Ue Actiune Umanitara,interventia Umanitara,ajutorul Umanitar

Cuprins

Introducere ………………………………………………………………………………2

Cap.1. Aspecte generale cu privire la Uniunea Europeană………………………………………4

1.1 Constituirea Uniunii Europene……………………………………………………………………….4

Actul Unic European……………………………………………………………………………….4

Tratatul de la Maastricht………………………………………………………………………….6

Tratatul de la Amsterdam…………………………………………………………………………7

Tratatul de la Lisabona…………………………………………………………………………….8

Competențele Uniunii Europene……………………………………………………………..14

Valorile și obiectivele Uniunii Europene………………………………………………….14

Instituțiile Uniunii Europene…………………………………………………………………..15

Cap. 2. Comisia Comunităților Europene……………………………………………………………17

2.1Obiective……………………………………………………………………………………………………17

2.2 Rolul DG ECHO………………………………………………………………………………………..19

2.3 Consens european privind ajutorul umanitar.. ……………………………………………….20

Cap.3. Despre acțiunea umanitară în crizele umanitare-principalul instrument al politicii Uniunii Europene………………………………………………………………………………………22

Cap.4. Despre intervenția umanitară-respectarea principiilor umanitare, capacități de reacție în situații de criză……………………………………………………………………………………….28

Cap 5.Ajutoare umanitare-parte din ansamblul acțiunilor Uniunii Europene……………32

Cap.6 Studiu de caz: ajutor umanitar pentru Afganistan……………………………………….34

Concluzii………………………………………………………………………………………………………..37

Bibliografie…………………………………………………………………………………………………….39

INTRODUCERE

Ideea construcției unității europene a stat în atenția marilor puteri de pe acest continent și în secolele al XVIII-lea și al XIX-lea. La baza acestei idei a stat nevoia realizării unei structuri, care să apere interesele monarhilor din acest spațiu. Cronologic, în vederea atingerii acestui obiectiv, a fost încheiat Acordul European sau „Sfânta Alianță”, rezultat al Congresului de la Viena din 1815 potrivit căruia, în numele ideii existenței unei națiuni creștine situată deasupra tuturor națiunilor europene, Rusia, Prusia și Austria s-au angajat să acționeze în comun, în cazul în care mișcările de eliberare națională ar amenința liniștea altor state.

Acordul prin care a fost consfințită Alianța acestor puteri europene deține un loc considerabil în planul premiselor actualei construcții europene, întrucât prevedea și existența unui sistem instituțional, care funcționa prin metoda congreselor, inițial la nivelul monarhilor, iar ulterior, prin întâlniri ale miniștrilor sau ale ambasadorilor.

Referitor la istoricul constituirii Uniunii Europene, de la idee s-a trecut la faptă prin semnarea a 6 state europene a Tratatului care instituia prima Comunitate Europeană –CECO, la 28 aprilie 1951, la Paris. De la această dată începe evoluția către un sistem european individual, autonom, cu un spațiu propriu european în care a jucat un rol deosebit de important și sistemul instituțiilor.

Astfel, începând cu contextul internațional care a condus la apariția Comunităților Europene, se pune accent în cadrul lucrării pe delimitări de ordin conceptual: instituțiile Uniunii – în speță, Comisia Comunității Europene – personalitatea juridică a Uniunii, tratatele și rolul pe care l-au jucat în evoluția Uniunii, pilonii pe care se fundamentează Uniunea, atribuțiile sale, rolul avut în cadrul acțiunii umanitare, etc.

Detaliind, din punct de vedere structural, lucrarea este alcătuită din șase capitole astfel: primul capitol prezintă aspecte generale cu privire la Uniunea Europenă, de la tratatele de instituire până la valori, obiective, atribuții și instituții, al doilea capitol detaliază specificul, obiectivele și istoricul Comisiei Comunităților Europene, iar ultimele capitole sunt cele care fac, cel mai îndeaproape, referire la temă, abordând în contextul prezentului, statutul, rolul, componența și modalitatea de realizarea a acțiunii umanitare.

Ultimul capitol reprezintă un studiu de caz, în speță acțiunea umanitară în cadrul statului afgan.

Așadar, primele două capitole reprezintă o incursiune în istoricul înființării acestei acțiuni, amintind despre contextul politic și necesitatea înființării acesteia.

