Valoarea de Patrimoniu a Operei de Arta

Cuprins:

Argument.

Partea I.

1. Statutul operei de artă ca obiect al culturii. Relația dintre valoarea sa estetică și cea de patrimoniu.

1.1. Frumosul ca obiect de studiu al esteticii filosofice.

1.2. Opera de artă ca obiect al teoriei restaurării.

1.3. Relația dintre valoarea estetică a operei de artă și valoarea de patrimoniu.

2. Reconstituire – conservare-restaurare, înțelese ca mijloace de intervenție asupra operei.

2.1. Semnificațiile conceptelor de reconstituire, conservare, restaurare.

2.2. Relația dintre conceptele de restaurare, conservare, reconstituire.

Partea a-II-a

1. Semnificația psiho-pedagogică a conceptelor: valoare de patrimoniu, opera de artă, conservare, restaurare

1.1 Principalele tipuri de abordare ale curriculumului național.

1.2 Integrarea conceptelor de valoare de patrimoniu, opera de artă, conservare, restaurare în demersul didactic.

1.3 Relevanța conceptelor de valoare de patrimoniu, opera de artă, conservare, restaurare în procesul de formare a competențelor, valorilor și a atitudinilor.

2. Studiu de caz. Integrarea conceptelor analizate într-un demers didactic concret.

2.1 Descrierea demersului didactic

2.2 Investigația unor valori de artă din patrimoniul local.

2.2.1. Studiu de caz

2.2.2. Introducere

2.2.3. Argument

2.2.4. Obiectivele artistice investigate

2.2.5. Metodologia studiului de caz.

2.2.6. Rezultatele studiului de caz

2.2.7. Fișe de lucru

a. ANSAMBLUL EPISCOPAL RÂMNICU-VÂLCEA

b. COLEGIUL NAȚIONAL ALEXANDRU LAHOVARI RÂMNICU-VÂLCEA

c. PRIMĂRIA MUNICIPIULUI RÂMNICU-VÂLCEA

d. FÂNTÂNA ȘI BUSTUL DOMNITORULUI CONSTANTIN BRÂNCOVEANU

e. POȘTA VECHE

f. CASA SIMIAN

g. BISERICA TOȚI SFINȚII

h. MONUMENTUL INDEPENDENȚEI

i. BISERICA CUVIOASA PARASCHIVA

j. BISERICA BUNA VESTIRE

k. CONACUL SOCOTEANU – LAHOVARY

l. STATUIA DOMNITORULUI MIRCEA CEL BĂTRÂN

m. CASA MEMORIALĂ ANTON PANN

n. MONUMENTUL DOMNITORULUI BARBU ȘTIRBEI

3. Portofolii ale elevilor

4. Participare la proiecte

5. Participare la concursuri.

6. Participare la xpoziții.

Concluzii

Anexe

Anexa 1 – Principalele abordări curriculare.

Anexa 2- Manualul tradițional vs. Manualul modern.

Anexa 3 – Avantaje și dezavantaje ale metodelor didactice.

Anexa nr. 4 – Planul cadru – învățământ liceal, filiera teoretică.

Anexa. nr. 5. – Programa școlară, clasa a-XI-a.

Anexa nr. 6 – Propunere curs opțional – CDȘ.

Anexa. nr. 6. – Proiectul POSDRU –Profesori în societate cunoașterii.

Anexa. nr. 7. – Concurs „Cultură și civilizație din România” – proiect de conservare.

Bibliografie selectivă.

Argument.

Scopul asumat al acestei lucrări este acela de a clarifica din punct de vedere conceptual ce înseamnă opera de artă, valoare de patrimoniu, conservare și restaurare. De asemenea, trebuie justificat deopotrivă și faptul că o asemenea temă de reflecție, saude cercetare are șanselede a dobândio anumită relevanță pedagogică. În condițiile în care, prin tema propusă se urmărește abilitarea unui anumit nivel de competențe pedagogice pe care le-a dobândit autorul ei, atunci evident că latura teoretic-conceptuală a lucrării își demonstrează validitateași rostul prin faptul că ea poate contribui la formarea unor competențe specifice disciplinei Educație plastică. La rîndul lor competențele formate trebuie privite în conjuncție cu un anumit angajament axiologic venit din partea elevilor, mai exact formarea de competențe trebuie să fie congruentă cu transmiterea unor valori și dezvoltarea unor atitudini aflate în concordanță cu specificul disciplinei Educație plastică. Mai exact, punctul nodal al acestei lucrări constă în faptul că aceasta intenționează să fie un demers euristic-creativ, chiar inovativ. Conținutul științific, acuratețea și corectitudinea informațiilor este importantă, iar cadrul teoretico-conceptual care va fi delimitat prin această întreprindere intelectualăva avea o importanță de prim rang. Semnificația cadrului teoretico-conceptual constă în faptul că prin intermediul acestei dimensiuni sunt generate și configurate probleme, teme, metode și instrumente de natură pedagogică. La rândul său tot acest „mix” trebuie să fie în așa fel conceput încât activitățile didactice rezultate să conducă la o schimbare semnificativă, iar dacă e posibil chiaruna de profunzime în planul personalității elevului, însă aceasta trebuie să se concretizeze în comportamente „măsurabile”, adică în competențe, atitudiniși valori. Ar fi extreme de util de clarificat relație dintre competențe, respective valori și atitudini. În practica educațională de multe ori aceste concepte sunt utilizate de cadrele didactice fără să le stăpânească semnificațiile. Astfel, „competențele acoperă dimensiunea cognitivă a formării personalității elevilor, iar valorile și atitudinile acoperă dimensiunea axiologică și afectiv-atitudinală a formării personalității elevilor. Trebuie menționat faptul ca ambele aspecte au o importanță egală în procesul didactic.

Una din marile realizări ale epocii moderne este descoperirea istoricității, adică omul noilor vremuri a început să conștientizeze și să trăiască în mod dramatic dimensiunea temporală a întregii existențe umane. În nici o altă epocă omul nu a resimțit atât de acut faptul că absolut nici un lucru sau obiect creat de ființa umană nu se poate sustrage temporalității. În această notă atât operele ce țin de cultura elitistă, dar șicreațiile meșteșugărești, iar mai târziu obiectele concepute ca produse de serie ale industriei „taylorizate”, mai mult structurile și ierarhiile social-politice, întreaga lume umană și socială stau sub semnul timpului.

Importanța acestor precizări rezultă deja din titlul lucrării:„Valoarea de patrimoniu a operei de artă. Principii generale de conservare-restaurare a operei de artă”. Aproape fiecare cuvânt din titlul are o referință temporală, iar în condițiile în care epoca noastră, numită și epoca vitezei, pune mare preț pe noutate, pe inedit, pe eficiență și pe profit economic, cum anume se mai justifică o astfel de întreprindere intelectuală, precum o lucrare de grad, care pune în discuție o serie de concepte precum: operă de artă, valoare de patrimoniu, conservare, restaurare etc Aceste concepte pun în discuție realități care oarecum sunt „imune” scurgerii timpului, iar valoarea lor nu ține de efemeritatea modelor sau a gusturilor estetice conjuncturale.Este bine știut că explicațiile, conceptualizările, noile teorii despre structura fizică a naturii sunt formulate în cadrul paradigmei einsteiniene. Această paradigmă este asemenea unei superteorii care stabilește un cadrul conceptual vast pe care nici un fizician, cu pretenții că inovează în plan teoretic, nu-l poate ignora. În acest context, interpretez semnificația sintagmei “epoca vitezei” raportându-mă la un asemenea cadru conceptual. Astfel, trăim într-o lume în care totul e pe “fugă”, iar în acest fel simțim la nivel subiectiv că și timpul parcă se comprimă

La o analiză destul de superficială expresia „valoare de patrimoniu” trimite la un lucru neperisabil, la ceva de preț, chiar adică lucrului vizat se pot atribui o multitudine de „valori”. De pildă, un lucru dat poate să aibă o valoare utilitară, într-o clădire, considerată o realizare arhitecturală remarcabilă, funcționează o banca profitabilă. În acest caz, acționarii băncii argumentează că valoarea clădirii este dată de atracția pe care o exercită asupra clienților edificiul, frumusețea edificiului fiind un suport pentru majorarea profitului. Acesta e apreciat ca fiind frumos, adică e plăcut, acesta este principalul motiv pentru care îi atrage și în acest mod generează clienților sentimentul de agreabil. Dar, aceeași clădire poate să aibă o valoare sentimentală deoarece edificiul în cauză a fost ridicat cu mari sacrificii de străbunicii acționarului majoritar, iar prețuirea acordată rezultă practic din respectul contemporanilor față de proprii înaintași.

Din exemplul dat s-ar putea extrage concluzia că valoarea în general este una subiectivă, că ea este variabilă de la individ la individ, angajamentul pur psihologic al aprecierii poate trimite mai curând la o psihologie a artei, decât la teoria estetică. Însă, lăsând deoparte nuanțele și implicațiile psihologice ale evaluării, care de fapt sunt incontestabile, totuși din rândul artefactelor umane pot fi selectate în mod cert unele care se distanțează prin niște note aparte și care le fac să fie deosebite. Iar în exemplul dat, edificiul, care constituie obiectul analizei, se impune în planul lucrurilor create de oameni prin faptul că el a rezistat modelor trecătoare, dar și datorită faptului că dincolo de importanța sa utilitar-pragmatică, sau economico-finaciară, respectiv sentimentală, clădirea în sine este valoroasă din punct de vedere estetic. Iar această valoare nu este dată doar de trăirile psihice pe care le generează, nu ține doar de ceea ce este doar agreabil, sau dezagreabil, prețuirea acordată produsului cultural are o valoare obiectivă incontestabilă.

Orice persoană evoluată, atunci când apreciază un obiect oarecare, este capabilă săstabilească o anumită ierarhizare a diferitelor tipurilor de valori. „Prețul” intrinsec al edificiului este dat de faptul că el reflectă frumosul într-o manieră care rezistă încercărilor timpului, a schimbărilor care intervin în planul gusturilor și a diferitelor mode și tendințe. Tocmai această semnificație a conceptului de valoare ne spune că acel lucru merită păstrat, îngrijit, administrat, că el nu poate și nu merită să fie abandonat deoarece, el este mai mult decât o simplă ustensilă, valoarea sa transcende timpul fiind deopotrivă în timp, dar și dincolo de timp. Îndeplinind aceste condiții, un lucru devine un obiect de patrimoniu, adică intră în „zestrea” unei familii, a unei comunități etc însă datorită materialității sale intrinseci, opera de artă este supusă degradării, lucru ce va impune restaurarea, respectiv conservarea sa. Opera de artă, înțeleasă ca materialitate pur și simplu, este perisabilă, este supusă procesului ireversibil al degradării, asupra ei acționează factori externi care o pot deteriora iremediabil. Însă, prin maniera specifică prin care ea obiectivezăvaloarea estetică, opera de artă rezistă efemerității, iar în acest fel ea transcende timpul, trecând dincolo de timp, iar în acest fel devine valoroasă.

“În opoziție cun ideea contemplării singulare a operei de artă, alți teoreticieni ai epocii noastre o consideră ca mărturia vremii în care a fost creată sau ca expresie a temperamentului unui artist. Tendința istorică de a cunoaște viața oamenilor în ansamblul ei, reconstituind ambianța unei epoci, prin diferite mijloace, între care operele de artă dețin locul principal, se accentuează tot mai mult în expunerea noilor muzee.”

Atunci când cineva începe să redacteze orice tip de lucrare cu pretenții științifice trebuie să se raporteze la o anumită paradigmă științifică. „Thomas Kuhn introduce și susține în lumea academică modelul paradigmatic de dezvoltare științifică. Conform teoriei, o paradigmă reprezintă un set de reguli, norme și metode de cercetare folosite de către o comunitate științifică în procesul de cercetare. Kuhn afirmă că folosind aceste paradigme, cercetătorii contribuie la dezvoltarea științei normale, adică o perioadă de creștere cumulativă a științei. Dar se întâmplă să apară fenomene noi, necunoscute până atunci, care nu mai pot fi cercetate cu metodele paradigmei curente, deoarece aceasta nu poate oferi răspunsuri și explicații mulțumitoare, palpabile, științifice ale fenomenului nou apărut. Atunci comunitatea academică și procesul de cercetare intră în criză. În acest moment intervine schimbarea de paradigmă, adică are loc o revoluție științifică. Așadar, revoluția științifică înseamnă înlocuirea unei paradigme cu o alta, care răstoarnă principiile vechii paradigme. Noua paradigmă cuprinde astfel un nou set de reguli și metode care vor fi folosite de către cercetători în procesul de cercetare până când și aceasta la rândul ei va intra în criză jit, administrat, că el nu poate și nu merită să fie abandonat deoarece, el este mai mult decât o simplă ustensilă, valoarea sa transcende timpul fiind deopotrivă în timp, dar și dincolo de timp. Îndeplinind aceste condiții, un lucru devine un obiect de patrimoniu, adică intră în „zestrea” unei familii, a unei comunități etc însă datorită materialității sale intrinseci, opera de artă este supusă degradării, lucru ce va impune restaurarea, respectiv conservarea sa. Opera de artă, înțeleasă ca materialitate pur și simplu, este perisabilă, este supusă procesului ireversibil al degradării, asupra ei acționează factori externi care o pot deteriora iremediabil. Însă, prin maniera specifică prin care ea obiectivezăvaloarea estetică, opera de artă rezistă efemerității, iar în acest fel ea transcende timpul, trecând dincolo de timp, iar în acest fel devine valoroasă.

“În opoziție cun ideea contemplării singulare a operei de artă, alți teoreticieni ai epocii noastre o consideră ca mărturia vremii în care a fost creată sau ca expresie a temperamentului unui artist. Tendința istorică de a cunoaște viața oamenilor în ansamblul ei, reconstituind ambianța unei epoci, prin diferite mijloace, între care operele de artă dețin locul principal, se accentuează tot mai mult în expunerea noilor muzee.”

Atunci când cineva începe să redacteze orice tip de lucrare cu pretenții științifice trebuie să se raporteze la o anumită paradigmă științifică. „Thomas Kuhn introduce și susține în lumea academică modelul paradigmatic de dezvoltare științifică. Conform teoriei, o paradigmă reprezintă un set de reguli, norme și metode de cercetare folosite de către o comunitate științifică în procesul de cercetare. Kuhn afirmă că folosind aceste paradigme, cercetătorii contribuie la dezvoltarea științei normale, adică o perioadă de creștere cumulativă a științei. Dar se întâmplă să apară fenomene noi, necunoscute până atunci, care nu mai pot fi cercetate cu metodele paradigmei curente, deoarece aceasta nu poate oferi răspunsuri și explicații mulțumitoare, palpabile, științifice ale fenomenului nou apărut. Atunci comunitatea academică și procesul de cercetare intră în criză. În acest moment intervine schimbarea de paradigmă, adică are loc o revoluție științifică. Așadar, revoluția științifică înseamnă înlocuirea unei paradigme cu o alta, care răstoarnă principiile vechii paradigme. Noua paradigmă cuprinde astfel un nou set de reguli și metode care vor fi folosite de către cercetători în procesul de cercetare până când și aceasta la rândul ei va intra în criză și va fi înlocuită de o altă paradigmă. Kuhn observă de altfel că noile paradigme se întemeiază contra curentului dominant în cercetare la un moment dat, merge în contra principiilor paradigmei curente, negându-i chiar principiile, tehnicile, și metodele de cercetare.” . În aceste condiții, trebuie să se menționeze că această lucrare nu esteconstruită din perspectiva unei teorii a învățării pur behavioriste.Potrivit unei asemenea perspectivemijloacele pedagogice și resursele care vor fi angajate ar trebui să fiesubordonate exclusiv formării unor deprinderi saua unor componente acțional-instrumentaleînțelese ca fundamente necesare constituiriiunor comportamente vizibile.Învățarea, educația în genere, nu pot fi concepută doar ca simple achiziții de deprinderi intelectuale, valori, atitudini, demersul didactic în mod obligatoriu trebuie să își propună să fie ceva mai mult decât un demers mecanic de însușire, sau de apropriere a unor acțiuni, stimuli și operații indiferent de natura acestora. Psihologie școalară” precizează foarte bine presupozițiile conceptuale ale teoriei behavioriste. Astfel, psihologul ieșean Andrei Cosmovici spune că “Watson a cerut să practicăm o psihologie strict obiectivă, observând numai stimulii, situașiile și răspunsurile ( comportamentul ). Psihologia sa a căpătat numele de “behaviorism” de la “behavior” ( comportament ). El a preferat doctrina lui Pavlov, întrucât acesta menționa numai coincidența a doi stimuli și nu folosea termeni subiectivi. Ca urmare, el a căutat să explice învățarea prin succesiunea de reflexe condiționate, fiind însă contrazis de multe experiențe. De altfel nu se putea renunța la explicații privind aspectul intern al vieții psihice (sublinierea mea ), singurul care justifică de ce, la exact aceeași situație, unele persoane răspund într-un fel, alții în cu totul alt fe ( de exemplu, un gol la un meci de fotbal e apreciat de unii cu entuziasm, iar de alții prin disperare”.

Aceste precizări sunt extrem de utile, deoarece o abordare simplistă a educației poate conduce la formarea la elevi a unui comportament pur mimetic. Acesta, bineînțeles devinevizibil, el se exteriorizează și dobândește o anumită expresivitate, dar nu probează automat și interiorizarea unor valori, respectiv constituirea unor competențe specifice pe fundamentul unei înțelegeri a conținutului informațional, a unităților de conținut asociate acestora. Într-o astfel de situație, doar ipotetică, nici nu se poate vorbi de educație, ci de eșecul demersului paideic deoarece în acest fel nu se poate construi solul, bazaabsolut necesară elevilor pentru ca ei să-și formeze o personalitate autonomă, echilibrată și care să facă față solicitărilor și expectanțelor venite dinspre un mediu socio-cultural din ce în ce mai complex. Comportamentul mimetic, superficialitatea vor contribui la formarea unei personalități imature, puțin structurată logic, caracterizată prin funcționalitate fluctuantă, neeficientă și situațională. Trăsăturile de personalitate de acest tip afectează negativ posibilitățile individului de a se adapta la situații comune, de asemenea vor avea și consecințe negative în planul dezvoltării aptitudinale, moral-caracteriale, vor afecta creativitatea, adică întregul sistem de personalitate al acestuia.Ion Dafinoiu redă definiția binecunoscută a personalității formulată de Gordon Allport. Potrivit psihologului american “Personalitatea este organizarea dinamică în cadrul individului a acelor sisteme psihofizice care determinăm gândirea și comportamentul său caracteristic”.

În acest context, cu siguranță s-ar comite o greșeală cu efecte incomensurabile în plan formativ, dacă întregul demers pedagogic s-ar reduce și s-ar subordona doar la formarea unor comportamente și acțiuni vizibile, care să se preteze unei cuantificării imediate. Apologeții „behaviorismului educațional” își asumă acest presupoziții conceptuale deoarece zic ei, numai în acest mod evaluarea achizițiilor școlare va fi mai eficientă, educatorii vor putea construi mult mai ușor instrumentele de evaluare, acestea vor avea un grad ridicat de obiectivitate, asigurându-se și un feedback pe baza căruia se pot face apoi corecții, ajustări ameliorări ale procesului didactic.

Precizările făcute în paragraful anterior sunt menite să evidențieze faptul că educația artistică, în particular disciplina Educația plastică, și nu numai, trebuie concepută ca un demers holistic, inter-, multi-, dar mai ales transdisciplinar. Louis D’Hainaut deosebește în plan curricular două sensuri ale transdisciplinarității, acest nou concept fiind introdus în dezbaterea științifică de fizicianul de origine română, Basarab Niculescu. Din punct de vedere al știiinței educației, transdisciplinaritatea reprezintă o abordare total diferită de abordarea disciplinară a curriculumului, să nu mai vorbim de cea inter-, respectiv multidisciplinară. Astfel, Louis D’Hainaut deosebește transdisciplinaritatea instrumentală, de cea comportamentală. Primul tip de transdisciplinaritate permite elevului să dobândească achiziții care pot fi utilizate în situații noi (metode și tehnici de muncă individuală), iar în acest caz accentul didactic este pus pe rezolvarea de probleme. Al doilea tip de transdisciplinaritate este unul comportamental, acesta va permite elevului să-și organizeze demersurile de cunoaștere și / sau învățare în situații diverse, iar accentul procesului didactic va fi realizat pe activitatea elevului. Într-un alt capitol al lucrării, vor fi lămurite diferitele abordări ale curriculumului, iar în acel context vor fi realizate analize amănunțite pe această temă extrem de importantă pentru știința educației.”.De fapt, toate aceste tipuri de abordordări ale activității didactice sunt extrem de importante și sunt clar definite și precizate în documentele care delimitează întregul curriculum național.Programa disciplinei „Educație artistică”, clasa a-XI-a, Filiera Teoretică, profil umanist și Filiera Vocațională, profil teologic, specifică faptul că toate „Competențele specifice și conținuturile învățării prevăzute în această programă solicită ca metodă prioritară activitățile practice, de tip proiect, în cadrul cărora, elevii, prin sarcini de lucru clar precizate, sunt conduși în procesul de investigare a resurselor culturale locale, astfel încât să devină capabili să le integreze în sfera valorilor artistice naționale și universale. Cadrele didactice vor pune accent pe procesul de investigare, pe modul de prezentare și de promovare a produselor activității elevilor, rezultate în cadrul proiectului și, mai ales, pe procesul de concretizare a proiectelor.”.În condițiile date, resursele pedagogice utilizate și puse în acțiune prin această lucrare vor avea în vedere deopotrivă și latura internalizării și înțelegerii conținutului semantic al informațiilor utilizate în cadrul procesului didactic,ele vor contribui la formarea și însușirea de noi concepte, și abia apoi urmează construirea / formarea de competențe specifice, dar și asimilarea unorvalori și modele comportamentale.

Premisa acestui demers este aceea că în activitatea de formare a competențelor, cunoștințele, informațiile nu sunt doar un adjuvant al procesului educativ. Competențele nu pot fi formate decât prin și pe baza conținuturilor informaționale, cele două aspecte ale procesului didactic se presupun reciproc, doar luate împreună vor contribui în mod real la modelarea personalității elevului. Astfel, pentru ca elevul să știe să facă și să aplice, să fie capabil să formuleze un punct de vedere critic și autonom, el mai întâi trebuie să înțeleagă și să conceptualizeze, să definească, să disocieze, să realizeze sinteze și comparații, generalizări și abstractizări etc adică să asimileze informații prin procesul de învățare. La rândul lor, toate aceste activități,acțiuni și operații mintale, anterior inventariate și circumscrise,se vor exercita în mod obligatoriuasupra unui anumit fond sau date de natură informațională.

Precizărifăcute sunt menite să contrabalanseze unele perspective teoretice mai „avangardiste” asupra modului în care trebuie să se desfășoare procesul educațional. Inovația didactică, deschiderea spre nou sunt lucruri extrem de utile pentru practică educațională. Însă orice exces devine dăunător în plan educativ, din acest motiv ideea presupusă a acestei lucrări estre cea a cultivării unei moderații și a unui spirit critic subânțeles.

Partea I.

1. Statutul operei de artă ca obiect al culturii. Relația dintre valoarea sa estetică și cea de patrimoniu.

Frumosul ca obiect de studiu al esteticii filosofice.

Tendințele educaționale contemporane axate pe o adordare a procesului de învățare cross-curriculară, pe modul de înțelegere raportat la nivel de fond (cultură generală) și conținuturi specifice monodisciplinare sunt un bun prilej de a adapta metode tradiționale și de a folosi metode noi în dialogul intermediat de ceea ce numim la general, operă de artă.

