Vocea Profesorului la Clasa

Generalități- cunoștinte despre voce necesare profesorului

Vocea umană reprezintă sunetul natural produs de corzile vocale, și este exprimată cu ajutorul gurii, gâtului și a cavităților nazale. Ca și moduri prin care transmitem informații, comunicăm, vocea reprezintă una dintre cele mai utilizate forme. Și în cazul profesorului la clasă, vocea reprezintă una dintre metodele care îl ajută la formarea lecției, fiind necesar controlul vocii pentru a nu interveni monotonia sau stresul, de aici rezultând eșuarea lecției.

După varstă vocea este clasificată în două categorii: voci de copii si voci de adulți, iar dupa sexe vocile sunt împărțite în femeiești și bărbătești. Vocile femeiești sunt mai calde și subțiri, iar cele bărbătești mai clare, acute și grave.

Timbrul vocal reprezintă o calitate a vocii, diferit de la o persoană la alta, fiind împărțit în trei categorii: acut, mediu și grav.

Aparatul vocal reprezintă un ansamblu de organe cu ajutorul cărora este produs sunetul, din înlănțuirea acestor organe rezultând claritate, strălucire și armonie in vorbire.

I.1.Generalități – vocea profesorului la clasă

Principalul mod de comunicare și relaționare cu cei din jurul nostru este vorbirea. Pentru ca informația ce dorim să o transmitem să fie înțeleasă exact asa cum ne dorim, cuvintele trebuie să fie clare, pe înțelesul celor cărora ne adresăm, iar vocea expresivă și adaptată situației.

Spre deosebire de mesajul verbal, cel paraverbal deține o influentă mai mare asupra receptorilor în ceea ce privește încurajarea, intimidarea, obținerea autorității sau cedarea controlului. În ceea ce privește profesorul la clasă, vocea, fiind baza comunicării didactice deține un rol major în înțelegerea de către elevi a mesajului transmis, deci a reușitei lecției.

Condus cu atenție de către profesor, mesajul paraverbal devine un instrument prin care acesta poate influența elevii, ducându-i înspre performanțele școlare stabilite.

Una dintre tehnicile vocale care trebuie folosită ca și instrument de convingere al elevilor o reprezintă tonul vocal, acesta transmițând mai mult decât o informație și anume atitudinii și sentimente. Tonul cel mai potrivit al profesorului la clasă este cel jos, care exprimă calmul dar și autoritatea, oferind încredere elevilor, aceștia ajungând la reușita școlară intr-un mod mai plăcut. Acest tip de ton se mai numește și parental, ceea ce determină elevii să adopte o reacție de supunere. În schimb un ton vocal mai înalt și strident inhibă elevul, creându-i o stare de disconfort și teamă, persistarea acestui ton ducând elevul la o scădere a randamentului școlar.

Un alt stimul pentru elevi, care trebuie știut și folosit de către profesor este volumul vocii, acesta spre deosebire de ton putând fi controlat mai ușor. În funcție de mărimea spațiului de care dispunem și numarul de elevi prezenți volumul vocii trebuie adaptat. Atât la începutul cât și la sfârșitul lecției acesta trebuie să fie mai tare pentru a atrage atenția asupra obiectivelor și concluziilor lecției, în restul lecției folosindu-se un volum jos, adaptat mediului.

Claritatea în vorbire reprezintă și ea una dintre atuurile profesorului, aceasta îl ajută atât pe profesor cât și pe elev. Pe profesor pentru că își transmite corect ideile, trăirile și sentimentele, iar pe elev pentru că asimilează mai ușor informațiile, facilitându-se procesul de învățare. Claritatea sau dicția poate fi educată prin diferite exerciții, cum ar fi următorul:

Între maxilar și mandibulă se va așeza un creion (fie în fața, fie în spatele caninilor), colțurile buzelor rămânând libere, pentru a putea fi corect mișcate în timpul vorbirii. Deși obstacolul care a fost creat de creion v-a împiedica rostirea articulată a cuvintelor, esențial este efortul depus în încercarea rostirii cât se poate de corecte. Va fi dat un text de maxim 12- 15 cuvinte, care va trebui rostit clar și rar de 2- 3 ori. După rostirea textului se va efectua același exercitiu de 1- 2 ori, dar de data aceasta fără creion, observându-se ușurința și claritatea rostirii textului.

