Viata Imparatului Constantin Cel Mare Dupa Cronica Lui Eusebiu de Cezareea
Capitolul I
Viața Împăratului Constantin cel Mare după cronica lui Eusebiu de Cezareea
Eusebiu de Cezareea – cronicarul Împăratului Constantin cel Mare
Date biografice
Convertirea lui Constantin și urmările ei imediate
Edictul de la Milan ( Mediolanum)
Împăratul Constantin, apologet și mărturisitor al credinței creștine.
Împăratul Constantin, iubitorul de oameni.
Aspecte din cuvântarea ținută cu prilejul sărbătoririi a treizeci de ani de domnie Împăratului Constantin
Capitolul II
Biserică și stat în vremea lui Constantin cel Mare
2.1. Reformele constantiniene
2.2. Drepturile și privilegiile acordate creștinilor
2.3. Raportul dintre Împărat și Biserică
2.4. Constantin ca episcop al celor dinafară.
Capitolul III
Constantin cel Mare și problemele bisericești. Sinodul I ecumenic
3.1. Necesitatea convocării Sinodului I ecumenic
3.1.1. Arianismul.
3.1.2. Principiile fundamentale ale ereziei ariene
3.2. Episcopii participanți la sinod
3.3. Președenția sinodului
3.4. Dezbaterile și hotărârile sinodului
3.4.1. Simbolul de credință niceean
3.4.2. Data paștelui
Aplanarea schismei novațiene.
Aplanarea schismei melitiene.
Canoanele sinodului
Capitolul I
Viața Împăratului Constantin cel Mare după cronica
lui Eusebiu de Cezareea
Eusebiu de Cezareea – cronicarul Împăratului Constantin cel Mare
În urma studiului istoriei bisericești precum și a spiritului critic istoric, s-a formulat ideea că scriitorul Eusebiu de Cezareea a adus o contribuție substanțială la dezvoltarea genului istoric. Pe lângă faptul că prezintă anumite evenimente din trecutul omenirii și a legăturii acesteia cu Dumnezeu, el aduce ca noutate și relatarea unor evenimente la care a luat parte. El dezvoltă astfel o istorie a contemporanității. Pentru a ne face însă mai clari și pentru a înțelege în profunzime stilul scrierii sale, este necesar să relatăm câteva elemente din viața sa.
Acest mare scriitor și istoric bisericesc s-a născut în jurul anului 265, în Cezareea Palestinei, sau într-o altă localitate din Țara Sfântă, într-o familie a cărei origine a rămas un mister. „Faptul că se numește <<al lui Pamfil>>, arată mai degrabă mediul creștin (și localitatea) în care și-a desăvârșit educația sub îndrumarea vestitului învățat,” și nicidecum localitatea în care s-a născut.
Eusebiu a avut o legătură strânsă, de prietenie cu Pamfil, iar acest lucru este demonstrat prin faptul că îl ajută pe acesta din urmă să cerceteze și să îmbogățească vestita bibliotecă a lui Origen. Același Eusebiu e „alături de Pamfil și pe perioada întemnițării lor. Aici cei doi prieteni au lucrat împreună Apologia lui Origen, pe care Eusebiu a isprăvit-o după moartea lui Pamfil.”
Acești doi apărători ai personei lui Origen, aveau să mărturisească despre acesta din urmă că: „ținea predici aproape în fiecare zi, iar tahigrafii le înregistrau ca să le transmită posterității învățătura lor (a predicilor susținute de el).”
După evadarea sa din închisoare, fapt ce rămâne tainic, Eusebiu s-a refugiat în Tyr „unde a asistat la martirizarea a mai multor creștini aruncați la fiare și apoi aruncați în mare, după care a trecut în Tebaida Egiptului.”
La anul 313 Eusebiu este hirotonit „întru prezbiter” de la episcopul Agapie. După 323 când Constantin a ajuns la cârma imperiului „Eusebiu a început să joace un rol important. El câștigă admirația și favoarea împăratului. Acesta îi acordă o deosebită încredere, ceea ce îi dădu lui Eusebiu și mai mari posibilități de a se cultiva.”
Un fapt semnificativ din tipul păstoririi sale ca episcop, este problema ariană în care el adoptă o atitudine flotantă. Acest fapt îi va atrage în istorie și numirea de „om cu două feluri de grai.”
În esență, el favoriza concepția ariană. Atunci când Arie își făcuse, în vremea aceea cunoscută, la Alexandria, învățătura sa eretică despre Fiul lui Dumnezeu și a fost excomunicat pentru aceasta, de sinodul episcopilor prezidat de Alexandru al Alexandriei; atunci el s-a adresat lui Eusebiu cerîndu-i sprijinul.
Cu ajutorul lui Eusebiu, al altor episcopi orientali și al lui Eusebiu de Nicomidia s-a organizat în Bythinia un sinod, care, fără să aprecieze profunzimea și gravitatea problemei, a găsit nevinovat pe Arie și i-a cerut lui Alexandru să-l reintegreze.
La refuzul episcopului de Alexandria, Eusebiu a organizat, cu sprijinul unor episcopi din Palestina, un sinod la Cezareea în anul 324, unde s-a hotărît ca Arie să-și reia funcțiile sale, dar să se supună episcopului său. Atitudinea pro-ariană a lui Eusebiu s-a manifestat și la sinodul din Antiohia, convocat la 20 decembrie 324 sau la începutul anului 325 cu scopul de a alege un nou episcop în locul celui decedat.
Refuzînd să recunoască Expunerea de credință ortodoxă, adoptată acolo, Eusebiu a fost excomunicat. Acest lucru nu a durat mult timp căci la un alt sinod el a fost obligat să semneze mărturisirea de credință ortodoxă, și astfel a fost ridicat în drepturi. Nu la puțin timp după moartea lui Constantin, Eusebiu a adormit în Domnul (pe la anul 339 sau 340).
Ceea ce l-a remarcat pe Eusebiu a fost, desigur, capacitatea lui de cercetător istoric. Pe bună dreptate el a fost denumit și „părinte al istoriei ecleziastice.” Lucrarea de față își propune să aducă în relief anumite aspecte sau fapte istorice legate de viața și activitatea lui Constantin cel Mare prezentate de Eusebiu în monumentala sa lucrare „Viața lui Constantin cel Mare.”
Date biografice
Constantin, fiul generalului Constantiu Chlor si al Elenei, s-a nascut la Naissus (azi Nis, in Serbia) in jurul anilor 273/274. Dupa formarea primei tetrarhii, cand tatal sau a fost numit cezar in Apus, Constantin a trait la curtea lui Diocletian, insotindu-l pe acesta in campaniile militare din Egipt si poate chiar pe Galeriu in razboaiele cu persii.
Cei zece ani petrecuti la Nicomidia i-au dat posibilitatea sa cunoasca diplomatia si autoritatea unui mare suveran cum era Diocletian dar si civilizatia orientala de care va fi fascinat si atras mai tarziu. Imbratisand cariera militara s-a implicat activ in apararea granitelor imperiului pe limesul Dunarii inferioare.
Constantin a fost inclus în dinastia herculiană, întemeiată de Maximian, cu a cărui fiică, Fausta, s-a căsătorit absolut formal, fiindcă ea era încă un copil (s-a însurat efectiv cu ea peste 10 ani). Constantin a fost recunoscut ca augustus în decembrie 307.
În 310, după moartea lui Maximian, Constantin a refuzat să se mai considere legat de dinastia herculiană și de protectorul ei, zeul Hercules și și-a ales ca zeu protector „Soarele neînvins” (Sol invictus), ocrotitorul dinastiei lui Claudius II Goticul, împărat din care pretindea că descinde.
Fiica legitimă a lui Chlorus, Constantia, sora vitregă a lui Constantin, era creștină și s-a logodit în 310 cu împăratul asociat Licinius, cu care Constantin s-a aliat în 311 contra celor doi împărați asociați rămași după moartea lui Galerius și anume Maxentius (fiul uzurpator a lui Maximian) în Italia și Maximin Daza (Daia) în Răsărit.
Convertirea lui Constantin și urmările ei imediate
Secolul al IV-lea aduce cu el o schimbare radicală a Imperiului față de religia creștină: încetarea persecuțiilor îndreptate împotriva creștinilor. Își schimbase statul, politica și „filosofia”? Sau se schimbase ceva în Biserică? Încercând să dea un răspuns la aceste întrebări, teologul John Meyendorff ilustrează două idei: una, aparținând Evului Mediu, care susținea că împărații, din persecutori, deveneau brusc „egali ai Apostolilor” și manifestau o fidelitate riguroasă față de scrierile evanghelice și o alta, susținută de știința liberală, protestantă, născută în secolul al XIX-lea, care spunea că religia creștină s-a etatizat și păgânizat, până la punctul de a trăda mesajul apostolic. Teologul citat mai sus susținea că, de fapt, adevărul s-ar găsi „undeva la jumătatea drumului dintre aceste opinii extreme”.
Cel care se face „vinovat” de această politică îngăduitoare față de creștinism este împăratul Constantin, considerat de majoritatea istoricilor „primul împărat creștin”.
Fiu nelegitim al împăratului Constantin Chlorus și al unei fete care slujise chelneriță într-un han, Flavius Valerius Constantinus ajunge la putere în urma unor ani de lupte și bătălii neîncetate. Convertirea lui Constantin la creștinism nu s-a făcut brusc, ci a constituit un proces de durată. Unii au pus atragerea manifestată de către Constantin față de creștinism pe seama influenței mamei sale, Elena, care ar fi fost creștină, pe când alți istorici și cercetători sunt sceptici în această privință.
Constantin a fost adept al cultului păgân, religia imperială fiind cultul zeului Mithra, care fusese introdus în anul 274 de către împăratul Aurelian. Tatăl său, Constantin, a fost monoteist, zeul căruia se închina fiind Apollo Hellios, zeitate preluată apoi și de Constantin cel Mare. În acest sens avem mărturia unui panegirist care i s-a adresat împăratului la Trier, în 320, care ne arată că împăratul a vizitat „cel mai frumos templu al lumii”, referindu-se, cel mai probabil, la templul lui Apollo Grannus de la Grand (Neufchatel), unde a avut și o viziune. Mai târziu a văzut ,,în Dumnezeul creștinilor pe Zeul Soare, iar în crucea de lumină a Zeului Soare, crucea lui Iisus Hristos”.
Sintetizând evoluția religioasă a lui Constantin, putem afirma că între anii 307-310 el se închină la mai mulți zei, iar din anul 310, la unul singur, Apollo.
O schimbare radicală apare în evoluția credinței lui Constantin începând cu anul 312. El nu a repudiat dintr-o dată moștenirea păgânismului, continuând să considere soarele ca mediator vizibil între Dumnezeul suprem și oameni, dar înclina tot mai mult spre creștinism. Această aplecare spre creștinism este pusă pe seama unei viziuni pe care ar fi avut-o Constantin înaintea luptei cu rivalul său, Maxențiu, de la Podul Milvius (la 13 kilometri de Roma, undeva lângă Tibru).
Relatarea acestei viziuni o găsim la Eusebiu de Cezareea, în lucrarea sa, Despre viața lui Constantin: „a înțeles că a te supune smintelilor zeilor care nu există precum și a cădea în atât de rușinoase rătăciri este o adevărată nebunie; fapt care l-a și făcut să priceapă că singurul Dumnezeu căruia se cuvenea ca el să I se închine era Cel al părintelui său. Către Acesta, deci, și-a înălțat el glasul în rugăciune, rugându-se Lui și implorându-L să-i descopere cine este El și să-și lase dreapta Sa asupra țelului care-i ședea înainte. Și, cum ședea împăratul înălțând o stăruitoare rugăciune, i s-a arătat un semn cu totul fără seamăn de la Dumnezeu; cărui semn – dacă 1-am fi aflat din gura altcuiva – poate că nu ne-ar fi tocmai ușor să-i dăm crezare; dar de vreme ce însuși împăratul, purtătorul de biruință, ne-a destăinuit nouă înșine aceste lucruri, nouă, adică celor ce scriem această carte, mult mai târziu, atunci când am fost socotiți vrednici de cunoștința și de prezența sa și când el mai adăugase spre încredințarea vorbelor sale [puterea] jurămintelor-, cine, mă-ntreb, ar mai putea pune la îndoială exactitatea istorisirii, mai ales că, între timp, viitorul avea să aducă el însuși mărturie despre adevărul ei? Deci cam pe la ceasurile amiezii, când ziua începuse să scadă, zicea Constantin că văzuse cu ochii săi chiar pe cer, străjuind deasupra soarelui, semnul mărturisitor de biruință al unei cruci întocmite din lumină și că odată cu ea putuse desluși un scris glăsuind: „Să biruiești întru aceasta!”; după care, și el și întreaga lui oaste, fuseseră cuprinși de uimire la vederea unei asemenea priveliști – deoarece oastea care-l urma putuse asista la minune)”.
Și Casiodor amintește în Istoria bisericească tripartită de acest eveniment: „în mijlocul acestor frământări, a văzut în somn semnul crucii proiectat pe cerul strălucitor (An. 315); erau de față și îngerii care, minunându-se de această arătare, îi spuneau: „Constantine, vei învinge cu ajutorul acestui semn”. Se mai spune că i-a apărut chiar Hristos și căință, ne-a destăinuit nouă înșine aceste lucruri, nouă, adică celor ce scriem această carte, mult mai târziu, atunci când am fost socotiți vrednici de cunoștința și de prezența sa și când el mai adăugase spre încredințarea vorbelor sale [puterea] jurămintelor-, cine, mă-ntreb, ar mai putea pune la îndoială exactitatea istorisirii, mai ales că, între timp, viitorul avea să aducă el însuși mărturie despre adevărul ei? Deci cam pe la ceasurile amiezii, când ziua începuse să scadă, zicea Constantin că văzuse cu ochii săi chiar pe cer, străjuind deasupra soarelui, semnul mărturisitor de biruință al unei cruci întocmite din lumină și că odată cu ea putuse desluși un scris glăsuind: „Să biruiești întru aceasta!”; după care, și el și întreaga lui oaste, fuseseră cuprinși de uimire la vederea unei asemenea priveliști – deoarece oastea care-l urma putuse asista la minune)”.
Și Casiodor amintește în Istoria bisericească tripartită de acest eveniment: „în mijlocul acestor frământări, a văzut în somn semnul crucii proiectat pe cerul strălucitor (An. 315); erau de față și îngerii care, minunându-se de această arătare, îi spuneau: „Constantine, vei învinge cu ajutorul acestui semn”. Se mai spune că i-a apărut chiar Hristos și că i-a arătat semnul crucii și 1-a învățat să-și facă o cruce asemănătoare și să aibă în lupte acest ajutor, cu care va câștiga drepturile victoriei”.
La Lactanțiu se vorbește de asemenea despre cum împăratul a primit în vis un semn divin („caeleste signum dei”), prin care Lactanțiu a vrut să desemneze fie un element grafic, o cruce simplă sau o hristogramă, fie, în general, o viziune cerească.
Unii cercetători au subliniat faptul că, deși apariția luminoasă a crucii pe cer se înscrie printre fenomenele cerești extrem de rare totuși ea nu a fost unică, mărturie în acest sens ne dă Sfântul Chiril al Ierusalimului, într-o scrisoare către împăratul Constanțiu unde descrie apariția miraculoasă a unei Cruci luminoase pe cerul Ierusalimului la 7 mai 351: „Chiar în aceste zile ale Sfintei Cincizecimi a nonelor lunii mai, spre ora trei, o cruce gigantică de lumină a apărut pe cer, deasupra Sfintei Golgote, întinzându-se până la Sfântul Munte al Măslinilor. Ea nu a fost văzută numai de una sau două persoane, ci s-a arătat de o manieră absolut clară întregii populații a cetății”.
Mesajul care însoțește aceste două viziuni, „să biruiești întru aceasta” la Eusebiu, respectiv „vei învinge cu ajutorul acestui semn” la Casiodor, apare în textul grecesc sub forma „ ”, ceea ce a fost scris în limba latină de majoritatea istoricilor ca „in hoc signo vinces”. În ultima perioadă au existat unele păreri potrivit cărora această traducere în limba latină ar fi greșită, iar forma corectă ar fi „hoc signo victor eris”.
Această apariție misterioasă a fost urmată noaptea următoare de un vis avut de împărat: „în vreme ce dormea, i s-a arătat Hristosul lui Dumnezeu cu semnul văzut mai înainte pe cer, poruncindu-i să închipuie la rândul său semnul ce i se arătase sus în cer, astfel încât, în luptele pe care avea să le poarte cu dușmanul, să se poate pune sub ocrotirea lui”.
În urma acestor viziuni, împăratul a chemat preoții creștini și le-a cerut să-i vorbească despre învățătura adusă de Hristos. În urma explicațiilor preoților, între care s-a detașat episcopul Osiu de Cordoba, Constantin „a poruncit că, din aur și pietre prețioase, bărbați pricepuți să transforme semnul crucii în drapel, pe care 1-au numit Labarum. Căci acest semn de luptă era mai de preț printre celelalte prin aceea că îl preceda pe împărat și se obișnuia să fie venerat de oșteni. Consider îndeosebi că de aceasta Constantin a schimbat podoaba cea mai de preț a Imperiului Roman în semnul crucii: pentru ca, văzându-l adesea și îngrijindu-l, supușii să se dezobișnuiască de obiceiul străvechi și să considere Dumnezeu numai pe Acela pe care îl slăvea împăratul sau de care se foloseau ca diriguitori sau ajutor împotriva dușmanilor. Căci deseori acest semn era purtat în fruntea tuturor liniilor de bătaie, deoarece presupunea că era de mare ajutor când oștile se înfruntă în luptă. A hotărât așadar și a numit purtători al drapelului, care să se îngrijească de el; sarcina acestora era să-l poarte pe rând pe umeri și în felul acesta să lumineze întreaga oștire”.
Constantin a câștigat lupta de la Podul Vulturului (28 octombrie 312), având abilitatea de a-și pune oștirea sub protecția unui zeu care să-i asigure victoria. El identifica zeul creștin, pe Hristos, cu zeul tatălui său. Se pare că ar fi acceptat crucea ca pe un totem, sub protecția căruia ar fi câștigat războiul cu Maxențiu.
Dintre relatările privind viziunea lui Constantin, cea mai plauzibilă este cea a lui Lactanțiu. Relatarea lui Eusebiu, făcută la douăzeci și cinci de ani mai târziu este mai bogată, având un caracter de legendă, deși Eusebiu susține că i-a fost spusă de însuși Constantin, sub jurământ.
