Urbanismul In Dacia Romana.studiu DE Caz Sarmizegetusa Ulpia Traiana
URBANISMUL ÎN DACIA ROMANĂ.
STUDIU DE CAZ: SARMIZEGETUSA ULPIA TRAIANA
CUPRINS
Introducere
Capitolul 1. Dacia sub stăpânirea Imperiului Roman
Capitolul 2. Aspecte generale ale urbanismului în Dacia provincie romană
Capitolul 3. Cadru general-Sarmizegetusa Ulpia Traiana
3.1. Așezarea geografică
3.2. Întemeierea
3.3. Etimologia orașului
Capitolul 4. Elemente de urbanism din Sarmizegetusa Ulpia Traiana
4.1. Materiale și tehnici de construcție
4.1.1. Materiale de construcție
4.1.2. Tehnici de construcție
4.2. Edificii
4.2.1. Edificii intra muros
4.2.2. Edificii extra muros
4.3. Administrația
4.4. Populația și categoriile sociale
4.5. Cultele și credințele religioase
4.6. Dotarea orașului
Capitolul 5. Sarmizegetusa Ulpia Traiana după retragerea aureliană
Concluzii
Bibliografie
INTRODUCERE
Alegerea întreprinderii unui cercetări care să aibă un astfel de subiect s-a datorat mai multor aspecte. În primul rând, ruinele fostei capitale ale Daciei romane, Sarmizegetusa Ulpia Traiana, despre care am ales să vorbesc în lucrarea de față, se află în apropierea meleagurile natale. Acest fapt m-a determinat să realizez un studiu de caz prin care să întreprind, pe cât a fost posibil, o reconstituire textuală a ceea ce a însemnat urbanismul roman în cadrul Sarmizegetusei Ulpia Traiana.
Pe de altă parte, fiind absolventă a Facultății de Istorie și Filosofie din Cluj, având specializarea istorie, am dorit să realizez o cercetare pe un subiect care să îmbine cele două științe: geografia și istoria. De asemenea, am dorit să demonstrez că între geografie și istorie există numeroase conexiuni. Îmbinarea celor două științe în cercetarea urbanismului în Sarmizegetusa Ulpia Traiana m-a ajutat să pot efectua o reconstituire textuală mult mai eficace asupra orașului antic.
La toate acestea se mai adaugă și importanța istorică a fostei capitale din provincia nord-dunăreană, importanță care m-a apropiat de subiectul în cauză, determinându-mă să descopăr mai multe lucruri despre trecutul urbanistic măreț al Sarmizegetusei.
Aportul lucrării constă în realizarea unei cercetări pe un subiect care până în momentul de față nu a cunoscut o astfel de abordare. De asemenea, lucrarea își aduce aportul și prin faptul că reprezintă un punct de plecare pentru viitoarele cercetări care se vor face asupra urbanismului Sarmizegetusei Ulpia Traiana.
În ceea ce privește realizarea lucrării, am întreprins pentru început o vizită în cadrul Muzeului de Arheologie din comuna Sarmizegetusa, aflată în județul Hunedoara, pentru ca apoi să mă documentez cu privire la procesul de urbanizare din cadrul lumii romane. În această ordine de idei, am urmat cercetarea prin a mă documenta din lucrările unor iluștri cercetători în domeniul istoriei și arheologiei antice, cum ar fi de pildă Constantin Daicoviciu și fiul său Hadrain Daicoviciu, Dumitru Tudor, Nicolae Branga, Mihai Macrea, Dorin Alicu sau chiar Mihai Bărbulescu.
La toate acestea mai adaug celebrul tratat despre arhitectura din timpul romanilor, a cunoscutului scriitor antic Vitruviu, tratat care a fost intitulat „Despre arhitectură”. Lucrarea lui Vitruviu, care reprezintă ea însăși o istorie, m-a ajutat să pot înțelege urbanistica romanilor, să pot afla de ce romanii foloseau anumite tehnici și materiale de construcție la edificarea construcțiilor, precum și multe alte informații care mi-au demonstrat că lumea antică romană își merită pe deplin statutul de civilizație.
De asemenea, am ales să introduc în lucrare anumite hărți, imagini, schițe, planșe cu reconstituiri și planuri ale edificilor din Sarmizegetusa Ulpia Traiana pentru a putea scoate în relief ceea ce a reprezentat urbanismul capitalei în antichitate.
În ceea ce privește lucrarea propriu-zisă, acesta este structurată pe cinci capitole prin care am încercat să prezint cele mai importante elemente definitorii ale urbanisticii unui oraș roman, în cazul nostru acesta fiind Sarmizegetusa romană.
În primul capitol am ales să prezint câteva date generale despre transformarea Regatului Daciei în provincie a Imperiului Roman. Am considerat o necesitate să explic această transformare prin care a trecut Dacia, deoarece la puțin timp după cucerirea romană apare prima formă de așezare cu adevărat urbanistică din provincia nord-dunăreană adusă de romani.
În cel de-al doilea capitol am ales să expun câteva aspecte generale despre urbanismul în Dacia romană, precum și factorii care au dus la dezvoltarea vieții urbane în acest spațiu. De asemenea, am urmărit a preciza că secolul II d.Hr. a fost un veac extrem de înfloritor pentru urbanismul roman, iar pe seama acestui aspect ținutul Sarmizegetusei Ulpia Traiana și implicit al provinciei, au avut de câștigat prin edificarea de către romani a unui urbanism mult mai evoluat și mai amplu.
În cuprinsul celui de-al treilea capitol am tratat efectiv problema Sarmizegetusei Ulpia Traiana din perspectiva ubanismului roman. În primele subcapitole am prezentat câteva informații de vază cu privire la începuturile vieții urbane pe teritoriul ce avea să fie ocupat de capitala provinciei Dacia. În această ordine de idei, am început să expun câteva informații despre mediul geografic antic al Sarmizegetusei romane, urmând ca în cel de-a doilea subcapitol să tratez interesanta întemeiere a orașului, întemeiere pe care în spațiul nord-dunărean doar Sarmizegetusa Ulpia Traiana a avut prilejul să o cunoscă.
Lucrarea se continuă prin prezentarea și exemplificarea principalelor elemente de urbanism care au caracterizat Sarmizegetusa romană. Printre aceste elemente se remarcă edificiile și arhitectura orașului, administrația, populația și categoriile sociale, cultele și credințele religioase, căile de comunicații, materialele și tehnicile de construcție și nu în ultimul rând, dotarea orașului.
Am considerat a fi necesar ca înainte de a întreprinde detalierea acestor elemente definitorii ale urbanismului din cadrul Sarmizegetusei romane, să fac o expunere succintă a ceea ce a însemnat o parte dintre elementele de mai sus în spațiul general al lumii romane.
Această documentare asupra urbanismului roman în general m-a ajutat să pot întreprinde în lucrarea prezentă și o corelație între urbanismul lumii romane și Sarmizegetusa Ulpia Traiana. Legăturile pe care le-am depistat au arătat în mod incontestabil că Sarmizegetusa a fost edificată de romani și totodată că aceasta poartă simbolul civilizației romane în partea de răsărit a Europei.
În capitolul final al lucrării am dorit să redau prin câteva pagini ceea ce a însemnat încheierea frumoasei vieții urbane de pe cuprinsul Sarmizegetusei Ulpia Traiana, încheiere care a avut ca și premisă decizia împăratului Aurelian din anul 271 d.Hr., de a-și retrage armata din ceea ce a fost odată provincia Dacia.
În mod paradoxal, viața urbană în cadrul Sarmizegetusei a început odată cu pătrunderea romanilor, însă destinul a fost ca sfârșitul vieții urbane să depindă din nou de poporul roman.
Lucrarea se încheie prin prezentarea concluziilor pe care le-am dobândit de-a lungul cercetăii, cu privire la urbanismul în Sarmizegetusa Ulpia Traiana.
Așadar, obiectivul meu a fost de a reda o parte din istoria Sarmizegetusei romane, istorie care a avut ca subiect o componentă a geografiei, și anume urbanismul. Am încercat totodată să evidențiez și faptul că Sarmizegetusa Ulpia Traiana a fost și este cel mai semnificativ simbol al urbanismului antic roman și al civilizației romane pe teritoriul actual al României.
DACIA SUB STĂPÂNIREA IMPERIULUI ROMAN
Secolul II d.Hr. ne prezintă Dacia ca un regat bine definit, amplasat din punct de vedere geografic în partea de est a Europei, mai precis în regiunea istorică a României, Transilvania.
La începutul secolului II d.Hr., Dacia se afla sub conducerea regelui dac Decebal. În această perioada, Dacia își formase deja o cultură ce se afla în strânsă legătură cu hotarele regatului. De asemenea, cercetările arheologilor au scos la lumină faptul că Dacia a cunoscut un stadiu de civilizație destul de ridicat.
Tot în același secol, Imperiul Roman se găsea într-o perioadă de maximă înflorire, Roma ajungând să domnească atât în Occident cât și în Orient, înconjurând Marea Mediterană.
Primul contact dintre daci și romani nu a avut loc odată cu războaiele dintre cele două popoare, ci chiar mai devreme de domnia regelui get, Burebista. Este important de menționat că primele legături dintre cele două popoare, despre care istoricii afirmă că au început încă din secolul II î.Hr., nu au fost conflictuale, ci au avut la bază relații de schimb compercial.
Momentul de cotitură, care v-a schimba cursul istoriei Regatului Daciei, v-a fi marcat de cele două războaie daco-romane, războaie care vor transforma Dacia, dintr-un stat independent, într-o provincie încorporată Imperiului Roman.
Așa cum spuneam, cucerirea Daciei i-a costat pe romani două campanii militare.
Prima campanie militară a fost întreprinsă în 25 martie 101 d.Hr., când armata romană a trecut Dunărea din Moesia Superior în Dacia, pe poduri alcătuite din vase. Trecerea în Dacia s-a realizat pe doua direcții. O parte a armatei romane ce se afla chiar sub conducerea împăratului roman Traian (Fig. 1.), a înaintat spre Banat, iar restul de armată aflată sub conducerea guvernatorului provinciei Moesia Superior, a înaintat de-a lungul răului Olt.
Fig. 1. Împăratul Traian (Istoria Românilor, Ediția a II- a, Volumul I, (2010), Moștenirea timpurilor îndepărtate, Edit. Enciclopedică, București)
Primul război dintre daci și romani a lăsat în urma sa binecunoscuta bătalie de la Tapae, ce a fost câștigată de romani și care a deschis drumul acestora spre capitala Regatului Dac, din Munții Orăștiei- Sarmizegetusa Regia.
Din cauza iernii, împăratul Traian a trebuit să oprească operațiunile de înaintare spre inima Daciei. Sfârșitul acestui anotimp rece, redeschide procesul de înaintare al romanilor spre cetățile dacilor chiar în primăvara anului 102, an în care romanii au ocupat mai multe puncte strategice din Dacia, atacând chiar și reședința regelui Decebal.
Fig. 2. Decebal reprezentat pe Columna lui Traian (Istoria Românilor, Ediția a II- a, Volumul I, (2010), Moștenirea timpurilor îndepărtate, Edit. Enciclopedică, București)
Primul război daco-roman (101-102) se încheie în vara anului 102, prin capitularea Daciei și prin cererea păcii, cerută de Decebal, pace ce era văzută atât de Decebal (Fig. 2.) cât și de Train, drept un armistițiu.
Al doilea război daco-roman (105-106) va fi unul decisiv pentru istoria strămoșilor noștri. Urmările acestui ultim război dintre cele două popoare antice se mai pot observa chiar și astăzi. Unul dintre cele mai de seamă exemple este dat de limba română care își are originea în limba latină.
Decebal este acuzat de Senatul roman, că nu a respectat prevederile stabilite în încheierea păcii din 102. Însă dacă acest lucru este adevărat sau nu, nu putem știi. Cert este că această acuzare adusă Daciei a dus din nou la o relație conflictuală între cele doua popoare.
De astă dată trupele romane nu au mai trecut Dunărea cu ajutorul podurilor de vase, ci geniul ingineresc roman a construit un adevărat pod din piatră peste Dunăre (Fig. 3.), ale cărui urme se mai pot observa și astăzi atât în România, la Drobeta Turnu Severin, cât și în Serbia.
Fig. 3. Podul de peste Dunăre – reconstituire (http://ro.wikipedia.org/wiki/Podul_lui_Traian)
Trupele romane în fruntea cărora se afla împăratul Traian aveau ca scopuri principale cucerirea Sarmizegetusei Regia, capturarea regelui Decebal și transformarea Regatului Daciei în provincie aparținătoare Imperiului Roman.
Așa cum ne prezintă și faimosul monument, Columna lui Traina (Fig. 4.), toate cele trei scopuri au fost realizate.
Fig. 4. Columna lui Traian
(Istoria Românilor, Ediția a II- a, Volumul I, (2010), Moștenirea timpurilor îndepărtate, Edit. Enciclopedică, București)
Victoria Dacica a fost sărbătorită cu grandoare la Roma în 123 de zile, timp în care au avut loc nuomânia, la Drobeta Turnu Severin, cât și în Serbia.
Fig. 3. Podul de peste Dunăre – reconstituire (http://ro.wikipedia.org/wiki/Podul_lui_Traian)
Trupele romane în fruntea cărora se afla împăratul Traian aveau ca scopuri principale cucerirea Sarmizegetusei Regia, capturarea regelui Decebal și transformarea Regatului Daciei în provincie aparținătoare Imperiului Roman.
Așa cum ne prezintă și faimosul monument, Columna lui Traina (Fig. 4.), toate cele trei scopuri au fost realizate.
Fig. 4. Columna lui Traian
(Istoria Românilor, Ediția a II- a, Volumul I, (2010), Moștenirea timpurilor îndepărtate, Edit. Enciclopedică, București)
Victoria Dacica a fost sărbătorită cu grandoare la Roma în 123 de zile, timp în care au avut loc numeroase spectacole cu gladiatori și animale sălbatice.
Așa cum menționează, pe lângă alte surse și istoricul got Iordanes, în lucrarea sa „Romana”, Regatul Daciei a fost transformat în provincie romană (106 d.Hr.) în a cărui stăpânire a stat până în timpul împăratului Aurelian.
Interesant este faptul că odată cu stăpânirea romană spațiul actual al României va cunoște pentru prima dată forma de așezare urbană.
ASPECTE GENERALE ALE URBANISMULUI ÎN DACIA, PROVINCIE ROMANĂ
Înainte de a prezenta cele mai importante aspecte ale așezărilor urbane și a factorilor care au dus la apariția acestuia în provincia nord-dunăreană, este important să cunoaștem care a fost tipul de așezare al dacilor liberi și dacă aceștia au cunoscut forma de habitat urbană. Cunoscând aceste detalii ne putem da seama dacă între cele două popoare au existat sau nu similitudini în ceea ce privește habitatul.
Astfel că, cercetările arheologice întreprinse în diferite locuri din Dacia au scos la lumină faptul că Dacia înainte de 106, nu a cunoscut pe deplin stadiul de urbanism, iar în fapt putem vorbi doar despre așezări protourbane aflate în stadiu de preurbanism.
O caracteristică aparte dacilor este faptul ca habitatul lor se afla într-o strânsă legătură cu mediul geografic, precum și faptul că locuințele lor erau specifice reliefului monatan. Predominanța reliefului montan, în ceea ce privește amplasarea locuințelor, ne poate duce cu gândul la nevoia autohtonilor de a fi oarecum siguri că se află în afara primejdilor și năvalirilor specifice timpului. De asemenea, putem deduce că altitudinea era pentru poporul dac un adevărat punct strategic, de la care supravegherea se realiza mai ușor.
La venirea romanilor în Dacia, aceștia au găsit o seamă de așezări ale băștinașilor, însă niciuna nu era o așezare, în adevăratul sens al cuvântului, urbană.
Arheologic ne putem da seama că formele de așezare urbană ale romanilor, au fost mult mai evoluate decât așezările pe care le-au întâlnit cuceritorii la venirea lor în Dacia. Locuințele dacilor erau de tipul bordeielor sau semibordeielor ale căror materiale de construcție aveau la bază piatra, lemnul, chirpiciul.
Cu toate că Dacia nu a acceptat dominația romană, deși a fost cucerită, ea a arătat ulterior o mare deschidere față de civilizația și cultura romană, ce îi erau superioare.
În ceea ce privește urbanismul în Dacia, acesta a apărut în momentul în care pământul dacic de la nord de Dunăre a fost transformat în provincie romană.
Datorită săpăturilor arheologice și a unor izvoare istorice scrise, precum „Geographia” lui Ptolemeu, „Cosmographia” al cărui autor ne este necunoscut, ori harta lui Peutinger, s-au putut identifica în Dacia numeroase așezări urbane ce datează din perioada romană.
De exemplu, geograful Ptolemeu menționează în lucrarea sa, intitulată „Îndreptarul geografic”, câteva orașe romane din Dacia, cum sunt: Porolissum, Potaissa, Napoca, Apulum, Tibiscum, Dierna și altele.
Pentru a înțelege mai bine procesul de urbanizare din Sarmizegetusa și implicit din Dacia romană, acesta nu trebuie studiat separat de Imperiul Roman, deoarece Dacia a fost o provincie aparținătoare Romei. Așadar menționăm că, secolul II a fost secolul cel mai înfloritor pentru Dacia romană, deoarece în acest veac a luat naștere procesul de urbanizare, care treptat a cunoscut o puternică dezvoltare ce a dus nu numai la înflorirea orașelor, ci și la extinderea vieții urbane în provincie. Această dezvoltare atât de rapidă a vieții urbane din Dacia, se află într-o strânsa legătură cu situația politică a Romei din aceea perioadă. Potrivit istoricilor, secolul II reprezintă pentru Imperiul Roman, o perioadă de apogeu ce nu a mai fost întâlnită până atunci în lumea antică. Acestei perioade îi corespunde domnia dinastiei Antoninilor și a împăratului Septimius Severus. Acest apogeu al lumii romane s-a manifestat pe mai multe planuri, cum ar fi cel economic sau cultural.
În consecință, informațiile prezentate mai sus, ne demonstrază că nașterea și dezvoltarea procesului de urbanizare al Daciei romane, s-a realizat într-o perioadă în care Roma se afla în plină prosperitate, lucru de care Dacia a fost afectată într-un mod pozitiv.
După transformarea Daciei în provincie romană, crearea orașelor a fost o necesitate pentru romani. Orașele romane au început să apară în toate părțile provinciei și să devină în scurt timp adevărate centre politice, economice, culturale, sociale, religioase, administrative, centre de care romanii aveau nevoie în Dacia.
Orașele nou create au ajutat la procesul de romanizare al Daciei, au dus la apariția unui standard de viață mai bun pentru populația băștinașă, au reprezentat o adevărată putere în ceea ce privește menținerea în provincie a stăpânirii romane. În fapt, orașele erau focare de romanizare care asigurau alături de armată stăpânirea și menținerea romană în teritoriu.
În ceea ce privește apariția orașelor romane din Dacia acestea au avut la bază mai mulți factori.
Unul dintre factori, foarte important de altfel, este reprezentat de drumuri. La acest capitol romanii s-au dovedit a fi mari maeștri. Ei știau care este importanța unei rețele de drumuri și că acestea pot asigura o mai bună mișcare dintr-un teritoriu într-altul.
Principalul scop pentru care romanii au construit o adevărată rețea de drumuri, atât în imperiu cât și în Dacia, a fost nu numai pentru utilitatea armatei și facilitatea acesteia de deplasare dar și pentru nevoile civililor. Din categoria civililor, negustorii erau unii dintre cei care se bucurau de utilitatea drumurilor.
Fig. 5. Miliarul de la Aiton (http://ro.wikipedia.org/wiki/Miliarul_de_la_Aiton)
În Imperiul Roman existau mai multe categorii de drumuri. Printre acestea se numără drumurile publice, private sau acele drumuri care erau destinate armatei. Oricare ar fi fost categoria lor, drumurile erau binevenite la orice pas, deoarece facilitau deplasarea dintr-o parte în alta a imperiului.
Referitor la provincia nord-dunăreană, drumurile s-au realizat pentru început din nevoi militare, ajutând la deplasarea mai facilă a armatei romane în Dacia.
În Dacia, primele drumuri au fost făcute în timpul împăratului Traian, când Imperiul Roman se afla într-un adevărat apogeu al sistemelor de comunicație. Afirmația potrivit căruia romanii au construit drumuri în Dacia, încă din timpul lui Traian se bazează pe descoperirea unei inscripții la Aiton (Fig. 5.), ce ne spune că în preajma anului 108, drumul imperial din Dacia fusese construit până pe teritoriul actualului județ Cluj.
Traseul drumului imperial din Dacia începea de la Dunăre, mergea spre Tibiscum, iar de aici se îndrepta spre capitala Daciei romane, Sarmizegetusa Ulpia Traiana, după care își continua drumul spre Apulum, iar din acest oraș se îndrepta spre nord, trecând prin Potaissa și Napoca, având ca destinație finală orașul Porolisum.