Prelegerea în deschiderea unui dialog profesor-elev / elev-profesor se poate substitui conotației de metodă tradițională și poate fi folosită ca introducere pentru orice metodă alternativă.

Folosind elemente specifice disciplinei și explicate pe cât posibil vizual, fără ca profesorul să-și asume rolul hotărâtor, elevii pot să-și exprime convingerile filosofice și estetice în ambianța noțiuni de operă de artă.

Ființa umană a fost caracterizată în variate moduri, unii autori au susținut că omul este o ființă rațională și socială, alții argumentau că ar fi un homo ludens, homo religiosus, sau un homo oeconomicus etc. Toate aceste abordări sunt corecte, dar dacă ne raportăm la o întreagă tradiție culturală fundamentată prin reflecția filosofică antică, atunci omul este prin excelență o ființă culturală. Academia lui Platon, respectiv Lyceum-ul lui Aristotel, ca forme incipiente de organizare instituționalizată a culturii elitiste, aveau ca principală aspirație căutarea adevărului, nazuința spre bine și înfăptuirea frumosului în lume. Mai exact, prin exercițiul paideic al culturii, ființa umană va fi capabilă să-și depășească animalitatea, adică prin educație și asimilare de valori ea își va împlini potențialitățile prin afirmarea a ceea ce este mai valoros și mai frumos în propria-i ființă.

Bineînțeles, disputa dintre natură, respectiv cultură este una recentă, ea era străină lumii antice, abia în cadrul Iluminismului ea capătă contururi bine definite, devenind o temă de reflecție constantă în cadrul discursului cu pretenții culturale. În orice caz, cultura este opusul naturii, prin cultură omul cucerește natura, în aceste fel el își afirmă propria umanitate În cadrul manualului de Sociologie, clasa XI-a, autorii definesc cultura în acest fel: „Cultura reprezintă toate modurile de gândire, de comportament și de producție transmise de la o generație la alta prin comunicare sau prin orice alt mijloc, cu excepția celui genetic”. Bineînțeles că această definiție este extrem de generală, dar are meritul de a surprinde faptul că tot ceea ce creat și utilizat de om reprezintă un element al culturii. Față de accepțiunea obișnuită a termenului, care vine din limba latină și care se raportează mai mult la cultivarea spiritului, conceptul cultura în acest sens nu se referă doar la produsele de elită realizate de societate, ci la orice fel lucru creat de ființa umană. În acest fel, se poate spune ca bunele maniere sunt produse culturale, la fel și o carte de bucate sau obscenitățile de pe un gard.

Este adevărat că orice lucru creat de om este un produs cultural, dar prețuirea acordată acestora diferă, adică atitudinea manifestată de oameni și comunități față de diferitele obiecte, idei sau mituri este extrem de diversificată. Acest lucru înseamnă că, din punct de vedere cultural oamenii, societatea în ansamblu, operează cu niște criterii de valorizare, aceștia stabilesc o ierarhie, o ordine în preferințele lor. Această ordine este dată de valori, ele fiind ideile prețuite de comunitățile umane, iar în baza lor, printr-un proces de codificare socială. Procesul de codificare are rolul de a transforma și de a transfera ideile, miturile, conceptele, valorile în simboluri și sisteme de simboluri, dar și în cuvinte, respectiv texte de diferite dimensiuni. De exemplu, codificarea valorilor moral-juridice se realizează prin intermediul textelor juridice, care apoi delimitează un întreg sistem judiciar. Într-o manieră asemănătoare, codificarea valorilor estetice se realizează prin intermediul operelor de artă, a jurnalelor autobiografice ale marilor artiști, dar și prin tratatele de estetică, manifestele unor școli și curente artistice). Aceste valori autentice, morale, estetice se obiectivează sub forma unor reacții, comportamente, acțiuni pe care membrii societății apoi le apreciază ca fiind adevărate, bune sau frumoase.

Ca orice creație umană, și creația artistică are o accentuată dimensiune temporală, epoca actuală este una caracterizată din punct de vedere politic ca fiind o perioadă în care se constată o extinderea democrațiilor liberale. Apoi, un reflex natural al acestei tendințe îl constituie extinderea economiei de piață susținută de noile tehnologii ale informației, care facilitează dezvoltarea unui nou tip de organizare economică și socială bazate pe aceste tehnologii, dar și pe cultivarea psihologic-hedonistă a individualismului contemporan, ca o formă de reacție la adresa unei filosofii a subiectivității considerată acum vetustă. Luc Ferry descrie individualismul contemporan în următorul mod: „ ar trebui, așadar, de fiecare dată când se vorbește despre individualism, să se amintească că este vorba, înainte de toate, de un concept descriptiv care nu implică a priori nici o judecată de valoare, că individualismul nu se confundă cu egoismul, ci desemnează înainte de toate, un anumit raport antitradițional cu legea – raport care poate lua eventual forma unor mișcări contestatare colective” Altfel spus, individualismul actual, cel al zilelor noastre marchează nu numai o ruptură de tradiție, dar și față de modernitatea care nu ne este totuși atât de îndepărtată din punct de vedere istoric

În această nouă paradigmă culturală, va fi extrem de utilă o reflecție asupra frumosului ca valoare estetică centrală în absența căreia unele acțiuni excepționale ale omului nu s-ar putea obiectiva în opere de artă. Însă, în lumea actuală este foarte dificil de realizat consensul în legătură cu ceea ce este frumos, respectiv urât, deoarece s-a modificat radical maniera de raportare a omului la lume, iar lumea actuală nu mai este aceea a anticilor sau a modernilor. Pentru a clarifica ideile subânțelese aici, nu este vorba de faptul că lumea s-ar fi schimbat radical, nefiind exclusă nici această ipoteză, însă ceea ce știm cu siguranță este faptul că raportul omului cu sine și cu lumea este total diferit față de orice altă epocă istorică. Ca o consecință a celor spuse, în zilele noastre chiar constituirea unei lumi comune, a unui spațiu public în care să existe consens și intersubiectivitate a devenit problematică, întrucât ființa umană a descoperit noi posibilități de raportare la lume, iar acestea au fost actualizate în întreaga lor radicalitate. Teza pe care o voi formula pentru momente cu titlul de simplă schiță este următoarea: în vreme ce la Antici opera era concepută ca un microcosmos – ceea ce ne autorizează să gândim că există în afara ei, în macrocosm, un criteriuobiectiv sau, mai mult, substanțial al Frumosului, la moderni opera nu capătă semnificație decât prin referire lasubiectivitate; la contemporani ea devine expresia pură și simplă a individualității: stil cu totul particular ce nu se mai vrea în nimic oglindă a lumii, ci creația unei lumi, o lume în care se mișcă artistul, lume în care este ne este fară îndoială permis să intrăm, dar care nu ni se impune în nici un fel drept un univers a priori comun

Aceasta este, în ultima instanță, menirea filosofiei, și anume de a explora formele posibile a omului de a concepe lumea, dar și pe sine prin descoperirea cadrelor conceptual-epistemice și valorice care fac posibile diferitele genuri de raportări la univers. Iar în acest context general, s-au configurat diferitele estetici, sau teorii asupra frumosului artistic. Astfel, în Antichitate și în Evul Mediu artistul creează un obiect intrinsec frumos, frumosul nu se definește prin plăcerea subiectivă pe care o provoacă celui care receptează opera de artă. Platon în dialogul Gorgias descrie activitatea artistică în următorul fel: „ Privește, dacă vrei pe pictori, arhitecți, pe constructorii de vase, pe oricare vrei, cum fiecare așază într-o anumită ordine elementele de care dispune și cum le silește să se potrivească și să se îmbine între ele, până ce totul se constituie într-o lucrare statornică și bine armonizată. Astfel, opera de artă în ipostaza ei de creație pur umană este frumoasă deoarece părțile ei componente sunt bine potrivite și armonizate, între ele există o proporție justă, opera de artă își obține individualitatea printr-un logos intrinsec, și anume prin faptul că ea reproduce la nivel micro o ordine macrocosmică.

În schimb, în epoca modernă odată cu triumful cartezianismului, în prim plan se impune subiectul uman, care devine judecătorul lucrurilor, iar ființa există din prisma propriei subiectivități. Estetica modernă este cu siguranță subiectivistă prin aceea că fundamentează frumosul pe facultăți omenești, rațiunea, sentimentul sau imaginația. Nu este mai puțin animată de ideea că opera de artă este inseparabilă de o anumită formă de obiectivitate. În ciuda faptului că Descartes decretează „gândesc, deci exist”, estetica modernă în totalitatea ei deși este subiectivă nu va produce ruptura conștiinței umane de lume, prin intermediul facultăților spiritului subiectul uman are un gen de raportare la lume, opera de artă se caracterizează prin originalitate, dar ea reflectă ordinea din lume. Accentul cade de această dată pe identificarea adecvată a facultăților spiritului care sunt capabile să redea prin operele de artă structura imanentă a lumii.

Lucrurile stau cu totul altfel în cadrul esteticii contemporane puternic influențată de psihanaliză și de evoluția științelor. Disputele care apar cu privire la statutul mecanicii cuantice, controversele privind teoria relativității, dar și polemicile din domeniul matematicii și al logicii, descoperirea inconștientului ca nouă latură a personalității umane vor avea contribuții importante în constituirea noii teorii asupra frumosului. În aceste condiții, se produce o anumită criză a științelor, în planul culturii în general, deoarece se modifică radical maniera de a practica științele, de a crea și de a scrie, adică se produce o modificare de ordin paradigmatic în tot ceea ce privește „stilistica” cognitivă și culturală a epocii.

Criza fundamentelor matematicii a generat noile geometrii, adică așa zisele geometrii neeuclidiene, iar rezultatele acestora a fost valorificat și în plan estetic. Aceste geometrii sunt diferite, presupozițiile lor fundamentale trimit ca concluzii radical diferite, dar totuși ele au ca notă comună. Geometriile neeuclidiene contestă ideea că ar exista o unică facultate de cunoaștere, și anume aceea a intuiției prin intermediul căreia ni s-ar dezvălui adevărul constrângător al axiomelor geometrice. În condițiile în care nu există o asemenea facultate a spiritului, se instituie un gen arbitrarietate în planul cunoașterii în sensul că rațiunea umană poate genera / inventa un număr nedeterminat de sisteme matematice / formale, iar acestea să fie logic consistente. Geometriile lui Lobacevski și Riemann deduc, din aceste premise , o serie de teoreme care par în contradicție perfectă cu teoremele geometriei euclidiene. Amintesc numai două dintre cele mai cunoscute: în geometria lui Lobacevski, suma unghiurilor unui triunghi este mai mică decât 180⁰, în timp ce la Riemann este mai mare decât 180⁰. Oare era vorba, din moment ce aceste două sisteme erau coerente dintr-un punct de vedere matematic, de descoperirea unui nou spațiu? Aceasta a fost, desigur, problema pe care artiștii și filosofii și-au pus-o invitabil”. Prin urmare, s-a produs și o mutație semnificativă și în planul aspirațiilor științelor, ele nu mai descoperă aspecte nedezvăluite ale lumii, aspecte ascunse ale acesteia, științele acum inventează lumi posibile care au o consistență logico-matematică.

Ceea ce este important este faptul că se produce în contemporaneitate o modificare de epistemă care remodelează și stilistica estetică. În acest context, apare de pildă pictura abstractă a lui Malevitch și Kandinsky (Luc Ferry sintetizează cadrele în care se situează pictura abstractă: „ Aceasta este o temă centrală: ea furnizează principala justificare teoretică a abandonării „figurativului” în pictură și a tonalității în muzică. Dacă trebuie să terminăm cu arta figurativă, dacă trebuie să încetăm să mai imităm natura, este pentru a fi pe deplin în măsură să exprimăm subiectivitatea, ceea ce Kandinsky rezumă printr-o formulă capitală: „Refuzul total al formelor obișnuite ale frumosului conduce la a admite drept sacre toate procedeele care permit manifestarea personalității sale”), aceasta fiind o expresie elocventă a noii episteme instituite, iar aceasta valorifică în primul rând capacitatea Eu-lui creator de a inventa prin intermediul operei noi lumi, care exprimă într-o formă personalizată structurile intime ale propriei personalități al creatorului. Andrei Marga în lucrarea „Introducere în filosofia contemporană” explică ce anume semnifică conceptul de epistemă în cadrul filosofiei lui Michel Foucault: „ Foucault cercetează codurile de bază ale cunoașterii sau epistemele, câmpurile epistemologice care fac posibile cunoștințele.”

Opera de artă ca obiect al teoriei restaurării.

Receptarea directă a unei valori de patrimoniu, operă de artă, cu scopul de cunoaștere și recunoaștere a ei, presupune de cele mai multe ori o analiză liberă a unor ipostaze contextuale în care se regăsește opera. Fie în situ, fie în sălile muzeelor o astfel de analiză conduce la recunoașterea cu ușurință a perenității operei în timp. Mai greu sunt de recunoscut intervențiile în timp care presupun adaosuri și modificări estetice. De exemplu, legat de contextul ambiental, Ansamblul Episcopal Râmnicu-Vâlcea conține pe lângă elementele arhitecturale specifice și o fântână din piatră (Fântâna Episcopului Filaret), care inițial o regăsim în ambianța altor veacuri lângă podul de peste Olt – Podul de la Goranu.

Singura intervenție legitimă impusă de opera de artă este procesul de conservare – restaurare. Din punct de vedere al receptării originalității operei ca produs al unui unic autor și mai apoi supusă unor intervenții dictate de instanțe estetice de-a lungul timpului până în prezent, conservarea – restaurarea poate îmbogăți experiența cunoașterii elevilor a operei de artă și poate construi un bun demers pedagogic, având ca axă cunoașterea (domenii de artă, elemenete de limbaj specific, tehnici și materiale) – intervenția de protejare (o conduită civică și morală) – promovare (originalitatea creației, vechime arheologică și istorică, recunoașterea valorii ei de patrimoniu artistic).

O teorie a restaurării reprezintă un demers total diferit față de teoria estetică, deoarece discursul teoriei restaurării este deopotrivă normativ și descriptiv, în același timp oferă și sugestii metodologice de intervenție concretă asupra unei opere de artă deja validată istoric și estetic. În schimb, estetica este o disciplină pur normativă în sensul că prescrie norme și reguli pe care trebuie să le îndeplinească opera de artă pentru ca aceasta să aibă o valoare consacrată din punct de vedere estetic.Mai exact, teoria pur estetică prescrie cadrele conceptuale pe care trebuie să le satisfacă un obiect care urmează să fie creat și care pe această cale se va ridica la puterea artei, în vreme ce în cadrul teoriei restaurării opera este deja obiectivată, ea este creată, mai mult ea a suportat un proces de degradare și din acest motiv trebuie restaurat. Cesare Brandi oferă o definiței clară a ceea ce semnifică restaurarea: „ În mod obișnuit se înțelege prin restaurare orice intervenție menită să repună în eficiența sa un produs al activității umane. În această accepție pe care o dăm în mod obișnuit restaurării și care se identifică mai exact cu ceea ce ar trebui să se numească schema preconceptuală, este deja schițată noțiunea de intervenție asupra unui produs al activității umane; implicit orice alt tip de intervenție, fie în sfera biologicului, fie în sfera lumii fizice, nu intră sub incidența noțiunii de restaurare.”. De asemenea, restaurarea este o acțiune care nu se poate aplica decât obiectelor rezulate din activitatea umană, iar din mulțimea acestorarestaurarea are sens doar prin raportarea la obiectele care au deja valoare estetică, adică adică restaurarea se aplică acelor obiecte a căror valoare transcende zona funcțional utilitară, trecând astfel dincolo de statul de simplu ustensil. Va exista deci o restaurare privind artifex-urile industriale și o restaurare privind operele de artă; dar dacă prima va sfârși prin a deveni sinonimă cu repararea sau cu redarea în uz, cea de-a doua va constitui cu totul altceva, fie și numai prin diversitatea operațiilor îndeplinite. Altfel spus, atâta timp cât este vorba de produse industriale – înțelegându-se prin aceasta vasta gamă de produse începând cu artizanatul cel mai mărunt – scopul restaurării va fi, după toate aparențele, să restabilească funcționalitatea produsului și, de aceea, natura intervenției de restaurare va fi în mod exclusiv de realizarea acestui scop”.

Punctul de plecare al unui asemenea demers este acela că opera de artă este un obiect degradabil, iar sub acțiunea factorilor de mediu, intevenția necontrolată a omului asupra mediului ambiant, dar și eventualele cataclisme naturale afectează consistența fizică a obiectului în cauză și în acest fel este amenințată integritatea operei, iar în acest fel și dimensiunea sa estetică. În consecință, demersul de restaurare presupune deopotrivă și o latură tehnică extrem de importantă, însă aceasta nu se poate realiza decât după ce se consumă în prealabil un moment reflexiv-teoretic. Prin acest tip de investigație se creează un câmp sau un cadru conceptual al intervenției efective, care are rolul de a ghida activitatea practică de restaurare, iar acest cadru are un caracter normativ, chiar imperativ. Acest lucru este absolut necesar datorită naturii intervenției, prin acțiunea umană de restaurare nu se redă numai funcționalitatea utilitară a unui simplu ustensil. Dimpotrivă, restauratorul reiterează un act artistic deoarece prin acțiunea sa va menține / conserva integritatea operei de artă care redă o lume caracterizată prin originalitate, iar aceasta este creată de artist, dar această lume deja istoricizată se deschide într-o nouă lume, cea a contemporaneității în care are loc procesul de receptare.

Premisa fundamentală a teoriei restaurării este aceea că opera de artă deja există, iar existența sa este probată prin aceea că ea este receptată, pătrunde în conștiința receptorilor, aceștia o recunosc ca fiind o operă deja obiectivată. Dar ca operă de artă ea este recreată ori de câte ori este resimțită estetic. Ceea ce înseamnă că, atât timp cât această recreare sau recunoaștere nu are loc, opera de artă este doar potențial operă de artă sau, cum am mai scris, nu există cât subzistă, pentru că, după cum rezultă și din fragmentul citat din Dewey, este o bucată de pergament, de marmură, de pânză” . Mai exact, din punctul de vedere al restaurării un rol decisiv în declașarea operației concrete de restaurare îl are momentul recunoașterii, al receptării, iar pe fundamentul acestuia obiectul artistic își dobândește valoarea.

Practic în acest punct Cesare Brandi introduce un moment psihologic în validarea estetică a operei, care nu are o valoare în sine obiectivă, aceasta nu este dată de materialitatea obiectului, de forma acestuia care reflectă măiestria artistului, ci de momentul psihologic al receptării, al intrării operei în conștiința indivizilorDe asemenea, văd o similaritate cureprezentanții școlii economice din Viena, este vorba de Fr. Wieser sau C. Menger care atunci când analizează valoarea economică a unui bun, aceștia argumentează că ea este dată de utilitate, de aprecierea subiectivă a consumatorului, lucru ce se concretizează prin intenția de a cumpăra respectivul bun. Multe din presupozițiile autorul italian se fundamentează pe cercetările psihologie gestaltiste, pe care el le manifestă . De asemenea, scopul procesului de restaurare este aceea de a păstra unitatea operei de artă. Când se vorbește despre unitatea operei de artă nu se are în vedere integralitatea ei fizică. Dacă opera de artă ar fi integrală din punct de vedere fizic, atunci acțiunea de restaurare ar fi complet inutilă. Unitatea operei de artă se referă, cel puțin în cazul artelor plastice, la unitatea figurativă a acesteia, chiar dacă opera de artă a suportat un proces de degradare, ea este intuită tot ca o operă de artă. Cesare Bradi argumentează că: unitatea organico-funcțională a realității existențiale rezidă ăn funcțiile logice ale intelectului, în timp ce unitatea figurativă a operei de artă este totuna cu intuiția imaginii ca operă de artă, adică este vorba de a recunoaște opera de artă în consistența fizică și în dubla sa polaritate, și anume cea estetică și istorică, pentru a o putea transmite și generațiilor viitoare. Considerarea restaurării în raport direct cu recunoșterea operei de artă ca atare permite acum s-o definim: restaurarea constituie momentul metodologic al recunoașterii operei de artă, în consistența sa fizică și în dubla sa polariatate estetică și istorică, în vederea transmiterii ei în viitor. Astfel, prin restaurare, opera de artă este privită în materialitatea ei, de asemenea ca fiind un obiect valoros din punct de vedere estetic, iar singularitatea ei este indubitabilă, dar în același timp în această ipostază ea trebuie privită ca un produs istoric. Dintre toate aceste aspecte factorul determinant îl are instanța estetică. De pildă, pot exista situații în care restauratorul trebuie să sacrifice anumite părți din substanța materială a operei de artă, dar și în această situație trebuie să se țină cont de instanța estetică. În cazul în care aceasta este anulată, practic dispare opera de artă.

Relația dintre valoarea estetică a operei de artă și valoarea de patrimoniu.

Ambianța culturală, în care elevii se regăsesc în timpul activităților școlare, activități extrașcolare sau activități de loisir, este în cea mai mare parte ambianța culturală locală. Propunerile de analiză vizuală se doresc a fi diversificate din punct de vedere al valorii de patrimoniu, dar în strânsă legătura cu valorile locale apropiate mediului socio – cultural în care elevul el se regăsește, în Râmnicu-Vâlcea. Școala (Colegiul Național Mircea cel Bătrân, Palatul Copiilor și Colegiul Național Alexandru Lahovari ), biserica (Ansamblul Episcopal, biserica Toți Sfinții, biserica Buna Vestire, biserica Cuvioasa Paraschiva), zonele de agrement Capela, Zăvoi și Mircea cel Bătrân (statuia lui Mircea cel Bătrân, statuia Independenței. Monumentul lui Barbu Știrbei), muzee (Muzeul de Istorie, Muzeul de Artă – Casa Simian) și nu în ultimul rând activitățile culturale, evenimente artistice la nivelul municipiului contribuie la un dialog direct între elev și ambianța culturală a mediul său.

Toate obiectele culturii sunt caracterizate prin istoricitate, ele sunt produsul unei istorii și datorită acestei particularități ele reflectă un anumit tip de lume. De pildă, o capodoperă artistică a antichității are încorporată în ea anumite aspecte ale acelei epoci istorice. Materia din care este confecționată are o anumită structură fizico-chimică pe care actualele materiale nu o mai au, apoi tehnica după care a fost executată opera și numai zicem faptul că experiențele personale și de grup ale autorului, particularitățile sale de personalitate, toate acestea se reflectă direct sau indirect în opera de artă. Iar toate acestea s-au petrecut într-o anumită epocă istorică ale cărei determinante nu pot fi eliminate din opera de artă. Dimensiunea temporală a operei de artă evidențiată de Cesare Brandi în următorul mod: „ pentru faptul că, de pildă, Giotto a pictat niște compoziții unanim considerate opere de artă, mai mult decât atât, aclamate ca atare încă de pe timpul lui Giotto însuși, se presupune că aceste opere de artă reprezintă incontestabil epoca în care el a trăit, în sensul că epoca l-a exprimat pe Giotto, mai mult decât Giotto și-a exprimat epoca. Bineînțeles, în această pretenție grosolană este subânțeleasă confuzia celor două momente fundamentale ale procesului creator: primul conduce la individualizarea simbolică a obiectului, în care artistul în libera sa alegere va face sau nu va face să conveargă gusturi și preocupări, teorii și ideologii, aspirații și conspirații pe care le poate avea în comun cu cele ale epocii sale. Este problema lui. Dar, când va trece apoi la formularea acelui obiect, atât de singular și de misterios consacrat, aporturile externe (sublinierea mea) care s-au închegat în obiectul constituit nu vor rămâne deloc ca atare, sau vor rămâne, precum insecta claustrată în picătura de chihlimbar. Timpul în care artistul trăiește va fi sau nu recognoscibil în acea operă, iar valoarea ei, pe acest criteriu, nici nu va spori, nici nu va scădea cu nimic”.