Ultimele două capitole, în mod complementar, adaugă informațiile precise cu privire la acțiunea umanitară, modalitatea de punere în practică a acesteia și tipurile de ajutor umanitar.

Lucrarea tratează teoretic și faptic acțiunile umanitare întreprinse de Uniunea Europeană de-a lungul timpului în conformitate cu Consensul european privind ajutorul umanitar.

CAP.1

ASPECTE GENERALE CU PRIVIRE LA UNIUNEA EUROPEANĂ

Construcția Uniunii Europene

1.1.1 Actul Unic European

În primul rând, Actul Unic European a intrat în vigoare la 1 iulie 1987 în urma conferinței interguvernamentale convocată de Consiliul European la Milano, dezbaterile durând 6 luni și finalizându-se cu adoptarea în unanimitate, la 17 februarie 1986, a Actului Unic European.

Din punct de vedere cronologic, evenimentele care s-au succedat până la semnarea Actului sunt următoarele: desemnat pentru a prelua, la 1 ianuarie 1985, președenția Comisiei Comunităților, fostul ministru Jacques Délors a considerat necesară implementarea unei Piețe Unice. Comisia a luat atunci inițiativa unei Cărți Albe întocmite de Lordul Cockfield, vicepreședintele său britanic. În acest document se precizau obstacolele ce urmează a fi depășite pentru instaurarea unei piețe interne, spațiu fără frontiere.

Aceste perspective interesau Marea Britanie și Danemarca, state care nu puteau la momentul respectiv, să se opună modificărilor instituționale necesare realizării sale. Reunit la Milano în mai 1985, Consiliul European a aprobat Cartea Albă redactată de Comisie și a decis, fără a merge până la redactarea unui nou tratat, la revizuirea tratatelor în conformitate cu articolul 236 din Tratatul CEE. Conferința interguvernamentală deschisă la 9 septembrie 1985 la Luxemburg a dus la semnarea în câteva luni a unui nou tratat.

Semnarea Actului Unic de către miniștrii Afacerilor Externe la Luxemburg s-a făcut în două etape. La 17 februarie 1986, nouă state din cele douăsprezece și-au depus semnătura – Belgia, Franța, Germania, Luxemburg, Marea Britanie, Portugalia, Spania și Olanda.

A doua etapă este reprezentată de referendumul organizat la 27 februarie finalizat cu semnarea ministrului danez, a celui italian și grec.

Acest act este semnat din dorința de a transforma ansamblul relațiilor dintre statele Comunității Europene într-o Uniune Europeană funcționând după propriile reguli, după principiul cooperării în sfera politicii externe.

Modificările pe care le presupune acest act sunt: introducerea Pieței Unice Europene, extinderea competențelor instituțiilor comunitare și Cooperarea Politică Europeană, în contextul în care Actul Unic European a revizuit Tratatul de la Roma și alte tratate originale.

De asemenea, s-a promovat democrația, bazându-se pe drepturile fundamentale recunoscute în constituțiile și legile statelor membre, în Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și în Carta socială europeană, în special libertatea, egalitatea și justiția socială.

Tot Actul Unic European a însemnat recunoașterea oficială a Comunității Europene și a introdus votul cu majoritate calificată ca modalitate de exersare a voinței membrilor instituțiilor europene.

Privitor la situația Consiliului European în cadrul Actului Unic European art.2 prevede:„ Consiliul European reunește șefii de stat și de guvern ai statelor membre și președintele Comisiei Comunității Europene. Aceștia sunt asistați de miniștrii de externe și de un membru al Comisiei. Consiliul European se reunește de cel puțin două ori pe an.”

Acestea sunt primele precizări în legătură cu Consiliul European, precizări care ulterior vor fi modificate.

Cu toate acestea, Actul Unic European a însemnat recunoașterea juridică a Consiliului European dar într-o formulă ambiguă, interpretabilă. Drept expemplu concludent îl reprezintă articolul 2 din Actul Unic European, ambiguu formulat care precizează o dublă natură a Consiliului European: de organ de cooperare politică europeană și de Consiliu al comunităților.

Interpretarea acestui articol poate însemna că institutia Consiliul European îndeplinește mai multe funcții: în primul rând, în calitate de organ interguvernamental, coordonează statele membre fără a încălca responsabilitățile sau competențele celorlalte instituții comunitare, în altă ordine de idei poate fi considerat o altă formă a Consiliului de miniștrii deoarece s-au folosit două titulaturi diferite – în cadrul întrunirii de la Paris s-a folosit titulatura de Consiliul Comunității – iar în rezoluția privind Uniunea Europeană s-a folosit cea de Consiliu European.

