Valorificarea Potentialului Etnofolcloric In Judetul Dolj

LUCRARE DE LICENȚĂ

VALORIFICAREA POTENȚIALULUI ETNOFOLCLORIC ÎN JUDEȚUL DOLJ

Cuprins

Argument

Capitolul I – Așezare matematică și limite

Capitolul II – Istoricul regiunii

Capitolul III – Personalitate fizico-geografică

Elemente de relief

Elemente biopedoclimatice

Hidrografia

Potențialul hidrografic permanent și lacuri

Capitolul IV – Arealul etnocultural Doljean

Stil arhitectural al caselor

Anexe gospodărești, fântâne, stil de construcție al gospodăriilor, interiorul caselor

Capitolul V – Portul popular

Portul popular bărbătesc

Portul popular de damă

Capitolul VI – Obiceiuri

Botez

Nuntă

Deces

Capitolul VII – Datini, tradiții și sarbători religioase sau nereligioase

Capitolul VIII – Turismul culinar, gastronomic

Strategia de dezvoltare a acestui tip de turism

Concluzii

Bibliografia

Argument

În cadrul lucrării de fața este prezentat un subiect abordat in ultimul timp și anume potențialul etnofolcloric, subiect abordat in turism cu mari perspective pentru țara noastră. Studiile despre potențialul etnofolcloric au fost un punct de plecare în realizarea materialului următor care incearcă să evidențieze valorificarea etnofolclorului pentru dezvoltarea turismului in Romania, îndeosebi în județul Dolj.

Lucrarea consta în îmbinarea elementelor geografice cu cele de etnografie, folclor și a formelor de turism întâlnite în arealul studiat. La acestea se adaugă observațiile de pe teren asupra realitaților geografice și turistice din spațiul precizat.

Urmând varianta clasică a prezentării potențialului natural și antropic, a elementelor care constituie premisele dezvoltării turistice, urmată de prezentarea materialelor de bază, lucrarea este structurată pe opt capitole în care am incercat realizarea unui studiu complex asupra potențialului turistic din județul Dolj.

Dolj este un județ în regiunea Oltenia din România, aflat în regiunea cea mai mănoasă și roditoare a Câmpiei Dunării și a Olteniei, într-o zonă ce a oferit, de-a lungul timpului, condiții de climă și mai ales sol, dintre cele mai prielnice. Privit în ansamblul teritorial al României, Doljul are o poziție sudică-sud-vestică, axată pe cursul inferior al râului Jiu de la care îsi trage numele (Jiul de Jos sau Doljiu).

Datorită acestor lucruri nici activitatea turistică nu a cunoscut o intensitate deosebită, lucru datorat unor factori ce țin de dezvoltarea turistică insuficientă, de insuficiența structurilor de cazare precum și de cea a alimentației.

Lucrarea de fața însă incearcă să redea toate obiceiurile demne de valorificat din punct de vedere turistic, insistandu-se mai mult pe aspectul satelor Doljene,pe aspectul fizic al sătenilor precum și pe obiceiurile și tradițiile acestora, lucru cautat de turiștii ce practică turismul urban, mai ales de turiștii straini.

Studiul de pe teren a adus în principal noutați privind obiceiurile doljene desre nuntă, botez și sărbători religioase, precum și despre stilul arhitectural al caselor.

Dispunându-se astfel de obiceiuri demne de urmat, este nevoie de o strategie de dezvoltare a acestui județ si bineînteles de cunoscători in domeniu și de voință din partea comunității locale.

Un sprijin deosebit în realizarea acestei lucrări l-am primit din partea domnului Lector dr. Nicolae Mocanu, iar în realizarea materialului fotografic cât și al observațiilor de teren domnului director al Muzeului „Casa Băniei” Craiova si nu in ultimul rând localnicilor din Craiova.Capitolul I

AȘEZARE MATEMATICĂ ȘI LIMITE

Numele de Dolj, pe care îl poartă județul, însemneaza Jiul de jos (dol,vale,groapă) în opoziție cu Gorjiul, adică Jiul de sus sau Jiul de munte (gora, munte )

Limitele – Județul Dolj se mărginește în partea de nord cu județul Gorj, la sud și vest cu fluviul Dunărea, la vest cu județul Mehedinți și la est cu județul Vâlcea și Romanați

Limita de Nord – începând din dreptul comunei Văieni, merge spre Sud-Vest , până în dreptul comunei Poiana, plasa Jiul de sus. Este o linie convențională ce taie dealul Muierii, râul Plosca (Zăicoiu), râul Amaradia, com. Căpreni, dealul Icleanul, plasa Jiul de Sus și se termină în dreptul comunei Poiana, de unde începe hotarul natural format de răul Gilortu, cu direcție spre Sud până la vărsarea sa pe malul stâng al râului Jiul, – în dreptul comunei Țânțăreni, -unde se termină limita de Nord către județul Mehedinți .

Linia de Vest- este o linie convențională, care începe din dreptul comunei Țânțăreni, merge spre Sud-Vest până la Valea lu Pătru, tăind apa Motrului. De aici se întoarce spre Sud până la comuna Gogoșul, plasa Jiul de sus, tăind valea răului Obedeanca. Din comuna Gogoși merge spre Vest tăind dealurile Gvardinița, Radovan, precum și râul Dăsnățuiul, cuprins între aceste două șiruri de dealuri. Se întoarce spre Sud, până la Dunăre (Cetatea), urmând pe o mică întindere, costișa de Vest a dealului Cerbul.

Linia de Sud-Vest, începând din dreptul comunei Cetatea, hotar natural, este formată din Dunăre, care descrie un arc de cerc în deschizătură spre Vest până în dreptul schelei Acer-Palanca, de unde ia direcția spre Est până la pichetul Călărași, formând în tot cursul descris hotarul politic al acestui județ către Bulgaria.

Linia de Est:

a) către județul Vâlcea, începe din dreptul comunei Văleni și merge cu direcțiunea Nord-Vest, Sud-Est, tăind râul Frățila și se termină în comuna Bulzești;

b) către județul Românați, începe de la comuna Bulzești, merge spre Sud-Est, taie apa Frățila și apa Geamartaluiul, urmează puțin coama dealului Balșul, descrie o mare curbă cu convecsitate spre V, tăind râul Tasluiul și calea ferată Craiova – București, până la comuna Ghindeni, plasa Ocolu, de unde se întoarce spre Sud – Est până în dreptul pichetului Călărași.

Topografia:

Forma județului este aceea a unui sector de cerc, al cărui arc cu deschizătura spre Sud îl formează Dunarea și ale cărei raze le formează două linii care, plecând una de la Cetatea și alta din dreptul pichetului Călărași, s-ar întâlni la comuna Căpreni.

Lungimea cea mai mare a județului este în direcțiunea Nord-Est către Sud-Vest, de la nordul comunei Zeicoiu, în dreptul comunei Văleni, până la Dunăre, în dreptul orașului bulgăresc Acer-Palanca, 135 km.

Lărgimea cea mai mare o atinge județul din dreptul insulei Bogdan, până la satul Călărași .

Configurația și aspectul topografic ce prezintă județul Dolj este al unor trepte de amfiteatru, trepte ce se ridică gradat de la Dunăre, formând două terase, cea de la Sud-Est, formată de o vastă câmpie și cea de la Nord-Vest ce face parte din regiunea dealurilor.

Figura 1 – Harta așezării matematice și a limitelor județuli DoljCapitolul II

ISTORICUL REGIUNII

În vremurile vechi, despre care istoria ne-a lăsat vre-o urmă, acest pământ a fost străbătut de Sciți, popor nomad de rasă arică. Puțin timp după ei, pe la anul 334 î.Hr îi aflăm pe Geți, popor de origine tracică.

Odată cu Geții trecură Dunărea și Dacii, popor înrudit cu Geții, care se așează în Transilvania. Aceștia, în urma unei răscoale, pun mâna pe putere și dau numele de Dacia, regatului înființat de Geți la Nordul Dunării. În curând, Dacia cade sub stăpânirea romană și împăratul Traian, învingătorul lui Decebal, trece cu al II –lea Război Dacic prin Oltenia. Dacia este colonizată și avem doar Dolj locuit de coloni Români, de la 106 până la 207. Din acest moment s-a așezat pătura din care se născu poporul român de azi. La anul 270 începe năvălirea popoarelor barbare, care s-au perindat în aceste locuri: Goții, Hunii, Gepizii au distrus viața de stat a coloniștilor. După aceștia vin slavii, care au o înrâurire mai mare asupra poporului, deoarece Dolj e județ de câmpie și se știe că Slavii s-au așezat mai mult pe câmpiile mănoase. Ca dovadă avem termenul geografic al județului, însuși cuvântul Dolj este de origine slavonă. După aceștia năvălesc în vechea Dacie: Ungurii, Pecenegii, Cumanii și Tătarii. Dintre aceștia Cumanii sunt cei care au trăit mai aproape de poporul Olteniei .

În aceeași vreme în care Crai-Ion se afla în Dolj, o parte a Olteniei, Vâlcea, încăpuse în mâinile unui conte German, Conrad, numit de români Domnișorul. Tot atunci, adică la anul 1232, apare pentru prima oară un maghiar Luca, cu titlul de Ban al Severinului. În 1240 se întâmplă a IV-a năvălire, sosesc Mongolii, care până atunci nu se atinseseră încă de latura Olteană. În aceste zile furtunoase, strâmtorați din toate direcțiunile, Românii din Oltenia n-au fugit și

n-au pierit, ei au stat neclintiți sub Banul lor național din dinastia Basarabilor, până ce barbarii s-au retras și atunci, ieșiți din vizuinile munților, se revarsă din nou pe câmpie. Mai târziu, întâlnim tot în aceste părți pe Voievodul Liteanul și cu Basarab-Ban, care se revoltă împreună cu fratele său Barbant, contra Regelui Ungariei, Vladimir Cumanul. Când însă veni de dincolo de munți marele Voievod al Făgărașului, Radu Negru Basarab, cu toată boerimea ce era mai înainte peste Olt, s-au sculat cu toții de au venit la Radu Negru Vodă, închinându-se „să fie sub porunca lui și numai el să fie stăpân peste tot”. Sub Alexandru Basarab reveni o invaziune în Oltenia a lui Ștefan Dușan, Țarul sârbilor. Peste puțin timp a fost gonit de Alexandru Basarab, urmând apoi o reconciliere între Sârbia și Muntenia, întărită printr-o căsătorie, prin care Banatul era înapoiat Munteniei. Rolul jucat de Craiova în această împrejurare dovedește că nu era un oraș fără însemnătate.

Sub Mircea-Cel-Mare, pe la sfârșitul sec XIV, turcii au cucerit Vidinul începând a năvăli în Oltenia. În această bătălie a pierit eroul favorit al Slavilor meridionali, celebrul Marcu Crăișorul. Lupta s-a dat la Rovine, ce se află lângă Craiova. Această ilustră victorie, a cărei strălucire se revarsă asupra Craiovei, a avut loc la 17 Mai 1395 .

Pe la 1592, sub Alexandru al III-lea,Mihai fiul lui Petrașcu Cel Bun,ajunge la Bănia Craiovei,cedată lui,de moșul sau Jane.După bătălia de la Teleajen,din 20 Octombrie 1600,Mihai,bătut,fuge spre Craiova,pentru a pune Oltul între ei și acei care îl urmăreau.

În anul 1688, venind la tron Constantin Brâncoveanu cu ajutorul Turcilor, Bălăceanu stăruie pe lângă Generalul Hausler ca să-l treacă cu armata lui în Muntenia, sperând că, de frică, Domnul va fugi peste Dunăre, Hausler trece pe la Cerneți și vine la Craiova.

În anul 1718, Iulie 21, în urma tratatului de la Pasarovitz, Banatul Craiovei a fost dat Austriei, însă el nu șezu mult sub Austriaci, căci în urma păcii de la Belgrad 1739, Austriacii fiind bătuți de Turci, pierd iarăși Oltenia și această parte de țară este din nou alipită către Muntenia .

În anul 1761, în urma cererilor și pretențiilor Turcilor, nu se mai trimite nici un Ban la Craiova, ci un simplu boier cu titlu de Caimacan.

În timpul Domnilor Fanarioți, cu toate înnegririle istoricilor noștri, vedem că cei mai mulți funcționari ai Craiovei erau boieri pământeni. Pe timpul Domniei lui Caragea orașul Craiova a fost robit în favoarea unor credincioși ai săi. Craiovenii însă s-au luptat cu energie pentru a redobândi libertatea veche a orașului. Caragea, văzând această luptă, a revocat hrisovul de robie al orașului, printr-o carte catre Divanul Craiovei.

În 23 septembrie 1783 Mihai Șuțu însemnă un hrisov de recunoaștere a libertații orașului, însă ordonă Caimacanului să nu permită nici unui boier craiovean a veni la București decât după prealabilă învoire. Era speriat Domnul de energia desfășurată de dânșii puțin mai înainte. Turcii fiind bătuți la 8 noiembrie, principele Hohenhole, comandantul armatei austriace, își deschide calea spre Craiova. Alt detașament austriac sub colonelul Cray se îndreaptă prin pasul care se duce la Câmpu-Lung în marș repede spre Craiova .

Boierii din Craiova ieșiră împreună cu mulți locuitori din oraș, întru întâmpinarea colonelului Cray și-l introduseră ei singuri în oraș, punând la dispoziția Austriacilor proviziunile necesare și primindu-i cu mari manifestări de bucurie. După spargerea taberei Româno-Turcă de la Porceni, prințul de Hohenlohe își stabiacanului să nu permită nici unui boier craiovean a veni la București decât după prealabilă învoire. Era speriat Domnul de energia desfășurată de dânșii puțin mai înainte. Turcii fiind bătuți la 8 noiembrie, principele Hohenhole, comandantul armatei austriace, își deschide calea spre Craiova. Alt detașament austriac sub colonelul Cray se îndreaptă prin pasul care se duce la Câmpu-Lung în marș repede spre Craiova .

Boierii din Craiova ieșiră împreună cu mulți locuitori din oraș, întru întâmpinarea colonelului Cray și-l introduseră ei singuri în oraș, punând la dispoziția Austriacilor proviziunile necesare și primindu-i cu mari manifestări de bucurie. După spargerea taberei Româno-Turcă de la Porceni, prințul de Hohenlohe își stabili cartierul de iarnă la Craiova în 26 Octombrie 1789.

Suferi ocupațiunea austriacă, administrațiunea prințului de Coburg, până la încheierea păcii de la Șistov din 5 August 1791. Una din condițiunile acestei păci fu evacuarea Munteniei până în 30 de zile de la ratificarea păcii .

Oltenia nu scapă a fi din nou încorporată la Austria decât grație intervențiunei Angliei, Olandei și a Prusiei. Deși țara era ocupată de o parte din armata austriacă sub comanda Comitetului de Mitrovschi, Șuțu, numit pentru a doua oară, veni în septembrie 1791.

Țara a fost predată definitiv de reprezentanții lui Mitrovsci în primirea reprezentanților noului Domn Șuțu, cu actul din 9 Septembrie 1791.

În 1795 Muntenia este prădată cumplit de Pazvantoglu; acesta era un hoț turc vestit, care apucase Domnia Vidinului, se întărise acolo și se declarase neatârnat de Împărăția turceasca. Domnii Țării: Moruzii, Ipsilanti, Șuțul cer unul după altul ajutor de la Poartă contra lui Pazvantoglu. Armatele turcești venite în ajutor se unesc cu hoardele lui Pazvantoglu, întră în Muntenia și dau foc Craiovei la anul 1801. La 1821 Tudor Vladimirescu aruncă o lumină vie asupra Olteniei. El, deși născut în Gorj (satul Vladimir), copilăria și-a petrecut-o în Craiova.

În sfârșit, în ultimul război, pe care Românii, aliați ai Rușilor, îl purtară cu Turcii, pământul Doljl fiind încă o dată teatrul glorioaselor noastre lupte.

Capitolul III

PERSONALITATE FIZICO-GEOGRAFICĂ

Elemente de relief :

În județul Dolj dealurile pătrund de la Nord și Vest și se întind având direcția generală de la N-V și Nord către S-E și Sud până la o linie care, pornind de la comuna Calafat, ar trece prin Nordul plășii Băilești, prin Sudul plășii Jiu de mijloc și prin Nordul plășii Jiu de jos.

Ceea ce caracterizează regiunea dealurilor este că:

înălțimea lor medie nu trece peste 250 m;

râurile care în regiunea munților conțin în fundul albiilor lor bolovani, de dimensiuni mari, îndată ce ajung în regiunea dealurilor (Dolj) își micșorează iuțeala curentului, apele lor nu mai pot transporta decât pietriș care se micșorează din ce în ce mai mult, pe măsură ce râurile ajung în regiunea șesurilor așa că, la intrarea în această regiune, pietrișul dispare și este înlocuit cu nisip;

3- văile râurilor sunt largi, productive și populate .

Culmile principale din regiunea dealurilor sunt continuațiuni ale munților din județele Mehedinți și Gorj. Parte din ele sunt în dreapta Jiului și, între acestea, putem cita dealul Cerbului care se lasă din culmea Godeanului (Mehedinți).

Din dealul Cerbului se ramifică spre S.-E. mai multe șiruri de dealuri,care despart între ele mai mulți afluenți mici din dreapta râului Jiu și dintre care mai însemnat este dealul Gvardinița și Radovanul.Din Dealul Negru (Mehedinți) se lasă în județul Dolj ,dealul Smadovița –Țiuleni ,între râul Sfârcea și Obedeanul ,aflat în dreapta râului Jiu si dealul Bălțați-Varari ,între râul Sfârcea pe deoparte ,Motrul și Jiul pe de altă parte.

În stânga râului Jiu putem cita :

Dealul Icleanul, continuație a dealurilor Andreești și Prigorie. Dealul Icleanul se continuă prin dealul Chicioarei și dealul Mare, între afluenții din dreapta râului Amaradia și cei din stânga râului Jiu .