Fig. 6. Harta drumurilor principale și secundare din provincia Dacia
(Bărbulescu, M. (2005), Atlas-dicționar al Daciei romane, Edit. Tribuna, Cluj-Napoca)
Sectorul drumului imperial amintit mai sus, era cel mai important traseu de căi de comunicație din Dacia. Acest tronson rutier, Dunăre-Porolisum avea o lungime ce depășea 500 de km. Deși Dacia era o provincie mai mărginașă a imperiului, sectorul rutier de pe teritoriul acesteia făcea parte din marea arteră romană de căi de comunicație.
Din punctul meu de vedere, drumul imperial din Dacia a ajutat mult la răspândirea celor două procese, de romanizare și de urbanizare. Rețeau de drumuri (Fig. 6.) a favorizat pătrunderea și răspândirea culturii romane, precum și a civilizației pe teritoriul băștinașilor.
Rețeaua de drumuri din provincia Dacia era diversificată, aceasta nu era compusă doar din drumuri principale, ci și din drumuri secundare, care au luat naștere cu de-a lungul timpului. Printre cele mai importante drumuri secundare, se remarcă tronsonul rutier ce începea din vechiul oraș antic Drobeta, astăzi Drobeta-Turnu Severin care străbătea Oltenia de la est la vest, ajungând la Romula. Un alt tronson rutier se afla de-a lungul râului Olt. Istoricii Giurescu sunt de părere că acesta a fost un drum secundar, ce începea de la Dunăre, urca de-a lungul Oltului, după care se ramifica în două, o parte din tronson îndreptându-se spre orașul Apulum, astăzi Alba Iulia, iar cel de-al doilea continuându-și drumul de-a lungul Oltului până la Oituz. De asemenea, tot în categoria drumurilor secudare intra și tronsonul rutier ce pornea de la Apulum, îndreptându-se spre Ampelum (Zlatna) și spre Alburnus Maior (Roșia Montană).
Fig. 7. Tabula Peutingeriană
(http://www.istorie-pe-scurt.ro/primul-razboi-dintre-decebal-si-traian/tabula-peutingeriana/)
În demonstratrea celor menționate mai sus, vine în ajutor „Tabula Peutingeriană” (Fig. 7.), care nu este altceva decât o hartă romană ce datează din secolele II-III. Tabula prezintă arterele de circulație din Dacia romnă, artere care au fost detaliate mai sus, precum și alte artere aflate de-a lungul unor râuri precum Mureșul. Tot datorită hărții lui Peutinger s-au putut identifica și principalele localități din Dacia romană, cum sunt Drobeta, Dierna, Sarmizegetusa, Ulpia Traiana, Tibiscum, Apulum, Napoca, Potaissa, Romula sau Porolisum, ce erau amplasate chiar de-a lungul drumului imperial. Amplasarea pe acest tronson demonstrează încă o dată importanța drumului imperial ca și arteră de circulație.
Revenind la drumul imperial ce străbătea Dacia, acesta începea așa cum am mai spus de la fluviul Dunăre. Trecerea din provincia Moesia Superior în Dacia se făcea prin traversarea fluviului Dunăre. În anii 103-104 romanii au construit cu ajutorul arhitectului Apolodor din Damasc, un adevărat pod peste Dunăre. Importanța acestui pod nu se rezumă doar la faptul că pe aici au trecut legiunile romane pentru a lua sub stăpânire Dacia, ci și la ideea că întreaga cultură și civilizație din Imperiul Roman a fost adusă în Dacia prin traversarea acestui pod.
Un alt factor care și-a adus aportul în apariția și edificarea de orașe în provincia nord-dunăreană este reprezentat de armată. Soldații Imperiului Roman, fie că făceau parte din legiunile romane sau din trupele auxiliare, au contribuit la apariția vieții urbane prin simplul fapt că au staționat în provincia nord-dunăreană.
În mare parte viața urbană din Dacia are la bază castrele legiunilor romane ce staționau în diferite părți de pe teritoriul nord-dunărean. În acest sens, unul dintre cei mai contribuabili factori ce țin de armată, care au dus la apariția orașelor este reprezentat de castru. Castrul reprezintă locul unde era concentrată armata romană. Cu timpul în jurul acestor așezări militare s-au concentrat locuințe ale civililor ce purtau numele de vicus militaris sau de canabae. Aceste vicus militaria (Fig. 8.) erau locuite de soldați care și-au încheiat stagiul militar sau chiar de familiile soldaților aflați în plin stagiu militar. Aceste așezări erau întrutotul dependente de castrele romane.
Fig. 8. Castelul Saalburg și vicus militari (200 d.Chr); reconstituire grafică
(Florescu Radu, Introducere în arheologie)
Armata nu și-a adus contribuția doar prin apariția și edificarea orașelor, ci și prin ceea ce a însemnat dezvoltarea vieții urbane. De exemplu, prin creșterea demografică în zonele apropiate de castrele romane, prin constrirea unor temple, terme, clădiri publice, canalizări, drumuri, poduri, diverse lucrări pentru aducerea apei în orașe, armata a ajutat la înflorirea vieții urbane aducându-și un aport considerabil.
Cu toate acestea armata nu este singurul factor care și-a adus aportul în procesul de urbanizare din Dacia. Alături de soldați, și cu rol decisiv s-a aflat și factorul reprezentat de coloniști. Începuturile colonizării au loc după transformarea Daciei în provincie romană, când împăratul Traian a impus un proces de colonizare forțată în Dacia.
Istoricul roman Eutropius, relatează în lucrarea sa, „Scurtă istorie de la întemeierea Romei”, cum împăratul Traian după ce a cucerit Dacia „adusese o mulțime foarte mare de oameni din toate colțurile lumii romane pentru popularea orașelor și cultivarea ogoarelor: căci Dacia fusese secătuită de bărbați în urma lungului război al lui Decebal”. Relatarea lui Eutropiusne oferă multe detalii despre procesul de colonizare, arătându-ne amploarea, cauza, faptul că au fost aduși coloniști de pe tot cuprinsul lumii romane, precum și dovada prezenței formei de habitat urban în spațiul de la nord de Dunăre, toate acestea fiind lucruri ce e ajută să înțelegem procesul de urbanizare în spațiul cercetat și nu numai.
Istoricul Mihai Bărbulescu este de părere că procesul de colonizare s-a făcut într-un timp destul de scurt, timp în care numărul coloniștilor, care de cele mai multe ori erau de origine romană, a început să crească, lucru ce se explică prin atracția față de bogațiile Daciei. Pe lângă coloniștii romani din Italia, au mai fost aduse populații din alte părți ale imperiului. Printre aceștia se remarcă coloniști din Asia Mică, Creta, Siria, Tracia, Macedonia, Dalmația, Hispania, Britania, Gallia, ceea ce denotă că afirmația istoricului antic Eutropius, potrivit căruia împăratul Traian a adus coloniști de pe tot cuprinsul Imperiului Roman, este adevărată.
Unii dintre coloniști au fost aduși pentru anumite scopuri. De pildă, populațiile venite din Dalmația au fost aduse cu scopul de a munci în exploatarea minieră a aurului din Munții Apuseni, pe când cele din Siria, Gallia, Hispania și Britania au fost aduse ca parte integrată a armatei romane. Exploatarea minieră a aurului este o dovadă a bogățiilor prezente în Dacia, dovedindu-ne totodată că o parte din coloniști erau atrași de acest aspect.
Important este faptul că populațiile nou venite în Dacia romană au creat comunități care cu timpul s-au dezvoltat și au dus la nașterea unor orașe, cum ar fi de exemplu Potaissa, precum și la extinderea procesului de urbanizare în alte părți ale provinciei Dacia.
În concluzie, cei trei factori, drumuri, armată și coloniști au fost principalele premise ale declanșării procesului de urbanizare în Dacia, și totodată elementele care au dezvoltat viața urbană în același spațiu. Dacă pentru Dacia în general aceștia au fost factorii declanșatori urbanismului, cu siguranță și în cazul Sarmizegetusa Ulpiei Traiana lucrurile au stat la fel.
CADRU GENERAL – SARMIZEGETUSA ULPIA TRAIANA
În istoria așezărilor urbane din Dacia romană, Sarmizegetusa Ulpia Traiana are un loc aparte pe care niciun alt oraș daco-roman nu l-a mai avut. Sarmizegetusa era centrul lumii daco-romane, măreția Daciei de după anul 106 și unul dintre cele mai mari simboluri ale civilizației romane din partea de răsărit a Imperiului Roman.
Niciodată în provincia de la nord de fluviul Dunăre, nu s-a putut discuta despre o așezare omenească a cărui stadiu de dezvoltare să fie întru totul urban, deoarece, așa cum am mai menționat, populația băștinașă nu a cunoscut forme de așezare aflate într-un stadiu de dezvoltare atât de ridicat, după cum au lăsat să se vadă săpăturile arheologice.
Prima așezare cu adevărat urbană din spațiul carpato-danubian îi aparține Țării Hațegului. Aici, a luat naștere primul oraș, prima viață urbană. Acestă întâmplare i-o datorăm civilizației romane, care în urma transformării Regatului Daciei în provincie romană, a decis ca nouă stăpânire a imperiului să cunoască viața urbană.
Cu toate că astăzi din faimosul oraș antic roman, Sarmizegetusa Ulpia Traiana, au mai rămas doar ruine, importanța istorică și urbanistică a acestuia nu a fost afectată. Sarmizegetusa romană va rămâne pentru spațiul românesc o dovadă a influențelor romane ale vremii, influențe ce s-au impus în limba, cultură, religie, arhitectură, artă, forme de așezare etc.
AȘEZAREA GEOGRAFICĂ
Sarmizegetusa Ulpia Traiana a fost un oraș roman antic, amplasat în partea de vest Câmpiei Hațegului, la o distanță de aproximativ 8 km față de pasul Porțile de Fier ale Transilvaniei, locul în care, după cum am mai văzut, s-a dat una dintre cele mai importante batălii dintre daci și romani.
Spre deoasebire de capitala Daciei preromane, care a fost ridicată pe un teren ce predomina zona de munte, Saramizegetusa romană a fost amplasată într-o zonă cu relief neted, specifică câmpiei, fiind înconjurată de dealuri și munți. Aceste realități geografice se mai pot observa și astăzi.
La o primă vizită făcută asupra Sarmizegetusei Ulpia Traina, ne putem gândi că romanii au ales această zonă de șes datorită unei accesibilități mai ușoare. Însă dacă aruncăm o privire asupra vecinătații orașului, observăm că formele de relief, mai masive de astă dată, puteau să joace un rol foarte important pentru timpurile respective, și anume cel de apărare, ferind orașul de eventuale năvăliri.
Din punct de vedere climatic, orașul se încadra într-un areal cu climat blând, ce nu se caracteriza prin vânturi puternice, precum nici prin fenomene de secetă sau de inundații. Un astfel de climat este la fel de benefic ca și astăzi practicării agriculturii. Iar dacă ținem cont și de zona de câmpie a orașului, ne dăm seama că într-adevăr se putea practica agricultura, precum și creșterea animalelor, ocupații pe care populația orașului le-a practicat.
Capitala Daciei traiane era strâns legată de lumea romană și de celelalte orașe din Dacia datorită traversării sale de faimosul drum imperial, ce străbătea cele mai importante așezări urbane din provincie, punându-le totodată pe acestea în conexiune.
Este important de menționat că teritoriul pe care îl deținea Sarmizegetusa nu se rezuma doar la incinta orașului sau la o mică porțiune de teren aflată în afara zidurilor de incintă. Teritoriul de care dispunea Sarmizegetusa era unul extrem de întins, ce ajungea chiar la râul Mureș și care acoperea suprafața unor localități cum sunt astăzi Calan, Vețel, Geoagiu-Băi, toate aflate astăzi în județul Hunedoara.
În ceea ce privește ruinele orașului antic, ele se găsesc astăzi pe teritoriul comunei Sarmizegetusa din județul Hunedoara. Chiar dacă în zilele noastre Sarmizegetusa a lăsat în urma sa doar ruine, acestea nu ne împiedică să cunoaștem stadiul de dezvoltare urbană pe care l-a avut în antichitate.
ÎNTEMEIERE ȘI FIZIONOMIE
Sarmizegetusa Ulpia Traiana a fost primul oraș întemeiat de romani în Dacia, în preajma anilor 108-110, prima formă de habitat urban pe care spațiul actual al României a avut-o. Istoricul amplasării capitalei în acest loc este unul destul de interesant. După marea bătălie de la Tapae, romanii decid să țină sub control strâmtoarea Porților de Fier ale Transilvaniei, motiv pentru care își vor amplasa garnizoana chiar pe locul unde va fi ridicată câțiva ani mai târziu noua capitală.
După înfrângerea Daciei, împaratul Traian pleacă la Roma, lăsându-l pe noul guvernator Decimus Terentius Scaurianus cu organizarea și conducerea noii provincii.
Fondarea noului oraș Sarmizegetusa este dovedită de o monedă de broz (Fig. 9.) ce datează din 110. Moneda de bronz are o valoare istorică considerabilă, ea ne arată că Sarmizegetusa este, până în momentul actual, singurul oraș din Dacia care a avut parte de o întemeire specifică tradiției lumii romane. Actul întemeierii unui oraș cuprindea mai multe etape la romani, prin aceste trecând și Sarmizegetusa Ulpia Traiana. Se crede că ritualul fondării, își are originea etruscă și că romanii l-ar fi preluat de la acest popor. Nu este exclus acest fapt, mai ales dacă ne gândim că civilizația romană a preluat multe elemente de la popoarele etrusc și grec, elemente ce i-au conturat propria cultură.
Fig. 9. Moneda de bronz ce prezintă actul întemeierii orașului
(Macrea, M. (2007), Viața în Dacia Romană, Edit. Academiei Române, București)
Pentru început trebuia să se stabilească locul de așezare al noului oraș, iar din acest motiv romanii invocau sfatul zeilor, aceștia din urmă răspunzându-le romanilor cu ajutorul „semnelor din natură”, care urmau a fi interpretate.
Revenind la moneda de bronz, pe una dintre părțile ei ne este prezentat actul întemeierii noului oraș, act ce ne arată că exista, așa cum am spus mai sus, un ritual bine stabilit unde împăratul, în cazul Ulpiei Traiana Sarmizegetusa, guvernatorul, Decimus Terentius Scaurianus îmbrăcat într-un costum specific ceremoniei, va trasa limitele viitorului oraș cu un plug tras de un taur și o vacă. Limitarea orașului era importantă, deoarece în funcție de aceasta erau plasate restul clădirilor publice. Fâșia de pământ marcată de plug indica locul prin care vor fi ridicate zidurile de apărare ale orașului, iar atunci când plugul se ridica și deci arătura nu se mai efectua, acea porțiune de teren intactă era destinată porților orașului.
Un alt moment imporatant al fondării este orientatio. Acestă parte a ritualului fiind executată de persoana căruia i-a fost însărcinată construirea orașului. Persoana în cauză avea sarcina de a trasa cele două străzi principale ale așezării urbane, străzi care erau orientate pe direcția nord-sud și vest-est.
Consecratio, cel din urmă moment al întemeierii la care lua parte marele Pontif, reprezenta “transferul fictiv de propietate de la oameni la zei“, transfer care “proclama sacru ceea ce înainte era profan“.
Actul întemeierii se încheia prin numirea celor ce se vor ocupa de buna funcționare și conducere a orașului, mai precis vor fi numite primele persoane care urmau a forma pătura superioară a societății orașului, mulți dintre aceștia urmau a face parte din administrația orașului.
În ceea ce privește fizionomia Sarmizegetusei Ulpia Traiana, știm că noul oraș avea o suprafață de aproximativ 32 ha, deținând o formă spcifică orașelor romane din acea vreme, și anume un patrulater cu laturile rotunjite, iar la fiecare dintre aceste laturi orașul dispuneade câte o poartă.
Istoricii Daicoviciu ne detaliază mai în lucrarea „Ulpia Traiana”, mai multe aspecte privind fizionomia Sarmizegetusei romane. Așadar din această sursă, aflăm că zidurile orașului aveau o înălțime ce varia între 4 și 5 m, iar în partea superioară acestea prezentau deschizături înguste amplasate din loc în loc.
Cele două străzi principele, una în direcția nord-sud, iar cealaltă vest-est se intersectau formând forul, care nu reprezenta altceva decât centrul orașului, locul în care se aflau cele mai importante clădiri publice, la fel ca și în perioada contemporană. Forul Sarmizegetusei romane a fost identificat de către arheologul Constantin Daicoviciu, acesta fiind singurul for identificat și cunoscut până în prezent, din provincia nord-dunăreană.
Alături de for, în oraș s-au mai identificat și alte elemente specifice urbanismului roman. Printre acestea arheologii au găsit valul și sanțul de apărare al orașului, basilica, curia, templul ridicat în cinstea unor divinități, străzi secundare, locuințe ale cetățenilor, terme, apeductul sau chiar Palatul Augustalilor, un edificiu cu o mare însemnătate. Toate aceste elemente ale urbanismului din cadrul Sarmizegetusei romane se mai pot observa și în zilele noastre, însă sub aspectul unor ruine.
Cu trecerea timpului orașul s-a extins în afara zidurilor, fapt care se poate datora dezvoltării sale. Dincolo de ziduri se aflau alte construcții și clădiri care făceau parte din orașul propriu-zis. Printre acestea se remarcă amfiteatrul, școala de gladiatori, locuințe ale cetățenilor, cimitirele, diverse ateliere.
Așadar încă de la început Sarmizegetusa a beneficiat de un tratament deosebit. Amplasarea a fost aleasă cu grijă prin consultarea zeilor, aceștia fiind în „măsură” prin puterile lor să decidă dacă locul de întemeiere este prielnic sau nu unei vieți urbane. Prin fizionomie romanii au avut grijă să realizeze din Sarmizegetusa o mică copie a marilor orașe din restul imperiului, o copie de care să se bucure toți cei veniți din întreaga lume romană, o copie care să devină un exemplu pentru edificarea altor orașe în Dacia, cum ar fi de pildă Napoca, Potaissa sau Apulum, așezări care au devenit orașe prin dezvoltare proprie.
ETIMOLOGIA ORAȘULUI
Moneda de bronz despre care am vorbit anterior, nu numai că ne-a arătat modul în care a luat naștere capitala Daciei romane, ci și care a fost numele acesteia imediat după actul întemeierii.
Astfel că, după cum ne arată inscripția monedei de bronz, numele noului oraș a fost Colonia Dacica. După cum putem observa, romanii au ales să dea numele celui mai important oraș ridicat de ei din povincia nord-dunăreanu, chiar numele fostului regat a lui Decebal. De asemenea, numele orașului ne prezintă și faimosul statut urban pe care l-a avut așezarea încă de la încept, aici fiind vorba de rangul de colonia.
Colonia reprezenta în antichitate un mare statut urban pe care îl putea deține un oraș. Coloniile erau locuite de persoane cu cetățenie romană ce beneficiau de jus sufragii, adică aveau dreptul de a vota, și jus honorum, adică dreptul de a fi aleși. De asemenea, unele colonii puteau face parte din Italia, deținând atunci jus italicum, adică dreptul italic, drept ce era caracterizat prin cea mai înaltă onoare care putea sa fie atinsă de un oraș cu statutul de colonia, precum și prin scutirea cetățenilor de achitarea impozitelor. În fapt, coloniile erau adevărate focare de romanizare care trebuiau să răspândească în teritoriu cultura romană, modul de viață roman, deoarece toate acestea erau în măsură a menține stabilitatea în noul teritoriu. Așadar, am putea spune că statutul de colonia era deci o politică a conducerii romane.
Spre deosebire de alte orașe din Dacia care nu au beneficiat de rangul de colonia decât după un anumit timp de la obținerea statutului de oraș, aici includem Dierna, Apulum, Potaissa și Napoca, Sarmizegetusa a fost înzestrată încă de la început cu acest rang râvnit de multe alte orașe.
Revenind la aspectul etimologic al denumirii orașului, remarcăm că în timpul împăratului Hadrian, împărat ce l-a precedat pe Traian, numele orașului s-a dezvoltat mult. Astfel că, prin jurul anului 118 din numele inițial de Colonia Dacica, împăratul Hadrian i-a adăugat capitalei o seamă de epitete, ajungând la noul nume de „Colonia Ulpia Traiana Augusta Dacica Sarmizegetusa”. Dintre toate aceste epitete se remarcă două: cel de Ulpia Traiana și de Sarmizegetusa.
Ne putem da seama că epitetul de Ulpia Traiana, provine de la însuși numele împăratului Traian, împărat sub care Roma a prosperat. Este foarte posibil ca prin gestul împăratului Hadrian, acesta să aducă drept omagiu celui care l-a numit sucesor, respectiv împăratul Traian, denumirea împăratului care a adus sub stăpânirea Romei provincia nord-dunăreană.
