Incepand cu anul 2001, numeroși islamiști având pașapoarte bosniace au fost arestați în diverse colțuri ale lumii, mai ales în Orientul Mijlociu și Africa de Nord (Mihai, 2008).

Rețeaua teroristă folosește Bosnia ca punct de tranzit pentru operațiunile sale, teroriștii dispunand aici de ajutor furnizat de foștii combatanți islamiști încă activi, după războiul din perioada 1992 – 1995 (www.adevarul.ro). Raffi Gregorian, prim-adjunct al Înaltului reprezentant al comunității internaționale în Bosnia, Miroslav Lajcak, declara ca "anumite agenții de informații consideră Bosnia-Herțegovina unul dintre punctele de tranzit ale Al-Qaida" (Documentar BSIJ, 2007), atragand atentia ca "in țară există simpatizanți care sunt gata să ajute Al-Qaida ascunzându-i pe militanții rețelei si furnizându-le sprijin financiar sau acte de identitate false".

Terorismul, susținut prin O.N.G.-uri paravan ?

Multi dintre wahhabiti activeaza in cadrul unor miscari, cea mai importantă dintre acestea fiind Aktivna Islamska Omladina (AIO). Membrii acesteia sunt adepții wahhabism-ului, curent ultra-religios, care își propune reînvierea "adevăratului islam”. A.I.O. este o organizație radicală, cu scopul declarat de “transformare a Bosniei într-o societate islamică bazată pe Sharia împreună cu Arabia Saudită” (Andreescu, Albu, 2008).

A.I.O. desfășoară o puternică activitate propagandistică, prin

editarea de publicații, cărți, fluturași și materiale audio-video. Nu în

ultimul rând, trebuie menționate publicațiile Saff și Liljan, de

orientare propagandistică radical musulmană, distribuite nu numai

în Bosnia, dar și în alte țări.

Diferite surse, inclusiv media, au arătat că A.I.O. este implicată în

instruirea elementelor islamiste ce operează în zone de crize

internaționale, cum ar fi Afganistan și Cecenia, în acest sens fiind

menționate taberele de pregătire descoperite în centrul Bosniei, în

zone ca Zenica și Travnik. În plus, deși nu se poate aproxima

amploarea sa, au apărut foarte des, chiar și în presă, afirmații

referitoare la o campanie de recrutare de voluntari pentru diferite

zone de conflict.

Corelat cu aceasta trebuie menționat că, de la începutul anilor '90,

numeroși membri A.I.O. au fost arestați de autoritățile bosniace

pentru trafic de arme și activități legate de terorism. Un exemplu

este faptul că, în 2006, cetățeanului tunisian Shafiq Al-Ayadi, fost

deținător al unui pașaport bosniac, i-au fost retrase atât cetățenia,

cât și documentele de identitate, din cauza suspiciunilor de

implicare în organizarea unui atac terorist. Ulterior, Interpol a emis

un mandat de arestare pe numele său pentru că existau indicii

clare că a fost implicat în planificarea unui atac terorist asupra

Reginei Elisabeta a Marii Britanii, în timpul unei vizite în Irlanda.

A.I.O. a organizat activități provocatoare la adresa Eufor – forța

militară internațională prezenta in Bosnia –, cu scopul de a

determina gradul în care activitățile proprii sunt monitorizate de

unitățile de culegere a informațiilor(Andreescu, Albu, 2008).

Ca urmare a izbucnirii războiului din 1992, a existat o creștere a

numărului de organizații non-guvernamentale active în Bosnia-

Herzegovina, obiectivul lor principal fiind susținerea răspândirii

credinței islamice, A.I.O. fiind doar unul dintre numeroasele

exemple existente.

Din analiza surselor publice de documentare existente, a rezultat

că a fost utilizată la maximum acoperirea organizațiilor non-

guvernamentale pentru desfășurarea unor diferite activități

suspecte. Astfel, unele au desfășurat activități de sprijinire a

grupurilor fundamentaliste islamice, au fost implicate în activități

infracționale, în special contrabandă, transport de persoane fără

documente legale sau de arme, transferuri de fonduri ori au fost

folosite drept paravan pentru activități de culegere de informații.

Cetatenii bosniace retrase

În zilele care au urmat atentatelor din 7 iulie 2005, de la Londra, presa britanică a speculat pe tema legăturilor între teroriști și Bosnia-Herțegovina, unul dintre suspecții arestați atunci având pașaport bosniac. Chiar după atentatele din 11 septembrie 2001, guvernul de la Sarajevo a fost nevoit să demareze o primă anchetă asupra modului în care a fost atribuită cetățenia bosniacă unor persoane provenite din țări musulmane africane și asiatice, în timpul războiului, identificandu-se nume inventate, adrese fictive, acte de identitate false etc (www.adevarul.ro).

Acordul de pace de la Dayton – Paris, semnat in 1995,

a pus capăt conflictului armat, mujahedinii fiind somati să părăsească teritoriul Bosniei.

Printre altele, documentul prevede că “toate forțele de origine

străină, aflate pe teritoriul statului Bosnia și Herțegovina, indiferent

de subordonare, trebuie să fie retrase împreună cu echipamentul

aferent, în termen de 30 zile”, dispoziția aplicându-se și

consilierilor personali, instructorilor, mercenarilor, voluntarilor și

personalului din țările vecine, prin această modalitate majoritatea

luptătorilor mujahedini fiind nevoiți să părăsească Bosnia (Andreescu, Albu, 2008)..

In urma atentatului de la 11 septembrie 2001, din pricina suspiciunilor ca mujahedinii folosesc tara de adoptie ca baza de lansare pentru comiterea de acte teroriste pe teritoriul european si in urma presiunilor exercitate de comunitatea internationala – in special de catre SUA, prin intermediul lui Raffi Gregorian, adjunct al Inaltului Reprezentant al Comunitatii Internationale pentru Bosnia si Hertegovina, fost constituita o Comisie de stat pentru revizuirea naturalizarii prin acordarea cetateniei unor persoane straine. Aceasta comisie a revizuit cererile de acordare a cetateniei bosniace, solutionate intre 6 aprilie 1992 si 1 ianuarie 2006. Accentul a fost pus, in primul rand, pe cererile aprobate pentru aproximativ 1500 de mujahedini care nu indeplineau conditiile, sanctiunea fiind retragerea cetateniei. In situatia in care nu vor parasi tara in termen de 30 zile de la data aplicarii deciziei, urma deportarea lor in tarile de origine (Andreescu, Albu, 2008).

La presiunile tot mai mari ale comunității internaționale, autoritățile de la Sarajevo au decis, la sfârșitul anului trecut, expulzarea a 600 de cetățeni naturalizați. Guvernul bosniac a reușit să expulzeze câțiva wahhabiți. Când au aflat că pe listă se afla și unul dintre lideri, sirianul Imad Al-Husayn, cunoscut drept Abu Hamza, foștii combatanți au ieșit în stradă pentru a-și exprima nemulțumirea. Protestul a fost organizat pe 2 februarie în Zenica, unul dintre orașele în care s-au stabilit foștii luptători islamiști. Aceștia sunt revoltați de "ipocrizia" autorităților de la Sarajevo care, susțin ei, i-au folosit în lupta împotriva sârbilor, iar acum îi alungă. În realitate, bosniacii au tot încercat să tergiverseze luarea unei decizii în această privință. În cei peste 10 ani petrecuți în Europa, Abu Hamza a învățat să folosească și căile legale pentru a se apăra. Căsătorit cu o bosniacă și tată a șase copii, sirianul s-a adresat Curții Europene pentru Drepturile Omului. Instanța europeană a blocat expulzarea lui Imad Al-Husayn, până la judecarea apelului său.

Este posibila islamizarea Europei ?

În acest context, problema admiterii Turciei în U.E. a devenit o

problemă mai mult decât spinoasă. Cu o populație de circa 70 de

milioane de locuitori, în majoritate musulmani, Turcia ar putea să

accentueze ireversibil musulmanizarea Europei. În acest context,

de extindere a islamului, poate fi interpretat și semnalul de alarmă

tras de Vatican, cu privire la riscul unei iminente islamizări a

Europei.

Într-un interviu acordat săptamânalului german

Süddeutsche Zeitung, secretarul particular al Papei Benedict al

XVI-lea, Georg Ganswein, a atras atenția asupra faptului că

Occidentul este amenințat cu islamizarea, subliniind că Europa nu

trebuie să renunțe la rădăcinile sale creștine.

Riscul ca populația creștină din țările occidentale să fie depășită

numeric, pe parcursul câtorva generații, de către imigranții

musulmani se acutizează pe fondul crizei demografice din Europa

și al natalității ridicate a noilor veniți (Bouthaina, 2006).

Menținerea, la cote ridicate, a imigrației dinspre statele

musulmane,va duce la așa- zisa Eurabia, moscheile putând să

depășească, din punct de vedere numeric, bisericile. În situația în

care U.E. nu abordează o strategie viabilă de control a imigrației

provenite din statele cu populație musulmană, foste colonii ale

statelor Europei (Barnea, 2007), nu este exclus ca, până la

sfârșitul secolului al XXI-lea, să asistăm chiar la transformarea

Europei într-un continent islamic (Lewis, 2006).

Bruxelles si „Falangele blonde”

Din datele desprinse din cadrul Institutului Central al Arhivelor

Islamului din Germania, numai anul trecut au avut loc cel puțin

4.000 de convertiri la islam, în cursul anului 2005, fiind înregistrate mai bine

de o mie. În prezent, din informațiile oferite de directorul

Institutului Salim Abdullah (Evenimentul zilei, 2006) în Germania există cel puțin 18.000 de germani convertiți la islam.

Avantajele în cazul unor posibile recrutări de teroriști (fie că e vorba despre musulmani stabiliți de generații în Occident,

fie chiar de germani), prin convertirile la islam, sunt oferite de culoarea deschisă a pielii și a părului și mai ales, de buna cunoaștere a locurilor, viitoare spatii de actiune.

Începând din anul 2001, an de an, Mohamed este de departe prenumele ales cel mai des de către părinți pentru nou-născuții de sex masculin din capitala Belgiei. „Potrivit lui Hind Fraihi (Avram, 2008) „de la bazarul Tafoukte până la bijuteria Mohammed, muzica Maghrebului învăluie trecătorii. Pe strada pietonală Prado, care duce spre primăria din cartierul marocan Molenbeek, aproape toate femeile poartă văl și comercianții vorbesc limba arabă.”

In aceste conditii Bruxelles, „Capitala Europei", va deveni un oraș musulman în douăzeci de ani! Situatia este confirmata, cu unele rezerve, si de catre Oliver Servais (Avram, 2008). Sociolog la Universitatea Catolică din Louvain, acesta aprecia ca „dat fiind că o treime din populația Bruxelles-ului este deja musulmană, nu este exclus ca practicanții islamului să devină majoritari „în douăzeci de ani" datorită ratei ridicate de natalitate a lor .

Extremiștii germani de dreapta vor să combată "islamizarea" țării

Mai multe partide de extremă dreaptă au decis să își unească forțele pentru a lupta împotriva a ceea ce ele numesc "islamizarea" Europei. Reuniți la Anvers, în Belgia, liderii extremiști au pus bazele organizației "Orașele împotriva islamizării", al cărei simbol, asemănător unui indicator rutier, înfățișează o moschee stilizată tăiată de o linie roșie (www.adevarul.ro).

In cursul anului 2007, extremiștii de dreapta din Renania germană isi faceau cunoscute intentiile de regrupare în "mișcări ale cetățenilor" cu intentia de a combate ceea ce ei numesc „islamizarea" țării, prin formarea unui partid. Situatia a devenit sensibila, cu atat mai mult cu cat membrii Pro NRW (Renania de Nord-Westfalia) din Köln dețin locuri în consiliul municipal (Documentar BSIJ, 2008). Sloganul extremiștilor este simplu: „fără moschei, fără minarete, fără chemarea muezinului", iar logo-ul mișcării arată ca un un indicator rutier, cu o moschee barată de o linie roșie !

Reconcilierea civilizatiilor ?

În decembrie 2006, Papa Benedict al XVI-lea a efectuat o vizită în Turcia, apreciată ca "un succes diplomatic". Printr-o decizie de ultim moment, Benedict a trecut pragul Moscheii Albastre și s-a rugat preț de un minut cu fața spre Mecca. A fost pentru a doua oară în istorie când un papă a vizitat un lăcaș de cult musulman, după ce, în 2001, Ioan Paul al II-lea a pășit pentru prima dată într-o moschee din Siria. De altfel, gestul actualului Suveran Pontif a fost văzut și ca o continuare a deschiderii spre dialogul dintre confesiuni, făcută de predecesorul său (Mihai, 2008).

La 5 martie 2008, Vaticanul a organizat o reuniune importantă între reprezentanți ai Bisericii Catolice și delegați musulmani, convorbirile survenind ca urmare a publicării, în octombrie 2007, a unui „Apel la dialog”. Lansat într-o scrisoare deschisă, semnata de 138 de demnitari musulmani din lumea întreagă, si adresata către reprezentanții creștinismului, apelul poarta titlul "Un cuvânt comun între voi și noi".

În documentul amintit, la care între timp au mai aderat și alți lideri musulmani, se arăta că de dialogul dintre cele două religii depinde "chiar supraviețuirea lumii" (www.adevarul.ro).

La 13 martie 2008, Organizația Conferinței Islamice (OIC) dezabate la Dakar, Senegal, problema islamofobiei în Occident și mijloacele de a o combate.Acest lucru se petrecea într-un moment în care republicarea în Danemarca a unei caricaturi cu profetul Mohamed și apropiata difuzare a unui film antiislam în Olanda riscau să adâncească din nou neînțelegerile dintre cele două părți (Mihai, 2008). Secretarul general al organizației, turcul Ekmeleddin Ihsanoglu, anunta ca liderii celor 57 de membre OIC, care reprezintă 1,3 miliarde de musulmani, "vor lua deciziile corespunzătoare împotriva unor astfel de acte de islamofobie". Tot acesta facea cunoscut faptul că "Observatorul", o unitate formată în cadrul secretariatului OIC pentru analizarea fenomenului, va prezenta primul său raport despre "islamofobie", chestiunea trebuind rezolvată printr-un dialog politic hotărât și o reconciliere istorică între islam și Occident" (Documentar BSIJ, 2007, de vazut si Mihai, 2008). Spațiul de manevră al summitului a fost însă limitat de o serie de absențe la vârf: monarhul saudit, Abdullah al II-lea, liderul libian Muammar Ghaddafi și președintele pakistanez, Pervez Musharraf. Important este insa ca, pentru prima dată, SUA au avut un reprezentant la summitul Organizației Conferinței Islamice. Președintele George W. Bush l-a desemnat drept trimis special la Dakar, pe Sada Cumber, un om de afaceri pakistanez stabilit în Texas. Potrivit secretarului de stat, Condoleezza Rice, Cumber are misiunea de a promova cooperarea și dialogul cu țările musulmane, precum și de a explica principiile și politica SUA față de islam, ideea că Statele Unite se află în conflict cu islamul fiind propagată de extremiști violenți care încearcă să divizeze comunitatea musulmană".

