Unitatea de Infractiune

CUPRINS

Introducere

“Dreptul este în continuă mișcare”, o astfel de sintagmă se regăsește și în continua dezvoltare a relațiilor sociale care ocrotesc sociatatea și omul ca individ.

Nevoia introducerii unor noi principii și a unor noi instituții de drept penal general au apărut ca o evoluție necesară în procesul consolidării, transparenței, și adaptării europene în general a științei dreptului penal.

De multe ori, drepturile și libertățile prevăzute de lege se află într-o aparentă contradicție, iar instanțele de judecată au greaua și delicata misiune de a asigura un echilibru între ele. Acest lucru nu se poate face prin simpla înclinare a balanței în favoarea unei părți, fiind nevoie și de o motivare temeinică și convingătoare a soluției, în deplină concordanță cu legea.

Astfel, o hotărâre judecătorească va avea nu doar o autoritate bazată pe mijloacele coercitive ale statului, ci și o putere reală și profundă, ce rezultă din profesionalismul și buna-credință a judecătorilor care au pronunțat-o.

Principiile fundamentale ale dreptului penal reprezintă acele reguli cu caracter general care stau la baza reglementărilor juridice penale și care iși regăsesc reflectarea în instituțiile și normele de drept penal.

Denumirea de principii fundamentale sau de bază vine de la faptul că aceste reguli au caracter general sau direct și sunt legate de instituțiile cele importante ale dreptului penal : infracțiunea, răspunderea penală și sancțiunile de drept penal.

În cadrul principiilor complementare ale procesului penal sunt incluse: principiul egalității persoanelor în procesul penal, principiul prezumției de nevinovăție, principiul respectării vieții intime, familiale și private în procesul penal și principiul operativității procesuale.

Literatura juridică de specialitate a reținut ca principii fundamentale ale procesului penal român, următoarele:

– legalitatea procesului penal, prezumția de nevinovăție, principiul aflării adevărului, principiul oficialității;

– principiul rolului activ al organelor juridice penale, principiul garantării libertății persoanei;

– principiul respectării demnității umane;

– principiul garantării dreptului la apărare, principiul egalității persoanelor în procesul penal, principiul operativității, limba în care se desfășoară procesul penal și principiul dreptului la un proces echitabil.

Lucrarea va fi structurată pe șase capitole, din care un capitol introductiv, patru capitole teoretice și un capitol cu aplicații practice.

Capitolul I analizează noțiunea de pluralitate, în raport cu aceeași bază de evaluare, două sau mai multe unități, două sau mai multe entități.

În dreptul penal nu este altfel; și aici vorbim – folosind termini de unitate și pluralitate în același înteles – de unitate și pluralitate de infracțiuni, de unitate și pluralitate de infractori, de unitate sau pluralitate de norme penale încalcate.

Problema unitǎții sau pluralitǎții de infracțiuni intervine întotdeauna, când existǎ un complex de acte sau activitǎți care au fost sǎvârșite de aceeași persoanǎ și trebuie stabilit dacǎ acest complex formeazǎ o singurǎ infracțiune sau, dimpotrivǎ, douǎ sau mai multe infracțiuni.

Capitolul II face analiza infracțiunii ca temei al răspunderii penale, al obligării făptuitorului la suportarea pedepsei. Conform Noului Cod penal, legea penală apără, împotriva infracțiunilor, statul român, suveranitatea, proprietatea, persoana și drepturile acesteia, precum și întreaga ordine de drept.

Noul Cod penal stabilește faptele penale, ca și celelalte acte normative în materie, bazându-se pe cunoașterea și analiza infracțiunii ca instituție juridică fundamentală.

Infracțiunile sunt săvârșite printr-o anumită desfășurare în timp și în spațiu, denumită activitate infracțională. Infracțiunea este formată din mai multe etape, și fiecare cu semnificații juridice proprii, atât obiective, cât și subiective.

Infracțiunea exprimă trăsăturile esențiale și comune oricărei infracțiuni, trăsături prin care aceasta se distinge de faptele neîncriminate, precum și de faptele de pericol social prevăzute de alte norme juridice decât cele penale.

Se analizează obiectul infracțiunii, subiectul infracțiunii și circumstanțele sau împrejurările privitoare la determinarea, înlesnirea sau ajutarea, în orice mod, cu intenție, la săvârșirea din culpă de către o altă persoană, a unei fapte prevăzute de legea penală, se sancționează cu pedeapsa pe care legea o prevede pentru fapta comisă cu intenție.

Capitolele III, IV și V tratează tema lucrarii de licentă și anume unitatea de infracțiune și anume: unitatea naturală și unitatea legală de infracțiune.

Capitolul VII aduce cateva exemple practice.

CAPITOLUL I

PRINCIPIILE FUNDAMENTALE ALE DREPTULUI PENAL ROMÂN

Ca și în limbajul comun, în dreptul penal termenul de unitate și pluralitate au același înțeles.

Când ceea ce formează obiectul unei evaluări constituie, în raport cu baza de evaluare, un întreg, o entitate unică, acest lucru reprezintă, in vorbirea obișnuită, o unitate.

Dimpotrivă, când ceea ce se evaluează constituie, în raport cu aceeași bază de evaluare, două sau mai multe unități, doua sau mai multe entități, ne referim la pluralitate.

Folosind termeni de unitate și pluralitate în același înteles, de unitate și pluralitate de infracțiuni, de unitate și pluralitate de infractori, de unitate sau pluralitate de norme penale încalcate, în dreptul penal nu este altfel.

În concluzie, putem spune, ca ori de câte ori o persoană, prin activitatea desfașuratǎ, a sǎvârșit o singurǎ infracțiune, a realizat conținutul unei singure infracțiuni, exista unitate de infracțiune, iar în cazurile când aceeași persoanǎ, printr-un singur act ori prin acte distincte, a realizat conținutul mai multor infracțiuni, vorbim despre pluralitatea de infracțiuni.

Mereu cand, existǎ un complex de acte sau activitǎți sǎvârșite de cǎtre aceeași persoanǎ și trebuie sǎ se stabileascǎ dacǎ acest complex formeazǎ o singurǎ infracțiune sau, dimpotrivǎ, douǎ sau mai multe infracțiuni, se pune problema unitǎții sau pluralitǎții de infracțiuni

Ansamblu de acte (acțiuni sau inacțiuni), reprezinta, astfel, obiectul evaluǎrii, iar baza de evaluare este însǎși notiunea de infracțiune create de cǎtre legiuitor

Legiuitorul, stabilește continutul juridic al unei anumite infracțiunii, prin norma prin care o incrimineaza, stabilind astfel toate condițiile necesare pentru ca o faptǎ determinatǎ sǎ constituie infracțiune.

Baza sau criteriul de evaluare, în vederea stabilirii unitǎții sau pluralitații de infracțiuni, îl constituie, prin urmare, conținutul infracțiunii.

Așadar, existǎ unitate de infracțiune în cazurile în care, în activitatea desfașuratǎ de cǎtre o persoanǎ, se identificǎ conținutul unei singure infracțiuni, iar pluralitatea de infracțiuni în toate împrejurǎrile în care în acea activitate se stabilesc conținuturile a douǎ sau mai multe infracțiuni.

Dacǎ conținutul de infracțiune este criteriul de distincție între unitatea și pluralitatea de infracțiuni se ridicǎ, totuși, problema de a știi ce criterii se folosesc pentru a se stabili când anume avem de aface cu un singur conținut de infracțiune si când cu mai multe. În acest sens în doctrina penalǎ s-a susținut ca pentru a putea face distincție, în fiecare caz concret, între unitatea și pluralitatea infracționalǎ, va trebi sa luam în considerare notele specifice fiecarei forme de unitate și pluralitate și, confruntându-le, sǎ se poatǎ descifra, care dintre aceste note sunt adecvate cazului concret la care ne referim, cǎruia îi vom putea defini asfel caracterul de infracțiune unicǎ sau pluralitate de infracțiuni.

Cu alte cuvinte, în cercetarea problemei unitǎții infracționale, a diverselor tipuri și modalitǎți sub care aceasta se prezintǎ, cât și studierea formelor pluralitǎții de infracțiuni cu elementele lor proprii. Doar cunoaștrea completǎ a acestora va crea premisele certe de a decide, într-un singur caz concret, dacǎ activitatea infracționalǎ a unei persoane constituie o singurǎ infracțiune ori o pluralitate de infracțiuni.

Legiuitorul penal a considerat necesar să califice o infracțiune ca formând o unitate sau o pluralitate de infracțiuni, deoarece aceasta produce consecințe juridice importante, făptuitorul urmând să răspundă în cazul unității de infracțiuni pentru o singură infracțiune, iar în cazul pluralității de infracțiuni, pentru două sau mai multe infracțiuni.

Distincția între unitate și pluralitate de infracțiuni se face cu ajutorul conținutului infracțiunii, care reprezintă baza de evaluare.

Va exista unitatea de infracțiune în condițiile în care fapta corespunde conținutului unei singure infracțiuni și va exista pluralitate de infracțiuni în condițiile în care se constată existența mai multor fapte, care au conținutul mai multor infracțiuni sau când fapta săvârșită se identifică cu conținutul mai multor infracțiuni.

Definiția cel mai des îmbrățișată de doctrină a unității de infracțiune este aceea potrivit căreia unitatea de infracțiune presupune activitatea infracțională formată dintr-o singură acțiune ori inacțiune ce decurge din natura faptei sau din voința legiuitorului, săvârșită de o persoană și în care se identifică conținutul unei singure infracțiuni.

Literatura distinge două feluri de unitate de infracțiune: unitate naturală de infracțiune și unitate legală de infracțiune.

Pluralitatea de infracțiuni este reglementată în Noul Cod penal. Pluralitatea de infracțiuni se referă la situația în care aceeași persoană săvârșește două sau mai multe infracțiuni, fie înainte de a fi condamnată definitiv pentru vreuna din ele, fie după ce a fost condamnată definitiv pentru o altă infracțiune.

Includerea pluralității de infracțiuni în titlul privind infracțiunea, reflectă concepția legiuitorului de a acorda prioritate problemelor de stabilire a situațiilor în care există pluralitate de infracțiuni.

Formele pluralității de infracțiuni sunt consacrate de Noul Cod penal în vigoare la art. 35, care prevede că pluralitatea de infracțiuni constituie, după caz, concurs de infracțiuni sau recidivă.

Literatura de specialitate recunoaște și un al treilea caz de pluralitate de infracțiuni, anume pluralitatea intermediară, care nu constituie nici concurs, nici recidivă.

Prin urmare, referitor la formele pluralității de infracțiuni, Noul Cod penal reglementează trei forme ale pluralității de infracțiuni reținute în doctrina penală, pe de o parte, dar și recunoscute și întâlnite în practica judiciară, pe de altă parte, și anume concursul, recidiva și pluralitatea intermediară de infracțiuni.