În ceea ce privește epitetul de Sarmizegetusa, este destul de cert că împăratul Hadrian l-a preluat de la vechea capitală a Daciei din Munții Oraștiei, Sarmizegetusa Regia.
Istoricii Constantin și Hadrian Daicoviciu, spun că adăugarea epitetului de Sarmizegetusa este pus în legătură cu ideea romanilor de a le arăta dacilor, că fostul lor regat va continua, dar de această dată sub stăpânire romană. Afirmația adusă de cei doi istorici este interesantă, mai ales dacă ne gandim că împăratul Hadrian (Fig. 10.) a avut tentativa de a părăsi Dacia.
Fig. 10. Împăratul Hadrian
(Istoria Românilor, Ediția a II- a, Volumul II, Daco-romani, romanici, alogeni, Edit. Enciclopedică, București)
Așadar, este posibil ca prin adăugarea epitetului în cauză, Hadrian să încerce a liniști populația băștinașă, și deci să arate o continuitate a ceea ce era odată capitala lui Decebal, precum și o mai bună conciliere între cele două popoare, deoarece rezolvarea pe cale pașnică a diferendelor putea însemna o stabilitate mai mare pentru întregul Imperiu Roman.
ELEMENTE DE URBANISM DIN SARMIZEGETUSA ULPIA TRAIANA
Materiale și tehnici de construcție
Materialele și tehnicile de construcție sunt două elemente foarte importante pentru lumea romană antică. Analizarea acestora ne ajută să înțelegem mult mai bine procesul de urbanizare care a avut loc la Sarmizegetusa Ulpia Traiana, precum și gradul de civilizație al romanilor. În jurul materialelor și a tehnicilor de construcție au gravitat o parte semnificativă din elementele de urbanism ale coloniei, în acest sens amintim edificiile, statui,temple, altare, sisteme de încălzire, de aprovizionare cu apă, de canalizare, precum și altele. Așadar, pentru ca înțelegerea acestei lucrări să fie mai ușoară vom consacra subcapitolul curent unei abordări a materialelor și a tehnicilor de construcție
Materiale de construcție
După cucerirea Daciei, romanii au adus cu ei în noua provincie, tot ceea ce ține de tehnici de extracție și prelucrare a materialelor ce urmau a fi folosite în scop edilitar. Fără acestea romanii nu puteau clădi orașe și nu putea să dea naștere procesului de urbanizare în spațiul nord-dunărean. Printre aceste tehnici se remarcă exploatarea de suprafață cu ajutorul penelor de lemn care odată ce erau introduse în blocurile de piatră, urmau a fi umezite pentru ca blocul în cauză să se fărâmițeze mai ușor. Exploatarea materialelor de construcție era o muncă împărțită. Condamnații efectuau extracția, sclavii erau cei care se ocupau de fasonare, iar soldații aveau sarcina de a verifica dacă munca se realizează sau nu, însă în anumite părți ale imperiului aceștia trebuiau să ia parte la această muncă. În general, în lumea romană exploatarea se realiza cu ajutorul unor unelte precum: ciocane, târnăcoape, fierăstraie, dălți etc. După ce întregul material de construcție a fost extractat nu mai rămânea decât ca o parte din acesta să treacă prin mâinile pietrarilor, care se ocupau cu sculptarea pietrei, cu ornamentarea și decorarea sa.
Scriitorul antic Vitruviu, ne-a lăsat o preoțioasă lucrare, intitulată „Despre arhitectură”, cu ajutorul căreia am putut afla o seamă de lucruri cu privire la materialele de construcție folosite de romani.Așadar, aflăm de la Vitruviu că existau câteva materiale foarte utilizate la ridicarea edificilor, printre acestea se remarcă cărămida, varul, nisipul, lemnul și piatra.
Căramizile erau un material extrem de important în construcția edificilor deoarece acestea asigurau durabilitatea și impermeabilitatea apei, iar din acest motiv romanii trebuiau să țină cont de compoziția materialului din care alcătuiau cărămizile. Este important să menționăm că poporul roman a aculturat de la etrusci tehnica de construcție cu ajutorul lutului ars, pe care au răspândind-o în toate provinciile aparținătoare imperiului.
Fig. 11. Marcus Vitruvius Pollio (http://shop.columns.com/marcus-vitruvius- pollio.aspx)
De la Vitruviu (Fig.11.) aflăm că, acest material de construcție trebuia să se realizeze primăvara ori toamna pentru a avea timp suficent să se usuce, de asemenea cărămida trebuia făcută din pământ alb argilos, argilă roșie sau din pământ moale, deoarece acestea sunt materiale ușoare ce se leagă fără dificultate. Un alt aspect important pe care îl amintește Viutruviu este cel referitor la folosința cărămizilor. Acestea trebuiau folosite după doi sau chiar cinci ani de când au fost construite, timp în care cărămizile se puteau usca fără probleme. În provincia romană Dacia au existat ateliere ce se ocupau cu confecționarea de cărămidă, unul dintre acestea aflându-se chiar în capitala provinciei, ba mai mult se pare că tot aici a existat și un atelier particular care prezenta aceeași ocupație.
Nisipul un alt material util construcțiilor, era folosit de romani la diverse edificii. Nisipul avea rolul de a agrega mortarul. În ceea ce privește mortarul, acesta era folosit pentru a îmbina cărămizile sau alte materiale folosite în construcție. La fel ca la oricare alt material folosit la construcții și nisipul trebuia selecționat pentru acest lucru. Astfel că, nisipurile din carieră se utilizau foarte mult, pentru că acestea se uscau mult mai repede, tencuirea se păstra fără probleme iar rezistența era una puternică. Dacă nu existau cariere de nisip acesta se mai putea procura din râuri sau din mare, însă acest ultim nisip nu era de o calitate prea bună.
Varul este alt material de bază folosit de romani la construcții. Acesta se obținea prin arderea pietrei de calcar alb. Varul a fost cunoscut de romani sub trei stări: sub formă de bulgăre, sub formă de prag și stins în apă. Din nou, aflăm de la Vitruviu că pentru tencuieli este bine a se folosi varul obținut din piatra poroasă, iar pentru zidit este util varul obținut din piatra dură.
Așadar alături de toate aceste materiale, romanii au mai folosit în edificarea construcților un material foarte rezistent, ce a revoluționat urbanistica vremii, dând edificilor o rezistență pe care niciun alt material nu o mai făcuse până atunci. Totul a început cu Praful de Puteoli sau simplu pozzolana ce a fost un material de construcție cu durabilitate, care se asemăna cu cimentul din zilele noastre.
Acest ciment avea la bază cenușa vulcanică din apropierea Vezuviului. Materialul în cauză se alcătuia din două parți de pozzolana, adică de cenușă vulcanică cu o parte de var și nisip amestecat. Apolodor din Damasc a folosit acest material în construcția podului de la Drobeta. În antichitate romanii au mai folosit pentru ridicarea edificiilor, și nu numai, piatra. Carierele de piatră erau diferite. De aici se putea extracta piatră tare, moale sau cu o tărie mijlocie. Dacia a fost o provincie a imperiului ce deținea o mulțime de piatră, ce era foarte utilă atât orașelor, cât și castrelor sau altor scopuri. Așadar, romanii au știut să profite de urma acestui material, clădind orașe, mai mari sau mai mici, orașe prin care au pus bazele urbanismului în regiune.
Lemnul era un material foarte utilizat de romani. Se știe că în perioada Imperiului Roman au avut loc primele mari procese de deșertificare, lucru care denotă faptul că lemnul era un material frecvent folosit de lumea romană. De la Vitruviu aflăm că lemnul trebuie tăiat toamna, deoarece în acest anotimp arborii se află în plină tărie. De asemenea mai aflăm, că tăierea arborilor avea la bază o regulă foarte importantă. Astfel că, pentru început arborele trebuia tăiat doar până la mijlocul măduvei, după care aceasta se lăsa în poziția sa naturală pentru ca întregul lichid ce se afla în interiorul acestuia să se scurgă și după care să se usuce. După toate aceste etape, arborele era tăiat și dat în folosință.
În antichitate,romanii foloseau lemnul de la diverși arbori. Asfel că, bradul era utilizat la grinzi deoarece era ușor, stejarul era folosit pentru lucrările din interiorul pământului deoarece prezenta, la fel ca și astăzi, elemente pământoase, salcia, teiul, plopul erau folosiți în sculptură, carpenul era folosit de romani deoarece se lucra destul de ușor, zada însă era un lemn mai deoasebit pentru că nu ardea, iar incendiile nu reprezentau un mare pericol pentru acest tip de lemn, cum erau pentru restul lemnelor.
Pentru acoperirea clădirilor, romanii utilizau țigla, care putea fi atât sub formă de solzi, cât și sub formă rectangulară, aceasta fiind cel mai des utilizată. Tigla se prindea cu ajutorul unor cuie pe acoperiș, iar dacă unele dintre acestea prezentau crăpături cauza era remediată cu ajutorul mortarului.
O altă tehnică importantă de construcție foarte utilizată în lumea romană este cea a bolților (Fig. 12.). Această tehnică a fost aculturată de romani de la populația etruscă. Bolțile edificilor putea fi în formă de leagăn sau de boltă dublă, realizându-se de cele mai multe ori cu ajutorul cofrajului.
Fig. 12. Bolțile în arhitectura romană
(http://www.cimec.ro/arheologie/web-histria/4imagini/terme1/index.html)
Cele mai folosite materiale cu care s-au edificat construcțiile din Dacia romană au fost: marmura de la Bucoba, gresiile carbonatice, andezitul, calcarul de la Deva, calcarele eocene de la Cluj, Mănăștiur, Baciu, calcarele tortonice aduse de la Gura Vâii, Petnic, travertin de la Germisara, astăzi Geogiu-Băi, gresia cuarțitică de la Șard, calcarele tortonice din Munții Trascăului. Este important de menționat că romanii nu foloseau întotdeauna la construcțiile din blocuri mari de piatră mortarul, ci pentru a uni aceste bolocuri romanii utilizau pumbul topit.
Metode de construcție
Construcțiile romane, fie ele publice, private sau militare erau realizate cu ajutorul unor planuri bine făcute de către arhitecți și bineînțeles cu ajutorul unor tehnici de construcție esențiale. Arhitecții, la fel ca și astăzi, erau acele persoane care se ocupau cu realizarea unor planuri de construții ce urma a fi puse în practică. Pe lângă arhitecți, romanii mai dețineau și topografi, a căror rol era acela de a face măsurători în teren, în vederea trasării unor drumuri sau a fixării unor edificii (Fig. 13).
Fig. 13. Alinierea jaloanelor cu ajutorul gromei în vederea trasării construcțiilor. (http://soltdm.com/geo/drumuri/drum1.htm)
În ceea ce privește metodele de construcție, romani dețineau o diversitate impresionantă, printre acestea remarcându-se:
Opus caementicium (Fig. 14.), care nu este altceva decât o tehnică de construcție a zidurilor ce se realiza prin amestecul dintre mortar și piatra de râu sau piatra spartă.
Fig. 14. Opus caementicium (http://www.catedu.es/aragonromano/buildmat.htm)
Zidurile realizate prin această metodă erau extrem de solide. Analizând metoda ne dăm seama că romanii știau care este importanța unui zid solid într-o construcție. În fond, dacă zidul era slab acesta nu susținea clădirea, nu susținea acoperișul și deci nu putea fi trainic.
Opus mixtum (Fig. 15.), este acea tehnică ce presupune ca un zid să cuprindă atât segmente din cărămidă, cât și segmente din piatră cioplită. În Dacia tehnica în cauză se găsește sub aspectul unuei benzi orizontale, care pe lângă rezistența dată de cărămidă și de piatră, asigura și un designer plăcut.
Fig. 15. Opus mixtum (http://www.santagnese.org/tecniche.htm)
Opus incertum (Fig. 16.), care în traducere înseamnă lucrare neprecisă, are la bază amestecul dintre mortar și piatra cioplită neregulată. Această piatră cioplită a cărei dimensiuni nu erau egale, a dat numele tehnicii în cauză.Teoreticianul Vitruviu, a fost de părere că tehnica opus incertum, era o metodă de zidărie de lungă durată. În cadrul unui zid edificat prin opus incertum nu ne putem da seama de șirurile de pietre care formează zidul, deoarece această tehnică lucrează, după cum am spus, cu pietre a căror dimensiuni nu sunt egale.
Fig. 16. Opus incertum (http://within-timelesshistory.blogspot.ro/2011/09/roman-construction-techniques.html)
Opus latericum, este o altă tehnică de construcție aparținătoare romanilor, care presupune utilizarea cărămizii arse. Această tehnică era în Dacia folosită în special pentru construirea sistemului de încălzire de tip hipocaust.De asemenea, pentru o mai bună rezistență a zidurilor în cadrul acestei tehnici, romanii utilizau cărămizi triunghiulare.
Opus quadratum, presupune construirea zidului din pietrii prelucrate ce au formă de paralelipiped. Aceste pietrii erau legate unele de celelalte cu ajutorul unor crampoane de fier ce urmau a fi fixate prin folosirea plumbului.
Opus signinum, se utiliza la realizarea pardoselilor, chiar și a pardoselilor bazinelor cu apă.Ca și material de construție se folosea mortarul în amestec cu apă, var, praf de cărămidă arsă și nisip. În momentul în care se folseau fragmente mai mari de cărămidă sau de țiglă se obținea „betonul de cărămidă”.
Opus spicatum (Fig. 17.), presupunea așezarea cărămizilor în formă de spic, tehnica fiind utilizată în special la pavaje. Această tehnică dădeau un designer foarte frumos și realiza totodată și o fixare bună și de durată a cărămizilor.
Fig. 17. Opus spicatum (http://www.123rf.com/photo_12805785_contemporary-herringbone-pattern-brickwall-detail-known-to-romans-as-opus-spicatum-and-widely-used-i.html)
Din toate aceste tehnici de construcție trebuie să remarcăm că fiecare avea ca și element de bază duritatea și consolidarea zidurilor, fie că serveau clădirilor, fie că aveau rol defensiv, de asemenea multe dintre tehnici erau plăcute la vedere (Fig. 18.).
Fig. 18. Tehnici de construcție
(http://www.mmdtkw.org/ALRIVes0714ConstructionMethods.jpg)
Analizând aceste tehnici de construcție, concluzionăm că romanii au folosit o mare varietate de materiale de construcție pe care le-au combinat în așa fel încât să fie rezistente și de durată.
Odată cu venirea romanilor în Dacia, aceștia au adus cu ei o bună parte din tehnicile de construcție,iar majoritatea lucrările de edificare din provincie au fost realizate prin tehnica de zidărie numită opus incertum. Acest lucru, ne duce cu gândul la faptul că romanii au preferat pentru Dacia să folosească o tehnică de construcție trainică, care să reziste de-a lungul vremii.
EDIFICII
Ca elemente de urbanism, edificile Sarmizegetusei Ulpia Traiana joaca un rol foarte important. Edificiile sunt urmele materiale cele mai semnificative, care ne arată amploarea gradului de urbanizare al coloniei. Chiar dacă în zilele noastre, pe locul unde pusese odată un măreț oraș, sunt prezente numai ruine, arheologii au putut realiza o reconstituirea a edificilor, ce scoteau în evidență că în cadrul coloniei a existat o viață urbană înfloritoare.
Edificiile urbane construite de romani în Sarmizegetusa, și în întreaga provincie, au avut ca pincipal model de inspirație orașele romane din imperiu și în special din Italia. Romanii și-au impus propriul stil urbanistic pe teritoriul Sarmizegetusei, iar fiecare costrucție ridicată aici deținea același rol ca și în restul imperiului.
Important de remarcat este că edificiile romane din tot imperiul erau foarte diversificate. Existau edificii cu loc central, cum era curia, basilica, PalatulAugustalilor, sau puteau fii edificii cu funcție religioasă, precum templele, edificii cu rol de agrement, cum au fost băile, amfiteatrele, fântânile, ori pur și simplu edificii destinate locuirii și odihnei.
În cadrul Sarmizegetusei Ulpia Traiana, edificiile se pot împărții în două mari categorii: edificii intra muros, din incinta orașului și edificii extra muros, din afara incintei orașului.
Edificii intra muros
Edificiile intra muros ale Sarmizegetusei gravitau în jurul centrului orașului, cunoscut în lumea antică romană drept for. Forul era inima oricărui oraș roman, era locul cel mai impunător din oraș unde gravita viața orășenească cu toate componentele sale. Niciun oraș roman din oricare parte a imperiului ar fi fost, nu era lipsit de for.
Forul roman se afla poziționat la intersecția dintre cele două străzi principale care străbateau orașul roman de la nord la sud, respectiv de la vest la est. În fapt, forul nu era altceva decât centrul orașului, unde la fel ca și în zilele noastre se afla o concentrație mare de edificii publice.
Suprafața forului trebuia stabilită în funcție de numărul de locuitori ai orașului, deoarece acest punct central nu trebuia să pară nici prea aglomerat, dar nici prea lipsit de populație. Aici se ridicau cele mai importante clădiri publice, cum erau curia, basilica sau Palatul Augustalilor, se ridicau statui în cinstea zeilor, a împăraților, a guvernatorilor provinciei, sau a altor persoane cu statut social important, tot aici mai aveau loc procese de judecată sau adunări ale cetățenilor. Forul roman mai era destinat piețelor, târgurilor, prăvăliilor, întrunirilor, plimbărilor sau chiar spectacolelor ce aveau loc în aer liber. În fapt forul era „pulsul” orașelor romane, tot ceea ce însemna lumea romană.
Forul Sarmizegetusei era punctul cel mai spectaculos din oraș, acesta era „împodobit cu numeroase monumente epigrafice și sculpturale, ridicate în cinstea bărbaților iluștrii și binefăcători ai orașului”. Unul dintre aceste monumente epigrafice i-a fost dedicat guveratorului provinciei Dacia, M. Sedatius Severianus (152-153), guveratorul fiind deci unul dintre bărbații pe care i-a cinstit orașul.
Forul era constituit din două părți, una servind drept basilică, iar cealaltă ca piață. Basilica, ca parte din for era un edificiu public și central, în care se adunau negustorii, se țineau fel și fel de procese și de adunări. În lumea romană basilica era alcătuită dintr-o sală de dimensiuni mari, a cărei formă era rectangulară și care prezenta pe margini porticuri ale cărei lățimi trebuiau să măsoare o jumătate din lungimea acestora. Vitruviu era de părere că edifiuciul în cauză trebuia să fie construit în părțile cele mai expuse la soare, pentru ca în timpul iernii oamenii să fie feriți de condițiile mai puțin plăcute ale acestui anotimp.
Basilica Sarmizegetusei (Fig. 19.) a suferit mai multe modificări de-a lungul timpului, faptpentru care cea din urmă înfățișare a basilicii nu semănacu cea din urmă. În ultima fază, suprafața basilicii a fost mărită prin construirea unui zid în partea de sud, aceasta având o lungimede 85 mși o lățime de 10 m. De asemenea, spațiul de călcare a suferit o relativă înălțare, fiind apoi pavat cu „cocciopesto”, zidurile au fost îmbrăcate cu plăci de marmură, acoperișul a avut ca și material edilitar țigla și, în sfârșit întreaga basilică era împodobită cu o mulțime de monumente, unele chiar epigrafice, realizate din marmură.
Fig. 19. Basilica Sarmizegetusei Ulpia Traiana – reconstituire (Bărbulescu, M. (2005), Atlas-dicționar al Daciei romane, Edit. Tribuna, Cluj-Napoca)
Din basilică se trecea în cea de-a doua parte a forului, piața. Era o zonă deschisă, largă de 42 m, pavată cu plăci din gresie, sub care exista un canal realizat din piatră ce avea rolul de a colecta apa provenită de la ploaie sau de la topirea zăpezilor. Descoperirire arheologice au arătat că spațioasa piață era înconjurată de ziduri și că „pe zidul care mărginește forul dinspre răsărit se putea vedea odată o frumoasă pictură murală”.
La capătul porticului basilicii s-a descoperit o scară care probabil ducea spre o altă clădire publică importantă, mai precis spre curia. Informațiile locale despre acest edificiu (curia) sunt foarte puține, însă documentându-ne din alte părți ale lumii romane aflăm că acest edificiu avea un loc central, deoarece se afla în imediata apropiere a forului. Poziția centarală a curiei denotă importanța sa pentru oraș – nu orice edificiu se găsea amplasat în această zonă. Curia era clădirea consiliului muncipal, adică a Oridinului decurionilor, a celor care se ocupau cu administrarea și bunul mers al orașelor.
Cu siguranță rolul curiei Sarmizegetusei a fost același ca în restul imperiului, iar prezența decurionilor în această zonă ne arată din nou că o astfel de clădire era mai mult decât necesară.