Dimensiunea temporală a operei de artă este incontestabilă, însă ea nu este un factor determinant în constituirea valorii sale estetice. Orice epocă istorică se caracterizează prin predominanța unor ideologii politice și sociale, elitele intelectuale aderă la ele, sau dimpotrivă le recuză, le critică. De asemenea, orice epocă istorică se caracterizează prin existența unor anumite clase și categorii sociale, acestea interacționează unele cu altele într-un anumit mod, de asemenea formele de organizare a activităților sociale și economice diferă de la o perioadă la alta. Toți acești factori se constituie în condiții generale în care artistul trăiește, se dezvoltă și se afirmă din punct de vedere spiritual, însă ele nu pot să se constituie în factori determinați ai actului artistic.

Opera de artă este judecată în funcție de criterii care îi sunt imanente, iar dacă lucrurile ar sta altfel, atunci opera nu ar mai fi operă de artă, ea ar decădea din acest statut. În cel mai bun caz, așa zisa creație artistică ar deveni un obiect de propagandă sau un obiect comun, în orice caz,în acest fel ea s-ar subordona unor cerințe care sunt extrinseci operei de artă.

Timpul este asemenea unui receptacol universal, acesta are un anumit ritm, o pulsație care se măsoară prin succesiunea obiectivă a momentelor înțelese ca subunițăți ale timpului. Mai exact, această succesiune de momente egale cu sine formează un flux al timpului măsurabil cu ajutorul instrumentelor, ceasornicele, orologiile sunt cele care consemnează fluxul timpului.

Acest cadru general al fluxului temporal formează istoria, iar în interiorul ei sunt create diverse obiecte, ele fiind rezultate ale activităților desfășurate de oameni. Obiectele sunt extrem de diverse, din totalitatea lor unele obiecte se afirmă ca niște creații ale omului ce se sustrag acestui flux, ele sunt de fapt momente extratemporale sau opere de artă finalizate și imuabile.

Opera de artă privită în concretețea ei reprezintă unitatea dintre materie și formă, de fapt este o materie in-formată. Materia se caracterizează printr-o anumită virtualitate, de pildă un bloc de marmură poate fi transformată în lespezi, sau într-o sculptură. În schimb, prin formă, adică prin intențiile și viziunea celui care acționează asupra materiei, aceasta va căpăta o formă sau o configurație.

Esteticile au neglijat de cele mai multe ori materia operei de artă, aceasta este deosebit de importantă deoarece ea asigură epifania, survenirea în lume a imaginii. În virtutea faptului că materia este modelabilă, prin natura sa virtuală, materia se poate configura în varii moduri, în funcție de intențiile artistului. Din această cauză nu ne putem folosi decât de un punct de vedere fenomenologic și, sub acest aspect, materia se prezintă ca fiind ceea ce servește epifaniei imaginii.

Materia ca epifanie a imaginii permite dedublarea acesteia ca structură și aspect, de cele mai multe ori acestea au fost confundate în mod intenționat sau nu. Această dedublare este ușor sesizabilă mai ales în restaurarea operelor arhitectonice. De pildă, un edificiu supus unui proces de degradare este restaurat, aspectul său este conservat, chiar dacă cu anumite lacune, dar structura internă a unor coloane care asigură rezistența sa, va fi consolidată pentru a face față unor eventuale cutremure. În exemplul dat, unitatea operei de artă nu a fost atinsă, instanța estetică nu este afectată, imaginea nu este alterată prin diminuări sau adăugiri, în condițiile în care restauratorul a intervenit masiv în structura materială a operei de artă. Structura este suportul imaginii, este fundamentul pe care se produce epifania imaginii, iar odată cu deteriorarea structurii sunt șanse reale ca imaginea să dispară și ea.

Demersul de restaurarea a operelor de artă are ca finalitate redarea unității operei de artă deoarece aceasta nu are doar o valoare estetică, ci și una de patrimoniu. Operele de artă ale unei comunități naționale au o valoare patrimonială în sensul că prin ele se ia act de năzuința acelei comunități de a depășii limitările intrinseci ale timpului. O comunitate evoluată din punct de vedere cultural rămâne în istorie prin creațiile sale culturale și artistice care trebuie să se constituie nu numai bun național, ci să contribuie la îmbogățirea patrimoniului universal.

Pornind de aceste deziderate, restaurarea nu reprezintă un capriciu, o extravaganță sau o aventură financiară, dimpotrivă ea devine o necesitate. O necesitate deoarece, în primul rând în absența unui program există șansele irosirii unui bun public național, iar în al doilea rând prin restaurarea a ceea ce avem valoros, comunitatea noastră își afirmă modul particular de a fi în condițiile în care, particularul nu poate ființa decât prin universal sau întru universal. Demersul de restaurare asigură păstrarea unității unui tezaur național, care însă are conexiuni nebănuite și de cele mai multe ori neconștientizate cu ceea ce se afirmă ca fiind universal.

Reconstituire – conservare-restaurare, înțelese ca mijloace de intervenție asupra operei.

Semnificațiile conceptelor de reconstituire, conservare, restaurare.

Proiectarea actului educațional trebuie centrată pe așteptările elevilor, astfel încât demersul creator al fiecărui elev să plece de la analiza unei opere de artă, analiză vizuală in situ, familiare lor. Aceasta presupune din partea formatorului mult tact pedagogic în abordarea unor conținuturi care pot să conducă la analiza stilistică a unor modificări asupra unității operei de artă. Reconstituirile abuzive sunt atât de primejdios înțelese ca fiind necesare operei de artă; de exemplu repictările datorate unor intervenții cu pretenție de conservare-restaurare, așa cum le întâlnim la biserica Toți Sfinții și pictura în ulei din Catedrala Episcopală Sfântul Nicolae.

Semnificația conceptului de restaurare pare la prima vedere destul de clară, iar la o evaluare superficială nu ar părea că ar putea constitui obiectul unor controverse. Un asemenea consens este unul aparent, mai ales că la nivel de simț comun, obișnuit, chiar o persoană cultivată și cu o educație superioarăpoate confunda conceptul de restaurare cu cel de reconstituire sau de refacere, care este sinonim cu cel de reconstrucție a structurii unui obiect dat. De pildă, un edificiu arhitectural devine, din varii motive, o ruină. Din punctul meu de vedere o descriere a ceea ce este ruina ne-o oferă Cesare Brandi, astfel: „pentru noi, estetic vorbind, va constitui o ruină orice reminiscență de operă de artă care nu poate fi readusă la unitatea potențială fără ca opera de artă să-și devină sieși proprie copie sau fals.”. În acest caz, dacă luăm în considerare o posibilă intervenție umană asupra ruinei, vom decela trei acțiuni posibile, bineînțeles ținând seama și de contextul spațio-temporal în care este plasată construcția, dar și de intențiile celui care intervine:

un tip de acțiune poate viza conservarea ruinei, în condițiile în care ruina nu face parte dintr-un complex arhitectural, iar în acest fel are loc o recuperare a unor reminiscențe ale unui timp trecut, care însă au o valoare pur istorică;

un alt tip de intervenție este reconstituire, refacerea edificiului pentru a-i reda unitatea funcțională. Bineînțeles, în acest caz avem de-a face cu un fals grosolan, însă la mijloc pot sta rațiuni de ordin pragmatic, proprietarul ruinei în acest mod are posibilitatea de a recupera latura funcțională a edificiului;

o a treia formă de intervenție este restaurarea, dar acest lucru este posibil doar atunci când edificiul este o componentă a unui complex arhitectural. De fapt, asupra edificiului în cauză se actionează printr-un proces de conservare, dar cum valoarea estetică a clădirilor este dată de întregul complex, elementul conservat acționează precum o lacună care însă nu afectează unitatea potențială a întregului. În cadrul psihologiei gestaltiste se face deosebirea dintre formă și fond, sau între obiectul percepției și câmpul perceptiv în cadrul psihologiei contemporane. Ioan Mânzat realizează o analiză competentă a gestaltismului: legile organizării perceptive au fost enunțate de Max Wertheimer (1880-1943): legea pregnanței, legea unificării, legea inclusivității, legea continuității, legea proximității și legea similitudinii (legi intrinseci); legea montajului și influenței atitudinii asupra percepției ( legi extrinseci ). Pe baza acestor legi ale percepției putem să explicăm de ce anume atunci când un obiect oarecare în realitatea sa existențială dispune de lacune, totuși el este perceput ca un întreg.

Prin exemplul dat anterior este pus în evidență faptul că există mai multe variante de intervenție asupra unei opere de artă, și anume se poate interveni prin: reconstituire, conservare și restaurare. Însă, doar prin restaurare și conservare se poate reface unitatea potențială a artei în dubla sa polaritate estetică și istorică, pentru ca apoi aceasta să fie transmisă generațiilor viitoare ca o componentă a patrimoniului cultural al unei comunități.

Restaurarea ca intervenție asupra operei de artă este menită să reconstituie unitatea operei de artă, în condițiile în care aceasta a suportat un proces de degradare ca urmare acțiunii timpului și a diferiților agenți asupra unei creații umane caracterizată printr-o anumită perisabilitate.

Totuși, unii autori vorbesc de existența și a unei restaurări preventive, care nu constituie neapărat un fel acțiune profilactică aplicată operei de artă pentru a se preveni eventualele distrugeri sau degradări pe care aceasta ar putea să le suporte la un moment dat. Acest gen de restaurare presupune un fel de vizionarism, sau un gen de anticipare a unor contexte, de diferite tipuri, în care la un moment dat poate fi încadrată o operă de artă, iar aceste concurențe mai mult sau mai puțin fortuite pot conduce, dacă nu la o decăderea operei, cel puțin la diminuarea valorii sale estetice. Un exemplu de restaurare preventivă este aceea în care se adoptă un cadru legislativ care cuprinde reglementările necesare pentru a preveni orice diminuare a valorii unei capodopere artistice. Cesare Brandi oferă un exemplu elocvent pentru ceea ce poate fi numită o restaurare preventivă. Municipalitatea decide să modernizeze o piață publică lărgind străzile de acces, bineînțeles aceasta respectând legislația în vigoare. În respectiva piață există biserica Sant’Andrea della Vallle iar valoarea ei estetică este de dată și de spațialitatea ei, de maniera în care privitorul se poziționează în raport cu fațada edificiului. Însă, odată cu modificare lărgimii străzii perceperea fațadei din anumite poziții alterează efectul vizat de artist, aici nu este vorba de o intervenție directă asupra operei, ci de una indirectă, care însă a contribuit la o diminuare a valorii operei. La fațada de la Sant’Andrea della Valle, focalizarea unică era obișnuită și condiționată de lărgimea străzii. Odată modificată strada, punctul de vedere, inevitabil, a fost împins înapoi și astfel, acum, celui care privește fațada aceasta îi apare mai degrabă ca desenată, decât în volum, cum ar fi trebuit să apară. Ce-ar fi însemnat în acest caz, restaurarea preventivă? … În primul rând, asigurarea unui cadru legislativ care să nu se fi limitat doar la interzicerea modificării fațadei, ci să fi stabilit intangibilitatea zonelor adiacente. Primul termen oglindește o conștiință legislativă analoagă prescripțiilor care încă se pot citi la colțurile străzii privind gunoaiele etc. Sunt dispoziții legislative care nu asanează răul, ci doar îl denunță, drept urmare gunoiul nu va mai apărea în același loc, ci puțin mai încolo…. Așadar, acest termen referindu-se exclusiv la fațadă n-ar salva-o decât sub aspectul existenței sale materiale, dar nu și cu ambientul spațial care o privește în mod special, un asemenea cadru rezultând dintr-o concepție holistică asupra operei de artă.

Ar fi extrem de interesant de analizat, din punctul de vedere al obiectivelor asumate de acest studiu, și semnificația conceptului de conservare, care este de adesea corelat cu cel de restaurare. Astfel, unii autori asociază conservarea cu păstrarea operei de artă în condiții optime, conservarea este un act preventiv cu funcții profilactice. Conservarea are un caracter preventiv, creând condițiile optime de păstrare a obiectelor, asemănătoare cu măsurile de higienă generală, aplicate de oameni pentru a evita îmbolnăvirea și răspândirea bolilor. Mai exact, prin acțiunea de conservare se urmărește o prelungire la maxim a dăinuirii operei de artă în timp, astfel ea este concepută ca o acțiune cu o semnificație mai generală. În schimb, restaurarea, folosind în continuare metafora medicală, are un scop curativ, încercând să înlăture bolile. O operă de artă care a suferit degradări accentuate și semnificative trebuie restaurată, iar specialistul este asemenea unui chirurg, care se străduiește să readucă opera de artă într-o condiție mai bună. În cazul în care nu se intervine apare riscul major al deteriorării ireversibile a operei de artă, în absența restaurări chiar există șansa ca opera de artă să dispară. Restaurarea are un scop curativ, încercând să înlăture bolile sau să prelungească viața unor obiecte îmbătrânite de vreme, iar în unele cazuri să combată deteriorările accidentale. Spre deosebire de restaurare, care în cele mai multe cazuri poate fi parțială, conservarea are un caracter general.

Conservarea este un gen de intervenție care este permanentă, ea urmăreșete prezervarea valorii estetice și istorice a operei de artă, iar restaurarea intervine atunci când opera de artă a suportat un proces de degradare, doar atunci când agenții fizici, chimici sau biologici au acționat asupra materiei din care generează epifania imaginii. Corina Nicolescu subliniază, ca de altfel ca și Cesare Brandi, faptul că: „în unanimitate conservatorii și restauratorii zilelor noastre luptă împotriva ideii învechite conform căreia restaurarea este o reîntinerire, o înnoire sau aducere a monumentului la starea lui inițială. Restaurarea nu înseamnă a face monumentul sau opera de artă mai frumoasă, ci ea constă în aplicarea unor tratamente eficace care să-i asigure astfel o rezistență îndelungată”.

În concluzie, cele trei concepte analizate au semnificații asemănătoare, tocmai din acest motiv pot induce în eroare, iar o clarificare prealabilă a semnificațiilor conceptelor vizate este utilă atât din punct de vedere științific, dar și din punct de vedere pedagogic. Aceste precizări sunt extrem de utile, disciplina Educație Plastică prin finalitățile ei, dar și prin competențele și atitudinile pe care urmărește să le formeze elevilor, are o contribuție importantă la operaționalizarea, cu mijloacelespecifice, idealului educațional. Legea Educației Naționale nr. 1 / 2011, document programatic și strategic pentru constituirea Curriculum-ului Național, în articolul 3 precizează ” Idealul educațional al școlii românești constă în dezvoltarea liberă, integrală și armonioasă a individualității umane, în formarea personalității autonome și în asumarea unui sistem de valori care sunt necesare pentru împlinirea și dezvoltarea personală, pentru dezvoltarea spiritului antreprenorial, pentru participarea cetățenească activă în societate, pentru incluziune socială și pentru angajare pe piața muncii. Corina Nicolescu în lucrarea „Muzeologie generală” inspirată fiind de de Paul Coremans, stabilește principiile care stau la baza activității de păstrare a bunurilor culturale. Astfel, „în primul rând conservarea are prioritate asupra restaurării, principiile restaurării fiind indicate de Paul Coremans în raportul său din 1965, privind formația restauratorilor: „…Principiile în domeniul restaurării variază în funcție de natura obiectului și de starea de conservare a operei într-un mod mai absolut încât atunci când este vorba de patrimoniul țărilor în curs de dezvoltare […] Ce de-al doilea principiu care stă la baza conservării patrimoniului cultural este legat de noul concept al cercetării interdisciplinare. Științele pozitive – fizica, chimia, microbiologia etc – sunt chemate azi să contribuie la cunoașterea materială a tuturor creațiilor omenești. Numai pornind de la aceste două principii fundamentale se vor face pași înainte în domeniul păstrării patrimoniului național”.

Relația dintre conceptele de restaurare, conservare, reconstituire.

Deprinderea elevilor, de a analiza opera de artă cât mai aproape de ceea ce presupune procesul de conservare–restaurare, o considerăm ca fiind benefică pentru înțelegeerea întregului demers artistic. Reconstituirea se cere înțeleasă așa cum teoria restaurării a lui Cesare Brandi precizează ca fiind o ipostază a operei de artă, pe care noi toți o putem recrea mental sau sub forma unui exercițiu practic, folosind mijloace de expresie specifice artelor plastice sau tehnici de modelare 3D. Numai ipotetic și nu practic, opera de artă se cere reconstituită ca fiind un mijloc de validare a unor cunoștințe de arheologie, istorie, literatură etc. Aducem în atenție situl arheologic de la Sarmizegetusa, unde elevii au fost contrariați de realitățile întâlnite aici. Greu de explicat că de-a lungul timpului materialele și propunerea pentru decorul filmului „Burebista”, în regia lui Gheorghe Vitanidis nu sunt mărturii concrete cu privire la sanctuarul circular. Astăzi, motivația că a fost o reconstituire de dragul artei nu mai este un argument care să susțină falsitatea reconstituirii.

Sanctuarul circular de la Sarmisegetuza. Această reconstituire este un fals.

Sursa: http://excursiideweekend.blogspot.ro/2011/04/sarmizegetusa-regia.html

Reconstiuire permisă în 3D sanctuarului circular de la Sarmisegetuza.

Sursa: http://www.romaniadevis.ro/dacia/zona-geto-daca/reconstituiri-3d/item/sanctuarul-mare-circular-sarmizegetusa-regia-reconstituire-virtuala-3d

Procedeele de conservare și restaurare au ca premisă fundamentală recunoașterea operei de artă ca fiind o operă deja obiectivată, deja recunoscută ca atare. Însă acest gen de intervenție nu se poate realiza oricum, ea trebuie să fie una optimă, legitimă și să se fundamenteze o argumentație științifică. Tocmai din acest motiv, unii autori chiar vorbesc de existența unor axiome ale restaurării, de niște principii ale căror evidență nu poate fi negată, acestea având statutul de adevăruri absolut constrângătoare. Unul dintre acești autori este Cesare Brandi, autorul italian susține existența a două axiome ale restaurării, astfel: de aici rezultă prima axiomă: se restaurează numai materia operei de artă iar a doua axiomă este enunțată în următorul fel : „în consecință, poate fi enunțat cel de-al doilea principiu al restaurării: restaurarea trebuie să vizeze restabilirea unității potențiale a operei de artă, în măsura în care acest lucru este posibil, fără a se comite un fals artistic sau un fals istoric și fără a înlătura urmele trecerii operei prin timp.

Prin urmare, restaurarea vizează restabilirea unității operei de artă, dar fără a diminua valoarea sa estetică, dar în același timp păstrând așa zisa patină a timpului, acest tip de intervenție se realizeată exclusiv asupra materiei operei de artă.

Una dintre caracteristicile determinante ale operei de artă este aceea a unității, aceasta fiind o realizare remarcabilă, excepțională a activității umane, dar totuși opera de artă se caracterizează printr-un tip specific de unitate. De pildă, obiectele cu care interacționăm în experiențele cotidiene, dar și în experinețele cognitive, se caracterizează printr-o unitate funcțional-organică. Mai exact, atunci când într-un atelier cineva creează o cană, atunci unitatea canei este dată de integritatea sa fizică, organică deoarece fiecare componetă a obiectului este legată în așa fel încât cana ca întreg, ca unitate să-și desăvârșească menirea de ustensilă. Astfel, cana este smălțuită pentru ca lichidul să fie mai bine păstrat în recipient, forma ei este de așa natură încât să asigure o anumită maniabilitate, urechea este concepută tot în această manieră. Altfel spus, aici întregul fizic, integritatea obiectului îi asigură unitatea, iar orice intervenție sau modificare intervenită în materialitate cănii îi afectează unitatea.

Însă lucrurile nu stau așa în cadrul operei de artă figurative, aici se operează cu imagini și nu cu obiectele materiale ale existenței, materia operei de artă urmează să fie o replică, nu neapărat fidelă, a obiectului real. În experiențele comune, dar și prin discursul științific se urmărește evidențierea conexiunilor funcționale și determinative dintre obiecte, în acest context sunt descrise regulile sau legile care conectează obiectele și fenomenele care în aparență sunt disparate, adică în aparență par a fi fără nicio legătură unele cu altele.

Știința extrage apectele mai puțin vizibile ale realității din punctul de vedere al relațiilor cauzale dintre obiecte și fenomene. În schimb, prin opera de artă, creatorul urmăreșete să extragă ceea ce mai puțin vizibil din realitate din punctul de vedere al frumuseții, sau incearcă să creează o lume virtuală a propriului Eu, o lume în care se regăsește frumosul, iar epifania imaginii ca manifestare a operei de artă are ca intenționaliate frumosul, sau frumusețea caracterizată prin universalitate. Imaginea este realmente și exclusiv doar ceea ce apare: reducția fenomenologică, care servește la investigarea existentului, devine în Estetică chiar o axioma care definește esența imaginii. De aceea, o imagine pictată a unui om din care s-ar vedea un singur braț n-ar putea fi considerată, din acest motiv ca fiind mutilată, pentru că în realitate, nu posedă nici un braț deoarece „brațul care se vede pictat” nu este un braț, ci doar o funcție semantică în contextul figurativ dezvoltat de imagine. Presupunerea acelui braț, adică a acelui care ne este înfățișat, nu mai ține de contemplarea operei, ci de operația contrară celei prin care s-a născut opera de artă, adică retrogradarea ei la statutul de reproducere a unui obiect natural, a cărui reprezentare – în cazul nostru a făpturii de om – trebuie să posede un al doilea braț. Mai exact, opera de artă nu este o reproducere a unui obiect real, nu este o copie a acestuia, de aici unitatea de alt nivel și de alt statut al operei de artă. Din acest motiv, chiar dacă opera a suportat niște mutilări, prin actul contemplativ receptorul de frumos reface unitatea figurativă a imaginii prin intuiția frumosului reflectat prin respectiva imagine.

Pornind de la aceste precizări, o concluzie extrem de interesantă este aceea că operă de artă care a suportat deteriorare de ordin fizic rămâne rămâne potențial tot o operă de artă, iar fiecare fragment poate fi utilizat pentru a reface unitatea operi de artă. Însă, intervenția de restaurare este absolut necesară pentru a se stopa procesul de degradare, iar prin această acțiune restauratorul trebuie să țină cont atât de instanța estetică, cât și de cea istorică.

Așa cum a fost precizat într-un paragraf anterior, una din axiomele restaurării este aceea că trebuie să se acționeze asupra materiei operei de artă. În acest caz, o întrebare legitimă ar fi: în condițiile în care opera de artă a suportat mutilări, în condițiile în care restauratorului îi este interzis să aducă orice adăugire operei de artă, atunci cum anume se restabilește unitatea operei de artă care suportă o acțiune de restaurare ?