Dealul Muierii, continuație din culmea Zănoaga (Gorj), care au ca prelungiri dealurile Florești și Prisaca, ce despart bazinul Jiului de afluenții din dreapta râului Olt.

Văile sunt strânse între șirurile dealurilor de mai sus. Ele sunt continuațiuni ale văilor din județele Mehedinți și Gorj, care devin în Dolj mai largi , cu pereți mai puțin înclinați și mai puțin înalți.

Printre cele mai însemnate sunt Valea inferioara a râului Motru, Valea Gilortului, ambele pe limita de Nord a județului, Valea Jiului care din ce în ce se lărgește, până ajunge în regiunea șesurilor, Valea râului Amaradia, Plosca și celelalte văi ce măresc cursul Jiului .

Regiunea șeasă se întinde în sudul județului, de-a lungul Dunării. Această regiune se mărginește spre sud de o fâșie de pământuri joase, băltoase, mlăștinoase și cu o înclinație abia simțită. Această fâșie formează terasa Danubiană, în trecut formând albia Dunării, pe care se întind azi adevărate dune de nisip a căror întindere și năvălire au fost împiedicate prin plantarea pădurilor de salcâmi. Cele mai însemnate șesuri din județul Dolj sunt șesul râului Jiu și șesul râului Dăsnățuiul.

Pădurile în câmpie sunt puține. Străbați întinderi mari fără a întâlni măcar un arbore în câmpia nesfârșită care, lipsită de adapost, este expusă vânturilor violente, vara fiind secetă mare .

În regiunea șesurilor se poate observa că pământul este presărat de movile mari și mici înșirate în grupe de 3,4,5,6 și mai multe. Asupra acestor accidente artificiale ale terenului se dau mai multe explicții. Unele ar fi înființate în scopul de a servi ca punct de observații în timpul razboaielor petrecute aici, ele însă sunt de dimensiuni prea mici pentru acest scop.

Altele ar fi fost presărate de popoarele barbare ce s-au succedat în aceste regiuni pentru a le servi de călăuză la întoarcere. În unele locuri ele sunt atât de apropiate încât nu se poate admite această ipoteză.

Pare mai verosemil ca acești tumulus ar fi servit drept morminte și este regretabil că încă nu s-au făcut cercetări în acest scop.

Figura 2 –Harta elementelor de relief

Hidrografia

Județul Dolj este udat de mai multe râuri mari și mici. Cursul cel mai principal al acestui județ este fluviul Dunărea care îl udă prin partea de S-V, Jiul care intră prin comuna Țânțăreni parcurge în direcția N-V-S-E distanța până la orașul Craiova, de unde intră în regiunea șesului îndreptându-se direct spre S până la varsarea sa în Dunăre, în dreptul insulei Copanița, în fața careia se formează o mică deltă. Înainte de 1879 Jiul din dreptul comunei Comoșteni se îndreapta spre S-E, vărsându-se la Bechet. Această schimbare a cursului său a provenit din cauza nămolului târât de el, precum și a nisipurilor târâte de vânturile cele mari, care a contribuit la formarea dunelor .

În dreptul comunei Zavalu formează o cascadă înalta de 2 m. Afluenți pe stânga Jiului, în plasa Jiul-de-sus, sunt Gilortul, Valea-Bârlogului, unit cu Valea-Rea se varsă în Jiu pe hotarul comunei Brădești, Almăjelul, Almăjul; Amaradia ce se varsă în stânga Jiului la satul Troaca, comuna Cernelele; Popoveni ce vine din comuna B-Verde; Lumașiul din comuna Malu-Mare, Siliștea din comuna Secuiul; Giorocul din comuna Adunați de Geormani; Predești din comuna Căciulătești; Sadova din comuna cu același nume.

Afluenții din dreapta Jiului sunt: Motrul varsându-se la gura Motrului; Racovița și Almăjelul din comuna Filiași; Brebeșul, pârâu din comuna Argetoaia; Fratostița; Salcia din comuna Scaești și Salcia; Sfârcea vine din Mehedinți; Obedeanca, unită pe dreapta cu Breasta, se varsă în fața comunei Breasta; Leamna se varsă lânga comuna Bucovățul; Pradila Hoțului ce vine din comuna Podari și Drănicul, din comuna Drănicul .

În regiunea șeasă Jiul curge printr-o vale largă de 3-6 km, productiva și populată. Ea este cuprinsă între cele doua maluri înalte, din care cel mai înalt este țarmul stâng.

Al doilea curs este Dăsnățuiul, curs independent ce se varsă în balta Nedeia. Izvorăște din dealul Negru, curge spre Est până la comuna Ciutura, de unde se îndreaptă spre Sud, până la vărsarea sa în balta Nedeia.

Partea de N-E a județului ține de bazinul Oltului și anume de subafluenții săi: Geamartaluiul unit pe stânga cu Frâțila, precum și de râul Tasluiul, ce aparțin acestui județ numai prin cursul lor superior. De-a lungul terasei Danubiene se găsesc o mulțime de lacuri formate din revărsările Dunării care cumunică între ele și chiar cu Dunărea prin numeroase brațe .

Lacuri

Lacurile pricipale sunt: Maglavit, Cetatea, Uturiu, Golenți, Moreni, Tunari, Ciuperceni, Săratul, Gogonețul, Salcia, Mancinița, Oveasele, Șchiopul, Topilele mari,Topilele mici, Tinoasa, Lunga, Lungulița, Gloniceanul, Rotundei, Desa, Poiana, Piscul, Rastul, Bistrețul sau Călugărul, Paricani, Calaciul, Curtea, Lungul, Aleștul și Inșiratele.

Figura 3 – Harta rețelei hidrografice din județul Dolj

Bălți

Nedeia, Braniștea, Măceșurile, Giormanele, Balta-Verde, Popii, Raței, Ranei, Sadova, Tinosul, Ogradea, Gârlele, Seaca, Selveana, Aleșteul, Gâldele, Nicola, Corfului, Dumbrăvița, Craiovița în partea de apus a Craiovei, Cioriciul, Sandul, Vârvorul, Secuiul, Mandei, Glonțul și Ruptura.

Clima

Clima județului Dolj este temperată, deși vara este foarte cald și iarna foarte frig. Diferența între vară și iarnă este mare, iar trecerea de la un anotimp la altul se face brusc. Temperatura medie anuala este de 12 grade. Toamna este anotimpul cel mai frumos și plăcut !

Vănturile, ca în toată țara, sunt: Crivățul, ce suflă de la N-E, Austrul, vânt cald, Băltărețul, căldicel, suflă dinspre Marea-Neagră și aduce ploi. Zefirul, vânt dulce, lin și plăcut, bate foarte rar, direcția lui este Sud.

Înălțimea pricipalelor localități din acest județ, deasupra nivelului Mării-Negre.

Craiova 135,85 m.

Calafat 85,00 m.

Filiași 125.80 m.

Bechet 65,00 m.

Cârcea 209,84 m.

Capitolul IV

AREALUL ETNOCULTURAL DOLJEAN

Stil arhitectural al caselor

În județul Dolj ,există un număr total de 48.879 locuințe.

Clasate după materialul din care sunt construite sunt:

– 5.076 bordeie

– 11.160 case de lemn

– 7.038 case de pământ bătut

– 19.616 case de gard lipite cu pământ

– 15.989 case de zid de cărămidă

Majoritatea locuințelor o formează casele construite din zid sau gard lipit .

Modul de construcție :

Sătenii își construiesc singuri locuințele. În fiecare sat există 3-4 dulgheri, care se pricep la cioplirea lemnului, sau meșteri zidari .

Casele de lemn se construiesc din „bârne de lemn”, adică lemne cioplite cu securea, pe toate părțile. Acest lemn se așează unul peste altul pentru a forma pereții, iar la colțuri se încheie prin niște scobituri sau crestături numite „chiotori”. Lemnele mai groase se așează jos, pe niște buturi de lemn sau pe niște pietre.

Ele formează baza de construcție și se numesc „temeiul sau talpa casei”. Lemnele, care formează pereții, dacă sunt mai scurte, se unesc între ele printr-un lemn vertical, scobit într-o parte și alta și în a cărui scobitură intră capetele bârnelor.

Aceasta se numește „cheie” .Ușile și ferestrele se formează într-o parte și alta, prin chei care prind bârnele numai într-o parte, iar sus și jos, sunt formate de bârnele orizontale peretelui. Între cheile laterale și bârnele peretelui se fixează tocurile ușilor și ferestrelor. După ce pereții s-au înălțat de 2-2,50 m, se așează grinzile. Pe marginea grinzilor se așează niște lemne mai late numite „cosoroabe” de jur împrejurul pereților exteriori și puțin ieșite afară, formând ceea ce se numește în termeni de arhitectură „cornișa”

În scobituri făcute în „cosoroabe” numite „scrivale” se pun căpriori în formă de unghi.

Căpriorii laterali se pun plecați spre cei ai mijlocului și se unesc între ei sub scobitura facută într-un lemn vertical, prins cu un capăt de stinghia care unește căpriorii, iar cu celălalt capăt să iasă în sus, formând ceea ce se numește „țapa casei”.

Peste căpriori se pun orizontal lănteții fixați cu cuie de lemn sau de fier. Peste lănteți se pune șindrilă, trestie, șovar, paie, coceni.

Construcția în lemn odată terminată se face temelia, zidind sub talpă cu piatră sau cărămidă.

După terminarea temeliei se cară pământ în casă, adică se „pomestește”, apoi se face „încercuratul”, adică se pun pe pereți niște șipci făcute din nuiele sparte în două, pe toată lungimea lor și fixate cu cuie de fier. Încercuratul se face pentru a fixa tencuiala pe pereți. Tencuiala se face fie cu pământ galben amestecat cu paie tocate, fie cu mortar de var cu nisip. Zidurile despărțitoare, primezurile camerelor din interiorul construcției, se fac fie din lemn, fie din cărămidă.

Zidul din „camera cu foc”, se face totdeauna din cărămidă. Tavanul casei se face din nuiele îngrădite între grinzi și tencuite bine. Pardoseala se face de obicei din pământ,cărămizi sau scânduri.

Casele de gard lipite cu pământ se construiesc astfel:

Se formează întâi un schelet din bondoci de lemn și paiante, se fixează tocurile ușilor și ferestrelor, se pun grinzile și acoperișul. Între bondoci și paiante se pun alte lemne până până ce formează pereții ca un gard. Aceste lemne sunt de obicei ramuri de salcâm, de grosimea mâinii și chiar mai subțiri.

Peste aceste lemne se lipește cu pământ galben amestecat cu paie tocate, și pe o parte și pe alta. După ce s-a uscat prima tencuială se face a doua, a treia și chiar a cincea, până ce zidul vine la grosimea dorită. După a cincea tencuială se face „drișcuirea”, adică netezirea pereților, pe dinafară și pe dinăuntru. Tavanul se face din scânduri, pe care se fixează trestie de baltă, pentru a ține tencuiala.

După netezirea pereților și a tavanului se face văruirea.

Casele din pământ bătut se construiesc astfel:

Se înseamnă pe pământ planul casei, adică lungimea și lățimea ei, cu despărțirea camerelor din interior. Se pun două scânduri de lemn pe toată lungimea unei laturi, sau pe o parte din ea, așezate la o depărtare una de alta, cât trebuie să fie grosimea zidului. Se aduce pământ între ele și se bate cu ajutorul unui mai. Pământul este mai mult „ravăn”, adică prea puțin umed.Treptat, cu înălțarea pământului, se ridică scândurile. Pământul se aduce dintr-o groapă care se face chiar lângă casă și se bate cu un mai de lemn.

Se procedează astfel până ce pereții se înalță la la dimensiunea voită, lăsând loc ușilor și ferestrelor, apoi se așează grinzile și acoperișul.

După ce pereții s-au uscat bine, se netezesc și se spoiesc cu lut galben, făcându-se diferite „ciubuce” brâuri, brâulețe și alte ornamente, apoi se văruiesc. Tavanul se face din scânduri și trestie, peste care se tencuie cu pământ sau scânduri.

Casele de gard de nuiele lipite și casele de pământ bătut au aspectul caselor de cărămidă, și ca exterior și interior, aproape nu se deosebesc întru nimic.

Aceste case nu sunt igrasioase, din cauză că pereții sunt făcuți dintr-un lut argilos impermeabil, iar pardoseala se pune pe un strat de lut, de asemenea impermeabil, gros de 50-60 cm.

Ca trăinicie, aceste locuințe, când sunt bine îngrijite, durează ca și cele de zid. Aceste case sunt făcute de muncitori bulgari și români .

Casele din cărămidă și cele din paiantă se construiesc în modul obișnuit la orașe.

Bordeiele

Bordeiele sunt locuințe săpate în pământ,și cer o mai mică cheltuială ca material.

Uneie din ele construite în pământ argilos — și destul de încăpătoare, sunt locuințe confortabile — când sunt ridicate de la suprafața pământului și au ferestre mari. Asemenea bordeie sunt destul de numeroase în Dolj. Bordeiele obișnuite se construiesc făcându-se o groapă în pământ de formă dreptunghiulară, iar la unul din capete marginea gropei este teșită înăuntrul ei, formând un scoborâș. La mijloc se pun unul sau doi pilaștri de lemn, numiți „martaci", iar deasupra lor se așează în lungimea bordeiului un lemn lung, de care se reazimă de o parte și alta căpriorii, care au capătul celălalt sprijinit în pământ. Peste căpriori vin câteva rânduri de lănteți, apoi trestie, șovar, paie, coceni de porumb, ferigă etc., peste care se pune pământ humos, iar peste el brazde — ca apa ploilor să nu formeze șentulețe în acoperișul bordeiului. Pereții înăuntru se bat cu un maiul de lemn, iar prin cărămizi, sau un gard de nuiele lipite cu pământ, se împarte bordeiul în două sau trei camere.

Camera, care servește de locuință iarna, se face totdeauna în fundul bordeiului, și e luminată de o ferestrue făcută într-un perete de formă triunghiulară zidit deasupra pământului, între căpriorii acoperișului, la marginea din fund a gropii. Camera din mijloc servește ca bucătărie — și e luminată prin gaura coșului pe unde iese fumul din bordei, iar a treia servește ca sală sau tindă — și loc de păstrat lemnele. La intrarea bordeiului, acoperișul e prelungit pentru a feri de umezeală scoborâtul și se numește această parte „gârlici". Ușile sunt de lemn — foarte rudimentare, iar acest tip de bordei, luat întrutotul ca locuintă, este tot ce poate fi mai primitiv. Mucegaiul nu lipsește de pe pereți și grinzi, iar în timpuri ploioase picăturile de apă străbat prin acoperiș sau apa iese din pământ în bordei. Mai sunt și bordeie astfel construite: groapa în formă de cruce, iar marginile gropii zidite cu cărămidă la 1 metru deasupra pământului și bordeiul acoperit cu tablă de fier sau cu țiglă. (Cătărași, Sadova, Pisc, Rojiște). Aceste bordeie au mai multe camere, luminate de ferestre potrivit de mari, ce sunt acceptabile ca locuințe atunci când sunt construite pe un teren impermeabil. Planul, după care sătenii își construiesc locuințele, este aproape uniform în tot județul. Prin unele locuri se vede o locuință clădită după un plan mai deosebit al vreunui bogătaș sau proprietar mai mare sau localurile aparținând comunei, județului sau Statului. Chiaburii satelor nu-și fac casele după un anumit plan făcut de un specialist, ci după cum a găsit pe meșter de priceput. Exteriorul și forma casei nu intră nici în gusturile, nici în trebuințele proprietarului ei, ci sunt lăsate la bunul plac al meșterifor.

Se văd foarte des la sate clădiri împopoțonate cu diferite omamente disproporționate cu clădirea, geamlâcuri, coridoare etc. care nu se acomodează cu bunul gust, nici cu utilul. Tipul obișnuit care se prezintă este acesta: două sau trei camere așezate una lăngă alta în aceiași linie, iar în fața lor o tindă sau o sală prelungită pe toată fațada de intrare a casei. Această tindă e mărginită de un pridvor. Ferestrele și ușile dau în tindă. Se poate ca prima odaie să fie mai mare decât celelafte două, iar tinda să fie numai în fața acestora. Alt tip se prezintă astfel: două camere, una de o parte, alta de alta a vetrei ce se af!ă la mijloc, iar în față o tindă, pe care se deschide vatra. Intrarea în locuință se face pe la ambele capete ale coridorului sau pe o scară la mijloc, iar în camere prin cele două uși ce dau în vatră.

0 particularitate a caselor în acest județ este de a avea la capul salei dinspre fațadă un zid în prelungirea peretelui prevăzut cu o fereastră.

Privită din stradă face impresia că prima cameră are două sau trei ferestre- în realitate are numai una sau două, caci a treia este a tindei.

O altă particularitate a locuințelor este că o parte a tindei este ridicată la un metru sau la 50 cm în partea dinspre stradă pentru a avea ușa de intrare pe dedesupt în pivniță. Această platformă (cerdac) servește ca loc de dormit vara.

Locuințele se pun cu fața sau intrarea spre miazăzi și cu una din laturi spre stradă.

Amenajarea locuinței, mobilier. O locuință de mijloc cu trei camere este distribuită astfel: prima odaie servește ca cameră de culcare în timpul iernii. A doua cameră, cea de la mijloc, servește ca bucătărie. Aici se află vatra. Deasupra ei, la un metru și jumătate se deschide coșul. Coșul deasupra vetrei este larg de 1 m- 1,2 m și se continuă stâmtându-se din ce în ce până iese din acoperiș și are forma unei piramide trunchiate.

Împrejurul coșului, în partea sa de jos este o scândură care servește ca bază coșului și are o margine ieșită în afară pe cele trei fețe. Aceasta se numește ”corlată”. Între coș și unul din pereți este un mic podeț și se numește ”după coș”. Atât pe corlată cțt și după coș se păstrează diverse lucruri de bucătărie.