Momentul dinaintea bătăliei de la Pons Milvius și-a pus amprenta asupra politicii religioase pe care a dus-o Constantin în restul domniei sale, „în timp înțelegerea și convingerile personale privind această credință au devenit mai profunde”.
Statuia lui Constantin din Forumul de la Roma, ridicată după instrucțiunile trasate chiar de împărat, trebuia să poarte în mâna dreaptă o cruce. Potrivit lui Emanoil Băbuș, aceasta este „dovada cea mai clară a atitudinii sale din acea vreme”. Inscripția de sub statuie suna astfel: „Prin acest semn mântuitor – adevărata dovadă a bărbăției – am izbăvit eu orașul vostru de sub jugul tiranului, redându-vă libertatea; și izbăvindu-vă, am redat atât Senatului, cât și poporului roman, însemnătatea și strălucirea de odinioară”.
Împăratul a intervenit în dreptul penal, încercând să-1 umanizeze, înlăturând anumite pedepse care contraveneau spiritului creștin: răstignirea, zdrobirea picioarelor, stigmatizarea (arderea cu fierul înroșit). Se îmbunătățește tratamentul din închisori, se modifică legislația privitoare la căsătorie, la părinții fără copii, la divorț, în spirit creștin. Se pedepsește adulterul, și siluirea, violul, vinderea copiilor.
O altă schimbare are loc la nivel structural, organizarea bisericească urmând-o îndeaproape pe cea statală. Clericii au fost scutiți de obligațiile grele și costisitoare ale funcțiunilor municipale, s-au acordat subvenții importante pentru creștini, li s-a dat astfel posibilitatea de a se ocupa numai de slujirea bisericească.
Împăratul publică în luna ianuarie 313, împreună cu Liciniu, împăratul Orientului, la Mediolanum, Edictul de libertate a creștinilor, care „transforma creștinismul din singura religie nepermisă (religio ilicita) într-o religie permisă (religio licita), protejată și favorizată”.
Primele simboluri creștine apar pe monede, „aceste minunate instrumente de propagandă”, începând cu anul 315 sau 317.
Este tolerat cultul păgân, dar cu unele măsuri restrictive, începând cu anul 312. Păgânii erau invitați într-un mod diplomatic, să-și aducă participarea la sărbătorile creștine și să-și abandoneze vechile tradiții. Împăratul a interzis aducerea de jertfe, ceremoniile secrete, luptele gladiatorilor și venerarea Nilului; ultimele reprezentări păgâne dispar în anul 323.
În anul 321 s-a generalizat sărbătorirea Duminicii ca sărbătoare săptămânală a creștinilor. Soldații erau obligați să participe la slujbe.
Împăratul Constantin a primit botezul doar la scurtă vreme înainte de moartea sa. Ar fi însă o greșeală să susținem că acest lucru ar fi o lipsă de sinceritate sau de credință. În secolele următoare celui în care a viețuit Constantin, creștinii adeseori își amânau botezul până la sfârșitul vieții. Practica nu era totuși încurajată de Biserică.
O deosebită amploare ia acum monahismul, se refac și se construiesc noi biserici, sub oblăduirea acestui „arhitect al noii ordini creștine”.
Un alt sprijin acordat Bisericii a fost convocarea Sinodului I Ecumenic de la Niceea, în anul 325, prin participarea celor 318 părinți ai Bisericii. Prin această măsură, Constantin urmărea întărirea unității Bisericii, care asigura și rezistența Imperiului, prin această măsură împăratul încerca să rezolve divizările apărute în trupul Bisericii.
Constantin s-a hotărât să părăsească Roma, care amintea de tradițiile păgâne prin numeroase temple și statui și a început în 324 construirea unei noi capitale, inaugurată la 11 mai 330, capitala unui imperiu eminamente creștin, care „trebuia să arate aceasta prin bisericile, monumentele și atmosfera sa”.
Politica religioasă a lui Constantin a fost marcată și de unele gesturi și acțiuni greșite, cum ar fi răzbunările sângeroase pe care le-a întreprins împotriva dușmanilor săi, fapte nedemne pentru un creștin. Totodată, în ultimii ani al vieții, s-a lăsat influențat de unele idei ariene, idei cărora le susținea condamnarea la Sinodul de la Niceea din 325.
Constantin nu a ezitat niciodată să se amestece în treburile Bisericii și încă într-un mod hotărâtor, așa cum a fost cazul convocării Sinodului I Ecumenic, Biserica acceptând autoritatea sa fără discuții. Amestecul abuziv al împăratului în treburile Bisericii a dus la scăderea vieții morale, prin facilitarea pătrunderii în Biserică a oamenilor cu calități morale îndoielnice, fără o credință puternică, fideli unor practici păgâne. Unii istorici susțin că imixtiunea autorității imperiale în conflictele de ordin doctrinar erau frecvente, dar nu aveau nicidecum aerul unei știrbiri a integrității vieții religioase. Putem concluziona că Biserica a avut în persoana lui Constantin „un ocrotitor, dar, în același timp și un stăpân”.
Referitor la convertirea lui Constantin la creștinism, istoricii au diferite opinii. Unii nu-i recunosc acestuia o convingere religioasă în favoarea creștinismului, susținând că atitudinea lui a pornit din motive pur politice. Dându-și seama de puterea în creștere a noii credințe, vedea în ea o armă de a-și păstra unitatea politică a statului. Imperiul Roman era constituit dintr-un conglomerat de popoare și credințe religioase diferite, iar creștinismul putea deveni liantul statului, factorul de asigurare al unității sale.
În acest sens, Jacob Burckhardt contestă schimbarea de credință a lui Constantin, susținând că religia nu ar fi putut însemna nimic „pentru o inimă devorată de setea de a domni”. Istoricul german îl prezintă pe Constantin ca fiind un om de stat de geniu, stăpânit de ambiții înalte și de o puternică dorință de putere, un om care a sacrificat totul pentru îndeplinirea visurilor sale lumești. „S-a încercat adesea – scria Burckhardt – să se pătrundă în conștiința religioasă a lui Constantin pentru a se obține o imagine a schimbărilor survenite în concepțiile sale religioase. Este o strădanie inutilă. La un om genial, pe care ambiția și dorința de putere îl mistuiau în fiecare oră a existenței sale, nu poate fi deloc vorba despre creștinism sau păgânism, religiozitate conștientă sau ireligiozitate; unul ca acesta este întru totul nereligios. […] Iar dacă el ar fi devenit pentru un moment conștient de adevărata sa mărturisire de credință, atunci ar fi fost fatal”.
O părere identică exprima Ed. Schwartz, după care alianța cu Biserica era de o mare însemnătate în cadrul monarhiei universale pe care împăratul o pregătea: „cu perspicacitatea diabolică a unui stăpân universal, a înțeles importanța pe care alianța cu Biserica o avea pentru monarhia universală pe care el plănuia să o construiască și a avut curajul și energia să ducă la bun sfârșit această unire împotriva tuturor tradițiilor cazarismului”. Adolf Harnack afirma că geniul politic al lui Constantin și-a dat seama de victoria iminentă a creștinismului, iar el a folosit acest lucru în menținerea unității Imperiului. În același sens, V. Duruy afirma că a găsit în Constantin „o politică mai degrabă decât o religie” (une politique plutôt qu’une religion).
Léon Homo prezintă evoluția religioasă a lui Constantin trecând de la păgânism la un monoteism solar, oficial, și curgând spre o credință religioasă cu caracterul unui adevărat ,,deism”, iar Nicolae Iorga îl considera pe Constantin „un latin din Occident, foarte păgân ca spirit, oricare ar putea fi părerea asupra pretinsului său „proces de conștiință”, care miroase îndestul a politică a păcii romane și a punerii în faptă pentru ideea de stat, mai sacră decât toți zeii vechi și moderni, a oricărui element existent de vitalitate”, în timp ce A. A. Vasiliev socotește că „recunoscând înclinația lui Constantin spre creștinism, totuși planurile sale politice trebuiau să aibă o influență dominantă asupra atitudinii sale față de acesta, care îi putea fi ajutor în multe moduri”.
Henri-Irénée Marrou consideră relatarea lui Eusebiu de Cezareea despre viziunea lui Constantin o „anecdotă”, iar Will Durant, în monumentala sa istorie a civilizațiilor spunea despre convertirea lui Constantin că ar fi „o abilă manieră politică”.
Warren Treadgold susține că atitudinea lui Constantin cel Mare în urma „viziunii” avute denotă o credință sincretică, o combinație între credința solară a tatălui său și sentimentele creștine preluate de la mama sa, însă tot el susține că adoptarea creștinismului ca religie a Imperiului Roman a fost făcută „mai degrabă din convingere religioasă decât ca urmare a unei orientări politice”.
Între istoricii care au acceptat ideea realității viziunii împăratului dinaintea luptei de la Pons Milvius și convertirea sa sinceră, se numără și Gaston Boissier, care apără sinceritatea convertirii lui Constantin, susținând că împăratul a căutat obținerea protecției unei divinități puternice pe care „nu s-a mulțumit să o invoce în adâncul sufletului său, ci credea în eficacitatea practicilor”.
Medievalistul F. Lot contestă motivele politice ale îmbrățișării religiei creștine și crede că în adeziunea sa la creștinism e o parte de sinceritate. Constantin nu a aderat la creștinism din motive politice, pentru că în vremea sa, creștinismul era răspândit cu precădere numai în Pars Orientis. Ca suveran al Imperiului din Occident, nu ar fi avut motive să facă această trecere. Un apărător al sincerității lui Constantin este și numismatul epocii constantiniene, Jules Maurice.
Bertrand Lancon consideră că „împăratul a îmbrățișat sincer creștinismul încă din 312, păstrând totodată legăturile cu adorarea soarelui și cu neoplatonismul. S-a detașat apoi progresiv de acestea”.
Savantul olandez D. C. Hesseling vede în Constantin pe „caesarul roman decis să mențină unitatea Imperiului”, dar „nu numai din calcul, ci din convingere îmbrățișă partida puterii spirituale în creștere”.
Istoricii bisericești contemporani susțin convertirea reală și din convingeri religioase a lui Constantin. El „aprecia în mod deosebit moralitatea lor (a creștinilor – n.n.) și nu sprijinul lor militar, numărul soldaților creștini din trupele occidentale fiind și așa foarte mic”. Alții susțin că, după 312, împăratul Constantin își manifestă „atașamentul față de credința creștină”.
În susținerea sentimentelor sincere pentru creștinism stau și nenumăratele scrisori ale lui Constantin în care acesta apără credința creștină și susține cu tărie învățătura Bisericii.
Un loc aparte între cercetătorii care s-au ostenit cu problema convertirii sincere sau din interes a „primului împărat creștin” îl ocupă savantul bizantinist Henri Gregoire. El susține că „relatarea lui Eusebiu nu trebuie admisă deoarece s-ar baza pe o legendă mai târzie, introdusă apoi în text de un interpolator. El arată că textele creștine, care vorbesc despre acest eveniment, nu au valoare, că există deosebiri sau contradicții între ele. [… ] se bazează, în special, pe faptul că Eusebiu n-ar spune nimic despre eveniment în Historia ecclesiastica, publicată în ultima ediție în anul 324, ori un asemenea lucru nu putea fi trecut cu vederea. De asemenea, Lactanțiu, care vorbește de vedenie (De mors. pers. 44, 5) oferă o relatare diferită”. Concluzia ar fi aceea că pasajul ar fi o interpolare. Savantul numește Vita Constantini „un panegiric romanțat” în care „astăzi nu mai crede nimeni”.
În combaterea acestor rezultate ale cercetării lui Henri Gregoire, profesorul Emilian Popescu susține că „această concluzie nu este însă valabilă, deoarece Eusebiu se referă la evenimentul de care vorbim, în Hist. eccl. IX, 9, 2 (e adevărat, mai pe scurt) și în Discursul festiv rostit cu prilejul sărbătoririi a treizeci de ani de domnie (Tricennalia, 3). În ambele locuri el spune că împăratul s-a rugat la începutul campaniei împotriva lui Maxențiu lui Hristos, ca să-l ajute în luptă. Că în Vita Constantini, alcătuită după moartea împăratului relatarea este mai bogată în amănunte, se datorește faptului că la o depărtare atât de mare, evenimentul a fost îmbrăcat în legendă și cuprinde, poate, și unele înfloriri. Nucleul evenimentului a fost însă real și nu trebuie să ne îndoim de veridicitatea lui. De altfel, unii cercetători au subliniat faptul că deși apariția luminoasă a crucii pe cer se înscrie printre fenomenele cerești destul de rare, totuși ea nu este necunoscută. Constantin a fost convins că a văzut semnul crucii pe cer la începutul luptei cu Maxențiu, că el reprezintă simbolul lui Iisus Hristos și că acesta l-a ajutat să câștige lupta”.
În altă ordine de idei, Gregoire, în studiul său, La ,,conversion” de Constantin, pune în lumină rolul lui Constantin față de ideea creștină, ajungând la concluzia că Eusebiu de Cezareea ,,a confiscat pentru întâiul împărat creștin toată gloria lui Licinius”, susținând că împăratul Liciniu era cel care dăduse Edictul de toleranță pentru creștini, afișat la 13 iunie 313, la Nicomedia.
Biserica Ortodoxă îl consideră Sfânt, împreună cu mama sa, Elena, fiind sărbătorit la 21 mai, iar ,,cea Romano-catolică îl consideră Mare. Protestanții, în schimb, îl consideră un însemnat om politic, dar oportunist, condus de interese personale și de stat, care a sprijinit Biserica pentru a și-o aservi. Numeroși istorici dintre cei mai obiectivi îl apreciază pe Constantin cel Mare ca pe un om de convingere religioasă”.
Constantin, „prototip cvasi-„mitic” al împăratului ideal” a înțeles importanța mesajului adus de noua religie și efectele benefice ale susținerii ei.
Bătălia de la Pons Milvius a marcat „dacă nu propria sa convertire, cel puțin momentul din care el a devenit protectorul creștinilor”, însă și dacă viziunea lui Constantin, „marele învingător… strălucind de atâtea virtuți, pe care i le-a dăruit credința”, a fost reală și dacă a fost o legendă interpolată în cadrul scrierilor lui Eusebiu de Cezareea, ceea ce are însemnătate din punct de vedere istoric este politica sa de protejare a creștinismului, iar pe aceasta o putem observa și înțelege.
Edictul de la Milan ( Mediolanum)
La 28 oct. 312, pe malul drept al Tibrului, în amonte de Roma, Constantin a câștigat celebra bătălie de la Saxa Rubra sau Podul Milvius; în derută, Maxentius s-a înecat în Tibru cu o mare parte a trupelor sale.
Constantin a ocupat Roma și s-a proclamat prim-augustus, titlu deținut până atunci doar de Maximinus Daza, împotriva căruia s-a întâlnit la Mediolanum cu Licinius la începutul lui 313. La Mediolanum, Licinius s-a căsătorit cu Constantia și a fost dat celebrul edict de toleranță (a cărui existență este contestată de unii), edict ce ar fi proclamat egalitatea în drepturi pentru toate religiile, inclusiv religia creștină, și ordona restituirea locașurilor de cult și a bunurilor confiscate Bisericii.
A urmat războiul dintre Licinius și Maximin, terminat cu moartea lui Maximin de boală în vara sau toamna 313. Imperiul avea acum numai doi împărați asociați, Constantin în Apus și Licinius în Răsărit, ambii aparent favorabili creștinismului.
Împăratul Constantin, apologet și mărturisitor al credinței creștine.
Aceste două cuvinte „apologet și mărturisitor” prezente în titlul capitolului concentrează aproape toată descrierea lui Constanti făcută de Eusebiu în opera sa.
Viața lui Constantin, cunoscută în mod obișnuit după denumirea latina “Vita Constantini” sau “De vita Constantini” nu este de fapt o expunere amănunțită a vieții si faptelor împaratului ori a evenimentelor din timpul său, ci o lucrare panegirică, adică un elogiu adus de Eusebiu lui Constantin cel Mare, omul în care acesta vedea pe trimisul lui Dumnezeu pentru a scăpa Biserica de persecuții, pe cel care a întrupat realizarea celor mai scumpe idealuri ale creștinilor.
În cuprinsul cărții a III-a Eusebiu scoate în evidență puterile sau virtuțile sufletești a marelui Împărat Constantin. În primă fază el realizează o antiteză între Constantin și păgânii vremurilor de atunci, care realizau numai nelegiuiri și se închinau zeilor fără de viață. Pe Constantin îl portretzează ca fiind un om care a cunoscut pe adevăratul Dumnezeu și care are menirea de a-L mărturisi în fața tuturor oamenilor. Astfel Eusebiu spune: „Ținîndu-se departe de Dumnezeul Cel adevărat, ei siliseră lumea prin toate mijloacele să se închine zeilor celor fără de viață, în timp ce Constantin se mulțumea să o facă a înțelege, prin faptă și prin cuvînt, că, de vreme ce erau fără viață, aceia nici nu existau, și o îndemna să-L mărturisească pe Cel singur fiitor.” În continuare, marele împărat este prezentat ca salvatorul creștinilor și apărătorul clerului Bisericii, prigonit fiind până în vremea lui de acești păgâni necunoscători de Dumnezeu: „Dacă aceia-i izgoniseră pe slujitorii lui Dumnezeu, lăsîndu-i fără casă și fără cămin, Constantin îi chema pe toți înapoi și îi reda căminelor lor. 3. Față de cei dinainte, care-i împroșcaseră cu necinste, împăratul îi înconjura cu cinste și le atrăgea admirația tuturor. Și dacă aceia dăduseră pe nedrept poruncă să se purceadă Ia confiscări, jefuindu-i pe credincioșii lui Dumnezeu de tot mijlocul de trai, Constantin li—1 dăduse înapoi adăugind de la sine încă multe alte daruri.”
Marele Constantin realizează un fapt semnificativ în dăinuirea credinței creștine, și anume, dărâmarea templelor idolești. Eusebiu ne relatează acest fapt tot printr-o cronică : „Cei dinainte porunciseră ca templele să fie împodobite cu multă sîrguință; ori, Constantin a nimicit pînă-n temelii tocmai pe cele pe care închinătorii lor le prețuiau mai mult.