Un alt edificiu cu o importanță deosebită nu numai pentru Sarmizegetusa, ci pentru întreaga Dacie era reprezentat de Palatul Augustalilor. În lumea romană, palatul ca și edificiu a apărut odată cu instaurarea imperiului, în secolul I î. Hr. Palatul roman ca și arhtectură nu este altceva decât o casa greco-romană care prezinta o dezvoltare și o extindere mai mare.
Palatul Augustalilor, construit în secolul al II- lea, era clădirea destinată întreținerii cultului împăratului și al zeiței Roma, întreținere care era făcută de preoți, numiți în cazul acesta augustali. Clădirea palatului avea o suprafață destul de mare, respectiv 85 m lungime și 65 m lățime, având o zidărie cu piatră și cărămidă, fiind acoperit cu țiglă. Ca și tehnică romanii au folosit opus incertum pentru partea exterioară a palatului, iar pentru partea interioară opus caementicium. La fel ca și în cazul forumului, Palatul Augustalilor (Fig. 20.) era îmbrăcat în plăci de marmură aduse din partea Bucovei și mozaicuri alcătuite din părți de cărămidă, care scoteau în relief ornamentația edificiului.
Din punct de vedere al planului, palatul cuprindea două mari părți. Prima așa zisă parte, era o curtepardosită cu lespezi, în a cărui centru era amplasat altarul împăratului. Arheologic s-a constatat că pe laturile vestice și estice ale curții se aflau amplasate săli de unde se puteau observa serbările întreprinse în cinstea împăratului. Cea de-a doua parte a palatului era realizată de o curte relativ mai mică decât prima, curte care era pavată cu mozaic provenit din bucăți mici de cărămidă. Pe margini se găseau fel și fel de statui, de inscripții cu caracter onorific, iar la marginile curții se găseau două camere care serveau ca loc în care se adunau obiectele și diverse lucruri de valoare. Cele două curți era separate de un zid ce deținea la capete două porți care făceau legătura între curți. Pe acesta ”trebuie să ni-l închipuim ca pe un zid cu deschideri așezate simetric, una mare la mijloc și alte patru, mai mici, dispuse două la dreapta și două la stânga celei mari”.
Descoperirile arheologice au scos în evidență că palatul a cunoscut o frumoasă arhitectură ce înfățișa construcții în arcade, cu arhitravă, friză și cornișă, sau chiar pilaștrii, socluri și etaje, toate fiind elemente de construcție carcateristice lumii romane.
Palatul deține o serie de camere, printre care și o încăpere subterană în care se depozitau obiectele de cult ale ordinului, mai departe existau camere de locuit, o cameră ce servea ca sală de ședințe a decurionilor, o cameră dedicată sanctuarului, precum și alte încăperi a căror rol arheologii nu l-au putut identifica. În sfârșit, palatul deținea și un sistem de scurgere și de colectare a apei provenită de la ploi sau din topirea zăpezilor, sistem realizat prin folosirea cărămizii.Pe ansamblu, acest edificiu a fost unul dintre cele mai impunătoare din Sarmizegetusa care alăsat prin ruinele sale numeroase marturii despre ubanismul coloniei.
Fig. 20. Planul Forului și al Palatului Augustalilor din Sarmizegetusa Ulpia Traiana (Daicoviciu, C.; Daicoviciu, H. (1962), Ulpia Traiana, Edit. Meridiane, București)
Alte construcții importante atât în lumea romană, cât și în Sarmizegetusa Ulpia Traiana, erau reprezentate de terme. În lumea antică romanătermele erau edificii cu rol de agrement, fiind mai precis niște băi publice. Acestea aveau mai multe roluri, fie erau utilizate ca băi normale, fie ca loc de întâlnire al cetățenilor orașului, în timpul liber.
Important de menționat este faptul că aceste băile publice au apărut în secolul I î.e.n., odată cu apariția sistemului de încălzire hypocaustum, despre care vom discuta îtr-o altă parte a lucrării.
Termele romanilor dețineau, la fel ca și templul, mai multe încăperi, fiecare având rolul său. Astfel că, se disting încăperi cu rol de vestiar, încăperi destinate exercițiilor fizice sau încăperi cu baie de aburi, cu bazin de apă caldă, rece și fierbinte. Termele de dimensiuni mai mari dețineau chiar și camere pentru masaj sau pentru ungeri cu ulei. Este foarte interesantă metoda de încălzire a bazinului cu apă calda, iar din acest motiv ele merită amintită. Bazinul cu apă caldă, care de cele mai multe ori era relizat din beton, avea sub pardoseală o încăpere subterană în care se făcea focul, acesta din urmă realizând încălzirea apei din bazin. În ceea ce privește baie de aburi, vaporii luau naștere prin aruncarea bolovanilor arși în foc, într-un bazin cu apă călduță,fapt ce ne arată cât de inovatori erau romanii.
Făcând parte din lumea romană, Sarmizegetusa a cunoscut și ea aceste băi cu rol de agrement (Fig. 21.). Principalele terme ale coloniei se găseau amplasate în partea de nord-est a Palatului Augustalilor. Întregul edificiu avea o lungime de 28 de m și o lățime de peste 22 m. Conform relatărilor lui Dumitru Tudor în “Orașe, târguri și sate”, aflăm că “planul [băilor] indică o instalație termală complexă și adecvată cerințelor populației civile”, de asemenea același istoric ne mai spune că termele coloniei dețineau mai multe camere: “s-a putut preciza destinația mai multor încăperi. Camera de intrare servea ca locuință sclavului paznic al vestiarului […], alături de ea se găsea vestiarul băilor (o încăpere mare). Pe sub pardoseala vestiarului pătrundea canalul ce alimenta două bazine cu apă rece. Primul bazin era plasat în mijlocul unei camere spațioase care comunica direct cu vestiarul. […] Printr-o ușă largă de 0,80 m, se trecea din camera primului bazin într-o încăpere situată la nivel mai ridicat și dotată cu o instalație de hipocaust. Ea servea ca tepidarium pentru o transpirație ușoară”. În continuare mai aflăm de la Dumitru Tudor că termele coloniei dețineau și încăreri cu apă caldă, apa fiind încălzită tot cu ajutorul sistemului hypocaustum și de asemenea încăperi cu două secțiuni, într-o parte pentru femei, iar în cealaltă pentru bărbați. Bineînțeles la toate acestea adăugându-se săli de lectură, fel și fel de jocuri, de ungeri cu uleiuri, etc.
Fig. 21. Planul băilor din Sarmizegetusa Ulpia Traiana (Tudor, D. (1968), Orașe, târguri și sate, Edit. Științifică, București)
Fântânile reprezintă alte construcții care definesc urbanistica romană. În lumea romană fântânile puteau juca dublu rol. În primul rând acestea erau folosite ca sursă de apă de unde populația se aproviziona, pe de altă parte fântânile puteau da o notă de frumusețe orașului, jucând rol de agrement. Toate acestea le-a cunoscut și Sarmizegetusa romană. Așadar prin anii 1993-1994, arheologii au descoperit în cadrul coloniei câteva fântâni. La o anumită distanță de intrarea în for, în parteade est a acestuia s-a descoperit o platformă, construită prin opus incertum, din blocuri dreptunghiulare de gresie ce provine de la o construcție în stil grecesc a unei fântâni. În apropierea acesteia, arheologii au mai identificat încă o fântână ce a fost construită din pricina dezafectării primei fântâni. De la acestă fântână s-au păstrat patru capiteluri a căror proveninență este de la coloanele în stil corintic, precum și două plinte.
Istoricul și arheologul Gică Băeștean face în lucarea sa „Aprovizionarea cu apă în Dacia romană”, o descriere foarte detaliată a acestei fântâni. Așadar, istoricul relatează că “pe baza fragmentelor de inscripție descoperite, se poate spune că avem de-a face cu o instalație al cărui corp central 3,50 m lățime, la care se adaugă colțurile pe care se aflau coloanele ce susțineau acoperișul. […] Nișa centrală avea 1,20 m lățime, iar cele laterale – 56 cm, înălțimea lor a fost dată de colonetele ce susțineau o arhitravă. […] Rolul (nișelor) eraacela de a proteja figurile de fântână […] În nișa centrală se afla o statuie în mărime naturală, ce îl reprezenta pe Neptun (Fig. 22.) […], zeul ținea piciorul pe capul unui delfin din gura căruia țășnea apă. [Din păcate] bustul lipsește, însă în schimb avem capul statuii. Într-una din nișele laterale se găsea statuia unei nimfe [însă de la aceasta s-a păstrat doar] jumătatea inferioară, care avea prin față o scoică prin care se revărsa apa. Conducta era trecută prin abdomeul statuii, ce era perforată în spate și față,” prin aceste părți ieșind apa.
Fig. 22. Capul statuii lui Neptun, componentă a unei fântâni din Sarmizegetusa (Băeștean, G. (2007), Aprovizionarea cu apă în Dacia romană, Edit. Mega, Cluj-Napoca)
În cazul fântânilor descoperite la Sarmizegetusa, arheologii au putut observa că lucrările erau întreprinse de meșteri a căror origine era asiatică, doarece aceștia, prin stilul artictic pe care l-au reprodus, au realizat fântâni în stil grecesc, caractersitice Asiei Mici.
Pe lângă fântânile cu rol de agrement, care înfrumusețau totodată orașul, mai existau fântânile folosite ca sursă de apă. Acestea erau foarte importante pentru locuitorii orașului, apa fiind utilizată, la fel ca și în zilele noastre, în multe scopuri. Important de menționat este că aceste fântâni putea fi grote naturale, ori fântâni construite de locuitorii orașului ce erau alimentate fie din sursele de apă locale, din incinta orașului, fie datorită apeductelor.
Edificii extra muros
Amfiteatrul reprezintă unul dintre edificiile amplasate în afara zidului de incintă al Sarmizegetusei, el este totodată și unul dintre cele mai importante edificii ale coloniei. Amfiteatrul roman, era un edificiu public cu rol de agrement în care se organizau spectacole cu gladiatori pentru populația orașelor. La început amfiteatrele erau realizate din lemn, iar după finalizarea spectacolelor acesteau erau demonate. Cu timpul specacolele și jocurile din amfiteatre au sporit interesul publicului, al oamenilor, iar din acest amfiteatrele au devenit permanente, fiind construite tot mai mult din piatră.
Amfitreatrele s-au răspândit în întreaga lume romană, fiind un simbol al dominației precum și al impunerii stilului de viață roman în fiecare provincie cucerită. Amfiteatrul a luat naștere prin alipirea a două teatre de tip grecesc unul în fața celuilalt, lucru care a dus la o formă ovală a edificiului în cauză. Aceste edificii erau alcătuite din arenă, adică locul unde aveau loc luptele și spectacolele din amfiteatru, cavea, spațiul destinat spectatorilor, cunei, pulvinar, baltei, spoliarium fiind un fel de cameră în care se aflau gladiatorii care au murit în luptele de pe arenă, vomitorium, locul prin care ieșea publicul din amfiteatru, maeniana, podium precum și alte părți mai puțin semnificative. De asemenea amfiteatrele puteau avea mai multe etaje, iar de multe ori mărețele amfiteatre romane își îmbrăcau fiecare etajcu câte un stil arhitectural, începând de jos în sus după cum urmează: stilul doric, ionic, corintic și în cele din urmă pilastrul.
Amfiteatrele romane nu constau doar în ceea ce se observa la suprafață, ci acestea dețineau fel și fel de încăperi în subsolul edificiului în cauză. Astfel că, aici existau camere speciale pentru gladiatori, spații în care erau adăpostite animalele sau diverse obiecte destinate spectacolelor, precum și o cameră ce era destinată pentru depunerea temporară a cadavrelor gladiatorilor ce tocmai luptaseră în arenă.
În ceea ce privește amfiteatrul de la Sarmizegetusa, el este cel mai faimos și cel mai bine conservat amfiteatru din întreaga provincie Dacia. Rolul amfiteatrului din colonia Daciei, era același cu cel de la Roma sau din cadrul întregului imperiu. Astfel că, aici aveau loc lupte de gladiatori, lupte între fiare sălbatice, sau chiar lupte dintre fiarele sălbatice și gladiatori, spectacole, serbări ori chiar și comedii.
Important de menționat este că animalele sălbatice erau oarecum diferite de cele din marele amfiteatru de la Roma, Colosseum. La Sarmizegetusa, animalele erau de talie mică, caracteristice spațiului geografic al Daciei, animale ce constau în: lupi, urși, mistreți. Și gladiatorii erau diferiți, în sensul că la Ulpia Traiana nu existau gladiatori de elită, ci doar, așa cum am spusmai sus, sclavi, prizonieri de război, condamnați la moarte, care trebuiau să joace rolul de gladiatori doar de dragul și de satisfacția cetățenilor coloniei.
Luptele și spectacolele cu gladiatori și animale sălbatice, se făceau prin anunțuri lipite pe zidurile clădirilor cu câteva zile sau chiar săptămâni înainte, ceea ce le permitea cetățenilor să se pregătească pentru evenimentele în cauză. Ca și în restul lumii romane, gladiatorii erau aleși din rândul sclavilor, a prizonierilor de război sau dintre cei care erau condamnați la moarte. Putem observa că situația celor trei categorii de persoane era un precară, lipsită de drepturi, plină de nesiguranță, deoarece în orice moment viața acestora putea fi aruncată în lupta pentru supraviețuire din cadrul amfiteatrului.Am putea considera luptele de gladiatori și de animale sălbatice, date în amfiteatru, drept un adevărat masacru, însă aceste acțiuni, sau masacre după cum le-am putea numi în zilele noastre, făceau parte în antichitate din viața romanilor. Luptele date în arenele amfiteatrelor am rămas astăzi o caracteristică aparte romanilor, o simbolistică.
La Sarmizegetusa, amfiteatrul se presupune că a fost construit încă de la începutul dominației romane în Dacia, pentru ca mai târziu, în anul 158, acesta să cunoască o serie de reparații. Pentru început la Upia Traiana, a fost ridicat un amfiteatru din lemn, însă ca mai târziu s-aconstruit unul mai rezistent, din piatră. Amfiteatrul Sarmizegetusei se caracterizsează prin orientarea de la vest la est, prin mărimea sa medie, prin forma sa eliptică, a căror axe mari aveau o lungime de 88 și 99 m și o lățime de 69 m, prin prezența unui acoperiș din țigle, prin construcția sa cu ajutorul tehnicii opus incertum, o tehnică rezistentă, prin existența a numeroase intrări pentru public.Se estimează că amfiteatrul putea găzdui peste 5000 de persoane, estimare ce se raportează la lungimea axelor mari ale edificiului.
Amfiteatrul deținea două părți (Fig. 23.). Arena, care era acoperită de pietrii și cavea, care nu era altceva decât locul în care stăteau spectatorii. Cavea se afla la o anumită înălțime față de arenă. Putem deduce că această amplasare s-a făcut cu scopul unei mai bune vizibilități a spectacolelor date în arenă. Cavea prezenta două etaje. Etajul de jos, aflat în apropierea arenei, cu bănci din piatră era destiat cetățenilor de elită ai Sarmizegetusei, iar ultimul etaj, de sus, se adresa celorlalți cetățeni, care nu dețineau privilegii. Intrările în arenă, care erau destinate gladiatorilor, se găseau la capetele axei mari a amfiteatrului, cea mai importantă intrare aflându-se la vestul axului, respectiv la vestul amfiteatrului. Este ușor de remarat că prin aceste intrări pătrundeau gladiatorii în arenă, ceea ce delanșa începerea spectacolul. La unul dintre capetele axei vest-est se aflau două camere foarte importante. Una dintre acestea servea ca vestiar al gladiatorilor, iar cealaltă servea ca loc în care se adunau trupurile neînuflețite ale gladiatorilor, care tocmai și-au pierdut viața în arenă.
Fig. 23. Planul amfiteatrului din Sarmizegetusa Ulpia Traiana (Daicoviciu, C.; Daicoviciu, H. (1962), Ulpia Traiana, Edit. Meridiane, București)
Hadrian Daicoviciu și Dorin Alicu sunt de părere că amfiteatrele provinciale, unde se încadrează și amfiteatrul de la Sarmizegetusa, sunt „amfiteatre simple din punct de vedere arhitectural și artistic”, afirmație cu care putem fi de acord, deoarece „edificiul spectacolelor„ coloniei nu a cunoscut varietatea arthitecturală și artistică, pe care au cunoscut-o amfiteatrele occidentale.
Așadar prezența amfiteatrului Sarmizegetusei în partea orienatală a Imperiului Roman ne dovedește gradul de romanitate al orașului, și de ce nu al întregii părți răsăritene a imperiului. Amfiteatrul este unul dintre marile simboluri ale lumii romane, el aflându-se în antichitate în trânsă legătură cu viața socială a imperiului, fapt pentru care romanii l-au dus cu ei și în cele mai îndepărtate puncte ale imperiului.
Cazarma gladiatorilor (Fig. 24.), un alt edificiu extra muros amplasat, bineînțeles, în imediata apropiere a amfiteatrului, în partea nord-estică a acestuia, fiind o clădire de proporții marii, alcătuită din două corpuri mari, ce prezentau două bazine cu apă rece, sistem hpocaust, aflat în ambele corpuri, al cărui rol era atât de a încălzi o parte din încăperi dar și, probabil, de a încălzi apa unui bazin.Cazarma a avut un adevărat sistem de scurgere a apei, atât în interiorul curții edificiului, cât și de-a lungul marginilor clădirii de la vest și de la nord.
Fig. 24. Ruine ale Cazarmei gladiatorilor din Sarmizegetusa
(http://instant-trips.blogspot.ro/2013/08/sarmizegetusa-ulpia.html)
În ceea ce privește tehnica de construcție, romanii au folosit opus incertum, exact ca și în cazul construirii amfiteatrului, cărămida fiind utilizată doar pentru edificarea sistemului de încălzire hypocaustum.
Caracteristică cazarmei gladiatorilor sunt cele patru faze de edificare a clădirii. Prima fază este atestată în același timp cu contruirea amfiteatrului, care se pare că ar fi suferit distrugeri, probabil în timpul invaziei marcomanilor din a doua jumătate a secolului II, distrugeri care au dus la cea de-a doua fază de edificare, care a constat în repararea, reconstruirea și ridicarea altor corpuri, al căror material era din lemn. A treia fază a presupus dărâmarea cazarmei din lemn, ridicată în timpul fazei a doua, și construirea unei cazarme a gladiatorilor din piatră, probabil pentru a fi mai rezistentă și de durabilitate mai mare.În final, faza a patra a adus o nouă împărțire a camerelor clădirii, dar și adăugarea a două ziduri, unul în partea de sud, iar celălalt în partea de est a edificiului.
Cazarma gladiatorilor era dedicată gladiatorilor, cu siguranță deținând același rol ca în restul imperiului, respectiv pentru efectuareaanumitor antrenamente și pregătiri pentru spectacolele din arenă.
În afara zidurilor de incintă ale Sarmizegetusei arheologii au descoperit un număr semnificativ de temple închinate divinităților. Pentru lumea romană, templul semnifica o clădire cu o mare importanță, deoarece făcea parte din categoria edificilor religioase. În templu aveau loc ceremoniile religioase, iar însuși templul era considerat locuința zeităților. Templul era un spațiu sacru, un spațiu în care oamenii puteau comunica cu zeii.
Templul roman are la origine templul etrusc și grecesc. Templele romane aveau o orientare caracteristică, de la vest spre est, o formă dreptunghiulară, fiind construite pe o suprafață de teren înălțată. De asemenea, templele dețineau mai multe încăperi care își aveau rolul lor, însă un aspect foarte important este faptul că tot aici exista și un altar care era folosit în timpul sacrificiilor și a ceremoniilor religioase. Referitor la altar, care este o componentă și totodată un simbol al templului roman, trebuie menționat că acesta servea ca masă pentru depunerea ofrandelor. Altarele putea să prezinte fel și fel de sculpturi, care puteau să simbolizeze zeitatea în cinstea căreia a fost ridicat altarul.
Vitruviu ne-a lăsat informații prețioase cu privire la arhitectura templelor. Astfel că, din punct de vedere al arhitecturii existau temple în antis, a căror ziduri laterale se prelungeau spre fațadă, adăugându-se două coloane care formau un fel de încăpere cunoscută sub numele de pronaos. Templele romane puteau prezenta coloane atât în fața pronaosului, cât și pe porticuri, acesta din urmă putea deține unul sau chiar două rânduri de coloane. Pentru o estetică mai interesantă, coloanele puteau fi îmbrăcate cu marmură, iar întregul templu putea prezenta fel și fel de sculpturi.
În cadrul Sarmizegetusei se disting următoarele temple:
1. Templul zeiței Nemesis (Fig. 25.)
Templul era amplasat în imediata apropiere a amfiteatrului coloniei. Săpăturile arheologice au scos la lumină faptul că templul zeiței Nemesis a fost ridict pe locul unei alte clădiri mai vechi. Pentru început templul a cunoscut dimensiuni relativ mici, însă cu trecerea timpului acesta s-a extins.
Prezența și amplasarea unui templu închinat zeiței Nemesis nu este sub nicio formă o coincidență. Nemesis era zeița care îi proteja pe gladiatori, aceștia din urmă încredințându-și viața zeiței. Numai o forță superioară, precum cea a zeiței, îi putea salva pe gladiatori de „distracțiile” ce aveau loc în amfiteatru, distracții care gravitau în jurul vieții și a morții gladiatorilor.În restul lumii romane nu de puține ori gladiatorii înainte de a lupta, îi ofereau lui Nemesis ofrade, fapt care în mod cert s-a întâmplat și în incinta edificiului în cauză.
Fig. 25. Ruine ale templului zeiței Nemesis
(http://www.pressalert.ro/2015/02/ulpia-traiana-cum-a-fost-construita-noua-sarmizegetusa-dupa-razboaiele-daco-romane-ce-nivel-de-confort-aveau-locuitorii-galerie-foto/)
2. Templul lui Liber Pater
La fel ca templul zeiței Nemesis, și acesta se găseau amplasat în apropierea amfiteatrului, mai precis în partea de nord-est a acestuia, având o formă dreptunghiulară cu orientare de la nord la sud.
Templul a prezentat stiluri arhitecuturale precum stilul corintic, a prezentat numeroase coloane de gresie, o curte interioară descoperită, precum și un posibil bazin destinat colectării apei de ploaie.Pentru a se ajunge la altar trebuiau străbătute trei trepte, două dintre acestea fiind construite cu ajutorul metodei opus incertum.
Din păcate templul a servit timpurilor moderne ca și carieră de piatră, fapt pentru care edificiul a fost distrus, iar odată cu acesta și mărturiile arheologice.
3. Sanctuarul zeilor Aesculap și Hygia
Prezeța unui astfel de templu în oraș este la fel de bine înțelească, precum prezența templului zeiței Nemesis. Locuiorii orașului aveau nevoie de prezența divinităților consacrate medicinei, aveau nevoie de zeități pe care să se sprijine în caz de boli, și nu numai.
Săpăturile arheologice au scos la lumină faptul că edificiul în cauză a fost amplasatat în apropierea amfiteatrului, prezentând totodată trei faze de construcție.Din punct de vedere arheologic este dificil de precizat care a fost scopul primei faze de construcție pe care a fost plasat ulterior templul zeilor Aesculap și Hygia. Este totuși probabil să fi fost tot o clădire care servea ca templu. Faza a doua a construcției începe odată cu demolarea primei clădiri. De astă dată nu se va mai construi o singura clădire, ci patru astfel de clădiri care se dovedesc a fi independente una de cealaltă.
Edificiile au fost construite cu ajutorul mortarului, a tehnicii opus incertum, fiind utilizate materiale precum piatra de râu, cărămida, gresia sau lemnul, materiale aflate în vecinătatea Sarmizegetusei romane.Toate aceste clădiri au servit ca temple închinate în cinstea divinităților, până în momentul în care au fost incendiate, foarte posibil din pricina războaielor marcomaice din cea de-a doua jumătate a secolului II.În ultima fază de construcție, majoritatea edificiilor din faza precedentă au fost distruse datorită incendiului, fapt care a dus la un alt val de construcții. Clădirile incendiate au fost demolte, în locul lor ridicându-se un edificiu foarte puternic, de formă dreptanghiulară, care potrivit materialului arheologic a servit ca loc de cult ai celor doi zei consacrați medicinei, zeilor Aesculap și Hygia.
Istoricii Hadran Daicoviciu și Dorin Alicu afirmă că „nu excludem existența, în apropierea templelor, a unui spital, prezență obișnuită pe lângă sanctuarele dedicate zeilor medicinei”.
Complexul de clădiri va funcționa fără alte impedimente până în mometul retragerii aureliane, după care acesta va suferi distrugeri mari, a căror autori vor fi creștinii. Templul fiind considerat de către creștini un loc consacrat idolatriei, iar acești idoli trebuiau să fie distruși pentru a se putea afirma adevărata divinitate.
4. Templul mare (Fig. 26.)
Așa cum îl numesc istoricii Hadrian Daicoviciu și Dorin Alicu, datorită dimensiunilor relativ mari pe care le deține (46,30 × 34 m). Construirea templului s-a realizat în urma procesului de nivelare a terenului pe care trebuia să fie amplasat edificiul, nivelare care s-a realizat cu ajutorul umplăturii spaților goale cu pământ și diverse resturi provenite de la demolări, probabil ale clădirilor distruse de atacul marcomanilor.
Fig. 26. Ruine ale Templului Mare din Sarmizegetusa
(http://instant-trips.blogspot.ro/2013/08/sarmizegetusa-ulpia.html)
Templul deține un antreu și un pronaos, cella fiind amplasată în partea nordică a edificiului, fiind marcată prin prezența coloanelor mari din marmură.
Cu toate că templul este de dimensiuni mari, nu cunoaștem cărei divinități i-a fost închinat, însă terebuie să apreciem faptul că s-a putut identifica rolul edificiului.
5. Templul lui Silvanus (Fig. 27.)
Edificiul era amplasat în apropierea zidului de incintă al orașului. În ceea ce privește forma acesta era dreptunghiulară, iar tehnica de construcție folosită a fost opus incertum, la fel ca și în cazul altor temple, amintite mai sus.
Edificiul a cunoscut două faze de construcție. Prima fază a suferit un puternic incendiu care a distrus clădirea în mare parte, însă au mai rămas animite părți din altar și din cella.Cea de-a doua fază de construcție se reflectă prin refacerea templului și prin extinderea încăperii centrale – cella. Nici această fază a construcției nu a scăpat neincendiată. Astfel că, în mijlocul secolului III edificiul va fi din nou cuprins de flăcări, fiind distrus și lăsat pentru totdeauna în dărâmături.
Fig. 27. Ruine ale Templului lui Silvanus
(http://instant-trips.blogspot.ro/2013/08/sarmizegetusa-ulpia.html)
Un alt edificiu extra muros îl reprezintă Mausoleul familiei Aurelia. Acesta este un monement funerar impunător și totodată cel mai important mormânt din cele două mari necropole ale Sarmizegetusei Ulpia Traiana. Mausoleul a fost ridicat la 620 m față de colulțul nord-estic al coloniei, pe dealul cunoscut sub numele de „Dealul lui Balint”. Mausoleul Aureliilor este important pentru spațiul nostru de cercetare deoarece acesta a fost construit într-un stil foarte apropiat de cel din Italia vremii antice. Forma sa fusese rotundă, cu un diametru de 21 m și cu o înălțime de 3,50 m.Temelia mausoleului a fost zidită din piatră de râu legată cu mortar, deasupra acesteia fiindridicat un zid din blocuri dreptanghiulare.Mausoleul Aureliilor a lăsat un inventar funerar destul de generos. Prin cercetarea acestui inventar, arheologii au ajuns la concluzia că mausoleul aparține unor oameni de seamă ai orașului.
Ultimul edificiu descoperit de arheologi în această parte a orașului este reprezentat de atelierul de sticlărie (Fig. 28.). Ca și poziție, atelierul se găsea în apropiere de tempul zeului Silvanus, având o orientare vest-estică și o suprafață de 25,70 × 13,25 m. Edificiul în cauză a cunoscut, ca mai toate clădirile orașului, mai multe faze de construcție. Așadar, prima fază a edificării este contemporană cu încăperea sudică a templului lui Silvanus, iar cea de-a doua fază a edificăriiva extinde atelierul. Mai târziu, la o distanță de peste 5 m se va clădi o nouă cameră de peste 4×4 m, care potrivit arheologilor a servit ca magazie.
Atelierul de sticlărie deținea 10 încăperi, dintre care două erau utilizate pentru prepararea și prelucrarea sticlei. Toate acestea erau întreprinse cu ajutorul unor cuptoare speciale. Istoricii Hadrian Daicoviciu și Dorin Alicu redau tehnica prin care romanii obțineau sticla în lucrarea lor „Colonia Ulpia Traiana Augusta Dacica Sarmizegetusa”. Astfel că„într-un cuptor se obțineau turtele de sticlă prin topirea siliciului și a celorlalte elemente componete, în al doilea [cuptor] turtele de sticlă erau retopite, iar în al treilea cuptor se coceau recipientele confecționate din sticlă pentru a se evita răcirea bruscă și deteriorarea lor”. Spre dezamăgirea noastră, arheologii nu au putut identifica rolul celorlalte opt încăperi.
Fig. 28. Ruine ale atelierului de sticlărie din Sarmizegetusa
(http://instant-trips.blogspot.ro/2013/08/sarmizegetusa-ulpia.html)
În concluzie, romanii s-au dovedit a fi mari arhitecți. Toate edificiile construite de ei își aveau propriul rol și propria utilitate. La nivelul Sarmizegetusei, atât edificiile din intra muros, cât și cele din extra muros, ne arată procesul de urbanizare care a avut loc în acest spațiu. Analizând interpretările arheologilor asupra acestor edificii, care le-am expus în cadrul acestui subcapitol, concluzionăm că Sarmizegetusa a avut o mare diversitate de edificii, iar rolul acestora a fost la rândul său diversificat. În sfârșit este important de menționat că edificile sunt cele mai importante urme materiale care ne dovedesc gradul de dezvoltare al unui oraș, în cazul de față al coloniei romane.
ADMINISTRAȚIA
La fel ca oricare alt oraș antic și Sarmizegetusa Ulpia Traiana beneficia de o administrație. Ca element al civilizației romane după care lumea modernă s-a inspirat, administrația reprezenta în antichitate un instrument de bază prin care se asigura buna funcționare a orașului ce însemna mai precis organizarea și întreținerea așezării urbane. În lipsa acestora din urmă nu putea fi vorba despre o formă de așezare dezvoltată cum era în lumea romană orașul.
În cadrul zonei de cercetare, organizarea administrativă s-a realizat exact după modelul celorlalte orașe din Imperiul Roman. În principal, viața urbană de la Sarmizegetusa a cunoscut două mari forme de organizare ce gravitau în jurul politicii și a religiei, dar și o formă de organizare care îmbina atât politica, cât și religia. În acesată ordine de idei vom vorbi despre Ordinul decurionilor, Ordinul ecvestru și Ordinul augustalilor ce se ocupau cu formele de organizare amintite anterior.
În fiecare oraș roman, deci și în cazul Sarmizegetusei, exista un consiliu al orașului care mai este cunoscut și sub numele de Ordin al decurionilor, a căror membrii aveau sarcina de a se ocupa de: administrarea, aprovizionarea, finanțarea, apărarea și organizarea spectacolelor din cadrul fiecărei așezării urbane.
Din consiliul orășenesc puteau să i-a parte doar persoanele care dețineau o situație financiară mai bună, aici intrând în primul rând persoanele care făceau parte din clasa superioară a societății, însă totuși și persoanele din această clasă socială trebuiau să îndeplinească un anumit criteriu, și anume vârsta de 25 de ani.
Istoricii sunt de părere că primii decurioni (membrii Ordinului decurionilor) ai Sarmizegetusei romane au fost numiți chiar de întemeietorul Ulpiei Traiana, D. Terentius Scaurianus, lucru care este în mod sigur cert, deoarece Sarmizegetusa a fost întemeiată prin deductio, iar această formă de întemeiere presupunea numirea primilor magistrați ce urmau a conduce noua așezarea urbană.
Pe lângă faptul că decurioniitrebuiau să dețină o situație financiară bună, aceștia trebuiau să dovedească că sunt oameni de încredere în ceea ce privește politica, oameni pe care atât cetățenii orașului, cât și Roma puteau să se bazeze. De asemenea, mai exista condiția ca cel care dorea să intre în decurionat să se fi născut liber și nu să își fi dobândit libertatea pe parcursul vieții, precum liberții. Toate aceste obligații denotă că administrația era un element important pentru oraș, iar din acest motiv romanii aveau nevoie de oameni de încredere care să le asigure buna funcționare a orașului, dar și a teritoriului aferent acestuia. Totuși cetățenii care doreau să dețină faimosul titlu de decurion și-l puteau procura în schimbul unei sume de bani, însă trebuie remarcat faptul că cei care și-au cumpărat titul în cauză nu puteau face parte din senatul coloniei.
Ordinul decurionilor se asemăna foarte mult cu senatului roman, el avea puterea de a oferi titluri, onoruri, imunități, de a reprezenta, în cazul nostru orașul Sarmizegetusa, în fața guvernatorului provinciei Dacia, de a trimite reprezentanți la Roma, de a transmite cele mai bune gânduri împăratului cu prilejul anumior sebări.
Cele mai importante persoane din ordinul decurionilor erau: guveratorul provinciei Dacia, urmat de procuratorii financiari, bancherii, senatorii și bineînțeles cavalerii. Se poate observa că toți acești membrii, care formau oarecum vârful piramidei din cadrul ordinului decurionilor, erau persoane foarte importante nu numai pentru Sarmizegetusa, ci și la nivelul întregii provincii Dacia.
Se crede că numărul decurionilor din capitală era de peste 30-50 și că tot acesta se afla în strânsă legătură cu numărul de locuitori ai Sarmizegetusei.
Decurionii se deosebeau de restul cetățenilor prin vestimentație, având pe togă o panglică mai lată, ei aveau locuri speciale în cazul spectacolelor, jocurilor publice, aveau dreptul de a moșteni averea celorlalți decurioni care nu aveau urmași, erau apărați de tortură în cazul proceselor. Totuși decurionii nu aveau doar privilegii, ci și îndatoriri. Obigația cea mai dură pentru membrii decurionatului era că aceștia trebuiau să garanteze încasarea diverselor dări de către cetățenii orașului, cu propria lor avere.Probabil că această obligație îi făcea pe decurioni mult mai responsabili față de serviciul pe care îl aveau.
Din cadrul Ordinului decurionilor făceau parte duumvirii, ei având rolul de a administra Sarmizegetusa. Duumvirii erau principalii răspunzători de tot ceea ce însemna conducerea orașului, dar care aveau și sarcina de a supraveghea relizarea tuturor hotărârilor impuse de consiliul orășenesc. La fel cum Roma era administrată de doi consuli, așa și Sarmizegetusa Ulpia Traiana era la rândul ei administrată de doi duumviri. În consecință, acest fapt ne dovedește, încă o dată, că Sarmizegetusa s-a aflat într-un continuu proces de imitare a lumii romane.
Duumvirii erau aleși în fiecare an, ceea ce însemna că decurionii iși putea pierde în scurt timp funcția sau statutul de duumviri, însă este important de știut că aceștia nu iși pierdeau și statutul de decurioni, statut care era pe viață și care doar în situații foarte delicate se putea pierde. Pentru a atinge funcția de duumvir, persoanele trebuiau să fi cunoscut înainte celelate magistraturi mai mici ale orașului și doar atunci puteau fi aleși pentru această funcție. Excepție se făceau în cazul persoanelor din ordinul ecvestru, care puteau să fie aleși duumviri și dacă nu au îndeplinit magistraturile de dinaintea duumviratului.
Important de amintit sunt duumvirii aleși pe cinci ani, care în lumea antică romană erau cunoscuți sub numele de quinquennales și care aveau următoarele îndatoriri: realizarea listei cu decurionii, recensământul populației, construirea bugetului pe cinci ani, stabilirea impozitului, darea în arendă a anumitor terenuri etc.. Din funcțiile duumvirilor aleși pe cinci ani trebuie să remarcăm gradul de dezvoltare al orașului, modul de administrare, importanța întreprinderii, am putea spune a unor registre în cadrul cărora se scriau date cu privire la viața urbană.
O inscripție de mare importanță ne arată că împăratul Antonius Pius (138-161), a acceptat funcția de duumvir al Sarmizegetusei, funcție pe care a exercitat-o prin unul dintre cei mai de vază cetățeni ai coloniei, M. Cominius Quintus. Nu funcția în sine îi aducea beneficii împăratului, ci împăratul prin faptul că accepta funcția aducea măreție și mândrie orașului, lucru de care s-a bucurat Sarmizegetusa în decursul secolului II.
După duumviri, spre baza piramidei, urmau edilii, a căror sarcina era de a îngriji străzile, clădirile publice, piețele, de a asigura aprovizionarea, de a menține disciplina orașului, de a păstra în stare bună drumurile, de a organiza spectacolele, precum și alte chestiuni ce țineau de viața urbană. Alături de duumviri, și edilii sunt atestați în inscripțiile din cadrul Sarmizegetusei Ulpia Traiana. Edilii, după cum s-a văzut, aveau atribuții destul de multe, pe care trebuiau să le îndeplinească, pentru a asigura bunul demers al orașului și al locuitorilor săi.
Cvestorii, alți dregători care sunt atestați la Sarmizegetusa, aveau misiunea de a administra banii și celelalte bunuri ale orașului, dar și de a păstra în siguranță arhiva Ordinului decurionilor.
Pe lângă acești magistrați, care după cum am văzut serveau la orgaizarea politică a coloniei, se mai adaugă persoanele cu funcții preoțești care făceau parte din Ordinul ecvestru și care aveau sarcina de a realiza organizarea religioasă a orașului.Așadar unii dintre cei mai importanți membrii ai acestui ordin erau preoții, ei îngrijându-se de viața spirituală a orașului, care nu putea lipsi din urbă, deoarece atât societatea, cât și politica se baza pe puterea religiei în bunul demers al vieții orășenești. Preoții erau desemnați de către membrii ordinului decurionilor, iar cea mai înaltă funcție sacerdotală consta în a fi pontifex, adică mare preot.
După suprema funcție de pontifex, urmau flamineii și augurii, ambii atestați la Sarmizegetusa, ei având rolul de a se ocupa de efectuarea sacrificiilor publice și de interpretarea semnelor divine, cunoscute în literatura de specialitate drept auspicii.
O altă categorie de preoți, foarte importantă, care a fost atestată la Sarmizegetusa, făcea parte din cadrul Ordinului Augustalilor, ce se ocupau cu întreținerea cultului împăratului și al zeiței Roma. Membrii ordinului erau cunoscuți sub numele de augustali. Augustalii, ce erau desemnați tot de către decurioni, se îngrijau de administrarea cultului împăratului și a zeiței Roma, aceasta din urmă suferind din partea coloniei o mai puțină atenție. În sfârșit, cultul împăratului beneficia de o administrare ce consta în sărbătorirea cultului lui August prin aducerea de jertfe, prin organizarea de jocuri și de banchete. Interesant este că de dobândirea acestei funcții nu se bucurau doar persoanele de vază ale orașului, ci și liberții sau peregrinii, însă toți dintre aceștia trebuiau să dețină o avere considerabilă. Augustalii desemnau atât o instituție cu caracter religios, cât și una cu caracter politic, aceasta din urmă datorându-se cultului împăratului ce trebuia impus și respectat de cetățenii orașului.
În concluzie, niciuna dintre funcțiile de mai sus nu putea să lipsească din viața unui oraș roman. Ordinul decurionilor, Ordinul ecvestru,dar și Ordinul augustalilor și-au adus aportul prin vegherea bunului mers a vieții orășenești și prin întreținerea acestuia. Toate trei au fost organe vitale ale Sarmizegetusei, fără ele colonia nu ar fi cunoscut urbanismul.
POPULAȚIA ȘI CATEGORIILE SOCIALE
Populația reprezintă un alt element de urbanizare care și-a lăsat puternic amprenta asupra coloniei Sarmizegetusa Ulpia Traiana. Populația este o componentă importantă a urbanismului, ea este cea care dă viață lumii orășenești, iar în jurul ei gravitează tot ceea ce înseamnă orașul.
În cazul Sarmizegetusei, populația a fost unul dintre cele mai importante elemente care și-au adus aportul în ceea ce privește identificarea faptului că Ulpia Traiana a fost un mare oraș. Lăsând urme materiale precum edificii, sculpturi, picturi, diverse obiecte, populația nu a făcut altceva decât să ne lase informații de o importanță majoră cu privire la gradul de urbanism existent în cadrul Sarmizegetusei. Pe baza acestor materiale, care cândva făcuseră parte din viața locuitorilor Sarmizegetusei, istoricii și argeologii au putut să aducă mai aproape lumea antică de prezent prin reconstituirea trecututului urbanistic al capitalei.
Așadar, cu ajutorul elementului populație, dar și cu ajutorul unor izvoare istorice scrise, cum ar fi relatările scrise de Eutropius în care face referire și la Dacia, istoricii și arheologii au putut descoperi că populația Sarmizegetusei a fost una multietnică. Multietnicitatea nu a fost prezentă doar în cadrul coloniei, ci și la nivelul întregii provincii, iar aceasta se poate explica în mare parte prin politica Romei asupra întregii provincii nord-dunărene.
Pentru a înțelege elementul antropic din Sarmizegetusa trebuie să cunoaștemînainte de toate cum au stat lucrurile la nivelul întregii provincii. Așadar după cucerirea Regatului Daciei, împăratul Traian a inițiat în provincia nou creată un puternic proces de colonizare forțată, care a presupus aducerea de populații ex toto orbe romano, după cum afirma istoricul Eutropius.
Originile coloniștilor erau foarte variate,aceștia provenind din Asia Mică, Creta, Siria, Tracia, Macedonia, Dalmația, Hispania, Britania, Gallia. Interesant este faptul că anumiți coloniști erau aduși în Dacia cu un scop precis, cum sunt de exemplu populațiile venite din Dalmația care au fost aduse pentru a munci în exploatarea minieră a aurului din Munții Apuseni, sau populațiile venite din Siria, Gallia, Hispania și Britania care au ajuns în provincie ca parte integrată a armatei romane.Tot interesant este și faptul că populațiile nou venite în Dacia au creat comunități care cu timpul s-au dezvoltat și au dus la nașterea unor orașe, precum și la extinderea procesului de urbanizare.
Pe lângă colonizarea oficială, care reamintim că a fost inițiată de Traian, a existat și o colonizare neoficială, care a avut la bază dorința unor persoane de a-și muta habitatul în Dacia, fapt care îl putem explica prin existența numeroaselor bogății ale Daciei care îi atrăgeau pe locuitorii imperiului. Dacia deținea pământuri fertile, mari rezerve de apă, climat prielnic, zone cu păduri, resurse semnificative de aur, argint și multe alte bogății de care nu toate regiunile imperiului se bucurau, motiv pentru care locuitorii zonelor respective migrau spre alte regiuni.
Unii istorici sunt de părere că procesul de colonizare cunoscut de provincia nord-dunăreană ar fi fost singurul de acest fel inițiat în perioada imperială, restul colonizărilor realizându-se doar cu ajutorul veternailor.
Orientându-ne acum cercetarea doar spre zona Ulpiei Traiana, trebuie să menționăm că primele persoane care s-au așezat aici, au fost soldații romani care și-au încheiat stagiul militar, soldați care, de altfel au luptat în ambele războaie daco-romane. Acești soldați reprezentau „adevărate școli de romanizare”. Una dintre cele mai puternice acțiuni de romanizare întreprinse de soldați, era realizată de întemeierea familiilor. Bărbatul fiind capul familiei în lumea romană, avea puterea să le impună membriilor familiei, respectiv soției și copiilor, modul de viață roman. În acest fel cultura romană se transmitea din generație în generație, rămânând mereu vie.
Dacă la nivelul întregii provincii nord-dunărene, s-au identificat a fi existat coloniști de origine italică, greacă, tracă, orientală, dalmațiană, macedoniană, hispanică, britanică și galică, la care mai adăugăm că și Sarmizegetusa Ulpia Traiana a cunoscut diversitatea etnică, putem ajunge la concluzia că populația coloniei era constituită tot din astfel de origini etnice, ceea ce înseamnă că dacă la nivelul întregii provinicii dacice s-au găsit populațiile amintite mai sus, atunci și pe cuprinsul Sarmizegetuseiau existat aceleași populații etnice, mai ales dacă ne gândim că Ulpia Traiana reprezenta cel mai important oraș din Dacia romană.
În aprobarea afirmației de mai sus vin drept mărturii unele inscripții găsite în zona de cercetare. De exemplu, cu ajutorul onomasiticii s-a putut deduce că un oarecare Publius Aelius Theimes, care a ridicat un templu la Sarmizegetusa, este de origine orientală. Cognomenul de Theimes, ne arată originea orientală pe care o deținea acesta, iar numele și prenumele, putem spune că ne arată oarecum romanizarea sa.
Alte inscripții atestate în cadrul Sarmizegetusei romane, ne-au permis identificarea unei mici părți a veteranilor care au ales să se stabilească după încheierea stagiului militar în capitala provinciei nord-dunărene. Dintre aceștia amintim pe: P. Aelius Septimus Audeo, care conform cognomenului de Audeo este de origine orientală, foarte precis siriană, P. Aelius Theimes și P. Aelius Papiria Theimes, a căror origine este tot orientală, Firmus, fost cadru militar al legiunii IV Flavia felix și mai târziu decurion al capitalei, ne face să credem că este de origine italică, L. Valerius Rufus, veteran al legiunii XIII Gemina, originar din Italia, va ajunge al doilea bărbat din conducerea Sarmizegetusei, iar exemplele pot continua. Cert este că acești veterani au adus cu ei la Samizegetusa procesul de romanizare, stilul de viață roman care a fost transpus asupra coloniei.
Dintre populațiile de origine italică care au ales să se stabilească în capitala Daciei, a căror nume le deținem tot datorită inscripțiilor găsite, amintim pe: C. Avidius Nigrinius, Ulp Avillius Florentinus, L. Clodius Papiria Etriscus, M. Cominius Papiria Celerinus, Laurentianus, exemplele putând continua. Coloniștii italici nu puteau fi absenți de pe teritoriul coloniei, deoarece acestea erau populațiile cele mai romanizate care venea chiar din Italia, populațiile care erau în cea mai mare măsură a oferi exempul vieții romane.
În ceea ce privește templele, altarele, monumentele și toate celelalte lucruri închinate în cinstea divinităților de populația Sarmizegetusei Ulpia Traiana, acestea ne arată, de cele mai multe ori, adevărata origine a persoanelor care le-au ridicat.Mărturiile vieții spirituale pe care fiecare om le-a adus cu sine în zona de cercetare, nu trebuie neglijate, deoarece acestea, așa cum am exemplificat mai sus, constituie o adevărată bogăție de informații cu privire la originea populației coloniei. De exemplu, la Sarmizegetusa au fost închinate o seamă de altare în cinstea unor zei care erau la origine greco-romani, orientali, nord-africani, galici, exemplele putând continua. Acest fapt ne arată originea persoanelor care au închinat altare. Inscripțiile referitoare la comerțul făcut în zona de cercetare de către anumiți negustori, ne dovedesc din nou, existența populației de origine orientală în cadrul Sarmizegetusei romane, de aici rezultând, după cum menționează istoricii Dacicoviciu, că numărul orientalilor în colonie era destul de semnificativ.
Dacă istoricul A. D. Xenopol, relata că inscripțiile identificate în fosta provincie romană ne dovedesc că spusele lui Eutropius, conform căruia Traian ar fi adus în Dacia populații din întrega lume romană, sunt adevărate, noi putem adăuga că, cel puțin la nivelul Sarmizegetusei Uplia Traiana, Eutropius avea dreptate.
În ceea ce privește structura socială a orașului,aici precum în oricare alte orașe romane, populația era împărțea în două mari clase sociale, absolut antagonice, honestiores și humiliores. Prima clasă socială, care era de altfel și cea mai importantă deoarece reprezenta arictocrația orașului, se numea honestiores, urmând ca ultima, care era mult mai numeroasă, fiind alcătuită din păturile de mijloc și de jos ale societății, să se numească humiliores.
Aristocrația orașului Sarmizegetusa era alcătuită din cele mai importante persoane ale orașului, cum ar fi: guvernatorul provinciei Dacia, procuratorul financiar, persoanele care dețineau funcții sacerdotale, precum preoții, flamineii, augurii, sau persoane care aveau rol de conducere, cum sunt decurionii și magistrații. De asemenea, tot din categoria honestiores, făceau parte și peregrinii imperiali, liberții imperiali și militarii.
Trebuie remarcat că din cadrul aristocrației făceau parte doar persoanele cu cetățenie romană, care dețineau toate drepturile și care bineînțeles erau cei mai privilegiați și cei mai bogați din tot cuprinsul vieții orășenești a Sarmizegetusei.
Statutul de colonia a Sarmizegetusei oferea multe privilegii locuitoriilor săi, iar unul dintre acestea, și cel mai important, era dreptul italic (ius italicum) care le acorda cetățenilor Sarmizegetusei aceleași drepturi, din punct de vedere juridic și fiscal, cu ale cetățenilor Italiei.
În ceea ce privește clasa socială a humiliores, aceasta era, așa cum am mai spus, cea mai numersoasă din perspectiva numărului de persoane, incluzând: negustorii, proprietarii de pământ și de ateliere, avocații, cămătarii, oamenii de afaceri, liberți, care erau foști sclavi, dar și învățătorii, mici agricultori și scavi, ce făceau parte tot din aceeași clasă socială. Clasa humiliores, avea drepturi limitate în comparație cu aristocrația, ceea ce înseamnă că cele două clase sociale erau foarte diferite.
Dintre humiliores sclavii sunt cei care iasă de multe ori în evidență datorită tristului lor statut pe care îl aveau în societate. Sarmizegetusa s-a remarcat prin numărul mare de scalvi pe care îi deținea. Însă pentru a înțelege de ce a existat un număr atât de mare de scavi în zona de cercetare, trebuie să aflăm mai întâi care era rolul acestei categorii sociale în lumea romană.
Scavii se găseau pretutindeni în Imperiul Roman. Ei reprezentau un număr extrem de mare la niveulul întregului imperiu, iar simplul fapt că erau folosiți la o mare varietate de munci a dus la bazarea economiei romane pe această pătură socială. Ei bine, sclavii ar putea fi un factor care ne arată puterea economică a Sarmizegetusei, putere pe care nu oricare oraș o deținea.
Majoritatea scavilor erau prizonieri de război, însă la aceștia se mai puteau adăuga hoții, copii vânduți de către tați, aceștia din urmă reprezentând capul familiei, copiii a căror mame erau scave. Patronii scavilor aveau dreptul de viață și de moarte asupra acestor bieți oameni, având de asemenea și dreptul de ai vinde, fapt dovedit de târgurile de sclavi aflate în oricare oraș mare roman.
Drepturile scavilor erau limitate sau chiar nu existau din moment ce dreptul lor de viață și de moarte îl deținea patronul în posesia cui se aflau. Scalvii nu aveau dreptul nici la căsătorie, legăturile lor erau considerate a fi concubinaje, tot aceștia putea fi puși să lupte cu fiarele sălbatice doar de dragul spectacolelor care se făceau în cinstea resturilor de categorii sociale, în special a aristocrației. Singurele beneficii, ca să le numim așa, pe care le dețineau sclavii constau în faptul că nu trebuiau să plătească impozite și că nu aveau dreptul să presteze serviciu militar. Patronii sclavilor puteau fi oameni din marea aristocrație, liberți, peregrini liberi, țărani, oameni ce aveau o situație financiară care să le permită cumpărarea sclavilor și întreținerea acestora.
Sarmizegetusa este unul dintre orașele antice daco-romane, care ne-a lăsat cele mai multe mărturii epigrafice care atestă un număr mare de sclavi în acest oraș. Mărturiile epigrafice ne arată că în zona de cercetare au existat sclavi imperiali, care erau aflați în posesia împăratului, și care se pare că dețineau funcții de arhivari, contabili, verificatori, încasatori și așa mai departe, funcții care nu presupuneau eforturi fizice prea mari. Însă este important de știut că doar o parte mică din scavi aveau prilejul de a presta munci relativ mai ușoare.
Deoarece munca scavilor era extrem de diversificată, la Sarmizegetusa s-au identificat a fi existat și sclavi care se găseau în posesia civililor și a instituțiilor religioase. Această diversificare era ca și în restul imperiului, ceea ce însemna că și la Sarmizegetusa scavii puteau fi puși la munciile de jos, cum sunt: munca în mine, ateliere, pe ogoare, în casele stăpânilor, sau putea să practice munci în atelierele meșteșugărești, la cărămidării, care se pare că erau destul de multe în această zonă, sau mai puteau presta munci în construcții, în comerț și în alte și alte domenii.
În ceea ce îi privește pe liberți, alți humiliores ai societății, statutul și originea lorîn Sarmizegetusei era identică cua liberților din restul imperilui. La origine, liberții erau foști sclavi care au reușit să își câștige libertatea, dar nu întotdeauna și să poată rupe legăturile bazate pe obligațiile față de fostul patron. De multe ori liberții puteau ajunge în clasa superioară a societății cu ajutorul pătrunderii lor în Ordinul augustalilor, ceea ce le consacra un statut aparte în rândul societății.
În lumea antică romană, dreptul la libertate era foarte important. Existau oameni care se nășteau liberi, sau care puteau dobândi această valoare doar pe parcursul vieții. Libertatea însemnacetățenia, iar un cetățean roman putea deține drepturi politice, putea vota, putea fi ales, putea presta serviciul militar, se putea căsătorii etc..
Referitor la ocupația populației Sarmizegetusei Ulpia Traiana, ea a cunoscut mai multe domenii. Atestarea în zona de cercetare a atelierelor de cărămidărie, de sticlărie, de olarit, ne ajută să observăm o parte din îndelentnicirile daco-romanilor, la care se mai adaugă, după cum menționează istoricii, scribi, librari, servitori, curieri, crainici, negustori, lemnari, zidari, dulgheri, pietrari, foști militari, cojocari, cizmari, croitori, argintari, brutari, bărbieri și bineînțeles nu lipseau nici persoanele care ocupau funcții imperiale, funcții sacerdotale.
În sfârșit, această mare diversitate de ocupații pe care am prezentat-omai sus reprezintă o altă caracteristică a urbanismului roman antic. De asemenea, diversitatea ocupațiilor ne arată cât de evoluat a fost procesul de urbanizare în Sarmizegetusa Ulpia Traiana și cât de multe meșteșuguri au adus romanii cu ei în Dacia, meșteșuguri care făceau parte din lumea romană și de care romanii nu se puteau lipsi în viața lor orășenească.
CULTELE ȘI CREDINȚELE RELIGIOASE
În cadrul urbanismului Sarmizegetusei, cultele și credințele religioase au avut un rol foarte important în edificarea orașului. Încă de la întemeiere colonia a făcut cunoștiință cu lumea divinului, zeii fiind cei care au „spus” ultimul cuvânt cu privire la fondarea unui oraș pe meleagurile Depresiunii Hațegului.
Coloniștii, respectiv primele persoane care care s-au așezat în Sarmizegetusa au adus cu ei viața religioasă care a avut un puternic rol în urbanismul coloniei, în special în edificarea unor clădiri cu tentă religioasă, construcții care nu lipseau din viața urbană a lumii romane.
Religia mai este importantă în cazul coloniei și pentru că a lăsat în urmă multe vestigii, scoase la lumină de arheologi, vestigii care chiar dacă sunt cu carcater religios ele ne arată gradul de dezvoltare urbană a capitalei. Dezvoltarea o putem remarca prin arhitectura edificiilor cu tentă religioasă, prin numărul acestora și a statuilor ridicate în cinstea zeilor, prin materialele de construcție și prin tehnicile folosite de locuitorii orașului.
În sfârșit, religia ca parte din viața societățiiși totodată în cazul nostru, al orașelor, nu trebuie neglijată într-o cercetare efectuată asupra urbanismului coloniei sau al oricărui alt oraș antic, deoarece lumea antică era o lume a divinului, unde oamenii nu de puține ori invocau în aproape orice caz sprijinul divinităților, iar această lume antică a divinului a lăsat importante urme materiale care ne pot ajuta să identificăm gradul de urbanizare a așezărilor.
În antichitatearomană religia a fost extrem de difersificată, dar totuși ea ne poate ajuta să înțelegem mai bine viziunea despre viață a oamenilor antici, precum și să ne putem explica comportamentul și faptele acestor oameni.
Pentru o mai bună înțelegere a mozaicului de culte, așa cum a fost numită religia Daciei romane de către istoricul Mihai Bărbulescu, trebuie să acordăm mai întâi o atenție deosebită religiei Imperiului Roman, precum și acțiunilor politice ale împăraților, care ne pot da o explicație interesantă asupra cultelor imperiului.
Religia Imperiului Roman era una politeistă, deci avea ca fundament o seamă de zeități. Această religia care s-a format pentru început în arealul Peninsulei Italice, întrunind zeități extrem de vechi ce dateau din perioada indo-europenilor, la acestea adăugându-se în timp zeități etrusce și grecești care au îmbogățit mitologia romană.
Această aculturație de divinități a Romei a dus, în special în perioada imperiului, la un număr destul de ridicat de zeități, de temple, nu numai în Peninsula Italiei, ci și în toate celelalte provincii aparținătoare imperiului.
Zeitățiile romanilor s-au aflat într-o strânsă legătură cu credincioșii, însă cu toate acestea zeii nu porunceau oamenilor care trebuie să fie comportamentul lor, precum nici nu le-am impus un decalog care să fie respectat, ci ei doar pretindeau ca oamenii să împlinească ritualurile tradiționale.
Înainte de a vorbi despre pătrunderea cultelor orientale și despre geneza cultului împăratului și al Romei, trebuie să amintim care erau principalele divinități din lumea romană. Astfel că, exista un număr de 20 de zei, 12 masculini și 8 feminini, aceștia fiind Jupiter, Saturnus, Marte, Mercurius, Apollon, Ianus, Genius, Vulcanus, Neptunus, Sol, Orcus, Liber, Ceres, Iuno, Terra, Luna, Venus, Minerva, Diana și Vesta. Este important de știut că acestea reprezintă o mică parte din ansamblul de divinități.
Pătrunderea cultelor orientale în lumea romană a început încă de la sfârșitul secolului III î.e.n., când comercianții, sclavii, soldații, precum și dezvoltarea căilor de comunicație a permis transmiterea cultelor din Orient, între populațiile din jurul bazinului mediteranean. Vom vedea pe parcurs că provincia Dacia va fi una dintre provinciile imperiului receptive la cultele orientale.
Receptivitatea lumii romane la aceste culte este explicată de unii istorici ca datorându-se faptului, că religia romană era o religie „rece”, care nu se îngrijea de nevoile sufletești și emoționale ale oamenilor, cum de altfel făceau cultele orientale.
Unul dintre cele mai importante culte orientale care și-a lăsat amprenta în lumea romană și care merită amintit, este cultul zeului Mithra (Fig. 29.). Mithra a pătruns în Imperiul Roman prin secolul I î.e.n., fiind un zeu de origine persană, care se îngrijea, cel puțin la început, de soarta soldaților, de ocrotirea acestora și care promitea creștinilor victoria împotriva răului, o lume de dincolo mai bună.
Fig. 29. Zeul Mithra (https://turnulluibabel.wordpress.com/tag/mithra/)
Cultul zeului Mithra și-a lăsat amprenta și în Dacia romană, însă despre acest lucru vom discuta mai târziu.
În secolul I î.e.n., odată cu venirea la putere a lui Octavian Augustus (Fig. 30.), la Roma au loc schimbări pe plan religios, schimbări care vor atinge și provinciile romane. Împăratul Octavian, primul suveran al Romei cu acest titlu, a impus întemeierea cultului imperial care presupunea zeificarea împăratului, ridicarea templelor și altarelor în cinstea sa, sărbătorirea zilei de naștere, practicile putând continua. Cultul imperial s-a extins rapid în provinciile imperiului, fiind adoptat de împărații care l-au precedat pe Octavian. Dacia este una dintre provinciile romane care și-a deschis porțile în fața acestui cult.
Fig. 30. Împăratul Octavian Augustus
(https://crinapopa.wordpress.com/2010/04/12/cine-a-fost-imparatul-augustus/)
Făcând o concluzie a celor prezentate până aici, deci asupra religiei lumii romane, putem afirma că aceasta a fost de o mare diversitate. Trebuie amintit că toate aceste culte își venerau zeiățile prin ridicarea unor temple, statui, altare, care în antichitate au fost importante prin faptul că realizau relația dintre om și divinitate, însă astăzi importanța acestora constă în faptul că ele reprezintă niște urme materiale ale omului antic, care ne ajută să identificăm viața spirituală a acestui om, aportul pe care l-a adus vieții urbane.
În ceea ce privește religia Daciei romane, aceasta a fost, după cum vom vedea, într-o strânsă legătură cu religia romanilor, cu politica romană de colonizare a provinciei nord-dunărene, precum și cu prezența armatei imperiale pe cuprinsul Daciei.
În Dacia romană au fost identificate peste 100 de zeități, a căror origine a fost greco-romană, orientală, egipteană, celto-germanică, nord-africană și traco-moesică. Pătrunderea acestor culte în Dacia a avut loc odată cu dominația romană. Procesul de colonizare al Daciei, impus de împăratul Traian, prin aducerea în provincia nord-dunăreană a unei populații din întraga lume romană, care a favorizat diversificarea cultelor religioase prin simplu fapt că fiecare persoană și-a adus cu sine propria viață spirituală. Armata romană care era alcătuită dintr-o mare diversitate etnică și care a staționat în Dacia pe tot parcursul stămânirii romane, a dus și ea la o altă pătrundere de culte.
Nu trebuie nemenționat faptul că și așezarea geografică a provinciei Dacia a avut un rol important în pătrunderea multitudinii de culte în acest spațiu. Astfel că, Dacia în comparație cu alte provincii romane din Occident, se găsea aproape de lumea grecilor, romanilor, asiaticilor, egiptenilor, sau altor populații din nordul Africii, ceea ce bineînțeles a favorizat procesul în cauză.