Coșul este străbătut de o stinghie sau un lemn rotund de care se spânzurăunul sau două lanțuri de fier cu cârlig pentru atârnat căldarea cu mămăligă.

În această cameră se ține putina cu varză, butoiul sau lada cu făină, căpisterea de frământat mălaiul sau pâinea, vadra cu apă așezată într-un cui în perete și vasele de bucătărie, ținute pe o laviță sau într-un dulap cu scânduri.

A treia odaie servește în unele părți ca odaie de musafiri și de păstrat hainele și efectele de îmbrăcăminte mai bune, iar în alte părți ca magazie sau cămară de păstrat lucrurile de mâncare și altele. Tot în această cameră sătenii obișnuiesc a păstra cârnați, sălnină, mușchi, picioare de porc, căpățâna porcului spânzurate la grinzile tavanului. Pe coș țin spânzurat ca să se usuce șiruri de ciuperci sau de ardei. În această cămară mai este obiceiul a se înșira pe o ”culme” porumbi aleși pentru sămânță, în scop de a se usca.

Încălzirea locuințelor se face cu sobe de pământ sau de tablă de fier. Acestea sunt sobe care încălzesc două sau trei odăi deodată, încălzirea se mai face prin unele sobe numite ”oarbe”. Focul în ele se face printr-o deschizătură ce corespunde în ”vatra focului” din camera a doua. Sătenii denumesc camera de dormit prin cuvântul ”în sobă”, iar bucătăria prin denumirea ”casa cu foc”, ”la foc” sau ”la vatră”.

Vara și chiar toamna târziu ”casa cu foc” este cea mai mult locuită. În ea stau copiii până mama le face de mâncare, în ea se pune masa pentru întreaga familie, chia și lehuzia și-o fac unele femei lângă vatra focului. Sătenii, când sunt bolnavi, de asemenea, bolesc lângă vatra focului. Tot în această cameră clocesc orătăniile și tot aici porcul de Crăciun își mănâncă porția obișnuită de porumb.

În odaia de dormit sau ”în sobă” săteanul nu doarme decât iarna. Toți membrii familiei dorm în acest anotimp într-o singură cameră, pentru a face economie de combustibil.

Mobilierul camerei nu constă decât într-un pat lung cât camera, așternut cu rogojină, cu o pătură sau o scoarță de lână sau numai cu o cergă de cânepă. La capul patului se vede mai des o ladă- adusă de către femeie ca zestre sau trusou în casa bărbatului. Pe această ladă stau grămădite până la tavan efectele de îmbrăcăminte ale familiei, cămășile și hainele bărbatului, femeii și copiilor. În ladă se păstrază rufele și hainele cu care se îmbracă în zile de sărbători.

La fereastră este o masă pe care se țin diferite obiecte, iar când familia este prea numeroasă, în cameră se mai face și al doilea pat.

Patul din casa săteanului este făcut din două traverse de lemn, cu capetele înfipte în zid și la mijloc susținute de un țăruș. Peste aceste traverse se pun scândurile peste care vine așternutul.

În unele comune camerele de dormit se mai înfrumusețează prin expunerea unor farfurii cu desene variate și așezate pe o poliță.

Pe pereți, ca ornamente, sătenii au obiceiul să lipească diferite gravuri colorate- poze- în special calendare, – sunt preferate gravurile acelea care bat la ochi prin coloritul lor viu. O icoană și o candelă sunt de regulă în fiecare casă.

În fereastră se expun pahare colorate, cești înflorate, flori (mușcate) și chiar figurine de ghips. De asemenea, nu lipsește să fie expusă nici păpușa fetiței din casă.

În pivniță săteanul păstrează putinica cu murături, butoiul cu vin sau țuică, prazul, ceapa, untura și putina cu varză.

În pod se păstrază mere, pere, nuci, porumb și alte lucruri mai mărunte.

Dependințe -Gospodăria săteanului are ca dependințe pătulul pentru păstrat porumbul, magazia de grâu și coșarul vitelor.

Pătulul este făcut din îngrăditura de nuiele așezat pe un postament de lemn sau de zid. Sub el este de obicei cocina porcilor. Coșerea vitelor, în părțile de câmp, este făcută din stuh, gard de nuiele lipit cu pământ sau din vălătuci, în partea deluroasă din scânduri sau este redusă numai la șopron.

Curtea se află în fața casei, iar vitele și porcii vin până în tinda casei. Curțile sunt neîmpietrite , iar noroiul în timpurile ploioase este foarte mare așa că se intră în casă cu mare greutate.

Instrumentele de agricultură ca plugul și grapa se țin sub un șopron sub pătul sau chiar în tindă.

Casa Goicea

Etnia: română

Zona etnografică: Dolj

Proveniența: Goicea Mică, com. Goicea, jud. Dolj

Descriere: Casă cu două încăperi și tindă mediană; cărămidă; mortar de ciment; acoperiș în patru ape; învelitoare din țiglă de fabrică

Planul construcției: TIP: -Casă cu două încăperi și tindă mediană ("casa mare", "ogeag" și "casa mică"); DESCRIERE: -Casa prezintă prispa (cu 7 stâlpi) înălțată deasupra intrării de la pivniță, deasupra gârliciului, dând fațadei linia casei cu foișor; fără adâncime; retras în planul fațadei; prispa lungă

Temelia: MATERIAL: -cărămidă; ciment; mortar; TEHNICA: -zidărie cu liant

Pivnița: AMPLASAMENT: -; MATERIAL (pereți): -cărămidă

Pardoseala construcției: pământ bătut

Pereții construcției: MATERIAL: -cărămidă; mortar de ciment; TEHNICA: -zidărie; IMBINARE: –

Șarpanta: TIP: -în patru ape; MATERIAL: -lemn de brad; lați de brad; căpriori; TEHNICA: -căpriori sprijiniți pe cosoroabe; lețuri bătute în cuie; IMBINARE:

Învelitoare: MATERIAL: -țiglă de fabrică; TEHNICA: -așezare în râduri suprapuse; ÎMBINARE: –

Evacuarea fumului: Fumul de pe vatră este captat de hornul ("coșul") suspendat.

Bordei Puțuri Castranova

Denumirea locală: Bordei

Etnia: români

Zona etnografică: Dolj

Proveniența: Puțuri, com. Castranova, jud. Dolj

Descriere Construcție semiîngropată; lemn de stejar; cărămidă; acoperiș în două ape; învelitoare din paie

Planul construcției: TIP: -; DESCRIERE: -Intrarea prin tindă (gârllici), se ajunge în vatră, camera numită "la foc" din care se trece "în sobă" – odaia de locuit

Pardoseala construcției: Era realizată din pământ

Pereții construcției: MATERIAL: -lemn de stejar; cărămidă; TEHNICA: -pereții laterali erau căptușiți cu cărămidă și cu scânduri de stejar așezată vertical; IMBINARE: –

Șarpanta: TIP: -; MATERIAL: -lemn de stejar; TEHNICA: -"mârtacii" puși în plan oblic și fixați în cosoroabă cu ajutorul unor "măsele" formează acoperișul; IMBINARE:

Învelitoare: MATERIAL: -paie; pământ; TEHNICA: -straturile alternative de pământ și paie se aștern pe baza formată de "mârtaci"; ÎMBINARE: –

Evacuarea fumului: printr-un coș cu corlată, foarte puternic și coborât mult, care se continuă în sus printr-o construcție în formă de trunchi de piramidă, lucrat din cărămidă; coșul iese mult în afară deasupra acperișului.

Gospodărie viticolă Dolj

Etnia: români

Zona etnografică: Dolj

Proveniența: Dobrișor, com. Moțătei, jud. Dolj

Descriere

Casă cu pridvor – cu două încăperi; lemn de stejar; acoperiș în patru ape; învelitoare din țiglă

Planul construcției: TIP: -Casă cu pridvor – cu două încăperi; DESCRIERE: -Camera curată, camera de locuit, bucătărie, hol, tindă, pridvor închis pe toate laturile și par dosit cu scândură

Temelia: MATERIAL: -piatră de râu; ciment; TEHNICA: -prindere în mortar

Pivnița: AMPLASAMENT: -Intrarea în pivniță se face printr-o poartă din lemn de stejar fără elemennte decorative sub pridvor; MATERIAL (pereți): -piatră de râu; ciment; cărămidă

Pardoseala construcției: Din scânduri

Pereții construcției: MATERIAL: -lemn de stejar; TEHNICA: -; IMBINARE: -"în căței"

Șarpanta: TIP: -; MATERIAL: -; TEHNICA: -; IMBINARE: "în căței"

Învelitoare: MATERIAL: -țiglă; TEHNICA: -; ÎMBINARE: -"în căței"

Evacuarea fumului: Coș din cărămidă

Capitolul V

PORTUL POPULAR

Portul popular bărbătesc

Acoperământul capului- Bărbații, în timpul iernii, poartă căciuli de piele de oaie, căptușite tot cu piele de oaie. Căciulile în majoritate sunt de culoare neagră pe deasupra și cu căptușeală albă. Unii poartă căciuli așa zise modure, de culoare variată. Forma căciulii este cilindrică și conică sau moțată zisă și țuguiată. Căciula, largă la fund și frântă se poartă de obicei mai mult spre partea Dunării, pe la Segarcea, Gângiova și alte comune ale băltăreților. Amărăzenii poartă căciulile cu fundul drept, iar sătenii vecinași Craiovei port căciulile moțate.astrahanul sau astraganul rusesc, precum și imitația lui, se poartă mai rar, de către sătenii chiaburi.

Se crede că țăranii se cunosc între ei, când se întâlnesc la orașe, din ce parte de loc sunt, după forma căciulii.

Figura 5 – Portul popular

În comunele Basarabi, Desa și celelalte comune după malul Dunării căciulile se poartă frânte înainte. În localitățile dimprejurul Filiașului ca Florești, Scăești, Poiana se poartă căciulile modure (cafeniu și negru peste culoarea albă).

Acesta este acoperământul capului la bărbați în timpul iernii și, foarte adesea, chiar în timpul verii. Majoritatea căciulilor însă se înlocuiesc vara cu pălăriile de pâslă sau de postav negru sau cu cele făcute în mare parte de țărani din paiele lor de grâu.

Copiii de sex masculin poartă tot timpul iernii căciulițe cu fundul mic și rotund pe deasupra căruia se pun fel de fel de ornamente sau simple căciulițe cu moț, iar vara mai toți poartă pălării de paie.

Rufăria- Cămașa este făcută din bumbac, urzit și țesut în război de către gospodina casei. Cămășile de bărbat sunt largi și lungi în poale și lipsite de flori și fluturi, afară de cele ale flăcăilor sau dânacilor sau ale însurățeilor, cărora li se împodobesc gulerele, piepții și mânecuțele cu diferite broderii (râuri). Se mai numește ”cămașa cu râuri” care se poartă mai ales în zilele de sărbătoare.

Restul de la brâu în jos este acoperit pe sub cămașă cu ”ismelele” făcute tot din pânză de bumbac țesut în casă sau din pânză de cânepă, mai rar. Ismenele sunt largi, iar la cei care le poartă vara pe sub cămașa de sărbătoare, ăn partea de jos sunt împodobite cu găurele și șpițuri; ismenele de cînepă nu se împodobesc.

Copiii de sex masculin, până la o anumită vârstă, nu îmbracă ismenele, nici iarna, nici vara.

Figura 6 – Portul popular bărbătesc

Veșmintele- Bărbații, iarna, sunt îmbrăcați cu așa-numiții nădragi, cioareci, pantaloni sau ițari, făcuți din dimie albă, lucrată în casă și dată la piuă, cu diferite croieli. În părțile deluroase se poartă foarte jos legați și fără multe găitane sau încărcături pe ei. În față au două tăieturi numite ”ghizde”.

În părțile de pe marginea Dunării pantalonii făcuți tot din acelați fel de dimie, însă cu găitane foarte multe, se poartă încinși mai sus. Cei din apropierea Craiovei poartă pantaloni croiți ca la oraș, făcuți tot din dimie, însă de o calitate mai fină, numită postav alb sau dimie țigae.

Vara se poartă pantaloni albi, țesuți de casă, din pânză de bumbac, lucrată în ochiuri sau vergi. Acești pantaloni se poartă tot prin satele învecinate cu orașul. În genere mulțimea poartă ismene și cămăși largi peste care încing curea, brâu, brăciri sau bete.

Peste cămașă, iarna, săteanul doljean poartă așa-zisul pieptar sau chiptar, care nu este decât un cojocel de piele de oaie, scurt cât ține pieptul și fără mâneci; el se încheie lateral dreapta. Acest pieptar este uneori îmbodobit cu flori și inițiale cusute cu ibrișin. Inițialele sunt de cele mai multe ori ale cojocarului. Pieptarul are uneori și buzunărașe.

Cojocul este făcut din piele de oaie albă, lung cât ține partea superioară a corpului, cu mțneci tot din piele de oaie, se poartă cu partea lânoasă la interior.modelele de înflorituri și garnituri cu piele colorată sunt nenumărate și de multe ori foarte frumoase. Fabricarea și împodobirea cojoacelor constituie o adevărată artă cu caracter pur național.

Pe lângă avantajele igienice, căci cojocul este o haină foarte călduroasă, care nu împiedică de loc mișcările corpului, este ușoară, ieftină și se îmbracă bine. În timp de ploaie sau ninsoare cojocul se poartă întors pe dos.

În părțile Filiașului, Brabovei și împrejurimile Calafatului, Băileștilor cojocul este înlocuit cu o haină de postav scurtă și căptușită cu blană de oaie.

Șuba, giubeaua, ipingeaua este o haină lungă pe care o îmbracă peste celelalte și care este făcută din dimie albă, dar mai cu seamă colorată în roșu arămiu. Și această haină este îmbodobită cu găitane de diverse culori. Unele au o glugă, iar în părțile laterale, în locul buzunarelor, șubele sunt prevăzute cu niște deschizături ”ghizde” prin care adesea, când își ”sumete” șuba, trec extremitățile interioare ale acestei haine.

Încălțămintea- picioarele sunt încălțate, iarna în ciorapi de lă groși, vara în ciorapi de bumbac subțiri sau biele de dimie. Întrebuințarea ciorapilor și obielelor se face mai mult iarna, de teama degerării picioarelor, însă vara rareori se pun ciorapii sau obielele. Opincile care sunt încălțămintea obișnuită a săteanului se văd rar la femei. Pielea din care se lucrează opincile este cea de bou, vacă, bivol, porc, argăsită sau nu. Opincile au nojițe, găurelele prin care se trec trăgătorile ce se leagă peste obiele, deasupra pantalonilor. Cei mai chiaburi poartă cisme sau ghete cu tocuri înalte și ascuțite, potcovite li cu ținte la tălpi.

Figura 7 – Portul popular

Portul popular de damă

Acoperământul capului – Femeile măritate, în toate localitățile, iarna poartă așa-zisa ”cârpă” făcută din bumbac sau borangic, lungă de doi metri și lată de 40-50 cm. Această cârpă, zisă și maramă, mai rar, diferă în găteala ei după vârsta persoanelor și după localități. Ea se așează pe cap, de obicei, așa încât partea mai lungă să atârne pe spate în jos, iar cealaltă parte se rotocolește în jurul gâtului, ascunzându-i-se capul sub bărbie sau într-o parte laterală a capului.

Se obișnuiește în unele localități, mai ales în satele limitrofe cu orașul, să se pună basma, tulpan sau testemei peste coafură.

Coafura femeilor tinere și a fetelor mari constă, mai în tot județul, în pieptenatul și aranjatul coadelor, unele pe cap, iar altele lăsate pe spate și înodate la vârfuri cu funde și cu panglici colorate, mai ales roșii.

Pe frunte își trag părul în formă de colțuri pe care îl dichisesc cu ajutorul ”fusului” sau cu un ”cui de fier”. Pieptenatul lor este odată pe săptămână, sâmbăta seara sau duminica de dimineață sau la sărbătoare când trebuie să iasă la horă, în lume sau la rude.

”Cârpa” se prinde pe cap cu ajutorul ”acelor cu gămălie” colorate sau ”măgălie”, cărora le mai zice și ”ace de păr” sau ”ace de cap”. Fetele își acoperă capul cu basmale, iar cele mai mici umblă și cu capul descoperit pe care se împletesc 2-4 codițe prinse cu ace de păr. Fetele poartă testemele

Femeile mai vârstnice se piaptănă și la două săptămâni odată. Tinerele poartă la urechi toarte sau cercei mari la care mai atârnă ”mahmidele” sau alte monede de aur sau imitație de aur. Gâtul și-l împodobesc cu mărgele mari de diferite culori, mai ales roșii și albastre.

Dresul și roșul (sulimanul și foița) rareori lipsește de pe obraz la femeile tinere, după cum este obiceiul.

Rufăria- Femeile doljene țin la cămașă ca la sfântul soare, prima lor grijă a fost să se îmbrace frumos și chiar luxos; rare doljene să aibă cămașa simplă și făcută din calicie. Ele își cos cu ”arnici” și ”lânuri” cămășile pe piepți, pe umeri, pe mâneci, pe poale și pe părțile laterale, cu o bogăție rară, cele mai frumoase modele de ”râuri” peste care aștern cu multă dibăcie ”fluturii” argintii sau aurii. Culoarea roșie ”bate la ochi”.

Cămașa sexului frumos este în genere frumoasă de la copii și până la bunică. De desuptul cămășii multe din femeile tinere și, mai ales când ies în lume, pun ”fusta scrobită”, cumpărată de la oraș sau făcută de casă, cu danteluri cu colțurile mari.

Mâinile, în timpul iernii, se acoperă cu mânuși de lână făcute de femei în casă. Ele nu au degete, ca mânușile obișnuite, ci sunt făcute pe deantregul, afară de degetul cel mare căruia i se rezervă un ”deget de mânușă”.

Veșmintele- Femeile, vara și iarna, se îmbracă cu așa-numitele zăvelci, vâlnice sau iie, țesute în casă și ornate cu flori, de obicei trandafiri, cusute în lânuri de diferite culori, dar mai cu seamă roșu și verde.