Un vultur stă pe pisc cu un pix în plisc.

Cupă cu capac, capac cu cupă.

Un cocostârc s-a dus la descocostârcărie, unde se descocostâecăreau și alți cocostârci nedescocostârcăriți, ca să se descocostârcărească de cocostârcăria lui.

Unui tâmplar i s-a-ntâmplat o întâmplare. Alt tâmplar, auzind de întâmplarea tâmplarului de la tâmplărie a venit și s-a lovit cu tâmpla de tâmplăria tâmplarului cu întâmplarea.

Până când a cărămidărit cărămidarul pe cărămidăriță, a cărămidărit cărămidărița pe cărămidar.

Balaban Bălăbănescu bâlbâiește bâlbâituri bâlbăite pe negândite.

Un alt aspect de care un profesor trebuie să țină cont în ceea ce privește exprimarea orală în fața elevilor este ritmul vocii. Dacă profesorul folosește un ritm alert și ridicat elevii vor percepe mesajul ca fiind unul urgent și\ sau nesemnificativ. În schimb dacă este folosit un ritm lent și apăsat mesajului transmis i se va da o notă de superioritate, importanță. La clasă, profesorul trebuie să alterneze ritmul vorbirii în funcție de necesitatea de retenție a mesajului de către elevi.

În comunicarea cu elevii și pauzele reprezintă o componentă importantă, acestea trebuie și ele adaptate în funcție de situație. Pauzele prea lungi pot crea oboseală și focusarea atenției pe alte subiecte, în timp ce pauzele scurte, bine plasate dau elevilor sentimental de implicare activă.

Vocea profesorului la clasă trebuie să dețină numeroase și variate calități, deoarece doar printr-o bună și corectă exprimare elevii vor putea asimila corect informațiile de aici ajungându-se la creșterea performanțelor școlare.

1.2. Vocea umană

Organul unde ia naștere vocea se numește laringe. Acesta este partea superioară a tubului respirator, fiind situat între osul hioid și trahee.

Fig. 1. Laringele

Până a ajunge la vârsta pubertății laringele și corzile vocale ale omului sunt mici și subțiri, de aici rezultând o tonalitate a vocii mai înaltă decât a unui adult. După ce depășește această perioadă a pubertății laringele se măresc, corzile vocale cresc în lungime și se îngroașă, aceasta ducând la o voce mai groasă la băieți, și mai subțire în cazul fetelor.

Deasemenea se dezvoltă și oasele faciale, nasul, cavitățile din sinusuri și spațiul din spatele gâtului, aceste modificări ducând la marirea spațiului de rezonanță.

Aceste transformării, la băieți se situează în jurul vârstei de 11- 14 ani, iar la fete au loc mai repede decât la băieți, incepând cu vârsta de 8 ani, existând însă și excepții în care începutul modificării vocii ar putea începe mai devreme sau mai târziu; deasemenea vocea se poate schimba treptat sau rapid.

O schimbare semnificativă în zona gâtului la băieți, care este datorată măririi laringelui este apariția mărului lui Adam. Apariția acestuia se datorează înclinării într-un unghi diferit al laringelui în interiorul gâtului, o parte din acesta ieșind în evidență prin partea din față a gâtului.

Fig. 2. Mărul lu adam

Atât vocile bărbătești cât și cele femeiești sunt clasificate în trei categorii.