Pe scurt, Actul Unic European include două componente: modificări ale tratatelor comunitare și instituționalizarea unei cooperări europene în materie de politică externă. Acestea sunt precedate de scurte dispoziții comune care se limitează la instituționalizarea Consiliului European, organ de stimulare a Comunităților și a cooperării politice, fără a preciza nici rolul lui, nici competențele sale.

Nu există o definiție a funcțiilor și puterilor Consiliului European. Refuzul de a integra Consiliul European în sistemul comunitar se manifestă prin faptul că articolul 31 exclude Titlul I al Actului Unic European de sub competența Curții de Justiție a Comunităților, precum și prin articolul 32 care implică faptul că dispozițiile din Titlul I nu aduc atingere tratatelor comunitare.

Tratatul de la Maastricht privind instituirea Uniunii Europene

Pentru Comunitatea Europeană, Tratatul de la Maastricht este definitoriu, întrucât odată cu adoptarea sa, s-a trecut de la o comunitate, cu obiective strict economice la o uniune politică. Tratatul de instituire a Uniunii Europene, adoptat la Summitul de la Maastricht, desfășurat în februarie 1992, a fost semnat la data de 7 februarie 1992 și a intrat în vigoare la data de 1 ianuarie 1993, ca urmare a ratificării sale de către toate statele semnatare. Adoptarea tratatului a fost posibilă și datorită evoluției ideii de unitate europeană pe două planuri: O Uniune Economică și Monetară și o Uniune Politică.

Uniunea Economică și Monetară este rezultatul unui proces îndelungat și decisiv, care a stat în viziunea celor trei Comunități Europene.

Decisivă pentru realizarea unei asemenea Uniuni a fost Reuniunea la vârf de la Haga, din februarie 1969, în cadrul căreia s-a stabilit obiectivul principal al Comunităților Europene și anume, realizarea unei structuri, ale cărei fundamente au fost definite conceptual.

Conceptual, Uniunea Europeană se bazează pe patru fundamente: piața unică, care a devenit funcțională din ianuarie 1993, întărirea politicii de concurență, promovarea unei noi politici comunitare, precum cele care vizează ajustarea structurală și dezvoltarea regională și coordonarea politicii economice.

Conceptul de Uniune Monetară presupune crearea cadrului necesar garantării convertibilității totale și ireversibile a monedelor statelor membre, între ele, liberalizarea completă a mișs-a folosit cea de Consiliu European.

Pe scurt, Actul Unic European include două componente: modificări ale tratatelor comunitare și instituționalizarea unei cooperări europene în materie de politică externă. Acestea sunt precedate de scurte dispoziții comune care se limitează la instituționalizarea Consiliului European, organ de stimulare a Comunităților și a cooperării politice, fără a preciza nici rolul lui, nici competențele sale.

Nu există o definiție a funcțiilor și puterilor Consiliului European. Refuzul de a integra Consiliul European în sistemul comunitar se manifestă prin faptul că articolul 31 exclude Titlul I al Actului Unic European de sub competența Curții de Justiție a Comunităților, precum și prin articolul 32 care implică faptul că dispozițiile din Titlul I nu aduc atingere tratatelor comunitare.

Tratatul de la Maastricht privind instituirea Uniunii Europene

Pentru Comunitatea Europeană, Tratatul de la Maastricht este definitoriu, întrucât odată cu adoptarea sa, s-a trecut de la o comunitate, cu obiective strict economice la o uniune politică. Tratatul de instituire a Uniunii Europene, adoptat la Summitul de la Maastricht, desfășurat în februarie 1992, a fost semnat la data de 7 februarie 1992 și a intrat în vigoare la data de 1 ianuarie 1993, ca urmare a ratificării sale de către toate statele semnatare. Adoptarea tratatului a fost posibilă și datorită evoluției ideii de unitate europeană pe două planuri: O Uniune Economică și Monetară și o Uniune Politică.

Uniunea Economică și Monetară este rezultatul unui proces îndelungat și decisiv, care a stat în viziunea celor trei Comunități Europene.