Zăvelcile de sărbători sunt de multe ori foarte frumos ornate cu fir de beteală, borangic și fluturi. Vara poartă peste corp o vestă de postav, mai ales negru, cusută cu mătase. Iarna poartă pieptar bărbătesc, dar mai bogat îmbădăbit. Peste toate acestea femeia îmbracă scurteica. Scurteica este o haină indispensabilă femeii, ea figurează întotdeauna în foaia de zestre. O haină lungă până sub genunchi, de mătase, catifea sau postav, de culori variate, însă întotdeauna foarte bătătoare la ochi și căptușită cu blană de vulpe și mai rar de oaie.

Încălțămintea- femeile și bărbații, în mare parte, umblă cu picioarele goale, ori băgate în papuci sau iminei ori irimei. Femeile mai încalță și târșogi, ciorapi groși căptușiți la tălpi cu postav.

Femeile poartă ghete cu nasturi sau cu șiret având aceleași tocuri înalte și ascuțite. Ghetele le încalță numai la sărbători și când vin la oraș. Foarte adesea întâlnești pe drumuri femei care, venind sau întorcându-se de la oraș, umblă desculțe și cu ghetele în mână.

Figura 8 – Portul popularCapitolul VI

OBICEIURI

Botezul

Îndatoririle nașilor față de copil

Nașii aduc lucruri pentru copil, plătesc biserica [la botez] și dau darul de bani la masă la cumetrie. Se face petrecere cu nașii, moșii, rudele; oaspeții aduc bani pentru copil. „La botez nu venea pe atunci nașul. Eram la petrecere numai noi femeile. Fetele nu erau lăsate la petrecere. Nașa venea cu lucrurile copilului în brațe, cu o lumânare, cu o panglică la lumânare, lua copilul în brate și pleca cu moșica la botez, două inse și o femeie care le aducea apă să toarne apă la botez. Nașa dădea un dar de bani, un purcel, o oaie": De asemenea, nașii cumpărau scutece, bonete, lumânare, cârpă de mir, dădeau dar de bani la botez". Nașa aducea copilului îmbrăcăminte, plătea preotul, dădea dar. Când nașa aducea copilul acasă, era obiceiul să punem baligă în pragul de sus al casei și nașa dădea de trei ori în sus: «Să trăiești finișorule, să crești mare»". Nașii dau la botez lucruri pentru copil, bani, o oaie, un purcel, o căldare".

Botezul se face începând din ziua în care e născut până la câteva luni. La borodiță, masa înainte de a boteza, cum năștea, veneau femei, rude, ori de prin vecini, puneau azimă, mâncare, băutură. La botez lua parte moașa și nașa. Moașa-l ducea la biserică cu lucruri cumpărate de nașă. După ce venea de la biserică, moașa lua copilul din brațele nașei, venea cu el la vatra focului și-1 clădea sus de trei ori, și-i spunea numele, până atunci copilul nu era strigat pe nume".

Nașa primște copilul de la preot, îl îmbrăcă cu hainele aduse de ea. Nașii aduc lucruri pentru copil, plătesc biserica, dau dar de bani la masă, cumpără hăinuțe pentru copil, îl duc la botez, dau sfaturi educative. Nașa, la ușa bisericii, ia copilul din brațele moașei care 1-a adus de acasă; în biserică îl ține în brațe, spune Crezul , îl duce acasă; îl pune pe prag, apoi pe masă și-i dă să guste, pe buze, din toate cele puse pe masă, inclusiv băutură. Nașul nu face nimic, doar mănâncă și bea. Dă dar pe pieptul copilului. Nașul este socotit ca un părinte. Nașul are datoria să ajute copilul pe care l-a botezat. Nașii de botez sunt mai târziu și nașii de cununie. Copiii botezați sunt socotiți ca propriii lor copii, sunt socotiți ca rude apropiate. Nașii se îngrijesc de sănătatea finilor lor și de creșterea acestora.

Nașa, după ce aduce copilul de la biserică, întreabă: «Ce vrei fină, luna și soarele sau copil sănătos?». Fina răspunde: «Copil sănătos» și ia copilul de pe masă. Nașul trebuie să fie bun gospodar, om serios, la fel și nașa, să ajute copilul. În timpul botezului nașii dau copilului daruri, dacă copilul e băiat e ținut în brațe de naș, dacă e fată, de nașă. Cumpără lumânarea de botez, plătesc preotul, iau pentru copil un metru de pânză, o fundă roșie, un metru de stambă. Nașa duce acasă copilul de la biserică, scaldă copilul a doua zi după botez.

Îndatoririle părinților copilului față de nași

Părinții copilului se duc o dată pe an, de obicei toamna, cu plocon: vin, țuică, păsări. De asemenea, duc plocon la botez când petrec pe nași: trei azime de pâine, una, două păsări, țuică, vin, zahăr, plocon la ziua de nume a nașului, plocon toamna, într-o duminică: țuică, vin, zece-cinsprezece pâini, cinci rațe, cinci găini, două gaște, damigene de vin și de țuică. Părinții copilului dau o cămașă plocon, după botez, iar înainte de botez se dă câte o pasăre vie, brânză, zahăr, pâine, două turte, un litru de țuică, trei litri de vin. Plocon se mai duce și la Anul Nou, la Paște, de Crăciun. Părinții copilului duc plocon toamna, când se culeg roadele sau la Paște, șase-opt găini, șase-opt azime, vin, țuică. Părinții copilului se duc cu plocon la nași la zile mari, până se căsătoresc copiii. Apoi merg ei cu plocon. La Crăciun sau la Paște, părinții merg cu plocon: opt- ouă pâini de țest, un curcan sau două găini, o vadră de țuică, vin. Părinții copilului duc plocoane la începutul posturilor mari de peste an. Părinții cheamău nașii la masa de botez, le dau daruri. Părinții copilului îi duc acasă pe nași, după botez, cu plocon.

Figura 9 – Fotografie cu ploconul parinților pentru nași

PETRECEREA DUPĂ BOTEZ

Terminologie: ”Botez, imediat după botez”, „Masa la botez sau masa botezului”, „La botez", „Petrecerea botezului", „Cumetrie, imediat după botez, la prânz".

Participanți: Nașii, moșii, rudele, vecini. Acum se fac cumetrii ca și nunțile. Nașa, moșica, părinții copilului, bunicii născutului, femei bătrâne, vecine, rude, astfel încât masa de botez se făcea cu zece-cinsprezece inse. Azi se face petrecere cu lăutari, cheamă familii, este cu dar. Îl botează cam pe la 11 dimineața și la 12-13 se pune masă și petrece până pe la patru după masă sau până seara. La șase săptămâni botezau copilul. Moașa îl ducea la biserică și îl aducea acasă nașa. Când se întorceau de la biserică puneau puțină masă cu nașa și cu moașa, fără naș și fără moș, pe urmă plecau acasă. Pe la 5 după-amiază se adunau mesenii și, după ce se adunau toți, făcea un plocon tatăl copilului cu cinci pâini, o rață friptă, o gâscă vie, un cozonac, un litru de rachiu, cinci litri de vin și, dacă avea lăutari, se duceau două femei rude și doi-trei oameni la nași, iar alții mergeau la moși cu alt plocon, la fel ca la nași. Locul nașului și moșului era oprit: moașa și nașa la mijloc și soții lor pe margine lângă ele. Si după aceea se servea masa. Veneau oaspeți numai poftiți: vecini, rude. Mai demult se făcea numai bogorodița, masă înainte de botez, cu femei, rude, ori de prin vecini. Acum, se face petrecere după botez. Tatăl copilului invita oaspeții în dimineața botezului. Se ducea cu ulciorul de țuică și-i poftea. Petrecerea se desfășura în ziua botezului, de obicei duminica, pe la prânz, când sosea copilul de la biserică.

Obiceiuri la botez:

Nașii și moșii în fruntea mesei. Când se strângeau banii, moașa cu o turtă pe cap îi punea deasupra; obiceiul aproape a dispărut. La petrecere, cum intra în casă fiecare zicea: «Să trăiască copilul, să aveți parte de el!» și puneau bani pe fruntea copilului. Acum, moșul strigă tare darul. Nașii și moșii în frunte, apoi ceilalți invitați, se așezau la masă. Nu se făcea joc să nu audă lăuza lăutarii până la șase săptămâni, că o pocește. După ce veneau de la biserică, moașa lua copilul în brațe, venea cu el la vatra focului și-1 dădea sus de coș de trei ori, și-i spunea numele, până atunci copilul nu era strigat pe nume. Când venea nașa de la biserică cu copilul îl punea pe o masă mică la pragul casei, în curte. Îi punea bani pe el. Î1 lua moașa de pe masă, îl dădea unei fetițe mici care îl da peste prag mamei.

Când nașa aduce copilul de la biserică, îl pune jos pe pragul.casei, iar mama copilului trebuie să treacă de trei ori peste el, ca să nu se deoache. Apoi îl pune pe masa întinsă și pe care erau toate ce urmau să se servească oaspeților. Nașa îi punea pe buze din toate, atingea numai mâncare și băutură, ca să aibă parte de toate în viață.

Masa de botez: mâncare mai bună, de obicei mâncare din carne. Azi unii fac botez ca la nuntă: diverse feluri de mâncare ca în zilele de sărbătoare. Mâncare de post dacă era în post. În dulce se tăia o găină, unii făceau cozonac. Acum se prepară ciorbă de bureți (din măruntaie de oaie), friptură, sarmale, cozonac, prăjituri. La petrecere se servea obligatoriu pește și saramură, murături cu țuică, ciorbă, vara tocană (de mărar, de prune, cu usturoi), iarna varză cu carne, ciorbă, friptură pe varză, pe cartofi. Nașii și moșii se așezau în frunte, apoi ceilalți invitați. La masă: varză fiartă, ghiveci sub țest, ciorbă de pasăre, friptură. Cine era mai înstărit făcea cozonac, băutură. Nașii stau în capul mesii. Moașa nu stătea la masă, ajuta și strângea darul. Mâncau: carnați, ouă, brănză, răcituri, varză, ciorbă de potroace, friptură, gogoși. Azi este cam la fel, dar masa e mai bogată cu mezeluri și prăjituri.

Daruri. Nașa și moșica aduceu daruri. Nașa aducea plăpumiță, pături, rochițe, cămașă, hăinuțe, daruri mai sărăcuțe, bani. Azi darurile sunt mai bogate, iar ceilalți care voiau; dădeau bani toți. Pe ochii copilului se așezau banii se punea pe fruntea copilului. Părinții dau plocon trei păsări, trei-cinci kilograme țuică, zece kilograme vin. Toamna se duceau iar cu plocon la nași. Înainte de botez se ducea cu o sticlă de vin, ca veste. Mama copilului dădea nașei plocon pasăre, perină, prosop. Darul de bani se dădea pe o azimă de pâine așezată pe o farfurie.

SCALDA DUPĂ BOTEZ

Obiecte se puneau numai când băga copilul la botez în biserică și a doua zi îi lua mărul. În dimineața după botez copilului i se făcea scalda în albie cu apă caldă, neîncepută, să doarmă copilul, i se lua mirul. Îl ungeau pe la nas cu untură de porc și pe la toate încheieturile, să i se inmoaie pielea. Se puneau: bani, apă sfințită, un ou spart, fărâmat în apă, să curețe copilul; o piatră, să fie sănătos; fier de plug la capul albiei; un creion, o carte pe capul albiei, să învețe, să aibă parte de carte, de plug. Se făcea o groapă, se îngropa apa, așa era obiceiul; întâi se lua puțină apă cu trocul și se arunca pe casă sau pe câte o cocină, câte un șofru, de trei ori.

Scalda se făcea a doua zi după botez, cu moașa, iar nașa venea să pună pună bani în scaldă; mai puneau grâu, porumb, pene de păsări (găină, rață, gâscă), păr de porc, lână de oaie, să aibă noroc la toate astea. Obiectele se puneau în scalda de a doua zi după botez. Moașa îl scălda și nașa punea bani în scaldă; banii îi lua moașa. Apa de la scaldă se arunca la un loc curat, că altfel e păcat, că în ea se află mirul copilului.

Obiecte rituale ptiSe in scaldă: busuioc, Spor (o buruiană), apă mare, moliftă, creion, fier de plug pe capul albiei, un ou, să curețe copilul, o piatră, să fie sănătos, păr de porc, bani, lână de oaie, apă sfintită, o carte, grâu, porumb, flori, să fie frumos, pene de păsări.

Aruncarea scaldei: La loc curat, la un pom, să-i meargă copilului bine, la răsărit, la flori. Se făcea o groapă, se îngropa apa, așa era obiceiul. întâi se lua puțină apă cu trocul și se arunca către un șopru, de trei or.

Alte obiceiuri: A doua zi avea loc o altă petrecere: spusul numelui, când scălda nașa copilul, îl ridica în sus de trei ori și spunea la ceilalți: «Să trăiască lon». Ceilalți răspundeau: «Să trăiască Ion»

SCHIMBAREA NUMELUI, „VÂNZAREA" COPILULUI”

Motivul schimbării „Schimba numele copilului când acesta se îmbolnăvea de boala copilului. Dacă copilul se îmbolnăvea de boala rea- epilepsie, mama copilului aducea o femeie care muncea cu copilui (îl descânta) și-i schimba nurnele, fără botez, fără nimic. Era credința că dacă se schimba numele unei persoane lovită de boala rea, se vindeca.

Persoane care schimbau nuniele copilului:

Părinții: mama copilului schimba numele, îl striga pe copi1 cu alt nume. Nu era nici un obicei, îl striga cu alt nume. Și lumea îi zicea tot așa ca părintii. Mama schimba numele copilului dacă ceilalți copii mureau sau dacă copilul se îmbolnăvea.

NașuI/Nașa: Nașul îl numea cu alt nume.

Preotul: Preotul îl botează din nou.

Descântatul: În locul unde a căzut copilul, a săpat tatăl său până a dat de un cărbune negru, sa dus la o babă cu el și 1-a descântat și i-a schimbat numele. Dacă copilul se îmbolnăvea de boala rea, mama copilului aducea o femeie care muncea cu copilul (îl descânta) și-i schimba numele, fără botez, fără nimic.

Datul copilului de pomană: Se dădea unei femei cu copii care zicea: «Bogdaproste». De asemenea, se dădea copilul de pomană, când mureau copiii dintr-o familie. Mama stătea cu copilul în casă la fereastră, iar afară stătea o femeie care avea noroc la copii. Mama dădea copilul pe fereastră femeii de afară care îi spunea: «Bogdaproste», și-1 aducea în casă pe ușă. Se dădea de pomană pe fereastră: «Na copilul ăsta,că nu-i al meu, e al dumitale». Se făcea ca să nu moară. Se dădea unei familii cu copii. Când nu-i trăiau copiii, noul născut era dat pe fereastră. Femeia care îl primea trebuia să aibă copiii sănătoși; când primea copilul spunea: «Bogdaproste» și era considerată ca și mama adevărată a. copilului.

«Vânzarea»copilului „Obiceiul vânzării copilului. Se vindeau copiii în fa-milia care nu avea parte de copii. Se făceau că doar au cumpărat copilul, fără bani. Ca să le trăiască copilul, părinții vorbeau cu cineva care avea noroc de copii. Persoana respectivă sta la fereastră, iar unul din părinți îl vindea. Cea care lua copilul da niște bani și îl aducea pe ușă în casă. Cu acest prilej i se schimba și numele.

Nunta

Complex ceremonial ce marchează în mod sărbătoresc schimbarea statutului existențial al unui tânăr cuplu, nunta include în scenariul său de desfășurare numeroase momente rituale, prin care este reglată „trecerea dintr-o etapă în alta a vieții. Organizarea și desfășurarea întregii suite ceremoniale se bazează pe co-ordonate fundamentale ale mentalității specifice satului românesc tradițional: respectarea normelor și valorilor transmise de antecesori și preocuparea pentru asigurarea trăiniciei noii familii, cu atenție specială pentru menținerea relațiilor cu familia creată prin unirea neamului miresei cu cel at mirelui.

Întreaga scenografie a nunții se sprijină pe temeiul generat de prescripții ceremoniale și rituale precise, cu rol apotropaic și augural pentru crearea atmosferei sărbătorești, influențarea șanselor viitoare ale căsătoriei și, în genere, influențarea pozitivă a relațiilor în familia. lărgită.

Colecția de documente etnografice reconstituie scenariul nunții și relevă principalele repere ale structurii ceremoniale, cu rol esential în reușita desfășurării evenimentului:

1. Pregătirea, conform modelelor culturale moștenite, a etapelor prenup-țiale: Pețitul, Logodna, Înțelegerea asupra zestrei și plecarea lăzii de zestre din casa miresei, Chemarea la nuntă.

2. Stabilirea unor roluri precise ce legitimează statund unor participanți, membri ai familiei sau nu, dar purtând nume de membru de familie: statutul special al nașului (considerat părintele spiritual al tinerilor și conducătorul nunții din punct de vedere spiritual) și rolul socrului mare (considerat, de asemenea, conducătorul nuntii, dar din punct de vedere economic) sunt acreditate prin forta tradiției. Alti membri ai familiei cu statut special sunt soacra mare, socrii. mici, apoi cumnatul de mână (considerat, la rândul lui, în unele sate, conducător al nunții), fratele de ginere (în unele sate „de mână"), sora de ginere sau de mireasă (aleși cele mai multe cazuri dintre prieteni).

3. Stabilirea unor roluri precise ce legitimează statutul unor participanți nemembri ai familiei. Se remarcă varietatea rolurilor și precizia sarcinilor asumate de unii participanți, adecvate fiecărui moment al nunții, în vederea organizării și înlănțuirii coerente a secvențelor suitei ceremoniale.