Prima categorie de voce bărbătească este vocea de tenor, care este cea mai înaltă și clară voce, fiind și foarte flexibilă. A doua categorie este vocea bariton, care este situată între tenor și bas, fiind aferentă registrului mediu. În ultima categorie se încadrează vocea bas care este vocea bărbătească cea mai gravă.

În cazul vocilor femeiești categoriile sunt următoarele.Soprano, care reprezintă cea mai înaltă voce feminină, este aferentă registrului înalt. Mezzo-soprano, îmbină adâncimea altoului cu întinderea mare a sopranei. Se deosebește de soprană prin timbrul mai întunecat și registrul de piept mai dezvoltat și alto, care este tipul de voce feminină corespunzător registrului grav, cel mai jos.

1.3. Timbrul vocal

Timbrul reprezintă o calitate de bază a sunetului muzical, acesta fiind divizat în vocal și instrumental.

Timbrul vocal este o calitate a sunetului care este confundat adesea, de către ascultătorul obișnuit, cu vocea umană; confuzia fiind exprimată în afirmații cum ar fi: ce voce frumoasă are x- ulescu. Această confuzie este oarecum justificată datorită faptului că timbrul reprezintă una dintre cele mai subtile subtile caracteristici ale muzicii.

Deși este încadrat în registre fixe (grav, mediu și înalt), timbrul vocal este mai particularizat în funcție de fiecare individ.

Registrul grav sau de piept corespunde cavității subglotice, aceasta fiind partea laringelui care începe de sub corzile vocale inferioare ajungând până la trahee, spre bază lărgindu-se, și este locul în care undele sonore se pot dezvolta în vibrații lungi, dând naștere sunetelor grave. În ceea ce privește forma cavităților în care răsună acest registru, acestea au formă tubulară, sunt rigide, lungi, dimensiunile rămânând aceleași în timpul executării registrului. (Fig. 1.)

Acest tip de registru poate reda sentimentele cele mai profunde, sincere, cât și cele mai dramatice care necesită multă forță, fiind folosit adesea în vorbirea scenică. Nu trebuie abuzat de acest registru, deoarece prin abuzare se pierde încetul cu încetul capacitatea de a urca cu ușurință la registrul înalt. Vibrațiile acestui registru se pot observa ținând mâna în dreptul sternului în timpul emiterii sunetelor grave.

În acest registru poziția capului care favorizează expansiunea undelor sonore spre cavitatea subglotică, și totodată îl caracterizează, este cea a capului plecat în care limba și maxilarul se deplaseaza înspre spate și în sus, astfel împiedicându-se răspândirea undelor sonore în sus. (Fig. 2.)

Fig. 3. Registrul grav sau de piept

1. Cavitatea bucală; 2. Cavitatea nazală; 3. sinus frontal;

4. Sinus sfenoidal; 5. Sinus maxilar; 6. Maxilarul inferior;

7. Osul hioid; 8. Apofiza stiloidă și mastoidă; 9. Clavicula;

10. Omoplatul; 11. Traheea; 12. Bronhiile; 13.Plămânii;

14. Mușchii coborâtori.

Fig. 4. Poziția capului în registrul grav

Registrului mediu îi corespunde cavitatea glotică, care cuprinde corzile vocale inferioare, cele superioare și cele două ventricole ale lui Morgagni. În spațiul dintre cele două perechi de corzi vocale este plasat registrul mediu, care reprezintă vocea medie. (Fig. 3.)

Undele sonore ale acestui registru se întind câte puțin atât în zona subglotică cât și în cea supraglotică. Acest tip de registru prezintă o vorbire normală, fără intensitate, având o rezistență și o putere de transmitere, la distanță, mai scăzută, fiind găsit de unii autori doar ca o trecere de la registrul grav la cel înalt, și invers.

În ceea ce privește poziția capului, registrului mediu îi corespunde cea a capului drept în care tubul buco-faringian deține forma unui unghi drept. (Fig. 4.)Poziția capului drept rezultă din faptul că acest registru nu necesită participarea faringelui.