Musulmanii de rând nu urăsc America

Un vast studiu realizat în lumea musulmană contrazice percepția Occidentului asupra Islamului (Vieru, 2008). Desfasurat timp de șase ani în 40 de țări musulmane din Africa, Asia, Europa și Orientul Mijlociu, studiul a fost demarat de Institutul Gallup, la scurt timp după atentatele din 11 septembrie 2001, când președintele George Bush s-a întrebat retoric: "Pentru ce ne urăsc?". Si tot el a raspuns: "Urăsc libertățile noastre, libertatea religiei, libertatea cuvântului, libertatea de a vota, de a nu fi de acord unii cu alții".

Contrar acestei interpretări, cercetarea efectuată pe un eșantion reprezentativ din 1,3 miliarde de musulmani în lume aduce in atentie faptul că majoritatea musulmanilor acestora admiră Occidentul pentru democrația sa, pentru libertățile sale și pentru progresele tehnologice (Documentar BSIJ, 2007). Dumnezeu nu le interzice dreptcredinciosilor sa le faca bine necredinciosilor care nu au luptat impotriva musulmanilor si nu i-au alungat pe ei din caminele lor si sa-i trateze pe ei cu dreptate, fiindca Dumnezeu ii iubeste pe cei drepti (Traducerea sensurilor, 1998). „Allah nu vă oprește să faceți bine acelora care nu au luptat împotriva voastră, din pricina religiei, și nu v-au alungat din căminele voastre, [ba din contră] să fiți foarte buni și drepți, căci Allah îi iubește pe cei drepți.“ (Coran, Surat „al-Mumtahina“, 60:8); „Luptați pe calea lui Allah împotriva acelora care se luptă cu voi, dar nu începeți voi lupta, căci Allah nu-i iubește pe cei care încep lupte! (Surat „al-Baqara“, 2:190). Ceea ce nu le place musulmanilor este să li se impună cutumele occidentale, promiscuitatea, pornografia și indecența publică, fiind considerate periculoase pentru lumea islamică.

Islamul recunoaste dreptul fiecarui cetatean dintr-un stat islamic la a nu-i fi incalcata in mod necuvenit intimitatea vietii lui, Coranul fiind o dovada in acest sens: “nu va spionati unii pe altii” (Coran, 49:12). “nu intrati in alte case decat ale voastre, decat daca sunteti siguri de consimtamantul ocupantilor” (Coran, 24:27). „Închinați-vă lui Dumnezeu și nu asociați nimic cu el. Fiți buni cu părinții voștrii și rudele voastre și cu orfanii și cu cei săraci, și cu vecinii ce vi se alătură și cu vecinii care nu sunt apropriați vouă și cu însoțitorii și cu călătorii, si cu robii voștri. Dumnezeu nu iubește pe nimeni orgolios sau lăudăros.” (Coran, 4:36)

Considerand numai aceste versete se poate aprecia ca religia musulmană nu are nimic în comun cu extremismul și cu antiamericanismul. In sustinerea faptului ca Islamul nu are nimic in comun cu extremismul vine si mesajul ”Rezistentei Iraqiene” (www.stiri.ro): „Oameni din toata lumea! Aceste cuvinte va sunt adresate de cei care inca din ziua invaziei au luptat pentru supravietuire sub sanctiunile impuse de catre regimurile criminale ale Statelor Unite si Marii Britanii .  

Suntem oameni simpli care aleg principiile in locul temerii .  

Am indurat crime si pedepse pe care le consideram adevaratele arme de distrugere a maselor.

 Ani si ani de agonie si disperare, in timp ce U.N. faceau comert cu resursele noastre de petrol in numele stabilitatii si a pacii lumii .

 Peste doua milioane de persoane nevinovate au murit asteptand lumina de la capatul tunelului care s-a finalizat doar cu ocupatia tarii si cu furtul resurselor noastre .

Dupa crimele administratiei U.S. si ale Marii Britanii in Iraq, ne-am ales viitorul. Viitorul fiecarei lupte de rezistenta din istoria omenirii.  

Este datoria noastra, ca de altfel si dreptul nostru sa rezistam impotriva ocuptiei fortelor straine, a caror natiuni vor fi responsabile moral si economic pentru ceea ce alesii lor guvernamentali au distrus si furat de pe terititoriul nostru.  

Noi nu am strabatut oceane si mari pentru a ocupa Marea Britanie sau Statele Unite si nici nu suntem responsabili pentru evenimentele din 9/11. Acestea sunt doar cateva dintre minciunile pe care acesti criminali le prezinta pentru acoperirea adevaratelor planuri de a detine controlul resurselor energetice ale lumii , in ciuda dezvoltarii Chinei si a unei Europe puternice unificate. Este o ironie a sortii faptul ca iraqienii trebuie sa se confrunte cu acest conflict urias, in plina expansiune in numele intregii omeniri adormite.

Le multumim tuturor, inclusiv celor din Marea Britanie si Statele Unite care au iesit in strada pentru a protesta impotriva acestui razboi si impotriva Globalizarii. De asemenea aducem multumiri Frantei, Germaniei si altor state pentru pozitia lor, care cel putin pana la acest moment, au fost considerate intelepte si echilibrate.

Astazi facem din nou apel catre voi..

Nu cerem armament sau forte de lupta, pentru ca avem destule. 

Va cerem sa alcatuiti un front comun impotriva razboiului si a sanctiunilor. Un front guvernat de intelepciune si cunoastere. Un front care va aduce reforma si ordine.Institutii noi care sa le inlocuiasca pe cele corupte .

 Incetati utilizarea dolarului american , utilizati ca moneda Euro sau alte cursuri valutare. Reduceti sau opriti consumul produselor provenite din Marea Britanie sau Statele Unite. Puneti punct Zionismului inainte ca acesta sa distruga lumea. Educati pe cei care se indoiesc de natura reala a acestui conflict precum si pe cei care, din nepasarea lor, nu cred ca media este atat de importanta pe cat admit.

Ne dorim cat mai multe camere video pentru a arata lumii adevarata lor infrangere.  

Inamicul este pus pe fuga. Se tem de o miscare de rezistenta pe care nu o pot observa sau anticipa.

Acum noi alegem cand, unde si cum atacam.Si daca stramosii nostrii au adus prima scanteie a civilizatiei , noi vom redefini notiunea de “cucerire”.

Astazi noi scriem un nou capitol in cee ce priveste arta razboiului citadin(urban).

E bine sa stiti ca ajutand poprul iraqian, va ajutati pe voi insiva, pentru ca ziua de maine va poate aduce distrugeri similare.

A servi poporul iraqian nu inseamna negocierea pentru americani a catorva contracte. Trebuie sa continuati izolarea strategiei lor.

Acest conflict nu mai este considerat un razboi localizat. Astfel putem spune ca lumea va ramane la nesfarsit prizoniera unei temerei continue , de care poporul americam sufera in general.

Ii vom tintui aici, in Iraq pentru a le epuiza resursele , efectivele de lupta, si vointa de a lupta. Ii vom nimici cu masura cu care au furat si chiar mai mult.

Ii vom disloca , apoi vom pune capat furtului resurselor de petrol, facandu-le astfel planurile inutile.

Cu cat mai devreme se va infiinta o miscare , cu atat mai devreme va avea loc prabusirea lor.

Soldatilor americani le adresam urmatoarele: puteti alege sa luptati in mod tiranic cu noi. Abandonati armele si cautati refugiu in moscheele, bisericile si casele noastre. Va vom proteja. Si va vom scoate din Iraq , asa cum am facut cu multi altii inaintea voastra.  

Mergeti la casele, familiile si cei dragi ai vostrii. Nu este lupta voastra.Doar daca luptati pentru o cauza dreapta in Iraq .

Lui George W. Bush, ii adresam urmatoarele: “Ne-ai cerut sa ‘Mergem inainte’, si asa am facut. Asa cum nu s-a asteptat nimeni. Ai alta provocare?”

Recurs la memoria colectivă

Faptul că Islamul este implicat în activități teroriste nu ne

îndeamnă să credem că această religie este pro-teroristă. Nicio

religie din lume, deci nici Islamul, nu propovăduiește terorismul și

nu încurajează pe cineva să omoare oameni nevinovați. Uciderea

unei persoane, fără o justificare dreaptă, echivalează cu uciderea

lumii întregi, iar salvarea vieții unei persoane valorează cât

salvarea întregii umanități.  Ca dovezi a celor afirmate avem cele două surse

de bază a Islamului și anume Coranul și Sunnah (tradiția profetului). Se observă clar din Coran și Sunnah faptul că aceste acțiuni inumane sunt în evidentă contradicție cu învățăturile Islamului (Cherim Engin, 2007). „… cel care ucide un suflet nevinovat de uciderea altui suflet sau de o altă stricăciune pe pământ, este ca și când i-ar ucide pe toți oamenii, iar cel care lasă în viață un suflet este ca și cum i-ar lăsa în viață pe toți oamenii… “ (Coran, Surat „al-Maida“, 5:32); „Allah nu vă oprește să faceți bine acelora care nu au luptat împotriva voastră, din pricina religiei, și nu v-au alungat din căminele voastre, [ba din contră] să fiți foarte buni și drepți, căci Allah îi iubește pe cei drepți.“ (Coran, Surat „al-Mumtahina“, 60:8)

***

Ca place sau nu, terorismul nu aparține nici unei religii, fie creștină, iudaică sau islamică, ci este produsul unui nucleu de extremiști aflați în imposibilitatea de a-și

atinge obiectivele în mod pașnic și democratic, in timp ce jihadul este parte din viata fiecarui credincios. În circumstanțele actuale este nevoie de o delimitare a sintagmei

terorism islamic de termenul Jihad, întrucât se pot crea confuzii

majore cu consecințe dintre cele mai neplăcute și în plan

ideologic, și în cel al relațiilor internaționale. Islamul nu merită asocierea puternică cu terorismul sinucigaș (Stoina, 2005). Ținând seama de toate

acestea, considerăm că este vremea să se renunțe la sintagma

terorist islamic în favoarea celei de terorist care invocă în mod

abuziv islamul.

NOTE:

ABU ALA AL – GHITI, (2007). Ce inseamna islamul, Editura Taiba, Bucuresti.

ABUL A’LA MAWDUDI, (1963). Islamul, Editura Taiba, Bucuresti.

ALI, L., (2007). Efectul de bumerang, Ed. House of Guides, Colecția Intervenții, Bucuresti.

ALEXE, V., (2007). Istoria atentatelor cu “mașini- capcană”, ziarul “Ziua”, 11 august

ANDREESCU, A., (2007). Terorismul internațional – flagel al lumii

contemporane, în „TIMPOLIS", iunie, Timisoara.

ANDREESCU, A.; ALBU, G., (2008). Bosnia și Herțegovina intre fundamentalismul islamic si terorism, în, “Sesiunea de Comunicări Științifice Strategii XXI – Securitate si Apărare în Uniunea Europeană”, Ministerul Apărării, Universitatea Națională de Apărare „Carol I”, București, 17- 18 aprilie 2008.

ANDREESCU, A., RADU, N., (2007). Rețeaua terorii. De la

Septembrie Negru la Al Qaida Albă, în, „Gândirea Militară

Românească", martie – aprilie, vol.2.

ANGHEL, G., (2005), Jihadisti pe internet, in, www.romanialibera.ro

ANGHELESCU, N., (1993). Introducere în Islam. Ed.

Enciclopedica, București.

ARMSTRONG, K., (2001). Was it inevitable? Islam through

history, in J. Hoge, Jr. and G. Rose, „How Did This Happen?

Terrorism and the New War" (p.53-70) Oxford: Public Affairs

AUST, St.; SCHNIBBEN, C., (2002). Ziua în care s-a cutremurat

lumea, Ed. Runa, București.

AVRAM, A., (2008). Islamul va domina Bruxelles, în 20 de ani, in, www.adevarul.ro

BAAGIL, H., M., (2003). Dialogul dintre musulman si crestin, Fundatia Taiba, Bucuresti.

BACCHIOCCHI, S., (2002), în, “Curierul Ortodox”, nr. 10 (135), 12

octombrie.

BADIUZZAMAN SAID NURSI, (2002). Cuvinte. Din opera Risale-i

Nur (Epistolele Luminii). Traducere de George Grigore , Ed. Nesil

Maatbalicilik A, București. 2002.

BARNA, C., (2007). Cruciada Islamului, Ed. Top Form, București.

BARNA, C., (2007). Occident vs. Islam: globalizarea războiului

sau a păcii?, în, "Cadran Politic", nr.43.

BARNA, C., (2005). Terorismul si religia islamica, in, Revista Geopolitica, Bucuresti.

BARTLEY, P., si BOURDILLON, H., (2001). Islamul in epoca medievala, Ed. All Educational, Bucuresti.

BAYLEI, R. (2001). Jihadul: învataturile islamului de la sursele

primare Coran și Hadith", București.

BARREAU, J., C., (2001). De l'Islam en général et du monde

moderne en particulier, collection Pamphlet , Paris.

BASESCU, T., (2008), Despre toleranta, Muftiatul Cultului Musulman din Romania, Constanta, in, www.divers.ro

BERGEN, P., L., (2002). Războiul sfânt. Ed. Alfa, București.

XXX (2006). Biografia nobilului Profet – “Nectarul Pecetluit” – Safi-ur-Rahman al Mubarakfuri, Universitatea Islamica Medina Al-Munawwara; trad. si ed. Liga Islamica si Culturala din Romania, Ed. a 2-a, Bucuresti: Ed. Islam, Bucuresti.