4. Utilizarea obiectelor rituale cu semantică specială în strategia magico- rituală. Bradul (sau steagul în unele sate de ungureni), colacii sau apa adusă de mireasă în dimineața nunții imprimă, prin simbolica lor, o puternică amprentă magico-rituală asupra întregului ceremonial. Valențele lor rituale sunt înțelese și acceptate de întreaga comunitate. În acest sens, simbolica bradului, legată de viața veșnică, de ascensiunea spre cer, completată de receptarea lui ca simbol falic în contextul nunții, explică atenția acordată împodobirii lui, grija deosebită pentru securitatea lui în timpul nunții. De asemenea, documentele evidențiază simbolica în întregime pozitivă a colacului prezent în majoritatea actelor rituale care mar-chează momentele semnificative ale scenariului, ca și simbolica folosirii rituale a apei. Ambele elemente de recuzită rituală, apa și colacul, capacitează înțelesul general și vizează puritatea, fertilitatea, regenerarea.

5. Performarea practicilor cu eficientă magico-rituală ce asigură buna des-fașurare a evenimentului cât „și viitorul căsniciei, și al familiei, în genere. Se observă ordonarea preliminară a momentelor ceremoniale și rituale în practicile legate de „făcutul bradului (cu obiceiuri anterioare, din timpul evenimentului, cât și ulterioare acestuia), modelarea colacilor (fiecare cu destinație bine precizată) sau „adusul apei" conform unor prescripții și interdicții legate de timp, spatiu și comportament. Numeroase cdocumente subliniază, totodată, semnificațiile altor practici componente ale scenariului ceremonial. Orația de nuntă sau Iertăciunea, practici rituale verbale care ceremonializează și .solemnizează secvența intrării alaiului ginerelui în curtea socrilor (ulterior luptei simbolice ce are loc la poartă) și luarea cu alai a miresei la biserică. Ele pot fi, totodată, percepute ca rituri de separare (ca și plecarea lăzii de zestre, care prin valențele ei pozitive, exprimă dorința de bunăîntelegere, armonie, echilibru), urmate fiind de rituale de integrare a miresei în noua gospodărie, în care rolul principal revine socrilor mari (care utilizând simbolismul benefic al pâinii și al mesei exprimă disponibilitatea lor spre înțelegere și armonie) dar și miresei prin numeroasele daruri pe care le oferă tuturor rudelor mirelui (primind și ea„ la rândul ei, numeroase daruri). Cu rosturi legate de închegarea și menținerea bunelor relații în cadrul noii familii, schimbul de daruri caracteristic nunții, în genere, dar cu nuanțe speciale în spațiul conservator al județului Dolj (datorită numărului lor mare, însoțite fiind întot-deauna de colac), asigură eficiența ceremonial-rituală prin transmiterea energiilor benefice menite să sudeze unirea, să coaguleze relațiile în marea familie ce s-a creat.

„Masa mare" sau „masa darului", secvența cea mai importantă a scenariului ceremonial, subliniind temporalitatea sacră dar și festivă a sărbătorii nunții, are marcate valențe sociale (diminuând eventualele tensiuni și favorizând echilibrul), dar și ceremoniale și rituale (facilitând „trecerea" mirilor în noua fază a vieții). Masa este marcată de gesturi alimentare codificate cu semnificații pozitive: obiceiul mirilor de a mânca dintr-un vas comun prefigurând coeziunea cuplului, solidaritatea lui în viață, sau obiceiul oferirii găinii nașului, ale cărui conotații sacrificiale le regăsim în credințele axate în jurul ideii că orice creație umană (construcție, căsătorie), pentru a dura în timp, trebuie fondată pe un sacrificiu.

6. Performarea obiceiurilor ulterioare nunții cu scopul de confirmare a statutului fiecărui membru al familiei, cât și oferirea, pe de o parte, și participarea, pe de altă parte, la ospețele postnupțiale, al căror rol în cimentarea legăturilor de rudenie este bine cunoscut.

Costumul ceremonial de nuntă. În cadrul ceremonialului nunții, actanții principali, mirele și mireasa, purtau un costum distinct, port popular de sărbătoare, căruia i se adăugau, în funcție de tradițiile locale și de posibilitățile materiale ale mirilor, unele însemne specifice ritului de trecere de la o modalitate existențială la alta, cu implicații în modul de viață și comportamentul individului, căsătoria marcând, totodată, și o schimbare a relațiilor sociale.

Aceste însemne, începând cu cele care impodobeau capul miresei și pălăria sau căciula mirelui (de la cununa de flori naturale și artificiale, mărgele, pene de , păsări, monezi de aur sau argint, panglici de mătase multicolore etc.), continuând cu „floarea" (beteala) prinsă în piept, ce se combina cu alte accesorii, puse pe cap, în jurul gâtului, în diagonală pe piept sau la șold și pană la pieptarele, cojoacele și hainele groase care se purtau pe deasupra costumului, aveau o funcție socială și simbolică aparte, subliniind nevoia de prestigiu si reprezentare a mirilor. Se respectau, astfel, potrivit rânduielii transmise din generație în generație, anumite reguli și limbaje vestimentare ceremoniale, colectivitatea tradițională imprimându-le un caracter de obligativitate.

Figura 10 – Turta miresii

Decesul

Viața omului se scurge fără întrerupere și fără putința ca cineva s-o oprească, s-o dea înapoi sau înainte precum acele ceasornicului. Ceea ce au ursit la naștere ursitoarele, iar la moarte Zorile se va întâmpla. Prin mesagerii ei funești, Moartea își anunță din timp sosirea. Sunt și evenimente familiale care se precipită sau, dimpotrivă, întârzie să se producă, vin înainte sau după timpul sorocit de tradiție: moartea tinerilor necăsătoriti, nenuntiți sau nelumiți, depășirea vârstei optime la căsătorie a fetelor și feciorilor și altele. Acestea sunt erori în desfășurarea firească a vieții și, ca urmare, trebuie reparate prin diferite acte rituale. Oamenii recurg la rit, răspunzând la nefiresc prin nefiresc. Omul societății tradiționale își schimba adesea identitatea, în anumite contexte ceremoniale și rituale, cu plante, animale și chiar obiecte. Acestea îl puteau înlocui și adăposti pe om, îi puteau deveni frate, soră, soție. La înmormântare, cele mai obișnuite substitute ale soțului (soției) postume este bradul tăiat (sacrificat) după un anumit ritual și împodobit ca la nuntă, iar pentru mort măsurile, în special toiagul de ceară și ciomagul dat de pomană, crucea sau stâlpul funerar împlântat la căpătâi. La înmormântarea tinerilor necăsătoriți Nunta mortului, cadrul nupțial care îl înlocuiește sau îl dublează pe cel funerar, rezolvă cea gravă încălcare a ordinii firești din ciclul vieții, moartea înaintea manifestării plenare a căsătoriei și procreării.

Grija omului pentru desfășurarea întocmai a obiceiurilor la înmormântare și, uneori, pregătirile și cheltuielile făcute înainte, în timpul și după inmormântare, depășesc cu mult pe cele efectuate la alte momente de răscruce din viața sa, naș-terea și căsătoria. Individul poate decide între a se căsători sau nu, a avea sau nu copii, dar niciodată între a muri sau nu muri vreodată, de aceea lipsa fricii de moarte este sădită cu răbdare și cu mult timp înainte. Copilul este învățat de mic că cine se naște, trebuie să și moară. O dată cu trecerea anilor sentimentul morții și pregătirea materială și psihică pentru moarte se intensifică. Oamenii au sesizat că trupul neînsuflețit, scăpat de suferințele care îi provoacă moartea, capătă, imediat după consumarea ei, o înseninare deplină care contrastează cu momentele agoniei și chiar anterioare acesteia. La înmormântări se vorbeste de frumusețea mortului, de zâmbetul acestuia, motiv în plus ca oamenii să vadă moartea mai puțin neagră decât se spune. De altfel, sentimentul de frică față de moarte, care se arată bolnavilor sub forma unei babe hâde si urâte, numai ciolane deșirate, cu ochii duși în fundul capului, având în mână o coasă care poftește omul să bea dintr-un pahar o băutură amară, apa morții, a fost amplificat de religiile indo-europene, inclusiv de creștinism. Reprezentarea înfiorătoare a morții și împărăției sale, cu gheena focului, cu Scaraoschi și nelipsitul lui cazan de smoală, nu apar niciunde în cântecele funerare din județul Dolj.

Dacă la sosirea lui din preexistență în existență, noul născut este primit cu duioase cântece de leagăn, la plecare în postexistență mortul este petrecut cu tânguitoare cântece de înmormântare. Din toate timpurile oamenii au încercat să câștige bunăvoința divinității, mai ales la moarte, atunci când are cea mai mare nevoie de ea, adresându-i-se cântând. Așa procedează și astăzi omul religios, olteanul în biserică, everul în sinagogă, musulmanul în moschee. În plus, românii au o Carte a morților nescrisă, care cuprinde texte de inițiere a sufletului pentru lumea de dincolo, cântată și astăzi în zeci de sate de un cor feminin în momente și locuri semnificative ale ceremonialului funerar. Mesajele ei, de mare vechime și tulburătoare frumusețe, sunt adresate mortului strigat pe nume (Ion, Vasile etc.) zeițelor destinului (Zorilor), soțului sau soției postume (bradul, steagul de înmormântare), substitutelor mortului (stâlpul funerar, adăposturilor postume (sicriul, mormântul, cimitirul., pământul), Zeiței morții în ipostază de pasăre de pradă (corboaica) și antropomorfă (Zâna Bătrână, Moartea, Maica Precesta), ghizilor providențiali, vameșilor binevoitori, personajelor psihopompe și, în final, rudelor mortului din lumea de dincolo. Dovadă a vechimii și originii preindo-europene și precreștine, în versetele care compun Cartea românească a morților nu apare Iadul. Mai mult ca oricare altă creație populară cântecele funerare și bocetele versificate exprimă filosofia românilor despre viață și moarte. Textele sacre cântate la înmormântările din Dolj, deși au suferit modificări, interferențe și influențe inevitabile de-a lungul secolelor și mileniilor, reprezintă documente etnografice, arheologice și istorice unice nu numai pentru spațiul românesc, ci și pentru cel european.

Tăranul oltean iși poate schimba reședința din lumea de aici în lumea de dincolo fără traumele sufletești ale orășeanului. Sunt necesare duă condiții: să fie pregatit pentru marea trecere și să se facă obiceiurile după toate canoanele. Lucrul obișnuit pe care îl face când pornește la drum, într-o călătorie mai scurtă sau mai lungă: se laie (se scaldă, se îmbăiază) și apoi se îmbracă cu haine de sărbătoare La înmormântare, când pleacă în postexistență, este scăldat și apoi gătit cu hainele cele mai bune. Dacă rudele greșesc ceva în timpul ceremonialului funerar și dacă el însuși nu se pregătește cum se cuvine pentru plecare, există riscul rătăcirii: va fi plecat de aici și nu va ajunge niciodată dincolo. Pericolul întoarcerii de unde a plecat vizează, în primul rând, rudele și pe cei apropiați, motiv pentru care aceștia respectă cu mare strictețe obiceiurile de înmormântare. Din acest motiv, componenta de bază a obiceiurilor de înmormântare din județul Dolj o formează pregătirile intense pentru plecarea sufletului Din lumea cu dor/ În lumea fără dor. Ținta lui finală este lumea de dincolo, împărăția divină. Ratarea acestei unice șanse de a ajunge la divinitatea adorată, oferită, surprinzător, nu de viața petrecută pe pământ, ci de moartea incriminată de om, ar fi un dezastru atât pentru cei plecați, cât și pentru cei rămași. De aceea, un sistem coerent de rituri funerare efectuate după tipare străvechi se desfășoară în zilele care preced înhumarea trupului, în timpul inmormântării, la 40 de zile, și apoi la diferite date până la șapte ani, când mortul se integrează în rândul moșilor și strămoșilor și, ca urmare, va fi pomenit împreună cu aceștia. Venerarea atât de puternică a moșilor și strămoșilor are obârșia în credința arhaică conform căreia fiecare mort devine un zeu ce trebuie iubit, dar și temut. Întrucât moartea este receptată ca o spargere a unității biosomatice, o disociere a sufletului de trup, oltenii, asemănător tuturor românilor, practică un biritual funerar: plecarea trupului la trei sau patru zile (înhumarea) și plecarea sufletului la 40 de zile de la moarte (Slobozirea apei sau izvorului) Secvența cea mai tensionată a obiceiurilor de înmormântare din Dolj este ultimul drum, repetiție și inițiere pentru lumea de dincolo. Pe drumul concret, care leagă casa din sat de mormântul din cimitir, mortul este însoțit de cei rămași în viață care îi dau ultimele sfaturi, îi plătesc vămile, îi aleg locurile de odihnă și calea cea bună spre cimitir etc.După înmormântare, pe drumul mitic care leagă mormântul de lumea de dincolo, când mortul rămâne singur, trebuie să aplice pas cu pas cele învățate.

Părăsindu-și trupul, sufletul devine vulnerabil, poate fi răpit de spiritele malefice sau se poate rătăci în drumul lung, plin de peripeții, ce îl are de străbătut. Unele suflete nu ajung în împărăția morților din cauza unei erori strecurate în cere-monialul funerar: nu au primit banul pentru plata vămilor, au fost neprivegheați la înmormântare și a trecut peste sau pe sub ei o pisică sau un câine etc. Morții plecați necăsătoriți și cei rătăciți pe drum se întorc de unde au plecat ca dușmani ai lumii de aici. În cazul în care sufletul devine strigoi, acesta poate fi identificat și omorât prin diferite practici de destrigoire. Dacă supravietuiesc sufletele rele, strigoii, cu atât mai mult vor fi nemuritoare cele bune. Credința în supraviețuirea sufletului după moarte este un reper al spiritualitații românilor de pretutindeni. La această veșnicie, asaltată de atâtea și atâtea întrebări răspund documentele istorie orală legată de obiceiuri și tradiții.

Capitolul VII

DATINI, TRADIȚII ȘI SARBĂTORI RELIGIOASE SAU NERELIGIOASE

Ajunui Anului-Nou (Luna Decemvrie sau a lui Undrea).

Seara se vrăjește. Se strâng băieți, fete, femei, bărbați. Se întrebuințează 9 străchini: 1-a), sub ea, se pune:, mărgean; sub a 2-a), piepten; sub a 3-a), oglindă; sub a 4-a), argint; sub a 5-a), pâine; sub a 6-a), sare; sub a 7-a), păr de porc, sub a 8-a), inel; iar sub a 9-a), cărbune.

Mărgeanul, e semnul beției.

Pieptenul, al colțaților. Oglinda, al fuduliei or frumuseței.

Argintul, al bogăției.

Pâinea, al bunătăței.

Sarea, al sărăciei.

Părul de porc, al păroșilor ca porcii.

Inelul, al slăbiciunei.

Cărbunele, al celui la fel cu el.

După ce se termină cu vrăjala, se toarnă, după ce s-a topit, plumbul sau cositorul, în apă rece, formele mai mult sau mai puțin reușite ce se obțin, se interpretează în fel de fel de chipuri, dând naștere la bucurii și la întristări, din partea tinerilor și tinerelor. Apoi, la orele 12 noaptea, fetele, care vor să-și vadă „scrisa", se lasă goale, în odăile lor, punându-și o oglindă în față și una în spate; o lumânare în dreapta și alta în stânga; și așa, singure, uitându-se în oglinda cea din față își văd „scrisa"; iar la caz de văd un cosciug cu om mort în el, zic: „că nu mai au scrisă pe lume", că: „le-a murit scrisa". După aceasta se îmbracă și se duc afară, cu un fir de busuioc, pe care îl pun în propta gardului și-1 lasă acolo până la ziuă. Dacă busuiocul are rouă pe el, are și fata noroc, dacă nu, nu. Copiii și flăcăii, pocnind din bice și sunând din clopote, prin sat, strigă și cântă diferite urări pe la case, unde sunt primiți și cinstiți, în cel mai mare alai. Pentru fete, ajunul Anului-Nou are o mare înrăurire asupra măritișului lor. Unele din ele se descing de brâne și se roagă la stea, ca să le aducă un bărbat după dorința lor, zicând:

Stea, stelișoara mea,

Toate stelele să stea,

Numai tu, nu!

Să te duci în creerul munților,

În fundul mărilor

Și să-mi aduci ursita !

Altele, tot în noaptea de ajunul Anului Nou, se duc în coșar, la boi, să-și caute norocul. Dacă găsește boul culcat, fata îi dă cu piciorul, zicându-i:

Hai, mărțan,

Ast an !

Hai, mărțan,

La an !

Dacă se scoală boul lovit cu piciorul din întâia lovitură, înseamnă că fata se va mărită în noul an ce vine; iar dacă boul se scoală la a doua lovitură înseamnă că ea se va mărita pe anul următor anului nou. Altele se leagă la ochi noaptea și se duc la gard, pun mâna pe câte un par. Decă parul e strâmb, noduros, putregăit, etc. așa va fi și viitorul soț; iar dacă parul e neted și frumos, viitorul soț va fi frumos. Altele pun „steble" de busuioc, afară în grădinița prispei și dacă „chida" cade pe ele, semn bun de măritiș; de nu, nu. Părinți simt o mare bucurie când copiii lor strănută ori străfigă în casa părintească în acest timp al sfărșitului vechiului an, în semn că Anul Nou le va merge cu bine. De aceea ei își încarcă copiii cu multe daruri. Mai este obiceiul, în ajunul Anului Nou, de a se pune afară 12 cepe, prevestitoare ale celor 12 luni ale Anului Nou. Cepele ce se vor găsi a doua zi înghețate, prezic timp friguros; apătoase, ploios; uscate, secetos. Copii umblă cu vasilca și cu plugușorui noaptea. După ce cu toții și-au dat avânt veseliei lor, sting luminile, își aștern paturile, se fac căteva clipe că dorm; iar după miezul nopții, după căntatul cocoșilor, se aude, de la unul până la altul:

La mulți ani !

Bine a venit Anul Nou.

Cu aur și cu argint

Și cu sănătate pe pământ !