O soluție extrem de ingenioasă o la această problemă o oferă Cesare Brandi în cadrul lucrării “Teoria restaurării” valorificând datele oferite de cercetările psihologiei gestaltiste. Astfel, în cadrul psihologiei gestaltiste se face deosebirea dintre formă și fond, sau între obiectul percepției și câmpul perceptiv, numit și fond perceptiv în cadrul psihologiei contemporane. Atunci când în fața unui câmp stimulator, subiectul nu evidențiază nici un înțeles și nu vizează nici un scop special, pozițiile de figură (obiect) și de fond sunt impuse preponderent de „jocul” elementelor și însușirilor obiective (în general, în prim plan se vor impune elementele și însușirile mai puternice, mai neobișnuite); dimpotrivă, atunci când subiectul este motivat și se orientează anticipat (pe baza unui set pregătitor) spre ceva anume, selecția va fi influențată preponderent de factori psihologici. Când într-o mulțime căutăm o persoană anume, detectarea și identificarea ei o propulsează în prim-planul percepției, devenind figură, iar restul indivizilor trece pe plan secund, contopindu-se în fond. În mod similar, când într-o orchestră ne fixăm atenția auditivă asupra unui anumit instrument, acesta iese în prim plan și ocupă zona centrală a conștiinței, în timp ce restul instrumentelor trec la periferia câmpului conștiinței, formând fondul percepției. De asemenea, reprezentanții psihologiei gestaltiste, dar și cercetările psihologiei contemporane au evidențiat o serie de legi ale percepției. Legea structuralității exprimă supremația întregului asupra părții, care face ca invarianții de structură să acționeze în sens compensator și întregitor în raport cu eventualele lacune, omisiuni sau inversiuni (cazul figurilor lacunare, al cuvintelor în care sunt omise, inversate sau dublate anumite litere). Percepția posedă astfel o schemă internă structurată, care face ca ea să-și păstreze individualitatea în pofida unor transformări perturbatoare ale câmpului stimulator extern”. O altă lege analizată de Mihai Golu este legea bunei continuități exprimă faptul că o configurație externă tinde în perceție să fie continuată în același sens și să se închidă, devenind astfel intern echilibrată. În orice câmp fizic extern dezorganizat, percepția introduce vectori de structurare, de la deschis către închis, de la neechilibrat la echilibrat, de la eterogen la omogen. Pe baza acestor legi ale percepției putem să explicăm de ce anume atunci când un obiect oarecare în realitatea sa existențială dispune de lacune, totuși el este perceput ca un întreg.

Acest rezultat remarcabil poate fi valorificat în cadrul procesului de restaurare, lucru afirmat de Cesare Brandi, de fapt aceasta particularitate a procesului perceptiv constituie un argument central în constituirea unei teorii a restaurării care să fie în măsură să legitimeze intervenția omului asupra unei opere de artă fără a-i diminua valoarea estetica. De pildă, în acest context poate genera mari controverse problema lacunei dintr-o operă de artă. Astfel, o lacună de pe suprafața unei picturi poate fi percepută ca fiind un nou obiect pe anumit fond, acest fond este de fapt imaginea picturii, lucru care alterează pictura însăși. Astfel se produce o emergență a lacunei, o punere a ei în prim plan și împingerea pe un plan secund picturii înseși, lucru ce reprezintă de fapt o decădere a operei de artă. Rostul acțiunii de restaurare este de a „recupera” valoarea estetică a operei de artă, iar acest lucru se poate realiza numai dacă lacuna va fi integrată în imagine, iar imaginea ca unitate devine obiect al percepției fiind astfel evitată dedublarea obiect al percepției – fond perceptiv.

Din punct de vedere tehnic acest lucru se poate realiza fructificând o anumită particularitate a procesul perceptiv. În mod obiectiv, lacuna nu poate fi înlăturată, ea este o lipsă, o caracteristică ce ține de caracterul operei de artă. Însă, restauratorul trebuie să identifice o soluție prin care să opteze pentru o anumită nuanță a culorii care însă să nu fie doar o simplă completare a texturii imaginii. Conform celei de a doua axiome, culoarea așatrebuie aleasă încât să permită percepția continuității imaginii picturii sub lacună. Numai în acest mod se poate evita situația în care lacuna funcționează ca o figură căreia pictura îi servește drept fond, restauratorul trebuie să găsească soluția tehnică optimă pentru ca în percepția concretă a operei, în contemplarea efectivă a operei de artă lacuna trebuie pusă într-o situație încât să servească drept fond pe care să se proiecteze pictura. Acest criteriu a fost aplicat în cazul dificilelor repictări ale fondului din Bunavestirea lui Antonello Da Palazzolo Acreide; lacunele apar ca niște pete deasupra picturii. Nu este soluția optimă, dar oricum cea mai bună decât cele anterioare. În realitate, pentru a o îmbunătăți, a fost suficientă aplicarea principiul diferențierii planurilor (acolo unde echilibrul culorilor o permite) procedând în așa fel încât lacuna să nu funcționeze ca figură căreia pictura îi servește drept fond, ci ca fond pe care se proiectează pictura […] Această soluție, deși născocită intuitiv, și-a primit girul și motivația din psihologia gestaltistă, tocmai datorită faptului că fructifică un mecanism spontan al percepției.

Conservarea este o operație complementară restaurării, se vorbește despre conservare în următoarele situații tipice:

Opera de artă, în ipostaza de creație umană este potențial supusă unui proces de degradare, asupra ei acționează agenți fizici, chimici, biologici, mai mult, ea poate deveni obiectul unei acțiuni umane accidentale. În acest context, unii autori argumentează pentru o semnificație extinsă a conceptului de conservare, adică ea este un gen de intervenție permanentă a specialistului asupra unui bun cultural. Corina Nicolescu este puternic influențată de Paul Coremans, care a condus Laboratorul central al muzeelor din Belgia. Citându-l pe Paul Coremans ea enunță ca o „axiomă” a conservării, primatul acesteia față de restaurare. Astfel, Corina Nicolescu susține: „în primul rând conservarea are prioritate asupra restaurării, principiile restaurării fiind indicate de Paul Coremans în raportul său din 1965, privind formația restauratorilor: „…Principiile în domeniul restaurării variază în funcție de natura obiectului și de starea de conservare a operei într-un mod mai absolut încât atunci când este vorba de patrimoniul țărilor în curs de dezvoltare” În acest sens, conservarea este o măsură profilactică, preventivă prin care se urmărește prevenirea degradării, a mutilării de orice fel a operei de artă. Tocmai această semnificație generală asociată conceptului de conservare garantează și primatul ei față de acțiunea de restaurare. Mai exact, restaurarea este o intervenție post factum, restauratorul își exersează competențele și abilitățile asupra operei de artă abia atunci când procesul de conservare a eșuat într-un fel sau altul, iar bunul cultural a suportat o degradare.

Opera de artă a suportat o mutilare, iar amploarea acesteia nu permite o restaurare, iar pentru a nu pierde definitiv opera, specialistul acționează asupra ei pentru a opri procesul ireversibil al degradării. Opera este conservată, păstrată ca o mărturie a unui alt timp, se păstrează în acest fel instanța istorică cu diminuările de rigoare a instanței estetice. Astfel, prin conservare opera deteriorată este păstrată în noua sa formă, iar valoarea sa devine doar una pur istorică, ca o mărturie a existenței unei foste opere excepționale.

Opera de artă a suportat o mutilare, dar ea face parte dintr-un complex, dintr-un ansamblu a cărei valoare estetică este dată de unitatea complexului artistic și nu neapărat de elementul care a suportat un accentuat proces de degradare. În acest caz, conservarea reprezintă un moment subordonat acțiunii de restaurare, de fapt prin intervenția realizată asupra părții va conduce la salvarea valorii estetice a întregului ansamblu estetic. Acest tip de intervenție este justificat pe baza unui mecanism similar celui descris în cadrul psihologiei gestaltiste, mecanism descris într-un paragraf anterior când a fost analizat raportul dintre lacună și pictură. Legătura dintre ruină și un alt complex, cu sau fără soluție de continuitate, nu schimbă parametrii păstrării „în viață” și amplasării sale, fără nici un gen de completări. Dacă intră în discuție o operă de artă a cărei ruină a fost „reabsorbită”, cea de-a doua operă de artă (cea care a absorbit-o pe prima) are de-acum dreptul să primeze. Astfel, de pildă, nu trebuie refăcută fereastra poliformă medievală de pe fațada palatului manierist din Piazza di Cavalieri din Pisa; ruina chiliei șoimilor (Muda) era încorporată palatului de Cinquecento și nu mai păstra decât o prea puțin importantă nuanță istorică pentru care era suficientă o placă comemorativă; nu era deloc necesar să se adauge realității mirifice și pure a Cântului Contelui Ugolino, falsa poliformă pisană pe care restauratorul a redeschis-o și a completat-o fantezist. Aparent diferită, dar, în esență identică, este problema conservării așa numitei Case a lui Cola di Rienzo sau de Crescenzi din Via del Mare, căreia trebuia să i se respecte conexiunea cu alte construcții ulterioare, dar nu și înlocuirea istoric falsă, cu o construcție nouă cu totul arbitrară, care a sufocat ruina, i-a distrus arealul propriu, fără a reuși să-l integreze într-un alt mod, fiind percepută ca respingătoare, ca o excrescență sau ca o nepotrivită secreție. În această situație trebuia păstrată nu numai ruina monumentului, ci și ambianța de care el este legat, ambianță determinată de ruină.

Opera de artă care a suportat o mutilare va fi reconstituită pentru a-i asigura o valoare pur utilitară. Evident că în acest caz avem de-a face cu un fals absolut și din punct de vedere estetic, dar și din punct de vedere istoric. Prin reconstituire se pierde orice legătură cu opera originală, noul obiect nu are nimic de-a face cu originalul, adăugirile ulterioare devin excrescențe, corpuri străine care mutilează și degradează iremediabil originalul. Completările, adăugirile, chiar reconstituirile integrale sunt condamnabile deoarece promovează un fals grosolan deoarece sunt copii sau imagini ale unor imagini. Acel adagio nostalgic: „Așa cum era, unde era, socotind timpul reversibil și opera de artă reproductibilă, constituie negarea principiului restaurării însuși și o ofensă adusă istoriei și esteticii.

Prin urmare, semantica celor trei concepte analizate, și anume restaurare, conservare și reconstituire, este diferită, sferele lor de cuprindere, universurile lor de discurs sunt diferite chiar dacă există unele interacțiuni.

Conservarea este un gen de acțiune umană care urmărește păstrarea operelor de artă, a bunurilor culturale în general, în condiții cât mai adecvate, ținând seamă de acțiunea diferiților agenți. Astfel, orice bun cultural devenit și operă de patrimoniu devine și un bun public, care trebuie expus și făcut vizibil, astfel încât să devină cât mai accesibil oricărui membru al unei comunități naționale, chiar universale. În aceste condiții, asupra operei de artă acționează diverși agenți factori, interacțiunile cu publicul pot avea consecințe nefaste asupra operei de artă.

Datorită acestei particularități, se delimitează două accepțiuni ale conceptului de conservare. Astfel, există o conservare în sens larg, iar aceasta intervine atunci când specialiștii creează condițiile optime care să asigure și să garanteze integritatea bunului de patrimoniu. Bineînțeles, acțiunile de acest tip se constituie în premise absolut necesare oricărui demers care vizează de conservarea operei de artă. Este vorba de asigurarea unui ambient în care să există temperatura și umiditatea adecvate, apoi acțiunea luminii naturale și a celei artificiale să nu afecteze integritatea bunului de patrimoniu, asigurarea unui microclimat care să nu afecteze în nici un fel integritatea fizică a bunului cultural etc

Toate aceste acțiuni se desfășoară concomitent cu monitorizarea stării în care se află operele de artă, în acest fel se creează fișe, dosare științifice, diferite tipuri de înregistrăricare se constituie în adevărate probe privind istoricul operei de artă. Astfel, conservarea concepută în acest sens, constituie o supraveghere și o monitorizare în timp a stării operei de artă, iar în funcție de diferiți factori se va decide în legătură cu modul concret de intervenție asupra bunului cultural.

Apoi, în sens restrâns conservarea poate reprezenta o etapă absolut necesară în cadrul procesului de restaurare. Așa cum s-a precizat, opera de artă are un anumit gen de unitate, iar atunci când o parte a sa este degradată, pentru a salva unitatea întregului, partea mutilată va fi conservată, păstrată pentru a prezerva valoarea estetică și istorică a operei de artă.

Trebuie subliniat că atât conservarea, cât și restaurarea presupun acțiuni multidisciplinare, chiar interdisciplinare. În condițiile în care restauratorul acționează asupra materiei operei de artă, o asemenea intervenție trebuie să fie fundamentată științific. Analizele de natură fizică, chimică și biologică oferă informațiile absolut necesare pe baza cărora specialistul în conservare-restaurare își fundamentează acțiunile, numai în acest fel va dispune de o imagine adecvată în funcție de care va opta pentru o intervenție sau alta.

În concluzie, unitatea operei de artă se poate reface prin intermediul restaurării și a conservării, în vreme prin reconstituire se creează falsul estetic și istoric. Practic prin reconstituire se recreează un nou obiect, iar acesta va avea alte finalități și valori care sunt diferite din punct de vedere estetic și istoric, adică finalitățile sale sunt extrinseci operei de arta. Conservare și restaurarea sunt singurele demersuri și acțiuni legitime care pot asigura refacerea unității potențiale a operei de artă, iar în acest fel bunul cultural își păstrează deopotrivă valoare estetică, dar și semnificația istorică.

Partea a-II-a

Semnificația psiho-pedagogică a conceptelor: valoare de patrimoniu, opera de artă, conservare, restaurare.

1.1 Principalele tipuri de abordare ale curriculumului național.

Societatea contemporană este una a cunoașterii, dezvoltarea economică, socială și culturală a unei comunități naționale este de neconceput în absența cunoașterii. Însă cunoșterea este o creație umană, pentru ca societatea să se înscrie pe o asemenea traiectorie este necesar ca și cetățenii ei, resursa umană să se constituie într-un autentic capital social

Cu toate că există o varietate de definiții înrudite, ce au fost descrise ca un fel de panaceu" pentru problemele societății moderne, toate definițiile au în comun idea că "rețelele sociale au valoare. La fel cum o șurubelniță (capital fizic) sau o educație universitară (capital uman) pot să crească productivitatea, la fel contactele sociale pot afecta productivitatea indivizilor și a grupurilor., iar capitalul social să devină un motor al procesului ascendent al dezvoltării generale.

Datorită acestor tendințe, sistemul educațional românesc încearcă să facă față realităților tot mai complexe, se fac eforturi pentru o sincronizare a sistemului nostru educațional cu ceea ce se petrece în plan mondial. Tocmai din acest motiv, se constată și la noi în țară existența a mai multortipuri de abordări curriculare.Toate aceste abordări suscită polemici la nivel conceptual, iar în plan practic se creează rezistențe și ies la suprafață inerții, habitusuri care sunt contrare abordării inovative a sistemului educațional. Astfel, principalele abordări curriculare contemporane sunt:

Abordarea bazată pe discipline, iar din punct de vedere pedagogic, disciplina de învățământ reprezintă un decupaj didactic al unui domeniu de cunoaștere. Principala caracteristică a unei asemenea abordări este aceea că este centrată pe funcția informativă a demersului didactic. Profesorul Păun vorbește de metafora orașului, vizând astfel structura monodisciplinară a disciplinelor de învățământ: „Putem asemui acest peisaj curricular cu un oraș care este construit din străzi paralele și perpendiculare unele pe celelalte, singurele zone de întâlnire fiind intersecțiile, riguros delimitate și regularizate prin prezența semafoarelor și semnelor de circulație care nu permit încălcarea regulilor. Străzile pot fi considerate ca fiind disciplinele de studiu care funcționează de sine stătător și se întâlnesc foarte rar în intersecții predeterminate și riguros delimitate și care nu permit cooperări efective întrucât intersecțiile sunt locuri de oprire, tocmai pentru a evita contactul cu vehiculele sau pietonii care vin din altă direcție. Putem schimba uneori denumirea străzilor (a obiectelor de învățământ), putem realiza anumite modificări arhitecturale pe fiecare stradă, putem scurta sau prelungi străzile, putem chiar adăuga străzi noi, dar aceste modificări nu afectează structura de bază a orașului (deci a curriculumului). Este ceea ce putem numi metafora orașului;

Abordarea pluridisciplinară (multidisciplinară) are în vedere situația în care o temă de studiu este abordată și analizată din perspectiva mai multor discipline, care însă își păstrează neschimbată structura și rămân independente unele în raport cu celelalte, dar la acest nivel, integrarea are loc doar la nivelul conținuturilor;

Abordarea interdisciplinară presupune o intersectare a ariilor disciplinare, fiind depășite limitele stricte ale disciplinelor, iar integrarea nu are loc doar la nivelul conținuturilor, ci se urmărește realizarea unor obiective mai înalte ale învățării, se urmărește realizarea unor competențe transversale: gândire critică, rezolvare de probleme, comunicare eficientă, lucrul în echipă etc

Abordarea transdisciplinară implică toate nivelurile anterioare de integrare, asigură cea mai eficientă formă de învățare, dar aduce în plus formare unor competențe în jurul unor probleme relevante ale vieții reale. Potrivit fizicianului Basarab Nicolesco, transdisciplinaritatea se referă la „ceea ce se află în același timp și între discipline și înăuntrul diverselor discipline și dincolo de orice disciplină”, iar finalitatea ei fiind aceea de a asigura înțelegerea lumii prezente, atât a celei sociale, cât și lumea naturii, dar în același timp să se asigure unitatea cunoașterii;

Abordarea modernă a disciplinei Educație artistică rezultă și din Nota de Prezentare a Programei școlare pentru clasa a-XI-a unde este fundamentată importanța studierii acestei discipline în cadrul liceului. În acest context, disciplina Educație artistică valorifică competențele dobândite de elevi prin studierea disciplinelor din cadrul ariei curriculare Arte, în clasele a IX-a și a X-a – ciclul inferior al liceului. Noutatea în proiectarea curriculumului pentru această disciplină constă în abordarea integrată a fenomenului cultural-artistic, cu scopul de a-l analiza dintr-o pluralitate de puncte de vedere și de a-l valorifica atât la nivel individual, cât și la nivelul comunității. Această ofertă educațională contribuie la sensibilizarea tinerei generații față de valorile culturale, astfel încât acestea să fie descoperite, promovate și conservate. În contextul în care se manifestă agresiv standarde uniformizatoare, stereotipuri culturale și prejudecăți, educația artistică constituie unul dintre fundamentele educaționale, care pot favoriza abordări individualizate, particularizate, selective, autentice, conștiente. Importanța elementului cultural local se justifică prin nevoia de resurse didactice și metodologice și de parteneri instituționali în derularea unui demers didactic eficient, orientat spre practică, atât în beneficiul elevilor, cât și al comunității.”

Aspectele culturale locale vor fi integrate fenomenului cultural la nivel național și universal, pentru conștientizarea identității culturale a elevilor și a valorii acesteia în viața socială a viitorilor cetățeni. .

În concluzie, putem asigura următorul tablou al principalelor abordări curriculare – vezi Anexa 1.

Ar fi deosebit de utilă precizarea semnificațiilor pe care le are conceptul de curriculum. Din punct de vedere etimologic termenul „curriculum” ca substantiv însemnă alergare, cursă, car de de curse etc. Explicația etimologică spune ceva despre ce însemnă termenul, însă este necesară o analiza mai aprofundată, astfel în teoria curriculumului se face distincție între două sensuri ale termenului curriculum:

În sens larg, prin curriculum se înțelege totalitatea proceselor educative și al experiențelor de învățare prin care trece un elev pe durata traseului său școlar;

În sens restrâns, curriculumul cuprinde ansamblul documentelor școlare cu un caracter reglator și care consemnează informațiile privind experiențele școlare pe care școala le oferă elevului. De regulă, aceste documente formează conținutul a ceea ce literatura de specialitate numește ca fiind curriculumul formal;

Conținutul învățământului preuniversitar este asigurat prin Curriculumul național, iar componentele acestuia, așa cum sunt definite prin Legea Educației Naționale,sunt reprezentate de planurile cadru și de programele din învățământul preuniversitar. La rândul lor planurile cadru, la nivelul învățământului liceal filiera teoretică și vocațională, au următoarea structură:

Trunchiul comun constituie oferta curriculară obligatorie, incluzând activități școlare obligatorii pentru toți elevii, indiferent de specializare;

Curriculumul diferențiat constituie oferta educațională alocată de la nivel central cuprinzând alocările orare specifice pentru fiecare profil;

Curriculumul la decizia școlii cuprinde ore alocate pentru dezvoltarea ofertei educaționale proprii fiecărei organizații școlare;

Un aspect destul de puțin cunoscut de profesori, de cei direcți implicați în procesul educațional, îl constituie faptul că așa numitul Curriculum la decizia școlii la rândul său este diferențiat. Astfel, vom deosebi la nivel liceal:

Aprofundarea este un aspect al CDȘ care este desprinsă dintr-o disciplină de studiu și vizează aprofundarea competențelor specifice ale disciplinei avute în vedere.Trebuie specificat faptul că acestui opțional nu i se alocă rubrică nouă în catalog;

Extinderea este un tip de desprins dintr-o disciplină de studiu CDȘ prin care se urmărește extindere competențelor generale ale disciplinei vizate, prin intermediul a noi competențe cărora le sunt asociate noi competențe. Trebuie specificat faptul că acestei discipline i se alocă rubrică nouă în catalog;

Opțional ca disciplină nouă introduce o nouă disciplină în afara celor existente în trunchiul comun fiind definite noi competențe cărora li se asociază conținuturi noi.Trebuie specificat faptul că acestei discipline i se alocă rubrică nouă în catalog, în același timp fiind obligatorie aprobarea inspectorului de specialitate;

Opțional integrat introduce o nouă disciplină, conținuturile și competențele nu sunt prevăzute în programa școlară, noutatea constând în faptul că propune o temă integratoare pentru o anumită arie curriculară, sau chiar pentru mai multe arii. Conținuturile sunt complexe, integrative și au pronunțat caracter interdisciplinar;

Pe această organizare curriculară oaltă componentă esențială a Curriculumului Național este programa școlară, aceasta aflându-se într-o relație de decurgere logică din Planul cadru. Ultimele verigi, pe această structură, lereprezintămanualul școlar. Manualul reprezintă un „document oficial de politică a educației, care asigură concretizarea programei școlare într-o formă ce vizează prezentarea cunoștințelor și capacităților la nivel sistemic, prin diferite unități didactice, operaționalizabile, în special din perspectiva elevului”. La fel și auxiliarele curriculare, toate acestea constituindu-se în mijloace sau instrumente cu ajutorul cărora sunt formate elevilor competențele specifice și cele generale, dar și transmise valori și atitudini.

Specialiștii în științele educației au analizat principalele funcții pe care le are manualul. Uneori punctele de vedere sunt polemice, dar totuși, există un consens cu privire la următoarele funcții pe care le poate avea un manual școlar:

Manualul are o funcție de informare, adică este un ansamblul structurat de informații și cunoștințe, de conținuturi pe temeiul cărora sunt create competențele, valorile și atitudinile;

Manualul are rolul de a forma, de a modela personalitatea elevului, acesta trebuie să pună în acțiune procese și însușiri psihice, ridică probleme, stimulează activismul mintal și atitudinal în genere;

Funcția de antrenare se referă la faptul că manualul trebuie să motiveze elevul, să-i stârnească curiozitatea intelectuală;

Funcția de autoinstruire vizează realizarea conexiunii inverse, cadrul didactic obține informații relevante cu privire la gradul în care elevul a reuși să înțeleagă conceptele prezentate într-un manual;

Bineînțeles, manualul este un instrument important atât pentru elevi, cât și pentru cadrele didactice, însă rolul decisiv revine profesorului de la clasă. Acesta prin talentul său pedagogic este în măsură să motiveze elevii, să-i încurajeze, iar acest lucru se poate realiza prin accesibilizarea unui conținut informațional abstract și prin selectarea acelor date informaționale și concepte care se pot constitui în puncte nodale în cadrul învățării active.