Fig. 5. Registrul mediu

1. Cavitatea bucală; 2. Cavitatea nazală; 3. sinus frontal;

4. Sinus sfenoidal; 5. Sinus maxilar; 6. Maxilarul inferior;

7. Osul hioid; 8. Apofiza stiloidă și mastoidă; 9. Clavicula;

10. Omoplatul; 11. Traheea; 12. Bronhiile; 13.Plămânii;

14. Mușchii coborâtori; 15. Mușchii elevatori.

Fig. 6. Poziția capului în registrul mediu

Registrul înalt sau de cap iși găsește zona de rezonanță în cavitatea supraglotică. Cavitatea supraglotică are forma ovală, strâmtă în partea inferioară, cu pereți supli și datorită mobilității de care dispune și misiunii de a transmite sunetele articulate și cele cântate, deține posibilitatea de închidere/ deschidere și participare/ neparticipare. Sunt însă și cutii de rezonanță ce nu își schimbă forma, cum sunt sinusurile. (Fig. 5.)

În ceea ce privește poziția capului, registrului înalt îi corespunde cea a capului ridicat, cu bărbia în sus, în care tubul buco-faringian formează o curbă favorizând acest registru prin degajarea faringelui. (Fig. 6.)

Fig. 7. Registrul înalt sau de cap

1. Cavitatea bucală; 2. Cavitatea nazală; 3. sinus frontal;

4. Sinus sfenoidal; 5. Sinus maxilar; 6. Maxilarul inferior;

7. Osul hioid; 8. Apofiza stiloidă și mastoidă; 9. Clavicula;

10. Omoplatul; 11. Traheea; 12. Bronhiile; 13.Plămânii;

14. Mușchii elevatori; 15. Glota; 16. Ventricolele lui Morgagni.

Fig. 8. Poziția capului în registrul înalt

1.4. Aparatul vocal

Aparatul vocal reprezintă un ansamblu de organe cu ajutorul cărora este produs sunetul.

În producerea sunetului intervin diferite organe pentru a rezulta claritate, strălucire și armonie. Nu trebuie ignorată nici o componentă a aparatului vocal, deoarece toate intervin activ atunci când începe producerea vocii, iar utilizarea incorectă sau diferite afecțiuni existente la nivelul oricărui organ component duc la deficiențe în vorbire, sau la o vorbire care solicită foarte mult anumite părți ale organismului, astfel forțându-l.

Fig. 9. Aparatul vocal

Prima componentă a aparatului vocal este respirația, care reprezintă un proces vital prin care aerul ambiant este inspirat, iar aerul pulmonar expirat.

Organele respiratorii sunt compuse din: cavități nazale, faringe, laringe, glotă, trahee, bronhii, plămâni, mușchiul diafragmal, mușchii toracelui și ai abdomenului. (Fig. 10)

Fig. 10. Organele respiratorii

În aceeași măsură în care aerul este vital pentru viață este și respirația corectă pentru cântat.

La respirația obișnuită întalnim trei faze. În prima fază, numită inhalarea, aerul pătrunde în plămâni mai încet, rezultând o inhalare înceată. Urmează faza a doua, numită exalarea, unde aerul este expirat într-un mod rapid din organism. Ultima fază fiind faza de recuperare în care mușchii se relaxează.

În cazul respirației pentru cânt se identifică patru faze. Faza de inhalare, care este rapidă; exalare care este înceată și controlată, urmând recuperarea. Diferit față de respirația obișnuită, în cazul respirației pentru cânt, între faza de inhalare și cea de exalare se situează faza de retenție sau suspendare. În timpul retenției aerul nici nu mai intră nici nu mai iasă din plămâni, creându-se atât un echilibru total cât și susținerea aerului.

În timpul cântului este foarte important cum susținem aerul, dar și cum îl dozăm. Dozarea aerului reprezintă defapt controlul asupra folosirii aerului în cânt, la dozare participând relația dintre corzile vocale și respirație. Pentru a face distincția între susținere și dozare voi arăta câteva exerciții ale profesorului McKinney:

Inspiră adânc prin gură; cu gura căscată în mod relaxat, expiră aerul; observă cât de repede se dă afară din trup toată respirația în această situație în care nu controlezi deloc ieșirea ei. Acum inspiră adânc din nou, dar de data aceasta, la expirare adună-ți buzele ca și când ai vrea să fluieri; observă cum crește timpul de exalare în această situație. Aceasta se datorează faptului că ai început să exerciți un control asupra ieșirii aerului.

Inspiră iar adânc, dar acum expiră emițând un “s” prelungit, cât poți în timp; acum exerciți un control asupra aerului prin intermediul limbii și dinților. Inspiră din nou adânc și spune de data aceasta “uăn, uăn, uăn …” lin și neîntrerupt în timpul expirării, până la consumarea aerului. Acum ai exercitat control asupra aerului folosind corzile vocale, aceasta fiind modalitatea normală de a controla aerul în vorbire și în cânt. Aceasta este semnificația termenului de dozare a aerului.

Acum, spune un “s” prelungit, mai întâi încet , apoi tare; observă cu grijă senzațiile pe care le simți în abdomen la ambele sunete. Această senzație este susținerea; observă că trebuie mai multă susținere pentru sunetul tare decât pentru cel încet. Repetă secvența încet – tare, dar spunând de data aceasta “uăn, uăn, uăn …”, observă cu atenție senzațiile.

A doua componentă o reprezintă fonarea, care este procesul prin care sunetele sunt emise prin intermediul corzilor vocale aflate în vibrație.

Fig. 11. Organele fonatorii .

Termenul de fonare derivă din cuvântul grecesc phônê, care înseamnă voce. Fonația poate fi de mai multe feluri, depinzând de cantitatea de aer utilizată și de eficiența închederii glotei. Primul tip de fonare se numește fonare eficientă, după cum ii spune și numele această fonare fiind una cu un randament crescut, datorită faptului că se obține un maxim de sunet cu un minim de aer utilizat. Al doilea tip se numește fonare aspirată, în care glota nu este închisă suficient, iar consumul de aer este prea mare, aceasta ducând la sunete slabe, asemănătoare cu șoapta. Ultimul tip se numește fonare presată, acestui tip de fonare fiindu-i carecteristic tensiunea excesivă în zona laringelui, presiunea prea mare de aer, sau o combinație între aceste două fenomene.

A treia componentă este rezonanța, cuvântul provenind din latinescul resonare care înseamnă a suna din nou / a răsuna.

Rezonarea reprezintă procesul prin care sunetele produse din fonație sunt înfrumusețate datorită trecerii prin cavitățile supraglotice. Rezonanța este rezultatul procesului de rezonare și deține trei funcții esențiale.

Prima funcție este aceea de întărire a sunetului de către laringe. Datorită faptului că sunetul produs la nivelul corzilor vocale este slab, rezonatorii voci intervin pentru mărirea amplitudinii undelor sonore, rezultând o sonoritate mai mare.

A doua funcție este aceea de dezvoltate a timbrului vocal. Timbrul reprezintă culoarea sunetului muzical, culoare care este determinată de relația dintre armonicele existente în sunetul respectiv. Cu cât există mai multe armonice cu atât sunetul va fi mai strălucitor și bogat, din aceasta rezultând faptul că învățarea coordonări corecte a rezonatorilor de către profesorul de muzică duce la dezvoltarea timbrului vocal.

A treia funcție este de determinare a vocalelor. Mărimea și forma camerelor care sunt formate în fața și spatele curbei limbii sunt responsabile pentru înălțimea și intensitatea vocalelor.

Toate aceste cunoștiinte despre aparatul vocal sunt esențiale pentru cariera de profesor datorită faptului că vocea reprezintă principalul mod de comunicare didactică.