Decisivă pentru realizarea unei asemenea Uniuni a fost Reuniunea la vârf de la Haga, din februarie 1969, în cadrul căreia s-a stabilit obiectivul principal al Comunităților Europene și anume, realizarea unei structuri, ale cărei fundamente au fost definite conceptual.

Conceptual, Uniunea Europeană se bazează pe patru fundamente: piața unică, care a devenit funcțională din ianuarie 1993, întărirea politicii de concurență, promovarea unei noi politici comunitare, precum cele care vizează ajustarea structurală și dezvoltarea regională și coordonarea politicii economice.

Conceptul de Uniune Monetară presupune crearea cadrului necesar garantării convertibilității totale și ireversibile a monedelor statelor membre, între ele, liberalizarea completă a mișcărilor de capital și integrarea piețelor bancare și a celorlalte piețe financiare, eliminarea marjelor de fluctuație și fixarea irevocabilă a parităților monetare.

Uniunea Politică, în viziunea inițiatorilor acestei structuri, ar fi avut ca obiective organizarea într-un mod cât mai coerent și solidar a relațiilor dintre statele membre, precum și formele de cooperare ce trebuie adoptate în cadrul Comunității.

Negocierea privind textul Tratatului a avut loc în cadrul Reuniunilor la vârf care s-au desfășurat la Maastricht, în perioadele 9-10 decembrie 1991 și în primele zile ale lunii februarie 1992.

Particularitatea acestui Tratat constă în faptul că prin acest instrument s-a creat o Uniune Europeană, fondată pe Comunitățile Europene existente și completată cu noi forme de cooperare, inclusiv în plan politic. Dispozițiile Tratatului presupun trei piloni ai Comunității Europene:

Primul pilon constă în instituțiile unificate ale celor trei Comunități Europene;

Al doilea pilon este reprezentat de politicile externe și de securitate comună – P.E.S.C;

Al treilea pilon se referă la cooperarea în domeniul justiției și al afacerilor interne I.A.I.

Tratatul de la Amsterdam

Alături de Actul Unic European și Tratatul de la Maastricht, Tratatul de la Amsterdam reprezintă a treia revizuire importantă a tratatelor institutive, întrucât prin acest document comunitar s-a reușit obținerea unor soluții pentru eliminarea unora dintre obstacolele pe care le întâmpina Comunitatea Europeană în cadrul procesului de implementare a politicilor promovate și continuarea democratizării în plan decizional al instituțiilor comunitare existente.

Tratatul de la Amsterdam este rezultatul negocierilor ce au avut loc în cadrul Conferinței Guvernamentale începută la Torino în 1996 și finalizată cu semnarea acestui document în 1997, intrat în vigoare la 1 mai 1999.

Obiectivele Tratatului:

Extinderea procedurii codeciziei Parlamentului European, în sensul participării sale alături de Consiliu la adoptarea deciziilor din competența acestuia;

Creșterea ponderii votului în Consiliu a statelor mai mari astfel încât alianțele statelor mai mici să nu depășească voturile acestora și alocarea locurilor în Comisia Europeană, pentru a fi reprezentate toate statele;

S-a creat funcția de Înalt Reprezentant pentru politica externă și de securitate comună.

Particularitățile Tratatului constau în faptul că dispozițiile sale au adus unele completări la dispozițiile Tratatului de la Maastricht, precum eliminarea ultimelor obstacole în calea liberei circulații a persoanelor, a bunurilor și serviciilor, ca urmare a unei mai bune colaborări dintre state în cadrul Europolului.

Tratatul de la Lisabona

Eșecurile întâmpinate ca urmare a refuzului ratificării proiectului Tratatului constituțional de către Franța și Țările de Jos și amânarea sine die a referendumului programat de Marea Britanie, au determinat statele membre ale Uniunii Europene și instituțiile europene să adopte o strategie alternativă pentru a urgenta apariția unui nou act comunitar, care să fie acceptat de către toți factorii de decizie politică.

În acest sens, decidenții acelorași state au ajuns la o concluzie și anume ca Tratatul să fie clădit, în general, pe conținutul Constituției Europene, din care să fie înlăturate prevederile controversate, inclusiv titlul „Constituție” respins de o parte a populației europene datorită simbolismului.

Terminologia folosită în cadrul acestui tratat este mai neutră decât cea folosită în Proiectul Tratatului Constituțional, sub aspectul evocării caracteristicilor federale.