În condițiile în care România se raliază marilor tendințe în planul abordărilor curriculare, în mod evident, aceste aspecte se regăsesc și la nivelul manualelor. Astfel, unii autori argumentează că există un tip de manual tradițional și un tip de manual modern, caracteristicile lor fiind date prin intermediul următorului tabel – vezi Anexa 2.

Auxiliarele curriculare reprezintă niște materiale conexe, ele având următoarele roluri educaționale:

Aduc un plus de informație, de regulă sunt utilizate de elevii capabili de performanțe școlare deosebite;

Contribuie la consolidarea unor competențe deja formate;

Asigură individualizarea învățării;

Ușurează înțelegerea;

Sunt un suport pentru evaluarea și autoevaluarea elevului;

În literatura de specialitate sunt prezentate ce

le mai utilizate auxiliare curriculare, cele mai importante fiind:

Auxiliarele clasice, care se adresează elevilor:

Culegeri de texte, crestomații, albume foto, albume de artă etc

Culegeri de probleme și exerciții;

Caiete de muncă independentă pentru elevi;

Tehnologiile multimedia, care se adresează elevilor:

Platformele educaționale de tip e-Lerning, cum ar fi în România AeL (Advanced eLearning), Platforma integrată INSAM, Platforma educațională Think Quest – Oracle Education Foundation etc Aceste platforme se prezintă sub forma unor pagini web, pe ele se creează o comunitate care schimbă informații, împărtășește experiențe ale învățării etc De asemenea, prin intermediul acestor auxiliare elevii își consolidează competențele TIC, dispun de instrumente obiective de evaluare și autoevaluare, prin display-ul plăcut elevii sunt stimulați să fie atenți și motivați.

Tabla interactivă „Smart Board” funcționează fiind conectat cu un calculator și un videoproiector.

Internetul prin paginile web pe care le oferă, prin site-urile cu caracter educațional, blogurile educaționale, de tipul wikispaces etc.

Cunoscând toate acestea, pentru relevanța pedagogică a valorii de patrimoniu a operei de artă ar fi bine să clarificăm că toate mijloace didactice ajută la formarea competențelor (identificarea elementelor de patrimoniu local , în contextul patrimoniului național, după repere stilistice și istorice, evaluarea elementelor de patrimoniu înscrise în liste, elaborarea unor fișe de patrimoniu pentru elementele de patrimoniu local, structurarea propriilor atitudini estetice față de fenomenul cultural-artistic, identificarea de criterii pentru autoanaliza critică în ipostazele consumator, consumator avizat al actului cultural-artistic.)

Un studiu de caz prin investigația in situ urmărește pe parcursul lecțiilor să furnizeze materiale vizuale și interesante, într-o varietate grafică, propune utilizarea unei varietăți tehnologice (computer, videoproiector, camera foto și cameră video, pagini web) în realizarea unor activități care au ca scop imediat elaborarea unor fișe, fotografii, prezentări PowerPoint, schițe, crochiuri.

În concluzie, în zilele noastre profesorul, elevii au la dispoziție o multitudine de materiale care se pot construi în mijloace eficiente pentru o învățare profundă. Numai în așa fel, elevii, tinerii își vor putea dezvolta competențe profesionale și transversale, care vor facilita integrarea lor socio-profesională.

1.2 Integrarea conceptelor de valoare de patrimoniu, opera de artă, conservare, restaurare în demersul didactic.

În zilele noastre, în secolul XXI în care tehnologia informației s-a impus într-o proporție în care practic dă măsura unei civilizații, se pot constata două mari tendințe și anume: în primul rând, e vorba de o psihologizare excesivă a manierei de raportare a oamenilor la lume, iar în al doilea rând, de o estetizare, nu mai puțin excesivă, a arealului social. Cele două mari trenduri, chiar dacă sunt diferite, totuși între ele există o conexiune organică, naturală.

Când se aduce în discuție psihologizarea modalităților de raportare la lume, se are în vedere faptul că orice criteriu al aprecierii îl constituie individul, sau în cel mai bun caz comunitatea din care acesta face parte. Mai exact, valorile sunt considerate subiective, diferite de la individ la altul, comunitățile umane creează cadre axiologice proprii, caracterizate prin particularități care le fac să fie incomensurabile. Problema incomensurabilității valorilor a condus la conceptul de multiculturalism, iar transpunerea acestuia în plan social a condus la un eșec, deoarece efectul său a fost enclavizarea unor întregi comunități umane. Incomensurabilitatea valorilor pornește de la presupoziția că nu există valori dezirabile – indezirabile, moduri de viață superioare, respectiv inferioare. Atunci când caracterizăm mai multe sisteme de valori, nu dispunem de criterii de ierahizare a lor, ceea ce știme că ele sunt diferite. De pildă, ni se spune că trăim din punct de vedere politic într-o post-democrație, iar din punct de vedere social țările dezvoltate au trecut la faza post-materialistă, structura economică este una a post-capitalismului etc

Toate aceste concepte nu sunt simple ficțiuni, ele descriu o realitate concretă, astfel că viața politică democratică nu se mai bazează pe o aderență obiectivă a militanților la o doctrină, ci pe modul în care organizațiile politice, prin tehnici de marketing să manipuleze trăirile maselor. La rândul lor, societățile dezvoltate au reușit prin intermediul performanțelor economice să limiteze impactul sărăciei, acoperirea nevoilor elementare ale cetățenilor nu mai este o chestiune de urgență. În aceste condiții, aspirațiile individuale se orientează mai ales spre satisfacerea unor trebuințe mai puțin urgente, dar cu o coloratura psihologică mult mai accentuată.

Procesul complementar al psihologizării îl constituie estetizarea vieții sociale. Acest lucru este posibil datorită multiplicării posibilităților de popularizare a artei, această tendință evidentă, manifestându-se prin diferite forme: creații muzicale transmise prin televiziuni, posturi de radio sau prin internet, înregistările audio și video, care au generat o întreagă industrie a producței artistice, emisiuni de divertisment transmise prin posturile de televiziune, tipăriturile care au „democratizat” accesul unor categorii largi ale populației la albumele de artă, la revistele de artă altădată apanajul exclusiv al unei elite sociale, dezvoltarea înregistrărilor de tot felul pe suport digital etc

Chiar dacă toate aceste „produse” sunt niște reproduceri, ele au o funcție educativă incontestabilă, specialiștii în științele educației recunoscând virtuțile formative și informative ale educaței informale. Totuși, ele rămân niște reproduceri și generează iluzia autenticității, aceste surogate nu pot suplini contactul direct al receptorului cu opera de artă, iar aceasta nu poate fi contemplată și admirată decât in situ, adică în muzee, săli de expoziție etc. Studiul unor opere de artă din patrimoniul local poate fi rezultatul unei investigații, ca metodă didactică, prin contactul direct al elevilor cu originalul acestei, opera de artă devenind mijloc didactic. O aplicație practică, în acest sens, este investigația făcută de creatorii stilului neoromânesc, care au avut ca punct de plecare forme stilistice ale artei medievale, pe care le-au adaptat unor funcții cerute de viață cotidiană contemporană lor. Creația arhitecților care au definit stilistic arhitectura unor monumente istorice este în imediata apropiere a elevilor din Colegiul Național Mircea cel Bătrân Râmnicu-Vâlcea. Analiza vizuală a acestor monumente istorice este un prilej de fixare și consolidare a unor cunoștințe, valori și atitudini pe care elevii le dobândesc în activitatea la clasă. Prin abordarea unor conținuturi și mijlocirea lor prin activități practice, monumentul istoric se „dezvăluie” ca fiind original, unic, creat cu materiale specifice și operă de artă, semnată de autor.

Orice reproducere, oricât de reușită ar fi, nu poate fi pusă sub semnul egalității, din punct de vedere estetic, cu originalul. Însă, contactul cu „surogatul” poate declanșa o stare emoțional-afectivă al receptorului, acesta poate trăi o stare de desfătare, de plăcere pur hedonistă, însă riscul ce intervine este acela că receptorul nu va trece dincolo de senzorialitatea pură, iar înțelegerea sa limitându-se doar la fenomenalitatea manifestării imaginii. Mai exact, reproducerea operei de artă poate contribui la o popularizare a artei, însă receptorul trebuie educat și învățat mai ales cum anume să se raporteze la o operă de artă, iar apoi să fie capabil să emită o judecată de gust critică și bine întemeiată.

În condițiile în care discuția este pusă în cei doi termeni maniheiști: operă de artă – reproducere, în mod legitim trebuie să ne întrebăm: care este diferența între original și reproducere ?

Originalul, dar și copia / reproducerea, pot fi tratate din mai multe puncte de vedere, și anume cronologic, sau istoric, estetic, dar și dintr-o perspectivă tehnică. Din punct de vedere cronologic, originalul este primul exemplar obiectivat în opera de artă, iar din punct de vedere tehnic este realizat de artist utilizând mijloace specifice: instrumente, materie și materiale, procedee tehnice. Bineînțeles, că acest demers are la bază un set de idei, sau o viziune, iar toate acestea suntrezultatul unui moment reflexiv în care se conturează, și în cele de urmă se finalizează viziunea. În ceea de privește, dimensiunea estetică a originalului, este evident că se caracterizează prin unicitate, opera de artă reflectă mai mult sau mai puțin personalitatea autorului, iar opera instituie o nouă lume, perfect consistentă din punct de vedere logic și compozițional.

În schimb, reproducerea este o „imagine a imaginii”, de fapt este o copie realizată și care se pretează la o serializare chiar la scară industrială, iar în acest fel își pierde unicitatea și originalitatea, reprezentând un artefact cu o valoare preponderent utilitar-instrumentală ( în cel mai bun caz, informativă ).

Dezvoltarea științei, dar mai ales aplicațiile sale cu efecte directe în plan tehnic, a condus la revoluția industrială, iar apoi la revoluția informațională din prezent, societatea actuală fiind una a tehnologiei de vârf. Tehnologia de vârf cultivă un tip de nevoie estetică superficială, de pildă jocurile de pe calculator trebuie să fie atractive, să aibă culori plăcute, care să genereze în plan psihic o stare tonică, de relaxare, întregul design fenomenologic trebuie să se subordoneze unor criterii de ordin estetic, care în plan psihic să genereze reacții emoționale concordante.

Așa cum s-a mai spus, răspândirea tehnologiei de vârf a condus la o „democratizare” a accesului la „frumos”, la opera de artă sub forma reproducerilor. Când se are în vedere conceptul de „democratizare” trebuie să ținem seama de etimologia acestuia, adică demos = popor și de kratos = putere. Mai exact, reproducerea devine accesibilă tuturor categoriilor sociale, adică întregului popor, adică tuturor straturilor societății. Dar, în același timp, nu trebuie minimizat faptul că această difuzare a culturii de masă are și o conotație ce se referă la un anumit raport de putere, difuzarea reproducerilor generează un anumit tip de gust / gusturi, mode și habitusuri, care prin forța lor de contagiune pot deveni chiar tiranice.

În acest fel, este creată o adevărată industrie menită să înlocuiască creațiile artistice autentice, adică se generează o piață care funcționează după regulile cererii și ale ofertei. Obiectele comercializate pe această piață sunt produsele de calitate precară, autentice surogate care imită rudimentar și stângaci arta autentică. Toate aceste artefacte ca obiecte ale serializării industriale de masă poartă numele de kitsch, iar acest proces generează un adevărat fenomen prin care are loc o marginalizare a actului de creație autentică. Kitsch-izarea nu este decât un act de falsificare și de denaturare a artei. Termenul kitsch a intrat în vocabularul limbii germane în secolul al – XIX –lea, la Munchen. Mulți autori au încercat să realizeze o etimologie a termenului, existând numeroase puncte vedere, multe dintre ele divergente. Astfel, Matei Călinescu în lucrarea „Cele cinci fețe ale modernismului” susține că termenul provine din limba engleză, din cuvântul „sketch” care semnifică schiță, desen și fiind pronunțat greșit de artiștii din Munchen, s-a ajuns la kitsch. O altă etimologie ar proveni din verbul german „verkitschen”, care în idiomul german al zonei Meckelenburg înseamnă „a poci”, „a degrada”, „a măslui”. De asemenea, Herman Istvan, atribuie acestui termen o etimologie maghiară, kitschul ar proveni din cuvântul „kicsi”, care în maghiară însemnă mic. Indiferent de etimologie, conceptul de kitsch se referă la ceea ce nu este artă, la gesturi estetice pervertite, la copiile operelor de artă.

Fenomenul de kitsch-izare are consecințe nefaste din punct de vedere educațional și social deoarece se poate ajunge în situația în care un produs kitsch este promovat și valorizat estetic ca fiind drept original, ca fiind confundat cu opera de artă autentică. Acest lucru se petrece în condițiile în care, kitsch-ul are o forță de seducție nebănuită, el este o realitate ubicuă, răspândit în toate domeniile vieții artistice: romane de tip „bestseller”, picturi de gang, produse artizanale, bibelouri și alte suveniruri, obiecte decorative, creații muzicale, emisiuni radio și TV etc

Sistemul educațional este un subsistem al vieții sociale, funcționarea sa are loc în acest context general și într-o formă integrată, iar în condițiile date se produce un fenomen al contagiunii, mediul educațional nu este imun față de aceste tendințe.

Care ar fi remediul? Cum ar putea fi protejată tânăra generație față de aceste fenomene ?

Răspunsul este printr-o educație solidă și de bună calitate realizată de timpuriu, apoi ca proces continuu care să se deruleze într-un cadru formal, nonformal și informal.

Elevii trebuie permanent încurajați să aibă ca punct de plecare în demersul lor creator opere de artă autentice pe care să le înțeleagă ca fiind un model de finalitate a creației umane ce nu poate fi imitat la nivelul imaginii. Ceea ce poate fi imitat, chiar cu stăruință, este modul de cunoaștere al creatorului: elemente de limbaj, forme și expresii plastice, tradiții și inovații cultural-artistice și mesajul prin operă, mesaj cu caracter universal.

De asemenea, în special educația formală, prin natura ei, trebuie să-și asume responsabilitatea de a promova cunoașterea și recunoașterea operei de artă ca fiind un bun moștenit și transmis de la generațiile de dinaintea noastră, dar care trebuie cunoscut, cercetat, respectat, păstrat și nu în ultimul rând promovat local și internațional. Doar în aceste condiții avem șansa de a limita efectele nocive în plan social ale kitsch-ului și prostului gust, iar în acest fel se pot crea premisele unei corecte receptări a fenomenului artistic, iar alături de valoarea sa estetică intrinsecă, opera de artă își va dovedi deopotrivă și virtuțile formative în plan moral și socială.

Atunci când se pune în discuție valoarea de patrimoniu a operei de artă, accentul cade pe cunoașterea unui tip special de creație umană în dubla sa polaritate: istorică și estetică. Opera de artă poate fi clasată în funcție de valoarea sa de patrimoniu ca având o valoare uinversală, națională și locală. Adică, o operă de artă are o recunoaștere la nivel mondial, planetar, sau la nivel național, sau poate avea o semnificație locală.

O altă clasificare a valorilor de patrimoniu cu privire la opera de artă este:

Opere de artă cu valoare de patrimoniu imobil (monumente arhitecturale, sculpturale, comemorativ-funerare, de interes public, etc.)

Opere de artă cu valoare de patrimoniu mobil (picturi, sculpturi, icoane, vase de ceramică etc ).

Opere de artă cu valoare de patrimoniu imaterial (doina, călușul, meșteșugul ceramicii populare de la Horezu etc ).

Indiferent de clasificarea lor, operele de artă indiferent de semnificația lor, universală, național sau locală, sunt un bun al comunității care a reușit să asigure cadrul, mediul propice pentru crearea lor. Tocmai din acest motiv ele sunt proprietatea acelei comunități, operele de artă au o valoare patrimonială, țin de averea și moștenirea acelei comuniuni umane. Însă, ca orice obiect creat de om și opera de artă este perisabilă, ca atare ea trebuie să fie recunoscută ca operă, iar apoi trebuie conservată, iar dacă este cazul restaurată, dar fără a se pierde dubla sa polaritate: istorică și estetică.

Integrarea și operaționalizarea conceptelor de operă de artă, valoare de patrimoniu, conservare și restaurare într-un demers didactic sunt deosebit de utile deoarece:

Se vor dezvolta elevilor valori și atitudini, care sunt prevăzute în programa școlară. De asemenea, trebuie să menționez că din perspectiva noii abordări curriculare valorile și atitudinile au importanță egală în procesul didactic;

Sunt create premisele unei abordări didactice interdisciplinare. Elevii trebuie să-și valorifice experiențele, competențele dobândite la alte discipline: Istorie, Matematică, Chimie, Biologie, Fizică, Sociologie, Psihologie, Cultură Civică etc

Sunt create premisele unei abordărididactice transdisciplinare, adică demersul didactic se centrează pe elev. Acest lucru însemnă că predare-învățarea nu are loc după formulele consacrate de o anumită tradiție, ea are loc punându-se baza pe învățarea pe bază de proiect. Elevul, coordonat de profesorul facilitator, este cel care cercetează prin eforturi proprii, formulează ipoteze de lucru, le verifică, dar mai ales va fi pus să selecteze acele aspecte ale realului care lui i se par relevante și răspund unor probleme ale vieții reale;!

1.3 Relevanța conceptelor de valoare de patrimoniu, opera de artă, conservare, restaurare în procesul de formare a competențelor, valorilor și a atitudinilor.

Pentru a argumenta relevanța conceptelor analizate în această lucrare, în procesul de formare la elevi a unor competențe, valori și atitudini, mai întâi este necesară o clarificare terminologică. Astfel, învățământul liceal, atât cel secundar inferior, cât și cel secundar superior, este centrat pe formarea de competențe(în actuala teorie a curriculumul, competențele sunt definite ca ansambluri de cunoștințe și deprinderi dobândite prin învățare; explicând semnificația componentelor structurale ale competenței (cunoștințe și deprinderi), rezultă că o competență presupune „a ști + a ști să faci”; permite astfel identificare și rezolvarea de probleme în contexte diverse specifice unui domeniu.”), valori (valorile și atitudinile acoperă dimensiunea axiologică și afectiv atitudinală a formării personalității elevilor, în vreme ce competențele acoperă dimensiunea cognitivă a formării personalității elevilor – abilitare curriculară) și atitudini. De asemenea, din perspectiva actualului curriculum competențele, valorile și atitudinile au o importanță egală în procesul didactic.

Teoria curriculumului, dar și practica curriculară, precizează faptul că la fiecare nivel de învățământ, acest lucru este valabil la toate disciplinele de studiu, avem aceleași competențe generale, valori și atitudini, iar diferențele intervin la nivelul competențelor specifice și a conținuturilor asociate acestora. De pildă, în cazul nostru, la nivel liceal avem următoarele competențe generale, care se regăsesc la toate clasele de liceu, și anume:

Valorificarea elementelor de patrimoniu cultural;

Utilizarea elementelor componente ale limbajului cultural-artistic;

Acest lucru înseamnă că aceste competențe generale sunt formate pe parcursul a mai multor ani de studiu, în vreme ce competențele specifice se formează pe parcursului unui an de studiu. De asemenea, acestea sunt în mod obligatoriu derivate din competențelele generale, competențele specifice fiind etape în formarea competențelor generale. În același timp, este absolut necesar să subliniem faptul că întotdeauna competențele sunt create utlizând conținuturi, acestea fiind mijloace cu ajutorul cărora sunt generate competențe, valori și atitudini.În programa școlară pentru clasele a-XI-a profil uman și vocațional este data următoarea listă de valori și atitudini, care delimitează aspectele axiologice ale personalității umane: “Disponibilitatea pentru receptarea informației culturale și artistice. Manifestarea inițiativei în raport cu fenomenul cultural. Valorizarea propriei sensi-bilități estetice și pe a celorlalți, în context intercultural. Conștientizarea dimensiunii educaționale a fenomenului cultural-artistic. Cultivarea creativității ca dimensiune a personalității în ansamblu, cu aplicabilitate în domenii de activitate diverse.”.

În condițiile date, pe baza utilizării conceptelor de operă de artă, valoare de patrimoniu, conservare restaurare, practic cadrul didactic dispune de toate instrumentele necesare pentru formarea la elevi a unor competențe, valori și atitudini. Pe baza experiențelor de învățare elevul își va însuși conceptele de operă de artă, kitsch și valoare de patrimoniu, iar pe baza acestor invarianți cognitivi cadrul didactic îi furnizează elevului mijloacele pentru a-și forma competența specifică 1.1. Identificarea elementelor de patrimoniu local, în contextul patrimoniului național, după repere stilistice și istorice. Astfel, elevul când va întâlni, de exemplu, în experiența sa o operă arhitecturală, el îi va recunoaște valoarea estetică, de asemenea va fi capabil să încadreze edificiul din punct de vedere istoric și stilistic, va dispune de criterii pe baza cărora va putea să încadreze clădirea ca având o valoare patrimonială cu semnificație locală, națională sau chiar universală. Toate aceste acțiuni mintale, care se transformă în comportamente observabile, întregul activism mintal al elevului își are sursa în corecta asimilare a conceptelor deja menționte, pe baza lor are loc înțelegerea fenomenului estetic, formularea unor posibile ipoteze, problematizările, eventualele noi conceptualizări și reconceptualizări etc

Este un lucru bine știut că asimilarea de concepte, dacă este susținută de motivații specifice și de trăiri afective concordante, dacă corespunde unor nevoi reale ale elevului, devine un proces de profunzime. În acest fel sunt create dispoziții și disponibilități de cercetare, de căutare, receptare, adică se creează o anumită raportare a individului la un fenomen sau proces. În cazul nostru, tânărul care a înțeles fenomenul estetic va manifesta o anumită reacție atitudinală, acesta se concretizează în uimire, admirație, extaz, entuziasm, surprindere etc sau în opusele acestora. Numai pe baza unei cunoașteri adecvate a unui fenomen pot fi create atitudini concordante valorizate din punct de vedere social și educațional, iar tânărul nostru, pe baza unor achiziții cognitive, va avea următoarele atitudini: „Disponibilitatea pentru receptarea informației culturale și artistice” și „Manifestarea inițiativei în raport cu fenomenul cultural”. Ca facilitator, pentru atingerea acestor atitudini, profesorul încurajează inițiativa individuală și de grup, diseminează agenda culturală a instituțiilor locale, susține participarea la expoziții, organizează vizitarea muzeelor și a obiectivelor artistice, coordonează concursuri, proiecte și parteneriate școlare și pune la dispoziție materiale didactice, indică sursele de informare verificate, cu respectarea dreptului de autor.

În mod legitim ne putem întreba în ce anume constă utilitatea formarea acestor competențe, valori și atitudini. Un răspuns superficial ar consta în faptul că prin intermediul lor profesorul de Educație artistică își probează utilitatea socială. Prin acțiunile didactice dirijate la nivel de clasă, profesorul de Educație artistică are o contribuție la realizarea, sau transpunerea în realitate a idealului educațional, aceasta fiind cea mai abstractă și cea mai generală finalitate procesului educațional.

Noi ca persoane suntem o sumă a experiențelor personale, iar dacă aceste sunt valoroase și educogene, atunci avem șanse mai mari pentru a ne dezvolta o personalitate echilibrată și integrată din toate punctele de vedere. Astfel, din punct de vedere comportamental tânărul educat din prisma conținuturilor oferite de arte, va fi o persoană curioasă care va cultiva bunul gust, va încerca în toate acțiunile sale să realizeze și să reflecte frumosul în lume. Aflat într-o călătorie, tânărul va fi curios să contemple realizările artistice ale altor culturi și comunități, va căuta să conecteze istoria propriei comunități cu cele ale altor culturi, va realiza analize și comparații, va identifica elemente și valori comune mai multor culturi. Pe baza acestor atitudini, el va manifesta toleranță și respect față de alte moduri de viață, va fi empatic cu semenii săi indiferent de religie sau altă particularitate culturală, cu alte cuvinte va deveni un tânăr va fi înzestrat cu toate resursele pentru a face față marilor provocări ale vieții. În acest mod, el va avea șansele de a deveni o persoană autonomă și responsabilă,capabilă să facă față imprevizibilului și necunoscutului, marilor solicitări la care trebuie să facă față în calitate de adult.