Anul Nou

1 lanuarie (Ghenar. – Sfântu-Vasile sau Săn-Văsuiu).

Sorcoveți. Darea copiilor ia grindă. Colindul cu grâul verde pe tavă.

Colindând din casă în casă, copiii,. dis-de-dimineață, până pe la 9 ani, sorcovesc cu sorcova, alcătuită dintr-o ramură crăcănată de măr dulce, și înfășată cu bendițe de hârtie subțire și colorată, împodobită cu fel de fel de flori de hârtie, zicând:

La multi ani!

Apoi ating cu sorcova spinarea celui care se sorcovește, cu cuvintele:

Sorcova,

Vesela,

Să trăiți,

Să îmbătrâniți,

Ca mărul,

Ca părul

Ca toamna cea bogată.

La mulți ani cu sănătate !

Sau varianta următoare:

Sorcova,

Vesela,

Să trăiți,

Să imbătrâniți,

Ca un măr,

Ca un păr,

Ca un fir,

De calomfir;

Tare ca fierul

lute ca oțelul;

Tare ca piatra,

lute ca săgeata

Căte cue pe casă

Ațâți galbeni pe masă;

Câte frunze în frunzar,

Atâți galbeni în buzunar.

Hâzdâc,

Bâzdăc,

Dă-mi paraua, să mă duc !

Dă-mi paraua și cârnatu,

Să mă mai duc și la altu

Tot în ziua de Anul Nou se dau copiii la grindă de către moașe. Darea la grindă constă în ridicarea copilului de către moașe în sus, la grinda odăii de locuit a casei părintești cu un colac pe cap, cu un sfanț ori un galben în el, după obiceiul mai din vechime sau cu o monedă de argint sau de aur, sau numai cu simple flori împănate în el.

După ce moașa îl ridică, după o secure sau vătrai, la grindă,îl închină ”Să fie tare ca oțelul, să trăiască mulți ani fericiți și să se bucure, să-i sărute cununiile, atât moașa cât și părinții.

În ziua de Anul Nou femeiile au mai mare înrâurire asupra bărbaților. Ele au aerul a comanda casa. Soții se supun lor, iar ele își zic îndesinele: „Astăzi este ziua femeilor".

Dacă moașa mai are și alți nepoți, afară de unul, ei se adună cu părinții lor la moașă acasă și se întind mese de mese rotunde, cu scăunele de lemn, așezate pe patul de lemn al casei, un pat de dormit aproape 20 de persoane pe el.

Nepoții moașei sunt din diferite clase sociale. Ei totuși sunt, în casa moașei deopotrivă cu toții. Moașa îi așează pe 2-3 perne umplute cu paie sau cu lână, brodate cu figuri de cățel, miel, sau fetiță de țăran etc. Când stau cu toți roată la masă, în loc de șervete li se. întinde câte un peșchir (prosop, ștergar), care ocupă loc la câte 3-4 persoane.

După petrecerea din această zi, care durează și a doua zi,. cu toții se înapoiază pe la vetrele lor in săniile lor albe, îmbodobite la spate cu un chilim, caii cu clopoței și strigănd pe tot întinsul drumului albit de zăpadă: „Să trăiască moașa ! să aibă parte de nepoți !”

Ele împreună cu moasele își împart daruri (plocoane) după datinele vechi, iar ferneile cu copii de dat la grindă, își păstrează pentru a le da în schimb, la această sărbătoare moașelor, carne de porc de la Ignat, ca: mușchi, trandafi, cârnați, piftii, etc. o ploscă de vin și un clondir cu țuică îndulcită cu miere sau cu zahăr.

Grâul verde pe tavă face parte iarăși din vechile obiceiuri strămoșești. O grupă de oameni colindă cu grâul verde așezat pe tavă, prin sat pe la consătenii lor, ca să le ureze intr-u mulți ani sănătate și bogăție; rod, spor și berecnet la holde și la tot ce privește munca câmpului.

Ajunul Bobotezei. – Bobotează înseamnă redeșteptarea credinței, pe care noi o păstrăm de când Hristos s-a botezat. Aiunul Bobotezei prepară sfințirea apelor. La miezul nopții cerurile, după credința poporului, se deschid.

Fetele se duc la făntână în zori de zi, umplu vasele de 3 ori și ocolesc fântâna cu vasele pline; se dezbracă și se scaldă sau se stropesc cu apă una pe alta. Busuiocul ce-l iau de la popa cu botezul, din dimineața ajunului, fetele îl pun sub streașina casei. De cade chidă pe el, înseamnă că au noroc în măritiș; iar de nu, nu. Altele, tot pentru măritiș, ies seara cu o mătură în mână în pragul casei, spre a vrăji. Cel dintâi nume de bărbat, care îl aud pe linie, înseamnă că viitorul soț, așa se va numi. Altele, cer busuioc din pămătuful cu care botează popa și dorm cu el sub cap, în credința că își vor visa viitorul soț. Preoții toată ziua umblă cu botezul din casă în casă.

Bobotează. — Botezul Domnului, 6 lanuarte (Ohenar). În ziua aceasta, când apele se sfințesc, dând tutulor „aiasma" cea curățitoare de toate păcatele firei omenești, cănd Însuși fiul lui Dumnezeu se leapădă de Satan, prin faptul botezului, când cerurile stau deschise și Sfăntul Duh, în formă de porumbel se pogoară din ceruri, spre a binecuvânta pe fiul născut, iar nu făcut, toată lumea saltă de o bucurie fără de margini. Fetele și nevestele, tineri și bătrâni, se duc la biserică, sau la locul unde se sfințesc apele.

În localitățile, prin mijiocul sau pe marginea cărora trec ape, preoții, împreună cu tot satul și autoritățile se cobor în marginea lor cu cele mai mari ceremonii religioase. În marginea apelor înghețate, se fac copci; iar din ghiața lor se face un fel de altar, compus dintr-o masă și o cruce de ghiață pe ea. Preoții aruncă crucea în apă, dacă e înghețată, în copci; iar de este dezghețată ori unde pe lângă mal, dacă-i apa mare; iar de este mică în mijlocul apei. Prinzătorii crucei, niște dibaci înnotători, sar imediat în apă spre căutarea ei. O caută cu multă sârguință cu toții; iar norocosul care a găsit-o, o aduce ca să o predea în mâinile fețelor bisericești.

Apoi, odată sfințită apa, prin faptul botezului în Iordan a Mântuitorului nostru Iisus Hristos, toată lumea prinde o nouă sete de viață. Apa sfințită, aiazma, dă la toți o nouă însuflețire creștinească și împreună cu busuiocul luat din steagul bisericii, de la popă, și cu anafura, arată la toată creștinătatea că „apele s-au dezlegat.

Marinarii, care până aici au stat fără lucru, încep să se îngrijască de drumurile lor pe ape. Aiazma, în sticle și în clondire, luată de la biserică sau de pe marginea apei curgătoare, se duce acasă, se astupă bine, se leagă cu busuiocul și cu anafura la gât; iar de aci încolo ea rămâne în casă ca cel mai bun talisman de noroc și de curățirea de tot felul de păcate.

Omul nenorocit se simte plin de viață și de speranțe, când el gustă în această zi și când o va mai gusta în tot timpul anului, fără ca această apă să se altereze. Flăcăii vin la bobotează călări pe caii lor mici și iuți, împodobiți cu scoarțe colorate cu colorile cele mai vii, precum și cu verdeață de flori și șervețele cusute cu flori și fluturi. Tot în această zi se mai desleagă cu apele și nunțile, care se încep din ziua de sfântul lon și țin pănă la lăsarea postului cel mare de Paști (păresimile).

Aiazma se toarnă în varză și murături pentru a le sfinți în vederea postului. Se mai toarnă și în vasele din care s-a mâncat carne. Se mai ia și în gură pentru cei ce au obiceiul de a bea, precum și de toți ceilaliți ai casei pentru curățirea sufletului de păcate.

În dimineața Bobotezei, până nu răsare soarele, fetele se duc la fântână, urnplu vasele și ocolesc de 3 ori fântâna. Apoi varsă apa și umplu vasele a doua oară, zicănd că duc apă dezlegată acasă.

Sfântu lon — lordanul — Claca.

În această zi copiii au obiceiul de a umbla cu o căldărușă cu apă sfințită și a boteza pe locuitori, din casă în casă, pentru care li se dăruiesc bani și alte lucruri. Obiceiul acesta se numește: „lordanul".

Claca, alt obicei, care constă într-o adunare laolaltă a fetelor cărora li se dă de lucru fel de fel de lucrări casnice. La clacă mai vin și flăcăi, ca să le îndemne la lucru și să le facă să râdă prin glumele lor. După lăsarea lucrului, încing cu toții jocuri naționale, după care se despart, luându-și voioși, perechi-perechi, rămas bun unii dela alții. Mulți tineri, din acea seară, își aleg viitoarele soții. Steaua și vicleimul încetează din această seară.

După Sfântul lon mai urmează: Anastasia, de ciumă; Sfântu Grigorie, de ologeală; Trisfetitele; Strădenia, care se ține în loc de Filipi, pe timp de 3 zile fără a se lucra. — Haralampla, iar de ciumă — Sămbăta piftillor — Lăsatul postului de carne — Dragobetele, împerecherea păsărilor și cap de primăvară. În această zi fetele și flăcăii se duc pe câmp sau în lunci și culeg bozoței, (o floare de coloare verde) și fac dragoste, zicând că fac dragoste ca păsările.

Lăsatul postului de Paști. — În această zi este obiceiul ca finii să vină pe la nași cu diferite plocoane, pentru ași cere iertare dacă au greșit cu ceva. Apoi, seara, flăcăii satului, în cete-cete strigă pe la porțile locuințelor, unde sunt fete, dându-le pe față diferite cusururi și capricii, de pildă:

— Aoleo, Mărie, aoleo !

— Ce ți-e, Mărie, ce ți-e ?

— A trimis fata (cutare)

La băiatu (cutare)

Și i-a spus că nu o ia,

Că e țâfnoasă…

Ori:

— A trimis băiatu (cutare)

La fata (cutare)

Și i-a spus că nu îl ia

Până nu i-o abate Jiul prin ușe…

Acestea relativ la fete prea pretențioase.

Tot în acest sens, flăcăii se așază unii câte 10, într-un deal și alții 10 într-o vale; iar satul cu fetele prin preajma lor ascultând să vadă, care cum le tachinează pe fete.

Băieții din deal, (către cei din vale)

— Aoleo, măre, măre !

Băieții din vale, (către cei din deal)

— Ce ți-e, măre, ce ți-e ?

Băieții din deal

— Ne-a trimis ai noștri

La ai voștri,

Să-vă luăm fata voastră cea frumoasă,

Într-un leagăn de mătasă

Să o ducem la moș (cutare) în casă.

Băietii din vale

— Lăsați-o, măre, lăsați-o,

Când o trece pârăul prin ușe

Ca să-i spele p…. de cenușe.

Pe urmă, încep să se tachineze flăcăii ei între ei:

Cei din deal:

Aoleo, măre, măre !

Ce ți-e, măre, ce ți-e ?

M-a trimis ai noștri

Să venim la ai voștri,

Să-i luăm flăcăul ăl frumos din casă,

În leagăn de mătasă,

Să-1 ducem la baba (cutare) în casă,

Că i-a venit pârâul de apă în vatră

Să-i spele p…. c…

Cei din vale

Lăsați-1, măre, lăsați-1,

Că mă-sa astă iarnă n-a țesut pânză

Să-i spele p… de brânză.

Pe urmă pleacă cu toții râzînd în hohote și făcând haz de acei care au fost atinși cu aceste vorbe, ca să facă clacă la una din fete. Fetele se adună și ele spre a lucra scărmănat de lână, dărăcit, tors etc. iar flăcăii le cântă cu fluerul, cavalul sau cimpoiul, ori din gură și fac fel de fel de glume între ei. La cântatul cocoșilor dintâi, ies afară din casă perechi-perechi. Băieții își aștern șubile pe jos, în tindă și în preajma casei, și se așează cu fetele să facă dragoste, sărutându-se și îmbrățișându-se, spunându-și fiecare unul altuia, cuvinte dulci de iubire, de speranță și de viitor. În acest timp gospodina casei le fierbe lapte dulce în căldare, pe care îl toarnă în dovleci copți, din aceea galbeni, așteptându-i să intre iar în casă cu toții. După ce intră cu toții, mănâncă lapte cu dovleac copt și își ia noapte bună fiecare de la fată și părinții fetei care au făcut claca. Apoi, perechi-perechi se duc fiecare la vetrele lor, despărțindu-se cu câte un sărutat. Acest obicei, pe cât e de frumos, pe atât este și de periculos, deoarece dă naștere la multe gelozii și răzbunări criminale.

După lăsatul postului, a doua zi, este Lunea vaselor, care înseamnă că vasele trebuiesc opărite cu cenușă și aiesmuite, precum și putina cu varză sau murătorii, ori vadra cu apă etc. Apa ce provine din spălătura vaselor, femeile o strâng într-un vas; iar jumătate din acea apă, o aruncă seara în calea aceluia care îl crede de vrăjmaș. Jumătatea de apă ce mai rămâne, stropesc semănăturile a doua zi, Marți, care se zice și Marțea ciorilor, pentru apărare, de a nu le mânca ciorile. În ziua de Miercurea strâmbă, nu se lucrează de către nimeni, căci este rău de lovituri, adică i se strămbă gura celui ce lucrează. Leșie nu se face, rufe nu se spală, nu se toarce, nu se gurește pânza, nu se descântă de nici un descântec, decât de brâncă neagră. Această, brâncă se descântă cu un bob de sare, un bob de tămăie, cu furca în brâu, cu nouă chite de paie bătute de vânt, din arie și legate cu un fir roșu de mătase; sau cu nouă ouă furate și cu nouă pietre albe din parâu. După ce se face acest descântec, se aruncă seara iarăși pe pârâu, de unde s-au luat acele pietre.

Joia ipelor este o zi de sărbătoare, de origină foarte veche. Flăcăii satului ies la câmp și își încură caii și iepele. Faptul acesta provine din motivul că fiecare vrea să-și arate destoinicia, cum și-a putut scoate sănătoase vitele din iarnă. Femeile nu lucrează nici în această zi, de frica morții vitelor. Cine are cai și iepe, iar nu lucrează, pe motivul că se pribegesc.

Vinerea omanului sau San-Toaderu este iar o zi de sărbătoare în care nu se face altceva decât că flăcăii și fetele se duc împreună dis de dimineață prin lunci sau prin păduri, cu târnăcoape și sape, ca să sape „iarba mare" zisă și „omanu". Ei scot această rădăcină și o duc acasă. Apoi o pun și o fierb, ca să se spele pe cap, tot de dimineață, mai ales fetele, cu credința de a nu se încurca părul, cum se încură caii prin livezi. Tot în această zi, mamele fetelor, care știu dintre ele ce este .,breiul părului", pleacă seara înspre scăpătat de soare, luând pâine și sare la ele, în căutarea acestei buruieni, tot un fel de rădăcină pentru creșterea părului. În drumul lor sunt oprite de a vorbi, decât prin semne. Când îl găsesc în lunci, sau pe râpe, ori în văi, ele se desbracă în pieile goale, lasă părul pe spate, pun pâinea și sarea deasupra breiului și îl smulg cu toată puterea din rădăcină care este foarte adâncă, până la cațiva metri . Se zice că ea, pe fiecare an, crește de căte un stânjen adâncime și trăiește foarte mult. Frunza ei se aseamănă cu frunza bostanului ce crește prin toate grădinile. Femeile și fetele se spală pe cap cu această rădăcină pusă în apă, ferindu-se a nu le vedea soarele părul în aceea zi, ca să le poată crește un păr frumos și lung.

În Sâmbăta cailor, se pune mătura la ușă de cu seara, ca să nu intre în casă duhurile rele. Femeile, care au cai în curte, țin de nu torc, de nu cos, etc. de frică a nu li se îmbolnăvi caii sau a sângera.

De la zântâi de Martie se începe „Babele românești", care țin 9 zile. În aceste 9 zile, fiecare își alege căte o babă. Dacă timpul este bun, este și omul bun la Dumnezeu și va fi sănătos; timpul este rău, este și el rău și nu-i va merge bine. Nu se pune mare temei pe prezicerea „Babelor". Tot dela 1 Martie încep și vrăjitoarele a descânta, a da la lume fel de fel de buruieni pentru curățirea sangelui. Acestea se fac în tot timpul lunei lui Martie.

Fetele primesc din partea părinților câte o para de argint, legată cu fir roșu, ca dar de mărțișor, pe care o poartă la gât pănă la 1 Aprilie, în simbolul de a fi frumoase și a nu avea pistrui pe obraz. La 1 Aprilie ele scot de la gât aceste parale și le atârnă în meri.

Cei 40 de Mucenici — Calendarul ortodox scrie în el „40 de Mucenici"; iar poporul mai adaugă în credința lui încă patru și anume: luda, Vasile, Grigorie și loan. El motivează adausul acesta de 4 mucenici, de oarece ei erau pe timpul lui Hristos cei mai credincioși apostoli ai Lui, care umblau cu el pe pământ de vindecau lumea la ochi, dăndu-le vederi orbilor. Aceasta se explică și din cele „44" de pahare, care se beau în această zi; iar nu 40, ca la calendar. Această zi este prăznuită mai mult cu vin și pelin. Femeile împart la copii „bradoși" unși cu miere sau dulceață. Acești bradoși se mai numesc și „păpuși de păine". Se fac flori pe ele cu țeava de trestie. Tot în această zi se strâng mături de la arie, coada șoarecelului, cimbru de câmp, aiasmă de la trei case cununate, târățe de grâu, usturoi și pelin. Fetele se duc la biserică și iau flori de acolo, de la Maica Domnului, le aduc acasă și le mai adaugă și sburătură de tăciune, de pe foc. Cu cele de mai sus și cu acestea din urmă se tămăduiesc cei luați de sfinte. Bărbații, care se ocupă cu stupăritul de albine, în această zi, retează stupii. Pentru a feri casa și ograda de șerpi și alte lighioane, se aprind trențe de cârpă, se mătură ograda și se aprind gunoaiele. Apoi, bătând cu vătraiul pe vatră, femeile zic:

Fugiți șerpilor,

De bătaia clopotelor.