Cunoscut inițial sub numele de Tratatul de Reformă, Tratatul de la Lisabona – tratat internațional – a modificat cele două tratate constituente, de bază, ale formării Uniunii Europene: Tratatul privind Uniunea Europeană – Tratatul de la Maastricht – și Tratatul de instituire a Comunității Economice Europene – Tratatul de la Roma.

La data de 13 decembrie 2007, tratatul a fost semnat de statele membre UE în număr de 27.

Intrat în vigoare la 1 decembrie 2009, Tratatul de la Lisabona cuprinde, pe scurt, următoarele modificări ale articolelor prevăzute:

Instituirea unei personalități juridice unice, este vorba despre înlocuirea Comunității Europene cu Uniunea Europeană, instituție de sine stătătoare, cu drepturi și obligații. Așadar, Tratatul de la Lisabona, tratat care instituie Uniunea Europeană, funcționează sub desfășurarea activității acesteia.

Președintele Consiliului European – principala misiune a acestui președinte este aceea de a asigura buna funcționare și continuitatea activităților Consiliului European, fiind în același timp, un reprezentant extern al Uniunii în chestiunile legate de politica externă și de securitate comună. Funcția de Președinte al Consiliului European nu este compatibilă cu un mandat național.

Herman Van Rompuy a fost ales drept președinte al Consiliului European pentru un mandat de doi ani și jumătate, cu posibilitate de prelungire doar o singură dată.

În caz de împiedicare sau de culpă gravă, Consiliul European poate pune capăt mandatul președintelui în conformitate cu aceeași procedură.

Președintele Consiliului European are următoarele atribuții:

(a) „prezidează și impulsionează lucrările Consiliului European;

(b) asigură pregătirea și continuitatea lucrărilor Consiliului European, în cooperare cu președintele Comisiei și pe baza lucrărilor Consiliului Afaceri Generale;

(c) acționează pentru facilitarea coeziunii și a consensului în cadrul Consiliului European;

(d) prezintă Parlamentului European un raport după fiecare reuniune a Consiliului European.

Președintele Consiliului European asigură, la nivelul său și în această calitate, reprezentarea externă a Uniunii în probleme referitoare la politica externă și de securitate comună, fără a aduce atingere atribuțiilor Înaltului Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politica de securitate.

Președintele Consiliului European nu poate exercita un mandat național.”

Înaltul reprezentant al Uniunii Europene în afacerile externe și politica de securitate comună

Funcția de Înalt Reprezentant al Uniunii Europene presupune trei tipuri de responsabilități: acesta este, în același timp, împuternicit al Consiliului European în problemele de afaceri externe și politica de securitate, președintele Consiliului de Afaceri externe și vice-președintele Comisiei. De asemenea, acesta trebuie să reprezinte Uniunea Europeană în domeniul afacerilor externe și a politicii de securitate pe scena internațională. Această ultimă responsabilitate scoate în evidență coerența și unitatea acțiunilor întreprinse de Uniunea Europeană ca și instituție, dar și rolul ei. Înaltul Reprezentant prezidează Consiliul de Afaceri Externe.

În prezent, Chatrine Ashton a fost investită cu această funcție de către Comisia europeană, investită de Parlamentul European și aleasă prin votul Colegiului, cu un mandat de 5 ani care coincide cu cel al Comisiei Europene.

Pentru exersarea atribuțiilor sale, Înaltul Reprezentant va fi sprijinit de Serviciul European în activitatea pe plan extern și are autoritatea asupra a 130 de delegații ale Uniunii Europene în țările terțe, în egală măsură alături de organizații internaționale.

Instituirea unui nou departament european vizând acțiunile pe plan extern

Tratatul de la Lisabona a instituit un nou departament privind acțiunile pe plan extern, care colaborează cu cele diplomatice ale statelor membre, și care este alcătuit din funcționari publici, membri ai Secretariatului Consiliului și Comisiei, dar și din funcționari ale departamentelor diplomatice la nivel național.

Modul de organizare și de funcționare a departamentului este fixat printr-o decizie a Consiliului European. Acesta din urmă, aderă la propunerea Înaltului Reprezentant, după consultarea cu Parlamentul European și aprobarea Comisiei Europene.