Conceptele de conservare restaurare și restaurare odată integrate în procesul didactic capătă noi valențe pedagogice. Nu este vorba să-i transformăm pe tinerii liceeni în niște profesioniști, nu se are în vedere orientarea lor ocupațională spre o anumită profesie, iar aceasta neapărat artistică. O clarificare conceptuală în acest sens este extrem de utilă din punct de vedere educațional deoarece semantica acestor concepte nu este întotdeauna clară. Tocmai din acest motiv se pot generea confuzii, neînțelegeri, iar utilitatea integrării acestor concepte provine în primul rând din faptul că demersul didactic asumat vizează o analitică conceptuală. Odată cu această prealabilă clarificare, elevii vor conștientiza faptul că nu orice intervenție asupra operelor de artă este permisă, că aceasta se realizează în anumite condiții și respectându-se niște contrângeri de natură estetică, istorică și legislativă. Prin intermediul unei asemenea conștientizări, tinerii își vor da seamă că ei interacționează cu o realizare umană excepțională, dar lucrul cel mai valoros de care aceștia vor dispune este faptul că vor ști de ce anume un artefact uman devine prețuit de o comunitate, căpătând astfel o dimensiune estetică.

Relevanța pegagogică a conceptelor utilizate în cadrul activităților didactice este evidentă, ele pun în funcțiune și valorizează experiențele de învățare de la alte discipline de studiu, contribuie la consolidarea unor competențe deja constituite, dar în același timp ele se pot constitui în matrici generative de noi competențe, valori și atitudini. Cunoașterea și recunoașterea unor opere de artă, catalogate drept valori de patrimoniu, și prin perspectiva procesului de conservare-restaurare oferă elevului posibilitatea unei formări transdiscipinare, cross-curriculare și intercurricular: opera de artă este definită din perspectivă filosofică și estetică, valorea de patrimoniu este analizată din punct de vedere arheologic și istoric, materia operei este receptată cu ajutorul chimiei, fizicii, biologiei, înțelegerea formelor face apel la geometriile descriptive, sunt create atitudini civice și moral-religioase, etc.

Studiu de caz. Integrarea conceptelor analizate într-un demers didactic concret.

2.1 Descrierea demersului didactic

Atunci când suntem în situația de a integra conceptele de operă de artă, valoare de patrimoniu, restaurare și conservare într-un demers didactic concret, trebuie să avem în vedere anumite finalități, iar în funcție de acestea se realizează proiectarea didactică și selecția strategiilor didactice, a metodelor și procedeelor de atingere a finalităților. Pentru a concretiza discursul trebui aduse clarificări suplimentare. Mai exact, atunci când se pun în discuție finalitățile demersului educativ, avem în vedere tipurile de schimbări pe care intenționăm să le producem la nivelul personalității elevilor, adică ce competențe, valori și atitudini urmează să fie create elevilor. Apoi, o etapă importantă o constituie selecția conținuturilor, dozajul lor, dar și a strategiilor didactice, care împreună cu conținuturile devin mijloace prin intermediul cărora se vor realiza transformările scontate.

În cadru științelor educației se face o delimitare clară între strategii, metodele și procedeele didactice. Strategia didactică se constituie dintr-un ansamblu de metode și mijloace, care sunt corelate logic și care au o anumită succesiune cronologică, în scopul atingerii unor obiective dinainte planificate. În schimb, metoda este o cale de urmat, drumul care conduce la atingerea unor obiective educaționale. Iar, în ceea ce privește procedeul didactic, acesta este definit ca fiind o mulțime de operații concrete, de acțiuni didactice care produc efectiv un efect în plan educațional. Prin urmare, strategia este un ansamblu coerent de mai multe metode didactice, iar metoda la rândul ei este un ansamblu consistent și congruent de procedee didactice, care toate luate împreună conduc la formarea personalității tinerilor liceeni.

Metodele pe care le propunem sunt strâns legate de stilul de învățare vizual și tactil-kinestezic. Investigația ca metodă ajută profesorul să dirijeze munca independentă și colectivă a elevilor, să coordoneze elaborarea portofoliul elevilor referitor la operele de artă-valori de patrimoniu local, contribuind la evaluarea sumativă. Investigația mai este și o metodă de evaluare periodică, structurând informațiile referitoare la analiza operei de artă. Pentru tipul tactil-kinestezic se folosesc metode expozitive care inițiază și motivează desfășurarea unor activități de învățare, de tip exercițiu: schița, crochiu, compoziția. De-a lungul timpului s-au conturat o mulțime de clasificări ale metodelor didactice, fiecare în parte prezintă o mulțime avantaje și dezavantaje – vezi Anexa 3.

Metodele didactice nu sunt un scop în sine, ele dobândesc sens doar atunci când sunt integrate în demersul didactic, în activitățile specifice prin intermediul cărora sunt formate noi competențe, respectiv are o loc o consolidare și aprofundare a unor competențe deja existente. În plus activitățile de învățare vor fi în așa fel proiectate și desfășurate încât să permită realizarea și evaluarea competențelor de rang superior: sinteza, aplicare, evaluare. Pornind de la acest tip de competențe vor fi stabilite formele concrete de organizare a activității didactice, respectiv proiectul unității de învățare (unitatea de învățare nu se confundă cu lecția. O definiție satisfăcătoare este următoarea: „o unitate de învățare este o structură didactică deschisă și flexibilă, unitară din punct de vedere tematic, care se desfășoară pe o perioadă de timp; determină formarea la elevi a unui comportament specific, generat prin integrarea unor competențe specifice și se finalizează prin evaluare) și scenariul didactic(Aceeași autori definesc scenariul didactic în următorul mod: „ Scenariul didactic poate fi integrat proiectului unității de învățare sau poate fi abordat și ca un document separat (solicitat mai ales, în cadrul inspecțiilor școlare pentru profesorii debutanți sau pentru inspecțiile speciale în vederea obținerii gradelor didactice). Scenariul didactic este un instrument operațional de transpunere în practică a obiectivelor educaționale, prin trecerea de la proiectare (activitate desfășurată la nivel teoretic, la realizare / transpunere practică), numit și plan de lecție, proiect didactic, design instrucțional etc

Pentru a concretiza discursul trebuie specificat faptul că proiectarea didactică parcurge mai multe etape, care presupun mai multe secvențe perfect congruente:

Planificarea calendaristică;

Realizarea proiectului unității de învățare;

Realizarea scenariului didactic, prin intermediul acestuia se stabilesc toate detaliile privind succesiunea secvențelor unei lecții concrete;

Investigația unor valori de artă din patrimoniul local.

Studiu de caz: Valori de patrimoniu, opere de artă, din imediata vecinătate a Colegiului Național ,,Mircea cel Bătrân” Râmnicu-Vâlcea

Introducere

Cerința imperativă de abordare a activităților școlare prin metode cu grad sporit de interactivitate, menite să facă atractivă și accesibilă informația în conformitate cu nevoile colectivului de elevi, dar și individual, al fiecărui elev în parte, este o preocupare a oricărui cadru didactic.

Argument

Investigația în cadrul unui studiu de caz, folosită în mod rațional, bine planificată, în concordanță cu programa disciplinei, unitățile de învățare, conținuturi, este o metodă interactivă care atinge toate aspectele actului educațional, predare-învățare-evaluare, în vederea obținerii unor competențe specifice și generale, reușitele elevului, necesitățile și interesele lui.

Din perspectiva disciplinelor, Educație plastică, Educație vizuală și Educație artistică, investigația fenomenului vizual – plastic, constituie un moment metodologic al actului creator. Exercițiul propus de această metodă, poate fi extins și asupra viitoarei activități a elevului.

Principalele caracteristici ale investigației sunt:

Un pronunțat caracter formativ;

Un caracter integrator, atât pentru procesele de învățare anterioare, cât și pentru metodologia informării și a cercetării științifice, fiind în acest fel o modalitate de evaluare precisă, intuitivă și predictivă. Are un pronunțat caracter sumativ, unitar.

Cunoștințele, priceperile, abilitățile și atitudinile sunt angrenate atât pe o perioadă mai îndelungată de învățare și pot fi exerciții model de organizare ale unor activități de cercetare pe tot parcursul vieții.

Prin intermediul acestei metode cadrul didactic, coordonatorul poate să aprecieze:

– gradul în care elevii își definesc și înțeleg tema investigației

– capacitatea de a identifica și selecta procedeele de obținere a informațiilor

– colectarea și organizarea informațiilor

– abilități de a formula ipoteze și a avea o opinie argumentată

– conciziunea și validitatea rezultatelor obținute

Toate acestea, corelate cu complexitatea sarcinilor de lucru specifice naturii disciplinei de studiu fac din metoda investigației un veritabil instrument de analiză și apreciere a cunoștințelor capacităților și personalității elevului în cadrul unei teme de studiu de caz.

Studiul de caz: valori de patrimoniu, opere de artă din imediata vecinătate a Colegiului Național ,,Mircea cel Bătrân,, Râmnicu-Vâlcea, a fost realizat cu elevii școlii în cadrul orelor de Educație plastică (elevii din ciclul gimnazial și liceal clasa a IX-a) și în orele de Educație artistică (elevii din ciclul superior de liceu).

Studiul reprezintă o necesitate din punct de vedere al resurselor didactice abordării unor conținuturi specifice discipline.

Realizat prin investigația unei opere de artă de interes comun atât pentru elevi cât și pentru profesori.

Obiectivele artistice, tema studiului de caz, supuse investigației prezintă avantajul că sunt în imediata apropiere a școlii, a locuinței multor elevi, a locului unde-și petrec o bună parte a timpului liber.

În sprijinul investigației este și faptul că multe din aceste obiective încă își mai îndeplinesc menirea pentru care au fost create: biserici, Palatul episcopal, școală, hală, monumente sculpturale. Altele au altă utilitate dar care nu împiedică cu nimic accesul elevilor pentru a le analiza vizual ( muzee, instituții publice).

Tema a mai fost aleasă și din perspectiva că nu toți elevii reușesc să identifice în totalitate funcțiile unei opere de artă. Opera de artă este superficial înțeleasă prin utilitate și mai puțin la nivelul comunicării și al mesajului estetic. În sprijinul investigației un rol hotărâtor l-a avut și accesul la informației. Toate aceste obiective se găsesc menționate și chiar fac obiectul unor studii de cercetare la nivel local și național într-o diversificată formă: de la forma clasică, cărți scrise ale unor importanți oameni de cultură, specialiști, călători de-a lungul timpului, până la popularizarea de pe site-urile unor instituții de cultură abilitate în promovarea și protejarea operelor de artă. Este de menționat că obiectivele sunt vizibil marcate printr-un semn distinctiv, conform prevederilor Legii nr. 422/2001 – Legea privind protejarea monumentelor istorice.

Obiectivele artistice investigate

Demersul investigației își are începutul plecând de la arhitectura Colegiului Național ,,Mircea cel Bătrân”, Râmnicu-Vâlcea. Arhitectura este un ansamblu volumetric amplu, alcătuită din două corpuri de clădiri. Proiectat în prima jumătate a secolului al XX-lea primul corp al clădirii se înscrie stilistic arhitecturii neoromânești, care face legătura între arhitectura colegiului cu multe obiective artistice propuse analizei. În ciuda faptului că,spre deosebire de obiectivele artistice urmărite, opera arhitectului Ion Busuioc arhitectul proiectului corpului A al Colegiului, nu este încă inventariată ca fiind o valoare de patrimoniu.

Fațada principală a Colegiului Național Mircea cel Bătrân Râmnicu-Vâlcea

– a doua jumătate a secolului XX

(fotocopie după o carte poștală unde este mult mai vizibilă arhitectura față de imaginea actuală – http://mircea.unet.ro/ )

Începutul secolului trecut se face remarcat la nivel arhitectural în mod vizibil marcant cu privire la ambianța arhitecturală a urbanismului local- orașului Râmnicu-Vâlcea. prin o serie de arhitecturi neoromânești.

Inițiatorii acestui stil au avut misiunea să definească o identitate vizuală cerută de participarea la expozițiile internaționale de la Paris, unde pavilioanele naționale fuseseră inspirate din arhitectura celor mai reprezentative monumente medievale (Biserica Episcopală din Curtea de Argeș, Biserica Stavropoleos din București, ansamblul medieval de la Hurezi). Mulți arhitecți români răspund chemării de a alcătui o structură stilistică care să reflecte idealurile de libertate, naționale ale generației romantismului.

Una din cele mai strălucite minți ale secolului al XIX-lea, Alexandru Odobescu, scriitor, arheolog și om politic, fost ministru al monumentelor, îi sfătuia pe artiști: ,,Lucrați în așa fel ca din vechile monumente să iasă precum fluturele din crisalidă, monumente mărețe dar cu aceleși caracter de originalitate.

Primul care i-a urmat îndemnul a fost arhitectul Ion Mincu, cel care inovează arhitectura națională și stabilește un ideal formal, plecând de la structura națională și tinând seama de noile cerințe naționale și gustul epocii (Anul 1900). El reușește o fuziune a unor elemente decorative, antice, populare, medievale și contemporane. Exemplul lui a fost urmat de mulți alți arhitecți români: Petre Antonescu, Grigore Cerchez, Cristofi Cerchez, Nicolae Ghika-Budești, Toma Socolescu, etc.

Elemente arhitecturale specifice acestui stil pe care elevii le pot analiza ca fiind reprezentative școlii lor, și pe care le pot urmări în demersul investigației sunt o diversitate de expresii și forme artistice ale fenomenului cultural-artistic din trecut, recunoscute și valorificate, într-o unitate potențial stilistică originală.

Demersul unei analizei stilistice a unei opere de artă, prilejuită de imediata apropiere, fizică și emoțională, vine în sprijinul unor conținuturi din cadrul programelor școlare specifice disciplinelor de educație artistică-plastică.

Studiul de caz se dorește a fi un exemplu de abordare a conținuturilor prevăzute de programa școlară a disciplinei Educație artistică. Trunchiul comun prevede studierea disciplinei ca fiind specifică Ariei curriculare arte pentru elevii din ciclul superior liceal, filiera umanistă, profilul Științe sociale și filologie.

Tabel. Planificarea investigației operelor de artă, valori de patrimoniu local

Investigația, ca metodă, a unor opere de artă, valori de patrimoniu, a fost un bun prilej de a corela conținuturile disciplinei cu competențele dobândite în anii anteriori și structurarea informației astfel încât să evidențieze conexiunile dintre teme sau domenii diferite de studiu, o abordare cross-curriculară. Analiza in situ a necesitat documentarea, dezbaterile la nivelul orei de clasă, prezentarea unor materiale informative, problematizarea, intervievarea preoților parohi, a conservatorilor, a persoanelor în vârstă, redactarea materialelor. În munca de teren, elevii au avut sarcina să observe activ, să-și pună întrebări, să noteze, să schițeze, să crochieze, să fotografieze, tot ceea ce i-a impresionat. Toate acestea au fost analizate și selectate în cadrul grupului comun de lucru și la nivelul întregului colectiv.

Metodologia studiului de caz.

Prin investigarea unor opere de artă din imediata apropiere a școlii s-a urmărit un demers care să faciliteze cunoașterea și promovarea arealului cultural în care tinerii se formează.

Modul de organizare a resurselor materiale: resurse umane, colectivul și grupele de elevi și a timpului alocat investigației, a fost stabilit în urma punerii de acord dintre profesori și colectivul elevilor. S-au stabilit grupele, numărul de elevi în cadrul grupei, rolurile și sarcinile individuale. Grupele au fost constituite din fotograf, conservator, istoric și coordonator, căruia îi revenea sarcina de a coordona și redacta informațiile primite în urma investigației săptămânale de la colegii de grupă. Timpul alocat studiului de caz a fost de 8 săptămâni, din semestrul al II-lea al anului școlar 2012-2013, din care, timpul pentru investigarea obiectivelor artistice in situ, a fost pe cât posibil alocat atât, din orele la clasă, cât și suplimentar în afara orelor la clasă. Dialogul cu opera de artă, peste care se așterne îmbătrânirea naturală a materiei, supuse vremelniciei timpului istoric, este cu atât mai intensă și mai completă cu cât atingi nivelul maxim de concentrare sufletească. Pentru a atinge un astfel de nivel se cere un contact direct emițător-receptor, cât mai îndelungat cu putință și dacă timpul cotidian nu permite, necesită revenirea și regăsirea acestei stări. Profesorul a fost alături de grupele de elevi și individual, în funcție de rolul însușit la nivelul grupei, pentru a întreține entuziasmul, emulația, pentru a aprecia și apoi a corecta, metodă care rafinează și construiește personalități și nu mimetiști ai unei singure formule.

Împrejurimile Colegiului Național ,,Mircea cel Bătrân” din Râmnicu-Vâlcea, pe o rază de aproximativ doi km. pătrați, au favorizat dialogul elevilor cu o diversitate de opere de artă clasificate ca fiind monumente istorice și ale căror funcții utilitare elevii le cunoșteau dar mai puțin, prin prisma catalogării făcute de evidențele de patrimoniu cultural artistic. Muzeul de Artă din Râmnicu-Vâlcea vs. ,,Casa Simian”, , Palatul Copiilor vs. Conacul Socoteanu-Lahovary. Clasificate ca fiind valori locale sau naționale, tezaur sau fond, monumente istorice de categoria A sau B, obiectivele artistice supuse investigației, au solicitat elevii în alcătuirea și a altor clasificări: monument arhitectural, monument sculptural, artă plastică și decorativă sau ambientală; după vechime, după elementele stilistice, sau după materialele și tehnicile folosite.

Mijloacele de investigație au fost alese în funcție de cerințele unor subpunctestabilite de comun acord elev-profesor, având ca model fișa unui monument arhitectural, sculptural, obiect de patrimoniu mobil, din manual.S-au folosit mijloace de informare mai aproape de preocupările elevilor în acest sens. Căutarea pe internet a presupus accesarea site-urile unor instituții abilitate în vederea inventarierii, cercetării, păstrării și promovării patrimoniului cultural artistic. Paginile web puse la dispoziție de Ministerul Culturii, Institutul Național al Patrimoniului, Institutul de Memorie Culturală, Oficiul Național pentru Cultul Eroilor, Direcția Județeană pentru Cultură, Culte și Patrimoniul Cultural Național Vâlcea, sunt cele mai în măsură să informeze și să educe spiritul civic al celor interesați de cunoașterea valorilor de patrimoniu. Publicații precum: ,,Monumente istorice din județul Vâlcea. Repertoriu și cronologie, lucrare editată de Direcția Județene pentru Cultură, Culte și Patrimoniul Cultural Național Vâlcea și alte lucrări stiințifice au fost notate de elevi pentru fiecare obiectiv artistic. De subliniat și relevanța informațiilor obținute prin intermediul fotografiilor realizate de elevi la fața locului. Fotografiile au fost parte a unui fotoreportaj care a avut ca scenariu fișele de investigație și de conservare. Elevii au fost interesați și de fotografii document pe care le-au căutat ca fiind reprezentative pentru monumentul istoric și le-au valorificat în fișe de lucru. Mijloacele fotografice au fost cele din dotarea fiecărui elev, o gamă largă de camere digitale, de la camerele cu care sunt dotate G.S.M.-urile până la camere digitale semiprofesionale, în încercarea de a realiza o documentație fotografică cât mai aproape de fotografia cu caracter științific așa cum o întâlnim în proiectele de conservare-restaurare.

Rezultatele studiului de caz au adus în atenția elevilor numărul impresionant de

opere de artă și monumente istorice, care prin simpla parcurgere au rolul de a-i sensibiliza și educa. Elevii și-au concetrat atenția asupra operei de artă pentru a-i desluși înțelesurile, dar și pentru a o primi înlăuntrul propriului suflet, pentru a-și conștientiza trăirile, amplificându-le intensitatea. Monumentele istorice au prilejuit conotații semnificative pentru istoria, cultura, civilizația națională și universală, venind în sprijinul înțelegerii unor criterii de clasare. Primele însușiri luate în considerare sunt aprecierea valorii greu de definit, argumentul ,,îmi place” nefiind relevant pentru stabilirea unei valori arhitecturale și artistice, fără a ține cont de vechimea arheologică și istorică. În schimb gustul individual poate să se impună, având ca argument o analiză plastică aprofundată, în care originalitatea este reflectată de creator și prin tehnică și prin materialele puse în operă. Amploarea mesajului artistic se impune prin prezența benefică într-un anume moment din viață. Drept care, ne obligăm de a-l proteja și transmite nealterat mai departe, prin a-l supune atenției celor care pot deveni la rândul lor din receptori – modelatori. „Conservatorii” au dat dovadă de un profund spirit civic, semnalând starea de conservarea a acestor monumente. Acest spirit civic a ieșit în evidență din perspectiva înțelegerii conceptului conservare –restaurare, ca fiind singura intervenție directă asupra valorilor de patrimoniu. Conservarea – restaurarea a fost înțeleasă, la nivelul general, ca o atitudine participativ -activă în vederea stabilirii unui comportament etic și moral față de opera de artă.

În cadrul acestei investigații s-au concentrat asupra unor valori de patrimoniu local imobil, dar au avut tot timpul în vedere că monumentul istoric reprezintă o diversitate în unitate a tot ceea ce clasificăm ca fiind operă de artă – valoare de patrimoniu. Chiar dacă investigația studiului a vizat în special valorile locale, acestea au prilejuit un dialog deschis spre următoarele categorii, valori naționale și universale. Ni s-a părut că studiul valorilor naționale și universale este facilitat de exercițiul de investigație al valorilor locale, care poate fi un început pentru educația culturală permanentă.

Configurarea locului, a obiectivelor – valori de patrimoniu artistic, care se găsesc în imediata apropiere a Colegiului Național ,,Mircea cel Bătrân” Râmnicu-Vâlcea au fost cartografiate pe harta localității, figura fiind realizată de un grup de elevi, grupul „coordonatorilor”.

Fig. 1 Obiectivele artistice din zona Colegiului Național „Mircea cel Bătrân” Râmnicu-Vâlcea.

Fișele de monument istoric au fost realizate individual și apoi finalizate în grupele de „cercetători”.

Fișele de observație a stării de conservare – restaurare ale monumentelor istorice investigate, au fost realizate individual și apoi finalizate în grupele de „conservatori –restauratori”.

Fișe de lucru

ANSAMBLUL EPISCOPAL RÂMNICU-VÂLCEA

FIȘA unui Monument Istoric

FIȘĂ de observație a stării de conservare-restaurare ale monumentelor istorice investigate.

COLEGIUL NAȚIONAL ALEXANDRU LAHOVARI RÂMNICU-VÂLCEA

FIȘA unui Monument Istoric

FIȘĂ de observație a stării de conservare-restaurare ale monumentelor istorice investigate.

PRIMĂRIA MUNICIPIULUI RÂMNICU-VÂLCEA

FIȘA unui Monument Istoric

FIȘĂ de observație a stării de conservare-restaurare ale monumentelor istorice investigate.

FÂNTÂNA ȘI BUSTUL DOMNITORULUI CONSTANTIN BRÂNCOVEANU

FIȘA unui Monument Istoric

POȘTA VECHE

FIȘA unui Monument Istoric

CASA SIMIAN

FIȘA unui Monument Istoric

FIȘĂ de observație a stării de conservare-restaurare ale monumentelor istorice investigate.