BLOND, P.; PABST, A., (2005). The Roots of Islamic Terrorism,

în, "International Herald Tribune", 28 iulie, Londra.

BOSTOM, G., A., (2005). The Legacy of Jihad, un recueil de

textes sur le djihad. Ed. Prometheus Books, London.

BOTOACA, F., (2008). Civilizatie islamica – Islamul ca religie, Disertatie, Academia de Politie „Alexandru Ioan Cuza”, Masterat.

BOTOȘ, I., (2008), Dinamica fenomenului terorist. De la terorismul clasic la terorismul suicidar, in, revista “Gandirea Militara Romaneasca”, nr.2

BOUTHAINA, S. (2006). Islamophobia:A second Holocaust in the

making, february 14, în, www.dailystar.com.lb.

BRISARD, J – C., (2005). Zarqawi – noua fata a Al-Qaida, Brisard, Jean-Charles, Ed. Aquila, Bucuresti.

BUSH, G., (2001). în, U.S. Departement of State, dupa,

http:usinfo.state.gov

CANTEMIR, D., (1977). Sistemul sau întocmirea religiei muhamedane. Ed. Minerva, București.

CARDINI, F., (2002). Europa și Islamul, Ed. Polirom, Iași.

CARRE, O., MICHAUD, G., (2001). Les Frères Musulmans (1928-1982), L’Harmattan, Paris.

CHELARU, M., (2004). Jihad. Ed. Timpul, Iași.

XXX (2004). Coranul Cel Sfânt în limba româna , Ediția a III-a, Ed.

Islam, București.

CHERIM ENGHIN, (2007), Islam , religia terorii ?, Fundatia Taiba, Constanta.

CHOMSKY, N., (2003). America in cautarea dominatiei globale: Hegemonie sau supravietuire , Ed. Antet, Bucuresti.

COOPER, H., H., A., (1997), What is a terrorist: a psychological perspective, Legal Medical Quarterly, 1.

CORNILA, C., (2008). De la religie la terorism, Ed. ANAMAROL, Bucuresti.

CRONE, P., (1987). Meccan Trade and the Rise of Islām, Oxford, UK.

CRETU, GABRIEL, (2011). Globalizarea formelor și căilor de manifestare a terorismului și implicațiile asupra apărării valorilor fundamentale ale democrației, Teza de doctorat, Universitatea Nationala de Aparare ”Carol I”, Bucuresti.

CUCU. I., Terorismul economic, in, Revista Crima Organizată și Terorismul Azi, vol. 43, an VI, 2010

DELCAMBRE, A., M., (2003). L'islam des interdits, Éditions

Desclée de Brouwer, Paris.

DELCEA C., (2003). Psihologia terorismului. Cine devine terorist și de ce?“ , Ed. Cartipex, Cluj-Napoca.

DEMOMBYNES – GAUDEFROY, M., (1921). Les institutions musulmanes, Paris, 1921.

DENGG, A., (2007). Terorismul – o amenințare asimetrică, în,

„Impact Strategic", nr 2., Universitatea Națională de Apărare

„Carol I", Centrul de Studii Strategice de Apărare și Securitate,

București.

DRAMBA, O., (2002). Istoria culturii si civilizatiei, vol. 4, Ed. Vestala, Bucuresti.

ELIADE, M., (1991). Istoria credințelor și ideilor religioase, Editura Științifică, București.

ERGIL, D. (2001), Suicide terrorism in Turkey: the Workers’ Party of Kourdistan, in „Countering Suicide Terrorism”, Herzliya, Israel, Ed. The International Policy Institute for Counter-Terrorism

ELSASSER, J., (2006). Comment le Djihad est arrivé en Europe,

Vevey, Editions Xenia, Paris.

EMIR, I., (2007), Intreviu, in, AHMETASEVIC, “Este Bosnia amenintata de fundamentalismul isalmic?”, www.euractivia.ro

ESPOSITO, J., L., (1992). The Islamic Treath: Myth or Reality, New York: Oxford University Press.

ESPOSITO, J., L., (2007). Who speaks for islam?, Gallup Institute, USA.

FRANCORUM, G., (1962). For the Deeds of the Franks and the Other Pilgrims to Jerusalem, translated by Rosalind Hill, London.

FILIPESCU, N., (2005), Repudirea extremismului islamic, manuscris.

FIRESTONE, R., (1990). Jihad: originea războiului sfânt în islam,

Ed. Universității Oxford.

FIROZ ALI ALIZADA, (2007), Interviu, in revista „Globe and Mail”, USA.

FOUAD AL-FARSI, (2001), Modernity and Tradition: The Saudi Equation (ed. a III-a,Knight Communications Ltd.al-Farsi).

FRATTASIO, A., (2006). Profilul teroristului, Roma, 2006

FRITHJOF, S., (1994) Să înțelegem Islamul. Introducere în spiritualitatea lumii islamice, Ed. Humanitas, București

GALLEZ, E., M., (2004). Le Messie et son prophete, Aux origines

de l'Islam, Tome 1. De Qumran a Muhammad. Du Muhammad des

Califes au Muhammad de l'histoire, Tome 2. Versailles, Éditions

de Paris (http://www.ict-toulouse.asso.fr/ble/site/659.html).

GANOR, B. (2001). Suicide attacks in Israel, Herzliya, Israel, Ed. The International Policy Institute for Counter-Terrorism

GAUDIN, P., (1995). Marile religii, Ed. Orizonturi, Ed. Lider, Bucuresti.

GHICULESCU, M., (2005). Originile terorismului. Ismailismul si Asasinii, manuscris.

GHIGHILICEA, N., (2008). Musulmanii vor libertate si traditi islamica, in, www.adevarul.ro

GHIGHILICEA, N., (2008). Arabia Saudită se deschide dialogului cu creștinismul, in, www.adevarul.ro

GRIGORE, G. (2005). Coranul, Ed. Herald, București.

XXX(2006). Grupari teroriste interationale, in, http://worldwildewar.3x.ro/11Martie.htm.

GUSATU, V., (2008). Managemntul integrat al frontierei de stat in conditiile accelerarii procesului globalizarii. Teza de doctorat, Universitatea Nationala de Aparare „Carol I”, Bucuresti.

HARUN, Y., (1999). Islamul denunta terorirsmul, Ed. Amal Press, londra, UK.

HASSAN, N., (2002). An arsenal of believers: talking to the

"human bombs", în, „International Society of Political Psychology

Conference”, July, Berlin.

HASSEL, M., (1999). Kosovo, drumul Golgotei, Ed. Nemira, Bucuresti.

HUDSON, R., (2003). The Sociology and Psychology of Terrorism: Who Becomes a Terrorist and Why? Federal Research Division 1999, Khashan, Hilal, Collective Palestinian Frustration and Suicide Bombings, in „Third World Quarterly“, nr. 6.

HUNT, C., (2005). Originile Islamului, in. revista „Geopolitica”, Bucuresti.

HUNTINGTON, S.P. (1995). Ciocnirea civilizațiilor și refacerea ordinii mondiale, Ed. Samizdat, Bucuresti.

HUNTINGTON, S.P. (1998). Islam et Démocratie, Bucuresti.

HUNTINGTON, S.P. (2001). Fundamentalismul islamic și asemănările sale cu doctrina Teroristă, în, "The New York Times", 12 Noiembrie.

IBN – RUȘD – AVERROES. (2001). Cuvânt hotărâtor. Ed.

Kriterion, București.

IBRAHIM, I., A., (2006). Ghid pentru o mai buna intelegere a Islamului, Ed. Selam, Constanta.

IBRAM, N., (2000). Islamul și valențele lui. Pelerinaj în locurile

sfinte ale Islamului. Ed. Ex Ponto, Constanța.

IBRAM, N., (2005). Religie islamică. Curs, Facultatea de litere,

Universitatea "Ovidius", Constanța

IOVA, M. (2006). 11 Septembrie 2001, în, „Politica Internațională",

nr. 5/6.

IMAM AN-NAWAWI. (1994). 40 Hadișuri, Ed. Cris Book

Universal, București.

ISOPESCU, S., O., (1912). Coranul. Traducere din limba arabă,

Chișinău, Editura ETA, Cluj – Napoca.

XXX (2005). London-based radical salutes bombs victory, in,

„Sunday Times", 17 iulie. Traducere, Ungureanu, T.

ISTRATE, M., (2005). Fundamentalistii islamici, Fratia Musulmana si CIA, manuscris.

JAMIL ZEINO, M., (2005). Comment comprendre le Coran ?, Éd. CHAMA, Paris.

JEAN, F. (2003)., Razboi sfant, jihad, cruciada, Ed. Cartier, Chisinau, 2003.

XXX (2000). Suicide Terrorism: A Global Threat,in, „Jane’s Intelligence Review”, 20 octombrie.

KEGLEY JR., W.,C. & WITTKOPF,R., E., (1997). World Politics, Trend and Transformation, Sixth Edition, St. Martin’s Press, New York.

KEPEL, G., (2003). Djihad. Expansion et déclin de l’islamisme, Gallimard, Paris.

KHURRAM, M., (2007). Cine este Muhammed ?, Fundatia Taiba, Bucuresti.

KHURSHID, A., (1980).Drepturile omului, Fundatia Islamica, Leicester, UK.

KHURSHID, A., si MUHAMAD MANAZIR, A., (1999). Coranul, invataturi fundamentale, Ed. Islam, Bucuresti.

KILJUNEN, K., (2001). Statele lumii și drapelele naționale, Regia Autonomă „Monitorul Oficial”, București

KREY,A., C., (1921). The First Crusade: The Accounts of Eye-Witnesses and Participants, Princeton & London.

KUSHNER, H., (1996), Suicide bombers; business as usual, in, „Studies in Conflict and Terrorism”, 19(4).

LAMMENS, H., (2003). Islamul contemporan, Ed. Corint, București, 2003.

LAQUEUR, W., (2003). No End to War: Terrorism in the Twenty-first Century, Continuum, New York.

LAZAR, M., (2005). Aspecte ideologice si geopolitice ale renasterii islamice contemporane, in, revista “Geopolitica”, Bucuresti.

LEWIS, B., (1993), Islam and the West, New York: Oxford University Press.

LOUIS DE PRÉMARE, A., (2001). Originile islamului. Ed. Cartier,

București.

MANSDORF, I., (2003). The Psychological Framework of Suicide Terrorism Jerusalem Letter, „Viewpoints“, nr. 496.

MARC, G., (1982). Rôles politiques de l’Islam au Pakistan, în, CARRÉ (1982.), L’Islam et l’état dans le monde d’aujord’hui, PUF, Paris.

MAXIM, I., (2008). Beslan – Osetia de Nord, Disertatie, Academia de Politie „Alexandru Ioan Cuza”, Masterat.

McCAULEY, C., (2002). The Psychology of Terrorism, www.ssrc.org/sept11/essays

MELEK, Ch., (2007). Numele Quran – ului, in, revista „ Islamul Azi”, Constanta.

MÉRAD, A., (2001). Islamul contemporan. Ed. Corint, București.

MERARI, A., (2003). Terrorism as a Strategy of Insurgency Terrorism and Political Violence, vol 5, no. 4.

MERVIN, S., (2002). Histoire de l'Islam : Fondements et doctrines,

Collection Champs Flammarion, Paris.

MICHEL, A., (1994). Islamul și civilizația sa, Editura Meridiane, București

MIHAI, C., (2008). Wahhabiții din Bosnia țintesc Europa ?, in, www.adevarul.ro

MIHAI, C., (2008). Summit islamic destinat reconcilierii cu Occidentul ?, in, www.adevarul.ro

MIRCEA, V., (2007), Islamul – de la producator de idei la izvor de

terrorism: drumul de la Renaștere la Terorism , în, "Cadran

Politic", nr.43.

XXX Moștenitorii profetului Mahomed, în, ziarul “Ziua”, 9 iunie 2007

MUHAIYADDEN, H., (2003). Islam and World Pace –

Explanations of Sufi Glossary, London.

NIDZARA, A.,( 2007). Este Bosnia amenințată de

fundamentalismul islamic?, în, www.euractiv.ro

NISTOR, O., (1984). Între Antichitate si Renaștere. Gândirea

Evului Mediu. Ed. Minerva, Buc. 1984, vol 1-2.

O’CONNOR, A., (2004). Understanding Who Becomes Terrorists, in, „Journal of Young Investigators“, nr. 3.

OLTEANU, S., (2008). Implicatiile terorismului asupra transformarii structurilor de forta. Teza de doctorat, Universitatea Nationala de Aparare „Carol I”, Bucuresti.

OMAR AL-ASKAR, (2007). Raiul si Iadul, Ed. Taiba, Bucuresti.

OSAMA BIN LADEN, (1996). Interviu, ziarul „Nida ul-Islam",

15noiembrie, în, STOINA, N., (2005). Istoric și evoluții ale

conceptului de Jihad, în, http://actrus.ro

PETERS, R., (1977). Jihad in Mediaeval and Modern Islam, Ed.

Brill Academic Pub, London.

POPONETE, V., (2005). Terorismul, aspecte psihosociale, in, www.presamil.ro/SMM/ 2005/3

POST, J., M., (1984). Notes on a Psychodynamic Theory of Terrorist Behavior, Terrorism, in, “International Journal”, nr. 3

POTERAS, I., (2008). Islamul si Occidentul, Disertatie, Academia de Politie „Alexandru Ioan Cuza”, Masterat.

QRADAWI, Y.,(2001). Islamul – religia tolerantei, in,

"Islamonline&New Agency", 13 septembrie.

RAICO, C., (2003). Serbia – anii sobolanilor, Ed. Nemira, Bucuresti.

RASID JABR AL-AS'AD.,(2001). Toleranta religioasa în islam, în,

RUSLAN, op.cit.".

RAUFFER, X, (1987). La nebuleuse: Le terrorisme du Moyen-

Orient, Ed. Fayard, Paris.

REEBER, M., (1999). L'Islam, Les Essentiel Milan, Paris.

XXX (2001). Rețeau Terorii, U.S. Departement of State, în,

http:usinfo.state.gov

ROSU, D., (2008). Terorism si teroristi. Aspecte psihologice si socio-culturale, în, “Sesiunea de Comunicări Științifice Strategii XXI – Securitate si Apărare în Uniunea Europeană”, Ministerul Apărării, Universitatea Națională de Apărare „Carol I”, București, 17- 18 aprilie 2008.