Este necesar sǎ știm cu precizie dacǎ activitatea ilicitǎ complexǎ desfașuratǎ de cǎtre o persoanǎ constituie o unitate infracționalǎ sau o pluralitate de infractiuni din mai multe motive și anume:

În primul rând, considerarea unei activitǎți materiale complexe ca o singurǎ infracțiune sau ca mai multe se rasfrange nemijlocit asupra incadrǎrii juridice a acesteia si pe cale de consecințǎ, tratamentului aplicabil fǎptuitorului. În prima ipotezǎ se va aplica o singurǎ pedeapsǎ, iar în cea de a doua se va stabili câte o pedeapsǎ pentru fiecare infracțiune componentǎ a pluralitații.

În cel de-al doilea rând multe din instituțiile dreptului penal (aplicarea legii penale în timp, amnistia, grațierea, prescripția rǎspunderii penale, suspendarea condiționatǎ a executǎrii pedepsei) funcționeazǎ în mod diferit, dupǎ cum sunt aplicate: unei unitǎți infracționale sau unei pluralitǎți de infracțiuni.

Și nu în ultimul rând, este o diferențǎ nu numai cantitativǎ, dar și calitativǎ între gradul de periculozitate socialǎ pe care îl reprezintǎ autorul a unei singure infracțiuni și gradul de periculozitate a celui care a sǎvârșit doua sau mai multe infracțiuni.

Când o persoanǎ sǎvârșește o singurǎ infracțiune se are în vedere gravitatea acestei singure infracțiuni, și în situația pluralitǎții de infracțiuni se are în vedere surplusul de periculozitate generat de ansamblul infracțional, ca element ce subliniazǎ perseverența fǎptuitorului pe drumul infracționalitǎții.

Este de subliniat ca pluralitatea de infracțiuni este o situație de fapt, care îl privește pe infractor, iar nu o circumstanțǎ a infracțiunilor sǎvârșite de cǎtre acesta. Tocmai de aceea pluralitatea de infracțiuni, sub raportul caracterului sǎu juridic, deși dovedește, de regulǎ, un grad de pericol social mǎrit pe care-l prezintǎ fǎptuitorul, nu trebuie confundatǎ cu vreuna din circumstanțele agravante ale infracțiunii fiind legatǎ de constatarea existenței infracțiunilor și, deci, a temeiurilor rǎspunderii penale pentru una sau mai multe infracțiuni și numai dupǎ aceea, pluralitatea de infracțiuni devine și o problemǎ care privește aplicarea pedepsei, a unei pedepse corespunzǎtoare ansamblului de infracțiuni sǎvârșite de cǎtre o persoanǎ.

În literatura juridicǎ s-a aratat cǎ prin unitatea de infracțiune se întelege situația când o activitate infracționalǎ, formatǎ dintr-o acțiune sau o inacțiune ori din mai multe acțiuni sau inacțiuni se considerǎ, potrivit stǎrii de fapt ori potrivit legii, cǎ aceasta o constituie o singurǎ infracțiune pentru care se aplicǎ o singurǎ pedeapsǎ.

Potrivit unei alte definiții, datǎ, de asemenea, în literatura juridicǎ, unitatea de infracțiune este “acea activitate infracționalǎ formatǎ dirt-o singurǎ acțiune sau inacțiune ori din mai multe acțiuni sau inacțiuni, ce decurg din natura faptei sau din voința leguitorului, sǎvârsitǎ de cǎtre o persoanǎ, pe baza aceleiași rezoluții infracționale și care întrunește conținutul unei singure infracțiuni”.

În ceea ce ne privește, ni se pare cǎ o definiție a conceptului de unitate de infracțiune trebuie redusǎ la esența.

De asemenea este necesar ca într-o asemenea definiție n-ar trebui sǎ-și aibǎ locul nici referirea la unicitatea sau multiplicitatea acțiunilor ori inacțiunilor, și nici aceea prin care se tinde a se determina felul unitǎții (naturalǎ sau legalǎ), cu atat mai mult este inadecvatǎ înscrierea condiției privitoare la unitatea de rezoluție, deoarece unitatea de infracțiuni este un concept general, care nu poate fi restrâns la infracțiunile sǎvârșite cu intenție.

În acest sens, se preferǎ a se spune ca prin unitatea de infracțiune se întelege acea situație în care fǎptuitorul prin activitatea sa a realizat conținutul unei singure infracțiuni.

Dreptul penal este în strânsă legătură și cu celelalte ramuri de drept existente, precum dreptul administrativ, dreptul fianciar, dreptul familiei s.a.m.d. prin faptul că preocuparea esențială a dreptului penal rămâne aceea de apărare împotriva faptelor periculoase.

Principiile fundamentale ale dreptului penal constau in idei directoare care călăuzesc elaborarea cât și realizarea normelor penale, evidențiind trăsăturile legislației penale.

Ca și principii fundamentale enumerăm:

Principiul legalității;

Principiul umanismului;

Principiul egalității în fața legii penale;

Principiul prevenirii săvârșirii faptelor prevăzute de legea penală;

Infracțiunea este singurul temei al răspunderii penale;

Principiul personalității răspunderii penale;

Principiul individualizării sancțiunilor de drept penal;

1.1 Principiul legalității

Acest principiu exprimă regula conform căreia întreaga activitate a dreptului penal se desfășoară pe baza legii și în conformitate cu aceasta, exprimând faptul că atât conduita pretinsă membrilor societății cât și sancțiunea ce o vor suporta în caz de nerespectare a conduitei prevăzute de legea penală, trebuie să fie prevăzută de lege.

Principiul legalității reprezintă o garanție a libertății persoanei împotriva abuzurilor, acest principiu fiind înscris în “Declarația universală a drepturilor omului“ de către ideologii revoluției franceze din 1789 în art. 8 astfel: “nimeni nu poate fi pedepsit decât în virtutea unei legi promulgate anterior infracțiunii și legal aplicate”.

În dreptul românesc acest principiu al legalității era înscris în Constituția din 1923, în art. 14 care prevedea:” Nici o pedeapsă nu poate fi înfințată nici aplicată decât în puterea unei legi”, acest text reprezentând o reproducere a art.16 din Constituția de la 1866.

Principiul legalității a fost afirmat în “Declarația universală a drepturilor omului “ adoptată de adunarea generală O.N.U. pe data de 10 decembrie 1948 în art. 11 , al.2: “ Nimeni nu va fi condamnat pentru acțiuni sau omisiuni care nu constituie, în momentul în care ele au fost comise, un cât cu caracter penal potrivit dreptului internațional sau național”, și de asemenea în

“Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice “ adoptat de adunarea generală O.N.U. la 16 decembrie 1966, pact ratificat de România în 1974, art. 15: ”Nimeni nu va fi condamnat pentru acțiuni sau omisiuni care nu constituiau un act delictuos, potrivit dreptului national sau internațional , în momentul în care au fost săvârșite”.

Consacrarea acestui principiu în Noul Cod penal nu vine decât ca o garanție a drepturilor și libertăților prin faptul că împiedică extinderea legii penale prin analogie.

1.2 Principiul umanismului

Conform acestui principiu întreaga reglementare penală trebuie să pornească de la interesele și drepturile fundamentale ale omului. Principiul umanismului subliniază faptul că în normele penale sunt prevăzute exigențe cărora însă omul li se poate conforma, sancțiunile îndeplinesc și funcția de reeducare. Umanizarea pedepselor a fost una dintre principalele preocupării ale școlii clasice. În lucrarea “Principii di diritto criminale” Enrico Ferii spunea că Școala clasică s-a opus total cruzimii pedepselor și a modului de executare propunând abolirea pedepsei cu moartea, a pedepselor corporale și infamante, a propus îmblânzirea pedepselor.

In conformitate cu prevederile Noului Cod penal conform cărora: “executarea pedepsei nu trebuie să cauzeze suferințe fizice și nici să înjosească persoana condamnatului”, acest articol nu face altceva decât să reflecte aspecte ale principiului umanismului.

1.3 Principiul egalității în fața legii penale

Se exprimă regula conform căreia toți indivizii societății sunt egali în fața legii, art. 16 din Constituție prevede faptul că ”cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților publice, fără privilegii și fără discriminări.

Nimeni nu este mai presus de lege.” În Noul Cod penal, acest principiu nu cunoaște o consacrare expresă, dar se deduce din faptul că legea penală nu promovează imunității sau privilegii care să permită inegalități de tratament în aplicarea legii penale.

Această egalitate a indivizilor în fața legii penale funcționează pentru fiecare cetățean, fie în calitatea sa de beneficiar al ocrotirii penale cât și în calitatea de destinatar al exigențelor impuse de legea penală.

1.4 Principiul prevenirii săvârșirii faptelor

Întreaga reglementare juridico – penală trebuie să asigure prevenirea săvârșirii faptelor periculoase, funcție ce se realizează prin conformare cât și prin constrângere.

Conform Noului Cod penal, scopul fundamental al legii penale este acela de a apăra, împotriva infracțiunilor, România, suveranitatea, independența, unitatea și indivizibilitatea statului, persoana, drepturile și libertățile fundamentale ale acesteia, proprietatea, precum și întreaga ordine de drept.

Realizarea scopului legii penale ia naștere prin prevenirea faptelor prevăzute de legea penală, ca rezultat al cunoașterii și respectării legii.

Aplicarea și executarea pedepselor trebuie să fie privită ca un mijloc prin intermediul căruia se urmărește de fapt prevenirea săvârșirii de noi fapte antisociale atât pentru cei care se “bucură” de aplicarea pedepselor, cât și de alte persoane.

Profesorul Costică Bulai vorbind despre doctrina sau școala pozitivistă afima faptul că aceasta “cuprinde un ansamblu de idei și concepții cu privire la natura și cauzele fenomenului infracțional, precum și cu privire la căile și mijloacele de luptă împotriva acestui fenomen”. Deci iată că și scopul doctrinei pozitiviste a fost acela de prevenire a săvârșirii faptelor prevăzute de legea penală.

1.5 Infracțiunea este unicul temei al răspunderii penale

Articolul 15, alin.2 din Noul Cod penal, prevede că : ”Infracțiunea este singurul temei al răspunderii penale”, fapt ce presupune existența unei fapte care este constatată de organele abilitate de lege în forma cerută de lege, și totodată acest principiu vine ca o garanție a libertății persoanei, deoarece fără săvârșirea unei fapte prevăzute de lege ca și infracțiune nu poate să existe răspundere penală.

1.6 Principiul personalității răspunderii penale

Se consacră regula conform căreia atât obligația de a avea o anumită conduită ce decurge dintr-o normă penală cât și răspunderea care decurge din nesocotirea obligației, au caracter personal, adică va răspunde cel ce a nesocotit norma penală. Acest principiu pune în evidență faptul că pedeapsa va fi aplicată doar celui ce a săvârșit o infracțiune.

1.7 Principiul individualizării sancțiunilor de drept penal

Acest principiu presupune faptul că pedepsele vor fi stabilite și aplicate în funcție de gravitatea faptei săvârșite, de periculozitatea infractorului, respectiv în funcție de starea concretă de pericol, astfel incât sancțiunea aplicată să își atingă scopul.

Principiul individualizări pedepselor își găsește reglementarea în art. 74, cu denumirea generică de “ Criterii generale de individualizare”.

În lucrarea “Principii di dritto criminale” Enrico Ferii aprecia că Școala clasică a stabilit rațiunea și limitele dreptului de a pedepsi (pedeapsa find o justă sancțiune aplicată pentru infracțiunea săvârșită, ce trebuie să fie gradată în raport cu gravitatea infracțiunii). Doctrina pozitivistă consideră că reacția antiinfarcțională trebuie să corespundă periculozității infractorului și să se realizeze prin măsuri adecvate acestei periculozității – de eliminare din societate în cazul criminalilor înnăscuți.

CAPITOLUL II

INFRACȚIUNEA

2.1. Răspunderea penală

Principiile răspunderii penale sunt cuprinse în cadrul penal. Actul acesta normativ, înscrie în economia sa, noțiunea de infracțiune. Conform Noului Cod penal, infracțiunea este o faptă care prezintă un pericol social, săvârșită cu vinovăție și prevăzută de legea penală.

Infracțiunea este unicul temei al răspunderii penale, al obligării făptuitorului la suportarea pedepsei. Conform Noului Cod penal, legea penală apără, împotriva infracțiunilor, statul român, suveranitatea, proprietatea, persoana și drepturile acesteia, precum și întreaga ordine de drept.

Stabilind faptele penale, Noul Cod penal și celelalte acte normative în materie, se bazează pe cunoașterea și analiza infracțiunii ca instituție juridică fundamentală. Infracțiunile sunt săvârșite printr-o anumită desfășurare în timp și în spațiu, denumită activitate infracțională. Infracțiunea este formată din mai multe etape, și fiecare cu semnificații juridice proprii, atât obiective, cât și subiective.

Infracțiunea exprimă trăsăturile esențiale și comune oricărei infracțiuni, trăsături prin care aceasta se distinge de faptele neîncriminate, precum și de faptele de pericol social prevăzute de alte norme juridice decât cele penale.

Conform Noului Codului penal, doar legea prevede care faptă constituie infracțiuni, pedepse ce se aplică infracțiunilor și măsurile ce se pot lua în cazul săvârșirii acestor fapte.

Simpla declarare prin lege a unor fapte ca infracțiuni și săvârșirea lor cu vinovăție nu este suficientă pentru ca răspunderea penală să devină posibilă față de făptuitor. Mai este nevoie ca faptele săvârșite să includă atât pericolul social, cât și importanța materială a infracțiunii. Conform Noului Cod penal nu constituie infracțiune fapta prevăzută de legea penală, dacă prin atingerea minimă adusă uneia din valorile apărate de lege și prin conținutul ei concret, fiind lipsită în mod văzut de importanță, nu prezintă gradul de pericol social al unei infracțiuni.

2.2. Obiectul infracțiunii

a) Obiectul juridic generic al infracțiunii este comun cu cel al tuturor infracțiunilor la regimul stabilit pentru anumite activități comerciale.

b) Obiectul juridic special al infracțiunii îl constituie relațiile sociale ale căror formare, normală desfășurare și dezvoltare depind de respectarea regulilor privind diferite operații, care au la bază o operare de măsurare.

Infracțiunea de înșelarea clienților are și un obiect juridic secundar, referitor la apărarea intereselor materiale ale agenților comerciali și persoanelor particulare.

c) Având în vedere că infracțiunea de înșelare a clienților poate fi concepută fără un obiect material asupra căruia se efectuează această operație, acesta va fi constituit din bunurile aflate în circuitul comercial care sunt susceptibile de a fi măsurate.

Aceste bunuri pot fi atât din cele destinate consumului cât și cele cu caracter productiv.

2.3. Subiecții infracțiunii

Infracțiunea fiind o faptă a omului, numai activitatea acestuia poate primi calificativul de faptă infracțională. Nici o altă faptă dacă nu provine de la om, nu poate fi caracterizată infracțiune.

În teoria dreptului există o deosebire între subiectul activ și subiectul pasiv al infracțiunii.

Subiectul activ este persoana fizică ce săvârșește nemijlocit și direct fapta sau participă în calitate de instigator sau complice la săvârșirea ei. Subiectul activ al infracțiunii nu se egalează cu subiectul răspunderii penale. Nu tot timpul cel care săvârșește infracțiunea ajunge să fie pedepsit.

În dreptul nostru penal subiectul activ al infracțiunii nu poate fi decât o persoană fizică. Persoana juridică sau morală (exemplu o societate comercială) nu poate fi subiect al infracțiunii în conformitate cu legislația penală în vigoare, deoarece nu are voință și conștiință proprie. Iar dacă în cadrul unei societăți comerciale se săvârșește o infracțiune ea este opera unei persoane fizice, a unui om, și nu a societății comerciale.

O persoană fizică poate fi subiect activ al infracțiunii numai dacă include trei condiții:

– să aibă o anumită funcție;

– să fie responsabil;

– să aibă libertatea de hotărâre și acțiune.

Conform legii penale, se cere ca subiectul activ al infracțiunii să aibă cel puțin vârsta de 16 ani. Dar în Noul Cod penal al României pentru ca un minor între 14-16 ani să răspundă penal se mai cere să se dovedească că el a comis fapta cu discernămant. Subiectul activ al infracțiunii poate fi numai persoana fizică responsabilă. Dar nu constituie infracțiune fapta prevăzută de legea penală care este săvârșită de o persoană iresponsabilă.

Prin persoană responsabilă se înțelege persoana care are capacitatea psihică de a-și da seama de ceea ce face, de caracterul admis sau interzis al faptelor sale. Subiectul activ al infracțiunii nu poate fi deci o persoană care are libertate de hotărâre proprie și acțiune.

Subiecții activi se clasifică în subiecți direcți și indirecți. Subiectul direct este persoana care săvârșește în mod nemijlocit fapta prevăzută de legea penală. Ea se numește autor. Subiecții activi indirecți sunt instigatorul și complicele.

Instigator este o persoană care, cu intenție, determină pe o altă persoană să comită o faptă prevăzută de legea penală.

Complice este persoana care, cu intenție, înlesnește sau ajută în orice mod la săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală. Mai este complice persoana care promite, înainte sau în timpul săvârșirii faptei, că va tăinui bunurile provenite din aceasta sau că va favoriza pe făptuitor, chiar dacă după săvârșirea faptei promisiunea nu este îndeplinită.

Instigatorul și complicele la o faptă prevăzută de legea penală săvârșită cu intenție, se sancționează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru autor, ținîndu-se seama de contribuția efectivă a fiecăruia in parte.

Circumstanțele sau împrejurările privitoare la persoana unui participant nu se răsfrâng asupra celorlalți. Dimpotrivă, cele referitoare la faptă se răsfrâng asupra participanților, numai în măsura în care aceștia le-au cunoscut sau le-au prevăzut.

Dacă actele săvârșite până în momentul împiedicării constituie o altă faptă prevăzută de legea penală, participantului i se aplică pedeapsa pentru această faptă.

Determinarea, înlesnirea sau ajutarea, în orice mod, cu intenție, la săvârșirea din culpă de către o altă persoană, a unei fapte prevăzute de legea penală, se sancționează cu pedeapsa pe care legea o prevede pentru fapta comisă cu intenție. Tot astfel, determinarea, înlesnirea sau ajutarea, în orice mod, cu intenție, la săvîrșirea unei fapte prevăzute de legea penală, de către o persoană, care comite acea faptă fără vinovăție, se sancționează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru acea infracțiune.

Societățile comerciale nu pot fi subiecți activi ai infracțiunilor. În schimb patronii sau funcționarii, administratorii sau alți salariați sunt cei care decid, hotărăsc, nu respectă sau nu aduc la îndeplinire anumite dispoziții care privesc activitatea societăților comerciale respective. Dar când asemenea persoane comit fapte prevăzute, ca fiind infracțiuni, ele vor răspunde individual conform legii, răspunderea penală fiind personală.

Deci, subiecții activi, autori ai infracțiunilor privitoare la activitatea societăților comerciale pot fi:

– fondatorii societăților;

– administratorii acestora;

– directorii;

– cenzorii;

– acționarii;

– lichidatorii;

– asociații;

– particularii.

Subiectul pasiv este cel care suferă o vătămare penală de pe urma unei infracțiuni.

Subiectul pasiv general sau mediat, este statul ca reprezentant al societății, comunității ale cărei interese sunt întotdeauna pereclitate prin săvârșirea de infracțiuni.

Subiect pasiv special sau imediat -în cazul nostru- este societatea comercială vătămată direct prin comiterea infracțiunii. Societatea comercială este un subiect pasiv calificat, deoarece are o anumită calitate ca victimă a infracțiunii.

2.4.Trăsăturile infracțiunii

Conform Noului Cod penal, trăsăturile principale ale oricărei infracțiuni sunt:

a) pericolul social;

b) vinovăția:

c) prevederea faptei în legea penală.

Pericolul social exprimă aspectul material, obiectiv al faptei. Pericolul social rezultă din atingerea sau crearea posibilității obiective ca fapta să aducă atingere valorilor ocrotite de legea penală în urma săvârșirii ei.

Pericolul social este legal (generic sau abstract) fiind recunoscut prin lege pentru fiecare infracțiune în parte și exprimate în sancțiunea legală specială stabilită pentru aceasta, ca fel și limite.

Pericolul social al infracțiunii este și concret, determinat de fapta concretă, precum și de împrejurările în care ea s-a comis, de persoana concretă a făptuitorului. Dacă pericolul generic este evaluat de legiuitor, pericolul concret se evaluează de către instanța de judecată.

De gradul de pericol social al unei fapte, de gravitatea ei, depinde alegerea felului pedepsei și buna individualizare a acesteia.

Pentru stabilirea existenței unei infracțiuni și pentru justa sancționare a unei fapte prevăzute în partea specială a Noului Cod penal trebuie examinat și gradul concret de periculozitate al acesteia.

Nu constituie infracțiune fapta prevăzută de legea penală, dacă prin atingerea minimă adusă uneia din valorile apărate de lege și prin conținutul ei concret, fiind lipsită în mod vădit de importanță, nu prezintă gradul de pericol social al unei infracțiuni.

Conform Noului Cod penal instanța poate dispune înlocuirea răspunderii penale cu răspunderea care atrage o sancțiune cu caracter administrativ, dacă sunt îndeplinite următoarele condiții:

a) pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea săvârșită este închisoarea de cel mult un an sau amendă;

b) fapta, în conținutul ei concret și în împrejurările în care a fost săvârșită, prezintă un grad de pericol social redus și nu a produs urmări grave;

c) paguba pricinuită prin acea infracțiune a fost integral reparată până la pronunțarea hotărârii;

d) din atitudinea făptuitorului după săvârșirea infracțiunii respective rezultă că aceasta regretă fapta;

e) sunt suficiente date că făptuitorul poate fi îndreptat fără a i se aplica o pedeapsă.

Înlocuirea răspunderii penale nu se poate dispune dacă făptuitorul a mai fost anterior condamnat sau i s-au mai aplicat de două ori sancțiuni cu caracter administrativ.

2.5 Vinovăția

Conform Noului Cod penal vinovăția reprezintă o altă trăsătură esențială a infracțiunii. Vinovăția este elementul subiectiv principal în care se exprimă atitudinea conștiinței și voinței față de faptă și urmările ei. Când se afirmă despre o persoană care a săvârșit o infracțiune că este vinovată, înseamnă că ea a avut o anumită atitudine a conștiinței și voinței față de fapta comisă și de urmările acesteia, anume și-a dat seama despre faptă și a voit urmările sau nu și-a dat seama, dar putea și era obligată să-și dea seama. În aceasta și constă conținutul vinovăției.

De aici rezultă că vinovăția este atitudinea conștiinței și voinței infractorului față de faptă și urmări, sintetizată în poziția psihică cu care se săvârșește o faptă periculoasă pentru societate.

Noul Cod penal prevede că vinovăția există când fapta care prezintă pericol este săvârșită cu intenție sau din culpă. Fapta este săvârșită cu intenție când infractorul:

a) prevede rezultatul faptei sale urmărind producerea lui prin săvârșirea acelei fapte;

b) prevede rezultatul faptei sale și nu-l urmărește, acceptă posibilitatea producerii lui.

Fapta este săvîrșită din culpă cînd infractorul:

a) prevede rezultatul faptei sale, dar nu-l acceptă, considerînd fără temei că el nu se va produce;

b) nu prevede rezultatul faptei sale, deși trebuia și putea să-l prevadă.

Fapta constând într-o acțiune săvârșită din culpă constituie infracțiune numai atunci când în lege se prevede în mod expres aceasta.

Fapta constând într-o acțiune constituie infracțiune fie că este săvârșită cu intenție, fie din culpă, afară de cazul cînd legea sancționează săvârșirea ei cu intenție.

În sistemul legislației române penale, aproape toate faptele prevăzute ca infracțiuni au ca element subiectiv intenția și deci, ori de câte ori aceste fapte sunt săvârșite cu intenție constituie infracțiuni.

Așadar, faptele prevăzute de Noul Cod penal și celelalte dispoziții penale au ca formă obișnuită de vinovăție intenția.

Vinovăția, deși privește procese subiective, atitudini de conștiință, are o existență obiectivă, este o realitate. Deliberarea și luarea hotărârii ca și prevederea ori urmărirea rezultatului faptei sunt procese psihice și manifestări psihice care există în realitate și în mod obiectiv. Ele se exteriorizează în acte și rezutate concrete. În dispozițiile legii se prevede că vinovăția trebuie să fie constatată și dovedită, acest lucru făcându-se cu ajutorul elementelor de fapt în care ea și-a găsit exteriorizarea.

Dispozițiile, privind vinovăția au o deosebită importanță în înțelegerea și aplicarea tuturor textelor legale de încriminare. Acestea stabilind formele și modalitățile de vinovăție, servesc nu numai la constatarea existenței infracțiunii și la încadrare juridică, ci și la justa gradare a răspunderii penale și la individualizarea pedepsei.

CAPITOLUL III

UNITATEA DE INFRACȚIUNI

3.1 Consideratii generale

Legiuitorul penal a considerat necesar să califice o infracțiune ca formând o unitate sau o pluralitate de infracțiuni, deoarece aceasta produce consecințe juridice importante, făptuitorul urmând să răspundă în cazul unității de infracțiuni pentru o singură infracțiune, iar în cazul pluralității de infracțiuni, pentru două sau mai multe infracțiuni. Diferența între unitate și pluralitate de infracțiuni se face cu ajutorul conținutului infracțiunii, care reprezintă baza de evaluare.

Calificarea juridică a unei fapte sau activitați antisociale, ca formând o singura infracțiune sau, dimpotrivă două sau mai multe infracțiuni produce consecințe juridice importante, deoarece în prima situație , faptuitorul urmează să răspundă pentru o singură infracțiune, pe cand în cel de-al doilea caz urmează să răspundă pentru două sau chiar pentru mai multe infracțiuni.

Atunci când activitatea sau fapta săvârșită formează o singura infracțiune există unitate de infractiune, iar cand fapta sau activitatea formează două sau mai multe infracțiuni există pluralitate de infracțiuni.

Deosebirea între unitatea și pluralitatea de infracțiuni se face cu ajutorul conținutului infracțiunii ce reprezintă, de fapt, baza de evaluare.

În concluzie, avem unitate de infracțiuni dacă fapta corespunde conținutului unei singure infracțiuni și avem pluralitate atunci când fapta se identifică cu conținutul a două sau mai multe infracțiuni.

Prin unitatea de infracțiune se desemneaza activitatea infracționala formata dintr-o singura acțiune ori inacțiune ce decurge din natura faptei sau din voința legiuitorului, săvârșita de o persoana și în care se identifica conținutul unei singure infracțiuni.

Va exista unitatea de infracțiune în condițiile în care fapta corespunde conținutului unei singure infracțiuni și va exista pluralitate de infracțiuni în condițiile în care se constată existența mai multor fapte, care au conținutul mai multor infracțiuni sau când fapta săvârșită se identifiă cu conținutul mai multor infracțiuni.

Definiția cel mai des întâlnită de doctrină a unității de infracțiune este aceea potrivit căreia unitatea de infracțiune presupune activitatea infracțională formată dintr-o singură acțiune ori inacțiune ce decurge din natura faptei sau din voința legiuitorului, săvârșită de o persoană și în care se identifiă conținutul unei singure infracțiuni.

3.2 Felurile unității de infracțiune

Literatura distinge două feluri de unitate de infracțiune: unitate naturală de infracțiune și unitate legală de infracțiune

Unitatea naturală de infracțiune poate fi definită ca fiind unitatea acțiunii sau inacțiunii prin care se realizează conținutul unei singure infracțiuni. Aceasta se caracterizează, pe lângă faptul că există o singură acțiune sau inacțiune, prin aceea că există o singură formă de vinovăție și doar un singur rezultat. Literatura juridică reține unitatea de infracțiuni sub trei forme: infracțiunea simplă, infracțiunea continuă și infracțiunea deviată.

Unitatea legală de infracțiune nu este dată de natura faptei săvârșite, ci de voința legiuitorului care reunește în conținutul unei singure infracțiuni, două acțiuni sau inacțiuni care ar putea constitui, ficare în parte conținutul unor infracțiuni distincte.

În cazul acesta, deși nu mai avem neapărat o singură acțiune sau inacțiune, legiuitorul a considerat că există o strânsă legătură între acțiuni sau inacțiuni, legătură realizată de elementul subiectiv.

Unitatea legală de infracțiuni este consacrată de Noul Cod penal în patru forme: infracțiunea continuată, infracțiunea complexă, infracțiunea de obicei și infracțiunea progresivă.

CAPITOLUL IV

UNITATEA NATURALĂ DE INFRACȚIUNE

4.1. Infracțiunea simplă

Infracțiunea simplă se caracterizează, din punct de vedere obiectiv, printr-o singură acțiune sau inacțiune, un singur rezultat, iar din punct de vedere subiectiv, printr-o singură formă de vinovăție.

Infracțiunea simplă, sub aspect obiectiv, se poate realiza, fie prin o singură intervenție a făptuitorului asupra obiectului infracțiunii, fie prin mai multe intervenții, care se succed imediat în timp asupra obiectului infracțiunii (ex: vătămarea corporală poate interveni, fie datorită unei lovituri, fie datorită mai multor lovituri).

Esențial este că toate aceste acte, deși pot avea și semnificație proprie, în cazul infracțiunii simple sunt înglobate în aceeași acțiune, pierzându-și astfel această semnificație proprie.

Este important de arătat că actele de executare multiple se integrează în mod natural în aceeași infracțiune. Infracțiunea simplă are ca particularitate faptul că momentul consumării coincide cu momentul epuizării.

În cazul infracțiunii simple, atât obiectul cauzei, cât și forma de vinovăție, subiectul pasiv, celelalte elemente sunt unice.

Este diferită situația în care printr-o singură acțiune se aduce atingere valorilor ocrotite care aparțin mai multor titulari.

Astfel, în cazul infracțiunilor contra persoanei, pluralitatea persoanei vătămate va determina o pluralitate de infracțiuni. Infracțiunile vor fi într-un număr echivalent cu numărul persoanelor vătămate prin infracțiune.

Situația este diferită în cazul infracțiunilor contra vieții, legiuitorul creând o infracțiune complexă (ex: omorul deosebit de grav, uciderea din culpă dacă prin fapta săvârșită s-a cauzat moartea a două sau mai multe persoane).

Literatura consideră că în cazul altor infracțiuni decât cele care vatămă persoana, numărul mai mare de persoane vătămate nu duce la stabilirea unei pluralități de infracțiuni.

Se dă exemplu cazul furtului printr-o singură acțiune de la mai multe personae (cazul unei persoane care ar fura din bunurile mai multor persoane care bunuri au fost depozitate la un loc). În acest caz valoarea ocrotită care este vătămată este patrimoniul însuși, deci avem de-a face cu o unitate de infracțiune.

4.2. Infracțiunea continuă

Infracțiunea continuă se individualizează prin faptul că fie acțiunea, fie rezultatul acesteia se prelungesc pe o perioadă mai mare de timp datorită naturii lor.

Infracțiunea continuă se caracterizează prin prelungirea în chip natural a acțiunii sau inacțiunii ce constituie elementul material al laturii obiective, care continuă și după consumare până la intervenția unei forțe contrare.

Literatura afimă că acțiunea sau inacțiunea infracțională durează până când este oprită de o forță contrară care poate fi voința infractorului, intervenția autorității sau intervenția altei persoane.

În momentul în care acțiunea infracțională este curmată, infracțiunea se epuizează, iar reluarea activității infracționale va constitui o nouă infracțiune.

Infracțiunea continuă, deși nu este definită, reiese din dispozițiile părții speciale a Noului Cod penal fiind identificată după elementul material al laturii obiective ce presupune o acțiune sau o inacțiune, care prin natura ei se prelungește în timp („deținerea”, „purtarea”, „conducerea unui autovehicul”, „lipsirea”).

Ca exemple de infracțiuni continue putem menționa: furtul de curent electric, portul ilegal de uniformă, evadarea, dezertarea, deținerea de arme și muniții, abandonul de familie.

Pe parcursul desfășurării elementului material al laturii obiective pot apărea întreruperi ce pot fi determinate de natura activității infracționale. Spre exemplu: portul ilegal de uniformă este susceptibil de a fi întrerupt noaptea și reluat dimineața.

Literatura a reținut că reluarea de dimineață a portului ilegal de uniformă nu schimbă rezoluția infracțională a infractorului. Acesta în baza aceleiași hotărâri infracționale reia în fiecare dimineață elementul material al laturii obiective. Deci, în acest caz, nu există o nouă hotărâre infracțională. Având în vedere acest aspect, doctrina penală a făcut distincție între infracțiunile continue succesive (cazul de mai sus) și infracțiunile continue permanente.

Pentru acestea din urmă este important de remarcat că fiecare întrerupere în acțiunea infracțională duce la epuizarea infracțiunii continue, iar reluarea activității infracționale înseamnă săvârșirea unei noi infracțiuni continue. Infracțiunile continue permanente se caracterizează prin desfășurarea activității infracționale fără încetare, fără să fie nevoie de intervenția făptuitorului pentru prelungirea acesteia (ex: în cazul furtului de energie electrică sau de semnal TV, orice întrerupere a racordului la rețea reprezintă epuizarea infracțiunii de furt).

O eventuală rebranșare ar echivala cu o punere în aplicare a unei noi rezoluții infracționale, deci am fi în situația săvârșirii unei noi infracțiuni de furt de curent sau semnal TV).

Exista doua forme de infracțiuni continue:

a) Acea forma la care acțiunea este continuă (Ex: Conducerea în stare de ebrietate, portul ilegal de arma sau deținerea de instrumente în vederea falsificării).

b) Acea forma la care acțiunea este unică, însa efectul ei se prelungește în timp (Ex: furtul de curent).

O altă clasificare a infracțiunilor continue poate fi următoarea:

a) Infracțiuni continue succesive – Acele infracțiuni în cazul cărora, datorită naturii infracțiunilor respective există anumite întreruperi ale continuității (în cazul furtului de curent, este evident că acesta nu este furat în continuu, ci mai sunt și perioade în care nu este folosită rețeaua de curent).

Aceste intreruperi nu afecteaza unitatea de infractiuni, ea ar fi afectată doar dacă întreruperile nu ar mai fi normale sau firești.

b) Infracțiuni continue permanente – Se caracterizează prin faptul că acțiunea incriminată nu presupune prin natura ei anumite întreruperi, astfel încat orice întrerupere a actului de executare conduce la soluția reținerii unei pluralități de infracțiuni. O astfel de infracțiune continuă permanentă este orice fel de deținere ilegala: de droguri, de arme etc.

Aceasta clasificare este importantă deoarece se ține cont de faptul că în cazul infracțiunilor continue succesive doar intreruperile anormale duc la un concurs de infracțiuni, în timp ce la infracțiunile continue permanente orice întrerupere duce la un concurs de infracțiuni.

Cunoașterea infracțiunii continue are relevanță în aplicarea anumitor instituții de drept penal. Momentul față de care se calculează și se aplică aceste instituții este momentul epuizării infracțiunii.

Astfel, analizând legea penală cu privire la aplicarea în timp, este aplicabilă legea penală în vigoare în momentul epuizării faptei.

De la acest moment, se calculează termenul de prescripție a răspunderii penale, de la acest moment se stabilește incidența unui act de clemență.

În ceea ce privește aplicarea legii penale în spațiu, dacă o parte din infracțiune sau rezultatul acesteia s-au produs pe teritoriul țării, va fi recunoscută incidența legii penale române.

Ca exemplu: dacă făptuitorul a început activitatea infracțională înainte de împlinirea vârstei de 14 ani, această activitate nu va fi luată în seamă, iar minorul va răspunde penal. Dacă activitatea continuată a început în timp ce făptuitorul era minor și se desfășoară după ajungerea la majorat, acesta va fi sancționat ca și infractorul major (de minoritate se va ține seama în individualizarea pedepsei).

4.3. Infracțiunea deviată

Infracțiunea deviată este o formă a unității naturale de infracțiune, desemnând infracțiunea săvârșită prin devierea acțiunii de la obiectul sau persoana împotriva cărora era îndreptată, datorită greșelii făptuitorului, la alt obiect sau persoană, pe de o parte, sau prin îndreptarea acțiunii – din eroare a făptuitorului – asupra altei persoane ori altui obiect, decât acela pe care vrea făptuitorul să-l vatăme, pe de altă parte.

Infracțiunea deviată se poate săvârși în două moduri:

a) Fie prin devierea acțiunii infracționale spre un alt obiect sau altă persoană din greșeala făptuitorului (aberatio ictus). Spre exemplu, prin greșita manipulare a armei, făptuitorul ucide o altă persoană decât cea pe care vroia să o ucidă inițial.

b) Fie prin săvârșirea faptei asupra altui obiect sau altei persoane datorită erorii făptuitorului cu privire la obiectul sau persoana asupra cărora acesta intenționa să acționeze (error in personam). De exemplu, infractorul confundă pe rivalul său, din pricina nopții, cu o altă persoană pe care o ucide.

În cazurile infracțiunii deviate, se consideră că această infracțiune este în realitate una singură, și nu o infracțiune cu privire la obiectul sau persoana vătămată și o tentativă cu privire la obiectul sau persoana care se vroia a fi vătămată. Există în acest sens două opinii în doctrină.

Opinia dominantă în literatură susține că în cazul infracțiunii deviate în orice modalitate ne găsim în prezența unei singure infracțiuni, anume cea realizată în condițiile devierii proiectului inițial cu motivarea că legea penală apără toate valorile sociale aflate sub protecția sa.

În altă opinie se susține că în cazul devierii acțiunii (aberatio ictus), dacă se constată că pe lângă infracțiunea deviată sunt întâlnite în cauză și condițiile constitutive ale unei tentative pedepsibile alături de infracțiunea consumată, trebuie reținute ambele fapte în concurs de infracțiuni.

În acest caz se invocă faptul că legea nu apără viața unei anumite persoane, ci viața tuturor persoanelor. In acest caz, ne putem afla în fața unei tentative perfecte, proprii, improprii sau relativ improprii. Considerăm că nu poate fi absorbită această tentativă de către infracțiunea consumată, deoarece ne-am afla în fața unei nepedepsiri a unei tentative pedepsibile.

CAPITOLUL V

UNITATEA LEGALĂ DE INFRACȚIUNE

Unitatea legală de infracțiune, spre deosebire de unitatea naturală de infracțiune, este o creație a legiuitorului, care pedepsește prin reunirea în conținutul unei singure infracțiuni două sau mai multe acțiuni sau inacțiuni, care ar putea constitui ficare în parte o infracțiune.

Legiuitorul a creat unitatea legală de infracțiune din două sau mai multe acțiuni cu semnifiație proprie tocmai datorită legăturii strânse între ele.

În ceea ce privește unitatea legală de infracțiune, Noul Cod penal conține mai multe modificări în raport cu reglementările cuprinse în vechiul Cod Penal.

Astfel, o primă modifiare atinge denumirea capitolului „Pluralitatea de infracțiuni” din vechiul Cod Penal, în conținutul căruia se reglementează formele pluralității de infracțiuni, infracțiunea continuată și cea complexă, iar în Noul Cod penal denumirea capitolului este transformat din „Pluralitatea de infracțiuni” în „Unitatea și pluralitatea de infracțiuni”, deoarece în realitate se reglementează ambele instituții de drept penal, cu diferența că se acordă prioritate infracțiunii continuate și acelei complexe în raport cu pluralitatea de infracțiuni.

Formele unității legale sunt în număr de patru, legiutorul reținând ca unitate de infracțiuni: – infracțiunea continuată, – infracțiunea complexă,- infracțiunea de obicei, – infracțiunea progresivă.

5.1. Infracțiunea continuată

Infracțiunea continuată se realizează prin săvârșirea de către aceeași persoană, la un interval de timp diferit, însă în realizarea aceleiași rezoluții infracționale, a unor acțiuni sau inacțiuni care prezintă fiecare în parte conținutul aceleiași infracțiuni (de exemplu, sustragerea de către A și B, după o prealabilă înțelegere și conform unui plan prestabilit, în decurs de 3 luni, a 9 autoturisme, în realizarea aceleiași hotărâri infracționale).

Ceea ce caracterizează, așadar, infracțiunea continuată este existența unei pluralități de acte care, prezentând fiecare în parte conținutul aceleiași infracțiuni, ar putea constitui tot atâtea infracțiuni de sine stătătoare, deci o pluralitate de infracțiuni. Această unitate infracțională legală, care răspunde unor rațiuni de politică penală și de tehnică legislativă pusă în slujba aceleiași politici, nu este însă o creație arbitrară, ci se întemeiază pe anumite legături care unesc între ele faptele din care este alcătuită. Într-adevăr, acțiunile sau inacțiunile care alcătuiesc infracțiunea continuată sunt legate între ele printr-o triplă unitate, și anume: unitatea de subiect activ, unitatea de rezoluție infracțională (toate sunt săvârșite în realizarea aceleiași hotărâri) și unitatea de conținut (fiecare prezintă conținutul aceleiași infracțiuni).

Din aceste trăsături caracteristice ale infracțiunii continuate rezultă condițiile de existență a acesteia.

Pentru existența infracțiunii continuate și deci pentru realizarea trăsăturilor caracteristice sus menționate trebuie să fie îndeplinite următoarele condiții:

• O pluralitate de acțiuni sau inacțiuni săvârșite la diferite intervale de timp.

Existența infracțiunii continuate presupune săvârșirea a cel puțin două acțiuni sau inacțiuni, care constituie fiecare în parte elementul material al aceleiași infracțiuni.

Nu interesează dacă unele dintre acțiuni au forma faptului consumat, iar altele au rămas în faza tentativei. Este însă necesar ca acțiunile sau inacțiunile să fie săvârșite la un anumit interval unele de altele. Această condiție este necesară pentru a deosebi infracțiunea continuată de infracțiunea simplă în al cărei element material sunt absorbite în mod natural două sau mai multe acte sau acțiuni, care sunt săvârșite în aceeași împrejurare sau cu aceeași ocazie (de exemplu, uciderea prin mai multe lovituri, furtul mai multor obiecte din locuința unei persoane etc.). Nu se cere, totuși, ca acțiunile sau inacțiunile să fie săvârșite în același loc, esențială fiind identitatea obiectului juridic al infracțiunii.

• Acțiunile sau inacțiunile să fie săvârșite de aceeași persoană.

Este necesar ca diferitele acțiuni sau inacțiuni să fie săvârșite de aceeași persoană (autorul), dar infracțiunea continuată poate fi săvârșită și în participație.

În această din urmă situație, aceeași persoană poate participa la săvârșirea unora dintre acțiuni sau inacțiuni în calitate de autor, la altele în calitate de complice.

Săvârșirea în participație poate să privească toate acțiunile sau inacțiunile care compun infracțiunea continuată sau numai unele dintre acestea. Sunt diverse controverse legate punerea de acord privitor la această soluție, îmbrățișată în doctrină și confirmată de jurisprudență, însă întotdeauna s–a urmărit să existe, în mod obligatoriu, aceeași unică rezoluție infracțională între participanți, cu privire la toate acțiunile realizate prin schimbarea rolurilor între autori și complici.

• Acțiunile sau inacțiunile să fie săvârșite în realizarea aceleiași rezoluții infracționale.

Această legătură subiectivă reprezintă principalul lanț al pluralității de acte componente care alcătuiesc latura obiectivă a acestei infracțiuni continuate.

Toate aceste acțiuni sau inacțiuni au de la început și până la sfârșit aceeași unică hotărâre, luată anterior de infractor, de a repeat activitatea infracțională până la realizarea proiectului său.

Este suficientă o reprezentare în linii generale a acțiunilor sau inacțiunilor proiectate, chiar dacă nu sunt prevăzute exact aceste acțiuni sau inacțiuni, condițiile de săvârșire sau urmările fiecăreia.

Cerința unității de rezoluție presupune întotdeauna, în mod evident, reprezentarea de către făptuitor a rezultatului faptei sale, ceea ce înseamnă că infracțiunea continuată nu este posibilă decât la infracțiunile al căror element subiectiv îmbracă forma intenției.

Unitatea de rezoluție pentru toate acțiunile sau inacțiunile presupune ca autorul să prevadă rezultatele actelor de executare, să le urmărească sau să le accepte. Această rezoluție unică trebuie să fie întotdeauna anterioară activității infracționale și să se mențină în linii generale, în cursul desfășurării actelor materiale care alcătuiesc latura obiectivă a infracțiunii continuate.

Unitatea de rezoluție rezultă din modul în care au fost săvârșite diferitele acțiuni sau inacțiuni ce compun infracțiunea continuată și este dependentă și de mărimea intervalului de timp în care se săvârșesc acțiunile. Pentru existența unității de rezoluție trebuie să se constate că acest interval nu este prea mare, deoarece un interval prea mare poate determina concluzia că autorul a renunțat la rezoluția inițială și a luat o nouă rezoluție infracțională.

Doctrina a relevat, iar jurisprudența a confirmat că, printre elementele care reprezintă temeiuri pentru stabilirea unității de rezoluție, vor fi avute în vedere unitatea obiectului infracțiunii, a locului, a persoanei vătămate, precum și unitatea de timp. De asemenea, trebuie să se verifice dacă nu a intervenit, pe parcursul desfășurării acțiunilor sau inacțiunilor, respectiv a actelor de executare, vreo cauză care să determine pe făptuitor să renunțe la rezoluția inițială și să adopte o nouă rezoluție infracțională.

• Acțiunile sau inacțiunile săvârșite să prezinte, fiecare în parte, conținutul aceleiași infracțiuni.

Fiecare dintre acțiunile sau inacțiunile săvârșite, analizate în parte, trebuie să îndeplinească toate condițiile cerute de lege pentru existența conținutului aceleiași infracțiuni (furt, delapidare, înșelăciune etc.). Actele de executare nu sunt obligatorii a fi identice, fiind suficient ca fiecare să se realizeze și să se integreze în conținutul aceleiași infracțiuni. Această condiție se consideră realizată și atunci când actele de executare nu reprezintă toate infracțiuni, în formă consumată, unele putând rămâne în fază de tentativă, precum și atunci când aceste acte sunt săvârșite în variantele alternative ale elementului material al laturii obiective ale aceleiași infracțiuni (de exemplu, în cazul infracțiunii de delapidare, când unele acte se săvârșesc prin modalitatea însușirii, altele prin folosire, iar altele prin traficare).

Dacă în conținutul juridic al infracțiunii unele condiții sunt prevăzute în două ori mai multe variante, există infracțiune unică continuată chiar dacă în acțiunile sau inacțiunile săvârșite au fost realizate unele sau altele dintre condițiile alternative. Unele dintre acțiunile sau inacțiunile săvârșite pot prezenta conținutul aceleiași infracțiuni, însă în varianta calificată sau agravată a acesteia, esențial fiind ca în toate să fie realizat conținutul infracțiunii respective. Nu este necesar ca acțiunile sau inacțiunile care formează infracțiunea continuată să fie îndreptate împotriva aceluiași obiect material, să fie săvârșite în același loc sau să aibă același subiect pasiv, în acest din urmă caz urmând să se verifice însă dacă schimbarea persoanei vătămate a determinat o nouă rezoluție infracțională și, deci, o altă unitate infracțională.

Efectele juridice:

– de la momentul încetării ultimei acțiuni sau inacțiuni, care marchează consumarea infracțiunii continuate, începe să curgă termenul de prescripție a răspunderii penale ;

– în raport de același moment, se determină incidența actelor de amnistie și grațiere;

– tot în raport de același moment, aplicarea legii penale în timp va fi cea în vigoare la acea dată;

– dacă actele de executare s-au săvârșit pe teritoriile mai multor țări, va fi incidentă legea penală română, dacă o parte din aceste acte ori rezultatul s-a produs pe teritoriul României ;

– tot în funcție de momentul încetării ultimei acțiuni sau inacțiuni, se stabilește incidența legii penale în raport cu vârsta făptuitorului. Dacă făptuitorul a început executarea când nu avea împlinită vârsta de 14 ani, aceste acte nu se iau în considerare, ci numai acelea săvârșite după împlinirea acestei vârste și, bineînțeles, dacă au fost săvârșite cu discernământ.

Infracțiuni care nu sunt susceptibile de a fi săvârșite în formă continuată. Doctrina a relevat, iar jurisprudența a confirmat că infracțiunea continuată nu este posibilă la acele infracțiuni al căror obiect material nu poate fi divizat.

Astfel, infracțiunea de omor nu poate fi săvârșită în formă continuată, chiar și atunci când ea ar fi precedată de mai multe tentative de omor.

De asemenea, nu este de conceput forma continuată la infracțiunile de obicei, care, așa cum se știe, pentru a-și realiza existența sub raportul laturii obiective, presupun repetarea acțiunilor sau inacțiunilor, până când rezultă obișnuința.

În sfârșit, forma continuată nu este de conceput nici în cazul infracțiunilor din culpă, pentru că, în cazul lor, rezoluția infracțională este exclusă.

5.2 Infracțiunea complexă

a) Noțiune și caracterizare

Potrivit unui concept unanim acceptat în literatura noastră de specialitate și consacrat și în legislația penală, infracțiunea complexă este infracțiunea ce cuprinde în conținutul său, fie ca element constitutiv, fie ca element circumstanțial o acțiune sau inacțiune care constituie prin ea însăși o faptă prevăzută de legea penală.

Ea este un tip de unitate infracțională creată de legiuitor prin absorbirea în conținutul acesteia a uneia sau a unor fapte diferite care prezintă, fiecare în parte, conținutul unei anumite infracțiuni, dar care, prin voința legiuitorului, fiind incluse în conținutul infracțiunii complexe, își pierd autonomia infracțională originară, devenind, după caz, fie un simplu element constitutiv în conținutul de bază al infracțiuni complexe, fie un element circumstanțial în conținutul agravat sau calificat al acesteia.

În conținutul unic al infracțiunii complexe se găsesc, așadar, comprimate, conținuturile a două sau mai multe infracțiuni. Astfel, de exemplu, în conținutul infracțiunii de tâlhărie se găsesc reunite, într-o unitate infracțională, în conținutul de bază al infracțiunii (art.233 NCP), conținuturile infracțiunilor de furt (art. 228 NCP), de amenințare (art. 206 NCP), iar în conținutul său agravat (art. 234) sunt reunite conținuturile infracțiunilor de lovire sau alte violențe (art. 193 NCP), de vătămare corporală (art. 194 NCP), și de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte (art. 195 NCP); în conținutul infracțiunii de ultraj este inclus, în conținutul de bază al acestei infracțiuni și infracțiunea de amenințare (art. 206 NCP).

Crearea infracțiunii unice complexe, pornind de la o pluralitate de fapte diverse care, luate individual, constituie tot atâtea infracțiuni, reprezintă o soluție a legiuitorului pentru a răspunde unei necesități de politică penală și unor rațiuni de tehnică legislativă.

Contopirea mai multor fapte penale într-o infracțiune unică este destinată să asigure o caracterizare mai precisă a activității infracționale a făptuitorului în ansamblul acesteia, o evaluare mai exactă a gradului de pericol social al acesteia și a periculozității autorului, iar drept urmare, o mai adecvată reacție de apărare socială. Această construcție nu este expresia unei voințe arbitrare a legiuitorului, ci se bazează pe existența unei legături obiective și subiective dintre infracțiunile ce intră în cadrul infracțiunii complexe.

De regulă, această legătură are forma legăturii de la mijloc la scop, în sensul că una dintre infracțiuni servește ca mijloc pentru realizarea celeilalte, care constituie infracțiune-scop.

În cazul faptei incluse în conținutul agravat al infracțiunii complexe, ca element circumstanțial al acestuia, legătura ei cu infracțiunea tip, simplă sau complexă, este și mai evidentă, întrucât acest element circumstanțial este, de regulă, o consecință a infracțiunii-tip.

b) Forme și modalități

Așa cum rezultă din însăși noțiunea de infracțiune complexă, aceasta se prezintă sub două forme diferite, în raport de rolul îndeplinit de acțiunea sau inacțiunea care intră în conținutul infracțiunii complexe, ca element ori ca circumstanță agravantă.

În raport de acest criteriu, în doctrină se distinge între:

– infracțiune complexă sub forma tip;

– infracțiune complexă agravantă.

Infracțiunea complexă ca infracțiune tip este creată prin includerea în conținutul său, ca element constitutiv, a unei acțiuni sau inacțiuni ce constituie prin ea însăși o faptă prevăzută de legea penală. Au această formă toate infracțiunile complexe propriu-zise, dintre care pot fi menționate trădarea (art. 394 NCP), tâlhăria (art. 233 NCP), ultrajul (art. 257 NCP). În cazul acestei forme a infracțiunii complexe, lipsa din conținutul ei a infracțiunii absorbite duce la inexistența infracțiunii complexe ca tip particular de infracțiune. Astfel, de exemplu, cu privire la tâlhărie, dacă se constată că furtul a fost săvârșit fără violență sau amenințare sau că aceste fapte au fost săvârșite fără nici o legătură cu furtul, în prima situație nu există tâlhărie, ci numai furt, iar în cea de a doua situație, există două infracțiuni distincte care își păstrează autonomia infracțională (furt și lovire sau furt și amenințare).

Infracțiunile complexe ca infracțiuni tip pot avea ele însele, ca orice alte infracțiuni, variante agravate sau calificate în al căror conținut poate intra o acțiune sau o inacțiune care constituie prin ea însăși o faptă prevăzută de legea penală.

Aceasta înseamnă că o infracțiune complexă tip poate exista și în forma infracțiunii complexe ca variantă agravată.

Infracțiunea complexă ca variantă agravantă a unei infracțiuni simple cuprinde în conținutul său agravat sau calificat o acțiune sau inacțiune care reprezintă o altă infracțiune, de sine stătătoare.

Legislația noastră penală cunoaște astfel de infracțiuni care în forma lor de bază sunt infracțiuni simple, dar care, în variantele lor agravate sau calificate, sunt infracțiuni complexe (lipsirea de libertate în mod ilegal – art. 205 NCP; actul sexual cu un minor – art. 220 NCP; furtul calificat – art. 229 NCP).

Această formă a infracțiunii complexe poate exista și în cazul în care infracțiunea, în forma ei de bază, este tot o infracțiune complexă (tâlhăria – art. 233 NCP; pirateria – art. 235 NCP; ultrajul – art. 257 NCP etc.).

Dacă din această formă a infracțiunii complexe lipsește acea faptă ce constituie elementul circumstanțial, varianta complexă nu va mai exista și va rămâne infracțiunea în forma ei de bază.

Având în vedere că infracțiunea complexă este rezultatul reunirii în conținutul unei infracțiuni unice a două sau mai multor infracțiuni, structura acesteia este una complex

Astfel, infracțiunea complexă cuprinde, în mod comprimat, în conținutul său, termenii infracțiunilor reunite sau absorbite și, desigur, elementele componente ale laturii obiective și subiective ale acestor infracțiuni.

În concret, la infracțiunea complexă, identificăm un obiect juridic principal și, pe de altă parte, un obiect juridic adiacent (la infracțiunea de tâlhărie, obiectul juridic principal este cel referitor la apărarea patrimoniului, iar cel adiacent privește protecția persoanei; la infracțiunea de ultraj, obiectul juridic principal se referă la apărarea autorității statale, iar cel adiacent la protecția persoanei).

Sub aspectul laturii obiective, în elementul material al infracțiunii complexe, vom identifica reunite acțiunile prin care se realizează elementul material al infracțiunilor absorbite (la tâlhărie, elementul material al infracțiunii-scop este realizat prin acțiunea de luare, iar elementul material al infracțiunii de mijloc, printr-o acțiune de amenințare sau de exercitare a violenței).

Sub aspectul laturii subiective, forma de vinovăție la infracțiunea complex tip (de bază) este intenția, deoarece făptuitorul prevede rezultatul acțiunilor sale și urmărește ori acceptă producerea acestui rezultat.

La infracțiunea complexă în variantă agravantă, forma de vinovăție este praeterintenția.

Efectele juridice. Infracțiunea complexă este o infracțiune momentană, întrucât nu presupune o prelungire în timp a acțiunii sau inacțiunii ori a consecințelor acesteia. Infracțiunea complexă se consumă, deci, în momentul în care se săvârșesc acțiunile prin care se realizează elementele materiale specific laturilor obiective ale infracțiunilor absorbite.

Infracțiunea sau infracțiunile absorbite în infracțiunea complexă își pierd autonomia infracțională. Dacă însă nu sunt realizate toate condițiile cerute de lege pentru existența infracțiunii complexe, infracțiunile absorbite păstrează autonomia infracțională.

Nerealizarea sub raportul laturii obiective a conținutului unei infracțiuni absorbite poate conduce la calificarea faptei ca tentativă (exemplu: în cazul infracțiunii de tâlhărie, dacă se consumă amenințarea sau violența, însă deposedarea victimei nu a fost posibilă, infracțiunea rămâne în faza de tentativă).

Infracțiunea complexă nu constituie o cauză de agravare a răspunderii penale, astfel că tratamentul sancționator este cel prevăzut de lege fără vreo agravare specială.

În cazul în care, după condamnarea definitivă pentru o infracțiune complexă, infractorul este judecat ulterior și pentru alte acțiuni sau inacțiuni care intră în conținutul aceleiași infracțiuni, pedeapsa se recalculează ținându-se seama de activitatea săvârșită în întregul ei.

c) Complexitatea naturală

În cadrul infracțiunii complexe există și o complexitate naturală creată prin absorbirea în chip natural în conținutul unei infracțiuni a elementului material specific altei infracțiuni (în conținutul infracțiunii de omor, identificăm incluse, în mod natural, elementele infracțiunii de vătămare corporală; infracțiunea fapt consumat absoarbe întotdeauna în mod natural elementele tentativei acestei infracțiuni etc.).

În toate aceste cazuri este vorba de o infracțiune simplă, care cuprinde în elementul său material și elemental material al unei alte infracțiuni simple, mai puțin grave.

În pofida complexității naturale, infracțiunea mai gravă nu devine o infracțiune complexă, ci rămâne o infracțiune simplă.

Distincția privitoare la complexitatea naturală prezintă interes practic, deoarece în cazul în care nu se poate reține în sarcina făptuitorului infracțiunea mai gravă, se va reține infracțiunea mai puțin gravă.

5.3 Infractiunea progresiva

a) Noțiune și caracterizare

Denumirea de infracțiune progresivă este data acelei infracțiuni a cărei latură obiectivă, după ce a atins momentul consumării, corespunzător unei anumite infracțiuni, se amplifică progresiv fără intervenția făptuitorului, fie prin agravarea urmării produse, fie prin producerea unor noi urmări, corespunzătoare unei infracțiuni mai grave. Astfel, în cazul săvârșirii infracțiunii de lovire sau alte violențe cu provocarea unor vătămări corporale (art. 194 NCP pen.) este posibil ca vătămarea corporală să se agraveze progresiv și să se ajungă la încadrarea faptei în infracțiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte (art. 195 NCP).

Se observă că, în asemenea situații, infracțiunile mai grave, realizate ca urmare a amplificării progresive a rezultatului, absorb în conținutul lor infracțiunile mai ușoare. Această absorbție are loc prin voința legiuitorului, care a incriminat ca infracțiuni de sine stătătoare fapte, în raport de diferitele grade de amplificare a rezultatului socialmente periculos al acestora.

Amplificarea producerii urmărilor ori producerea de noi urmări determină apariția unei noi infracțiuni în care se absorb toate infracțiunile corespunzătoare rezultatului celui mai grav. Această infracțiune este singura care urmează să fie reținută, ca infracțiune unică, rezultat al agravării progresive a faptului inițial.

Apare, așadar, și în cazul infracțiunii progresive, un moment al epuizării. Ceea ce se prelungește dincolo de momentul consumării unei anumite infracțiuni inițiale este numai rezultatul, adică numai amplificarea lui sau producerea unui nou rezultat, mai grav, fără o nouă intervenție a făptuitorului.

b) Efectele juridice

Ținându-se seama de specificul infracțiunii progresive, momentul consumării acesteia coincide cu momentul epuizării rezultatului. În consecință, încadrarea juridică a faptei se va face în raport cu acest ultim rezultat și de aceea, în cazul infracțiunilor progresive, pentru calificarea corectă a faptei săvârșite, trebuie să se aștepte epuizarea rezultatului. De la data epuizării rezultatului se calculează termenul de prescripție a răspunderii penale. De asemenea, în funcție de acest moment se determină și legea penală aplicabilă. Tot în raport de acest moment se determină și incidența actelor de amnistie și grațiere.

5.4 Infractiunea de obicei

a) Noțiune și caracterizare

Este denumită infracțiune de obicei sau de obișnuință acea infracțiune ce se săvârșește prin repetarea acțiunii sau inacțiunii, prin care se realizează elementul material al laturii obiective, de un număr de ori suficient de mare pentru ca din această repetare să rezulte că autorul desfășoară acea activitate infracțională ca un obicei, din obișnuință sau ca o îndeletnicire (cerșetoria, prevăzută de art. 214 NCP).

Așadar, infracțiunea de obicei este o infracțiune unică, o unitate legală creată de legiuitor dintr-o pluralitate de acte ce corespund prin trăsăturile lor faptei incriminate, dar care nu constituie infracțiune decât dacă se săvârșesc în mod repetat și într-un număr suficient de ori pentru a constitui un obicei sau o obișnuință a făptuitorului.

Luate izolat, aceste fapte nu constituie infracțiune. În schimb, ele se integrează în infracțiunea unică de obicei, chiar dacă se săvârșesc după stingerea momentului consumării, adică după acumularea unui număr suficient de repetări din care rezultă obișnuința. Astfel, și în cazul infracțiunii de obicei, pe lângă momentul consumării, apare un moment al epuizării faptei.

b) Efectele juridice

Infracțiunea de obicei este și ea o formă atipică a infracțiunii. Infracțiunea de obicei nu este susceptibilă de forme imperfecte, cum este tentativa. Ea este, însă, susceptibilă de o formă atipică, în sensul că se prelungește în timp după ce a atins momentul consumării, înglobând în continuare în conținutul ei noile repetări ale faptei. Are, deci, un moment al epuizării, de care sunt legate toate consecințele juridice. Acest moment este marcat de săvârșirea ultimei repetări, iar în raport de această dată, se determină legea penală aplicabilă și incidența unor eventuale acte de clemență. De la aceeași dată începe să curgă termenul de prescripție a răspunderii penale.

CAPITOLUL VI

APLICAȚII PRACTICE. PROBLEME IVITE ȘI SOLUȚIONATE ÎN JURISPRUDENȚĂ

6.1 Infracțiune. Unitate naturală, și nu unitate legală sub forma infracțiunii continuate. Trafic de influență

Nu se poate atribui faptei, constând în, purtarea unor discuții repetate cu mai multe persoane aflate împreună, urmate de primirea unor foloase de la acestea în același timp și loc semnificația unei infracțiuni continuate de trafic de influență, ci reprezintă o unitate naturală de infracțiune; această unitate nu este incompatibilă cu existența unei pluralități de acte materiale, cu condiția ca acestea, considerate în ansamblul lor, prin legătura firească dintre ele, să alcătuiască o singură acțiune în vederea aceluiași rezultat.

Inculpatul a fost condamnat, între altele, pentru săvârșirea infracțiunii de trafic de influență prevăzută în art. 291, cu aplicarea art. 35 al. 1 NCP.

În luna martie a anului 2014, instanța a reținut după discuții repetate purtate, cu aceleași ocazii, cu membrii din două familii, inculpatul a pretins după care a primit, în aceeași zi, de la 13 membrii ai acelor familii, suma de 6400 RON și alte bunuri, pentru a-i ajuta să obțină vize pentru ședere în străinătate, susținând că are putere de influență asupra unor funcționari de la ambasada țării respective.

Apelul inculpatului a fost admis, s-a înlăturat aplicarea art. 35 al. 1 NCP, s-a redus pedeapsa aplicată inculpatului și s-a dispus suspendarea condiționată a executării acesteia.

Împotriva deciziei procurorul a declarat recurs, cu motivarea că pedeapsa aplicată este prea ușoară, iar suspendarea executării nu se justifică.

Curtea Supremă de Justiție, secția penală, a admis recursul, a casat decizia atacată și a menținut hotărârea primei instanțe.

În cauză s-a declarat recurs în anulare, cu motivarea, între altele, că infracțiunea de trafic de influență nu a fost săvârșită în formă continuată.

Recursul în anulare este fondat. Din situația de fapt, corect reținută de instanțe, rezultă că inculpatul a săvârșit mai multe acte materiale, în unicul scop de a trafica presupusa sa influență asupra unor funcționari de ambasadă, în favoarea membrilor celor două familii, cu aceeași promisiune de a le obține pe pașapoarte vize de ședere temporară.

Discuțiile repetate avute de inculpat cu reprezentanți ai celor două familii, veniți împreună la domiciliul său, urmate de primirea banilor și bunurilor de la cele 13 persoane, cu același prilej, acțiuni considerate de prima instanță, ca și de cea de recurs, ca fiind componente ale infracțiunii continuate de trafic de influență, nu au, în realitate, semnificația unor acțiuni autonome, în sensul prevederilor art. 35 al. 1 NCP.

Activitățile menționate ale inculpatului au urmărit un singur rezultat, având la bază o unică formă de vinovăție, scurtele întreruperi în desfășurarea activității infracționale, ocazionate de primele discuții, urmate de verificarea pașapoartelor de către inculpat și apoi de primirea foloaselor, fiind determinate de natura infracțiunii, în condițiile speței; considerate în ansamblul lor, se constată că aceste activități sunt legate între ele în mod natural, alcătuind o singură acțiune și, ca atare, reprezintă o unitate naturală de infracțiune, iar nu o infracțiune continuată de trafic de influentă.

În consecință, recursul în anulare a fost admis, au fost casate hotărârile atacate, s-a schimbat încadrarea juridică din prevederile art. 291, cu aplicarea art. 35 al. 1, și s-a dispus condamnarea inculpatului.

ICCJ, Completul de 9 judecători, decizia nr. 604/2014

6.2 Unitate naturală de infracțiune continuă. Abandon de familie. Data la care se consideră săvârșită infracțiunea.

Infracțiunea de abandon de familie prevăzută în art. 378 alin. (1) lit. c) NCP, fiind o infracțiune continuă, data săvârșirii infracțiunii, în raport cu care se stabilește incidența legilor de grațiere, este cea a epuizării infracțiunii constând fie în plata pensiei de întreținere, fie în condamnarea inculpatului.

Prin sentința penală nr. 401 din 11 decembrie 2014, Judecătoria Blaj a condamnat pe inculpata A.L. pentru săvârșirea infracțiunii de abandon de familie prevăzută în art. 378 alin. (1) lit. c) NCP.

Instanța a reținut că, din martie 2014, inculpata, cu rea-credință, nu a plătit pensia de întreținere stabilită pe cale judecătorească în favoarea minorului M.C. Tribunalul Alba, prin decizia penală nr. 180 din 24 aprilie 2014, a admis apelul inculpatei, a desființat în parte sentința atacată și, în baza art. 378 alin. (4) NCP, a suspendat condiționat executarea pedepsei.

Totodată, în baza art.1 și art. 8 din Legea nr. 543/2002, modificată prin O. U. G. nr.18/2003, a constatat grațiată pedeapsa aplicată inculpatei. Curtea de Apel Alba Iulia, prin decizia penală nr. 405 din 26 iunie 2014, a respins ca nefondat recursul inculpatei.

Recursul în anulare declarat în cauză, cu privire la greșita aplicare a prevederilor Legii nr. 543/2002, este fondat. Infracțiunea de abandon de familie, în varianta prevăzută în art. 378 alin. (1) lit. c) NCP, este o infracțiune continuă, deoarece activitatea infracțională nu se epuizează la expirarea termenului pentru plata pensiei, în condițiile în care obligația nu a fost îndeplinită, ci continuă până în momentul efectuării plății sau până când intervine o condamnare.

În raport cu această dată, a epuizării infracțiunii continue, se produc și consecințele juridice referitoare la actul de grațiere. În cauză, momentul epuizării infracțiunii, considerat ca fiind momentul săvârșirii acesteia, este ulterior datei de 4 octombrie 2014, astfel că inculpatei nu-i erau aplicabile dispozițiile actului de clemență.

Întrucât, acordându-i inculpatei beneficiul grațierii pedepsei aplicate, instanța de apel și cea de recurs au pronunțat hotărâri nelegale, recursul în anulare a fost admis, deciziile au fost casate și s-a dispus înlăturarea grațierii pedepsei aplicate inculpatei.

I.C.C.J., secția penală, decizia nr. 2022 din 15 aprilie 2014

CONCLUZII

În terminologie curentă, prin infracțiune se intelege o faptă a omului care este interzisă printr-o norma juridică si pentru a cărei nerespectare cel care o săvârseste trebuie să suporte o sancțiune.

Din punct de vedere juridic, termenul infracțiune are cu totul altă semnificație, întrucat el concentrează într-o normă penală voința legiuitorului de a selecta faptele cele mai periculoase pentru societate si de a preveni săvârșirea lor prin aplicarea de sanctiuni specifice denumite pedepse, măsuri educative sau măsuri de siguranță.

În șțiinta dreptului penal, conceptul de infracțiune este folosit în mai multe accepțiuni, si anume:

Infracțiunea este o faptă a omului prin care se înfrânge o normă penală, se aduce atingere unei anumite valori sociale, iar cel ce a săvârșit o astfel de fapta penală urmează sa suporte o pedeapsă. In această accepțiune, infracțiunea îmbracă forme concrete ca de exemplu: violarea de domiciliu comisă de X; tâlhărie comisă de Y; vătămare corporală comisă de Z, etc.

Într-o altă accepțiune, conceptul de infracțiune desemneaza fapta prevazută de legea penală cu elementele sale componente, dar definește o anumită infracțiune.

Aceasta este accepțiunea pe care o are în vedere legiuitorul care, observand faptele periculoase pentru valorile sociale esențiale ale societății, le interzice sub sancțiuni specifice, pentru a preveni săvârșirea lor în viitor.

În această accepțiune data conceptului de infracțiune, se întâlneste un prim grad de generalizare si de abstractizare, deoarece legiuitorul creează noțiunile diferitelor infracțiuni prin reținerea faptelor comune si specifice, de o mare varietate, ce se săvârșesc în viața de zi cu zi a societății.

În fine, conceptul de infracțiune ca instituție a dreptului penal este pus alaturi de celelalte două mari instituții fundamentale ale acestei ramuri de drept (răspunderea penală si sancțiunile de drept penal) împreună cu care formează structura sau altfel spus „pilonii dreptului penal” sau piatra de temelie a dreptului penal în ansamblul sau.

Calificarea juridică a unei fapte sau activități antisociale, ca formând o singură infracțiune sau, dimpotrivă două sau mai multe infracțiuni, produce consecințe juridice importante, deoarece în prima situație , făptuitorul urmează să răspundă pentru o singură infracțiune, pe cand în cel de-al doilea caz urmează să răspundă pentru două sau chiar pentru mai multe infracțiuni.

Atunci când activitatea sau fapta săvârșită formează o singura infracțiune există unitate de infractiune, iar când fapta sau activitatea formează două sau mai multe infracțiuni există pluralitate de infracțiuni.

Problema unității sau pluralității de infracțiuni se pune atunci când există un complex de acte sau de activități săvârșite de aceeasi persoană și trebuie stabilit daca un asemenea complex formează o singură infracțiune sau, dimpotrivă, două ori mai multe infracțiuni.

Deosebirea între unitatea și pluralitatea de infracțiuni se face cu ajutorul continutului infracțiunii ce reprezintă, de fapt, baza de evaluare.

Obiectul evaluării îl formează un ansamblu de acte (acțiuni sau inacțiuni), iar baza de evaluare o constituie insăși noțiunea de infracțiune creată de legiuitor.

Tinându-se seama de aceste date ale realitații, se poate concluziona că există unitate de infracțiuni atunci când în activitatea desfăsurată de o persoana identificăm conținutul unei singure infracțiuni si că există pluralitate de infracțiuni atunci când in acea activitate identificăm conținuturile a două sau mai multe infracțiuni.

Problema unității sau pluralității de infracțiuni nu se pune în legatură cu orice complex de acte sau activități, ci numai cu privire la acelea unde există o legătură personală (in personam) constând în faptul că două sau mai multe acțiuni sau acte sunt săvârșite de aceeași sau aceleași persoane.

Unitatea infracțională este determinată de unicitatea conținutului infracțiunii, iar unicitatea acestuia este determinată la randul ei de unitatea actului de conduită sau a faptei incriminate.

Ca entitate juridică, unitatea de infracțiuni este determinată de unitatea faptei ca entitate naturală.

Există insa cazuri în care legiuitorul, din rațiuni de politică penală ori de tehnică legislativă, construieste continuturi de infracțiuni prin absorbire într-un conținut unic al elementelor constitutive caracteristice conținuturilor a două sau mai multe infracțiuni.

În teoria dreptului penal se face distincție între două categorii de unitatea de infractiune, și anume: unitatea faptei ce constituie elementul material al infracțiunii și unitatea legală care este o creație a legiuitorului pe baza unei pluralități de fapte.

În concluzie, avem unitate de infracțiuni dacă fapta corespunde conținutului unei singure infracțiuni și avem pluralitate atunci când fapta se identifică cu conținutul a două sau mai multe infracțiuni.

BIBLIOGRAFIE:

1. CONSTANTIN BUTIUC – Manual de drept penal: partea generală, Sibiu, Editura Universității „ Lucian Blaga” din Sibiu, 2006;

2. I. Neagu, “Tratat de procedură penală”, Editura Global Lex, București, 2002;

3. Constantin Mitrache, Drept penal, Partea generală, Edtura “Casa de Editură și Presă “Șansa” , București 2002;

4. A. T. Moldovan – Drept penal – Partea Generală, Editura Era, București, 2006;

5. Alex. Boroi, Ghe. Nistoreanu.Drept Penal – Partea Generală, Ed. All. Beck, București 2004;

6. Niculeanu Costel – Drept penal – Partea Generala Volumul I, infracțiunea și răspunderea penală in noul cod penal, Editura SITECH, 2013.

7.: Grigore Theodoru, T. Plăeșu, Drept procesual penal, Partea generală, Tipografia

Universității “Al. I. Cuza” Iași, 1986, pag. 38

8. Nicolae Volonciu, Tratat de procedură penală, vol. I, Ed. Paideia, Partea generală, București 1993, pag. 73-129