Aceia îi supuseseră pe mărturisitorii de Dumnezeu celor mai îngrozitoare pedepse; or, împăratul tocmai pe prigonitorii acestora i-a urmărit și i-a cumințit, abătând asupra lor pedeapsa cuvenită lor de la Dumnezeu și cinstindu-le sfinților de-Dumnezeu-mărturisitori necurmat amintirea.” Prin antitezele reliefate, Eusebiu nu face altceva, decât să prezinte schimbarea majoră, suflul nou pe care l-a adus creștinismul lumii.
Lumea avea nevoie de schimbare, iar schimbarea pornește de la conducătorul celui mai mare imperiu din vremea aceea. Constantin cel Mare, în viziunea lui Eusebiu, și-a îndeplinit cu deplin interes menirea sa de conducător atât pe plan administrativ, dar și pe plan spiritual.
Marele istoric, în acest „panegiric” reliefează și dragostea lui Constantin față de Sfânta Cruce, semnul biruinței creștine: „Acest semn, Constantin a pus să fie înfățișat într-o pictură de mari dimensiuni pe care a așezat-o chiar la intrarea în curtea palatului ca să poată fi văzută de toată lumea. în imagine, izbăvitorul semn era înfățișat deasupra capului său; iar fiara cea vrăjmașă și ucigașă care prin tirania celor fără de Dumnezeu se năpustise asupra Bisericii lui Dumnezeu, era înfățișată ca un balaur prăvălit în străfundurile adîncurilor…prin el Constantin îl dădea în vileag pe însuși vrăjmașul cel nevăzut al neamului omenesc, pe care-1 arăta pus pe fugă pînă-n străfundul pierzării, datorită puterii mîntuitorului semn aflat deasupra capului său…Pe mine, însă m-a minunat îndeosebi înălțimea de cuget a împăratului, care, din îndemnul lui Dumnezeu, a înfățișat tocmai ceea ce glasul proorocului grăise cândva despre fiara aceea: «în ziua aceea Domnul Se va năpusti cu sabia Sa cea grea, mare și înfricoșătoare asupra balaurului, asupra încolăcitului șarpe, asupra șarpelui care fuge, și va ucide balaurul în mare.”
Un fapt semnificativ, care apare relatat fără ocol de către Eusebiu este convocarea primului sinod ecumenic din istoria creștinismului. Eusebiu scoate în evidență legătura strânsă dintre Stat, care reprezentat de împărat și Biserica creștină. Istoricul Nicolae Bănescu spune în acest sens: „Această strânsă legătură dintre Stat si Biserică a fãcut ca Statul să se intereseze de chestiunile religioase, ceea ce duse la Sinodul de la Niceea (325), primul Sinod ecumenic, fapt de o însemnãtate considerabilă, care afirmă întâia oară politica Statului față de Biserică. Prin noua sa situație, Biserica creștină dezvoltă o vie activitate care se manifestă mai cu seamă pe tărâmul dogmelor.”
Marele Herodot al creștinismului ne relatează că Biserica în acea perioadă a fost zdruncinată de apariția contradicțiilor, și a duhului dezbinării. Constantin, simțind acest duh al dezbinării a hotărât convocarea sinodului: „Auzind acesta ce se petrecea și văzînd el că scrisoarea trimisă la Alexandria rămăsese fără ecou, s-a cufundat în meditație, zicând mai apoi că nevăzutul vrăjmaș care răscolise în asemenea măsură viața Bisericii se cerea războit în cu totul alt chip. Și atunci -ca pentru a-1 înfrunta într-o bătălie hotărâtoare- s-a hotărît împăratul să adune întreaga oaste a lui Dumnezeu într-un sinod ecumenic, poftind prin scrisori pline de curtenie pe episcopii de pretutindeni să vină cît mai degrabă spre a lua parte la el.”
Eusebiu, nu omite și intrarea fastuasă a lui Constantin în sala mare a Palatului imperial de la Niceea. Constantin, prin ținuta sa vestimentară, dar mai ales prin curățenia sa sufletească este asemănat de Eusebiu cu un „înger trimis de Dumnezeu din cer.” După ce s-a făcut liniște în sală, și după o cuvântare de mulțumire adresată împăratului de către un reprezentant al Bisericii, Constantin se ridică și rostește cuvântarea de deschidere a Sinodului.
Cuvântarea ținută de împărat are o valoare deosebită pentru că pune accentul pe ideea de pace. Dealtfel scopul întrunirii sinodului este tot acela de a stabili pacea atât în imperiu cât și în sânul Bisericii. „Să nu îngăduim atunci pizmașului nostru vrăjmaș să-și bată joc de tot ce ne este mai scump; și – după ce, priit puterea Mîntuitorului și Dumnezeului nostru, a fost spulberat din calea noastră războiul ridicat de tirani împotriva lui Dumnezeu – să nu îngăduim diavolului, iubitorului de rele, să se năpustească cu noi ponoase asupra dumnezeieștii legi. Fiindcă, după mine, vrajba ascunsă în sînul Bisericii lui Dumnezeu este mai înspăimîntătoare decât războiul sau decât o bătălie, oricât ar fi ea de grea; ea-mi pare mult mai de temut decît o primejdie amenințînd de undeva din afară.”
Eusebiu nu omite, dealtfel, nici încheierea sinodului care s-a realizat prin organizarea unui banchet, a unui ospăț mare. Acest ospăț s-a oficiat și cu ocazia împlinirii a douăzeci de ani de domnie. După ce a trimis scrisori tuturor episcopilor, împăratul a subliniat necesitatea îndeplinirii hotărârilor sinodului și evitarea pe cât se poate a conflictelor care sunt generate și de orgoliul omenesc.
Un alt fapt semnificativ în relatarea eusebiană este momentul în care împăratul Constantin hotărăște ridicarea unui locaș de rugăciune pe locul mormântului lui Hristos: „Împăratul socotea că era de datoria lui ca atît de binecuvântatul loc al mîntuitoarei învieri de la Ierusalim să arate frumos și să fie venerat de lume. De aceea a dat poruncă nezăbavnic să se înalțe [acolo] un sălaș al rugăciunii; iar gîndul acesta nu i-a venit din uitarea de Dumnezeu, ci dintr-o pornire a duhului stîrnită de Mîntuitorul însuși.”
După ce ia această hotărâre, Constantin dărâmă toate locașurile păgâne situate în acea zonă pentru a se poate ridica cu toată măiestria viitorul locaș de cult. Pe lângă acest fapt Constantin trimite o scrisoare patriarhului Ierusalimului din acea vreme în care își prezintă scopul construirii bisericii precum și materialele pe care ar dori să le folosească constructorii în realizarea proiectului. În finalul scrisorii el spune: „În rest, rog pe cuvioșia ta să încunoștiințeze cît mai grabnic pe pomeniții demnitari de cîte calfe, cîți meșteri și ce cheltuieli va avea nevoie, și să se ostenească a-mi face cunoscut și mie, neîntârziat, și nu numai privitor la lucrările în marmură și la coloane, ci și cu privire la părțile căptușite cu lemn în caz că ele ți s-ar părea mai frumoase. Dumnezeu să te aibă în paza Sa iubite frate!” Pe lângă acest minunat locaș, pe care Eusebiu îl descrie cu măiestrie, Constantin mai construiește două locașuri: „Pe aceleași meleaguri a mai înfrumusețat Constantin – bogat înzestrîndu-le – și alte două locuri, foarte cinstite de lume datorită unor tainice peșteri aflate pe cuprinsul lor. Peșterii în care avusese loc cea dintâi dumnezeiască arătare a Mîntuitorului – adică acolo unde se născuse El în trup – i-a dat și el cuvenita prețuire; în vreme ce, în cazul celei de a doua, el a consfințit amintirea înălțării la ceruri, petrecute cîndva pe înălțimea din apropiere . Și în timp ce cu atîta dăruire săvîrșea aceste lucruri, s-a îngrijit împăratul și de pururea-pomenirea maicii sale, cea care fusese lumii pricina unui atît de mare bine.”
Părintele istoriei ecleziastice nu uită nici pe mama împăratului Constantin, împărăteasa elena care excela în facerea de bine dar și în credința în Dumnezeu: „Străbătînd întregul Răsărit înconjurată de strălucirea ce i-o aducea autoritatea232 împărătească, Elena împărțea în jur daruri din belșug, atît poporului de prin orașe, cît și oricărui ins care venea la ea să-i ceară ; și tot din belșug împărțea ea cu darnicu-i braț și unităților armate. Dar cel mai mult își arăta dărnicia înaintea săracilor celor goi și neajutorați: față de unii, cu daruri în bani; iar față de alții, împărțindu-le cu prisosință veșminte ca să-și acopere trupul…Deși strălucind de asemenea fapte de bine, Elena nu dădea uitării nici dovezile de credință în Dumnezeu: în biserica lui Dumnezeu putea fi văzută oricând, casele de rugăciune le înzestra cu daruri minunate și nu dădea uitării nici măcar lăcașurile aflate în cele mai neînsemnate cetăți. Merita cu adevărat să vezi cum umbla femeia aceasta extraordinară, înveșmîntată simplu și modest, în mijlocul poporului înghesuit în jurul ei, vădindu-și evlavia față de Dumnezeu prin tot soiul de fapte bine-plăcute Lui.”
Impresionant moment este acela în care e descrisă moartea și înmormântarea împărătesei Elena: „Și stingîndu-se ea întru mulțime de zile, odată ajunsă la vîrsta de optzeci de ani și simțindu-se chemată la o viață mai bună, știindu-și sfîrșitul aproape, și-a luat rămas bun de la cei apropiați >, rînduindu-și toate cele ale sale…Iar după ce a făcut acestea, și-a dat duhul de față cu minunatul ei fiu care o veghea și-i purta de grijă și-i ținea mîinile între ale sale. Pînă și trupul fericitei a avut parte de onoruri neobișnuite: însoțit de o foarte numeroasă escortă armată, a fost adus în cetatea împărătească, unde a fost așezat între mormintele împăraților…Așa s-a sfîrșit maica împăratului, ființă vrednică de necurmata noastră aducere-aminte, atît pentru faptele ei plăcute lui Dumnezeu, cît și datorită mlădiței celei fără de pereche și minunate căreia-i dădu-se ea viață.” Un alt fapt semnificativ, relatat în cartea a III-a este tulburarea Bisericii din pricina „ereticului Eustathios” și convertirea adepților lui la dreapta credință.
Împăratul Constantin, iubitorul de oameni.
Eusebiu de Cezareea punctează în această carte și mai mult calitatea de filantrop a împăratului Constantin. De aceea am hotărât să numesc acest capitol astfel.
Prin multele binefaceri pornite dintr-o convingere și o trăire duhovnicească, împăratul Constantin inițiază un proiect de micșorare a dărilor oamenilor către împărat. Iată cum relatează Eusebiu acest eveniment: „Din dările pentru pămînt, lui Constantin îi revenea în fiecare an o pătrime; această pătrime el totuși a împărțit-o la loc proprietarilor de pămînt, lucru care – dacă punem la socoteală darea din fiecare an – a făcut ca o dată la patru ani aceștia să nu mai plătească nici un fel de dare. Faptul a fost de el întărit prin lege… Totuși, unii au contestat măsurătorile de pămînt făcute sub cîrmuitorii de mai înainte, plîngîndu-se că țarinile lor fuseseră încărcate cu dări împovărătoare.
Așa cum o cerea dreptatea, împăratul a trimis la fața locului bărbați împuterniciți să îndrepte aceste dări și să nu le socoată acelora plîngerea ca o vină. La alte procese, pentru ca pierzătorii să nu rămînă mai întristați decît cei cărora li se făcuse dreptate, împăratul le dăruia acelora – din propria-i avere – fie pămînt, fie bani.
Astfel, învinsul la judecată se putea bucura în aceeași măsură cu învingătorul și își putea ridica privirea ca să-și bucure ochii de vederea lui Constantin.” Pe lângă multele fapte de milostenie pe care le-a făcut din dragoste față de oameni, iubitorul de Dumnezeu Constantin nu a uitat și pe creștinii din afara imperiului săi, mai exact de cei din Persia. El a mijlocit pe lângă Sapor, regele Persie, pentru ca toți creștinii să se bucure de libertatea exercitării credinței.
Pe parcursul cărții Eusebiu ne relatează un fapt semnificativ, și acela a emiterii unui decret prin care toți oamenii din imperiu să cinstească zilele de duminică și vineri: „ Împăratul s-a mai gîndit să facă, din ziua închinată rugăciunii, cea mai însemnată – și cea dintîi – zi (a săptămînii), ca una ce și era, de fapt, o zi închinată Domnului și aducătoare de mîntuire.
Diaconi și alți slujitori ai lui Dumnezeu – oameni cu o viață fără cusur și înzestrați cu toate virtuțile – au fost puși de el să vegheze asupra întregii sale case. Străjile, credincioase lui, și soldații corpului de' gardă, parcă încinși cu platoșa dăruirii de sine, vedeau în el pe învățătorul lor întru cele ale cuvioșiei și nu cinsteau mai puțin mîntuitoarea și sărbătoreasca zi a Duminicii, ci înălțau și ei rugăciunile cele atît de dragi împăratului.” Tot Constantin a fost ce care și-a învățat ostașii să se roage, rostind împreună cu ei pe câmpul de luptă o rugăciune înălțătoare.
De o mare importanță istorică este momentul în care Constantin împăratul își împarte împărăția sa celor trei fii ai săi: „Dar, odată ajuns stăpîn de la un capăt la celălat al pămîntului, Constantin a împărțit conducerea întregii împărății între cei trei fii ai săi, cum și-ar fi lăsat el părinteasca avere moștenitorilor săi celor mai iubiți. Partea ce fusese cîndva a bunicului său i-a lăsat-o fiului său mai mare; răsăritul, celui de al doilea; iar întinderile cuprinse între acestea două, celui de al treilea. Însă adevărata moștenire bună și mîntuitoare de suflet pe care le-a lăsat-o el a fost sămînța fricii de Dumnezeu: el însuși îi adusese pe calea cunoașterii dumnezeieștilor învățături, dîndu-i apoi în seama unor dascăli încercați în credință.”
Eusebiu fiind contemporan cu Constantin nu a omis momentul în care marele împărat s-a botezat și și-a dat duhul la Domnul, pe care L-a iubit în toată viața sa de conducător al Imperiului. Iată cum descrie Eusebiu acest moment: Auzindu-i vorbele, (episcopii) au purces la cele cuvenite, săvîrșind și împărtășindu-1 cu dumnezeieștile Taine, nu însă înainte de a-i ficercetat credința cu multă grijă. Așa a ajuns Constantin să fie, din veac,el dintîi împărat care s-a învrednicit de desăvîrșirea celei de a doua nașteri întru Tainele lui Hristos. Și învrednicindu-se a fi însemnat cu dumnezeiasca pecete, duhul său s-a bucurat, s-a primenit și s-a umplut de lumină dumnezeiască. Nemăsurata-i credință îi covîrșea sufletul cu fericire, uimindu-1 la arătarea lucrătoarelor (dovezi ale) puterii lui Dumnezeu. După îndeplinirea celor cuvenite, Constantin s-a îmbrăcat în straie împărătești, majestuoase și strălucitoare ca lumina, și s-a întins pe un pat alb ca neaua, nemaiprimind pe el purpura. Iar în urmă, ridicând glasul, a înălțat lui Dumnezeu o rugăciune de mulțumire, adăugind următoarele: <<în clipa asta pot cu adevărat spune că sînt fericit; acum știu că m-am învrednicit de viața cea fără moarte și că m-am împărtășit din dumnezeiasca lumină…>>. După care și-a amintit și de cei nefericiți, căinîndu-i pe toți cei lipsiți de o asemenea bucurie.
Aspecte din cuvântarea ținută cu prilejul sărbătoririi a treizeci de ani de domnie Împăratului Constantin
Eusebiu de Cezarea își începe prologul prin a sublinia faptul că el nu va elogia micile calități ale împăratului, care de altfel sunt importante, ci va vorbi despre înțelepciunea credinței pe care o are marele împărat și care îl ridică pe acesta într- un rang superior altor împărați. El îl numește pe împărat „pildă de domnie”. Eusebiu de Cezarea își începe cu multă pioșenie elogiul față de împăratul său numindu-și discursul „ritual dumezeiesc” inspirat de învățații vremii.
Eusebiu de Cezarea vrea mai întâi de toate să-i aducă slavă Dumnezeului Adevărat pe care și împăratul îl slăvește: „Pe Acest Mare împărat pînă și mult biruitorul nostru împărat îl slăvește, dîndu-și seama că Lui îi datorează el de fapt domnia; tot despreEl mărturisesc și de Dumnezeu iubitorii noștri cezari – învățătura de la părintele lor luînd-o, că este izvorul a tot binele; iar grosul armatei, omenirea de la țară și de prin orașe, precum și înaîții demnitari din provincii, în adunările lor Lui I se închină, luînd în aceasta învățătură de la Mîntuitorul, Cel mai mare dintre dascăli.”
Eusebiu de Cezarea îl laudă pe Constantin pentru evlavia sa deosebită față de Cel care l-a făcut împărat cu o împărăție de treizeci de ani: „Dintre toți împărații Romei, el singur a fost învrednicit de Dumnezeu, împăratul a toate, cu o domnie care să fi ținut treizeci de ani. Dar nu face aidoma înaintașilor săi, adică să închine (această sărbătoare) duhurilor htonice sau cine știe căror demoni chemați să se arate sub chipuri care să smintească lumea – unor amăgiri, deci, unor prostii puse la cale de niște oameni fără Dumnezeu; ci o închină Celui Care l-a înconjurat de glorie..”
Istoricul laudă și facerile de bine ale împăratului pentru care Dumnezeu îi lungește domnia „și, la fiecare zece ani, să împărtășească unuia din fiii lui cele ale domniei, ca pentru a prelungi cât mai mult înflorirea plantei ajunse la ceasul împlinirii.”
În continuare Eusebiu de Cezarea vorbește despre libertatea adevărată pe care o are împăratul, libertate dată de izbânda asupra patimilor: „De aceea spun eu că, în temeiul adevărului însuși, numai împăratul acesta iubit de Dumnezeu, de împăratul suprem, poate fi declarat împărat al nostru; el singur a ajuns cu adevărat liber (și nu spun bine, ci mai curând stăpîn peste sine), mai presus de dorința de îmbogățire și de pofta de femei, biruitor peste plăceri – chiar și peste cele firești. A ajuns să poată stăpîni peste izbucnirile de mînie și peste furie, să le stăpînească, iar nu să fie stăpînit de ele!”