RUSLAN, Gr. (2003). Învățătura islamică despre jihad în Coran și

tradiția musulmană (Hadith), în, http www.geocites.com

SAID, E., W., (2001). Orientalism, Ed. Anaconda, Timișoara.

SĂGEATA, R., (2004). Islamul in drapelele nationale, in, revista „ Geopolitica”, nr.1

SCHUON, Fr., (2001). Sa înțelegem Islamul. Introducerea în

spiritualitatea lumii musulmane, București.

SCHWEITZER, Y. (2001). Suicide terrorism: development and main characteristics, in „Countering Suicide Terrorism”, Herzliya, Israel, Ed. The International Policy Institute for Counter-Terrorism.

SEBAEE, M., (2004). Minuni ale civilizatiei islamice, Ed. Taiba, Bucuresti.

SELISTE, M., R., (2004). Diavolul in Islam, in, revista „ Geopolitica”, nr.1

SEPTAR (GEMALEDIN), S., (2006). Islamul – religia terorii ? Disertație, Facultatea de Jurnalism, Universitatea “Hyperion”, Constanța.

SEYYED, H., N.,(1987), în, “Le Temps stratégique”, no 22.

SILKE, A., (1997). Honour and expulsion, in, "Terrorism and

political Violence", 9(4).

SIMILEANU, V., (2003). Asimetria fenomenului terorist. București, Ed. Top Form, București.

SIMILEANU, V., Consecintele geopolitice ale Ddjihadului, in, revista „Geopolitica”, Bucuresti, 2006

SIRBU, BENDICT, N., (2007). Terorismul suicidar și combaterea manifestărilor de tipul „suicide bombing” în acțiunile de luptă împotriva terorismului transnațional, manuscris.

SOURDEL, D. (1993). Islamul, Ed. Humanitas, București.

SOURDEL,D., SOURDEL, J., (1996) Dictionnaire historique de l’Islām, Paris.

SOURDEL, J., SOURDEL – TH. (1975). Civilizația Islamului

clasic. Ed. Meridiane, București.

STANCIU, I., A., (2005). Terorismul international. Implicatii strategice asupra securitatii statului. Teza de doctorat, Universitatea Nationala de Aparare „Carol I”.

STĂNCILĂ L, BURGHELEA I, (2005). Războiul fără fronturi si fără frontiere, Editura F&F International, Gheorgheni.

STANESCU, GH.,G., (1998). Mohamed Profetul, Ed. Dacia, Cluj-Napoca.

STOIANOVICI, C., (2004), Femeile kamikaze, in, http://atelier.liternet.ro/articol/1946/ Femeile-kamikaze.html

STOIAN, A., M., (2005). Terorismul si Islamul. O analiza critica asupra unei false analogii, in, revista „Geopolitica”, Bucuresti.

STOINA, N., (2005). Fundamentalismul islamic, modalitate de

manifestare a neoterorismului, în, http://actrus.ro

STOINA, N., (2005). Istoric și evoluții ale conceptului de Jihad, în,

http://actrus.ro

SULIMAN ABDUL RAHMAN (2002). The virtual position of Islam on extremism and terrorism, Riyadh, King Fahd National Library Cataloging, in, Publication Data.

SULTAN, A., (2001). Declarație, în, „O Analiză a Terorismului în

Lume 2002". Ministerul de Externe al Statelor Unite, DIACRIS

International, USA.

TANTAWI – Al, A., (1998). Introducere generala in Islam, Ed. Islam, Bucuresti.

TANTAWI, M., (2001), Declaratie, în „Ager Press", 14 septembrie; de vazut si U.S. Departement of State, http:usinfo.state.gov

XXX (1993), The International Petroleum Encyclopedia, PennWell Publishing Company.

TAYLOR , M., ; RYAN, H., (1988). Fanaticism, Political Suicide and Terrorism, in, “Terrorism”, 11, (2), 1988

SUDAIS, A., (2001), Declaratie, în, „Reuters", 28 septembrie; de vazut si U.S.

Departement of State, in, http:usinfo.state.gov

TIHAN, E., (2008). Jihadul – razboiul sfant, Disertatie, Universitatea „Lucian Blaga”, Sibiu.

XXX (1998). Traducerea sensurilor si comentarii ale Coranului cel Sfant in limba romana, traducere si editare Asociatia Studentilor Musulmani din Romania, Editia I, Ed. Islam, Timisoara.

TUDOR, R., (2006). 11 Septembrie 2001, în, „Politica

Internațională", nr. 5/6.

UNGUREANU, T., (2006). Razboiul timpurilor – declin occidental si

asediu islamic, Ed. Humanitas, Bucuresti.

YOUNG, L-C., (1972). Altruistic Suicide: A Subjective Approach,

în, „Sociological Bulletin", 21 (2).

YOUSSEF, C., (1990). Islamic Fundamentalism, Twayne Publishers, Boston, USA.

WALDMAN, A., (2003). Masters of Suicide Bombing: Tamil Guerrillas of Sri Lanka, The New York Times.

WANSBROUGH, J., (1977). Quranic Studies: Sources and Methods of Scriptural Interpretation, Oxford, UK.

WEYER, R., (2001). Islamul si occidentul. O noua ordine politica

si religioasa dupa 11 septembrie. Ed. ALLFA, Bucuresti.

WILLIAMS, P., L., (2004). Al Qaeda. Frăția terorii, Editura Lucman, București.

ZAINEA, E., (2005). Elemente de tensiune si de conflict in spatiul islamic, in, revista „Geopolitica”, nr.1.

ZIMBARDO, P., (2004). A Situationist Perspective on the Psychology of Evil: Understanding How Good People Are Transformed into Perpetrators, in Arthur Miller (Ed.). „The Social Psychology of Good and Evil: Understanding our Capacity for Kindness and Cruelty“, Guilford.

***

www.islamulazi.ro

www.islamicity.com

www.sri.ro

www.islam.ro

www.rasarit.com

www.islamdenouncesterrorism.com

www.islamonline.com

www.muftyat.ro

www.taiba.ro

Anexa nr.1

GLOSAR DE TERMENI PENTRU JIHAD*

‘Abd – sclav, rob; noi, musulmanii, suntem cu totii robi ai lui Allah Subhanu Wa Ta’ala. Printre musulmani se intilnesc deseori nume cum ar fi Abdullah (“robul lui Allah”), Abdul-Malik (“robul Regelui”) Abdur-Rahmān (“robul celui Milos”).

Abû – tata ; prezent in majoritatea numelor arabe alaturi de « kun'ya » (prenume).

Adab – cuvinte frumoase, politete, respect, curtoazie.

Ādhān – chemarea la “salah” (rugaciune); se mai poate scrie si “Azaan” sau “Adhan”.

Adl – justitie, dreptate, adevar

Aḥad – semnifica ‘unul’; in contextual islamului ahad inseamna “Unul Singur”. Unicul. Al-Wahid este unul dintre numele lui Allah.

Ahl ul-Kitāb– oamenii cartii, cei care au urmat religiile monoteiste revelate anterior, in perioada pre-islamica. Cartile se refera la Scripturile mentionate in Qu’ran – cum ar fi Torah si Biblia – in formele lor initiale.

Ahl/ul Soffa – oameni foarte săraci care locuiau în moschee și care asistau la lecțiile Profetului în moscheea lui din Medina.

Ākhirah – viata de dupa moarte, viata vesnica ; reprezinta unul din principiile de baza ale credintei in Islam.

Allah – Dumnezeu

Alayhis Salam – “Pacea fie asupra lui”- expresia se pronunta dupa ce se mentioneaza numele oricarui Profet (in afara de Profetul Muhammad, cind se spune ‘SallaAllahu alaihi wasallam’) sau al vreunui inger Jibreel (Gabriel), Mikaeel (Mihail), etc.

Al-Baqi- cimitir din Medina. Aici sunt înmormântați numeroși companioni și cativa membri ai familiei Profetului.

Al-Hamdu lillāh – “Lauda adusa lui Allah”.

Al-lsra" și Al-Miraj – Călătoria nocturnă și Ascensiunea în cele șapte ceruri. În noaptea aceea, Profetul s-a deplasat de la moscheea Sfântă din Mekka la moscheea Al-Aqsadin Ierusalim.

Al-Salāt – rugăciunea de cinci ori pe zi orânduită celor credincioși pentru timpuri hotărâte.

Al-Saum – postul din luna Ramadanului.

AL-Shahāda – marturisirea (declaratia) de credință, lā ilāha illā‛llah wa muhammadu rasūlu‛llah (“Nu există Dumnezeu afară de Dumnezeu, iar Mahomed este trimisul Lui”)

Al – Tawhid – unicitatea lui Allah, credința într-un singur Dumnezeu.

Allah – numele singurei divinitati, cel care este cu adevarat venerat, singurul caruia i se cuvine venerarea, singurul care este unic in orice sens, singur in divinitatea sa.

Allāhu Akbar – Allah este cel mai mare

Ansari – cei care i-au ajutat pe musulmanii emigranți, ajutoarele.

Aqida – credința

‘Aqīdah – crezul Islamic (in Allah Subhanu Wa Ta’ala, ingerii lui Allah, cartile lui Allah, mesagerii lui Allah, predestinarea si suprematia puterii divine, viata de dupa moarte).

Aya – semne, miracole, minuni

Awrah – partile din corpul unei persoane care trebuie sa fie acoperite in fata tuturor celorlalti in afara de sot, se mai utilizeaza si pentru a desemna ceea ce o femeie trebuie sa acopere fata de cei care nu ii sint mahram.

Baitullah – baytullāh – moschee. In sens literal inseamna "casa lui Allah".

Baiytul Makdis – Moscheea Sfântă din Ierusalim. Este cea de a treia moschee sacră, după Mesjid Al Haram din Mekka și Mesjid An-Nebewi din Medina.

Barzakh – mormant, bariera

Batin – secret, ocult, ezoteric

Beiytul Allah – Casa lui Allah Preaînaltu.

Beiytul-Ma'mur- Casa lui Allah situată în al șaptelea cer.

Besmele – "Bismillahi Ar-Rahmani Ar-Rahim" – formulă rostită de musulmani ori de câte ori încep o activitate.

Bid`ah – idee noua, inovatie, apreciata drept erezie.

Buraq – animal mai mare decât un măgar și mai mic decât un cal. Cu acesta a călătorit Profetul în Al-lsra' și Al-Mir'aj.

Cadi – judecator al cauzelor, neintelegerilor civile.

Calif / khalīfah – literal semnifica succesorul lui Mahomed. Este cel care conduce comunitatea de credinta (oumma islamia).

Chahada (shada)– profesiunea de credinta, marturia. Este unul dintre cei cinci stalpi ai islamului.

Chahid (šahīd) – martir, cel care se sacrifica pentru Allah. Este apreciat demn de cinstea comunitatii din care face parte

Cheikh (sayk) – seful comunitatii

Chérif (šarīf) – urmas al lui Mahomed

Coranul – Cartea sfântă a Islamului, sau “Cuvantul lui Dumnezeu”

Dahri – ateu; provine din 'ad dahr' = timp, vreme; conceptul de ateism este exprimat pirn 'ad dahriyyah'.

Dajjal – "mincinos", "cel care deceptioneaza".

Da`wah – chemare la Islam.

Dhul- Ka'da – a 11-a lună a calendarului musulman

Dhul-Khidr – menționat în Coran, în sura „Al-Kahf”. Este numit astfel deoarece s-a așezat pe o blană albă care a început să se miște în spatele său și s-a înverzit. În limba arabă "ahdar" înseamnă "verde."

Dhul-Qarneiyn – un mare conducător din trecut care a domnit peste întreaga lume și care a fost credincios. Dhul-Qarneiyn înseamnă "cel cu două coarne" e o metaforă pentru puterea sa. A avut capacitatea de a supune unele forțe ale Universului. Apare menționat în sura „Al-Kahf:83”.

Dhimmi – „oameni protejați“.

Dhikr (ḏikr) –invocarea numelui lui Allah, repetitie

Dīn / Deen – inseamna a trai in conformitate cu modul islamic de viata, o insumare a credintei si practicilor musulmanului; de cele mai multe ori intilnim acest termen cu semnificatia de credinta.

Djahada – înseamnă a fi harnic, a face efort, și în substantivul abstract juhd, prin care se desemnează în general efortul, încordarea de forțe, pentru atingerea unui scop

Du'aa / Dwa / Dua – suplicatie, rugaciune personala adresata lui Allah Subhanu Wa Ta'ala.

Dunya / Dunia – Lume, univers fizic, viata lumeasca – in opozitie cu viata vesnica.

Eid Al-Adha – Sarbatoarea Sacrificiului; completeaza ritualul pelerinajului, are loc in zilele 10 – 13 ale lunii Dhul Hijjah (cea de-a zecea zi este ziua Nahr iar 11-13 zilele Tashriq); aceasta sarbatoare comemoreaza supunearea si ascultarea Profetului Ibraheem (Alayhis Salam) fata de Allah Subhanu Wa Ta'ala, el fiind pregatit sa isi sacrifice unicul fiu, pe Ismel (Alayhis Salam), dupa cum ni se spune si in Qu'ran – ayat 100:103 din Soorah As-Saffaat (37:100-103).

Eid Al-Fitr – Sarbatoare de trei zile ce marcheaza sfirsitul Ramadan-ului; incepe in prima zi a lunii Shawal, a zecea luna in calendarul islamic.

Ezan – chemare la rugăciune.

Fada'il – merite, culegere literară ce elogiază meritele și minunile Ierusalimului, inclusiv sanctuarele din Haram al – Sahrif

Fajr – numele primei rugaciuni a zilei; inseamna si zorii zilei, acel moment cind se zareste lumina soareluila orizont, inainte de rasarit.

Farḍ / Fardh, plural Fara’id – indatorire religioasa obligatorie, obligatie, obligatoriu; de exemplu – a face cele cinci rugaciuni zilnice este Fardh, obligatoriu; portul hijab-ului este Fardh, reprezinta o obligatie pentru orice musulmana careia i-a venit prima menstruatie.

Fard ayn – obligatie ce revine in mod individual unui musulman.

Fard kifayah – obligatie care revine comunitatii musulmane luate in intregime.

Fitna – emotie, neintelegere; in sens religios inseamna rupture, schisma.

Ghayba (ġayba) – disparitie, absenta, amintire

Genneh – Paradis, Rai.

Ghafara – inseamna a ierta, a absolvi (de pacate). Reprezinta o caracteristica a lui Allah.

Ghaflah – nechibzuire, uitarea lui Allah, indiferenta.

Ghayb – nevazutul, necunoscutul.

Ghusl – ablutiunea cea mare.

Hadeeth / Hadith /Hadis – inseamna "relatare, spuse, discurs"; reprezinta ceea ce a spus Profetul Muhammad (sallallaahu 'alayhi wa sallam) si modalitatea in care el s-a comportat in anumite situatii.

Hadith – literar înseamnă "comunicare, povestire, relatare", însă islamic desemnează tot ceea ce a relatat Profetul Muhammed (s.a.s.) și care a fost consemnat în scris.

Hager Al-Aswad – piatra neagră, care provine din Paradis și se află în Ka'aba.

Ḥalāl – permis, legiuit, bun, benefic, demn de lauda, onorabil.

Hajj – pelerinaj la Mekka în timpul lunii de pelerinaj; unul dintre cei cinci stalpi ai credintei islamice.

Hajjul Weda'a – "Pelerinajul de Bun Rămas" . Acesta se face înainte de părăsirea orașului Mekka în timpul hajjului și a umrei.

Ḥarām – interzis. Reprezinta antonimul cuvintului “halal”.

Haram al – Sahrif – nobilul sanctuar. Este numele musulman al Templului și al clădirilor, moscheilor, mormintelor sale sfinte și școlilor.

Hashishin – secta asasinilor

Hidāyah – calauzire de la Allah.

Hijab – provine de la cuvântul arab "haya" care înseamnă "modestie, rușine". Are două semnificații, cel mai comun sens este de batic, eșarfă care acoperă capul și gâtul femeii sau orice tip de haine islamice.

Hijra/ Hegira – emigrarea Profetului de la Mekka la Medina datorită persecuțiilo. Anul 1 în calendarul islamic.

Hutba – predică care se ține cu diferite ocazii, înainte de rugăciunea de vineri, de sărbători sau cu ocazia căsătoriei.

Iblis – demin, diavol

Id al-Kabir – marele sacrificiu.

Ihram – îmbrăcăminte specială a pelerinului.

Ihsan – indatoririle practice: Rugaciunea, Dania, Postul, respectul pentru parinti etc

Imam – persoana care conduce rugaciunea; “cel care se afla in fata”

Isra – calatoria nocturna a lui Mahomed

'Itikaf – izolare în moschee pentru cel puțin o zi, în timpul lunii Ramadan, cu scopul adorării lui Allah Preaînaltul. În această perioadă sunt interzise relațiile sociale, părăsirea moschei, cu excepția unei perioade scurte, cum ar fi nevoile urgente, înmormântarea sau nevoi fiziologice.

Jahiliya – ignoranța, paganism specific in perioada preislamică.

Jannah – plăcerile Paradisului

Jihad – „a lupta, a depune efort pe o cale dreaptă”

Jihad i Akbar – Jihadul Mare. Este efortul pe care îl face fiecare musulman pentru a lupta contra lui însuși, contra egoismului și a instinctelor sale, contra orgoliului și a patimii dominatoare.

Jilbab- cuvântul apare la plural în Coranul cel Sfânt, sura „Al Ahzab:59” insemnand drept „o haină lungă care acoperă corpul femeii din cap până în picioare”.

Ka' ba – cubul; încăpere cubică din Marea Moschee din Mecca ce are multe elemente simbolice comune cu „Templul lui Solomon”. Este apreciat locul cel mai sfânt în Islam.

Kamikaze – jertfa de sine. In fapt a fost o aplicare moderna a codului « Bushid » al samurailor. Astfel, în toamna anului 1944, amiralul Takijro Onishi a trecut la punerea in practica a proiectului Ooka sau ,,Floare de cires’’.

Khandaq- tranșee.

Lain – detestabil, alterat, depasit

Latif – binevoitor, amabil, dragut

Leiyletul-Qadr – noaptea puterii, noaptea destinului. Este noaptea a 26-27 din luna Ramadan, în care Profetul Muhammed (s.a.s.) i-a fost trimisă prima revelație. În această noapte, Allah Preaînatul hotărăște ce se va întâmpla cu oamenii și ce evenimente vor avea loc anul următor. În Coran este considerată "o noapte mai bună decât o mie de luni".

Mahdi – personaj de tip mesianic, trimis de Allah si care se va ridica odata cu sfarsitul lumii pentru a-i conduce pe musulmani pe calea cea dreaptă.

Maruf – aducerea dreptății

Masjid – loc de rugăciune

Mecca – proclamată de către Mahomed “cetatea sfântă a Islamului”, fiindu-le interzis necredincioșilor accesul pe pământul ei sacru.

Melekul Mewt-îngerul Morții.

Mesjid Al Haram – Moscheea Sacră din Mekka, unde se află Ka'aba.

Mihrab – Firidia rugăciunii, mic alcov boltit dintr-o moschee ce indică qiblah sau direcția către ka' ba din Mecca pentru rugăciune.

Mimber – parte din moschee unde se țin predicile, o nișă de unde imamul își ține hutba (predica de vineri).

Mir' aj – Urcare vizionară, înălțare la cer a lui Mahomed din „Templul din Ierusalim” la tronul ceresc al Domnului.

Moschee – loc de rugaciune, de adunare

Muharram – prima lună din calendarul islamic.

Mujahid (Mujahedin) – luptator, combatant, cel care practica jihad

Multazem – spațiul dintre piatră și ușa Ka'abei în care du'a-urile (cererile, rugămințile, implorările) sunt ascultate.

Munkar – înlăturarea răului din viață

Muslim (Musulman) – cel care se supune, musulman

Nabi (Nabiyy) – este legat de “Hebrew Nebi”, cel mai folosit cuvânt pentru “Profet” în Vechiul Testament.

Nageași (Negus) – rege etiopian.

Oumma Islamia – comunitate de credință islamica

Ourm – cutuma, regula sfanta

Qibla – direcție de rugăciune („orientarea către Mekka”).

Qiyamah – credința în “Ziua Judecății”

Qubbat al – Sakhra („Domul Stâncii”) – magnificul sanctuar musulman octogonal construit de Abd al – Malik în 691 pe locul „Templului lui Solomon”.

Qiyam – poziție din timpul rugăciunii, a sta în picioare, a se ruga noaptea.

Rasul – profet, trimis, mesager al lui Allah

Sadaqa – milostenia, care poate fi de două feluri: sadaqa tatawu' (contribuție voluntară) și sadaka mafruda (contribuție obligatorie). Acest termen desemnează în general tot ceea ce se face în numele lui Allah Preaînaltul.

Salat-rugăciune.

Salam –"pace", "tihnă", "mântuire"

Sewab – răsplată.

Șehada – mărturisirea de credință, unul dintre stâlpii Islamului prin care musulmanii declară că nu există un alt Dumnezeu decât Allah și Muhammed este Trimisul său.

Șeiytan – diavolul, satana.

Sunna – înseamnă „calea”,

Sura – capitol din Coranul cel Sfânt.

Șuhada – martiri, șahid (sg.) – martir.

Taqwa – calea sigură prin care omul este apărat de păcat și de ispita demonilor.

Tawhid – monoteism, unicitatea lui Allah. Dumnezeu este unic.

Tawaf – perindare, înconjurarea Keabei de șapte ori, o parte din ritualurile obligatorii ale pelerinajului și umrei.

Terawih – rugăciune opțională din timpul lunii Ramadan care este formată din minim opt rekeat (părți de rugăciune).

Telbiya – formulă rostită de pelerini "Lebeike Allahumme lebeik."

Teșehud – literar înseamnă "mărturisire", o parte din rugăciune pe care un musulman o face la sfârșitul ei.

Ummeh – comunitate, națiune.

Umra -, pelerinajul benevol la Mekka. Acesta se face prin efectuarea „tawaf-ului” (înconjurarea Keabei) și „sa'y” (perindarea dintre Safa și Marwa).

Yaum An Nahr (Ziua An-Nahr) – ziua sacrificiului.

Zakat – danie obligatorie, unul dintre cei cinci stâlpi ai Islamului.

*MUHAIYADDEN, H., (2003). Islam and World Pace -Explanations of Sufi Glossary, London; de vazut si ABUL A’LA MAWDUDI, (1963). Islamul, Editura Taiba, Bucuresti; IBRAHIM, I., A., (2006). Ghid pentru o mai buna intelegere a Islamului, Ed. Selam, Constanta; SOURDEL,D., SOURDEL, J., (1996) Dictionnaire historique de l’Islām, Paris ; www.turntoislam.com/forum

Anexa nr.2

ORGANIZAȚII TERORISTE ȘI LIDERII LOR*

1. AL-QAIDA

Descriere: înființată de Osama bin Laden la sfârșitul anilor '80 pentru a-i reuni pe arabii care luptaseră în Afganistan împotriva invaziei sovietice. A sprijinit financiar procesul de recrutare, transport și instruire a extremiștilor suniți pentru rezistența afgană. Actualul obiectiv declarat este acela de a pune bazele unui califat panislamic.

Activități: a complotat pentru a duce la îndeplinire acțiuni teroriste împotriva unor turiști americani și israelieni care vizitau Iordania cu ocazia sărbătorilor mileniului. (Autoritățile iordaniene au dejucat planurile teroriștilor și au trimis în judecată 28 de suspecți.) In august 1998, a organizat atentate cu bombe împotriva ambasadelor SUA din Nairobi (Kenya) și Dar es Salaam (Tanzania). Cu această ocazie, au fost ucise cel puțin 301 persoane și rănite mai mult de 5.000. Pretinde că a doborât elicoptere americane și că a ucis soldați americani în Somalia în 1993. De asemenea, susține că s-a aflat la originea a trei atentate cu bombe îndreptate împotriva trupelor americane din Aden (Yemen), în 1992.

Număr de membri: poate avea câteva mii de membri. Servește și ca punct focal sau organizație-umbrelă pentru o rețea mondială care include multe grupări extremiste sunite precum: Jihadul Islamic Egiptean, Al Gama'a al-Islamiyya, Mișcarea Islamica din Uzbekistan și Harakat ul-Mujahidin.

2. HAMAS (Mișcarea de rezistentă islamică)

Descriere: Formată în 1987 ca o prelungire a ramurii palestiniene a Frăției Musulmane. Diverse elemente Hamas au folosit atât mijloace violente, cât și politice pentru a-și îndeplini scopul de a instaura un stat islamic palestinian în locul Israelului. Fără o structură bine definită, cu unele elemente clandestine și altele publice, acționează prin intermediul moscheilor și al serviciilor sociale pentru a recruta noi membri, a aduna fonduri, a organiza activități și a face propagandă. Cartierul general al Hamas se află în Fâșia Gaza. Organizația s-a implicat și în activități politice pașnice, precum promovarea de candidați în alegerile pentru Camera de Comerț din Cisiordania.

Activități: Activiștii Hamas, mai ales cei din brigăzile Izz el-Din al-Qassam, au fost autorii a numeroase atentate, inclusiv atentate sinucigașe, la scară largă împotriva unor ținte militare și civile israeliene.

Număr de membri: numărul de membri oficiali este necunoscut, însă are zeci de mii de susținători și simpatizanți.

Localizare/arie de acțiune: în primul rând, teritoriile ocupate de Israel, în august 1999, autoritățile iordaniene au închis Biroul Politic al grupului din Amman, i-au arestat liderii și i-au interzis grupului să acționeze pe teritoriul Iordaniei.

Ajutor extern: primește fonduri de la expatriați palestinieni din Iran și de la binefăcători din Arabia Saudită și din alte state moderate arabe. O parte din activitățile de propagandă și strângere de fonduri au loc în Europa Occidentală și în America de Nord.

3. HEZBOLLAH (Partidul lui Dumnezeu)

Alte denumiri: Jihadul Islamic; Organizația Revoluționară a Dreptății;Organizația Oprimaților; Jihadul Islamic pentru Eliberarea Palestinei.

Descriere: Grup radical format în Liban, care urmărește crearea unei republici islamice după model iranian în Liban și distrugerea tuturor influențelor nonislamice din zonă. Se opune Occidentului și Israelului. Deși este un aliat apropiat al Iranului, fiind, de cele mai multe ori, influențat acest stat, a dus și operații care nu au avut acordul Teheranului.

Activități: Cunoscut și suspectat de a fi fost implicat în numeroase atentate antiamericane, inclusiv în atentatele sinucigașe împotriva ambasadei SUA și a sediilor Marinei SUA din Beirut în octombrie 1983, precum și în atentatele împotriva clădirilor ambasadei SUA din Beirut în septembrie 1984. Elemente ale grupării au fost responsabile de răpirea și deținerea de ostatici americani și occidentali în Liban. Grupul a atacat, în 1992, ambasada israeliană din Argentina și este suspectat de atentatul din 1994 împotriva Centrului Cultural Israelian din Buenos Aires. în toamna anului 2000 a capturat trei soldați israelieni de la fermele Shabaa și a răpit un civil israelian pe care l-a atras în Liban prin mijloace ilegale.

Număr de membri: mai multe mii de susținători și câteva sute de teroriști operativi.

Localizare/arie de acțiune: In decembrie 1998, Al-Banna a revenit în Irak, unde grupul își menține prezența. Desfășoară diverse operații în Liban, pe valea râului Bekaa și în câteva tabere de refugiați palestinieni din zona de coastă a Libanului. Are o prezență limitată în Sudan și Siria.

4. AL-FATAH

Alte denumiri: AL-'ASIFA

Descriere: Condusă de Yasser Arafat, organizația Fatali s-a alăturat OEP în 1968 și a dobândit în interiorul acesteia o poziție de conducere în 1969. Comandanții săi au fost expulzați din Iordania după confruntările violente cu forțele armate iordaniene din perioada 1970-1971, care au debutat în 1970 cu evenimentele cunoscute sub numele de Septembrie negru.

Activitati: Fatah a dus la îndeplinire numeroase acte de terorism internațional în Europa Occidentală și Orientul Mijlociu de la începutul și până la mijlocul anilor '70. Arafat a semnat Declarația de principii cu Israelul în 1993, prin care s-a angajat să renunțe la terorism și violență. Din acel an, nu s-a mai autorizat nici o acțiune teroristă.