În ziua de cuviosul Alexie, mijlocul păresimilor, se numără ouăle.

Blagoveșteniile sau Buna-Vestire. — în această zi nu lucrează nimeni. Se mănâncă de obicei pește. Femeile strâng în aceea zi tămâie albă, tămâie neagră, caută o potcoavă pierdută, ca să fie de găsit sau vreun ban de aramă și îl bate în pragul ușii. Tot ce se bate în pragul ușii în ziua de blagoveștenii, înseamnă viață lungă și spor în casă. În această zi nu se descântă de nimic. Fetele se scoală de dimineată, pănă ce nu răsare soarele, aduc o bucată de brazdă verde și o pun tot la ușă lângă prag; apoi mai iau pelin și tămâie și le pun la icoană pentru a le păstră la caz de vindecarea copiilor, care au „Muma pădurei". Cu ele se afumă copiii bolnavi de această boală, fără descântec, și se sviduesc.

Floriile — În această zi flăcăii și fetele se duc din zori de zi după culesul sălciiior sau răchitelor. După ce se încing cu ele, vin acasă, împodobesc casa, gardurile și pun și la cotețul de găini. Apoi se duc la biserică cu restul de răchită pentru a le sfinți preotul, ascultând și slujba religioasă până la ieșirea din biserică. La întoarcere acasă vin cu răchiți sfințite în mână, pe care le fac coronițe și le pun la icoană. Tot în această zi femeile, fiind la biserică, fură fire de mătură de la mătura din biserică, le păstrează pentru cine are friguri, afumându-se bolnavul cu ele. Babele nu descăntă în această zi, căci e rău de pocituri. Copiii colindă prin sat cu ramuri verzi de salcie, urând sănătate și cântând diferite cântece, din casă în casă. Cu ramura de salcie se încinge la mijloc, pentru dor de șale, cei suferinzi.

Joi-marele (Joia Paștilor) — Pentru a speria copiii zburdalnici și care plâng în neștire, se îmbracă câte o femeie cu rochiiie pe dos și spoită cu negru pe față vine în casă cu un ciob cu foc, cu câlți de cânepă aprinși, burzuluindu-se pe ei cu cuvintele:

Călțo, catțo, Torsa-i câlții ?

Două ouă încondeiete pe perete;

Joimărica să te ierte.

Apoi Joimărica își ia merticul ei: mâncări de post, o oală cu vin și se duce. Tot în ziua de Joimari, femeile fac colaci, îi duc la biserică pentru a-i face pomană, ca să fie primită înaintea lui Dumnezeu. Nu se descântă în ziua de Joi-mari. Nu se lucrează că e rău: Vine Joimărica și dă cu ochii pe foc pe cine îl va prinde lucrând. Tot în această zi se culege după câmp stelnicariță. Cine are stelnițe în casă, fierbe apă cu stelnicariță, (un fel de plantă cu foaia măruntă, care crește prin ogrăzi sau pe câmpuri, în urma seceratului). Se scoate apoi totul din casă, se opărește cu această apă fierbinte. Se mai ia și „oprituri" de pe ape sau bălți curgătoare. Cine are scursori de sânge se scaldă până la genunchi în acea apă cu aceste oprituri și imediat i se oprește scursoarea sângelui.

Figura 11 – Colaci

Vinerea ouălor — În această zi se duce lumea gătită curat la biserică cu buchete de flori în mână și cu lumânări de ceară, trece pe sub Domnu Hristos, lăsându-și lumânarea și florile acolo. Se îngrijesc copiii, iar ferneiie și bărbații se spovedesc și se îngrijesc.

La întoarcere acasă, femeile iau de la Domnul Hristos flori, pe care le întrebuințează pe urmă la oameni și femei bolnave de tifos, prin afumarea lor cu ele, spre a le mai ușura boala. Tot în această zi, se băcănesc ouăle, cu fel de fel de colori și cu cele mai frumoase încondeeturi. Cu apa în care s-au înroșit ouăle fetele, femeile și unii bărbați se spală pe cap, în sâmbăta Paștilor, ca să fie roșii și sănătoși tot anul. Nu se descântă.

Paștile — Întâia zi — Se duce lumea la biserică, ia anafura. Când vin acasă, mai ales fetele în noaptea aceea, pun mâna pe un fier rece, zicând aceste cuvinte „Cum nu înădușește fierul și e rece, așa să nu înădușască mâinile mele tot anul la lucru". După aceasta ele ies afară din casă cu mamele lor, se dezbracă în pieile goale, se trântesc jos cu fața la pământ, punând urechia pe pământ ca să audă ce se petrece în cerul de desubtul pământului nostru, cu credința că acolo este alt Dumnezeu și alta lume. Această credință a femeilor, a dat naștere la trei Dumnezeiri și la trei pământuri: I-a) Deasupra cerului nostru, II-a) în cerul nostru, iar a dea III-a) Sub pământul nostru. Tot așa și cu pământurile.

La caz de aud clopote trăgând și muzica căntând în cerul de sub pământul nostru, se crede că Dumnezeu este în biserică; iar dacă aude cocoșii căntând, Dumnezeu a ieșit din biserică și s-a pogorât pe pământul lui de acolo. Apoi se îmbracă, intră în casă și le spune și celor din casă aceea ce au auzit.

Cerul este deschis în tot acest timp. Cine moare, sufletul lui intră în rai, iertat de toate păcatele. Unii oameni, în această zi, au obiceiul de a trece de trei ori pe sub car, pentru a nu-i durea șalele pe vară.

A doua zi și a treia zi se țin petrecerile în șir. Masa nu se ridică de fel. Dulapurile, scrâncioburile sau țițeicile, se învârtesc pline de băieți și fete care, în schimbul acestei distracții, aduc hangiului drept plată, ouă roșii și bani.

Proorul și Sfăntul Gheorghe Proorul este ajunul Sfântului Gheorghe. De dis-de-dimineață, în ziua de proor, fetele și flăcăii se duc în lunci sau în păduri pentru a culege verdeață, pentru a împroora casele și ogrăzile pe la ferestre, uși și garduri, în semn de bucurie că primăvara a sosit. Noaptea, până în cântatul cocoșilor, căutătorii de comori ascunse în pământ se iau după arătările de flăcări, ori unde le zăresc. Dacă le descoperă, ei se îmbogățesc; iar dacă nu, se aleg cu „oful la inimă". Tot în ziua de proor, se împroorează și arăturile împotriva pasărilor vătămătoare cu o prăjină lungă legată la un cap cu zdrențe făcute în formă de om, punându-i pe cap o pălărie sau o căciulă, iar într-una din mâinile întinse un ciomag pentru a le speria. Babele nu descântă decât la copiii care sunt bolnavi de bubatul cel mic, pojarul. În noaptea lui Sfântul Gheorghe oamenii bolnavi, care sunt luați din sfinte, se duc la biserica Frăsinet din acest județ, adică la Izvorul Tămăduirei. Dacă nu poate bolnavul să se ducă, îi duce cineva din familie o cămașe de a lui și o oală de Tărgu-Jiu cu apă neîncepută de la trei fântâni oarecare și doarme acolo acel care a adus cămașa. Dimineața, când se scoală, se uită în oală. Dacă găsește ramură de măslin verde în acea oală, e semn de leac; iar dacă găsește pământ, a treia zi moare bolnavul. Tot așa și boinavii cari se duc în persoană. Tot în noaptea de Sf. Gheorghe, pe câmp, femeile adună furnicar de cel mare cu ouăle lui, pe care îl îngroapă acasă sub pragul ușii, pentru sporirea casei și a bogăției, zicând: „Cum este furnicarul ăsta ca frunza și ca iarba, așa să fie casa mea îndestulată cu spor și bogăție tot anul".

Sfântul Gheorghe este sărbătorit cu cele mai frumoase petreceri. După ieșirea din biserică, lumea se cântărește în cântare mari, împodobite cu verdeață. Cântărirea aceasta este un fel de control anual al sănătății omului, la ieșirea din iarnă, și pe care numai cântarul îl poate chezășui, dacă s-a mai îngrășat sau a mai slăbit. Familiile bulgare, din partea stângă a Dunării, adică din țara noastră, își țin și ele datina lor străveche. Ele nu mănâncă carne de miel până în această zi. Însă de aici ele fac mai întâi un fel de pomană, împărtind din aceste găteli la săraci, după ce preotul satului le-a dezlegat mâncările.

A noua Joi după Paști. Poporui ține 9 Joi după Paști, mai ales ziua cea de-a noua, care este rea de lovituri.

Răpoitui țestelor — În această zi femeile aduc pământ galben, îl înmoaie și îl joacă în tovărășie cu picioarele. Apoi pregătesc țeste pentru coacerea pâinii sau a mălaiului. Această zi este aleasă de femei pentru facerea țestelor și au botezat-o așa.

Strodu Rusaliilor — în această zi nu se lucrează, nu se descântă. Toțuși poartă pelin și usturoi la brâu.

Tot în această zi se păstrează pelinul și usturouul pentru a se da la călușari. După ce îl joacă călușarii îl păstrează femeile la corlata coșului și cine are bântuială sau este luat din ele se adună cu acest usturoi și pelin, pentru Însănătoșire.

A treia Joi după Paști A patra Joi după Paști A cincea Joi după Paști — Aceste zile se țin și nu se lucrează până la a 9- a Joie.

Constantin și Elena sau Constantinul Puilor. A șasea Joi după Paști. Această zi se ține de către femei ca să nu le mănănce uliul sau eretele puii.

Înălțarea Domnului sau lspasul — Se roșesc ouă din nou pentru această zi. Se ciocnesc cu cuvintele: „Hristos s-a Înălțat", la care se răspunde: „Adevărat s-a Înălțat". Lumea petrece toată ziua și peste noapte unii păzesc afară spre a vedea deschiderea cerului și a se rugă înaintea lui Dumnezeu pentru sănătate, noroc și bogăție.

A șaptea Joi după Paști — 0 țin femeile pentru păzitul cămpului de pasările stricătoare semănăturilor de pe câmp.

Rusaliile. — Obicei luat de la Romani, de când cu răpirea sabinelor. Se întrebuințează fesuri, turbane, brâne, peșchire, costume naționale, opinci cu pinteni sunători și cu fel de fel de panglici tricolore și multicolore; apoi clomege, bâte, cuțite, pelin, usturoi, busuioc etc. Pe deasupra lor fâlfâie un steag alb pe o prăjină înaltă, împodobit cu pelin, usturoi și busuioc, ținut de un port drapel din ai lor. Există un fel de teamă mare de steagul călușului și chiar de umbra lui. Cine trece pe sub steag și pe sub umbră-i, din întâmplare, se îmbolnăvește imediat „luându-1 din Rusaiii". Această boală se manifestează cu amețeli, cădere la pământ și jucări pe loc întocmai ca și călușarii. Ca să-i treacă, persoana lovită de această boală, trebuie introdusă în mijlocul călușarilor, care joc în preajmă-i, iar altcineva o freacă cu pelin, usturoi și otet. Dacă în jocul călușanior cade vreunul din ei jos la pământ, atunci e semn de scularea bolnavului, iar dacă nu cade nici un călușar, bolnavul la 9 zile moare. Ca drept răsplată la însănătoșirea bolnavului, călușarii se plătesc foarte bine. Călușarii, atât partea bărbătească, craii, cât și femeile, crăițele, iși au fiecare rolul și ierarhia lor. Disciplina trebuie totdeauna să predomine. Lăutarii sunt absolut indispensabilii Cuvintele din cântecele călușarilor sunt aproape indescifrabile auzului.

Au în ele ceva mistic, adesea merg până la nonsens. În ziua aceasta nimeni nu doarme; căci se pomenește trezit din somn și jucând ca și călușarii. Această sărbătoare păgână a căzut în părăsire aproape, fiind exploatată mai mult de țigani și de oamenii fără căpătâi. Călușarii țin timp de 9 zile, după care apoi se îngroapă prin jeletele crailor și crăițelor.

A opta Joi după Paști — Se ține de femei pentru binele casei.

Eliseiul — Nu se spală, nu se lucrează, fiind rău de orbit.

A noua Joi după Paști, sau Joia Verde — Se ține ca și celelalte 8 Joi, în care nu se lucrează, ca să nu bată piatra holdele câmpului. Aceste joi se caracterizează de către țărani, care nu vor să se supună la nimic, cu cuvintele devenite proverbiale: Joi ce vine. Joi ce trece, de acum Joi, în haia Joi. Tot în Joia Verde, dacă oamenii văd fulgerând, iau pământ de sub piciorul drept și aruncă peste umărul drept, zicând că e bine de sanatate.

Strodul Rusaliilor sau jumătatea postului de Sân-Petru — Femeile îl țin de frica holerii și a boalelor, lăsăndu-și orice lucru la o parte.

Simzienele sau Nașterea Sf. loan Botezătorul. În această zi nu se lucrează. Femeile culeg de pe câmp simziene, (niște buruieni cu floarea galbenă, care se aseamănă cu socul). Mai strâng și tămâie și grâu, pe care le păstrează împreună cu simzienile la icoană pentru leac la orișice boală.

Petru și Pavel sau Sân-Petru — În această zi se fac colive, se face pomană cu oale, cu străchini, iar femeile nu mănâncă mere până ce nu împart în această zi. Obicelui acesta își are originea din rai de la mărul poprit de Dumnezeu. Se explică așa: Că dacă mamele morților, gustă din măr până în această zi, morții se duc la mărul oprit din rai ca să guste și ei. Dumnezeu atunci le dă peste mănă, oprindu-i și mustrându-i cu cuvintele: ,Nu vă e dat vouă ca să mâncați mere de aici, deoarece pe pămănt au mâncat mai întâi mamele și neamurile voastre". lar dacă mama morților nu mănâncă până în aceasta zi, li se dă voie și morților a mânca din mărul raiului.

Precupul sau Sf. Toma În această zi se ține pentru holde. Nu se lucrează. Este rău sărăcie, de pagubă și de moarte, în caz când urlă câinii sau când găina căntă cocoșește în acea zi.

Se crede că în acea zi este cea mai mare căldură pe pământ, că se topesc și pietrele.

Circovul Marinii. În ziua de Circov femeile fac prescuri și împart. Tot în ziua de circov se culeg buruieni de cui de stricăciune, (o buruiană lată și măruntă, care crește pe câmp). Aceste buruieni se plămădesc în rachiu de drojdie și untdelemn, care se bea în fiecare dimineată, pe nemâncate. Se mai încing femeile sau oamenii care au cui de stricăciune cu rădăcină de dafin (salcăm). Această rădăcină, este pomul neroditor al Marinii. După ce încing, zic aceste cuvinte: „Cum nu rodește această rădăcină de dafin, așa să nu mai rodească cuiul de stricăciune în pântecile mele". Această boală se formează din boala de rânză. După ce se descing de rădăcina de dafin, o aruncă pe o apă curgătoare și se vindecă. În această zi nu se descântă de nici un descântec, în afară de descântecul oilor bolnave de chelbează.

Al doilea Circov al Marinii. — Acesta cade a treia zi. El este frate cu cel dintâi și cumnat Marinii. Acest Circov este făcător de rele, mai ales de izbituri. Aceia care au vite trebuie să țină foarte mult la această zi, de frica de a nu le mânca lupii vitele.

Sfântul Ilie. — Se ține de frica trăsnetului și grindinei. Nimeni nu cutează a lucra de frica acestui sfânt surd și stângaci, care își încură caii la caru-i de foc prin cer spre spaima celor de pe pământ și mai ales a agricultorilor. Se zice că pe vremuri mai vechi, dracii umblau pe pământ și făceau în necaz sfăntului Ilie. Ei se lăudau că au puterea de a ispiti oamenii, care au credința în Dumnezeu și Maica Domnului. Atunci Sf.Ilie ca răzbunare, cerăndu-și voie de la Dumnezeu, a trăznit în ei; făcându-i de spaimă a intră în iaduri. Dacă în ziua aceasta plouă, ori tună, ori trăsnește, femeile pun o oală cu apă în fereastră și aprind lumânărica de la Paști, tămâie de la Bobotează spre apărarea casei de trăznet; iar afară în curte, pentru încetarea ploilor și a tunetelor, înfig un cuțit sau un topor în pământ. Unii, de frica trăsnetului sau fulgerilor, cad în genughi rugându-se la icoane spre a-i păzi. Din trăsnet se naște o săgeată care are forma de piatră neagră ascuțită la vârf. Această săgeată, când se găsește înfiptă în pământ sau în pomi, mai ales în sălcii, se spală și se dă la cei bolnavi de săgetați, să se scalde cu acea apă din spălătoarea ei, spre vindecarea acestei boale, care are și descântec. Descântece nu se fac in această zi, căci este rău de trăsnet.

Pantelimonul sau fratele cel mic ai sfântului Ilie. — În ziua de Pantelimon aude și sfântul llie că ziua lui a trecut și el atunci de necaz, supărat foc, dă bubuiturile mai grozave. De aceea lumea se teme a lucra, căci este mai rea această zi decât Sf. Ilie.

Sfânta zi a Crucii. — În acesta zi, se postește. Femeile nu lucrează, bărbații, da.

Obrejenia — Din ziua aceasta pleacă berzele. Ziua începe a se micșora. Se mănâncă pește, în oricezi ar cădea. Se culege din toate florile câmpului și usturoi, cu care se afumă copiii mici, care tresar din somn și se sperie, mai ales caii, care au năravul de a se speria.

Sfăntă Măria-Mare sau S-ta Mărie — Femeile nu gustă din struguri până nu împart rnorților. Fac colive la biserică, fiind mare „praznic" în această zi. La biserică se duc femeile cu măncare și băutură, cu bărbați, copii, rude, prieteni, întind mese mari pe iarbă, le căntă lăutarii și petrec de minune toată ziua aceasta de ,,hram". Mâncărurile se gătesc de post.