Mai presus de toate istoricul elogiază evlavia împăratului pentru rugăciunea curată: „împăratul acesta invocă, noapte după noapte și zi după zi, pe Tatăl Cel mai presus de ceruri; îl cheamă în rugăciunile sale; el nu tânjește după altceva decît după împărăția cea de sus.”
Însuși împăratul este povățuitor al poporului său spre faptele plăcute lui Dumnzeu: „Cuvintele, învățăturile și îndemnurile la o viață chibzuită și închinată lui Dumnezeu răsună astăzi în auzul tuturor neamurilor – mai ales că însuși împăratul se îngrijește să le dea de știre.”
Capitolul II
Biserică și stat în vremea lui Constantin cel Mare
2.1. Reformele constantiniene
Împăratul Constantin cel Mare este una din personalitățile de seamă din istoria universală. Până la el, Biserica a îndurat grele persecuții din partea împăraților romani. Convertirea lui la Creștinism a însemnat o mare cotitură în istoria acestuia, căci, prin publicarea edictului de toleranță religioasă de la Milano (Milan, Mediolanum) din luna ianuarie anul 313, Împăratul Constantin a asigurat Bisericii deplina libertate în tot Imperiul Roman.
Biserica intră, de acum înainte, într-o perioadă de înflorire, progres și propășire, în „secolul ei de aur”. De aceea, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât ca anul 2013 să fie dedicat Sfinților Împărați Constantin și Maica sa Elena, cu prilejul împlinirii a 1700 de ani de la emiterea acestui important edict de toleranță religioasă de la Milan (Mediolanum).
Înaintea lui Constantin cel Mare, Galeriu, grav bolnav, a emis la 30 aprilie 311, la Sardica, un edict de toleranță pentru creștini, în acord cu Constantin și Liciniu, care cuprinde permisiunea existenței creștinilor – „ut denuo sint cristiani et conventicula eorum” = „să existe din nou creștini și să țină adunările lor” (Lactanțiu, De mort. pers., 34; Eusebiu, Ist. bis., VIII, 17).
Galeriu a murit la scurt timp, la 5 mai 311, iar edictul său s-a aplicat doar parțial. Este greu de cunoscut în intimitatea ei evoluția religioasă a împăratului Constantin, dar, odată declarat pentru Creștinism, el a progresat continuu pe această cale, începând cu lupta dintre el și Maxențiu de la Pons Milvius (Podul Vulturului), lângă Roma, din 28 octombrie 312, până la botezul lui din luna mai anul 337.
După istoricii creștini Eusebiu și Lactanțiu, în ajunul luptei cu Maxentiu, Constantin a văzut pe cer ziua, în amiaza mare, o Cruce luminoasă deasupra soarelui cu inscripția In hoc signo vinces = Prin acest semn vei învinge (Lactanțiu, De mortibus persecutorum, 48, 5). Noaptea, în timpul somnului, i s-a arătat Iisus Hristos cu semnul Crucii pe care-l văzuse ziua pe cer, cerându-i să-l pună pe steagurile soldaților și ostașilor săi, spre a-i servi drept semn protector în lupte.
Acesta este monograma lui Iisus Hristos – XP – pe care Constantin l-a pus pe un steag numit labarum. Că împăratul Constantin a fost convins de apariția minunată a Sfintei Cruci ne-o confirmă faptul că pe arcul de triumf al lui Constantin cel Mare, care se păstrează până astăzi la Roma, el afirmă că a câstigat victoria asupra lui Maxențiu: „instinctu divinitatis” = „prin inspirație divină”. La câteva luni de la victoria asupra lui Maxentiu, Constantin, împreună cu Liciniu, devenit prin căsătoria cu una din surorile sale, cumnatul său, publică edictul de la Milan din luna ianuarie anul 313, prin care se acordă libertate religioasă deplină Creștinismului, care devine religio licita = religie permisă în Imperiu. Totodată, se anulau toate hotărârile anterioare, luate împotriva creștinilor și se retrocedau Bisericii lăcașurile de cult și posesiunile confiscate de împărății precedenți.
Edictul de la Milan are o importanță epocală prin hotărârile, consecințele și urmările lui. Din religie nepermisă și persecutată, Creștinismul devine religie permisă, ba chiar favorizată, cum arată actele ulterioare ale împăratului Constantin cel Mare. Din nefericire, Valeriu Liciniu (308-324), la început pe deplin asociat la politica religioasă a împăratului Constantin, s-a depărtat de aceasta, devenind din anul 316 reprezentantul declarat al păgânismului în Orient, unde erau mulți creștini, și a început persecutarea lor între anii 320-323. În urma înfrângerii suferite de Liciniu în bătălia cu Constantin din 18 septembrie 324, la Chrysopolis, lângă Calcedon, pe coasta apuseană a Asiei Mici, în fața Constantinopolului, și a unor uneltiri împotriva lui Constantin, Liciniu este condamnat la moarte și executat la Tesalonic în anul 324. Acum, Constantin rămâne singurul împărat al vastului Imperiu Roman, până la moartea sa în 22 mai anul 337.
Rămas singurul stăpânitor, Constantin cel Mare adoptă față de Creștinism o atitudine binevoitoare, fără a jigni însă păgânismul greco-roman, care are numeroase și puternice rădăcini. Împăratul însuși păstrează, în aproape tot timpul domniei sale, demnitatea supremă păgână de Pontifex Maximus și nu se leapădă de păgânism decât prin Botezul săvârșit cu câteva zile înainte de moarte, în luna mai anul 337.
Trebuie să recunoaștem, însă, că păstrarea titlului păgân de Pontifex Maximus îi dă dreptul, capacitatea și posibilitatea de a supraveghea și ține în frâu păgânismul, în interesul Creștinismului însuși. Dacă împăratul ar fi renunțat atunci la el, si-ar fi ridicat un rival periculos, care ar fi putut să restabilească situația de mai înainte a păgânismului, încă puternic prin numărul credincioșilor lui, prin influența și situația înaltă a senatorilor, aristocraților și funcționarilor superiori. În luarea de măsuri favorabile Bisericii, Constantin cel Mare procedează treptat și cu mult tact.
Politica lui religioasă este caracterizată mai ales prin câteva fapte de importanță majoră: actul de libertate religioasă de la Milano, din luna ianuarie anul 313, alegerea unei noi reședințe imperiale și convocarea Sinodului I ecumenic de la Niceea din anul 325. Imediat după edictul din anul 313, împăratul scutește pe clericii creștini de obligația grea și costisitoare a funcțiunilor municipale.
Scutește Biserica de dări, drept de care nu se bucurau templele păgâne, și îi returnează tot ceea ce îi fusese confiscat, acordându-i și dreptul de a primi legate și donații. Totodată, el acordă ca ajutor episcopilor sume importante din tezaurul statului, pentru ridicarea de biserici și întreținerea clerului. El acordă Bisericii dreptul de eliberare a sclavilor și conferă episcopilor dreptul să judece pe cei ce n-ar voi să fie judecați după legile statului.
Constantin cel Mare a intervenit și în dreptul penal, pe care a încercat să-l umanizeze, înlăturând din legile penale dispoziții și pedepse potrivnice spiritului creștin, ca răstignirea, zdrobirea picioarelor, arderea cu fierul roșu. S-a îmbunătățit tratamentul din închisori. S-au adus restricții luptelor de gladiatori și s-au trimis condamnații la mine, în loc de lupte. S-a modificat, în spirit creștin, legislația referitoare la căsătorie, la părinții fără copii, s-a îngreunat divorțul, s-a pedepsit adulterul și violul, s-a interzis aruncarea copiilor și vinderea lor, prin ajutoare date părinților săraci. S-au luat măsuri de protecție și ajutor pentru săraci, orfani, văduve și bolnavi.
Prin legea din anul 321, Constantin cel Mare generalizează duminica ca zi de odihnă în Imperiu. Încă din anul 317, împăratul Constantin cel Mare începe să bată și monede cu monograma lui Iisus Hristos. În funcțiile înalte, el numește de preferință creștini, dar păstrează și păgâni, cărora le interzice însă să aducă jertfe.
Cultul împăratului își pierde sensul religios, păstrând mai mult semnificația lui politică: cinstirea autorității împăratului ca exponent al puterii Imperiului Roman; templele dedicate lui devin localuri publice, fără statui și fără jertfe.
În unele locuri, unde creștinii sunt majoritari, ei iau templele păgâne și le transformă în biserici sau le închid. Împăratul și membrii familiei sale – mama sa, Elena, soția sa, Fausta, sora sa, Anastasia, fiica sa, Constantina, dăruiesc episcopilor ajutoare pentru a repara bisericile sau pentru a construi altele noi. La Ierusalim, în Antiohia, Tyr, Nicomidia, Roma și Constantinopol se ridică biserici mărețe.
La Constantinopol, el înalță Catedrala Sfinții Apostoli, care devine necropola împăraților bizantini. În cadrul unor festivități mărețe, se sfințește la 14 septembrie anul 335, Catedrala Sfântului Mormânt, ridicată prin râvna și pe cheltuiala Împăratului Constantin cel Mare. Cultul creștin și pelerinajul la Locurile Sfinte iau o mare dezvoltare. Mama împăratului, Sfânta Elena, descoperă la Ierusalim lemnul Sfintei Cruci pe care a fost răstignit Mântuitorul nostru Iisus Hristos. La Roma, împăratul donează episcopului fostul palat imperial – Lateranul.
Voința lui Constantin cel Mare de a susține Creștinismul s-a văzut și din alegerea unei noi capitale pe țărmurile încântătoare ale Bosforului. Încă din timpul lui Dioclețian (284-305), Roma nu mai era capitala unică a Imperiului Roman, căci acesta o mutase la Nicomidia, în Asia Mică. Roma a rămas un oraș păgân, în care templele, monumentele, Senatul Roman, aristocrația aminteau și păstrau vechea religie păgână. Constantin cel Mare se hotărăște să părăsească Roma păgână, spre marea nemulțumire a episcopilor Romei, și să întemeieze un nou oraș ca reședință imperială.
Acesta a fost Bizanțul, pe Bosfor, care a primit numele de Constantinopol = orașul lui Constantin, început în anul 324 și inaugurat la 11 mai anul 330. Constantin cel Mare a făcut din Bizanț capitala unui Imperiu creștin, care trebuia să arate aceasta prin bisericile, monumentele și atmosfera sa. Mutarea capitalei la Constantinopol a avut urmări și consecințe importante în istoria Imperiului Roman și a Bisericii.
Prin această mutare s-au pus temeliile Imperiului Roman de Răsărit care a durat până la 29 mai anul 1453, când Constantinopolul a fost cucerit de turci, sub conducerea lui Mahomed al II-lea Cuceritorul (1451-1481). În Constantinopol, numit „Roma cea noua”, se ridică un oraș cu mare viitor politic și bisericesc. Episcopii de Constantinopol devin egali în rang de cinste cu episcopii Romei, prin canonul al 3-lea al Sinodului al II-lea ecumenic de la Constantinopol, din anul 381, și canonul 28 al Sinodului IV ecumenic de la Calcedon din anul 451.
Convocarea Sinodului I ecumenic de la Niceea din 325 constituie unul dintre meritele deosebite ale Împăratului Constantin cel Mare. Văzând tulburarea crescândă, provocată de erezia lui Arie din Alexandria, Constantin se decide să-i convoace pe episcopii Imperiului într-un sinod general sau ecumenic, pentru a defini împreună adevărurile de credință și a asigura unitatea Creștinismului.
Ca om de stat experimentat, Constantin cel Mare și-a dat seama că unitatea Creștinismului, pacea și liniștea Bisericii, constituie elementul de viață și de rezistență al Imperiului Roman universal. În locul pluralității zeilor păgâni, era de preferat existența unei singure credințe în Imperiu, cea creștină, căci ea asigura și unitatea lui politică. Este interesant de constatat că Împăratul Constantin însuși, cu toate că nu primise încă botezul, deschide sinodul ecumenic printr-o cuvântare adresată episcopilor, asigurându-i că el se consideră „împreună slujitor cu ei”.
Cu alt prilej, după mărturia lui Eusebiu de Cezareea, el afirmă că se consideră episcop pus de Dumnezeu pentru treburile din afară (ale Bisericii) (Eusebiu, ibidem, IV, 24). Este adevărat că politica religioasă inaugurată de Constantin cel Mare a avut și unele urmări defavorabile. Biserica a avut în persoana împăratului un ocrotitor, dar, în același timp, și un stăpân.
Împărății s-au amestecat în chestiunile religioase, impunându-și propria voință. Unii au susținut arianismul, monofizismul, monotelismul, au persecutat pe ierarhii ortodocși, au înlăturat din scaune, exilându-i, ierarhi merituoși, loiali, fideli și destoinici. Desigur, ca om de stat, Constantin cel Mare a făcut și greșeli, pe care istoria nu i le trece cu vederea. În unele din actele sale de suveran, el a pedepsit sângeros pentru motive de infidelitate politică și acte de trădare de stat.
Astfel, fiul său, Crispus, moștenitorul de drept al tronului imperial, pe care Constantin și-l asociase la domnie în anul 317, cu titlul de Cezar, fiind implicat într-un complot de stat, este ucis în anul 325; la puțin timp, șotia sa cea de a doua, Fausta, este ucisă în baia sa la Roma.
În materie de politică bisericească, după Sinodul I ecumenic de la Niceea din anul 325, el s-a lăsat influențat de curtezani lingușitori și de arieni, ceea ce a provocat mare și multă confuzie în sufletele credincioșilor. Cu toate aceste căderi, este în general admis că Împăratul Constantin cel Mare a fost bine intenționat în actele sale și el a ocrotit, apărat și promovat Creștinismul, ca fiind primul împărat creștin, cel mai mare serviciu adus Acestuia fiind libertatea sa, prin edictul de la Milan din anul 313. Convertirea sa la Creștinism a dat un nou curs istoriei universale, prin încercarea de a armoniza interesele superioare ale Imperiului Roman cu interesele Bisericii.
Îmbolnăvindu-se grav, Împăratul Constantin cel Mare se botează în vila sa de la Ancyrona, la marginea Nicomidiei, de episcopul semiarian Eusebiu de Nicomidia și alți clerici, cu câteva zile înainte de Rusalii, în luna mai anul 337. Moare la scurt timp după aceea, la 22 mai anul 337, în Duminica Rusaliilor, fiind îngropat cu mare fast în Biserica Sfinții Apostoli din Constantinopol, ctitoria sa. Pentru meritele sale deosebite și mai ales pentru marile servicii aduse Creștinismului, după lunga perioadă de persecuții, Biserica îl cinstește în chip deosebit, trecându-l în rândul Sfinților și numindu-l Cel întocmai cu Apostolii.
Politica lui religioasă, în general, a fost urmată de fiii și succesorii lui, cu excepția împăratului Iulian Apostatul (361-363), nepotul său, care a reintrodus pentru scurt timp păgânismul ca religie favorizată în Imperiul Roman, persecutând Creștinismul. Spre sfârșitul secolului al IV-lea, sub împăratul Teodosie cel Mare (379-395), Creștinismul devine din religie tolerată – religio licita, religie de stat, iar Ortodoxia devine confesiunea oficială a Imperiului. Din timpul lui Teodosie cel Mare, Imperiul Roman devine imperiu creștin.
Potrivit lui Lactanțius (De mort, persecutorum, 44,5), Împăratul Constantin cel Mare ar fi avut, în noaptea precedentă luptei cu Maxențius, un vis, o vedenie în care i s-a spus că el va fi învingător, daca va însemna pe scuturile ostașilor litera X, traversată de P. Este vorba de chrisma, adică de primele două litere ale numelui XPIΣTOΣ.
În legătură cu acest eveniment există relatarea lui Eusebiu de Cezareea în lucrarea “Vita Constantini” (Viața lui Constantin), I, 27-32. Acesta spune că Împăratul Constantin cel Mare dându-și seama de inferioritatea militară în care se află, s-a rugat Dumnezeului tatălui său și i-a cerut să se descopere cine este, să-l ajute în necazul de față: “Și cum ședea împăratul înălțând astfel rugăciune stăruitoare, i s-a arătat un semn cu totul fără de seamăn de la Dumnezeu.
Era cam pe la ceasurile amiezei, când ziua începuse să scadă, și Constantin a văzut cu ochii săi pe cer, deasupra soarelui, semnul de biruință al crucii, făcut din lumină, și deasupra o inscripție: "Întru aceasta vei învinge", după care, la vederea unei asemenea priveliști (minuni), el și întreaga armată (care îl însoțea în expediție și au asistat la această minune) erau cuprinși de frică și spaimă.
Constantin a povestit mai departe că era descumpănit, neputând să-i priceapă tâlcul. Ori, tot cugetând la ea, iată că s-a lăsat noaptea, fără să prindă de veste. Și, în timpul somnului i s-a arătat Iisus Hristos fiul lui Dumnezeu, cu semnul văzut de el pe cer și i-a poruncit ca semnul ce i s-a arătat pe cer să-l facă și să-l folosească spre ajutor, ori de câte ori va avea de luptat cu dușmanul.
A doua zi a împărtășit prietenilor săi această taină și a poruncit meșterilor să-i confecționeze semnul care l-a văzut pe cer.” Este vorba, de labarum – un steag în formă de cruce, terminat în partea superioară cu chrisma, aceasta fiind încadrată la rândul ei, într-o coroană de lauri. Începând din acel moment, labarumul a devenit steagul oficial al armatei romane. Eusebiu ne spune mai departe că “Împăratul, tulburat de viziunea aceasta și nemaisocotind cu cale să se închine altui Dumnezeu, decât celui care i se arătase, a chemat la sine pe preoții deținători ai învățăturii lui, întrebându-i ce fel de Dumnezeu este acela și care ar putea fi tâlcul arătării semnului văzut de el.
Ei au răspuns că acela este Dumnezeu Fiul, Unul Născut al Singurului Dumnezeu și ca simbolul văzut al nemuririi, însemnul triumfal al biruinței, pe care El a avut-o asupra morții, într-o vreme când sălășluia în trecut pe pământ … Drept aceea a și cerut să cerceteze Sfintele Scripturi, iar din preoții lui Dumnezeu și-a făcut sieși sfetnici, adăugând că Dumnezeul cel văzut de el se cerea slujit cu toată osârdia.” Ca argument privind autenticitatea întâmplărilor, este faptul că Eusebiu se referă la evenimentul în cauză, atât în “Discursul” său festiv, rostit în fața Împăratului, cu prilejul sărbătoririi a 30 de ani de domnie, în anul 335, cât și în “Historia ecclesiastica” 9,9,2.