Număr de membri: 6.000 până la 8.000.

Localizare/arie de acțiune: sediul central în Tunisia, cu baze în Liban și în alte țări din Orientul Mijlociu.

Ajutor extern: Fatah a avut legături politice și financiare puternice cu Arabia Saudită, Kuwait și alte state moderate din zona Golfului Persic. Aceste legături au fost întrerupte în timpul crizei din Golf dintre 1990-1991. Fatah a avut, de asemenea, legături cu Iordania. A primit arme, explozivi și instruire din partea fostei URSS și a regimurilor comuniste din Europa de Est. China și Coreea se pare că au ajutat și ele Fatah cu arme.

*Sursa: nps.navy.mil/library.

Anexa nr. 3

ACȚIUNI TERORISTE *

Sursa: Wikipedia Terrorism incidents, apud Cretu, 2011

Sursa: Wikipedia Terrorism incidents, apud Cretu, 2011

Anexa nr.3

GHIDUL TERORISTULUI*

Osama Bin Laden

Cu ocazia percheziției în apartamentul unui membru al rețelei AI-Qaeda, poliția din Manchester (Marea Britanie) a descoperit în computerul celui investigat un ghidmanual despre care se crede ca ar sta la baza acțiunilor teroriste ale organizației conduse de Osama bin Laden. Textul este intitulat "Studii militare în războiul sfânt împotriva tiranilor" (Military Studies in the Jihad Against tlle Tyrans). Pe parcursul celor 180 de pagini, "Biblia teroristului", semnată de Osama bin Laden, oferă luptătorilor sfaturi în domenii precum comiterea de asasinate si răpiri, falsificarea documentelor, prepararea otrăvurilor etc (Cristescu, C, 2006, http://www.lumea.ro). Extrase din "Manualul teroristului" au fost incluse în numărul din 24 mai 2004 al revistei electronice AI-Battar Magazine, editată de AI-Qaeda. Focalizată pe chestiuni militare, aceasta este complementară celeilalte reviste on line aparținând AI-Qaeda,Vocea Jihadului, axată pe probleme ideologice. Alături de alte chestiuni avute în vedere, textul conține instrucțiuni referitoare la operațiunile de răpire, tipologia răpirilor, negocierea eliberării ostaticilor, organizarea operațiunilor de răpire.

Răpirile

Motive pentru deținerea unuia sau a mai multor indivizi: forțarea guvernului sau a inamicului de a da curs unor cereri; punerea guvernului într-o situație dificilă; obținerea unor informații folositoare de la ostatici; obținerea răscumpărării în bani, necesari susținerii financiare a organizației teroriste. Elemente necesare formării unui grup de răpitori: capacitatea de a face față presiunii psihologice și circumstanțelor dificile (în cazul răpirilor publice, echipa de răpitori va fi supusă unei tensiuni mai mari); inteligența și reflexe rapide pentru a putea răspunde în timp util unor situații de criză sau neprevazute; capacitatea de a exercita un control asupra adversarului (abilități necesare paralizării adversarului și câștigării controlului asupra acestuia); forma fizică bună; cunoașterea cerințelor de securitate înainte, în timpul și dupa încheierea operațiunii; abilitatea de a folosi orice tip de arme necesare răpirii.

Tipuri de răpiri: răpiri cu caracter secret (subiectul-țintă este răpit și dus la o locație sigură și securizată, necunoscută autorităților; răpirea secretă este mai putin riscantă); răpiri cu caracter public (ostaticii sunt deținuți în mod public într-o locație cunoscută; autoritățile înconjoară zona și poartă negocieri; adesea încearcă să genereze diversiuni și să atace răpitorii).

Etapelele răpirilor publice:

1. Stabilirea țintei: ea trebuie aleasă cu chibzuință astfel încât să forțeze puterea politică să soluționeze revendicările grupului de răpitori (răpitul va fi o persoană importantă și influentă);

2. Culegerea informațiilor despre locația unde se va produce răpirea și persoanele ce se găsesc acolo (vor fi studiate sistemele de alarmă, trupele de pază, planurile detaliate ale clădirii); vor fi identificați răpitorii care pot patrunde în interiorul clădirii fară a fi supuși controlului; dacă subiectul-țintă se afla într-un autobuz este esențială cunoașterea naționalităților oamenilor din autobuz (deoarece naționalitatea va determina efectul operațiunii) și a datelor referitoare la ruta acestuia, opririle la benzinării, procedurile de protecție, programul special pentru turiști etc., cu scopul de a identifica punctele slabe și de a obține un control asupra grupului-țintă; daca ținta se afla într-un avion: trebuie determinată destinația și aflat daca este vorba de un zbor de legatură, ceea ce constituie o opțiune mai bună. (Zonele de tranzit sunt mai vulnerabile, deoarece se fac mai puține controale; cei ce deturnează un avion trebuie sa fie creativi în maniera de introducere la bord a materialelor explozive și a armelor).

3. Executarea răpirii: rolurile răpitorilor variază în funcție de locația operațiunii de răpire.

Tipologia grupurilor de răpitori: grupul de protecție (rolul său constă în apararea răpitorilor); grupul de pază și control (asigurarea controlului asupra ostaticilor; dacă operațiunea eșuează, trebuie scăpat de ei); grupul de negociere (în general, liderul grupului este cel ce negociază și transmite apoi totul mujahedinilor; trebuie să fie o persoană inteligentă și determinată).

Negocierile

Inamicul folosește, de regulă, cel mai bun negociator de care dispune, care este inteligent și are cunoștințe în psihologia umană. Este capabil să induca teama în rândul răpitorilor, în scopul descurajării acestora.

Răpitorii trebuie să-și păstreze calmul în toate situațiile, pe masură ce negociatorul inamicului va încerca să tragă de timp pentru a da oportunitatea forțelor de securitate, să construiască un plan de identificare a locatiei unde sunt ținuți ostaticii.

Durata detenției ostaticilor ar trebui minimizată pentru a reduce tensiunea echipei de răpitori. Cu cât este mai lungă perioada de deținere, cu atât va slăbi puterea și determinarea echipei de răpitori și cu atăt va fi mai dificilă menținerea controlului asupra ostaticilor.

În cazul în care autoritățile trag de timp în soluționarea revendicărilor, executarea ostaticilor devine necesară. Autoritățile trebuie să conștientizeze seriozitatea răpitorilor.

Schimbul de ostatici este o etapă extrem de delicată. Dacă inamicul soluționează cererile, iar scopul operațiunii este eliberarea unor membri ai AL-Qaeda aflați în închisoare este esențială asigurarea prealabilă că aceștia sunt într-o stare bună.

Dacă scopul răpirii este obținerea de bani este esențială asigurarea ca întreaga sumă solicitată a fost acordată și că banii nu sunt nici falși, nici marcati și nici nu sunt plantate dispozitive de ascultare în interiorul valizei cu bani. Echipa de răpitori trebuie să fie într-o alertă perpetuă pentru potențiale atacuri din partea autorităților, chiar și în timpul schimbului de ostatici.

Operațiunile anterioare au demonstrat că forțele de securitate sunt incapabile să asigure controlul total în interiorul orașelor. Prin urmare, membrii AL-Qaeda au găsit metode de transportare în condiții de siguranță a deținuților eliberati în schimbul ostaticilor. Răpitorii trebuie să fie atenți să nu elibereze ostaticii solicitați la schimb. Ostaticii nu vor fi uciși în cazul în care cererile AL-Qaeda au fost soluționate. Ostaticii cei mai importanți vor fi reținuți până în momentul în care răpitorii se vor fi retras în siguranță.

Măsuri de securitate

În cazul răpirilor publice: detenția nu trebuie prelungită; dacă autoritățile trag timp, ostaticii trebuie executați gradual, pentru ca autoritățile să știe că rapitorii nu glumesc; în momentul eliberării unor ostatici – femei sau copii, trebuie avute în vedere ca: aceștia să nu transfere informații care ar putea dauna răpitorilor; trebuie verificat dacă alimentele aduse ostaticilor și răpitorilor sunt sigure; persoana care le livrează și ostaticii vor fi puși să guste înaintea răpitorilor; tactica tragerii de timp din partea autorităților poate indica intenția acestora de a ataca locația deținuților, a ostaticiilor; atacurile subite ale autorităților pot fi încercări de a crea, diversiune care le-ar permite câștigarea controlului asupra situației; în cazul in care cererile răpitorilor au fost îndeplinite, eliberarea ostaticilor trebuie să se producă într-o locație favorabilă răpitorilor; atenție la gurile de aerisire sau ventilație, deoarece acestea pot fi folosite pentru instalarea dispozitivelor de supraveghere prin intermediul cărora se poate afla numărul răpitorilor sau se pot folosi gaze lacrimogene; răpitorii nu trebuie să se lase impresionați de ostatici; e bine să evite să se uite la femeile luate ostatice. Etapele răpirii secrete sunt asemănătoare celor ale răpirii publice: stabilirea planului de capturare a țintei și pregătirea/antrenarea pentru operațiunea de răpire.

Echipa însărcinată cu operațiunea de răpire trebuie să fie formată din 5 grupuri grupul de supraveghere (raportează mișcările țintei); grupul de protecție (protejează răpitorii de orice intervenție externă); grupul de răpitori(al cărui rol este să supravegheze ostaticii pentru momentul producerii schimbului de ostatici sau al executării acestora); grupul de urmărire și prevenție (asigură ca grupul de adăpostire nu este urmărit sau supravegheat).

Ținta va fi transportată într-o locație sigură. După ce solicitările răpitorilor au fost îndeplinite, este necesară transportarea ostaticului într-o locație de unde va fi eliberat. El nu trebuie să fie capabil să identifice locul detenției sale.

Tratarea ostaticilor în ambele tipuri de răpire: observarea ,supravegherea atentă, confiscarea oricărei arme aflate în posesia lor; separarea tinerilor de bătrâni, a femeilor de copii; cei ce opun rezistență trebuie uciși pe loc, pentru a descuraja orice tentativă de opoziție; păstrarea distanței față de ostatici (minim 1,50 m), din motive de siguranță; de față cu ei, trebuie vorbit într-o altă limbă sau într-un alt dialect decât cel propriu răpitorilor, pentru a preveni posibilitatea identificării acestora; din același motiv, ostaticii vor fi legați la ochi.

Tactica răpirilor din Irak

Luarea de ostatici – un instrument la care recurg teroriștii pentru a dărâma guverne și a influența opinia publică – este una dintre formele de terorism cele mai eficiente din Irak. La rândul ei, mediatizarea influentează opinia publică, ceea ce poate schimba politicile guvernamentale.

Cine sunt autorii răpirilor?

În majoritatea cazurilor, răpirile sunt orchestrate de grupări fundamentaliste extremiste care consideră că versiunea lor pură asupra islamului este divizată în credincioși și infideli, în dar al-Islam și dar al-Harb. Prima, "casa islamului", sunt regiunile sub conducerea islamului, iar a doua, "casa razboiului' sunt regiunile conduse de necredincioși, respectiv musulmani eretici. Aceste regiuni trebuie cucerite prin intermediul jihadului, "razboiul sfânt", pentru a le transforma în "casa islamului". Extremiștii islamici cred ca jihadul este o obligația oricarui musulman.

Sumiții îi considera pe șiiți drept eretici, iar Abu Musab al-Zarqawi, liderul celui mai important grup terorist din Irak, drept adversari. Pentru acești musulmani extremisti, Irakul reprezintă doar o bătălie dintr-un razboi mult mai mare, dus împotriva nonmusulmanilor. Grupările de răpitori cele mai proeminente sunt: Tawhid wa Jihad (condus de Abu Musab al-Zarqawi), Annata Islamica, Brigada Verde, Riposta Islamica, Ansar al-Sunna.

Care sunt țintele răpitorilor?

Victimele variază atat ca naționalitate (nepalezi, italieni, francezi, coreeni, filipinezi, irakieni, iranieni, turci, iordanieni, britanici, americani și, după cum am văzut, români), precum și ca profesie (reporteri, funcționari, diplomați, soldați, muncitori, șoferi de camion).

Cum se produc răpirile?

Imediat dupa luarea unui ostatic, o casetă video este postată pe un site islamic și, apoi transmisă televiziunii din Qatar, AI-Jazeera. Internetul permite oricărui grup să folosească o înregistrare video și un site ca instrumente de propagandă. Informația este instantaneu accesibilă pretutindeni în lume. AI-Jazeera, care numară 35 de milioane de telespectatori din Orientul Mijlociu, a acceptat transmiterea unor înregistrări cu mesajele, solicitările și amenințările fundamentaliștilor. Cererile teroriștilor se îndreaptă spre guverne, însă audiența lor reală o constituie cetățenii țării respective. Mediatizarea crizei ostaticilor generează presiunea populației de a soluționa cererile răpitorilor. Aceștia sunt conștienți de efectul casetelor și adesea recurg – aveau să descopere specialiștii la tehnici sofisticate de editare a imaginii, menite a scoate în evidență și suferința ostaticilor.

Efectele răpirilor

Efectele luării de ostatici sunt diverse și se produc la diferite nivele. În cazul victimelor este vorba de o experiența traumatizantă și adesea, foarte dureroasă. În cazul prietenilor și rudelor victimelor, apare disperarea care generează suferință persoanelor dragi și posibila lor execuție. Liderii politici și cei ce se confruntă cu o dilemă etică: pe de o parte, vor să facă tot ce le stă în putință pentru a proteja viețile celor luați ostatici; pe de altă parte, vor să evite să cedeze în fața cererilor teroriștilor, pentru a nu încuraja practica răpirilor.

Tipuri de reacții la criza ostaticilor.

Liderii politici au reacționat diferit la crize similare: fie au cedat în fața răpitorilor (cazul statului Filipine, care a acceptat retragerea trupelor din Irak în schimbul eliberarii lui Angelo , șofer de camion răpit de Armata Islamică la 7 iulie 2004), fie au refuzat solicitările răpitorilor, fie au ales negocierile (cazul jurnaliștilor francezi răpiți de Armata Islamica irakiană, care solicitase guvernului de la Paris revocarea legii ce interzice elevilor islamici să poarte valul sau alte simboluri religioase în școlile publice), fie au exclus orice posibilitate de negociere (cazul Australiei, al carei premier, John Howard, a afirmat că "nu vom negocia cu teroriștii" pentru eliberarea ostaticilor australieni răpiți pe 13 septembrie 2004).