Majoritate calificată la Consiliul European
Până în prezent, în cazul în care Consiliul a votat cu o majoritate calificată, voturile alocate fiecărui stat membru, a fost predeterminată de tratatul în sine (adică o scară de 29 de voturi pentru fiecare dintre statele membre mai mari patru, 3 voturi pentru cel mai mic). Acest sistem va continua să se aplice până în noiembrie 2014. Din acel moment, definirea unei majorități calificate prin care Consiliul va adopta multe dintre acțiunile sale (cu excepția cazului în care tratatul prevede în mod expres în unanimitate sau cu majoritate simplă) va fi diferită: va fi o dublă majoritate pentru ca un act să fie adoptat, trebuie să se obțină votul afirmativ a cel puțin 55% dintre statele UE (din 27, 15 state membre) și de cel puțin 65% din populația UE.

Minoritatea de blocare trebuie să cuprindă cel puțin patru state membre. Cu toate acestea, din noiembrie 2014 până în martie 2017, fiecare stat membru poate solicita în continuare aplicarea sistemului actual de ponderare a voturilor.
De asemenea, reținem faptul că, Consiliul se întrunește în ședințe publice obligatorii atunci când deliberează și votează legislația europeană.

Procedura de decizie comună

Aceasta este procedura legislativă ordinară numit codecizie cu Parlamentul European, cu o majoritate calificată a Consiliului European. Această procedură se extinde la patruzeci de domenii, care sunt cele mai importante, cele referitoare la justiție și afaceri interne. Rămân în stadiu de vot în unanimitate în cadrul Cosiliului European domenii cum ar fi: impozitarea, securitatea socială, politica externă, ​​de apărare, cooperarea polițienească operațională, etc.

Stabilirea numărului de deputați
Numărul de deputați nu poate depăși 751, iar repartizarea mandatelor între statele
membre urmează un principiu al proporționalității degresive.Tratatul prevede, de asemenea, că fiecare stat membru nu trebuie să fie reprezentat de mai puțin de 6 deputați sau mai mult de 96 de deputați.

Un nou rol pentru parlamentele naționale
Parlamentele naționale au la dispoziție opt săptămâni pentru a examina proiectele legislative europene. Dacă parlamentele reprezintă o treime (sau un sfert în domeniul „Justiție și Afaceri Interne") să fie în opoziție cu aceste proiecte legislative , Comisia le va revizui.

În plus, în cazul în care pentru un act supus codecizie mai mult de jumătate din parlamentele naționale se opun, legiuitorului european (majoritatea Parlamentul European sau 55% din voturi în Consiliul European ) trebuie să decidă dacă continuă sau nu procesul legislativ. Parlamentele naționale vor intenta recurs, de asemenea, la Curtea de Justiție a
Uniunii Europene în cazul în care ele consideră că legislația UE este contrară principiului subsidiarității.

Drept de inițiativă pentru cetățeni

Un milion de cetățeni pot, sub drept de semnătură, să invite Comisia Europeană să prezinte o propunere privind orice domeniu de competență a Uniunii Europene.

Carta de drepturi fundamentale

Tratatul de la Lisabona oferă cartei aceeași valoare juridică cu cea a tratatelor.

De asemenea, detaliem faptul că Tratatul de la Lisabona de modificare a Tratatului privind Uniunea Europeană și a Tratatului de instituire a Comunității Europene a fost semnat în capitala portugheză la 13 decembrie 2007 de reprezentanții celor douăzeci și șapte de state membre. Tratatul a intrat în vigoare la 1 decembrie 2009, după ce a fost ratificat de toate statele membre.

Tratatul privind Uniunea Europeană cuprinde o dispoziție care permite revizuirea tratatelor: articolul 48 prevede că oricare stat membru, Parlamentul European sau Comisia poate prezenta Consiliului proiecte de revizuire a tratatelor. Aceste proiecte se transmit Consiliului European de către Consiliu și se notifică parlamentelor naționale; în cazul în care Consiliul European își exprimă acordul, președintele Consiliului European convoacă o Convenție compusă din reprezentanți ai parlamentelor naționale, ai șefilor de stat sau de guvern ai statelor membre, ai Parlamentului European și ai Comisiei. Convenția analizează proiectele de revizuire și adoptă prin consens o recomandare adresată unei Conferințe interguvernamentale (CIG), care este convocată de președintele Consiliului. Consiliul European poate astfel decide, cu majoritate simplă și cu aprobarea Parlamentului European, să nu convoace Convenția în cazul în care amploarea modificărilor nu o justifică. În acest caz, Consiliul European stabilește mandatul pentru o CIG, care este apoi convocată de președintele Consiliului. Astfel, în toate cazurile, este convocată o CIG compusă din toate statele membre (precedată sau nu de o Convenție) și orice modificare a tratatelor trebuie întotdeauna să fie ratificată de toate statele membre în conformitate cu normele lor constituționale.

Tratatul de la Lisabona este cel mai recent dintre tratatele care, în trecut, au modificat tratatele în baza cărora au fost instituite Comunitățile și Uniunea Europeană, precum Actul Unic European (1986), Tratatul privind Uniunea Europeană (Maastricht) (1992), Tratatul de la Amsterdam (1997) și Tratatul de la Nisa (2001).

Cu toate acestea, Tratatul de la Lisabona a întâmpinat greutăți în cadrul porcesului de ratificare, ca urmare a organizării pentru a doua oară a referendumului de către Irlanda, referendum care a avut loc în 2009. Spre deosebire de Tratatul Constituțional care a eșuat în urma rezultatelor referendumurilor organizate în vara lui 2005 de către Franța și Țările de Jos, Tratatul de la Lisabona nu este un tratat care să abroge și să înlocuiască dreptul comunitar existent, ci doar aduce niște modificări tratatelor deja existente. Tocmai de aceea a primit și denumirea de “Tratat de Reformă”.

Prin același tratat, Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, proclamată la 7 decembrie 2000 și adoptată la 12 decembrie 2007, dobândește valoare juridică asemeni tratatelor și Uniunea Europeană aderă la Convenția Europeană de apărare a drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Tratatul de la Lisabona integrează în Uniune fosta Comunitate Europeană, și totodată definește mai clar spațiu de libertate, securitate și justiție, în sensul că Pilonul al Treilea, cel care privește problemele legate de cooperarea polițienească și judiciară în materie penală au fost incluse în Pilonul Unu, care reglementează politicile legate de libera circulație a persoanelor – vize, pașaport, azil, imigrare etc.

După cum am precizat în enumerarea modificărilor aduse, semnificative sunt cele legate de sistemul instituțional al Uniunii precum și de competențele atribuite acestora, și competențele atribuite Uniunii și statelor membre.

Obiectivele vizând atașamentul pentru drepturile sociale fundamentale, protecția și ameliorarea calității vieții sunt următoarele:

Democratizarea și transparența acțiunilor și măsurilor adoptate;

Eficientizarea acțiunilor întreprinse de către instituțiile Uniunii, inclusiv prin metode de lucru utilizate, precum și o mai bună prioritate a domeniilor de competență;

Constituirea unei Europe a drepturilor, valorilor, solidarității și siguranței care promovează valorile Uniunii, introducerea Cartei Drepturilor fundamentale în dreptul primar european, prevederea a noi mecanisme de solidaritate și asigurarea unei mai bune protecții a cetățenilor europeni;

Promovarea continuă a rolului Europei pe scena internațională, inclusiv printr-o politică care va răspunde exigențelor specifice acțiunilor întreprinse de organizațiile internaționale.

Competențele Uniunii Europene

Competențele exclusive sunt acelea care conferă exclusiv dreptul Uniunii Europene de a legifera, cu excepția situațiilor în care statele sunt mandatate expres cu acest atribut de către Uniune. Domeniile sunt: Uniunea Vamală, regulile de concurență din domeniul pieței interne a U.E, politica monetară față de țările care au adoptat moneda comună EURO, politica comercială comună, conservarea resurselor piscicole în cadrul politicii comune de pescuit și încheierea anumitor categorii internaționale.

Competențele mixte sunt cele care conferă statelor membre dreptul de a legifera atunci când Uniunea nu și-a exercitat un asemenea drept sau a renunțat expres la dreptul de legiferare într-un anumit domeniu. Asemenea competențe sunt cele mai numeroase, din rândul lor, amintim: piața internă, agricultura, transport, energie, protecția mediului, protecția consumatorilor, securitate și justiție, politici sociale etc.

Uniunii Europene îi sunt conferite și competențe prin care sunt sprijinite, coordonate sau suplimentate acțiunilor statelor-membre fără ca acțiunea Uniunii să poată conduce la armonizarea reglementărilor naționale. Amintim domenii precum: sănătatea, educația, formarea profesională, tineret și sport, industrie, cultură, etc.