BISERICA TOȚI SFINȚII

FIȘA unui Monument Istoric

FIȘĂ de observație a stării de conservare-restaurare ale monumentelor istorice investigate.

MONUMENTUL INDEPENDENȚEI

FIȘA unui Monument Istoric

BISERICA CUVIOASA PARASCHIVA

FIȘA unui Monument Istoric

BISERICA BUNA VESTIRE

FIȘA unui Monument Istoric

FIȘĂ de observație a stării de conservare-restaurare ale monumentelor istorice investigate.

CONACUL SOCOTEANU – LAHOVARY

FIȘA unui Monument Istoric

STATUIA DOMNITORULUI MIRCEA CEL BĂTRÂN

FIȘA unui Monument Istoric

CASA MEMORIALĂ ANTON PANN

FIȘA unui Monument Istoric

FIȘĂ de observație a stării de conservare-restaurare ale monumentelor istorice investigate.

MONUMENTUL DOMNITORULUI BARBU ȘTIRBEI

FIȘA unui Monument Istoric

FIȘĂ de observație a stării de conservare-restaurare ale monumentelor istorice investigate

3. Portofolii ale elevilor de nivel gimnazial și liceal inferior la disciplina Educație plastică și vizuală.

Planificarea pe clase a unor conținuturi, sarcini și activități desfășurate în cadrul orelor de educație plastică și vizuală ; Studiu de caz: Analiza valorilor de patrimoniu local. Metode folosit: prelegerea, brainstorming-ul, știu –vreau să știu – am învățat.

4. Participare la proiecte – Profesor în societatea cunoașterii –proiect de tip POSDRU.

În cadrul acestui proiect, organizat de Fundația EOS (Educating for an Open Society) , s-a desfășurat programul Calculatorul și proiectele interdisciplinare. Au participat un grup de elevi, din clasa a XI-a, cu abilități de utilizare a calculatorului, având ca temă valori locale de patrimoniu – monumente istorice, opere arhitecturale. Prezentăm, în cele ce urmează un colaj cu aspecte, rezultat al finalității programului.

5. Participare la concursuri.

Concursul “Cultură și civilizație în România”este o competiție cu caracter interdisciplinar ce se adresează elevilor din ciclul liceal. Cele trei secțiuni ale concursului sunt: Studiu privind particularități etnografice/etnologice și lingvistice locale, Studiu privind mentalități culturale și cercetare sociologică, Monografii istorice locale. Concursul a avut loc în anul școlar 2012-2013, etapa finală desfășurându-se la Ptârgu Neamț. Am fost unul dintre coordonatorii elevilor, tema aleasă fiind ctitoriile lui Ioan Urșanu. Una dintre probe este elaborarea unei schițe de proiect de conservare.. Pentru acest concurs s-au realizat: o documentație foto și o machetă a bisericii din Urșani – Vâlcea.

Ipostaze fotografice a machetei bisericii din Urșani – Vâlcea,

(realizată din materiale refolosibile)

6. Participare la expoziții.

Rolul profesorului este de a încuraja organizarea unor expoziții de către elevi, individuale și de grup, în spații publice: în școală, la instituții de cultură (galerie de artă, teatru, case de cultură, biblioteci, librării etc).

Concluzii

Educația artistică în calitate de disciplină de studiu are o contribuție importantă la realizare finalităților asumate de sistemul educațional, ea contribuie la formarea la elevi a unei personalități echilibrate intelectual, dar și din punct de vedere afectiv-volitiv și atitudinal. Acest lucru este cu atât mai important cu cât noi toți, dar mai ales tinerii liceeni trăiesc într-o lume a permanentelor schimbări de profunzime. În această lume predomină o acută instabilitate socială, economică, politică, este una în care tehnologia informației schimbă radical formele de interacțiune umană și tocmai din acest motiv profesorii, educatorii în general, trebuie să se constituie în autentice modele pentru tineri, aceștia trebuie să aibă legitimitate profesională, pedagogică și morală în fața unor tineri conectați la o asemenea lume. În aceste condiții, sistemul de învățământ trebuie să se adapteze cât mai eficient noilor realități, de asemenea el trebuie să-și asume formarea la elevi a unor competențe, dar și a unor valori și atitudini care să se constituie în adevărate intrumente psihice, sociale și culturale, care în cele din urmă să contribuie la integrarea lor socio-profesională;

În momentul de față se constată o „estetizare” și o „psihologizare” exagerată a tuturor componentelor vieții sociale. La început de secol XXI observăm că ne aflăm într-un continuum cu tendințele deja conturate în secolul trecut. Este vorba de extinderea și „democratizarea” accesului la noile tehnologii, toate acestea reprezintă mijloace sau instrumente care permit urmărirea hedonistă a plăcerilor de toate tipurile. De asemenea, cu ajutorul lor se asigură crearea unor noi nevoi, de cele mai multe ori inutile, mai mult scopul marilor corporațiiinternaționale este acela de a multiplica la infinit aceste trebuințe artificiale. Într-un asemenea context, bunurile economice materiale, dar și serviciile sunt prezentate într-un ambalaj atrăgător, agreabil, iar ambientul social este „estetizat” cu scopul declarat al majorării profitului economic. În condițiile date, frumosul ca valoare estetică supremă dobândește conotații comerciale, el este resemnificat, degradat și instrumentalizat, practic asistăm la o evacuare a frumosului ca o expresie a spiritualității umane, frumosul devine un vehicul al profitului;

Obiectivul declarat al acestei lucrări este unul de cultivare a gustului estetic la elevi, de a-i conștientiza de faptul că frumosul nu se identifică cu ceea ce este doar agreabil și facil, faptul că a contempla frumusețea unei opere de artă este un demers care se constituie într-un autentic act de cultură. De asemenea, tot prin intermediul obiectivului declarat, accentul cade și pe modalitatea receptării bunului cultural. Elevul, respectiv tânărul licean nu trebuie neapărat să devină un creator de bunuri culturale cu valoare estetică extraordinară, dar obligatoriu el își va creea prin studiul disiplineiEducația artistică o grilă personală de receptare a valorilor culturale;

Nu s-a neglijat nici dimensiunea practică pe care și-o asumă această lucrare, mai ales că oamenii obișnuiți, opinia generală este aceea că restaurarea, conservarea și reconstituirea ar fi concepte care au unic câmp semantic. În condițiile în care elevii vor conștientiza diferențele, ei își vor da seama că dincolo de aceste concepte avem de-a face cu intervenții concrete ale omului asupra unor creații culturale, iar aceste intervenții au o latură tehnică, operațională. Mai exact, restaurarea și conservarea sunt intervenții care presupun anumite operații, acestea au o dimensiune acțională specifică, în vreme ce restaurarea implică o altă tehnică, însă toate acestea sunt condiționate de intențiile care se află la baza unor asemenea intervenții;

Științelele ducației contemporane pun accentul pe abordările pedagogice bazate pe interdisciplinaritate, însă o educație modernă este de neconceput fără transdisciplinaritate. Astfel, elevul își dezvoltă competențe cu ajutorul cărora va fi capabil să identifice o operă de artă, va fi în măsură să-l descrie și să ofere criterii în baza cărora a realizat selecția. Apoi, el va conștientiza unicitatea și valoarea estetică și istorică a operei de artă, iar atunci când se pune în discuție restaurarea, respectiv conservarea ei, tânărul va conștientiza caracterul special al unei asemenea intervenții. Aici este vorba de faptul că cel care acționează trebuie să dispună de minime competențe în domeniul istoriei în general, al istoriei artei în special, dar deopotrivă și în domeniul științelor naturii, chiar al matematicii și al esteticii filosofice.

Un oraș poate fi privit ca un moument istoric. Urmele lăsate de trecut sunt prezente în arhitectură și în funcționalitatea unei clădiri, în numele străzilor, a podurilor, a monumentelor, a magazinelor, în cafenelele și restaurantele, în modul în care orașul s-a schimbat … Râmnicu-Vâlcea este un oraș care reflectă tradiția culturală națională, punând în valoare monumentele artistic-istorice ale unei civilizații perene, din vremea dacilor și până în contemporaneitate. Elevii, prin educație, conștientizează valoarea acestui patrimoniu istoric și manifestă interes pentru conservarea și restaurarea acestuia.

Anexe

Anexa 1 – Principalele abordări curriculare.

Anexa 2- Manualul tradițional vs. Manualul modern.

Anexa 3 – Avantaje și dezavantaje ale metodelor didactice.

Anexa nr. 4 – Planul cadru – învățământ liceal, filiera teoretică.

Anexa. nr. 5. – Programa școlară, clasa a-XI-a.

NOTĂ DE PREZENTARE

În baza planurilor-cadru de învățământ pentru ciclul superior al liceului, aprobate prin Ordinul ministrului educației și cercetării nr. 5718/ 22.12.2005, disciplina Educație artistică se studiază în clasele a XI-a și a XII-a, ca parte a trunchiului comun (TC), la toate specializările din cadrul filierei teoretice, profil umanist, și al filierei vocaționale, profil teologic.

La nivelul ciclului superior al liceului, ca etapă a învățământului postobligatoriu, trunchiul comun (TC) este definit caofertă educațională comună, stabilită la nivel național, constând din aceleași discipline, cu alocări orare și programe școlare identice pentru toate specializările din cadrul aceluiași profil de formare.

Trunchiul comun pentru filiera teoretică, profil umanist și cel pentru filiera vocațională, profil teologic vizează aprofundarea competențelor-cheie achiziționate în învățământul obligatoriu, cu relevanță pentru cele două profiluri.

În acest context, disciplina Educație artistică valorifică competențele dobândite de elevi prin studierea disciplinelor din cadrul ariei curriculare Arte, în clasele a IX-a și a X-a – ciclul inferior al liceului. Noutatea în proiectarea curriculumului pentru această disciplină constă în abordarea integrată a fenomenului cultural-artistic, cu scopul de a-l analiza dintr-o pluralitate de puncte de vedere și de a-l valorifica atât la nivel individual, cât și la nivelul comunității.

Această ofertă educațională contribuie la sensibilizarea tinerei generații față de valorile culturale, astfel încât acestea să fie descoperite, promovate și conservate. În contextul în care se manifestă agresiv standarde uniformizatoare, stereotipuri culturale și prejudecăți, educația artistică constituie unul dintre fundamentele educaționale, care pot favoriza abordări individualizate, particularizate, selective, autentice, conștiente.

Importanța elementului cultural local se justifică prin nevoia de resurse didactice și metodologice și de parteneri instituționali în derularea unui demers didactic eficient, orientat spre practică, atât în beneficiul elevilor, cât și al comunității.

Aspectele culturale locale vor fi integrate fenomenului cultural la nivel național și universal, pentru conștientizarea identității culturale a elevilor și a valorii acesteia în viața socială a viitorilor cetățeni.

Programa școlară de Educație artistică pentru clasa a XI-a are următoarele componente:

competențe generale, definite pentru ciclul superior al liceului;

valori și atitudini;

competențe specifice și conținuturi asociate acestora;

sugestii metodologice.

COMPETENȚE GENERALE

VALORI ȘI ATITUDINI

Disponibilitatea pentru receptarea informației culturale și artistice

Manifestarea inițiativei în raport cu fenomenul cultural

Valorizarea propriei sensibilități estetice și pe a celorlalți, în context intercultural

Conștientizarea dimensiunii educaționale a fenomenului cultural-artistic

Cultivarea creativității ca dimensiune a personalității în ansamblu, cu aplicabilitate în domenii de activitate diverse

COMPETENȚE SPECIFICE ȘI CONȚINUTURI ALE ÎNVĂȚĂRII

Valorificarea elementelor de patrimoniu cultural

Utilizarea elementelor componente ale limbajului cultural-artistic

SUGESTII METODOLOGICE

Disciplina Educație artistică constituie o ofertă educațională nouă în cadrul curriculumului național, ceea ce determină necesitatea investigării atente, profesionalizate a instrumentelor metodologice adecvate demersului didactic propriu-zis. Competențele specifice și conținuturile învățării prevăzute în această programă solicită ca metodă prioritară activitățile practice, de tip proiect, în cadrul cărora, elevii, prin sarcini de lucru clar precizate, sunt conduși în procesul de investigare a resurselor culturale locale, astfel încât să devină capabili să le integreze în sfera valorilor artistice naționale și universale. Cadrele didactice vor pune accent pe procesul de investigare, pe modul de prezentare și de promovare a produselor activității elevilor, rezultate în cadrul proiectului și, mai ales, pe procesul de concretizare a proiectelor.

În organizarea activităților, cadrul didactic va crea situații de învățare care să favorizeze interacțiunile în cadrul grupului și exprimarea notei individuale ale personalității elevilor, contribuțiile personale, ceea va orienta procesul de evaluare a acestora.

Pentru asigurarea unui context favorabil investigării, la nivelul organizației școlare sunt importante parteneriatele dezvoltate cu diferite instituții de cultură (inspectoratele pentru cultură, case de cultură, muzee, teatre etc.), vizitele de studiu, participările la diferite dezbateri pe teme culturale, în cadrul simpozioanelor, conferințelor, seminariilor, cenaclurilor etc.

Întregul demers investigativ asupra fenomenului cultural-artistic trebuie să conducă la structurarea, exprimarea și promovarea unei atitudini care să permită identificarea, conservarea și promovarea valorilor culturale.

De exemplu, în vederea formării competenței 2.3. (Identificarea de criterii pentru autoanaliza critică în ipostazele: consumator și producător al actului artistic), demersul didactic va include:

operarea cu criteriile: estetic (frumos, urât, sublim, grotesc), etic (valoare socială, morală etc.), educativ (contribuția la lărgirea orizontului de cunoaștere, la formarea unei personalități complexe etc.), practic (prezența fenomenului artistic folcloric și cult în aspectele concrete ale vieții, în evenimentele care marchează momentele esențiale din viața omului) etc., în abordarea unui anumit fenomen cultural-artistic;

investigarea atitudinii publicului, prin intermediul reacțiilor sale, ca reper cu posibile semnificații pozitive sau negative – constructive – în raport cu actul artistic;

disocierea criteriilor cu care s-a operat, pentru identificarea elementului dominant, în cadrul fenomenului cultural-artistic abordat;

aplicarea criteriilor identificate la nivel conceptual, în decodarea mesajului cu semnificație artistică (rol atribuit consumatorului avizat);

aplicarea criteriilor identificate la nivel conceptual, în elaborarea mesajului cu semnificație artistică (rol atribuit producătorului actului artistic);

evaluarea elevilor pornind de la: calitatea și varietatea argumentelor formulate de către elevi, în scopul susținerii propriei ipostaze – producător/consumator al actului artistic–, în raport cu fenomenul cultural-artistic abordat.

Pornind de la exemplul anterior, cadrul didactic va elabora într-o viziune proprie proiectarea demersului didactic, particularizându-l la condițiile locale, la specificul clasei de elevi și al individualității acestora.

Anexa nr. 6 – Propunere curs opțional – CDȘ.

Denumirea opționalului: Etică Aplicată și Artă.

Tipul: Opțional integrat.

Clasa: a-XII-a G, profil Științe Sociale.

Durata: 2014 /2015 / 1 an școlar.

Număr de ore pe săptămână: 1 oră.

Aria curriculară: Științe sociale și Arte.

Instituția de învățământ: Colegiul Național ”Mircea cel Bătrân” Râmnicu Vâlcea.

Autor: prof. dr Luca Adrian, disciplina Sociologie

prof.Dumbravă Cantemir Cătălin, disciplina Educație Artistică

ARGUMENT.

Etica Aplicată înțeleasă ca disciplină Socio-Umană practic nu are ore alocate în trunchiul comun, temele specifice acestei disciplione apar într-un mod indirect în cadrul altor discipline de studiu, cum ar fi de pildă Religia, Cultura Civică, Psihologia, Sociologia sau Filosofia. La rândul ei disciplnina Educația Artistică are o reprezentare extrem de modestă în sistemul educațional românesc în condițiile în care există o nevoie socială reală pentru ca acestea să fie predată într-un cadru formal, organizat în funcție de obiective bine definite. De asemenea, ținând seama de toate aceste constrângeri, cadrul didactic, chiar dacă este un profesionist în domeniul educațional, nu are la dispoziție resursele adecvate pentru a aborda anumite teme din punct de vedere trans și croscurricular, învățarea disciplinară având avantaje incontestabile, dar și serioase limite. Tocmai din acest motiv, anumite așteptările ale elevilor rămân neîmplinite, iar prin intermediul unui opțional de tipul propus în această lucrare se urmărește formarea de noi competențe, atitudini și valori, care să se constituie într-un autentic suport pentru viitoarea integrare socio-profesională a viitorilor adulți.

Lumea contemporană este una în care tehnologia informației, exytinderea piețelor bursiere și ieftinirea transportului internațional au condus la globalizare, iar efectul imediat al acesteia este migrația populației dintr-un spațiu cultural în altul. Aceste tendințe și aspecte ale vieții sociale a creat cadrul unui permanet și continuu contact între culturi și moduri de viață diferite. În aceste condiții, tinerii de astăzi se confruntă cu o mobilitate profesională și socială care se derulează cu o viteza extraordinară, ei trebuie să interacționeze cu semeni care aparțin altor culturi. Datorită acestor condiții tinerii de astăzi, și nu numai ei, trebuie să-și dezvolte abilități care să-i ajute să poată trăi împreună cu oameni total diferiți din punct de vedere rasial, religios, social și cultural fără a-și pierde identitatea personală și echilibrul psiho-emoțional.

Plecând de la acesate remarci, dar și pe baza unor discuții avute cu elevii noștri, lucru întărit prin aplicarea unor chestionare, s-a ajuns la următoarele concluzii:

Curriculumul abordat strict disciplinar formează elevilor competențe specifice unei anumite discipline școlare, în aceste condiții abordările inter și transdisciplinare sunt sporadice;

Complexitatea actuală a vieții sociale face necesară dezvoltarea la elevi a unei palete mai largi de competențe, cum ar fi cele de comunicare și argumentare a unui punct de vedere personal, spiritul critic, bunul gust etc care uneori nu sunt pe deplin realizate în cadrul disciplinelor de studiu “clasice”;

Științele Socio-Umane din cadrul trunchiului comun sunt destul de abstracte, în vreme ce Etica Aplicată, în conjuncție cu Educația Artistică, pot oferi un suport obiectual, comportamental care să constituie exemplificări empirice ale unui suport conceptual și teoretic complex;

EticaAplicată și receptarea artistică îndeamnă la spirit critic, la reflexivitate, toleranșă față de opinii și moduri de viață diferite;

Specificul școlii noastre, faptul că mulți dintre elevii noștri au motivații și aspirații înalte, se constituie în argumente forte pentru a propune un asemenea opțional. De asemenea, un număr destul de mare dintre elevii noștri optează pentru studiul în străinătate, iar un asemenea opțional poate reprezenta și o ofertă a orgnizației noastre școlare prin intermediul căreia vom putea atenua în cazul acestori elevi anumite dificultăți pe care le poate genera un anumit tip de “șoc cultural” la care trebuie să facă față un tânăr între 18-19 ani.

II. COMPETENȚE GENERALE.

III.VALORI ȘI ATITUDINI.

Competențele generale și specifice care urmează să fie formate elevilor prin predarea opționalului Etică Aplicată și a Educație Artistică, dar și valorile și atitudinile pe care trebuie să și le însușească sunt:

Spirit critic și gândire divergentă;

Dorință spre dialog și disponibilitate pentru dezbateri;

Coerență în comportamentul cotidian și moral;

Valorizarea și conștientizarea propriei identității personale, acceptarea diversității, a pluralității modurilor de viață, toleranță față de diferențele de ordin cultural și etic;

Redescoperirea spiritului comunitar și civic, manifestarea unei solidaritatăți sociale, dar și încurajarea asumării responsabilității faptelor personale;

Disponibilitatea pentru receptarea informației culturale și artistice;

Încurajarea inițiativei, a autonomiei în raport cu fenomenul cultural;

Valorizarea propriei sensibilități estetice și pe a celorlalți, în context intra și intercultural;

Promovarea dimensiunii educaționale a fenomenului cultural-artistic;

Încurajarea creativității ca dimensiune a personalității umanre, dimensiune ce are o aplicabilitate în toate domeniile de activitate;

IV. COMPETENȚE ȘI CONȚINUTURI.

V. SUGESTII METODOLOGICE.

Metode didactice:

controversa;

investigația în grup;

conversație euristică;

discurs argumentativ;

dezbateri;

studiul de caz;

jocul de rol;

explorarea interdisciplinară;

discuția liberă și dirijată;

problematizarea;

expunerea;

demonstrația;

discuțiile libere;

Activități de învățare:

reprezentări video cu marile opere artistice;

culegerea unor informații din mass-media;

exerciții de interpretare a unor documente de specialitate;

realizarea unui eseu pe baza informațiilor selectate anterior;

reflecția personală;

exerciții de identificare a termenilor specifici Ștințelor Socio-Umane, dar și Educției Artistice;

citirea unor texte de specialitate;

Resurse materiale:

fișe de studiu;

mijloace specifice TIC;

website-uri;

albume de artă;

cărți de specialitate;

Resurse umane:

experți într-un anumit domeniu de activitate care are legături cu temele studiate;

personalități publice locale;

elevii;

profesori;

Modalități de evaluare:

practice (testul, eseul, portofoliul, referate tematice, proiecte, etc )

autoevaluarea și interevaluarea;

probe orale;

probe scrise;

VI. BIBLIOGRAFIE.

Cătineanu Tudor Elemente de etică, Editura “Dacia”, Cluj Napoca, 1982;

Drăguț Vasile Arta românească preistorie, Antichitate, Ev Mediu, Renaștere, Baroc.Editura Meridiane, București, 1982

Fukuyama Francis ,Marea ruptură, Editura Humanitas, București, 2002;

Morar Vasile Etica în afaceri și politică, Editura Universității din București, București, 2006;

Paul și Adela Kun Etică aplicată, Editura Humanitas Educațional, București ,2002

Singer Peter Tratat de etică Editura Polirom, Iași, 2006;

Teresa Amabile, Creativitatea ca mod de viata, Ed. Știința & Tehnica, București, 1997

Theodorescu Razvan, Gusturi si atitudini baroce la români în secolele XVII-XVIII, Editura SCIA, București, 1983;

Anexa. nr. 6. – Proiectul POSDRU –Profesori în societate cunoașterii.

.

Anexa. nr. 7. – Concurs „Cultură și civilizație din România” – proiect de conservare.

„Voroneții” Țării Românești . Proiect de conservare și promovare a bisericilor ctitorite de Ion Urșanu.

Argument:

Nicolae Iorga spunea că poporul care nu-și respectă trecutul nu are capacitatea de a-și făuri un viitor. Din nefericire și pe teritoriul Vâlcii găsim numeroase exemple de biserici degradate sau în ruină. Lipsa de interes pentru vechile biserici, devenite neîncăpătoare pentru populația secolelor ce au urmat, restaurări de mântuială și construcții adiacente inadecvate, pun în pericol dăinuirea în timp a vechior zidiri, martori ai devenirii noastre. Un S.O.S. căruia trebuie să-i răspundem urgent. Aceste documente ale civilizației locale, merită pe deplin atenția tuturor „de la vlădică până la opincă” și transmise generațiilor viitoare.

Proiectul de conservare al ctitoriilor lui Ion Urșanu, vătaful plaiului Horezu, vine și de la îndemnul academicianului Răzvan Teodorescu: „Eu îl prețuiesc

foarte mult, în posteritate, pe acest Ion Popescu zis Urșanu (…) care ridică o serie de monumente în părțile Vâlcii, între Drăgășani și Târgul Horezului, și

care ridică acel Voroneț al Țării Românești, total necunoscut, care se numește Urșani”.