Teroriști tactici și teroriști strategici.

Potrivit lui Giandomenico Picco, diferența de bază între generația trecută de teroriști și cei actuali este că grupări precum Hezbollah aveau un caracter "tactic’’ cand grupările teroriste de tipul AI-Qaeda sunt "strategice." Astfel, teroriștii tactici au un obiectiv politic precis, bine cunoscut și neschimbat precum alungarea israelienilor din Liban sau a britanicilor din Irlanda de Nord. În schimb, teroriștii strategici au un obiectiv general – islamizarea întregii umanități. Scopurile lor se schimbă în funcție de avantajele pe care le pot obține. De pilda, chestiunea palestiniană nu s-a aflat pe ordinea de zi a AI-Qaeda pană în 1998. actualmente, a fost inlocuită cu practica răpirilor și decapitărilor în Irak. Asadar, teroriștii actuali își ajustează obiectivele în funcție de context.

A doua distincție se referă la identificarea inamicului. Teroriștii tactici, precum cei din IRA, ETA si Hezbollah, erau foarte atenți să nu-și multiplice inamicii. Pe acest considerent, își nominalizau adversarii tradiționali; de pildă, trupele britanice din Irlanda de Nord sau oficialii guvernamentali de la Bilbao. Teroriștii strategici, precum AI-Qaeda, percep ca inamici triburile șiite din Afganistan, americanii din New York, indienii din Cașmir, chiar și turiștii australieni din BaIi sau oficialii guvernamentali din Arabia Saudită. Nu își fac probleme cu privire la multiplicarea inamicilor, deoarece sunt împotriva tuturor celor care nu sunt cu ei. A treia distincție constă în faptul că teroriștii tactici sunt cunoscuți inamicilor și negociază cu aceștia direct sau indirect. În schimb, "negocierea" nu pare un termen inclus în vocabularul teroristilor strategici. "Din experiența mea din ultimii 25 de ani, majoritatea ostatici lor răpiți de grupările tactice Shia (șiite) au fost, pâna la urmă, eliberați. Însă ostaticii grupărilor tip AI-Qaeda au fost în mod brutal uciși în Pakistan, Afganistan, Irak sau în altă parte", afirma Giandomenico Pico. A patra – și cea esențială – distincție este că teroriștii tactici își au baza în teritoriul unde operează, ceea ce înseamnă că, de regulă, au o grupare politică și o alta de natură militară. Hezbollah are chiar o rețea de organizații de caritate. În contrast, teroriștii strategici sunt o organizație fară o baza într-un anumit teritoriu.

Consecința practică a tuturor acestor diferențe este că teroriștii tactici se pot transforma și pot continua să trăiască fară a avea vreun inamic. Precum IRA, pot renunța la terorism si pot deveni un partid politic pentru a-și realiza obiectivele. AI-Qaeda nu poate face asta, deoarece, fară adversar, rațiunea existenței sale dispare. În ceea ce privește tactica răpirilor, faptul că unii ostatici sunt executați și alții eliberați în schimbul unei răscumpărări arată că fiecare grupare își are propriul mod de operare.

Mass-media și terorismul

Potrivit lui James E. Lukaszewski, consilier pe probleme de relații publice al Armatei Statelor Unite, "mass-media și terorismul merg mână în mână, fiind cvasi inseparabile. Se alimentează reciproc, având motivații diferite: politice sau ideologice în cazul terorismului, respectiv succes comercial în cazul mass-media". Lukaszewski argumentează că această relație este benefică ambelor părți, deoarece "presa asigură teroriștilor accesul la opinia publică, iar activitățile teroriste sporesc ratingurile".

Într-un articol din revista Middle East Review of International Affairs, Ibrahim al Marashi arata că, "simultan și complementar activităților militare, s-a dezvoltat o strategie media a insurgenților". Fenomenul răpirilor a dovedit intenția acestora de a influența mass-media internațională, luarea de ostatici și transmiterea înregistrărilor video cu captivitatea acestora – iata o tactică de succes pentru câștigarea mediatizării – atât în presa arabă, cât și în cea internațională -, precum și pentru presarea liderilor politici, să cedeze cererilor insurgenților.

John Alterman, directorul programului pentru Orientul Mijlociu al Centrului de Studii Strategice de la Washington, descrie înregistrările video cu decapitarea ostaticilor ca fiind "acte construite pentru televiziune"; "casetele cu decapitări sunt parte a unui set de imagini și acțiuni calculate, direcționate spre influențarea opiniei publice. În acest fel, audiența este mai importantă decat însăși acțiunea, iar simbolismul este inseparabil de strategie, A trece cu vederea aceste aspecte poate conduce la riposte eronate". Brigette L. Nacos, analistă a raportului dintre terorism și presă, explică această relație în baza a trei variabile: "bomba și mesajul", cu alte cuvinte actul terorist și relatarea de presă a respectivului incident; ,,opinia publică,, (ea reacționează întotdeauna la atacul terorist); decidenții, sunt nevoiți să ia măsuri în baza percepției publice asupra evenimentului.

Ostaticii și mesajele insurgenților.

Bunt, autorul cărții „Islamul în era digitală”, foloseste sintagma de „Cyber Jihad” pentru a descrie acele organizații islamiste care utilizează internetul pentru a transmite mesajul violenței religioase. În ceea ce privește conflictul din Irak, insurgenții se folosesc de internet pentru popularizarea acțiunilor lor împotriva armatei americane în regiune. Fenomenul răpirilor a început după încheierea războiului din Irak, însă primele victime au fost din răndul irakienilor.

Mesajele către irakieni

Înregistrările video ale decapitărilor sunt destinate a servi drept avertismente pentru orice irakian care lucrează pentru forțele de securitate ale guvernului, sau colaborează cu armata americană. O casetă video postată pe site-ul grupării Zargwi în octombrie 2004 conține decapitarea a doi irakieni, Fadhil Ibra Firas Imayyil, membri ai serviciilor secrete. Răpitorii s-au identificat drept Brigazile Jama'at al-Jihad wal-Tawhid. Înainte de execuție, victimele îsi atenționau concetățenii care lucrează pentru asemenea servicii să-și parăsească postul și să se roage pentru păcatul lor de a fi colaborat cu forțele de ocupație Jaysh al-Ansar al-Sunna, care au răpit un alt irakian, Sayf Adnan Kana'an, care,lucra ca mecanic pentru forțele americane din Mosul. Caseta îl arata legat, stând în fața a trei indivizi mascați și a unui steag negru cu texte în limba araba. Execuția invocă vina de a fi fost un spion recrutat de trupele americane pentru a da infonnații despre activitatea mujahedinilor din Mosul. Înainte de a fi ucis, ostaticul a fost forțat să declare: "Spun tuturor celor ce vor să lucreze pentru americani să nu facă asta. Am aflat ca mujahedinii au informații despre absolut orice.Sunt mai puternici decât am crezut.,,

Alte răpiri au vizat anumite comunități de irakieni, precum înregistrarea video din octombrie 2004, care a aparut pe site-ul gruparii Jaysh Ansar al-Sunna și conținea execuția unui musulman șiit. Acesta a fost pus să citească o declarație,ulterior fiind decapitat în timp ce răpitorii strigau "Dumnezeu este mare"

Siiții au fost o țintă specifică pentru gruparea lui al-Zarqawi, fiind acuzați că ar fi organizat atacuri împotriva musulmanilor sumiți din Irak și că s-ar fi aliat cu forțele americane. AI-Zarqawi a încercat să genereze un conflict civil subminând astfel eforturile Coaliției de a asigura stabilitatea în regiune. A înregistrat chiar o caseta audio de 33 de minute în care declară că șiiții irakieni nu sunt musulmani adevarați, ci "ochii și urechile americanilor". Insurgenții i-au vizat și pe kurzi,acuzându-i tot de colaborare cu forțele americane.

Mesajele către Statele Unite și Marea Britanie

Răpirile par o formă de protest la adresa razboiului împotriva terorismului declanșat de Statele Unite după momentul 11 septembrie. De pilda, Nicholas Berg, un tănăr înreprinzător american, a fost capturat în aprilie 2004. Casete video cu execuția sa îl arata purtând un echipament portocaliu, culoare simbolică pentru arabii deținuți în închisorile americane Guantanamo Bay si Abu Ghraib. ) Ostaticul era înconjurat de cinci indivizi mascați și înarmați, care citeau un mesaj potrivit caruia execuția este o reacție la abuzul comis asupra deținuților irakieni către soldații americani. La 11 mai 2004, Ansar al Sunna a transmis înregistrarea video a decapitării lui Berg. Tatal acestuia avea să-l acuze pe președintele George Bush de moartea fiului său, ceea ce demonstrează că insurgenții au puterea de susținere a poporului american pentru ocuparea Irakului.

Jama 'at al-Jihadawhid l-a răpit pe britanicul Kenneth Bigley la Bagdad, la 16 septembrie împreuna cu alți doi americani angajați ai companiei Gulf Services din statele Arabe Unite. O înregistrare video amenința cu executarea lor în cazul în care Statele Unite nu eliberau toate femeile irakiene aflate în custodia sa. Cei doi , Jack Hensley și Eugene Anstrong, au fost decapitați, iar înregistrarea certificând că execuția a fost postată pe Internet la 21 septembrie 2004.

Mesajele pe care le trimite al-Zarqawi prin intermediull casete lor îi inspiră pe tinerii musulmani să se alature cauzei jihadului în Irak. Este cazul unui individ care s-a oferit să execute "o misiune sinucigașă împotriva forțelor americane. Pentru acei musulmani pe care înregistrările decapitărilor nu îi determinau să se alature cauzei, aceste imagini servesc unui alt scop: decapitările reprezintă mesajul insurgenților potrivit cărora inamicii încalcau legea islamică;.

Concluzii

Practica răpirilor a facut mereu parte din repertoriul grupărilor teroriste, bucurându-se dintotdeauna de mediatizare, generând crize și obținând, ocazional,concesii politice, însă insurgenții din Irak sunt primii din analele terorismului care au transformat practica răpirii în armă strategică. Irakul oferă condiții ideale pentru acțiunile de răpire. Țara este macinată de conflicte,autoritatea guvernamentală este slabă,poliția ineficientă iar comerțul cu arme și explozibil prosperă. Profitând de vidul de autoritate de după înlaturarea lui Saddam Hussein grupările infracționale au început să răpească irakieni. În momentul în care mișcările de rezistență au început să vizeze civili de cetățenie străină ,în aprilie 2003 , unii analiști atrăgeau atenția asupra faptului că fenomenul va lua amploare pe masură ce răpitorii vor căpăta experiență, generând crize interne cu care vor trebui să se confrunte forțele Coaliției.

Guvernele și corporațiile vor plăti răscumpărarea ostaticilor,încurajând astfel noi răpiri. Oficialii irakieni și cei ai Coaliției, focalizați pe deteriorarea securității interne au subevaluat această amenințare. Acum, procentul răpirilor și execuțiilor din Irak a ajuns să îl devanseze serios pe cel din Columbia sau alte state, unde fenomenul răpirilor a devenit endemic, însa motivația răpitorilor este de natură economică.

Desi cererile formulate de răpitori au fost soluționate doar în cazuri foarte rare,practica răpirilor a dovedit o strategie extrem de eficientă.Grupările au catalogat răpirile drept răsplată pentru tratamentul abuziv aplicat prizonierilor musulmani din închisorile Coaliției și pentru umilințele la care a fost supusă lumea arabă.

Chiar dacă numărul victimelor cauzate de explozia unei bombe este superior, fenomenul răpirilor personalizează violența.Oficialii irakieni și cetățenii străini, deja izolați datorită măsurilor de securitate, au fost plasați dincolo de garduri și gărzi de securitate. În plus răpirile au încetinit procesul de reconstrucție a Irakului. Unele companii au cedat solicitărilor răpitorilor de a parăsi țara. Altele se tem să patrundă în Irak . In medie, patru irakieni sunt răpiti zilnic. Unii estimează că numărul total al celor răpiți pentru obținerea unei răscumparări se ridică la mii. Așadar, în acest caz, este vorba de răpiri în scopuri economice.

În ceea ce îi privește pe cetățenii străini, motivația este inclusiv de natură politică.Analiștii estimează că, pe viitor,ne putem aștepta la continuarea practicii răpirilor, la,,comercializarea,, ei pe masură ce răscumpărările devin parte a cererilor răpitorilor, specializarea grupărilor de răpitori (unele se vor axa exclusiv pe răpirea propriu zisă, altele pe custodia ostaticilor, iar altele pe negocierea răscumpărării).

Anexa nr. 4

MANUALUL TERORISTULUI

Spionarea inamiculuI este permisă și poate deveni chiar o obligație în cazul unui razboi între musulmani și alții. Câștigarea batăliei este dependentă de cunoașterea secretelor planurilor și mișcărilor inamicului. Însuși profetul Mahommed a folosit această metodă, apeland la spioni și informatori. Cum poate un spion musulman să traiască în mijlocul adversarilor săi, în condițiile în care își păstrează caracteristicile de musulman? Cum poate să-și îndeplinească datoria față de AlIah, dar în același timp să nu se deconspire ca fiind musulman? Din acest punct de vedere – al vestimentației și religiei -, informatorului musulman îi este îngăduit să preia un look și un comportament similar adversarului, care să-i permită aflarea unor date profitabile organizației (israel.romania.com).

Importanța informațiilor

I În baza informațiilor actualizate despre inamic, despre capabilitățile și planurile acestuia, organizația islamică poate construi planuri viabile, cu șanse de reușită.

2. Informațiile cu privire la intențiile inamicului se constituie în avertismente pentru comandamentul organizației. care astfel va face pregătirile necesare pentru dejucarea oportunităților adversarului.

3. De aceste informații profită organizația. în masura în care oferă date despre punctele forte și cele slabe ale adversarului.