Tăierea capului sf. lon — E ziua crucii, în care nu se lucrează și se mănâncă post.

Sfântă Măria-Mică. — Se ține fără a pune nimeni măna pe lucru, fiind soră cu S-tă Măria-Mare.

Cărstovul viilor. — Cine are vie se îngrijește mai din vreme de boloboace a le curața și a le urca în deal la „cramă" Acolo se află instalat „linul", în care se calcă cu picioarele strugurii cărați cu „tărna" sau cu „hărdăul" de către culegătorii veseli. Se storc strugurii astfel călcați din care curge, pe gura linului șuvoi mustul dulce, în postava mare și adâncă. Apoi se ia de aici cu vase măsurate și se toarnă în boloboace, cu vrănile deschise, care la rândul lor se cobor în pivniță, la locuința proprietarilor cu ajutorul „butarilor" sau se păstrează În beciurile cramei, în tot timpul culesului, se aprind ziua și noaptea focuri cu viță uscață și se frig fripturi felurite, mai de obicei „pastrama", căreia i se dedică fel de fel de cântări. Pastrama sărată și cu mustul dulce sau înțepător la limbă, fac deliciul neprețuit al culegătorilor care o cântă așa:

Deași mai trăi păn'la toamnă.

Leliță loană,

Să mă sui în deal la cramă,

Leliță loană,

Să frig vin, să beau pastrama,

Leliță loană.

Dar unii mai adaugă:

Să pui șaua pe roibană,

Leliță loană.

Să mă plimb din cramă în cramă.

Leliță loană,

Să iau fată de vădană,

Leliță loană,

Că se poartă drăgălaș,

Leliță loană,

Cu fustă de tulpănaș,

Leiliță loană,

Cu cercei de auraș,

Leliță loană,

Cu salbă de gălbenași,

Leliță loană.

Cei bătrâni postesc în această zi, cu credința că la anul să nu le atingă viile mana, ori filoxera să nu le prăpădească. Noaptea pănă în zori, în preajma focurilor, se încing jocuri și somnul nu se mai știe ce e.

Vinerea-Mare. În acesta zi nu se lucrează căci este rău de orbit și de ologit, iar dacă plouă în această zi, sau dă fulgi de zăpadă, înseamnă că va fi o iamă grea. Dacă este vremea bună în acea zi va fi și iarna bună. Se postește. Nu se descântă.

Sfăntu Dumitru. Se serbează ca zi a numelui. Nu se lucrează. Ciobanii își caută stăpăni. E rău de lovituri.

Sfântul Aranghel, (Mihail și Gavril). — Se ține pentru a apără holdele cămpului și a nu fi secetă pe anul viitor. Cine lucrează în această zi, se zice că în ceasul morții se vor canoni până la ieșirea sufietului, deoarece Sf. Aranghel este supărat pe ei, că nu i-au serbat ziua.

Filipii. — Țin 3 zile. Femeile nu lucrează, mai ales cele care au vite, de frică de a nu le mânca lupii. Se mătură în timp de 3 zile. Cine mătură lasă gunoiul noaptea după ușă și a 3-a zi, seara îl leapădă la un hotar, dezbrăcându-se femeia de haine pe care le scutură și descântă puricii. Ia pământul de la hotar, îl duc acasă, aruncă cu el prin casă și zic : Să se ducă toți puricii din casă, acolo la hotar, de unde am luat pământul. În aceste zile nu se descăntă de nici un descăntec.

Obedenia sau Ovedenia. — Intrarea în biserică a Maicii Domnului. Din această zi a lunii lui Brumar -(Noemvrie), se începe iarna grea. Femeile nu lucrează, nu descăntă. Ele iau măturică, o leagă sus la fiarele coșului, o lasă acolo până la sfântul Spiridon și în acea zi o iau de la coș și o îngroapă în coșarul vitelor ca să fugă boala de ele.

Sfăntul Andrei. Se ține de femei. Cine lucrează în acea zi se îmbolnăvește la Ignat, cu credință că s-a imbolnăvit de la Sf. Andrei de boala rea. Această boală descântată, în timp de un an, tot în ziua de Sf. Andrei se poate vindeca. Tot în noaptea de Sf. Andrei, ies și ielele la răspăntie, iar Sfintele joacă la locuri curate.

Zilele Bubatului (3 zile). — Cele dintâi două zile ale sfinților Sava și Barbara (Barbora) sunt socotite ca zile sfinte și ocrotitoare de boala „bubatului". Ce boală e mai grozavă ca bubatul, care atinge frumusețea feței și a trupului omului ? De aceea se păstrează acest obicei de origine păgână, mai ales de către femei și fete, care în aceste două zile gătesc și împart pentru morți turtițe albe unse cu miere sau dulceată și fasole crudă. lar în ziua de a treia a bubatului este: Sfântul Nicolae corăbierul, care se serbează pretutindeni la toate popoarele din lume cu cea mai mare sfințenie. În aceste 3 zile ale bubatului nu se mănăncă fasole, linte, boabe de porumb coapte sau fierte. Oamenii nu cred că bubatul se ia. Se zice că s-a îmbolnăvit de bubat acela care a mâncat din legumele de mai sus. Tot în aceste zile se pun coceni pe foc, zicându-se că sunt „pui". Acest obicei se întrebuințează ca cloțele să clocească bine și să scoată puii toți, câte ouă li s-au pus în cuibar. În aceste zile se mănâncă „lapte de bou" făcut din sămânță de cânepă sau sămânță de dovleac.

Sfântu Spiridon, făcător de minuni. — În această zi nu se lucrează, fiind foarte rău de lovituri. Femeile iau măturica de la fiarele coșului și o îngroapă în coșara vitelor zicând că îngroapă toate izbiturile și loviturile dintre oameni și vite. Dacă izbește pe vreo vită boala, nici nu moare, nici nu se scoală, ci numai se pătimește și pentru aceasta măturică este ca o apărare a lor contra boalelor de mai sus.

lgnatul. — Tăiatul porcilor. — Se ține de femeile care au ținut pe Sfântu Andrei, pentru a le apăra de boala rea și de friguri. In ziua de Ignat se taie porcii; iar când este vorba de căpățina porcului, i se face o cruce pe ea până în carne cu cuțitul. Măcelarul, ori tăietorul porcului, pune în această cruce pâine, vin și sare, urând stăpânilor ca „să-l mănânce sănătoși". Femeile și fetele mai știu o năsbutenie: când se taie porcul, cele dintâi picături de sânge le iau cu degetele și se spoiesc cu ele pe față, făcându-și semnul crucii, întăi în frunte, al doilea în barbă și al treilea în obraji, ca să fie roșii toată vara obraji.

Ajunui Crăciunului și Crăciunul. — (Nașterea Domnulut Iisus Hristos). — Se scoală fetele de noapte, iau mătura în mână și mătură prin casă în pieziș, adică din cele 4 colțuri ale casei. Strâng gunoiul în mijlocul casei, îl pun pe mătură și ies afară din casă cu el. Se duc la gunoi cu mătura și cu gunoiul, pun mătura jos, stau cu picioarele pe ea și așteaptă până ce se aud copiii care colindă cu „nașterea", strigând pe linie câte un nume oarecare de bărbat. Apoi iau mătura în mână, intră în casă și spun la părinți numele ce l-au auzit pe „scrisa" lor. Toți se bucură de aceasta. Copiii mai umbiă și cu „colindul". În noaptea Crăciunului se mai pune, de către fete, busuioc de la Bobotează sub cap, ca să-și viseze „scrisa", zicănd aceste vorbe:

Doamne, Maică Precistă,

Arată-mi și mie în vis scrisu meu !

În vis,să-l visez,

Mâine, aeve,să-l văz;

În vis să vie,

Numele să și-l spuie

Zicănd aceste cuvinte de 3 ori, se culcă. De dimineață, în ziua de Crăciun, se scoală fiecare după visul lor, și se duc cu părinții la biserică, iau anafura, vin acasă și mai intăi gustă din carne de pasăre gătită, cu credința ca să fie ușurele tot anul ce vine, ca păsările. Crăciunul ține 2 zile, timp în care copiii colindă cu steaua și vicleimul, cântând cântece relative la nașterea lui Iisus Hristos. Se petrece în aceste zile de către toți creștinii; în cele mai mari veselii. Steaua și vicleimul țin până la Bobotează.

Ziua Onomastică. — (Ziua Numelui) Când vine ziua cuiva, pe care îl cheamă anume un sfânt din cei prevăzuți în calendar, afară de sfântul Radu, din ajunul zilei onomastice se prepară o colivă, care se duce a doua zi la biserică, cu lumânarea de ceară înfiptă în mijloc, cu pomelnicul și pentru biserică, care colivă, după ce se sfințește și se pomenește de către preot, morții și vii din pomelnic, se ia acasă și se împarte o parte prin vecini, iar jumătate o ține în casă pentru „musafiri". Musafirii, care vin să-i ureze de sănătate și noroc, sunt cinstiți mai întâi cu rachiu sau țuică, dulceață ori zahăr pe tava cu colivă. Pe cine vrea să-l oprească gazda la masă, îl poftește să mai rămână ori să vină mai târziu să mănânce cu toții. Se pregătesc bucate alese, cu vinuri gustoase, puse în ploști sau plosculițe frumoase, care se dau din mână în mână la comesenii veseli. Pe când cântecile sporesc din ce în ce, din gură și din fluere etc., nu mai puțin pe afară focurile de pistoale trase și chioiturile dau cea mai mare animație zilei onomastice și serbării ei.

Fructele. — Un străvechi obicei este de „a nu pune rodul nou pe gură veche", pană ce femeile să nu-și facă datoria lor cea sfântă, de a împărți mai întâi pentru sufletul morților, mai ales la copii. Prin acest fapt se crede că mănâncă și morții din roadele pământului. După obicei sunt destinate a se împărți dintre toate roadele numai 4 feluri: fragile, cireșile, merele și strugurii. Aceste poame reprezintă pământul, roadele lui și obiceiurile strămoșilor noștrii.

Capitolul VIII

OBIECTIVE TURISTICE

Strategia de dezvoltare a acestui tip de turism

Județul Dolj cuprinde 104 comune, din care 101 sunt situate în zone de câmpie și 3 în zone de deal, acestea reprezentând 30,5% din localitățile din Regiunea Geografică a Olteniei. Pe teritoriul a 12 localități se află 14 arii protejate de interes natural cu o suprafață totală de 793,7 ha. Prin Planul de Amenajare a Teritoriului Național, toate comunele au obținut punctaj pentru potențialul resurselor naturale, 23 de comune pentru potențialul antropic, 3 comune pentruinfrastructura turistică (Bratovoești, Bucovăț, Ișalnița) și 3 comune pentru potențialul ridicat al infrastructurii tehnice. Toate aceste punctaje acordate au determinat ca la nivelul județului Dolj potențialul de dezvoltare turistică să prezinte următoarele caracteristici: 54 de comune au potențial redus, 41 de comune potențial mediu (40 cu relief de câmpie și una cu relief de deal) și 9 comune potențial ridicat (8 cu relief de câmpie și una cu relief de deal).

În anul 2011, în mediul rural al județului Dolj, existau luate în evidența statistică 4 structuri de primire turistică (pensiuni din localitățile Coțofenii din Față, Pielești, Radovan și Vârtop), cu un număr de 129 de locuri și 210,2 de zile de funcționare. Se cunoaște că în cadrul acestor structuri au sosit 5293 turiști care au stat 7062 nopți ceea ce a determinat un număr mediu de înnoptări per persoană de 1,3 nopți. De asemenea, evidența statistică ne relevă la nivelul structurilor rurale în anul 2011 un grad de ocupare de 26,05% și 129 de locuri capacitate existentă aferentă a 5 pensiuni, ceea ce ne permite să estimăm că în anul 2011, la nivelul pensiunilor, capacitatea turistică în funcțiune a fost de 27110 locuri-zile.

La nivelul județului Dolj există potențial spațio-geografic:

D1 – localizat în partea de central-estică a județului, format din 12 localități (Almăj, Brădești, Bratovoești, Bucovăț, Calopăr, Coțofenii din Dos, Ișalnița, Malu Mare, Podari, Radovan, Teslui, Țuglui) cu acces de proximitate la resurse naturale și arii protejate;

D2 – localizat în partea de sud-vestică a județului, format din 9 localități (Bistreț, Cetate, Ciupercenii Noi, Desa, Maglavit, Piscu Vechi, Plenița, Poiana Mare, Rast) cu acces de proximitate la resurse naturale și arii protejate;

D3 – localizat în partea central-estică a județului, format din 13 localități (Podari, Bucovăț, Tuglui, Malu Mare, Șimnicu de Sus, Calopăr, Vârvoru de Jos, Coțofenii din Dos, Almăj, Cernătești, Brabova, Cioroiași, Melinești), cu acces de proximitate la monumente istorice și arhitecturale, vestigii arheologice, obiceiuri și tradiții folclorice.

Rezervații naturale și monumente ale naturii

De asemenea în județul Dolj întâlnim și câteva obiective turistice printre care urmatoarele rezervații și monumente naturale.

Pădurea Ciurumela de la Poiana Mare – Este o rezervație forestieră, cu salcâmi bătrâni, apreciată pentru conținutul lemnos și dimensiunile arborilor, unici în Europa. Rezervația forestieră se află pe partea dreaptă a drumului național Calafat – Bechet – Cernavodă, la circa 5 km de comuna Poiana Mare. Pădurea de salcâm care formează rezervația are o vechime de peste 90 de ani și se întinde pe o suprafață de 8 ha.

Figura 12

Rezervația ornitologică de la Ciupercenii Noi (la sud de Calafat) – În apropiere de comuna Ciupercenii Noi se întinde pe o suprafață de 500 ha un colț de luncă care a fost declarată rezervație ornitologică în anul 1971. Aici traiesc peste 140 de specii de păsări, unele rare, printre care se numără barza neagră, egreta mică, rața pestriță, lișița, codobatura albă, stârcul roșu etc. Este singurul loc din lunca Dunarii care a rămas neîndiguit.

Figura13

Rezervația de bujori sălbatici de la Plenița – Este unică în Romania.

Păduri – Zona Doljului este presarată cu numeroase păduri cum sunt cele de la Coșoveni (o zonă de vanatoare de căpriori și fazani la 10 km de Craiova pe DN 6), Radovan (la 30 km de Craiova) sau de la Braniște (cu stejar brumăriu).

Figura 14

Parcul Nicolae Romanescu din Craiova – Realizat după planurile arhitectului francez E. Redont între anii 1900 – 1903, este unul dintre cele mai mari parcuri din țară (cu o suprafață de 90 ha). Aici au fost amenajate sere, un lac cu insule, statui și un frumos pod suspendat.

Concluzii

Pornind de la ideea de etnofolclor si analizând toate obiceiurile și tradițiile etnofolclorice din județul Dolj, din lucrare se despreind cateva idei:

Numele de Dolj, pe care îl poartă județul, însemneaza Jiul de jos (dol,vale,groapă) în opoziție cu Gorjiul, adică Jiul de sus sau Jiul de munte (gora, munte ).

Forma județului este aceea a unui sector de cerc, al cărui arc cu deschizătura spre Sud îl formează Dunarea și ale cărei raze le formează două linii care, plecând una de la Cetatea și alta din dreptul pichetului Călărași, s-ar întâlni la comuna Căpreni.

Lungimea cea mai mare a județului este în direcțiunea Nord-Est către Sud-Vest, de la nordul comunei Zeicoiu, în dreptul comunei Văleni, până la Dunăre, în dreptul orașului bulgăresc Acer-Palanca, 135 km.

În vremurile vechi, despre care istoria ne-a lăsat vre-o urmă, acest pământ a fost străbătut de Sciți, popor nomad de rasă arică.

Județul Dolj cuprinde 104 comune, din care 101 sunt situate în zone de câmpie și 3 în zone de deal, acestea reprezentând 30,5% din localitățile din Regiunea Geografică a Olteniei.

De asemenea în județul Dolj întâlnim și câteva obiective turistice printre care rezervații și monumente naturale ca Pădurea Ciurumela de la Poiana Mare,

Rezervația ornitologică de la Ciupercenii Noi, Rezervația de bujori sălbatici de la Plenița.

De aceea mi-am propus să realizez o lucrare legată de valorificarea potențialului turistic din județul Dolj, evidențiind faptul că zona are un potențial ce poate crește pe parcurs cu ajutorul unor forme corespunzătoare de dezvoltare precum și cu ajutorul unor persoane cunoscătoare în acest domeniu.

Bibliografie

Dicționar geografic al județului Doljiu. Ana Cumbary, Maria Manoil, Mihail Canianu și Aureliu Candrea. București: Tipografia și Fonderia de Litere Thoma Basilescu, 1896.

Marele Dicționar Geografic al României.

Simon Florea Marin,Sărbătorile la români. Studiu etnografic.

Vol. I, Cârnilegile, București, 1898; Vol. II, Păresimile, București, 1899, III + 310 p.; Vol. III.Cincizecimea, București, 1901

Adrian Fochi, Datini și eresuri populare de la sfîrșitul secolului al XIX-lea, Editura Minerva, București, 1976

http://ro.wikipedia.org/

Acasă

Bibliografie

Dicționar geografic al județului Doljiu. Ana Cumbary, Maria Manoil, Mihail Canianu și Aureliu Candrea. București: Tipografia și Fonderia de Litere Thoma Basilescu, 1896.

Marele Dicționar Geografic al României.

Simon Florea Marin,Sărbătorile la români. Studiu etnografic.

Vol. I, Cârnilegile, București, 1898; Vol. II, Păresimile, București, 1899, III + 310 p.; Vol. III.Cincizecimea, București, 1901

Adrian Fochi, Datini și eresuri populare de la sfîrșitul secolului al XIX-lea, Editura Minerva, București, 1976

http://ro.wikipedia.org/

Acasă