Perioada: 25 noiembrie 2012- 31 august 2013

Parteneri: Consiliul Județean Vâlcea, Consiliul Județean al Elevilor Vâlcea, Arhiepiscopia Râmnicului. Direcția Județeană pentru Cultură și Patrimoniu Național Vâlcea, Muzeul Județean Vâlcea – Muzeul Satului Vâlcean, autoritățile și parohiile locale, televiziunea locală.

Buget: 65 000 lei

Obiective :

Valorizarea lui Ion Urșanu și a ctitoriilor sale;

Implicarea autorităților centrale și locale (laice și religioase) pentru înțelegerea rostului istoric și artistic al ctitoriilor lui Ion Urșanu, a stării de conservare și a nevoilor de intervenție pentru salvarea și promovarea lor ca obiective culturale;

Realizarea unor fișe analitice despre Ion Urșanu și ctitoriile sale;

Realizarea unor materiale de promovare a acestor valori;

Introducerea acestor biserici – monument în circuitul turismului religios-cultural.

Planul operțional minimal:

Bibliografie selectivă.

Nicolae Angelescu, Memoriile unui om obscur, Râmnicu-Vâlcea, Editura „Adrianso”, 2005.

Elena Bălan, Angela Teșileanu, Angela Chirițescu, Doru Căstăian, Eugen Stoica (coord), Didactica specializată și abilitare curriculară, București, Editura „Millenium Design Group”, 2011.

Cesare Brandi, Teoria restaurării, București, Editura „Meridiane”, 1996.

Matei Călinescu, Cinci fețe ale modernismului, Iași, Editura „Polirom”, 2005.

Andrei Cosmovici, Luminița Iacob ( coord ), Psihologie școlară, Iași, Editura „Polirom”, 1998.

Sorin Cristea, Dicționar de termeni pedagogici, București, Editura „Didactică și Pedagogică”, 1998.

Albert Einstein, Teoria relativității pe înțelesul tuturor, București, Editura „Humanitas”, 2008.

Luc Ferry, Homo aesteticus. Inventarea gustului în epoca democratică, București, Editura „Meridiane”, 1997.

Mihai Golu, Fundamnentele Psihologiei, București, Editura „România de Mâine”, 2007.

Herman Istvan, Kitsch-ul, fenomen al pseudoartei, București, Editura Politică, 1973.

Andrei Marga, Introducere în filosofia contemporană, Iași, Editura „Polirom”, 1998.

Ioan Mânzat, Istoria Psihologiei Universale, București, Editura „Univers Enciclopedic”, 2007

Corina Nicolescu, Muzeologie generală, București, Editura „Didactică și Pedagogică”, 1979.

Ruxandra Nemțeanu, Stilul neoromânesc, un stil regional european, București, Editura „Renaissance”, 2010.

Basarab Niculesco, Transdisciplinaritatea. Manifest, Iași, Editura „Polirom”, 1999.

Alexandru Odobescu, Opere, București, 1955.

Emil Păun, Dan Potolea, Pedagogie. Fudamentări teoretice și demersuri aplicative, Iași, Editura „Polirom”, 2002.

Platon, Opere, București, volumul I, Editura Științifică și Enciclopedică, 1975.

Ligia Elena Rizea, Ioana Ene, Monumente istorice din județul Vâlcea, Repertoriu și cronologie, , Râmnicu-Vâlcea, Editura „Conphys”, 2007

Sultana Sută Selejan, Doctrine economice, București, Editura „Eficient”, 1997.

Doina Olga Ștefănescu, Alfred Bulai, Sociologie. Manual pentru clasa a-XI-a, București, Editura „Humanitas-Educațional”, 2006.

„Educație artistică”, clasa a-XI-a, Filiera Teoretică, profil umanist și Filiera Vocațională, profil teologic, București, Anexa 2 la Ordinul ministrului educației și cercetării nr. 3252 / 13.02.2011.

Legea Educației Naționale nr. 1 / 2011.

http://ro.wikipedia.org/wiki/Capital_social

http://ro.wikipedia.org/wiki/Thomas_Kuhn

Bibliografie selectivă.

Nicolae Angelescu, Memoriile unui om obscur, Râmnicu-Vâlcea, Editura „Adrianso”, 2005.

Elena Bălan, Angela Teșileanu, Angela Chirițescu, Doru Căstăian, Eugen Stoica (coord), Didactica specializată și abilitare curriculară, București, Editura „Millenium Design Group”, 2011.

Cesare Brandi, Teoria restaurării, București, Editura „Meridiane”, 1996.

Matei Călinescu, Cinci fețe ale modernismului, Iași, Editura „Polirom”, 2005.

Andrei Cosmovici, Luminița Iacob ( coord ), Psihologie școlară, Iași, Editura „Polirom”, 1998.

Sorin Cristea, Dicționar de termeni pedagogici, București, Editura „Didactică și Pedagogică”, 1998.

Albert Einstein, Teoria relativității pe înțelesul tuturor, București, Editura „Humanitas”, 2008.

Luc Ferry, Homo aesteticus. Inventarea gustului în epoca democratică, București, Editura „Meridiane”, 1997.

Mihai Golu, Fundamnentele Psihologiei, București, Editura „România de Mâine”, 2007.

Herman Istvan, Kitsch-ul, fenomen al pseudoartei, București, Editura Politică, 1973.

Andrei Marga, Introducere în filosofia contemporană, Iași, Editura „Polirom”, 1998.

Ioan Mânzat, Istoria Psihologiei Universale, București, Editura „Univers Enciclopedic”, 2007

Corina Nicolescu, Muzeologie generală, București, Editura „Didactică și Pedagogică”, 1979.

Ruxandra Nemțeanu, Stilul neoromânesc, un stil regional european, București, Editura „Renaissance”, 2010.

Basarab Niculesco, Transdisciplinaritatea. Manifest, Iași, Editura „Polirom”, 1999.

Alexandru Odobescu, Opere, București, 1955.

Emil Păun, Dan Potolea, Pedagogie. Fudamentări teoretice și demersuri aplicative, Iași, Editura „Polirom”, 2002.

Platon, Opere, București, volumul I, Editura Științifică și Enciclopedică, 1975.

Ligia Elena Rizea, Ioana Ene, Monumente istorice din județul Vâlcea, Repertoriu și cronologie, , Râmnicu-Vâlcea, Editura „Conphys”, 2007

Sultana Sută Selejan, Doctrine economice, București, Editura „Eficient”, 1997.

Doina Olga Ștefănescu, Alfred Bulai, Sociologie. Manual pentru clasa a-XI-a, București, Editura „Humanitas-Educațional”, 2006.

„Educație artistică”, clasa a-XI-a, Filiera Teoretică, profil umanist și Filiera Vocațională, profil teologic, București, Anexa 2 la Ordinul ministrului educației și cercetării nr. 3252 / 13.02.2011.

Legea Educației Naționale nr. 1 / 2011.

http://ro.wikipedia.org/wiki/Capital_social

http://ro.wikipedia.org/wiki/Thomas_Kuhn

Anexe

Anexa 1 – Principalele abordări curriculare.

Anexa 2- Manualul tradițional vs. Manualul modern.

Anexa 3 – Avantaje și dezavantaje ale metodelor didactice.

Anexa nr. 4 – Planul cadru – învățământ liceal, filiera teoretică.

Anexa. nr. 5. – Programa școlară, clasa a-XI-a.

NOTĂ DE PREZENTARE

În baza planurilor-cadru de învățământ pentru ciclul superior al liceului, aprobate prin Ordinul ministrului educației și cercetării nr. 5718/ 22.12.2005, disciplina Educație artistică se studiază în clasele a XI-a și a XII-a, ca parte a trunchiului comun (TC), la toate specializările din cadrul filierei teoretice, profil umanist, și al filierei vocaționale, profil teologic.

La nivelul ciclului superior al liceului, ca etapă a învățământului postobligatoriu, trunchiul comun (TC) este definit caofertă educațională comună, stabilită la nivel național, constând din aceleași discipline, cu alocări orare și programe școlare identice pentru toate specializările din cadrul aceluiași profil de formare.

Trunchiul comun pentru filiera teoretică, profil umanist și cel pentru filiera vocațională, profil teologic vizează aprofundarea competențelor-cheie achiziționate în învățământul obligatoriu, cu relevanță pentru cele două profiluri.

În acest context, disciplina Educație artistică valorifică competențele dobândite de elevi prin studierea disciplinelor din cadrul ariei curriculare Arte, în clasele a IX-a și a X-a – ciclul inferior al liceului. Noutatea în proiectarea curriculumului pentru această disciplină constă în abordarea integrată a fenomenului cultural-artistic, cu scopul de a-l analiza dintr-o pluralitate de puncte de vedere și de a-l valorifica atât la nivel individual, cât și la nivelul comunității.

Această ofertă educațională contribuie la sensibilizarea tinerei generații față de valorile culturale, astfel încât acestea să fie descoperite, promovate și conservate. În contextul în care se manifestă agresiv standarde uniformizatoare, stereotipuri culturale și prejudecăți, educația artistică constituie unul dintre fundamentele educaționale, care pot favoriza abordări individualizate, particularizate, selective, autentice, conștiente.

Importanța elementului cultural local se justifică prin nevoia de resurse didactice și metodologice și de parteneri instituționali în derularea unui demers didactic eficient, orientat spre practică, atât în beneficiul elevilor, cât și al comunității.

Aspectele culturale locale vor fi integrate fenomenului cultural la nivel național și universal, pentru conștientizarea identității culturale a elevilor și a valorii acesteia în viața socială a viitorilor cetățeni.

Programa școlară de Educație artistică pentru clasa a XI-a are următoarele componente:

competențe generale, definite pentru ciclul superior al liceului;

valori și atitudini;

competențe specifice și conținuturi asociate acestora;

sugestii metodologice.

COMPETENȚE GENERALE

VALORI ȘI ATITUDINI

Disponibilitatea pentru receptarea informației culturale și artistice

Manifestarea inițiativei în raport cu fenomenul cultural

Valorizarea propriei sensibilități estetice și pe a celorlalți, în context intercultural

Conștientizarea dimensiunii educaționale a fenomenului cultural-artistic

Cultivarea creativității ca dimensiune a personalității în ansamblu, cu aplicabilitate în domenii de activitate diverse

COMPETENȚE SPECIFICE ȘI CONȚINUTURI ALE ÎNVĂȚĂRII

Valorificarea elementelor de patrimoniu cultural

Utilizarea elementelor componente ale limbajului cultural-artistic

SUGESTII METODOLOGICE

Disciplina Educație artistică constituie o ofertă educațională nouă în cadrul curriculumului național, ceea ce determină necesitatea investigării atente, profesionalizate a instrumentelor metodologice adecvate demersului didactic propriu-zis. Competențele specifice și conținuturile învățării prevăzute în această programă solicită ca metodă prioritară activitățile practice, de tip proiect, în cadrul cărora, elevii, prin sarcini de lucru clar precizate, sunt conduși în procesul de investigare a resurselor culturale locale, astfel încât să devină capabili să le integreze în sfera valorilor artistice naționale și universale. Cadrele didactice vor pune accent pe procesul de investigare, pe modul de prezentare și de promovare a produselor activității elevilor, rezultate în cadrul proiectului și, mai ales, pe procesul de concretizare a proiectelor.

În organizarea activităților, cadrul didactic va crea situații de învățare care să favorizeze interacțiunile în cadrul grupului și exprimarea notei individuale ale personalității elevilor, contribuțiile personale, ceea va orienta procesul de evaluare a acestora.

Pentru asigurarea unui context favorabil investigării, la nivelul organizației școlare sunt importante parteneriatele dezvoltate cu diferite instituții de cultură (inspectoratele pentru cultură, case de cultură, muzee, teatre etc.), vizitele de studiu, participările la diferite dezbateri pe teme culturale, în cadrul simpozioanelor, conferințelor, seminariilor, cenaclurilor etc.

Întregul demers investigativ asupra fenomenului cultural-artistic trebuie să conducă la structurarea, exprimarea și promovarea unei atitudini care să permită identificarea, conservarea și promovarea valorilor culturale.

De exemplu, în vederea formării competenței 2.3. (Identificarea de criterii pentru autoanaliza critică în ipostazele: consumator și producător al actului artistic), demersul didactic va include:

operarea cu criteriile: estetic (frumos, urât, sublim, grotesc), etic (valoare socială, morală etc.), educativ (contribuția la lărgirea orizontului de cunoaștere, la formarea unei personalități complexe etc.), practic (prezența fenomenului artistic folcloric și cult în aspectele concrete ale vieții, în evenimentele care marchează momentele esențiale din viața omului) etc., în abordarea unui anumit fenomen cultural-artistic;

investigarea atitudinii publicului, prin intermediul reacțiilor sale, ca reper cu posibile semnificații pozitive sau negative – constructive – în raport cu actul artistic;

disocierea criteriilor cu care s-a operat, pentru identificarea elementului dominant, în cadrul fenomenului cultural-artistic abordat;

aplicarea criteriilor identificate la nivel conceptual, în decodarea mesajului cu semnificație artistică (rol atribuit consumatorului avizat);

aplicarea criteriilor identificate la nivel conceptual, în elaborarea mesajului cu semnificație artistică (rol atribuit producătorului actului artistic);

evaluarea elevilor pornind de la: calitatea și varietatea argumentelor formulate de către elevi, în scopul susținerii propriei ipostaze – producător/consumator al actului artistic–, în raport cu fenomenul cultural-artistic abordat.

Pornind de la exemplul anterior, cadrul didactic va elabora într-o viziune proprie proiectarea demersului didactic, particularizându-l la condițiile locale, la specificul clasei de elevi și al individualității acestora.

Anexa nr. 6 – Propunere curs opțional – CDȘ.

Denumirea opționalului: Etică Aplicată și Artă.

Tipul: Opțional integrat.

Clasa: a-XII-a G, profil Științe Sociale.

Durata: 2014 /2015 / 1 an școlar.

Număr de ore pe săptămână: 1 oră.

Aria curriculară: Științe sociale și Arte.

Instituția de învățământ: Colegiul Național ”Mircea cel Bătrân” Râmnicu Vâlcea.

Autor: prof. dr Luca Adrian, disciplina Sociologie

prof.Dumbravă Cantemir Cătălin, disciplina Educație Artistică

ARGUMENT.

Etica Aplicată înțeleasă ca disciplină Socio-Umană practic nu are ore alocate în trunchiul comun, temele specifice acestei disciplione apar într-un mod indirect în cadrul altor discipline de studiu, cum ar fi de pildă Religia, Cultura Civică, Psihologia, Sociologia sau Filosofia. La rândul ei disciplnina Educația Artistică are o reprezentare extrem de modestă în sistemul educațional românesc în condițiile în care există o nevoie socială reală pentru ca acestea să fie predată într-un cadru formal, organizat în funcție de obiective bine definite. De asemenea, ținând seama de toate aceste constrângeri, cadrul didactic, chiar dacă este un profesionist în domeniul educațional, nu are la dispoziție resursele adecvate pentru a aborda anumite teme din punct de vedere trans și croscurricular, învățarea disciplinară având avantaje incontestabile, dar și serioase limite. Tocmai din acest motiv, anumite așteptările ale elevilor rămân neîmplinite, iar prin intermediul unui opțional de tipul propus în această lucrare se urmărește formarea de noi competențe, atitudini și valori, care să se constituie într-un autentic suport pentru viitoarea integrare socio-profesională a viitorilor adulți.

Lumea contemporană este una în care tehnologia informației, exytinderea piețelor bursiere și ieftinirea transportului internațional au condus la globalizare, iar efectul imediat al acesteia este migrația populației dintr-un spațiu cultural în altul. Aceste tendințe și aspecte ale vieții sociale a creat cadrul unui permanet și continuu contact între culturi și moduri de viață diferite. În aceste condiții, tinerii de astăzi se confruntă cu o mobilitate profesională și socială care se derulează cu o viteza extraordinară, ei trebuie să interacționeze cu semeni care aparțin altor culturi. Datorită acestor condiții tinerii de astăzi, și nu numai ei, trebuie să-și dezvolte abilități care să-i ajute să poată trăi împreună cu oameni total diferiți din punct de vedere rasial, religios, social și cultural fără a-și pierde identitatea personală și echilibrul psiho-emoțional.

Plecând de la acesate remarci, dar și pe baza unor discuții avute cu elevii noștri, lucru întărit prin aplicarea unor chestionare, s-a ajuns la următoarele concluzii:

Curriculumul abordat strict disciplinar formează elevilor competențe specifice unei anumite discipline școlare, în aceste condiții abordările inter și transdisciplinare sunt sporadice;

Complexitatea actuală a vieții sociale face necesară dezvoltarea la elevi a unei palete mai largi de competențe, cum ar fi cele de comunicare și argumentare a unui punct de vedere personal, spiritul critic, bunul gust etc care uneori nu sunt pe deplin realizate în cadrul disciplinelor de studiu “clasice”;

Științele Socio-Umane din cadrul trunchiului comun sunt destul de abstracte, în vreme ce Etica Aplicată, în conjuncție cu Educația Artistică, pot oferi un suport obiectual, comportamental care să constituie exemplificări empirice ale unui suport conceptual și teoretic complex;

EticaAplicată și receptarea artistică îndeamnă la spirit critic, la reflexivitate, toleranșă față de opinii și moduri de viață diferite;

Specificul școlii noastre, faptul că mulți dintre elevii noștri au motivații și aspirații înalte, se constituie în argumente forte pentru a propune un asemenea opțional. De asemenea, un număr destul de mare dintre elevii noștri optează pentru studiul în străinătate, iar un asemenea opțional poate reprezenta și o ofertă a orgnizației noastre școlare prin intermediul căreia vom putea atenua în cazul acestori elevi anumite dificultăți pe care le poate genera un anumit tip de “șoc cultural” la care trebuie să facă față un tânăr între 18-19 ani.

II. COMPETENȚE GENERALE.

III.VALORI ȘI ATITUDINI.

Competențele generale și specifice care urmează să fie formate elevilor prin predarea opționalului Etică Aplicată și a Educație Artistică, dar și valorile și atitudinile pe care trebuie să și le însușească sunt:

Spirit critic și gândire divergentă;

Dorință spre dialog și disponibilitate pentru dezbateri;

Coerență în comportamentul cotidian și moral;

Valorizarea și conștientizarea propriei identității personale, acceptarea diversității, a pluralității modurilor de viață, toleranță față de diferențele de ordin cultural și etic;

Redescoperirea spiritului comunitar și civic, manifestarea unei solidaritatăți sociale, dar și încurajarea asumării responsabilității faptelor personale;

Disponibilitatea pentru receptarea informației culturale și artistice;

Încurajarea inițiativei, a autonomiei în raport cu fenomenul cultural;

Valorizarea propriei sensibilități estetice și pe a celorlalți, în context intra și intercultural;

Promovarea dimensiunii educaționale a fenomenului cultural-artistic;

Încurajarea creativității ca dimensiune a personalității umanre, dimensiune ce are o aplicabilitate în toate domeniile de activitate;

IV. COMPETENȚE ȘI CONȚINUTURI.

V. SUGESTII METODOLOGICE.

Metode didactice:

controversa;

investigația în grup;

conversație euristică;

discurs argumentativ;

dezbateri;

studiul de caz;

jocul de rol;

explorarea interdisciplinară;

discuția liberă și dirijată;

problematizarea;

expunerea;

demonstrația;

discuțiile libere;

Activități de învățare:

reprezentări video cu marile opere artistice;

culegerea unor informații din mass-media;

exerciții de interpretare a unor documente de specialitate;

realizarea unui eseu pe baza informațiilor selectate anterior;

reflecția personală;

exerciții de identificare a termenilor specifici Ștințelor Socio-Umane, dar și Educției Artistice;

citirea unor texte de specialitate;

Resurse materiale:

fișe de studiu;

mijloace specifice TIC;

website-uri;

albume de artă;

cărți de specialitate;

Resurse umane:

experți într-un anumit domeniu de activitate care are legături cu temele studiate;

personalități publice locale;

elevii;

profesori;

Modalități de evaluare:

practice (testul, eseul, portofoliul, referate tematice, proiecte, etc )

autoevaluarea și interevaluarea;

probe orale;

probe scrise;

VI. BIBLIOGRAFIE.

Cătineanu Tudor Elemente de etică, Editura “Dacia”, Cluj Napoca, 1982;

Drăguț Vasile Arta românească preistorie, Antichitate, Ev Mediu, Renaștere, Baroc.Editura Meridiane, București, 1982

Fukuyama Francis ,Marea ruptură, Editura Humanitas, București, 2002;

Morar Vasile Etica în afaceri și politică, Editura Universității din București, București, 2006;

Paul și Adela Kun Etică aplicată, Editura Humanitas Educațional, București ,2002

Singer Peter Tratat de etică Editura Polirom, Iași, 2006;

Teresa Amabile, Creativitatea ca mod de viata, Ed. Știința & Tehnica, București, 1997

Theodorescu Razvan, Gusturi si atitudini baroce la români în secolele XVII-XVIII, Editura SCIA, București, 1983;

Anexa. nr. 6. – Proiectul POSDRU –Profesori în societate cunoașterii.

.

Anexa. nr. 7. – Concurs „Cultură și civilizație din România” – proiect de conservare.

„Voroneții” Țării Românești . Proiect de conservare și promovare a bisericilor ctitorite de Ion Urșanu.

Argument:

Nicolae Iorga spunea că poporul care nu-și respectă trecutul nu are capacitatea de a-și făuri un viitor. Din nefericire și pe teritoriul Vâlcii găsim numeroase exemple de biserici degradate sau în ruină. Lipsa de interes pentru vechile biserici, devenite neîncăpătoare pentru populația secolelor ce au urmat, restaurări de mântuială și construcții adiacente inadecvate, pun în pericol dăinuirea în timp a vechior zidiri, martori ai devenirii noastre. Un S.O.S. căruia trebuie să-i răspundem urgent. Aceste documente ale civilizației locale, merită pe deplin atenția tuturor „de la vlădică până la opincă” și transmise generațiilor viitoare.

Proiectul de conservare al ctitoriilor lui Ion Urșanu, vătaful plaiului Horezu, vine și de la îndemnul academicianului Răzvan Teodorescu: „Eu îl prețuiesc

foarte mult, în posteritate, pe acest Ion Popescu zis Urșanu (…) care ridică o serie de monumente în părțile Vâlcii, între Drăgășani și Târgul Horezului, și

care ridică acel Voroneț al Țării Românești, total necunoscut, care se numește Urșani”.

Perioada: 25 noiembrie 2012- 31 august 2013

Parteneri: Consiliul Județean Vâlcea, Consiliul Județean al Elevilor Vâlcea, Arhiepiscopia Râmnicului. Direcția Județeană pentru Cultură și Patrimoniu Național Vâlcea, Muzeul Județean Vâlcea – Muzeul Satului Vâlcean, autoritățile și parohiile locale, televiziunea locală.

Buget: 65 000 lei

Obiective :

Valorizarea lui Ion Urșanu și a ctitoriilor sale;

Implicarea autorităților centrale și locale (laice și religioase) pentru înțelegerea rostului istoric și artistic al ctitoriilor lui Ion Urșanu, a stării de conservare și a nevoilor de intervenție pentru salvarea și promovarea lor ca obiective culturale;

Realizarea unor fișe analitice despre Ion Urșanu și ctitoriile sale;

Realizarea unor materiale de promovare a acestor valori;

Introducerea acestor biserici – monument în circuitul turismului religios-cultural.

Planul operțional minimal: