Uniunea Europeana Si Antiterorismul

Numirea unui coordonator european al luptei împotriva terorismului în persoana lui M. Gijs de Vries și intrarea în vigoare cu anticipație a clauzei de solidaritate prevăzută de tratatul constituțional european sunt unele dintre cele mai recente măsuri adoptate la nivelul comunității europene.

Principalele instrumente de acțiune U.E. împotriva terorismului constau în armonizarea legislativă, coordonarea operațională a serviciilor statelor membre și dialogul cu statele terțe.

Cele mai recente realizări, planuri de acțiune și activități ale Comisiei U.E .sunt menționate în MEMO/07/98 Brussels, din 12 March 2007, anexat prezentei lucrări.

La nivelul UE au existat dezbateri aprinse în legătură cu necesitatea adoptării unor măsuri dure și de urgente împotriva extremismului religios și terorismului.

Apărătorii drepturilor omului se sprijină pe afirmația că adoptarea regulilor de urgență nu poate preveni atacurile teroriste împotriva statelor europene, comportamentul terorist fiind rezultatul disperării numeroșilor săraci, oprimați și lipsiți de orice drepturi din țările lumii a treia. Acest fenomen nu poate fi controlat decât prin adoptarea de către UE a unei strategi de prevenire a conflictelor și elaborarea unei politici de ajutorare pentru dezvoltare în cadrul lumii a treia. Din această perspectivă, adoptarea unui cadru legal de urgență nu demonstrează decât voința politică a guvernelor naționale de a consolida doar aspectele de strictă securitate a politicilor implementate cu privire la diferitele probleme sociale.

In acest sens s-a afirmat că „războiul împotriva terorii” are puține în comun cu combaterea terorismului, principalul său obiectiv constând în erodarea drepturilor fundamentale în cadrul UE, iar Raportul Watson constituie un text care în numele antiterorismului, pune pur și simplu în pericol cele mai democratice libertăți.

Faptul că războiul împotriva terorismului a servit drept pretext pentru reintroducerea de către unele state vest-europene a unor măsuri suplimentare de securitate a fost denunțată de mai mulți deputați europeni care au afirmat că numeroase guverne europene au folosit acțiunile criminale teroriste din 11 septembrie împotriva Statelor Unite drept pretext pentru elaborarea unor măsuri legislative care restrâng libertăți ce nu au nici o legătură cu combaterea terorismului, ci cu controlul și stoparea creșterii puterii opoziției împotriva unei ordini economice și sociale inumană și nedreaptă . Alte voci au evidențiat că sub pretextul combaterii terorismului se realizează de fapt o incriminare a demonstrațiilor sociale , iar diferitele guverne europene se pregătesc să dezvolte un adevărat arsenal pentru restrângerea libertăților, fiind de acum comună paralela dintre emigranți, tineri, delincvenți și teroriști.

Deoarece gestionarea amenințării globale teroriste necesită consolidarea constantă a serviciilor de informații, se apreciază că legislația antiteroristă nu trebuie în nici un sens sa servească în primul rând la combaterea activităților teroriste; peste toate ea acordă UE puteri mai mari de a desfășura investigații, precum Sistemul Informațional Schengen II sau mandatul de arestare european, ceea ce înseamnă o intervenție mai accentuată a statului civil modem și o slăbire a apărării acuzatului, oricine ar fi acesta .

Politici antiteroriste ale UE

Cooperarea antiteroristă a statelor membre UE are o tradiție îndelungată, debutând în anul 1967, în afara cadrului oferit de tratatele europene, prin constituirea grupului TREVI (terorism, radicalism, extremism și violență internațională) destinat să consolideze schimbul de informații în aceste domenii.

Într-un context determinat și de atacurile teroriste de la Istambul, Madrid și Londra, care au atins inima Europei, U.E. s-a angajat activ în campania antiteroristă pe ambele fronturi, politic și respectiv militar. Șirul sângeros de atentate comise împotriva Statelor Unite – New York și Washington la 11.09.2001, împotriva Spaniei – Madrid, la îl.03.2004 și a Marii Britanii – Londra, la 07.07.2005, a propulsat lupta împotriva terorismului și a radicalismului islamist la rang de prioritate la nivelul Alianței Nord Atlantice și al Uniunii Europene.

Politicile antiteroriste elaborate de statele membre UE au vizat consolidarea rețelelor de cooperare internațională dintre autoritățile cu atribuții în aplicarea legii, serviciile de informații și judecători precum și prin adoptarea temporară sau permanentă a mai multor măsuri excepționale

Pornind de la prezumția că anumite garanții legale privind drepturile și libertățile civile nu sunt compatibile cu o luptă eficientă împotriva noilor amenințări teroriste, în zilele noastre regulile excepționale sunt prezentate drept absolut necesare pentru asigurarea protecției populației europene. Totuși tendința de răspândire a modelului de guvernare prin măsuri extraordinare a provocat la nivelul tuturor statelor europene numeroase critici din partea clasei politice și a societății civile.

Măsuri normative antiteroriste

Mai multe texte normative europene au fost adoptate sau sunt în curs de derulare proceduri în vederea adoptării a lor.

Astfel, U.E. a adoptat o definiție comună a terorismului, iar Decizia Cadru din 13 iunie 2002 referitoare la lupta împotriva terorismului cuprinde și o definiție a infracțiunilor teroriste inclusiv a apartenenței la un grup terorist, prevăzând și sancțiunile corelative. Decizia constituie primul instrument internațional care definește actul terorist din perspectiva scopului urmărit.

Mandatul de arestare european, creat prin Decizia Cadru din 13 iunie 2002, înlocuiește convențiile de extrădare printr-o procedură de predare mult mai rapidă, realizată prin intervenția exclusivă a autorităților judiciare. Mandatul suprimă principiul dublei incriminări – potrivit căruia faptele care fac obiectul anchetei penale sau condamnării trebuie să constituie infracțiune atât în statul membru de executare cât și în statul membru emitent al mandatului – pentru 32 de infracțiuni grave printre care și terorismul. Statele membre trebuie să consimtă la remiterea propriilor cetățeni și la respectarea unui termen de 90 de zile. Faptul că Italia a remis autorităților britanice în timp record, una dintre persoanele suspectate de producerea atentatelor de la Londra din 21 iulie 2005, reținute la Roma, se datorează procedurilor instituite de mandatul european.

Măsurile privind înghețarea fondurilor sau surselor e a persoanelor, ori entităților implicate în acte de terorism au fost adoptate în aplicarea Rezoluției Consiliului de Securitate ONU nr. 1372/2007. Lista persoanelor sau entităților vizate în rezoluție este actualizată periodic. A treia Directivă privind spălarea banilor și prevenirea finanțării terorismului adoptată la 25 octombrie 2005 împreună cu Regulamentul privind controlul mișcării banilor lichizi au completat cadrul european.

Pentru acordarea de compensații victimelor terorismului a fost adoptată Directiva din 29 aprilie 2004, iar mai multe programe de acordare a asistenței victimelor au fost adoptate.

Franța, Irlanda. Marea Britanie și Suedia au depus proiectul unei Decizii Cadru vizând armonizarea normelor ce reglementează conservarea informațiilor de trafic deținute de furnizorii de servicii de comunicație. Comisia și Parlamentul European au contestat temeiul al proiectului și au formulat un proiect concurent de directivă, depus de Comisie în septembrie 2005.

Coordonarea operațională

In cadrul EUROPOL, la Haga, a fost constituit un „task for ce” destinat luptei împotriva terorismului, a cărui eficacitate este deocamdată limitată datorită reticenței serviciilor de informații ale statelor membre de al alimenta cu informații considerate sensibile.

Unitatea de cooperare judiciară EUROJUST, creată prin Decizia Consiliului din 28 februarie 2002, reprezintă o instituție aflată încă la început dar care poate aduce o contribuție utilă la lupta împotriva terorismului. Alcătuit din procurori, magistrați sau ofițeri de poliței având competențe echivalente în statele membre, EUROJUST facilitează și sprijină anchetele transfrontaliere și poate solicita autorităților unui stat membru întreprinderea unei anchete sau cercetări cu privire la fapte precis determinate.

Schimbul de informații între serviciile Statelor membre a fost îmbunătățit datorită detașării experților naționali din grupul antiterorist GAT în cadrul centrului de situații comune SITCEN.

Tratatul de la Priim, cunoscut și sub numele de Schengen III a fost semnat al 27 mai 2005 de un număr de 7 state membre ale U.E. Scopul declarat al Tratatului de la Priim este de a dezvolta în continuare cooperarea europeană, de a juca un rol de pionierat în stabilirea celor mai înalte posibil standarde de cooperare, îndeosebi prin intermediul schimbului de informații, în domeniul combaterii terorismului, criminalității transfrontaliere și migrația ilegală, lăsând deschisă participarea la o astfel de cooperare tuturor statelor membre UE.

Există însă și păreri care afirmă că Tratatul interguvernamental de la Prum, nu constituie o încercare tehnică de accelerare a schimbului de informații între statele semnatare, ci subminează procesul de europenizare, reprezentând fundamental o forță politică importantă și compensatorie față de spațiul de european de libertate, securitate și justiție, pe care în loc să-1 consolideze, îl slăbește. O primă critică adresată Tratatului de la Prum este că acesta a creat ierarhii în interiorul UE, în sensul că dacă un anumit grup de state membre decid să creeze o structură aplicabilă tuturor, se poate declanșa un joc pe niveluri multiple care poate să vicieze credibilitatea uniunii. în al doilea rând concentrându-se asupra schimburilor de informații Tratatul concurează cu „principiul accesibilității” promovat de Comisie și avut în vedere de Programul de la Haga din octombrie 2005, Astfel în cadrul inițiativei „Proposal for a Council Framework Decision on the exchange of Information under” the principie of availability, COM(2005) 490 final, Brussels, 12.10.2005“.

Comisia Europeană a propus înlocuirea principiului potrivit căruia informațiile aparțin autorităților statale (conform legislației privind protecția datelor personale) și pot fi transmise doar altui stat membru în condițiile stabilite de statul deținător, cu principiul accesibilității. Conform principiului disponibilității autoritățile oricărui stat membru vor avea același drepturi de acces la informațiile deținute de orice autoritate din cadrul UE, dacă se conformează normelor aplicabile în statul ce deține informațiile. Prin acest procedeu elementele naționale privind colectarea, deținerea și manipularea informațiilor și datelor personale conținute de constituțiile naționale se transformă într-un drept european extins de folosire a informațiilor, iar granițele naționale sunt înlăturate.

In contrast Tratatul de la Prum creează o bază de date a cărei utilizare este restricționată la cele 7 state semnatare. Institutionalizând o nouă graniță electronică între cei 7 și cei 18, Tratatul provoacă o nouă zgârietură integrării europene.

Un document important în orientarea antiteroristă europeană îl reprezintă Strategia Uniunii Europene privind lupta împotriva terorismului și planul de acțiune difuzate la 15 noiembrie 2005, Intitulat Strategia Uniunii Europene vizând lupta contra terorismului, prevenire, protecție, dezorganizare, reacție, angajamentul strategic al UE în lupta împotriva terorismului la scară mondială pornește de la necesitatea respectării stricte a drepturilor omului și restituirea Europei cetățenilor săi, permițându-le să trăiască într-un spațiu al libertății, securității și justiției în cadrul acestei strategii, la 1 decembrie 2005 Consiliul pentru justiție și afaceri interne a prezentat Strategia UE privind lupta împotriva radicalizării și recrutării teroriștilor.

Intensificarea dialogului cu statele terțe

Acțiunea Uniunii Europene în materia luptei antiteroriste este complementară altor nivele de cooperare; ea nu elimină colaborările bilaterale care și-au dovedit eficiența și nu contravine abordărilor globale dezvoltate în cadrul ONU.

Parteneriatul transatlantic împotriva terorismului s-a materializat prin semnarea a două acorduri între EUROPOL și SUA în 2001 și 2002 urmate de două acorduri pentru asistență mutuală judiciară și privind extrădarea convenite în iunie 2003. Mai multe inițiative au fost adoptate în materia siguranței transporturilor maritime și aeriene. Un acord privind tratamentul și transferul informațiilor referitoare la pasageri (PNR) de către transportatorii aerieni către autoritățile americane care a fost convenit la 17 mai format obiectul unui recurs al Parlamentului European înaintat Curții Europene de Justiție.

O asistență axată pe țările prioritare situate în Magreb și Asia de sud-est a fost acordată ca parte componentă a parteneriatului euro-mediteranean. La reuniunea de la Barcelona din 28 noiembrie fost adoptat un Cod de conduită contra terorismului.

Cooperarea cu partenerul strategic Rusia se intensifică în cadrul procesului de construire a spațiului comun de libertate, securitate și justiție.

Convenția Europeana a Drepturilor Omului și antiterorismul

Începând cu anul 2001 statele membre al Consiliului Europei și Uniunii Europene au răspuns noilor amenințări teroriste, în primul rând prin mijloacele și metodele tradiționale e, de asigurare a respectării legii, ordinii de drept și principiilor fundamentale ale democrației.

Scopul prezentului capitol este de a examina unele dintre problemele ridicate de experiența antiteroristă a coaliției internaționale coordonate de SUA, luând în calcul faptul că deja societatea europeană și apărătorii drepturilor omului s-au întâlnit cu astfel de situații: dacă, sub presiunea noului terorism, va deveni necesară și pentru Europa trecerea de la modelele tradiționale de asigurare a respectării legii și democrației, la modelul militar american antiterorist,.

În această ipoteză accentul va cădea pe, utilizarea liberală a forței, introducerea detenției și jurisdicției militară asupra inamicului terorist, iar situația reprezentanților radicalismului islamic poate deveni foarte sensibilă, simpla apartenență la grupurile fundamentaliste generând suspiciuni.

În Europa, după cel de-al doilea război mondial, în era drepturilor omului, amenințările la adresa statelor din partea unor grupări religioase islamice, motivate politic au fost relativ rare, excepțiile constând în diferite campanii ale kurzilor împotriva Turciei și ale cecenilor împotriva Rusiei.

Au avut loc, pentru perioade îndelungate de timp, acțiuni teroriste comise de IRA și ETA în Irlanda de Nord, Spania și Franța, iar islamiștii au produs unele atacuri spectaculoase, precum atentatul cu bombă de la Lockerbie.

Drept consecință unele dintre statele amenințate de terorism, indiferent de orientarea sa religioasă, au adoptat măsuri administrative pentru protecția aeroporturilor, au îmbunătățit tehnicile și metodele de investigare, au adoptat chiar legi speciale, iar în foarte puține situații au găsit necesar sa declare starea de urgență și sa suspende anumite drepturi civile.

Ce nu au făcui statele europene? Nu an declarat război împotriva terorismului.

Din 2001 SUA a fost nevoită să dubleze instrumentele justiției penale antiteroriste cu acțiunea militară. în prezent nu există un război antiterorist ca atare, ci un conflict armat asimetric între SUA și al Qaeda. Nici una dintre categoriile moderne ale dreptului internațional umanitar, sau al conflictelor armate naționale ori internaționale, nu se potrivește acestui conflict. Astfel, al Qaeda a dovedit capacitatea de a derula operațiuni militare la nivelul la care acestea pot fi considerate un conflict militar. Mai mult decât atât, având în vedere structura infonnală a al Qaeda, aceste ostilități pot degenera într-un conflict cu categorii mai puțin diferențiate de organizații urmărind scopuri politice islamiste.

Acest tip de conflict este diferit față de formele de luptă implicate în cele mai multe dintre deciziile Curții Europene a Drepturilor Omului privind terorismul. Multe dintre aceste decizii au avut în vedere violențe separatiste sau revoluționare produse în interiorul unui stat. Insurgenții locali care încercau să obțină controlul asupra unei părți din teritoriul statal înfruntau diferite măsuri menite să limiteze distrugerile provocate bunurilor sau persoanelor.

Actele teroriste nu sunt de competența CEDO, dar statele invocă circumstanțieri teroriste pentru a-și justifica acțiunile antiteroriste Natura asimetrică a jurisdicției Curții admite punerea în discuție a terorismului indirect, în cauzele introduse împotriva statelor.

Convenția Europeană ca și alte instrumente e în domeniu prevăd mai multe posibilități de limitare sau derogare de la drepturile și libertățile garantate.

Situațiile în care se poate deroga de la normele e privind drepturile omului prevăzute de Convenția Europeană, ori de câte ori exercițiul acestora poate fi restrâns, ori limitat sunt: clauze de derogare cu incidență permanentă prevăzute în mod distinct de Convenție; clauza de derogare generală prevăzută de art.15; situația în care limitările sau restrângerile sunt prevăzute în chiar corpul normei care le garantează.

Clauza de derogare generală, în situații excepționale și pentru perioade determinate, se întemeiază pe necesitatea care legitimează adoptarea de măsuri excepționale în cazul producerii unor evenimente excepționale, cum ar fi incidența unor atacuri teroriste.

Așa după cum am mai arătat tipul de măsuri adoptate de state împotriva terorismului merg de la cele de natură tehnico – administrativă, logistică, politică, sau ă penală -amendarea legilor existente sau adoptarea unor legi excepționale – până la cele militare.

CONCLUZII

Amenințarea specifică noului terorism internațional, derivă dintr-un set de trăsături caracteristice, care includ:

a. caracterul incorigibil, imprevizibil, neselectiv și global al terorismului;

b. erodarea structurilor organizatorice tradiționale;

c. imposibilitatea identificării unei tipologii comune, a unui model comportamental sau portret robot al noului terorist;

d. manifestarea inamicului din interior, educat, aparținând clasei mijloci, care se întoarce împotriva valorilor și societății în care s-a născut și a crescut;

e. fanatismul motivat religios, justificarea omorului ca o cale spre vindecare, necesitatea distrugerii sociale totale ca parte a procesului de purificare,

f. preocuparea pentru armele de distrugere în masă,

g. nivelul ridicat de periculozitate decurgând din predilecția atacurile suicidale și intenția directă de a provoca cât mai multe victime și distrugeri materiale masive;

h. cultul personalității unui lider spiritual dominant, ai cărui discipoli urmăresc să devină clone perfecte.

Aceste trăsături, luate împreună, realizează a o distanțare semnificativă de cultura grupurilor și organizațiilor teroriste anterioare și reprezintă o amenințare serioasă la adresa lumii civilizate.

Catalogarea noului terorism drept incorigibil conduce la o regândire fundamentală a metodelor și scopurilor măsurilor antiteroriste și, într-un sens mai larg, a obiectivelor politicii externe. Teoria noului terorism care identifică riscul atacului terorist ca fiind global, nediscriminatoriu și incorigibil, a creat justificarea pentru un nou principiu preventiv antiterorist: o strategie care scuză cele mai excesive răspunsuri din partea instituțiilor statale și a organismelor politice. Noul terorism, reprezentând o amenințare ubicuă impune răspunsuri ubicue cel mai adesea materializate în expansiunea rapidă a politicilor antiteroriste împotriva musulmanilor, solicitanților de azil și protestatarilor. Este un răspuns care legitimează țintirea grupurilor asociate tangențial cu terorismul și care uneori se manifestă prin criminalizare acestora, hărțuirea rasială, sau victimizare violentă.

Fenomenul denumit ciocnirea civilizațiilor a fost și este încă vehement criticat; dar după 11 septembrie 2001, granița dintre zona musulmană, (dar al-islam. casa supuneri) și zona ne-musulmană, s-a conturat de-a lungul unei linii care se întinde pe patru continente. De o parte și de alta a acestei linii, după încetarea războiului rece, au loc frecvent conflicte denumite locale, parohiale sau sectare, care sunt de fapt bătălii între populațiile istorice musulmane și non-musulmane.

Motivele reale a majorității conflicte contemporane, denumite religioase sau etnice, constau în lupta pentru redistribuirea bunurilor, pentru dreptul de a deține, vinde și cumpăra pământ și resurse naturale, precum și în lupta pentru puterea politică. în același timp liderii organizațiilor extremiste și teroriste recurg la propaganda și sloganurile religioase pentru a atrage noi adepți.

In concluzie este greșit să vorbim despre religie în general și despre islam în particular ca motiv pentru emergența și răspândirea terorismului și extremismului. Factorul religios este larg utilizat de către organizațiile religioase radicale pentru atingerea scopurilor, inclusiv prin folosirea terorii, ca mijloc. Extremiștii atrag un suficient de mare număr de adepți clamând restaurarea justiției și a adevărului; pot fi aceste două valori considerate drept surse ale terorismului?

Problema extremismului și terorismului islamist se manifestă doar atunci când islamul este utilizat pentru atingerea unor obiective politice. Putem folosi acest termen dacă ne referim la terorismul și extremismul manifestat la nivel național, dar nu ne este permis să generalizăm acuzația de terorism sau extremism la nivelul religiei islamice sau al civilizației musulmane, în întregul său.

Terorismul provoacă pierderi, iar această activitate trebuie combătută politic și militar, cercetată și judecată penal. Uneori imperfecțiunile luptei antiteroriste pot produce consecințe teribile, care însă nu trebuie puse pe seama incompetenței statelor. Distincția dintre utilizarea legală și ilegală a forței este esențială. Primatul legii impune și riscul ca legea să nu ne poată proteja perfect, ca atentatorul să poate pătrunde prin breșele pe care o poliție de securitate, mai puternică și mai fermă, l-ar fi putut opri.

Am calculat că prețul pentru o mai viguroasă combatere a terorismului este abuzul, greșeala, excesul.

Pe de o parte, o societate democratică trebuie să adopte anumite măsuri de natura preventivă sau represivă pentru a se proteja împotriva amenințărilor teroriste la adresa celor mai importante valori și principii pe care ea se bazează.

Pe de altă parte, autoritățile publice, legislativul, instanțele judecătorești, administrația, dețin obligația legală de a adopta măsurile în acest sens cu respectarea strictă a drepturilor și libertăților fundamentale consfințite de Convenția europeană asupra drepturilor omului și de alte instrumente obligatorii.