Cultele panteonului greco-roman sunt cele mai întâlnite în Dacia. Printre acestea se remarcă Jupiter, zeul suprem din Dacia, Minerva, Diana, Dionysos, Hercules, Mars, Venus, Silvanus, Fortuna, Nemesis, Terra Mater etc.
În categoria cultelor de origine orientală, care sunt multe la număr dar nu le depășesc pe cele greco-romane, se remarcă cultul zeului Mithra, care și-a lăsat cea mai puternică amprentă în Dacia, prin simplul fapt că a fost atestat de aproximativ 280 de inscripții, monumente și de alte obiecte din provincie. Tot în calitate de zeități orientale se găsesc zeița Cybele și zeul Attis, zeul de origine arabă Azizos. Dintre cultele egiptene cel mai mult se remarcă cultul zeiței Isis, iar din categoria divinităților de origine tracică intră Zbelsurdus, care se presupune că i-ar fi fost corespunzător zeului get Gebeleizis, precum și enigmaticile divinități cunoscute sub numele de Cavalerii danubieni.
Referindu-ne acum la capitala Daciei romane, din perspectiva cultelor religioase, trebuie să menționăm că acea multitudine de culte pe care am identificat-o la nivelul provinciei nord-dunărene, se regăsește și în Sarmizegetusa. Ba mai mult istoricii Daicoviciu, relatează că aproape toate cultele religioase din imperiu se regăsesc și în acest spațiu. Astfel că, la nivelul coloniei se remarcă culte ale panteonului greco-roman: Jupiter, Minerva, Apollo, Iuno, Mars, Aesculapius și Hygia, Liber Pater și Libra, Hecate, Hercules, Nemesis, Mercurius, Fortuna, Venus, Neptunus, Silvanus, Dis Pater și Proserpina.
În cele ce urmează, vom face o scurtă detaliere a ceea ce simbolizează la nivelul întregii lumi romane fiecare dintre zeitățile panteonului greco-roman existente în Sarmizegetusa Ulpia Traiana, și pe care de altfel le-am enumerate mai sus.
Jupiter (Fig. 31.) pe lângă faptul că este divinitatea supremă a religiei romane și a Sarmizegetusei, acesta deține și un cult ce este asociat cu fenomenele celeste, cu apariția ploii, a fulgerului, a furtunilor, într-un cuvânt Jupiter este zeul care hrânește oamenii. Se pare că ploaia era foarte importantă pentru locuitorii Sarmizegetusei romane, lucru ce a dus la divinizarea lui Jupiter aici. Ploaia, la fel ca și astăzi, reprezenta hrana și bogăția țăranilor, iar fără aceasta recolta țăranilor putea să nu dea randamente bune, ceea ce putea să pună în pericol hrana pe un întreg an a famililor, a animalelor acestora și bineînțeles putea să ducă la lipsa sămânței pentru recolta anului ce urma.
Fig. 31. Zeul Jupiter (http://www.andreeatalmazan.ro/2012/08/jupiter-spune-mi-povestea-vietii-tale-si-te-voi-rasplati/)
Minerva, în afara faptului că este cunoscută ca zeița războiului, aceasta mai era și protectoarea meșteșugurilor.
Apollo în mitologia romană era divintatea simbolistică muzelor, muzicii, purificării, întemeietorului de colonii, pretectorul tinerilor și al neamurilor .
Iuno, face parte împreună cu Jupiter și Minerva din triada capitolină, aceasta fiind protectoarea femeilor, dar și cea care le asista pe femei atât în momentul căsătoriei, cât și la naștere.
În ceea ce îl privește pe zeul Mars, aceasta a fost pentru început un zeu care simboliza vegetația, dar cu timpul romanii i-au dat o altă conotație, acea de zeu al războiului, fiind o divinitate agresivă și crudă. Este evident că Mars nu putea fi absent nici din lumea daco-romană, mai ales dacă ne gândim câtă importanță acordau romanii războiului.
Aesculapius era zeul medicinei, fiind un adevărat simbol al vindecărilor, aceleași atribuții avându-le și Hygeia. Este evident că și populația Sarmizegetusei romane avea nevoie de ocrotire a sănătății din partea divinităților, de zei care să le „asigure” vindecarea în caz de îmbolnăviri.
Liber Pater este cunoscut ca și zeu al fertilității, precum și al vinului, Hecate deținând statutul de zeu al întunericului și al nopții.
În ceea ce îl privește pe Hercules (Fig. 32.), putem spune că acesta era o divinitate ce se caracteriza prin ajutorul acordat oamenilor cu probleme, cu toate acestea Hercules a primit din partea romanilor și unele atribuții precum victoria, triumful.
Fig. 32. Zeul Hercules
(http://romanialapas.blogspot.ro/2012/09/baile-herculane.html)
Nemesis este cunoscută în lumea romană ca zeița ce se ocupă cu împărțirea fericirii și a nenorocirilor în lume, dar avea și alte atribuții precum păstrarea unui anumit echilibru în această lume și grija față de gladiatori.
În ceea ce îi privește pe Mercur, el era cunoscut ca zeul comerțului, al călătorilor, Fortuna fiind zeița norocului, Neptun, zeul lumii acvatice, Silvanus, zeul pădurilor, Dis Pater, zeul bogățiilor iar Proserpina fiind zeița lumii vegetale care se stinge din viață toamna pentru a renaște primăvara.
Dintre cultele orientale prezente în spațiul cercetat, îl remarcăm pe zeul Mithra. Mithra nu a lăsat neatinsă colonia, ceea ce este absolut normal deoarece acesta avea o largă răspândire, nu numai în provincie, ci în întregul imperiu, iar deplasările de populație dintr-o parte în alta a lumii romane au adus cu ușurință cultul și în Sarmizegetusa.
Se crede că la Sarmizegetusa romană au existat mai multe comunități de credincioși ai lui Mithra, iar fiecare dintre aceaste comități deținea un număr de 100 de bărbați. Din cadrul religiei mithriene făceau parte doar bărbații, femeile neavând voie să participe la acest cult.
Dintre divinitățile de origine celtică care se întânlesc în colonie amintim: Apollo Grannus și Sirona, Eponae și Campestres, Mars Camulus, Rosmerta.
Referindu-ne acum și la divinitățile dacilor liberi, cunoscute în cărțile de specialitate sub denumirea de divinități autohtone, aflăm de la unii istorici că acestea nu au pierit din colonie, ci și-au dus existența sub denumirea unor zeități de origine romană: Deus Silvanus, Liber Pater, Libera Mater, Diana Hercules. Această existență sub o altă denumire este asociată de anumiți istorici ca fiind o asemănare între divinitățile autohtone și cele romane, iar datorită faptului că religia dacilor liberi nu a fost tolerată, autohtonii și-au înfățișat proprii zei sub zeitățile romanilor.
Fig. 33. Cavalerii danubieni (http://www.intramuros.ro/?page_id=1186)
O dovadă mult mai sigură a existenței divinităților autohtone la Sarmizegetusa romană, o fac cele cinci plăcuțe care îi înfățișează pe „Cavalerii danubieni” (Fig. 33.), divinități reprezentative lumii traco-dacice.
Prezența divinităților autohtone în capitala Daciei, ne pot duce cu gândul la ideea că dacii liberi nu au fost cu totul asimilați de populațiile venite în colonia romană.
În ceea ce privește organizarea vieții religioase a coloniei Sarmizegetusa și bineînțeles a întregii provincii, putem spune că era identică cu cea din restul Imperiului Roman.
Un rol important în această organizare o aveau preoții, care erau aleși din ordinul decurionilor, ei fiind cei care se ocupau de întreținerea vieții religioase, de organizarea jertfelor, a sacrificiile, a sărbătorilor și a tot ceea ce ținea de viața spirituală.
Cel mai mare preot peste cultele religioase romane, se numea pontifex, acesta din urmă realizându-și misiunile sacerdotale prin flameni. Flamenii erau preoți importanți în viața orășenească, nu numai datorită faptului că făceau parte din aristocrația orașului, ci pentru că dețiuneau o magistratură importantă care se ocupa doar cu întreținerea unei singure divinități.
Alături de flameni se aflau augurii, care la rândul lor erau tot preoți, însă care se ocupau cu păstrarea regulilor tradiționale ale religiei și foarte important, cu observarea și interpretarea auspicilor, adică a semnelor din natură. Auspiciile erau foarte importante pentru religia romană, iar din acest motiv ele trebuie amintite. Auspiciile erau semne trimise de zeul suprem, Jupiter, prin intermediul naturii, care erau interpretate sau folosite pe timp de război, cand se instalau în funcții magistrați, când se convocau diverse comisii, sau cum a fost cazul Sarmizegetusei Ulpia Traiana, atunci când avea loc întemeierea unor noi orașe.
În cazul Sarmizegetusei Ulpia Traiana, persoanele care dețineau funcții sacerdotale făceau parte din marea aristocrație a coloniei, care avea o mare putere asupra locuitorilor orașului. De asemenea, organizarea religioasă era la fel ca în restul lumii romane. Asta însemnând că și la Ulpia Traiana se regăsea pontiful, care după cum știm deja, era șeful suprem al practicilor religioase din colonie, urmând famenii și augurii, despre care am vorbit deja. Preoții puteau să dețină funcțiile sacedotale fie doar pentru o anumită perioadă de timp, fie pentru întreaga viață.
Înmormântarea și momumentele funerare se găsesc într-o strânsă legătură cu viața religioasă. În capitala Daciei s-au identificat pe monumentele funerare, figurile anumitor zei cum ar fi de pildă Hercules, Mercurius, sau zeitățile Pluton și Proserpina, precum și scene mitologice cu divinități ca Thanatos și Ammon.Altemonumente funerare ale daco-romanilor, care au fostdescoperite chiar și la Sarmigeztetusa Ulpia Traiana, prezintă simboluri cerești, care potrivit unor istorici ar avea legătură cu ideea transformării sufletului celui decedat într-o stea.
În ceea ce îl privește pe defunct, putem spune că acesta beneficia de o mulțime de ofrande ce constau în alimente, care erau depuse pe mormânt sau chiar și în mormânt. Aceste fapte sunt deosebit de interesante deoarece ne arată viziunea despre moarte a daco-romanilor, viziune ce poate consta în ideea că defunctul încă mai are nevoie de alimentație acolo unde se află. Depunerea ofrandelor care cu siguranță era realizată de apropiații celui decedat, ne arată grija sau pur și simplu iubirea față de cel plecat. În sfârșit, ideile omului antic despre moarte și despre o presupusă altă viață, au fost extrem de variate, acestea fiind totodată puse în strânsă legătură cu lumea înconjurătoare.
Așezarea monumentelor funerare, deci a necropolelor este foarte interesantă, fiind totodată și plină de realism. În lumea romană fiecare oraș trebuia să dețină un teren dedicat înmormântărilor. Orașele erau obligate prin Leges XII Tabularium, care nu era altceva decât o lege, să consacreze terenul destinat necropolelor în afara orașelor, și nu în incinta acestora. Presupunem că așezarea necropolelor în afara orașului are la bază idei precum păstrarea igienei, a estetici și de ce nu a spațiului orașelor.
În cadrul Sarmizegetusei romane, necropola a fost identificată în afara incintei orașului, lucru care ne dovedește că Leges XII Tabularium a fost pusă în practică și în această parte a lumii romane.
Identificarea mulțimilor de altare închinate de daco-romani zeităților, ne-a arătat nu numai originea celui care a închinat altarul, ci și de ce l-a închinat.Astfel că, datorită numărului relativ mare de altare închinate de populația daco-romană în cinstea diverșilor zei, precum și datorită faptului că lucrarea de față se axează pe o cercetare asupra Sarmizegetusei romane, vom detalia doar monementele religioase ce fac parte din acest spațiu. Închinarea altarelor a avut la bază o multitudine de cauze. De exemplu, în capitala Daciei romane, prin secolul III, unul dintre guvernatorii Daciei Apulensis, a închinat un altar în cinstea Hecatei pentru ca aceasta să ii protejeze sănătatea soției. Închinând altare în cinstea zeităților, omul antic își punea credința în sprijinul acordat de aceste forțe superioare.
Tot în cazul capitalei Sarmizegetusei romane s-a descoperit în amfiteatru o bucată dintr-un relief al zeiței Nemesis, zeiță care îi avea în protecția sa pe gladiatori. Prezența acestei divinități în amfiteatre sau în apropierea lor nu este întâmplătoare. Din acest motiv trebuie să ne gândim că prezența zeiței Nemesis, ar putea însemna speranța gladiatorilor de a scăpa cu viață, din ceea ce pentru alții reprezintă un spectacol, iar pentru ei un masacru.
În apropierea amfitatrului Sarmizegetusei romane, arhelogii au identificat un templu care se pare că ar fi fost ridicat în cinstea zeiței Nemesis. Templul zeiței Nemesis, amplasat așa cum am mai spus, lângă amfiteatru, nu este nici el întâmplător, iar de aici putem să deducem că edificiul în cauză se adresa cel mai mult gladiatorilor, care se pare că avam mare nevoie de Nemesis. Detalierea acestui templu am facut-o deja în cadrul subcapitolului consacrat edificilor romane din Sarmizegetusa.
Îndemnul zeilor pare să fie un alt factor care l-a determinat pe omul antic să închine altare. Un astfel de altar a fost identificat chiar în zona de cercetare, când unul dintre locuitorii antici ai Sarmizegetusei a închinat în acest loc, un monument în cinstea zeiței Fortuna. Profesia s-a dovedit a fi un factor puternic, care l-a determinat pe daco-roman să iși aleagă zeitatea căruia îi închină altarul. S-a constatat că militarii dăruiau monumente divinităților superioare, precum Jupiter, Hercules sau Mars, iar cei ce dețieau o profesie ca cea de secretar, arhivist, copist, dedicau monumente Minervei.
Este important de menționat că tot în cadrul Sarmizegetusei romane s-au identificat, cu ajutorul arheologiei, altare, statui, fel și fel de reliefuri, dedicate în cinstea unor zei de origine orientală, cum ar fi în cazul de față zeul Mithra sau în cinsteau unor zei egipteni, precum Serapis și cunoscuta zeiță Isis. În general cultele orientale își aveau templele sau altarele amplasate în afara incintei Sarmizegetusei, printre acestea s-au identificat: templul zeilor palmyrieni, cum sunt Bel sau Benefal, templul zeului Jupiter Dolichenus, care ne arată că fenomenul de sincretizare a zeilor a existat și în cadrul Sarmizegetusei, aici fiind vorba de sincretizarea lui Jupiter cu Bal din Doliche.
Nici sărbătorile religioase nu lipseau din viața spirituală a daco-romanilor. Una dintre sărbătorile importante pentru locuitorii Sarmizegetusei romane era epulum Jovis, care consta în dedicarea unui bachet zeului suprem, Jupiter. În capitala Daciei romane sărbătoarea în cauză avea loc în fiecare an la 23 mai. O altă sărbătoare importantă care era organizată de membrii Ordinului augustalilor, avea loc în fiecare an la 3 ianuarie, sărbătoarea constând în închinarea de jertfe, ceremonii, spectacole, jocuri, procesiuni în cinstea împăratului aflat la domnie.
Deosebit de important pentru viața religioasă din Sarmizegetusa Ulpia Traiana a fost prezența cultului împăratului și al zeiței Roma, care erau întâlnite în toate părțile Imperiului Roman. Din întreaga provincie nord-dunăreană, colonia Sarmizegetusa ne-a lăsat singura mărtărie a prezenței în acest spațiu a cultului zeiței Roma. În ceea ce privește cultul împăratului, acesta a lăsat mult mai multe urme în colonie, decât cultul zeiței Roma. Cultul împăratului, a fost un cult oficial în viața religioasă a Sarmizegetusei romane, ceera întreținut de membrii ai Ordinul augustalilor, aceștia din urmă fiind cetățeni din rândul aristocrației coloniei. Membrii ordinul augustalilor trebuiau să dovedească un mare devotament pentru tot ceea ce ținea de cultul împăratului și bineînțeles de regimul impus de acesta, pentru a putea să devină membru al acestui ordin. Membrii dețineau un statut aparte în societatea orașului, ei aveau propriile locuri în amfiteatrul orașului, puteau să aibă titluri onorifice precum: honorati, duplicarii, sau cel mai important, augustalis.
În sfârșit,Ordinul augustalilor despre care am vorbit și în cadrul subcapitolului dedicat edificilor, era o instituție ce avea atât caracter religios, cât și politic. Caracterul religios se poate explica prin faptul că împăratul era considerat a fi zeu și că totodată acesta face parte din rândul lumii divine, pe când caracterul politic se poate datora impunerii acestui cult chiar de împărați.
DOTAREA ORAȘULUI
Ca oraș roman, Sarmizegetusa a cunoscut și câteva dotări de excepție, demne pentru un oraș cu statutul de caputală și de colonie. Așadar printre aceste dotări s-au remarcat, cu ajutorul săpăturilor arheologice, sisteme de încălzire cunoscute sub numele de hypocaustum, sistem de aducțiune a apei cunoscut sub numele de apeduct și sistem de canalizare.
Sistemul hypocaustum, care în traducere din limba latină înseamnă „ardere la subsol”, era un sistem de încălzire centrală, inventat de Caius Sergius Orata (80 î.e.n.) pe care romanii îl foloseau la încălzirea locuințelor și a termelor.
Sistemul hypocaustum (Fig. 34.) avea la bază câteva aspecte importante:
a) prezența unui cuptor (praefurnium) în care să se ardă lemnul și cărbunele de lemn ce generau căldura. Acest cuptor nu trebuia amplasat în camera al cărui subsol trebuia să fie încălzit, ci exact în afara acesteia;
b) prezența unui canal care să conducă aerul încălzit în subsolul încăperii;
c) folosirea unor pilae care să ridice pardoseala astfel încât să permită pătrunderea aerului cald pentru a încălzi pardoseala încăperii;
d) spații special amenajate în păreții încăperii care aveau rolul de a evacua fumul datorat arderii combustibililor.
Important de precizat este că romanii foloseau în construirea hypocaustumului cărămizile, deoarece acestea erau rezistente și erau purtătoare de căldură chiar și după ce focul se stingea.
Potrivit arheologiclor, în Dacia sistemul hypocaustum a fost folosit cel mai adesea la băile publice din orașe, cum este cazul Sarmizegetusei Ulpia Traiana, însă tot acesta mai era folosit și pentru încălzirea unor edificii.
Fig. 34. Schiță a unui sistem hypocaustum (Bărbulescu, M. (2005), Atlas-dicționar al Daciei romane, Edit. Tribuna, Cluj-Napoca)
Trecând de la foc la apă, romanii s-au dovedit a fi mari maeștrii în ceea ce înseamnă captarea, decantarea, distribuția și drenajul apei în orașe. Așadar, romanii știind cât de necesară este apa pentru locuitorii orașului, precum și cât de important este ca apa folosită și rezultată în urma ploilor și a topirii zăpezilor, să fie drenată în afara orașului, au pus la cale un sistem ingineresc foarte interesant, din care timpurile moderne sau inspirat.
Pentru început, romanii au construit un bazin colector, care servea drept rezervor de distribuție pentru cei mai mari consumatori ai orașelor: băi, fântâni publici și particulari.
Gică Băeștean ne spune câteva lucruri interesante despre bazinul colector, în lucrarea sa „Aprivizionarea cu apă în Dacia romană”, așadar „înainte ca apa să fie distribuită, trebuia captată și apoi transportantă. Ca urmare apa era strânsă într-un bazin colector […], din izvoare sau ape curgătoare, de unde era deversată direct în canalul de aducțiune. De regulă, bazinul era deschis, construit în piatră sau spoit cu mortar.” După ce apa era colectată, ea trecea prin așa numita piscina limaria, ce consta în patru camere suprapuse, două câte două, camere care aveau rolul de a curăța apa de fel și fel de impurități, prin următorul fel: „apa intra și ieșea prin camerele de sus, camerele de jos având rolul de depozit pentru depunerile din apă” În continuare, romanii au construit la intrarea în orașe un sistem de distribuție a apei, numit castellum divisorium, ce consta dintr-un bazin care alimenta prin conducte anumite edificii, fântâni publice sau pentru diferite alte construcții. În cazul în care anumite orașe dețineau prea puține surse de apă, romanii au construit anumite rezervoare de dimensiuni mari, numite la vremea respectivă cisterna, care permitea ca apa din apeduct să se verse în acestea. Așadar, în momentul în care debitul apei din apeducct era slab, locuitorii puteau apela la aceste rezervoare de apă.
Înainte de a discuta despre drenajul apei din orașe, trebuie să amintim câteva lucruri despre apeductele romane (aquaeductus), care au reprezentat pentru lumea romană o altă construcție inginerească a acestui popor, fiind una dintre cele mai importante. Apeductul ca și construcție avea sarcina de a capta și transporta apa potabilă de la izvor spre orașe, pentru ca aceasta să fie folosită de locuitori. Apeductul ușura foarte mult viața orășenilor, ei nu mai erau nevoiți să transporte apa de care aveau nevoie, de la distanțemai mult sau mai puțin apropiate, iar în fond cu această instalație, orașul era dotat tot timpul cu apă curentă.