Criteriile de culegere a informațiilor:

Actualitatea, veridicitatea, securitatea/ siguranța, confirmarea

Sursele de informații

1. Surse publice: folosind sursele publice într-o manieră deschisă și fără apel la mijloace ilegale se pot obține cel putin 80% din informațiile necesare despre inamic. Procentul variază în funcție de politica fiecărui stat în privința accesului la informatie și a libertății presei. Este posibilă culegerea de informații în baza știrilor de presă, a revistelor,cărților, publicațiilor oficiale, emisiunilor de televiziune. Trebuie avute în vedere inclusiv opinia cetățenilor, comentariile sau glumele oamenilor simpli. Persoana însarcinată cu culegerea informațiilor publice trebuie să fie absolventă de studii superioare, care va examina sursele primare de informații publicate de catre adversar (ziare, reviste, radio, TV, Internet etc) și va cauta date direct relaționate cu subiectul în chestiune. Persoana care culege informații din surse publice nu este expusă vreunui pericol; de altfel, musulmanul care îndeplinește aceasta sarcină nu poate fi etichetat drept "spion", deoarece nu depune eforturi pentru aflarea unor informații secrete.

2. Surse secrete: prin apelul la metode de spionaj riscante se pot obține cele 20% din informațiile considerate secrete. Cele mai importante asemenea surse sunt: indivizi recrutați, fie ca voluntari, fie datorită motivațiilor lor; monitorizări și inregistrări; fotografiere; interogare; documente extrase prin furt sau prin recrutare de personal; supraveghere, spionaj, observare.

Culegerea de informații prin mijloace publice

A. Ziare, reviste, publicații oficiale

Prin intermediul monitorizării acestor surse publice de informații se pot afla date despre evenimente politice, întruniri, călatorii prezidențiale sau ministeriale: Informațtiile pot consta în: nume și fotografi ale unor personalități politice marcante, lideri ai serviciilor de informații, militari.

Știrile despre diverse întruniri la nivel înalt pot oferi date despre deciziile luate și subiectele abordate; știri privind planificarea unor întruniri, conferințe.

Date despre capabilitățile actuale sau viitoare ale adversarului vizat, prin fotografierea proiectelor și locațiilor strategice sau prin întruniri cu ofIciali de rang înalt: știri despre diplomația adversarului și despre planurile sale prezente ori viitoare; știri despre grupuri de turiști; reclame pentru apartamente de închiriat sau despre orice altceva util: reclame pentru mașini noi sau uzate, care pot fi utilizate la operațiunile de răpire sau asasinare; date despre poziția guvernelor vizavi de islam si lumea arabă.

B. Radio. televiziune și internet

Știrile vizuale și auditive pot influența și determina planurile prezente sau viitoare ale grupărilor/organizațiilor islamiste. Interviurile pot ajuta la determinarea direcției politice a unui anumit stat: monitorizarea ofIcialilor de rang înalt și a liderilor politici; identifIcarea direcției diplomației unui anumit stat; informații despre interiorul diferitelor locații guvernamentale, grație transmisiunilor TV și Internetului în care se redau ceremonii inaugurate sau comemorative.

Culegerea de informații prin mijloace secrete

Informațiile culese prin mijloace secrete sunt de două tipuri: \

a) Informații despre personalul guvernamental,militari,personalități privind date despre reședința, locul de muncă ora sosirii și ora plecării de la servici ,soție și copii, locuri vizate etc.

b) Informații despre clădiri strategice, locații importante, baze militare (de pildă, date despre sediul Departamentului Apărarii și al Securității Interne, date despre aeroporturi, ambasade sau sedii ale unor posturi de radio și televiziune).

Măsuri de securitate care trebuie luate de persoanele care culeg informații

Pe parcursul operațiunii de culegerea informațiilor despre personalități politice sau despre locații guvernamentale, persoana însarcinată cu respectiva activitate trebuie să-și ia urmatoarele măsuri de siguranta:

1. Observarea și detectarea măsurilor de supraveghere și securitate ale diferitelor obiective vizate de gruparea/organizația islamistă;

a merge pe stradă, observând dacă există urmăritori:

a pierde intenționat un obiect din buzunar pentru a observa dacă cineva îl va ridica:

a merge în ritm alert și apoi a opri brusc la un colț pentru a observa dacă există urmăritori;

a opri în fața vitrinelor magazinelor pentru a putea sesiza dacă există urmăritori:

a urca într-un autobuz și apoi a coborâ imediat dupa plecarea acestuia pentru a observa dacă există urmăritori.

2. După primirea informațiilor culese, informatorii trebuie lăsați să călatorească departe de reședința lor sau de locația organizației/grupării. Aceștia trebuie să folosească drumuri secundare și să se deplaseze pe timp de noapte.

3. Este benefic orice tip de informație ce poate fI culeasă; nu este necesară o focalizare exclusivă pe anumite obiective. În obținerea informațiilor nu trebuie dovedită grabă sau urgentă, deoarece astfel se poate deconspira atât spionul cât și importanța informației necesare.

4. Evitarea oricarei acțiuni care ar presupune deconspirarea identității reale. Nu trebuie dat dovadă de prea multă creativitate sau inventivitate.

5. Acțiunile trebuie să fie calculate și nicidecum bruște sau impulsive.

6. Nu trebuie trecute cu vederea o prietenie extrem de rapid înfliripată sau o aparentă dispută. Evaluarea în profunzime a fiecărui eveniment. nu doar în baza aparențelor.

7. Se recomandă evitarea exprimării vagi sau misterioase. cu excepția momentului în care informatorul trebuie fălcut să vorbească despre ceea ce știe.

8. Este necesară purtarea în permanență a unor acte personale (false) ale căror date să fie bine cunoscute.

9. Anterior operațiunii de colectare a informațiilor. persoana însarcinată cu această misiune trebuie să se asigure că dispune de toate instrumentele (inclusiv bani) necesare unei asemenea misiuni.

10. Studierea zonei în care va avea loc culegerea informațiilor, inclusiv a străzilor (deschise și închise), a obiceiurilor rezidenților din acea zona. a vestimentației acestora,. a accentului.

11. Este interzisă purtarea de arme în timpul procesului de culegere a informațiilor.

Metode de culegere a informațiilor folosind metode secrete

Organizația/gruparea islamistă poate obține informații clasilicate prin: supraveghere, observare, spionaj: furt: interogare: recrutare.

Supraveghere,observare, spionaj

Monitorizarea țintelor civile și militare (de regulă, personalități) se poate realiza per pedes sau din mașină.;

1. studierea prealabilă a informațiilor referitoare la țintă (înalțime, greutate, alte caracteristici personale fizice sau psihice);

2. cunoașterea obiceiurilor țintei, a locurilor frecventate, a persoanelor cu care comunică:

3. studierea prealabilă a zonei în care se va produce observarea: numele străzilor alaturate, numele rezidenților zonei respective, obiceiurile cotidiene ale acestora:

4. anterior operațiunii de supraveghere, asigurarea că se dispune de întreaga logistică necesară îndeplinirii misiunii (înclusiv banii);

5. stabilirea modalității în care va avea loc comunicarea cu liderii organizației/grupării islamiste în situația în care operațiunea de supraveghere este descoperită. De regulă, se va folosi un telefon. al cărui număr însa se va memora, nicidecum nu se va scrie: '

6. stabilirea unor semnale speciale între membrii echipei. în cazul în care se schimbă ordinele sau instrucțiunile:

7. cunoașterea măsurilor de luat în cazul în care ținta numai poate fi reperată:

8. este interzisă purtarea de arme în timpul operațiunii de strângere de informații.

Desfășurarea misiunii de supraveghere din mașină:

1. mașina utilizată la supraveghere trebuie să rămană mereu în preajma mașinii subiectului-țintă, în special în zonele aglomerate. Distanța dintre cele două mașini se va stabili în funcție de circumstanțe; .

2. daca subiectul-țintă iese din masina sa și începe să se deplaseze pe jos, unul dintre membrii echipei de supraveghere este obligat să coboare din mașină și să continue urmarirea pe jos.

Depistarea supravegherii din mașină:

Pentru a constata dacă este urmarită, mașina care execută misiunea de supraveghere va accelera, apoi se va opri brusc, va intra pe o stradă laturalnică, va merge în direcția opusă traficului, oprește și merge înapoi sau intră într-o parcare pe care imediat o și părăsește.

Supraveghere, culegere de informații și observare (informații despre locațiile inamicului) Organizația/gruparea islamistă are nevoie de cât mai multe și detaliate informații despre locațiile vitale ale inamicului, civile sau militare, în scopul de a formula planuri viabile, de a lua decizii corecte și pentru a evita dejucarea planurilor de către adversar. De aceea, persoanele însarcinate cu operațiunea de culegere a informațiilor despre o anumită locație trebuie să fie capabile să furnizeze o descriere în detaliu și să redea grafic locația respectivă. Redarea grafică a zonei unde este plasată locația vizată, a străzilor alăturate, precum și a locației propriu-zise. Graficul trebuie să se aproprie cât mai mult de realitate, astfel încat cineva care nu a mai vazut-o niciodată să fie capabil să o vizualizeze în baza desenului. Preferabilă este marcarea pe grafic a direcțiilor de trafic, a secțiilor de poliție, a centrelor de securitate.

Culegerea de informații prin interogare.

Organizația/gruparea islamistă poate obține – prin metoda interogării – informații despre personalul și clădirile adversarului. Culegerea informației prin aceasta metodă se va realiza prin răpirea unui cetățean al statului considerat inamic și apoi prin interogarea acestuia. Această sursă de informare nu este una permanentă. În plus, trebuie avută în vedere posibilitatea dezinformării de către indivizii răpiti și interogați. De aceea, persoana însarcinată cu interogarea ostaticului trebuie să întrunească urmatoarele caracteristici: să aiba cunoștințe și experiență în comportamentul și psihologia umană, o personalitate puternică, un al șaselea simt în baza experienței practice, să fie extrem de răbdător, capabil să se prefacă și să disimuleze, inteligent, analitic și deductiv, să fie capabil să formuleze un plan de anchetă.

Culegerea de informații prin recrutare.

Recrutarea agenților este cea mai dificilă și riscantă operațiune, deoarece persoana însărcinată cu această misiune poate fi ucisă sau încarcerată. Din acest considerent, sarcina recrutării trebuie lasată în seama unui anumit tip de membri ai organizației/grupării.

Candidații ideali pentru recrutare sunt : cei care comit ilegalități, cei care

caută azil politic, aventurierii, angajați la restaurante, baruri, hoteluri,persoane nevoiaose,lucrători la vamă,porturi navale,aeroporturi.

Etapele recrutăriii:

În situația în care organizația islamistă, cu capabilitățile sale modeste, dorește să obțină informații despre un obiectiv/ținta importantă (personalitate, clădire, baza militară, agenție, minister, etc), trebuie să parcurgă urmatoarele etape:

1. găsirea agentului. În acest stadiu, organizația islamică alege persoana potrivită care să furnizeze diverse informații. Organizația se intereseaza despre respectiva persoana: situația financiară, status falmilial, atitudinea față de puterea politică, punctele forte și slăbiciunile.

2. evaluarea agentului. În această etapă, agentul este plasat sub o continuă observare, în scopul de a-i afla orarul de lucru, locurile frecventate, persoanele cu care interacționeaz .

3. abordarea agentului. După aflarea unor date despre persoana avută în vedere pentru recrutare, se stabilește o relație cu respectivă persoană, folosindu-se ca acoperire o altă identitate, precum: relație de familie-/rudenie; relație de prietenie (agentul recrutator va dezvolta o prietenie aparent dezinteresată, în mod natural și gradual pentru a atrage interesul individului vizat pentru recrutare). În cazul în care primul agent recrutator eșuează în stabilirea relației de prietenie, un alt agent va prelua aceasta misiune, informându-se de la primul agent despre slăbiciunile subiectului-țintă, care ar putea fi exploatate.

4. recrutarea agentului. Recrutarea se poate face în mod direct (subiectului-țintă i se expune franc propunerea de colaborare cu organizația islamică, contra cost) sau indirect (se extrag informații de la subiectul-țintă – fară a i se spune cui servesc – prin acordarea unor cadouri, mimarea prieteniei cu acesta sau prin încercarea soluționării problemelor acestuia).

5. testarea agentului. În acest stadiu, agentului i se trasează anumite sarcini pentru testarea abilităților și loialității sale. Agentul recrutat nu știe că organizația dispune deja de informațiile solicitate. În situația în care informația colectată de agent nu este identică informației din posesia organizației, atunci se consideră fie că agentul nu este o sursă de informare bună, fie că încearcă să înducă în eroare organizația. Pe parcursul stadiului de testare, agentul trebuie atent monitorizat.

6. pregatirea (antrenarea) agentului. În această etapă se află agentul recrutat în mod direct care este conștient de scopul recrutării sale. Activitatea de pregătire se va centra pe:

a. metode secrete de colectare și tăinuire a informațiilor;

b. metode de transmitere a informațiilor:

c. munca sub acoperire;

d. capacitatea de a rezisță și de a nu ceda unui interogatoriu;

e. fotografierea țintelor și obiectivelor.

Pe de altă parte, se poate renunța la pregătire, agentului recrutat acordându-i-se libertate de acțiune și posibilitatea de a se bază pe propriul instinct. talent. experientă.

7. modalitatea de tratare a agentului. Membrul organizației islamice însărcinat cu pregătirea agentului recrutat trebuie să dețină aptitudinile și calificările unui spion perfect. unui psiholog, unui interogator. Există doua perspective în tratarea agentului:

a. menținerea unei puternice relații personale cu agentul recrutat. Aceasta tehnică asigură agentului motivarea de a-și mulțumi amicul (adică pe cel care l-a recrutat) prin oferirea de informații. Totuși, această tehnică are dezavantaje: barierele dintre agent și cei care l-au recrutat dispar, iar agentul poate formula o serie de cereri suplimentare care nu se regăsesc în înțelegerea anterioară.

8. renunțarea la serviciile agentului. Aceasta ar trebui să se producă în una din urmatoarele situații:

a. misiunea pentru care agentul a fost recrutat se încheie;

b. incapacitatea de muncă datorită îmbolnăvirii agentului sau schimbării situației de la locul ele muncă;

c. erori repetate ale agentului în privința măsurilor de securitate;

d. agentul solicită retragerea din misiune.

Anexa nr. 5

SCENARII POSIBILE DE DESFĂȘURARE A UNOR ACȚIUNI TERORISTE AVÂND ÎN VEDERE FORMELE DE MANIFESTARE*

Sursa: Wikipedia Terrorism incidents, apud Cretu, 2011