În ambele locuri el spune că Împăratul s-a rugat lui Iisus Hristos, la începutul campaniei împotriva lui Maxențius, ca să-i ajute în luptă. În “Vita Constantini”, alcătuită după moartea Împăratului în anul 337, relatarea este mai bogată în amănunte, acest lucru datorându-se faptului că la o depărtare atât de mare, evenimentul a fost îmbrăcat în legendă și cuprinde poate unele exagerări sau înflorituri. Împăratul Constantin a fost convins că a văzut semnul crucii pe cer la începutul luptei împotriva lui Maxențiu, că el reprezintă simbolul lui Iisus Hristos și că acesta l-a ajutat să câștige lupta.
Monograma simplă Chi-Ro, numită și monograma constantiniană, apare pentru prima dată pe monedele și medalioanele constantiniene din anii 312-313, 315 și 317, deci aproximativ la cațiva ani de la bătălia de la Pons Milvius. Semnificativă este renunțarea lui Constantin cel Mare, de a merge pe Capitoliu, la intrarea triumfală în Roma, potrivit Panegiricului de la Trier.
Statuia lui Constantin din Forum, după instrucțiunile lui însuși , trebuia să poarte în mâna dreaptă o cruce. Chipurile zeilor păgâni continuă să apară pe monedele lui Constantin, până în anul 321, iar cel al zeului Soare până în anul 322. Pe un medallion de argint bătut la Ticinium în anul 315, este reprezentat Constantin cu cască, iar pe ea monograma lui Iisus Hristos.
Aceste simboluri creștine n-ar fi putut să apară fără asentimentul lui Constantin, ceea ce arată și confirmă convingerile sale religioase. Însă, după informațiile lui Eusebiu și Lactanțius, Constantin a fost îndrumat de tatăl lui să nu persecute, ci să ocrotească, să protejeze și să favorizeze creștinismul, în care, spre deosebire de Dioclețian și Galerius, nu vedea deloc o crimă împotriva statului.
O fiică a lui Constantius Clorus, sora vitregă a lui Constantin cel Mare, purta un nume specific creștin, Anastasia. Mai mult decât atât, mama sa provenea dintr-o regiune cu mulți creștini, Naissus, după unii istorici, după alții din Drepana, Bithynia, și este posibil să fi îmbrățișat creștinismul încă de pe atunci. C
hiar dacă izvoarele aproape că tac, în ceea ce privește orientarea religioasă a Elenei, izvoare târzii din sec. IV afirmă că a făcut o călătorie la locurile sfinte în timpul domniei lui Constantin, unde a găsit Crucea Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Prin urmare, era creștină.
Istoricul Stelian Brezeanu considera că mama Împăratului Constantin, Elena, era o creștină ferventă, care a contribuit la apropierea lui Constantin cel Mare de Biserica Ortodoxă. După anul 324, ca urmare a victoriei sale în conflictul cu Licinius, opțiunea lui Constantin pentru creștinism este deplină și fermă. Faptul că s-a botezat abia în anul 337 s-a datorat credinței vremii, potrivit căreia această Sfântă Taină a Bisericii Creștine (prima între cele șapte) îl curăță de orice păcat săvârșit în viața pământească.
2.2. Drepturile și privilegiile acordate creștinilor
Sunt cunoscute două scrisori ale Împăratului Constantin către Annulinus – proconsul al Africii, dinaintea edictului de la Milano din anul 313, una prin care dispunea restituirea proprietăților bisericești, iar cealaltă prin care se dădeau dispoziții pentru scutirea clericilor creștini de îndeplinirea sarcinilor publice. O altă scrisoare a Împăratului Constantin, din această perioadă de timp, era adresată Episcopului Cecilianus al Chartaginei, prin care îi comunica acestuia pregătirea unei însemnate sume de bani, pentru plata clericilor cultului creștin ortodox.
Așa, după cum am mai spus, la începutul anului 313, Constantin și Licinius s-au întâlnit la Milano, unde a fost oficiată căsătoria lui Licinius cu Constanția – sora vitregă a Împăratului Constantin cel Mare. A existat un edict premergător care acorda libertate de cult creștinilor, dar mult mai restrictiv și care nu se aplica pe tot teritoriul Imperiului Roman. Este vorba de edictul lui Galerius, din 30 aprilie 311, semnat și de către Constantin și Licinius, dar acesta nu se aplica în Siria și Egipt, respectiv în Asia Mică. În conferința de la Milano, Constantin și Licinius au abrogat dispozițiile restrictive ale edictului lui Galerius, referitor la cultul creștin, acordand o nouă jurisprudență, cu referire la bunurile bisericești. Noile dispoziții au fost comunicate în provinciile orientale ale Imperiului, unde se simțea mai multă nevoie.
În afară de libertatea deplină de manifestare pentru creștini, aceste hotărâri mai cuprindeau: încetarea oricăror măsuri de urmărire în justiție a lor, recunoașterea Bisericii ca persoană juridică (organism corporativ), primirea înapoi a bunurilor confiscate de stat sau compensații financiare pentru ele, deplina libertate de manifestare și pentru celelalte culte religioase, care au dreptul să-și urmeze obiceiurile și credintele lor și să cinstească divinitățile pe care le doresc.
Însă, Împăratul Constantin cel Mare i-a ajutat foarte mult pe creștini. Revoluția promovată de Împăratul Contantin în politica religioasă a Imperiului Roman a fost numită “Pacea Constantiniană”. Prin legea din anul 316 Împăratul permitea eliberarea sclavilor din Biserică în prezența Episcopului.
Începând cu anul 317, în funcțiile înalte sunt admiși și creștinii. Chipurile zeilor păgâni, cu excepția zeului Soare, sunt înlocuite pe monede cu inscripții de caracter neutru, dar și cu semne creștine. În 318, prima zi a săptămânii – dies solis – devine ziua Domnului – Duminica.
Tribunalele episcopale primesc aceleași privilegii, aceeași putere ca și cele acordate tribunalelor civile. În anul 321, Împăratul Constantin cel Mare a decretat legea care dădea Bisericii creștine dreptul de moștenire. Această lege permitea oricui dorea, să-i facă donații testamentare. Biserica a primit din partea statului donații foarte mari, fie proprietăți, fie bunuri materiale.
A ridicat numeroase biserici, acordându-le mari domenii. De pildă, domeniile oferite bisericilor din Roma aduceau anual un venit de 30.000 de solidi (monede de aur) numai din închirierea lor. Tuturor bisericilor din Imperiu le-a dat grâu pentru hrana clerului și a oamenilor săraci. Aceste danii de grau au fost atât de mari, încât Împăratul Iovian (363), cu toate că era foarte credincios, a fost nevoit să le reducă la două treimi.
Față de păgâni, Împăratul Constantin cel Mare a fost tolerant. Totuși, se pare că în anul 324 a promulgat o lege împotriva anumitor culte păgâne. Acestea erau considerate periculoase pentru stat, iar în anul 322, chipul zeului soare dispare definitiv de pe monede. Numai atitudinea lui Constantin a fost consecvent îndreptată în favoarea creștinilor. Galerius a dat o libertate restrictivă creștinilor, iar Licinius după Edictul de la Milano s-a distanțat de creștinism, devenind chiar ostil.
Licinius i-a îndepărtat pe creștini din unitățile militare importante și din administrația centrală; a interzis ținerea de sinoade episcopale; i-a obligat pe creștini să celebreze cultul în afara orașului, separat pentru bărbați și femei; toți funcționarii erau obligați să aducă jertfe zeilor; s-a ajuns chiar la noi martiri creștini, fără să existe un ordin în acest sens. Aceste lucruri au determinat și mai mult apropierea creștinilor față de Constantin cel Mare și victoria acestuia în fața rivalului său, Licinius, la 18 septembrie anul 324.
2.3. Raportul dintre Împărat și Biserică
Împăratul devine arbitru între taberele aflate în conflict, datorită unor chestiuni dogmatice. În anul 314 are loc sinodul lui Constantin de la Arles, când treizeci și trei de episcopi din Apus au cerut condamnarea donatiștilor, care s-au plâns Împăratului Constantin. Într-o scrisoare adresată lui Domitius Celsius, vicarul Africii, el spune: “Ce datorie mai mare aș putea avea în virtutea puterii imperiale care mi-a fost dată, decât aceea de a înlătura erorile și de a reprima actele iresponsabile, pentru ca toși să se închine Dumnezeului Atotputernic, în cadrul unei religii autentice, într-o înțelegere adevărată și cinstire, care I se cuvine”
Prin urmare, Împăratul considera legitimă autoritatea sa de a îndrepta “erorile” și de a convoca sinoade bisericești în acest sens, plecând de la puterea imperială pe care o deținea, ca simbol al voinței lui Dumnezeu. Astfel, în anul 325, cu ocazia unei astfel de dispute dogmatice, Împăratul Constantin cel Mare a convocat un nou sinod la Niceea.
Arie – preot din Alexandria, ucenic al lui Lucian, celebru profesor la Antiohia (mare teolog și martir), a început să propovăduiască o învățătură eretică, în legatură cu persoana Fiului lui Dumnezeu. El susținea că Fiul trebuia să fie ulterior Tatălui și că a fost un timp în care El nu a existat. Fiul a fost creat, ex nihilo (din nimic), fiindcă substanța Tatălui este indivizibilă și este deci o creatură. Alexandru – Episcop de Alexandria a văzut în aceasta o erezie și a refuzat să acorde Sfânta Împărtășanie lui Arie.
După aceea convoacă un sinod cu episcopii egipteni și-l condamnă pe Arie, care își găsește ajutorul la doi episcopi de mare renume: Eusebiu de Nicomidia și Eusebiu de Cezareea. Împăratul Constantin cel Mare a scris tuturor teologilor, cerându-le să nu se certe pentru probleme atât de fine, sensibile și delicate ci să le rezolve dacă au opinii diferite, ca filozofii păgâni, care chiar dacă nu sunt de acord unii cu alții, trăiesc totuși bine împreună. Toate demersurile Împăratului Constantin pentru a pune capăt dezbinării în Biserică au fost zadarnice.
Această cauză și situație explică întâlnirea celor 318 părinți de la Niceea, împreună cu Împăratul Constantin, care au condamnat arianismul, considerându-l erezie. Cu acest prilej Sinodul a alcătuit primele șapte articole ale Simbolului de Credință (Crezul Creștin), care sunt de atunci încoace, rostite fără întrerupere în Biserică. Intervenția fermă și autoritară a Împăratului, care cheamă și convoacă sinodul, luând parte activă la lucrările lui și acordând deciziilor luate putere de drept, prin confirmarea lor, a pus temelia raporturilor dintre Stat și Biserică, făcând a se recunoaște oarecum suveranul drept căpetenie a Bisericii.
Relatarea lui Eusebiu de Cezareea, din Vita Constantini I, cap. 28-30 este potrivit cu cele mărturisite lui de Constantin, a căror autenticitate a fost garantată de împărat prin jurământ. Față de Lactanțiu, relatarea din Vita Constantini, alcătuită după moartea împăratului, este mai bogată, datorită faptului că la o depărtare așa de mare, evenimentul a fost îmbrăcat în legendă și cuprinde, poate, și unele înfloriri.
Nucleul evenimentului a fost însă real și nu trebuie să ne îndoim de veracitatea lui. De altfel, unii cercetători au subliniat faptul că, deși apariția luminoasă a crucii pe cer se înscrie printre fenomenele cerești destul de rare, totuși ea nu este necunoscută.
Relevantă în această privință este comportarea sa față de creștinism după eveniment. Panegiricul de la Trier din toamna anului 313 precizează că după intrarea în Roma împăratul n-a urmat drumul tradițional de triumf spre Capitoliu și n-a adus jertfă lui Juppiter.
Autorul Panegiricului de la Trier nu menționează nici o divinitate păgână care l-ar fi ajutat să câștige lupta la Pons Milvius, ci face doar referiri la indicațiile divine-divina pracepta date în taină lui Constantin, și care trebuie puse în legătură cu Dumnezeul creștinilor.
Constantin a înclinat din ce în ce mai mult spre creștinism și dovada cea mai clară a atitudinii sale în această vreme a fost statuia sa din Forul de la Roma, care, după instrucțiunile lui trebuia să poarte în mâna dreaptă o cruce. Potrivit lui Eusebiu inscripția dedicatoare de sub statuie spunea: « Prin acest semn aducător de mântuire, care este adevărata dovadă a puterii, eu am salvat orașul vostru de sub jugul tiranului, am eliberat Senatul și poporul roman, redându-i vechea demnitate și strălucire ».
Semnificative în privința simpatiei lui Constantin față de creștinism, după anul 312, sunt două scrisori, una trimisă lui Maximin, în Orient, prin care intervine în favoarea creștinilor (Lactanțiu, De mortibus persecutorum 37, 1) și cealaltă expediată prefectului Anullius în Africa de Nord, prin care-i cerea să redea bunurile confiscate (Eusebiu HE X, 5, 15-17).
Dintr-un alt document aflăm că tot atunci Constantin trimite o sumă mare de bani episcopului Caecilian de Cartagina, pe care acesta putea s-o folosească pentru « clerul dreptmăritului și prea sfântului cult ortodox » (Ibidem X, 6, 15). Este foarte posibil ca orientarea aceasta atât de rapidă să se fi datorat influenței episcopului Hosius de Cordoba, devenit consilier al împăratului în problemele religioase.
O altă luare de poziție față de creștinism este așa numitul Edict de la Milan. În februarie 313 Constantin împreună cu Liciniu, în ajunul nunții acestuia cu sora împăratului, Constanția, hotărăsc să acorde deplina libertate de credință și de manifestare creștinilor. Creștinismul devine astfel o religie licită, egală în drepturi cu celelate culte păgâne.
Nu este sigur că aceste hotărâri au fost sancționate printr-un decret în occident. În orient, Liciniu l-a sancționat printr-un rescript la 13 iunie 313, așa cum ni l-a transmis Lactanțiu, în De mortibus persecutorum XLVIII și Eusebiu de Cezareea, Hist. Eccle. X,V, care îl redă într-o traducere greacă.
Din tolerant față de toate celelalte culte, Constantin devine un protector al creștinilor. A început să înlăture din legile penale dispoziții și pedepse contrare spiritului creștin: răstignirea, zdrobirea picioarelor, stigmatizarea. S-a îmbunătățit tratamentul în închisori, iar preoții și episcopii au primit dreptul de a-i proclama liberi în Biserică.
La 3 iulie 321 la Cagliari, capitala provinciei Sardica, a fost proclamată o Constituție către Helpidius, vicarul Romei, asupra observării zilei soarelui, din care ni s-au păstrat două fragmente în Codex Theodosianus și în Codex Justinianus. Prin aceasta se interzicea activitatea judiciară și orice lucru în mediile urbane. Doar locuitorii din mediile rurale puteau lucra la câmp.
După 317, Constantin a început a bate monede cu monogramul creștin. După victoria asupra lui Liciniu, din anul 323, emblemele păgâne încep să dispară, în funcțiile înalte administrative vor fi numiți de preferință creștini.
O măsură importantă pentru liniștea Bisericii a constituit-o convocarea Sinodului I Ecumenic, de la Niceea, în anul 325. De asemenea, o măsură importantă pentru Imperiu și pentru Biserică, va fi aceea a construirii unei noi capitale, la Constantinopol, numită Noua Romă.
Atât împăratul, cât și membrii familiei sale, mama sa Elena, soția sa Fausta, sora sa Anastasia, fiica sa Constantina, acordau episcopilor numeroase ajutoare materiale în vederea construirii de locașuri de cult, biserici. La Ierusalim, la Antiohia, la Roma, în Tyr și la Nicomidia, s-au ridicat biserici mărețe.
2.4. Constantin ca episcop al celor dinafară.
Dacă am crede afirmațiilor Vieții lui Constantin cel Mare, acesta s-ar fi considerat el-însuși ca episcop, expresie tradusă prin episcop al celor dinafară. Expresia a fost înțeleasă în mod diferit de către istorici.
Unii consideră că împăratul avea în vedere faptul că episcopii Bisericii se adunau în sinoade pentru a lua hotărâri dogmatice și canonice, iar el emitea legi pentru buna organizare materială a Bisericii.
Alții, considerau că prin această calitate împăratul încerca impunerea creștinismului în afara granițelor Imperiului, cum ar fi fost cazul uneia dintre condițiile păcii dintre bizantini și goți, din anul 332. Eusebiu afirmă că împăratul Constantin a fost stabilit de Dumnezeu ca un episcop comun și îl prezintă șezând printre episcopii Bisericii, ca unul dintre ei.
Capitolul III
Constantin cel Mare și problemele bisericești.
Sinodul I ecumenic
3.1. Necesitatea convocării Sinodului I ecumenic
Sinoadele ecumenice au constituit momente importante de revărsare a Duhului lui Dumnezeu asupra Bisericii. De aceea, definițiile lor dogmatice încep deseori cu formula Sinodului apostolic din anul 50: “Părutu-s-a Duhului Sfânt și nouă” (Fapte XV, 28).
Cele șapte Sinoade ecumenice au fost socotite drept “noile Rusalii” sau Pogorâri ale Duhului Sfânt în viața Bisericii. Ele n-au fost și nu sunt simple adunări omenești, ci organe alese prin care a lucrat puterea sfințitoare a Duhului Sfânt la definirea hotărârilor dogmatice, morale și canonice.
Scopul principal al Sinoadelor ecumenice a fost combaterea ereziilor trinitare și hristologice, și precizarea adevărurilor de credință. Ele au format, sub asistența nevăzută a Duhului Sfânt, principalele învățături de credință ale Bisericii, iar valoarea lor a rămas neatinsă în toate secolele până azi.
Deși ținute în momente istorice depărtate de vremea noastră și în condiții sensibil diferite de acelea ale unui sinod din zilele noastre și deși cu o ordine de zi proprie epocilor respective, sinoadele ecumenice conțin, totuși, elemente viguroase și actuale sădite în ele de puterea Sfântului Duh.
Continuitatea, întărirea și dezvoltarea credinței apostolice, promovarea vieții și învățăturii creștine după modelul filocaliei și didascaliei biblice și patristice, dragostea împletită cu rațiunea ca metodă pentru rezolvarea problemelor sunt câteva din elementele permanent actuale ale sinoadelor ecumenice.
Hotărârile sinoadelor ecumenice au urmărit, fără excepție, apărarea credinței sub unul sau mai multe raporturi și elaborarea unei doctrine care să consolideze unitatea de credință într-una, în mai multe sau în toate regiunile Bisericii unde se simțea nevoie. Fiecare definiție doctrinară, amplu și migălos studiată și filtrată, eliminând impurități periculoase sau aluviuni inutile, fixa, pentru întreaga Biserică, o mărturisire de credință sau principii dogmatice în jurul anumitor adevăruri de credință pe care, după sinod, urmau să și le însușească masele de creștini.
Sinoadele ecumenice au meritul de a fi promovat armonia și pacea între creștini, care nici în epoca patristică nu erau și nici astăzi nu sunt, totdeauna modele de înțelegere și coeziune.
Ele făceau aceasta nu numai prin cuvântările împăraților și prin hotărârile disciplinare, ci și prin definițiile dogmatice. Au fost și excepții, dar acestea întăreau și mai mult convingerea despre necesitatea păcii între creștini bazată pe necesitatea coexistenței de viață. Ideea unității nu putea rămâne o abstracțiune, ea se cerea tradusă în viață prin cuvinte și fapte de frățietate și dragoste.
Sinodul de la Niceea din anul 325 a fost prima adunare bisericească la care au fost prezenți reprezentanții creștinătății de atunci și pentru acest motiv ea a trecut în istorie ca primul sinod ecumenic.
Evident, un astfel de sinod era pentru timpul acela, într-adevăr, ceva nou. Pe atunci nu exista nici norme care să poată servi de îndreptar pentru un sinod de o astfel de dimensiune,pentru felul convocării și desfășurării lui,pentru valoarea și autoritatea hotărârilor sale. Biserica sta pentru prima dată în fața unei adunări, în care se întâlnea, prin reprezentanții săi, episcopatul Bisericii universale.
Aceasta nu înseamnă însă că abia atunci a apărut și conștiința despre unitatea întregului episcopat. Aceasta exista și până atunci. Împrejurările timpului n-au îngăduit însă ținerea unei astfel de adunări.
Părinții de la Niceea erau conștienți că au constituit nu un oarecare sinod, ci “un sinod mare și sfânt”. Și acesta își atribuie o autoritate deosebită. Hotărârea sinodului primește în conștiința părinților o însemnătate definitivă și de netăgăduit și ea este dată în “numele Bisericii universale”.
Părinții de la Niceea își dădeau seama că dispun de o autoritate superioară celei de care dispuneau episcopii de la sinoadele anterioare, după cum se desprinde din faptul că au dat dispoziții obligatorii pentru o provincie bisericească, cea de la Alexandria, și anume pentru înlăturarea schismei lui Meletie; au dat dispoziții privind organizarea întregii Biserici.
Dar mai importantă decât problema valorii și extinderii valabilității canoanelor de la Niceea, este problema autorității hotărârilor dogmatice ale acestui sinod. Dacă azi este clar pentru noi că o definiție dogmatică dată de un sinod ecumenic are valabilitate recunoscută, necondiționată, faptul acesta nu era tot atât de clar și atunci. A mai durat un timp până s-au limpezit lucrurile.
Neclaritate exista la contemporani în privința autorității doctrinare a sinodului de la Niceea. Dacă se spunea că a fost inspirat de Duhul Sfânt, afirmația aceasta s-a făcut și cu privire la sinoade care n-au intrat în registrul celor ecumenice. Și totuși există o serie de indicii că și contemporanii, deși nu cu deplină claritate, considerau sinodul de la Niceea ca ceva cu totul deosebit. Astfel, numai acest sinod era numit “mare și sfânt”.
Și împăratul Constantin, care a convocat sinodul, își dădea seama că el trebuie să fie ceva deosebit. Pentru aplanarea “cazului Arie” împăratul își dădea seama că era necesară convocarea tuturor episcopilor sau cel puțin a celor mai mulți dintre ei, cum se desprinde din circulara adresată, după sinod, Bisericilor.
Eusebiu în Vita Constantini numește “ecumenic” sinodul de la Niceea, fiindcă acolo s-au adunat episcopii din întreaga Biserică. Apoi, după Atanasie, pentru ca hotărârea unui sinod să fie cu adevărat ecumenică, ea trebuie să fie luată cu unanimitate și să fie în acord cu Sfânta Scriptură, cu învățătura Apostolilor și cu tradiția Sfinților Părinți.
Așa cum am arătat scopul principal al sinoadelor ecumenice a fost combaterea ereziilor și precizarea adevărurilor de credință. Același scop a fost îndeplinit și de sinodul I ecumenic de la Niceea.
Astfel, pentru a pune capăt interminabilelor certuri și discuții provocate de erezia lui Arie cu privire la dumnezeirea și consubstanțialitatea Fiului cu Tatăl și totodată pentru stabilirea unei date fixe în ce privește sărbătoarea Paștilor, care să fie respectată de toți creștinii, în Răsărit și în Apus, împăratul Constantin cel Mare a hotărât să convoace un sinod general sau ecumenic, la care să participe episcopii imperiului spre a discuta și rezolva între ei problemele referitoare la dreapta credință.
3.1.1. Arianismul.
Numele ereziei provine de la Arie, preot învățat din Alexandria, născut la 256 în Libia, instruit în teologie de Lucian de Antiohia. Arie a avut colegi de studii după 280, pe episcopii Eusebiu de Nicomidia, Maris de Calcedon, Theognis de Niceea și Leonțiu de Antiohia, care vor juca un rol însemnat în răspândirea ereziei ariene.
După terminarea studiilor la Antiohia, Arie a venit la Alexandria, unde, distingându-se prin cultura și înfățișarea sa, fiind totodată un bun cunoscător al Bibliei și un predicator talentat, a fost hirotonit diacon de episcopul Petru I al Alexandriei (300 – 311), apoi preot de episcopul Achilas (312). Ca preot, I s-a încredințat postul de paroh la biserica Baucalis din port, cea mai însemnată din cele nouă biserici ale Alexandriei.
Arianismul este o concepție rațional-omenească de înțelegere a creștinismului, o coborâre a lui de la înălțimea de religie revelată de Dumnezeu-Tatăl prin însuși Fiul Său Iisus Hristos, la nivelul religiilor naturale păgâne.
Se remarcă în gândirea lui Arie principii gnostico-filosofice, care au circulat începând cu secolul al II-lea d. Hr. și mai circulau încă și în timpul său. Arianismul este în fond o încercare de explicare filosofică a tainei întrupării Fiului, încercare raționalistă, proprie filosofiei grecești.
Arie combătea egalitatea și consubstanțialitatea Fiului lui Dumnezeu cu Dumnezeu-Tatăl și prin aceasta nega dumnezeirea Fiului. El susținea cu tenacitate subordinațianismul, adică ideea eronată că Fiul lui Dumnezeu este mai mic decât Dumnezeu-Tatăl, devenind prin aceasta întemeietorul unei erezii puternice și răspândite, care a tulburat creștinătatea mai mult de șaizeci de ani, de la 318 până la 381.
3.1.2. Principiile fundamentale ale ereziei ariene
1. Dumnezeu-Tatăl singur este principiul necreat și nenăscut. Însăși denumirea de “Tată” cuprinde inevitabil în sine întâietatea și superioritatea Sa față de Fiul și arată în același timp inferioritatea Fiului față de Tatăl. Arie ajungea astfel la un monoteism influențat de ereticii antitrinitari sau monarhieni.
Arie aducea în sprijinul acestei afirmații versetul din Evanghelia Sfântului Ioan: “Tatăl este mai mare decât Mine” (Ioan XIV, 28), ignorând el că sensul acestui verset se referă la natura umană a lui Hristos și nu la natura Lui dumnezeiască.
2. Fiul este creat prin voința Tatălui, dar nu din ființa sau esența Lui, ci din nimic, fiind prima sa creatură, însă nu din eternitate, căci a fost un timp când Fiul lui Dumnezeu n-a existat. Fiul lui Dumnezeu are un început, în timp ce Dumnezeu-Tatăl este fără început.
După părerea eronată a lui Arie, Fiul lui Dumnezeu, fiind creatura Tatălui, este cu totul străin de ființa sau substanța lui Dumnezeu Tatăl, încât nu poate fi socotit sau numit “deoființă cu Tatăl”. Din revelația Sfintei Scripturi, aflăm însă că Fiul lui Dumnezeu s-a născut din ființa Tatălui, mai înainte de toții vecii și nu este , cum afirma Arie, o “creatură” a Tatălui.
3. Deși, după opinia lui Arie, Fiul lui Dumnezeu, Iisus Hristos, este după ființa Sa o creatură, este schimbător, mărginit, imperfect și chiar capabil de a păcătui, El se bucură totuși, susține Arie, de cinstea cea mai mare, deoarece prin Fiul, Dumnezeu a creat toate, chiar și timpul.
4. Scopul pentru care Dumnezeu a creat pe Fiul este crearea universului, fiindcă Dumnezeu cel prea înalt nu putea crea universul material, decât cu ajutorul unei ființe intermediare, idee împrumutată din doctrina eretică a gnosticilor, după care materia este rea în sine, iar Dumnezeul suprem nu poate veni în contact direct cu materia, căci s-ar întina de aceasta.
5. La crearea universului, Hristos, Fiul lui Dumnezeu, a primit măreția și puterea creatoare a Tatălui. Fiul poate fi și El numit Dumnezeu, căci, datorită harului dumnezeiesc pe care l-a primit de la Tatăl, a devenit un Fiu adoptiv al Tatălui. Ca atare Fiul are o divinitate împrumutată din divinitatea Tatălui. Substanța sau esența Tatălui se deosebește atât de mult de aceea a fiului, cum se deosebește infinitul de finit. Arie, ne spune Sfântul Atanasie, afirma că Hristos nu este adevăratul Dumnezeu, ci El, ca și toți alții, se numește Dumnezeu prin participare. După cum reiese din scrierea sa Thalia, Arie și-a formulat și precizat doctrina sa eretică astfel: “Dumnezeu n-a fost întotdeauna Tată, ci a devenit mai în urmă; Fiul n-a existat totdeauna, căci nu era înainte de a se naște; nu este din Tatăl, ci din nimic. Nu este propriu ființei Tatălui, căci este făptură și creatură. Hristos nu este Dumnezeu adevărat, ci s-a îndumnezeit prin participare”.
Nu se știe precis când a început neînțelegerea dintre Arie și episcopul său Alexandru al Alexandriei. Probabil că Arie, care era o fire vanitoasă, văzând că la alegerea de episcop la Alexandria în 313, s-a trecut peste persoana sa, fiind ales Alexandru (313 – 328), a început o campanie de defăimare și răsturnare a episcopului său. Din anul 318 a început să-și răspândească ideile sale eretice, făcându-și numeroși prieteni și partizani printre preoții și diaconii din Alexandria.
Episcopul Alexandru al Alexandriei, văzând că ideile eretice ale lui Arie, atrag tot mai mulți clerici și credincioși, ba chiar și călugări și călugărițe, a convocat pe episcopii din Egipt, Libia și Pentapole la un sinod, care s-a ținut la Alexandria în 320 sau 321.
A urmat în sinod o dispută aprigă între episcopii ortodocși și Arie și partizanii săi. Arie și-a apărat cu încăpățânare ideile sale eronate, iar episcopii ortodocși au susținut în unanimitate că Fiul lui Dumnezeu este deoființă și veșnic cu Tatăl.
Cei aproape 100 de episcopi s-au pronunțat contra ideilor eronate ale lui Arie, iar el și prietenii săi, episcopii Secund de Ptolemaida și Theonas de Marmarica, din Pentapole, precum și câțiva preoți și diaconi au fost excomunicați.
Arie însă n-a cedat și a continuat să răspândească ideile sale, încât erezia ariană s-a întins în Egipt, Pentapole, Libia, Palestina, Siria și provinciile Asiei Mici.
Părăsind Egiptul, arie a găsit sprijin și adăpost în Palestina, la colegul și prietenul său, episcopul Eusebiu de Cezareea, mare istoric al Bisericii, dar mai puțin inițiat în problemele dogmatice. Acesta a scris îndată episcopului Alexandru al Alexandriei, reproșându-i că a denaturat ideile lui Arie și că l-a excomunicat, rugându-l să nu alunge pe Arie din Biserică.
Din Cezareea Palestinei, Arie se adresează prietenului și colegului său Eusebiu de Nicomidia, fost episcop de Beirut, căruia I-a expus pe scurt doctrina sa, pe care acesta și-o însuși.
La insistențele lui Arie, Eusebiu de Nicomidia a scris mai multor episcopi spre a-i câștiga la noua doctrină eretică. Ni s-a păstrat scrisoarea adresată către episcopul Paulin de Tir. Mai mult, Eusebiu a întrunit un sinod în Nicomidia, care a declarat că episcopii și clericii excomunicați de episcopul Alexandru al Alexandriei, în frunte cu preotul Arie, trebuie reprimiți în Biserică, și a rugat pe episcopul Alexandriei să facă aceasta fără întârziere.
În timpul șederii sale la Nicomidia, Arie a compus o lucrare de imnuri și cântări bisericești, parte în versuri, parte în proză, imitând stilul molatec și maniera unui poet popular egiptean Sotades, numită Thalia, adică Banchetul, spre a putea răspândi mai ușor printre credincioși ideile sale eretice.
Spre a combate această campanie de propagandă, făcută de Arie și de aderenții săi pentru răspândirea noii erezii, episcopul Alexandru al Alexandriei a scris mai multor episcopi, demascând și respingând cu argumente temeinice scoase din revelația Sfintei Scripturi, erezia ariană, care provocase o tulburare așa de mare în sufletele credincioșilor și clericilor.
Înainte chiar de a fi primit și citit Thalia lui Arie, episcopul Alexandru al Alexandriei a scris peste 70 de scrisori episcopilor dintre care pe unii-i cunoaștem.
Cu toate insistențele lui Eusebiu de Cezareea și ale lui Eusebiu de Nicomidia, episcopul Alexandru al Alexandriei a refuzat cu energie reprimirea lui Arie în Biserica Alexandriei.
Profitând de situația politică tulbure, născută din cauza conflictului dintre Constantin cel mare și cumnatul său, Liciniu, Arie a revenit la Alexandria, unde a început din nou lupta contra Ortodoxiei, provocând confuzie prin ideile sale rătăcite între episcopi și clerici. “În fiecare oraș, ne spune Eusebiu de Cezareea, un episcop se ridica împotriva altuia, mulțimile ajunseseră să se învrăjbească și ele unele cu altele; puțin a lipsit ca ele să nu se înfrunte în luptă deschisă”.
b) În afară de tulburarea provocată de erezia lui Arie, Biserica veche era dezbinată și din cauza neînțelegerilor dintre creștinii din Răsărit și cei din Apus cu privire la data sărbătoririi Paștelui. Aceste neînțelegeri au rămas nerezolvate până la Sinodul I ecumenic, care a hotărât, așa cum vom vedea, ca toți creștinii de pretutindeni să sărbătorească Paștile în aceeași zi.
În urma înfrângerii lui Liciniu din 18 septembrie 324 la Chrisopolys, lângă Calcedon, Constantin cel Mare rămâne singurul împărat al întregului Imperiu roman până la moartea sa din 22 mai 337. Biserica se bucura acum de pace în tot Imperiul, dar erezia lui Arie produsese o mare tulburare în sufletele credincioșilor, mai ales în Răsărit.
Împăratul Constantin cel Mare, care nu era un cunoscător al problemelor teologice, aflând despre tulburarea produsă în Biserică de erezia lui Arie, a crezut la început că este vorba numai de o ceartă de cuvinte între episcopi și a trimis pe episcopul curții imperiale, Osiu de Cordoba, spaniol de origine, la episcopul Alexandru al Alexandriei, să împace lucrurile.
Încercarea împăratului n-a dat rezultatul așteptat, iar cearta dintre arieni și ortodocși a continuat cu și mai mare aprindere. Astfel, împăratul Constantin a hotărât să convoace un sinod general sau ecumenic, la care să participe episcopii Imperiului.
Onoarea convocării Sinodului I ecumenic, la Niceea, în 325, aparține incontestabil împăratului Constantin cel Mare, cum se constată din scrisorile trimise episcopilor Imperiului roman. Istoricul Eusebiu de Cezareea ne informează că împăratul a convocat Sinodul ecumenic, iar episcopii fiind invitați prin scrisori respectuoase, s-au grăbit să ajungă la sinod.
Împăratul Constantin s-a gândit la început ca acest sinod ecumenic să se întrunească la Ancira (Ankara), în Galatia, dar, în cele din urmă, s-a ales Niceea, “Victorioasa”, lângă lacul Ascanius, pentru a permite episcopilor din Imperiu și din afara hotarelor Imperiului să vină mai ușor. La alegerea Niceei, a contribuit și faptul că împăratul putea mai ușor merge de la reședința sa imperială din Nicomidia, la sinod, spre a asista și supraveghea mersul discuțiilor și lucrărilor și a se lua hotărâri în concordanță cu dreapta credință, care să nu mai fie apoi contestată de nimeni.
Pentru venirea episcopilor și însoțitorilor lor la Sinodul din Niceea, împăratul Constantin a luat măsuri ca să li se pună la dispoziție poșta publică – cursus publicus, așa numita evectio – și să li se procure cele necesare pentru drum. Pe tot timpul duratei sinodului, episcopilor li s-a pus la dispoziție locuință și lis-a dat masă gratuit. Constantin cel mare însuși se socotea “un episcop pus de Dumnezeu pentru treburile din afară ale Bisericii”.
Unii istorici romano-catolici pretind, fără nici un temei, de altfel, că aprobarea papei Silvestru al Romei (314 – 335) de a trimite delegați la Sinodul I ecumenic de la Niceea din 325 constituie o convocare formală a sinodului, în opoziție cu convocarea materială a împăratului Constantin. Însă cei mai mulți istorici romano-catolici admit că împăratul Constantin cel Mare a convocat Sinodul I ecumenic.
3.2. Episcopii participanți la sinod
La Sinodul I ecumenic de la Niceea din 325 au participat episcopii din Europa, din Africa de Nord și din provinciile Orientului Apropiat și Asiei Mici. Cei mai mulți episcopi au venit din provinciile de Răsărit ale Imperiului roman, din prefectura Orientului.
Istoricul Eusebiu de Cezareea, deși a participat la Sinodul I ecumenic și a jucat un rol important în timpul discuțiilor, nu ne indică toate provinciile Imperiului roman care au trimis episcopii lor la sinod și nici nu ne dă numele tuturor episcopilor , încât, pentru completare lor, trebuie să apelăm și la istorici din secolul al IV-lea, precum și la listele episcopilor prezenți la sinod, care ni s-au păstrat în mai multe redacțiuni, în limbile greacă, latină, coptă, siriacă, arabă și armeană. Eusebiu ne amintește provinciile: Siria, Cilicia, Fenicia, Arabia, Palestina și Mesopotamia; au venit, de asemenea cei din Egipt, Tebaida și Libia.
Episcopul Alexandru al Constantinopolului (314 – 337) n-a putut participa la Sinod, din cauza bătrâneții și a fost reprezentat de preoți.
Papa Silvestru I al Romei (314 – 335) n-a participat la sinod, ci a fost reprezentat de preoții Vitus și Vicentius din Roma. De altfel nici un episcop al Romei n-a participat la vreunul din cele șapte sinoade ecumenice, toate ținute în Răsărit, ci au trimis doar episcopi și preoți ca delegați.
Au trimis episcopi la Sinodul I ecumenic chiar și unele Biserici din afara Imperiului. Eusebiu ne spune că “era prezent acolo un episcop din Persia și nici scitul nu lipsea din ceată”, adică nu lipsea din numărul episcopilor.
Odată admisă existența unui “episcop scit”, care a participat la Sinodul I ecumenic, după toată probabilitatea ca reprezentant al Bisericii din Scythia minor sau Dacia Pontică (Dobrogea), s-a încercat identificarea lui.
Eruditul teolog protestant, Adolf von Harnack, înclină să creadă că episcopul “scit”, amintit de Eusebiu, poate fi Theophilus Gothiae – Teofil al Goției -, care a participat la Sinodul I ecumenic, în calitate de reprezentant al Bisericii de Tomis, pentru că este posibil zice el, ca “Gothia să fie episcopia de Tomis”, opinie față de care majoritatea istoricilor au serioase rezerve.
Este greu de admis că în secolul al IV-lea, pe vremea lui Constantin cel Mare (306 – 337) , afirmă pe bună dreptate arheologul și istoricul român Vasile Pârvan, copiștii să fi putut confunda Scythia Minor (Dobrogea) cu “vreo Gothie oarecare”.
Alți istorici și cercetători au susținut că episcopul “scit” amintit de Eusebiu, care a participat din partea Bisericii de Tomis din Scythia Minor la Sinodul I ecumenic, poate fi identificat cu episcopul Marcus Comeensis sau Comeonsis, pe care îl găsim menționat pe o listă latină a episcopilor participanți la Sinodul I ecumenic, ca episcop al provinciei Europa.
A. A. Bolșacov-Ghimpu este de părere, cu unele rezerve, că episcopul Bisericii de Tomis, care a participat la Sinodul I ecumenic din Niceea, ar putea fi identificat cu episcopul Marcus de Comea sau Tomea, considerând că aceasta ar fi cetatea Tomis din Scythia Minor. Potrivit autorului amintit, despre Comea se pot spune două lucruri: că se găsea în Peninsula Balcanică și că trebuie identificat cu un oraș însemnat. Acestea, așa cum a propus J. Zeiller, duc la o singură identificare posibilă, cu Tomis, capitala provinciei Scythia Minor. În unele manuscrise vechi, numele Tomis a fost scris cu C în loc de T, ceea ce a dus la confuzii.
Alți istorici și cercetători români admit, pe baza informației dată de Eusebiu, în “Viața fericitului împărat Constantin”, III, 7, posibilitatea ca un episcop de Tomis, din Scythia Minor, numit “scitul”, să fi participat la Sinodul I ecumenic din Niceea, dar nu sunt de acord cu identificarea lui în persoana episcopului Marcus Comeensis sau Tomensis.
Un episcop cu numele Marcus Comeensis, participant la Sinodul ecumenic de la Niceea, apare pe o listă latină în provincia Europa din dioceza Tracia, ca episcop de Comea, iar pe alte liste apare Marcos Comeon sau Marcos Tomeon ca episcop de Tomea, în Dacia Mediterranea. Nu avem însă nici un argument temeinic să admitem că ar fi vorba de o confuzie a copiștilor între Comea din Europa sau Tomea din Dacia Mediterranea, cu Tomis din Scythia Minor, deoarece, în secolul IV, provincia Scythia Minor era bine cunoscută sub acest nume pe care-l purta oficial încă din 292, când împăratul Dioclețian a făcut marea reformă administrativă a imperiului roman.
Primind convocarea împăratului Constantin, toți episcopii au venit cu mare bucurie la Niceea, având speranță că se va restabili pacea și înțelegerea în Biserică. “Din rândurile slujitorilor lui Dumnezeu, unii străluceau prin graiul lor plin de înțelepciune, alții prin strășnicia vieții pe care o duceau și prin viața lor de îndelungate înfrânări, alții prin modestie. Unora le stârnea în jur admirația vârsta lor înaintată; alții, dimpotrivă, sclipeau de tinerețe și de avânt, și erau unii care abia de curând pășiseră pe calea preoției.
Printre episcopii prezenți la sinod, se remarcau: Eustațiu al Antiohiei, din 323 – 324, succesorul lui Filogon, Alexandru al Alexandriei, primul adversar al lui Arie, însoțit de diaconul său Atanasie, care a avut o mare contribuție în timpul discuțiilor pentru stabilirea credinței ortodoxe, Marcel al Ancirei, în Galatia, Macarie al Ierusalimului, Eusebiu de Cezareea, un adevărat savant în materie de istorie, episcopul Osiu de Cordoba, din Spania, se afla la curtea lui Constantin cel Mare și a fost folosit de împărat, la început, pentru readucerea arienilor la dreapta credință, fără ca intervenția acestuia să dea rezultatele așteptate.
Unii episcopi au fost trecuți în rândul sfinților, ca Sfântul Nicolae, episcop de Mira, în provincia Licia și Sfântul Spiridon, episcopul Trimitundei din insula Cipru. Alții suferiseră martiriul între 303 – 305, în timpul grelei persecuții a lui Dioclețian (284 – 305), ca Pavel de Neocezareea, care avea mâinile mutilate prin fier înroșit în foc, în timpul lui Liciniu, Pafnutie din Tebaida de Sus, martir, care fusese tăiat la genunchiul drept și avea un ochi scos în timpul persecuției lui Maxim Daia (305 –313).
Nu se cunoaște cu exactitate numărul episcopilor participanți la Sinodul I ecumenic. Împăratul Constantin care a deschis oficial lucrările Sinodului și a asistat la unele ședințe vorbește de mai mult de 300 de episcopi.
Istoricul Eusebiu de Cezareea, care a fost tot timpul de față la sinod și a participat activ la dezbateri, vorbește de mai mult de 250 de episcopi, iar Sfântul Atanasie, care a însoțit la sinod pe episcopul său Alexandru, și a avut o contribuție dintre cele mai însemnate în lămurirea problemelor dogmatice legate de dumnezeirea Fiului și de egalitatea și consubstanțialitatea Lui cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, vorbește în mai multe din lucrările sale de mai mult de 300 de episcopi prezenți la sinod.
Cifra de 318 participanți cercetătorii o consideră simbolică și fixată mai târziu prin asemănarea cu numărul servitorilor lui Avraam (Facere XIV, 14).
Odată cu episcopii și clericii lor însoțitori, au venit la Sinodul I ecumenic și mulți alți învățați, dialecticieni abili în arta oratorică, foarte bine pregătiți în apărarea părerilor. Cum aceștia atrăgeau multă lume prin strălucirea cuvântărilor lor pompoase, un laic înțelept din numărul celor ce mărturisiseră pe Hristos în timpul ultimei persecuții, a combătut raționamentele lor abile, spunându-le astfel: “Hristos și Apostolii nu ne-au predat arta dialectică și nici vreo subtilitate zadarnică, ci adevărul curat, care se păstrează prin credință și fapte bune”. Toți cei de față l-au admirat și aprobat, iar dialecticienii, auzind cuvântul simplu al Evangheliei, au devenit mai moderați și s-au liniștit.
Înainte de deschiderea oficială a sinodului, episcopii prezenți au lucrat din ordinul împăratului în secțiuni, discutând asupra rătăcirilor lui Arie. La aceste consfătuiri, au discutat Arie și Sfântul Atanasie, când cel din urmă s-a distins prin erudiție teologică, precum și prin elocvență și dialectică. Nu s-a ajuns la nici o înțelegere.
3.3. Președenția sinodului
Sinodul I ecumenic s-a deschis oficial, după relatarea istoricului Socrate, la 20 mai 325, în marea sală a palatului imperial din Niceea. Ședințele oficiale ale Sinodului s-au ținut în sala de recepție a palatului imperial din Niceea.
Ședința de deschidere a Sinodului s-a desfășurat într-o atmosferă de mare solemnitate, fiind inaugurată de însuși împăratul Constantin, deși era nebotezat și numai catehumen, printr-o cuvântare, care a impresionat mult pe Părinții Sinodului și întreaga asistență. Istoricul Eusebiu de Cezareea descrie în amănunte atmosfera sărbătorească în care s-au inaugurat lucrările oficiale ale Sinodului.
A fost unul din cele mai impresionante și solemne momente istorice această întâlnire dintre împăratul Constantin, capul vastului stat roman și reprezentanții Bisericii creștine, până la el aprig persecutată. Cuvântarea inaugurală rostită de împăratul Constantin, în limba latină, păstrată în limba greacă de Eusebiu, îndeamnă pe episcopi la pace și înțelegere, ceea ce a impresionat mult pe Părinții episcopi.
Împăratul a deschis Sinodul I ecumenic ca un președinte de onoare, căci, după terminarea discursului său, el a dat cuvântul, cum ne spune Eusebiu, care se afla de față, președinților Sinodului, lăsându-ne să înțelegem că au fost cel puțin doi. După toată probabilitatea, aceștia au fost episcopii Eustațiu al Antiohiei și Alexandru al Alexandriei, care condamnase pe Arie în sinodul de la Alexandria din 320 sau 321 și cunoștea cel mai bine ideile ereziei lui Arie.
Sfântul Atanasie, însă, care a fost prezent la Sinod, ne lasă să presupunem că episcopul care a prezidat Sinodul I ecumenic ar fi fost Osiu de Cordoba, folosit de împăratul Constantin pentru aplanarea tulburării provocate în Biserică de Arie, întrebându-se admirativ în cinstea lui Osiu, “ce sinod n-a prezidat el ?, spre a scoate în relief prestigiul și autoritatea acestuia față de arieni. Această informație nu o confirmă nici un istoric contemporan, în frunte cu Eusebiu de Cezareea. Nici istoricii și scriitorii bisericești ulteriori nu ne-au lăsat vreo mărturie că Osiu de Cordoba, episcopul curții Imperiale, ar fi prezidat, în numele papei Silvestru al Romei, Sinodul I ecumenic, cum încearcă să insinueze, fără nici un temei, unii istorici romano-catolici.
3.4. Dezbaterile și hotărârile sinodului
După deschiderea oficială a Sinodului, au început îndată discuțiile teologice oficiale între episcopi. Eusebiu spune că unii episcopi au început să formuleze din nou acuzații unii contra altora, iar unii răspundeau, apărându-se, încât s-a făcut mare tulburare în Sinod. Împăratul Constantin a luat parte la discuții, a ascultat cu multă răbdare cele exprimate de diferiți episcopi și a explicat uneori rațiunile lor. El le-a vorbit episcopilor în limba greacă, de care avea oarecare cunoștință, a convins pe unii, a mustrat cu blândețe pe alții, a lăudat pe alții și, în fine, făcându-i să renunțe la certurile și dezbinările lor, i-a adus pe toți la înțelegere.
La un moment dat, Părinții Sinodului s-au împărțit în trei direcții: cei mai mulți, în frunte cu Alexandru al Alexandriei, Osiu al Cordobei și diaconul Atanasie, au susținut credința adevărată ortodoxă, că Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, este și Dumnezeu și om, bazați pe revelația Sfintei Scripturi. Dimpotrivă, Secund al Ptolemaidei, Teonas al Marmaricii și încă vreo 20 de episcopi, erau de partea lui Arie; alții, în frunte cu Eusebiu de Nicomidia, țineau calea de mijloc. Acesta a prezentat în Sinod o formulă de credință în care raportul dintre Tatăl și Fiul era definit prin termenul omiousios = asemănător după ființă cu Tatăl, în loc de omoousios = deoființă cu Tatăl, cum afirmă doctrina ortodoxă. Aceasta însemna menținerea ereziei ariene sub o formulă camuflată. Istoricul Eusebiu de Cezareea, subordinaționist moderat, a prezentat și el o altă formulă.
Contra afirmațiilor eretice ale lui Arie că “a fost un timp când Fiul nu exista”, că are un început în timp, că este dintr-o altă substanță, esență decât a Tatălui, că este o creatură, că este supus schimbării ș.a. , părinții Sinodului I ecumenic au apărat cu tărie, prin argumente temeinice scoase din Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție, Dumnezeirea Fiului, precum și egalitatea și consubstanțialitatea Fiului cu Tatăl și cu Duhul Sfânt. Fiul nu este op arte din Dumnezeu, ci Tatăl, Fiul și Sfântul Duh formează împreună o singură dumnezeire în trei fețe sau ipostasuri.
Textele folosite cu preponderență de părinții sinodali, contra ereziei lui Arie au fost următoarele: “La început era Cuvântul și Cuvântul era la Dumnezeu și Dumnezeu era Cuvântul” (Ioan I, 1); era “Unul-Născut din Tatăl, plin de har și de adevăr” (Ioan I, 14), prin care toate s-au făcut (Ioan I, 3); El este “Fiul Unul-Născut, care este în sânul Tatălui” (Ioan I, 18). “Cel ce M-a văzut pe Mine, a văzut pe Tatăl” (Ioan XIV, 9).
Între clericii care au combătut cu argumente scripturistice temeinice erezia lui Arie, s-a distins îndeosebi Sfântul Atanasie, împotriva căruia s-a aprins invidia și ura, după cum ne spune istoricul Socrate.
După îndelungate dezbateri, aproape toți episcopii au fost de acord că Iisus Hristos, ca Fiu al lui Dumnezeu-Tatăl, este Dumnezeu adevărat, consubstanțial sau deoființă cu Tatăl. Arie și partizanii săi au fost declarați eretici de Sinod și anatematizați.
Potrivit istoricilor în timpul discuțiilor un rol important l-au avut și sfinții Nicolae și Spiridon. Sfântul Spiridon folosindu-se de o cărămidă, ca simbol, a convins pe filosoful Tertie, mare ritor și dușman al dreptei credințe ortodoxe, de adevărurile credinței creștine. Sfântul Spiridon, strângând o cărămidă în mână, a avut loc o minune: focul s-a ridicat spre cer, apa s-a vărsat pe pământ, iar lutul din cărămidă a rămas în mâinile lui. Cărămida a fost aleasă de Sfântul Spiridon ca simbol și imagine a Preasfintei Treimi. Focul este semnul Tatălui, lutul, al Fiului întrupat, iar apa care a curs este simbolul Duhului Sfânt, revărsat peste lume.
La acest Sinod Sfântul Nicolae a apărat cu atâta râvnă credința ortodoxă, încât a îndrăznit să-i dea două palme lui Arie. Împăratul s-a supărat pentru acest lucru și a luat de la Sfântul Nicolae omoforul și Evanghelia pe care o ținea în mâini. Dar noaptea Mântuitorul I-a dat din nou Evanghelia în mâini, iar maica Domnului I-a pus omoforul.
3.4.1. Simbolul de credință niceean
Episcopii au fost de acord că trebuie definită învățătura de credință într-un simbol scurt, concis și precis, în care să se afirme lămurit Dumnezeirea Fiului, egalitatea și consubstanțialitatea Lui cu Tatăl, și să explice sensul și scopul întrupării Fiului lui Dumnezeu, precum și semnificația jertfei Lui pentru răscumpărarea sau mântuirea tuturor.
Pentru formularea Simbolului de credință sinodalii au propus să nu se întrebuințeze decât termeni scripturistici, care puteau fi cunoscuți și înțeleși de toți, episcopi, preoți, diaconi și credincioși. S-a observat însă că unele expresii scripturistice puteau da naștere la confuzii și echivocuri.
Arie și partizanii săi se declară gata să accepte acești termeni scripturistici, nu fără a remarca faptul că și oamenii pot fi numiți în Sfânta Scriptură fiii lui Dumnezeu, pentru că ei sunt creați după chipul și asemănarea lui Dumnezeu.
A trebuit să se recurgă la alte precizări dogmatice, spre a lua arienilor orice posibilitate de răstălmăcire a hotărârilor Sinodului cu privire la dumnezeirea și consubstanțialitatea Fiului cu Tatăl, precizări care să fie trecute în simbolul de credință.
Eusebiu de Cezareea a prezentat în Sinod Simbolul baptismal al Bisericii din Cezareea Palestinei alcătuit, cu unele modificări, după simbolul Bisericii Ierusalimului. Părinții sinodali, însă, n-au acceptat textul simbolului Bisericii din Cezareea Palestinei, întrucât, după o matură cercetare, acesta conținea unele neprecizări și echivocuri, care puteau fi speculate ușor de arieni. Ei au făcut modificări substanțiale textului simbolului prezentat de Eusebiu de Cezareea, alcătuind un nou simbol de credință, în care au precizat că Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu s-a născut ca Dumnezeu din Dumnezeu-Tatăl mai înainte de toți vecii, ca o lumină din lumină, fiind Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut nu făcut, deoființă cu Tatăl, prin care toate s-au făcut.
Termenul omoousios – consubstantialis, “deoființă” a fost propus îndeosebi de Sfântul Atanasie și aprobat de împăratul Constantin, prezent la discuții, spre a fi introdus în simbolul de credință, fiind considerat ca cel mai potrivit pentru înlăturarea oricărei confuzii și răstălmăciri din partea arienilor, cu privire la dumnezeirea, consubstanțialitatea și egalitatea Fiului cu Tatăl. În afară de Sfântul Atanasie, termenul Omoousios a fost susținut mai ales de Marcel al Ancirei, Eustațiu al Antiohiei și de câțiva alții, precum și de episcopii occidentali.
După aprinse discuții, Părinții Sinodului au respins atât formula eretică a arienilor cât și formula echivocă a episcopului Eusebiu de Cezareea, subordinațianist moderat, care, în ciuda erudiției sale istorice, datorită căreia și-a câștigat un mare renume, a căutat să evite dificultățile dogmatice, pe de o parte pentru a sprijini pe Arie, pe de alta spre a fi pe placul împăratului Constantin, ilustrul său prieten admirator.
Majoritatea Părinților sinodali au hotărât că învățătura ortodoxă despre Dumnezeirea Fiului și despre egalitatea și consubstanțialitatea Sa cu Tatăl, să fie precizată pe scurt într-un Simbol de credință, spre a fi cunoscută și înțeleasă și de credincioșii simpli. Acesta este Simbolul niceean, care cuprinde șapte articole de credință. Articolul 8, începe cu mărturisirea: “Credem și întru Duhul Sfânt”.
Iată textul Simbolului niceean: “Credem într-unul Dumnezeu, Tatăl atotțiitorul, făcătorul tuturor celor văzute și nevăzute.
Și într-unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, unul născut, Care din Tatăl s-a născut, adică din ființa Tatălui, Dumnezeu din Dumnezeu, lumină din lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut nu făcut, Cel deoființă cu Tatăl, prin care toate s-au făcut, cele ce sunt în cer și pe pământ.
Care pentru noi oamenii și pentru a noastră mântuire, s-a pogorât, s-a întrupat și s-a făcut om, a pătimit și a înviat a treia zi, s-a suit la ceruri și va veni să judece viii și morții.
Credem și întru Duhul Sfânt.
Iar pe cei ce zic că “a fost un timp când El (Fiul) nu era”, sau “nu era mai înainte de a se fi născut”, “și că a fost creat din ceea ce nu era” sau dintr-o altă substanță sau esență, sau că este creat, schimbător și mișcător, pe aceștia, Biserica universală și apostolică îi anatematizează”.
Simbolul niceean în acord cu revelația Sfintei Scripturi și credința apostolică, aprobat de Sinodul I ecumenic este prima definiție dogmatică, formulată de magisteriul Bisericii. Ca regulă de credință, Simbolul niceean constituie primul document scris, care trebuie respectat și crezut, după Sfânta Scriptură, pentru că reprezintă adevărul revelat de Dumnezeu într-o formă precisă și concisă. Astfel, tradiția orală începe să devină tradiție scrisă și ea a formulat, prin expresii mai inteligibile pentru epoca ei, adevărul revelat în Sfânta Scriptură.
După stabilirea textului simbolului de credință, părinții episcopi au fost invitați să semneze pe rând acest text. “Iar ei au votat, spune istoricul Sozomen, că Fiul este deoființă cu Tatăl”.
Simbolul niceean a fost aprobat și semnat de aproape toți Părinții prezenți. Arie și cei doi prieteni ai săi din Egipt, Teonas de Marmarica și Secund de Ptolemaida, nevoind să semneze, au fost depuși din scaunele lor și exilați în Iliric, după toată probabilitatea, la cotul Dunării, la sud de Singidunum, unde au atras la arianism doi tineri episcopi sud-dunăreni, Valens de Mursa și Ursaciu de Singidunum.
Simbolul niceean, alcătuit și aprobat de părinții Sinodului I ecumenic, aveau să fie completat cu alte cinci articole de credință (VIII – XII), de către părinții Sinodului al II-lea ecumenic de la Constantinopol din 381 și a devenit astfel Simbolul niceo-constantinopolitan sau simplu Simbolul constantinopolitan. Prin compunerea unui nou Simbol de credință, Părinții Sinodului al II-lea ecumenic de la Constantinopol, din 381, n-au înțeles nicidecum să anuleze autoritatea Sinodului de la Niceea, din 325, căci de fapt era același simbol, ci, dimpotrivă, ei accentuează și mai mult importanța și valoarea lui, însă l-au formulat mai clar, mai dezvoltat, mai precis din punct de vedere dogmatic în comparație cu Simbolul niceean, fiind completat de ei cu articolele referitoare la Sfântul Duh și Biserică.
În comparație cu Simbolul niceean din 325, Simbolul constantinopolitan din 381 prezintă patru omisiuni, dintre care cea mai importantă este formula “adică din ființa Tatălui”, îndreptată direct contra ereziei lui Arie, pentru faptul că a putut fi interpretată după 325, în luptele dintre partidele ariene și ortodocși în sens subordinațian sau semiarian. Simbolul constantinopolitan mai conține apoi în plus zece adaosuri și cinci corectări dogmatice și stilistice.
Patriarhul ecumenic Timotei al Constantinopolului (512 – 518) a poruncit ca la fiecare slujbă să se rostească Simbolul de credință de la Niceea, care, mai înainte, se rostea numai o dată pe an, în Vinerea patimilor, când catehumenii, îl recitau înainte de primirea Botezului.
Mai târziu, în 567, Simbolul niceean a fost înlocuit cu Simbolul constantinopolitan, printr-un edict al împăratului bizantin Iustin II (565 – 578), care se rostește până azi la Sfânta Liturghie și la toate celelalte servicii religioase, în toate Bisericile Ortodoxe surori.
3.4.2. Data paștelui
Între problemele pe care le-a rezolvat Sinodul I ecumenic, a fost și stabilirea datei Paștelui. Se știe că de la jumătatea secolului al II-lea, problema datei Paștilor a provocat discuții iritante între unele Biserici din Răsărit și Biserica Romei.
O parte dintre creștini serbau Paștile la data pashăi iudaice, cu care coincisese Învierea Mântuitorului. Atenți la practica iudaică, în care pasha începea din seara zilei de 14 nisan – ziua răstignirii Mântuitorului, ei legau serbarea ei de această dată, socotind a respecta astfel adevărul faptului istoric, al coincidenței Paștilor cu pasha.
Ținând seama de data lunii, ca mijloc de orientare calendaristică, dar respectând zilele săptămânii în care Mântuitorul a fost răstignit și a înviat, majoritatea creștinilor din Răsărit și din tot Apusul serbau răstignirea și învierea Domnului vineri și duminică după 14 nisan. De observat de la început că ambele părți erau preocupate a comemora faptul la momentul lui istoric.
Deosebirea aceasta nu era mare în timp, dar devenea importantă în semnificația ei și crea oricum o dezunire într-un act în care creștinii trebuiau să se găsească neapărat de acord.
Quartodecimanii, cum au fost numiți creștinii, care serbau Paștile la 14 Nisan, numeroși în provincia Asia proconsulară, au dat pentru aceasta motiv controverselor pascale din secolul al II-lea.
Această deosebire cu privire la data serbării Paștelui a creat încă din secolul al II-lea serioase neînțelegeri între creștinii din Răsărit și cei din Apus, cum s-a întâmplat în timpul episcopului Policarp al Smirnei, care a făcut în 154 – 155, în timpul papei Anicet o călătorie la Roma, fără ca cei doi episcopi să poată ajunge la o înțelegere, fiecare urmând “regula credinței”. Anicet n-a putut convinge pe Sfântul Policarp să renunțe la sărbătorirea Paștelui la 14 Nisan, pentru că era tradiția lui Ioan și a altor Apostoli cu care trăise el, iar, la rândul său, Policarp n-a putut obține părăsirea din partea lui Anicet a tradiției urmată de slujitorii dinaintea lui.
Către sfârșitul secolului al II-lea, disputa referitoare la ziua serbării Paștilor a izbucnit din nou în timpul papei Victor al Romei (189 – 199), care a cerut energic episcopului Policarp al Efesului și episcopilor din Asia proconsulară să renunțe la practica quartodecimană aplicată în Răsărit în ceea ce privește sărbătorirea Paștilor și să adopte practica Bisericii Romei. Nici de această dată împăcarea nu s-a realizat.
Adunări de episcopi ținute în Palestina, în Pont, în Osroene, în Galia și altele, precum și scrisori primite de la alți episcopi, dovedeau că marea majoritate a Bisericilor erau pentru despărțirea Paștilor de pasha iudaică și împotriva motivării quartodecimane. Fenicia și Alexandria sunt arătate de Eusebiu ca ținând de asemenea practica duminicii pascale. De aceea în primul Sinod ecumenic s-a hotărât cu efect obligatoriu uniformizarea datei Paștilor pentru toți creștinii, și anume prin observarea zilei pe care o țineau majoritatea Bisericilor. Nevoia aceasta se simțea și se exprimase prin hotărârea Sinodului de la Arelate în Galia, cu puțin înainte (314), prin primul lui canon “Ca Paștile să se serbeze într-o zi și un timp”.
Orientându-se după canonul amintit, Părinții Sinodului de la Niceea au hotărât ca toți creștinii de pretutindeni să serbeze Paștile în prima duminică de după lună plină, care urmează după echinocțiul de primăvară, dar în anii în care această duminică ar coincide cu Paștele evreilor (14 nisan),Paștile creștinilor să se amâne în duminica următoare.
Hotărârea părinților Sinodului I ecumenic referitoare la data Paștilor este menționată, de asemenea, de împăratul Constantin în Scrisoarea către Biserici, trimisă acestora după închiderea sinodului.
Rezultatul hotărârii Sinodului I ecumenic de la Niceea este că Bisericile din Răsărit au renunțat la practica lor quartodecimană, în privința sărbătorii Paștelui și au acceptat să urmeze tradiția păstrată la Alexandria și Roma. Având în vedere că știința astronomiei era mai avansată în Egipt, episcopul Alexandriei a fost însărcinat să comunice Bisericilor în viitor data Paștilor, calculată după principiile hotărâte la Niceea.
Din cauza deosebirii datei echinocțiului, în Răsărit la 21 martie, la Roma și în Apus la 18 martie și a ciclului pascal în uz, deosebirea referitoare la data serbării Paștilor între răsăriteni și apuseni s-a menținut și după hotărârea Sinodului I ecumenic de la Niceea din 325.
Sinodul a discutat și rezolvat și alte probleme: schisma lui Novat și a lui Meletie.
Aplanarea schismei novațiene.
Sinodul I ecumenic a luat măsuri și cu privire la reprimirea novațienilor, numiți și “catari”, de la καθαρoί – “cei curați”, în Biserică. Secta aceasta a luat naștere în Biserica de Apus, după anul 251. Preotul Novațian, conducătorul partidei rigoriste în Biserica Romei, un antipapă, supărat că rivalul său Corneliu (250 – 253), a fost ales papă, după ce a fost hirotonit de trei episcopi, s-a separat din 251 de papa Corneliu, formând gruparea schismatică a novațienilor, numiți și “catari”, pentru că ei socoteau că Biserica trebuie să cuprindă în sânul ei numai oameni curați.
Fapt cu totul curios, gruparea rigoristă a lui Novațian din Roma s-a unit cu gruparea indulgentă a lui Novat din Cartagina, care cerea Sfântului Ciprian al Cartaginei, ca cei “căzuți” de la credință în timpul persecuției lui Deciu (249 – 251), așa numiții “lapsi”, să fie reprimiți în Biserică fără penitență, contrar Sfântului Ciprian, care a luat măsuri ca aceștia să facă mai întâi penitență. Schisma novațienilor s-a întins mai mult în Italia și Africa.
Rigorismul exagerat al novațienilor nu se întemeia pe o eroare dogmatică, ci pe o nesupunere disciplinară. De aceea, față de novațieni, Sinodul I ecumenic a procedat cu și mai multă clemență, ca față de melitieni. După ce episcopul Acesiu al novațienilor a recunoscut Simbolul de credință niceean, și hotărârea referitoare la data Paștilor, novațienii au fost reprimiți în Biserică.
Canonul 8 al Sinodului I ecumenic din Niceea a hotărât să se facă clericilor novațieni o nouă punere a mâinilor, ca recunoaștere a reprimirii lor, gest considerat ca un rit penitențial și nu ca o nouă hirotonie. În afară de acestea, la reprimirea lor în Biserică, ei trebuie să dea mai întâi o declarație scrisă că nu vor refuza să dea cuminecarea persoanelor recăsătorite, precum și celor “căzuți”, adică “lapsilor”, care au făcut acte de penitență.
3.4.4. Aplanarea schismei melitiene.
După formularea și aprobarea Simbolului de credință și condamnarea lui Arie și a partizanilor săi, părinții sinodali s-au ocupat și de aplanarea schismei episcopului Meletie de Lycopolis din Egipt. Acesta întreținea în Biserica Egiptului, din timpul episcopului Petru al Alexandriei (300 – 301) o agitație continuă, hirotonind în chip abuziv episcopi și clerici.
Hotărârile luate de părinții sinodali cu privire la Meletie și partizanii săi ni s-au păstrat în Scrisoarea sinodală, trimisă de părinții sinodului Bisericii Alexandriei, Libiei și Pentapolei, singura de altfel care ni s-a păstrat. În general, părinții sinodali au adoptat o atitudine binevoitoare față de Meletie și clericii melitieni, considerându-i nu eretici molipsiți de erezie, ci numai răzvrătiți sau schismatici. Lui Meletie i s-a acordat dreptul de a purta titlul de episcop și posibilitatea de a rămâne mai departe la Lycopolis, dar i s-a interzis să mai facă noi hirotonii.
Episcopii, preoții și diaconii, hirotoniți de Meletie, au fost supuși la o nouă punere a mâinilor, pentru a păstra în cler funcțiile lor. Sinodul a mai hotărât că dacă moare un episcop ortodox, el va putea fi înlocuit de un episcop hirotonit de Meletie, dacă acesta va fi ales după rânduiala canonică și va obține aprobarea episcopului Alexandriei.
Canoanele sinodului
La sfârșitul ședințelor, Părinții sinodului I ecumenic au voit să profite de ocazia, unică până atunci, de a fi adunați într-un sinod ecumenic, pentru a discuta și a lua unele măsuri privitoare la organizarea și disciplina Bisericii. Măsura aceasta va fi adoptată și de sinoadele ecumenice următoare. După hotărârile referitoare la credință, se vor lua și hotărâri cu privire la viața practică și disciplina bisericească.
Ei au alcătuit 20 de canoane, care nu sunt aranjate în ordine strictă pe probleme. Mai multe canoane se referă la disciplina clerului. Astfel, sinodul interzice să se acorde hirotonia celor ce se fac eunuci de bunăvoie (can. 1) și neofiților (can. 2).
Deosebită importanță prezintă canoanele 6 și 7. Canonul 6 al Sinodului I ecumenic hotărăște ca privilegiile Bisericilor din Alexandria și Roma să fie recunoscute și celei din Antiohia, capitala diocezei Răsăritului, și în celelalte provincii să se păstreze prerogativele pe seama bisericilor.
Canonul precizează că această jurisdicție nu se întemeiază pe vreo lege anterioară, nici pe vreo rânduială apostolică, ci pe obiceiul de drept al Bisericii. Deci, canonul consacră în această privință un obicei care se formase până la acea dată.
Canonul 7 acorda episcopului de Ierusalim întâietatea de onoare, având în vedere faptul că Ierusalimul este centrul în care a luat naștere creștinismul, dar să respecte demnitatea care se cuvine mitropolitului din Cezareea Palestinei, sub a cărui jurisdicție se află.
Părinții sinodali au dat și unele prescripții liturgice. Astfel, canonul 13 prevede să se respecte vechea regulă a Bisericii de a se oferi Sfânta cuminecare celor ce sunt pe patul de moarte. Dacă, însă, cel în cauză se însănătoșează, el trebuie să fie trecut printre cei ce se pocăiesc, fără să asiste la dumnezeiasca liturghie.
Canonul 20, ultimul, rânduiește ca cei ce aveau obiceiul să îngenuncheze la sărbătoarea Rusaliilor sau a Cincizecimii, pentru a se observa de toți creștinii o regulă uniformă, să se roage în acea zi stând în picioare.
În general, canoanele Sinodului I ecumenic de la Niceea sunt o dovadă că părinții sinodali au luat măsuri mai puțin severe cu privire la apostați, eretici și schismatici, în comparație cu sinoadele locale din trecut. Prin tendințele manifestate de hotărârile luate, domină grija de a se asigura mai presus de orice demnitatea preoției, a sacerdoțiului, care nu trebuie atacată.
La sfârșitul discuțiilor, după alcătuirea canoanelor, sinodalii au adresat o Scrisoare sinodală Bisericii Alexandriei, Libiei și Pentapolei, singura de altfel care ni s-a păstrat, pentru a comunica episcopilor, clericilor și credincioșilor din aceste Biserici hotărârile Sinodului referitoare la condamnarea ereziei lui Arie, la stabilirea datei Paștilor și la reprimirea melitienilor schismatici în Biserică. După plecarea episcopilor la Bisericile lor, Constantin confirmă hotărârile Sinodului I ecumenic și le-a dat valoare de lege civilă.
Împăratul Constantin era convins că cele hotărâte cu privire la credința ortodoxă de părinții Sinodului I ecumenic de la Niceea sunt întru totul juste și era în același timp hotărât să nimicească erezia lui Arie, pentru faptul că a provocat o tulburare așa de mare în întregul Imperiu roman. Meritul împăratului Constantin cel Mare de a fi convocat Sinodul I ecumenic, care a condamnat erezia lui Arie și a definit prin Simbolul de credință adevărata învățătură ortodoxă, este foarte mare și a fost apreciat în chip deosebit de întreaga Biserică. Prin măsurile luate, s-a dat arianismului o lovitură mortală, chiar dacă agonia sa s-a prelungit până către sfârșitul secolului al IV-lea.
Autoritatea dogmatică și canonică a Sinodului de la Niceea s-a impus treptat, fiind deplină după recunoașterea lui de întreaga Biserică. Atunci și Simbolul niceean a devenit normă absolută și indubitabilă pentru dreapta credință. Prin hotărârile luate, Părinții Sinodului I ecumenic au dat dovadă de vedere largă, universală, iar aceasta explică de ce ele au putut fi acceptate și aplicate fără dificultăți în întreaga Biserică, în Răsărit și în Apus.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Viata Imparatului Constantin Cel Mare Dupa Cronica Lui Eusebiu de Cezareea (ID: 124789)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.