În lumea romană apeductul putea fi de trei feluri: aerian, subteran și mixt. Acesta aveau un traseu bine stabilit și compus, astfel că traseul său începea de la o instalație de captare a izvorului, după care urma apeductul propriu-zis ce prezenta din loc în loc anumite guri de aersire și de curățare, pentru ca în final să existe un așa numit castellum admuros, al cărui rol era de a distribui apa la fântâni publice, la terme sau pentru diferite edificii.
În ceea ce privește capitala Daciei, și aici arheologii au găsit informații potrivit cărora locuitorii coloniei se aprivizionau și ei cu apă cu ajutorul unui sistem de tip apeduct. Prima informație care ne atestă existența unui apeduct în aceasta zonă este dată de o sursă epigrafică, mai precis de o inscripție a unei construcții din marmură ce ne spune că încă din timpul împăratului Hadrain, la Sarmizegetusa, apa a fost adusă cu ajutorul unei aqua inducta, deci cu ajutorul unui apeduct. Arheologul și istoricul Gică Băeștean afirmă din nou în lucrarea sa „Aprovizionarea cu apă în Dacia romană”, că edificarea acestui apeduct „trebuie să fie pusă în legătură cu edificarea fântânilor din gresie, care flancau intrarea în for și chiar cu marile canale de drenaj, aflate sub drumurile principale ale orașului, care preluau apa fântânilor”. Din păcate este dificil de menționat zona exactă dincare aducea acest apeduct apa la Sarmizegetusa Ulpia Traiana.În pricipal cauza se datorează unei existențe prea mari de izvoare în împrejurimile coloniei, acest lucru împiedicându-i pe cercetători, în lipsă de prea puține mărturii arheologice, să precizeze cu adevărat zona de alimentare a apeductului.
Arheologii au descoperită însă porțiuni din apeduct, putând astfel stabili care era materialul utilizat de romani în construirea acestui apeduct. Astfel că s-au identificat conducte din blocuri de piatră, din plumb și din ceramică. Două lucruri erau foarte importante pentru romani, în ceea ce privește conducta propriu-zisă. În primul rând este vorba de panta optimă, care trebuia să aibă o înclinație de 5-7% în special pentru conductele din ceramică, deoarece în lipsa unei penți bune orașul nu era asigurat cu apă, respectiv cu apa necesară. În al doilea rând era important ca tuburile transportatoare de apă să nu piardă apa. O astfel de situație ar fi dat probleme orașului, deoarece apa putea fi insuficientă pentru locuitorii orașului, pentru terme, fântâni și altele. În general locurile prin care se pierdea apa era reparate cu ajutorul mortarului și a mortarului hidraulic în cazul tuburilor de ceramică.
În sfârșit, chiar dacă informațiile referitoare la sistemul de aprovizionare al orașului de tip apeduct nu sunt multe și nu pot ajuta pe arheologi să cunoască adevăratul traseul al apeductului, trebuie să apreciem că aceste puține informații au consemnat prezența în cadrul coloniei a unei astfel de construcții.
După ce au asigurat aprovizionarea cu apă a orașelor, romanii știau cât de necesară era evacuarea apei folosite, ori a apei rezultată în urma ploilor și a topirii zăpezilor. Așadar, romanii au folosit pentru acesta canale de drenaj bine puse la punct. Gică Băeștean, mai afirmă, în aceeași lucrare, că „atunci când era posibil sistemul de canalizare se înscria în planul urbaistic și coincidea cu axele stradale”.De cele mai multe ori aceste canale era construite din zidărie ori cărămidă. Și în cadrul Sarmizegetusei au existat astfel de canale, în special în for, sau în anumite edificii precum Palatul Augustalilor, amifiteatrul, temple etc. În momentul de față, cercetătorii coloniei nu au acordat un importanță însemnată acestor sisteme de canalizare, preferând cercetarea asupra edificiilor. Așadar, în lipsa informațiilor concrete asupra canalului de evacuare a apei coloniei, vom expune câteva lucruri, după cum a făcut și istoricul Băeștean, în lucrarea mai sus menționată. În acest sens, precizăm că nu toate străzile unui oraș roman erau dotate cu canalizări, iar în acest caz deversarea apei murdare și a altor gunoaie se făcea direct în stradă. Anumite canalizări se vărsau chiar în râuri, cum a fost cazul marii Cloaca Maxima din Roma, ce se vărsa în râul Tibru.
În consecință, pentru a putea depista mult mai ușor ceea ce a însemnat aducerea apei și evacuarea acesteia din Sarmizegetusa, trebuie să ne orientăm spre alte orașe din Imperiul Roman, cum ar fi Roma și Pompei, în care aceste două sisteme s-au conservat mult mai bine.
SARMIZEGETUSA ULPIA TRAIANA DUPĂ RETRAGEREA AURELIANĂ
Anul 271, respectiv 274 a cunoscut un eveniment foarte important pentru istoria poporului nostru, dar și pentru soarta Daciei romane, a orașelor și a populației acesteia. Împăratul roman Aurelian, încă de la începutul domniei sale, i-a hotărârea de a retrage stăpânirea romană din Dacia, fixând de acum înainte frontiera chiar pe linia Dunării.
Pentru a înțelege această acțiune a împăratului, care bineînțeles, a fost o puternică lovitură pentru imperiu, trebuie să precizăm că lumea romană se afla într-o mare problematică în veacul secolului III, și în special în secolele ce au urmat, aici fiind vorba de fenomenul cunocut în istorie sub numele de invaziile barbare.
Migratorii barbari au lovit puternic și provincia Dacia, fapt pentru care împăratul Aurelian și-a strămutat tot ceea ce a însemnat armată, funcționari ai orașelor, proprietari de pământ și de sclavi, negustori, proprietari ai atelierelor,, unde împăratul a înființat două noi Dacii: Dacia Ripensis și Dacia Mediterranea.
Orientându-ne acum cercetarea asupra soartei Sarmizegetusei Ulpia Traiana după anul 271, respectiv 274, afirmăm că potrivit săpăturilor arheologice efectuate de-a lungul anilor, soarta Sarmizegetusei a fost una tristă. Dacă procesul de urbanizare a început în spațiul de cercetare odată cu stăpânirea romană, se pare că acesta în încetat odată cu retragerea aureliană.
Sarmizegetusa, la fel ca și restul orașelor din provincie, a fost părăsită de tot ceea ce a ținut în viață timp de peste un veac și jumătate, procesul de urbanizare. Fosta capitală a fost părăsită de marii funcționari ai orașului, de meșteșugari, de negustori, de proprietarii de pământ și de scavi, rămânând doar mărețele clădiri din afara și înauntrul zidului de apărare, și totodată populația rurală și foștii sclavi.
Potrivit surselor arheologice, de acum înainte viața urbană a Sarmizegetusei a decăzut încet, încet, timp de un secol după care aceasta s-a sfârșit cu totul. Locuitorii care au mai răms, nu au putut întreține urbanismul ce a existat în fosta capitală, ei au putut doar să folosească mărețele edificii construite de romani, în scop de apărare, de apărare în fața barbarilor din pricina cărora plecaseră romanii.
Așadar, din nou arheologii am scos la iveală câteva informații despre cum a folosit populația rămasă anumite edificii ca scop de apăraretimp deun secol. În acest sens, istoricul Mihail Macrea, în lucrarea sa “Viața în Dacia romană”, afirmă că “la Sarmizegetusa cercetările arheologice au constatat că populația nevoiașă se adăpostește printre ruinele clădirii Augustalilor, unde basilica de pe latura de vest, devenită prea încăpătoare, e despărțită cu un zid sec, din piatră de râu și pământ fără mortar, iar în apropiere s-au constatat vetre de foc și un canal de scurgere a apei”. De asemenea, arheologii au mai depistat faptul că această „populație nevoiașă”, cum a numit-o Macrea, nu a mai fost capabilă să păzească și să apere cei peste 2 km de ziduri de apărare a fostei capitale, fapt pentru care locuitorii Sarmizegetusei s-au orientat spre amfiteatru, care avea dimensiuni mult mai mici, fiind mai ușor de apărat. Polulația a blocat intrările amfiteatrului, transformându-l pe acesta într-o mică cetate de apărare în fața barbarilor invadatori.
Important de reținut este că Sarmizegetusa a continuat să ofere adăpost populației chiar și după anul 271, însă acest lucru nu a durat mult timp, deoarece invazia hunilor și a popoarelor venite după aceștia a făcut ca fosta capitală să fie părăsită în întregime. Se parecă, la venirea slavilor în secolul VII, Sarmizegetusa era complet ruinată datorită incendiilor provocate de barbari și de condițiile naturale, ploi, vânt, cutremure de pământ.
După ce vremurile grele au trecut, populația revenită din locurile în care fusese refugiată, i-a dat Sarmizegetusei, un nou nume, slav, „Grădiște”, care în traducere înseamnă „loc cu ruine de cetate”. Analizând noul nume, ajungem la concluzia că prin acesta locuitorii români, de astă dată, au caracterizat fosta capitală, ajutându-ne să ne formăm o idee asupra fizionomiei orașului după câteva sute de ani de la retragerea aureliană. Pe de altă parte, numele ne arată că orașul daco-roman și-a pierdut orice urmă de identitate, fapt pentru care locuitorii l-au rebotezat.
În concluzie, retragerea aureliană din anul 271, respectiv 274, a însemnat pentru Sarmizegetusa Ulpia Traiana sfârșitul propriei vieții urbane. În mod paradoxal, mărețul oraș daco roman cu statut de colonia și de capitală, a fost orașul ce nu a mai văzut niciodată fenomenul urbanisitc pe meleagurile sale. Se pare că istoria a neîndreptățit-o pe Sarmizegetusa în fața orașelor Apulum, Napoca, Potaisa, Drobeta, Dierna și alte orașe daco romane din spatiul românesc, care au revenit la viața urbană și care dețin statutul de oraș chiar și în zilele noastre.
CONCLUZII
Cucerirea definitivă a Regatului Daciei în anul 106, de către Imperiul Roman, a dus la dominația și la apariția civilizației romane în provincia nord-dunăreană. Unul dintre cele mai importante elemnete de civilizație, pe care romanii le-au impus în spațiul Daciei, a fost procesul de urbanizare. Istoria a dovedit că poporul roman a fost unul dintre cele mai de seamă populații din lumea antică ce s-au afirmat ca și mari maeștrii în edificarea de orașe.
Pentru Dacia procesul de urbanzare reprezintă o etapă foarte importantă din istoria sa, deoarece aceasta nu a cunoscut înainte de anul 106 nicio formă de așezare cu caracter urban în adevăratul sens al cuvântului. Momentul care a marcat începuturile vieții urbane în spațiul actual al României este reprezetat de anul 106 când romanii au început întemeierea unui oraș în inima Țării Hațegului, într-o zonă apărată de mari lanțuri montane (Munții Retezat și Munții Poiana Ruscă), unde fusese cantonată în războaiele daco-romane o garnizonă a imperiului.
Pentru Dacia, Sarmizegetusa a fost în antichitate cel mai important oraș și totodată cel mai măreț. Sarmizegetusa, spre deosebire de celelalte orașe daco-romane, a fost singurul întemeiat printr-un ritul roman cu rădăcini etrusce, în care zeii erau cei ce „îngăduiau” ridicarea sa. După acest splendind ritual, orașul era trecut din mâinile divinului în cele ale ființei omenești. Așadar, după acordul zeilor, romanii au urmărit construirea propriu-zisă a orașului după planuri bine puse la punct. Pe lângă întemeiere, Sarmizegetusa s-a bucurat a juca principalul rol în provincie, respectiv de capitală, de a fi înzestrată încă de la început cu statutul râvnit de multe orașe din lumea romană, și anume statutul de colonia, care aducea că sine dreptul italic pentru locuitorii orașului.
Întreaga cercetare întreprinsă asupra Sarmizegetusei Ulpia Traiana, prin aplecarea mea asupra edificiilor din intra muros și extra muros, asupra materialelor și a tehnicilor de construcție impresionante, asupra dotării orașului cu sisteme de canalizare și de aducere a apei în oraș, ori sisteme de încălzire a edificilor, asupra administrației foarte complexe, a mozaicului de populație, cum îl numea istoricul Mihai Bărbulescu, asupra marii diversități de culte și de credințe religioase deosebit de interesante și de facinante, în jurul căruia gravita întreaga viața a orașului, m-a ajutat să concluzionez că procesul de urbanizare din Sarmizegetusa a fost unul dezvoltat și complex, chiar dacă orașul daco-roman a fost un oraș de mărime mijlocie.
Într-un mod paradoxal, înfloritoarea viață urbană a Sarmizegetusei Ulpia Traiana ce a dăinuit mai mult de un veac și jumătate, s-a stins încet, încet după anul 271, an în care împăratul roman Aurelian, decide să retragă armata romană din provincia Dacia, datorită marilor invazii de barbari ce atacau diferite părți ale Imperiului Roman. Odată cu această politică, Sarmizegetusa și toate orașele daco-romane din Dacia, vor avea de suferit. În cazul capitalei, suferința a constat în faptul că marii funcționari ai orașului, proprietarii, negustorii, meșteșugarii și alții, au urmat armata romană, părăsind astfel Sarmizegetusa. În urma acestor populații de seamă au mai rămas populațiile inferioare, sclavi și muncitori ai pământului. Aceștia au folosit mărețele edificii ale orașului în scop de apărare față de atacurile migratorilor vremii. Însă din păcate acest lucru nu a durat mai mult de un an, populații retrăgându-se în zone mai înalte, unde relieful îi apară de invadatori.
Din nou într-un mod paradoxal, săpăturile arheologice, cercetările zonei și situația actuală, ne-au făcut să ajungem la concluzia că Sarmizegetusa, cu toate că a fost cel mai impunător oraș din Dacia romană, nu a mai cunoscut niciodată procesul de urbanizare, cum de altfel nu același lucru s-a întâmplat cu Apulum (azi Alba-Iulia), Napoca (Cluj-Napoca), Potaisa (Turda), Drobeta (Drobeta-Turnu Severin) și altele.
În sfârșit, este important de reținut că Sarmizegtusa a fost primul oraș din istoria României, un oraș antic cu origine romană, un oraș care și-a început existența odată cu anul 106 și care și-a încetat viața urbană începând cu anul 271.
Cu siguranță, săpăturile arheologice și cercetările viitoare vor scoate la lumină și mai multe dovezi care să ateste mult mai mult gradul de urbanism pe care l-a cunoscut în antichitate Sarmizegetusa Ulpia Traiana.
BIBLIOGRAFIE
Băeștean, G. (2007), Aprovizionarea cu apă în Dacia romană, Edit. Mega, Cluj-Napoca.
Bărbulescu, M. (1984), Interferențe spirituale în Dacia romană, Edit. Dacia, Cluj-Napoca.
Bărbulescu, M. (2005), Atlas-dicționar al Daciei romane, Edit. Tribuna, Cluj-Napoca.
Bărbulescu, M. (2007), Dacia Felix, Edit. Tribuna, Cluj-Napoca.
Bărbulescu, M.; Deletant, D,; Hitchins, K.; Papacostea, Ș.; Teodor, P. (2012), Istoria României, Edit. Corint, București.
Branga, N., (1980), Urbanismul Daciei Romane, Edit. Facla, Timișoara.
Branga, N. (1986), Italicii și veteranii din Dacia, Edit. Facla, Timișoara.
Daicoviciu, C.; Daicoviciu, H. (1962), Ulpia Traiana, Edit. Meridiane, București.
Daicoviciu, H.; Alicu, D. (1984), Colonia Ulpia Traiana Augusta Dacica Sarmizegetusa, Edit. Sport Turism, București.
Giurescu, C., C.; Giurescu, D., C. (1975), Istoria românilor, volumul I, Edit. Științifică și Enciclopedică, București.
Grimal, P. (1973), Civilizația romană, volumul 1, Edit. Minerva, București.
http://www.documentare.org, Gladiatorii, accesat 9 aprilie 2015.
Iorga, N. (1988), Istoria românilor, volumul 1, Edit. Științifică și enciclopedică, București.
Istoria Românilor, Ediția a II- a, Volumul I, (2010), Moștenirea timpurilor îndepărtate, Edit. Enciclopedică, București.
Istoria Românilor, Ediția a II- a, Volumul II, Daco-romani, romanici, alogeni, Edit. Enciclopedică, București.
Le Glay, M.; Le Bohec, Y.; Voisin, J. L. (2007), Istorie romană, Edit. Historia, București.
Macrea, M. (2007), Viața în Dacia Romană, Edit. Academiei Române, București.
Murgescu, B. (2001), Istoria Romaniei în texte, Edit. Corint.
Pârvan, V. (1937), Dacia – Civilizațiile străvechi din regiunile carpato-danubiene., Volum publicat de Asociația Academică „Vasile Pârvan” a foștilor membri ai Școalei Române din Roma, București.
Pop, I. A.; Bolovan, I. (2007), Istoria României. Compendiu, Academia Română, Centru de Studii Transilvănene, Cluj-Napoca.
Popa-Lisseanu, G. (2007), Dacia în autorii clasici, Edit. Vestala, București.
Tudor, D. (1968), Orașe, târguri și sate, Edit. Științifică, București.
Tudor, D. (1982), Enciclopedia civilizației romane, Edit. Științifică și enciclopedică, București.
Vulpe, R. (2002), Columna lui Traian, Edit. CIMEC, București.
Vitruviu (1964), Despre arhitectură, Edit. Academiei Republicii Populare Române, București.
Xenopol, A. D. (2013), Istoria românilor din Dacia traiană, volumul I, Edit. Saeculum I. O., București.
BIBLIOGRAFIE
Băeștean, G. (2007), Aprovizionarea cu apă în Dacia romană, Edit. Mega, Cluj-Napoca.
Bărbulescu, M. (1984), Interferențe spirituale în Dacia romană, Edit. Dacia, Cluj-Napoca.
Bărbulescu, M. (2005), Atlas-dicționar al Daciei romane, Edit. Tribuna, Cluj-Napoca.
Bărbulescu, M. (2007), Dacia Felix, Edit. Tribuna, Cluj-Napoca.
Bărbulescu, M.; Deletant, D,; Hitchins, K.; Papacostea, Ș.; Teodor, P. (2012), Istoria României, Edit. Corint, București.
Branga, N., (1980), Urbanismul Daciei Romane, Edit. Facla, Timișoara.
Branga, N. (1986), Italicii și veteranii din Dacia, Edit. Facla, Timișoara.
Daicoviciu, C.; Daicoviciu, H. (1962), Ulpia Traiana, Edit. Meridiane, București.
Daicoviciu, H.; Alicu, D. (1984), Colonia Ulpia Traiana Augusta Dacica Sarmizegetusa, Edit. Sport Turism, București.
Giurescu, C., C.; Giurescu, D., C. (1975), Istoria românilor, volumul I, Edit. Științifică și Enciclopedică, București.
Grimal, P. (1973), Civilizația romană, volumul 1, Edit. Minerva, București.
http://www.documentare.org, Gladiatorii, accesat 9 aprilie 2015.
Iorga, N. (1988), Istoria românilor, volumul 1, Edit. Științifică și enciclopedică, București.
Istoria Românilor, Ediția a II- a, Volumul I, (2010), Moștenirea timpurilor îndepărtate, Edit. Enciclopedică, București.
Istoria Românilor, Ediția a II- a, Volumul II, Daco-romani, romanici, alogeni, Edit. Enciclopedică, București.
Le Glay, M.; Le Bohec, Y.; Voisin, J. L. (2007), Istorie romană, Edit. Historia, București.
Macrea, M. (2007), Viața în Dacia Romană, Edit. Academiei Române, București.
Murgescu, B. (2001), Istoria Romaniei în texte, Edit. Corint.
Pârvan, V. (1937), Dacia – Civilizațiile străvechi din regiunile carpato-danubiene., Volum publicat de Asociația Academică „Vasile Pârvan” a foștilor membri ai Școalei Române din Roma, București.
Pop, I. A.; Bolovan, I. (2007), Istoria României. Compendiu, Academia Română, Centru de Studii Transilvănene, Cluj-Napoca.
Popa-Lisseanu, G. (2007), Dacia în autorii clasici, Edit. Vestala, București.
Tudor, D. (1968), Orașe, târguri și sate, Edit. Științifică, București.
Tudor, D. (1982), Enciclopedia civilizației romane, Edit. Științifică și enciclopedică, București.
Vulpe, R. (2002), Columna lui Traian, Edit. CIMEC, București.
Vitruviu (1964), Despre arhitectură, Edit. Academiei Republicii Populare Române, București.
Xenopol, A. D. (2013), Istoria românilor din Dacia traiană, volumul I, Edit. Saeculum I. O., București.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Urbanismul In Dacia Romana.studiu DE Caz Sarmizegetusa Ulpia Traiana (ID: 124708)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.