1.3 Valorile și obiectivele Uniunii Europene

După cum a rezultat din dispozițiile Tratatului de la Lisabona, Uniunea Europeană se întemeiază pe valorile: respectării demnității umane, a libertății, democrației, egalității, statului de drept și a drepturilor omului, inclusiv a drepturilor persoanelor care aparțin minorităților, a respectării bogăției diversității sale culturale și lingvistice, protejării și dezvoltării patriotismului cultural european.

Asemenea valori sunt comune statelor membre ale Uniunii Europene ale căror societăți se fundamentează pe pluralism, nediscriminare, toleranță, justiție, solidaritate și egalitate între femei și bărbați.

Cât privește obiectivele Uniunii Europene, ele s-au modificat, de la cel inițial de dezvoltare și extindere a integrării sectoriale în integrarea și în plan politic, fapt împlinit odată cu adoptarea Tratatului de la Maastricht și reconfirmat de Tratatul de la Lisabona.

Actualele obiective ale Uniunii sunt:

Dezvoltarea durabilă a Europei întemeiată pe o creștere economică echilibrată și pe stabilitatea prețurilor, pe o economie socială de piață cu grad mare de competitivitate, care tinde spre ocuparea deplină a forței de muncă și spre porgres social, îmbunătățirea calității mediului și promovarea progresului științificși tehnic;

Promovarea coeziunii economice, sociale și teritoriale, precum și solidaritate statelor membre;

Combaterea excluziunii sociale și discriminărilor, consolidarea mecanismelor de promovare a justiției și protecției sociale, a egalității între femei și bărbați, a solidarității între generații și protecției drepturilor copilului;

În cadrul relațiilor cu colectivitatea internațională, Uniunea afirmă și promovează interesele cetățenilor ei;

Promovarea păcii, valorilor Uniunii și bunăstarea popoarelor sale.

1.4 Instituțiile Uniunii Europene

Obiectivele Comunităților Europene nu pot fi atinse decât prin intermediul instituțiilor. Chiar dacă există și alte organisme menite să dezvolte funcții în acest sens, chiar dacă statele membre au și ele obligații de acest sens, instituțiile comunitare sunt responsabile direct.

Aceste instituții sunt:

Parlamentul European;

Comisia Europeană;

Consiliul;

Curtea de Justiție;

Curtea de Conturi;

Banca Centrală Europeană.

O particularitate a acestor instituții este faptul că membrii lor sunt aleși sau numiți de către statele membre sau corpul electoral al acestora, dar niciodată de către membrii altei instituții comunitare, ceea ce le garantează independența reciprocă și asigură menținerea echilibrului de puteri.

Instituțiile sunt comune Uniunii Europene, în sensul că aceasta nu are un cadru instituțional distinct de cel comunitar.

Trebuie precizat că atunci când aceste instituții acționează împreună în cadrul TUE vor adopta măsurile – Pozițiile și Acțiunile Comune – prevăzute în TUE dar nu vor adopta actele tipice ale acestor instituții înțelese ca instituții comunitare.

Identitatea din cadrul instituțional al UE și cel comunitar este consfințită prin art.c1 TUE, unde se semnalează că: „Uniunea va avea un cadru instituțional unic care va garanta coeziunea și continuitatea acțiunii sale în scopul atingerii obiectivelor acesteia, respectând și dezvoltând acquis-ul comunitar”

Faptul că fiecare instituție va acționa, după caz, în funcție de tratate este recunoscut în art.E TUE, unde: „PE, Consiliul, Comisia, Curtea de Justiție își vor exercita competențele în condițiile și scopurile prevăzute în dispozițiile Tratatelor Constitutive ale Comunităților Europene și ale tratatelor ce le-au modificat, cât și în Tratatul Uniunii Europene.”

În cazul Consiliului – instituția care adoptă cu cea mai mare frecvență deciziile rezultate din exercitarea competențelor prevăzute în TUE – aceasta și-a modificat denumirea în Consiliu al Uniunii. Nici Comisia, nici Curtea de Justiție nu au trecut la denumirea de Comisie sau de Curte a Uniunii, rămânând la cele anterioare.

CAP.2

COMISIA COMUNITĂȚILOR EUROPENE

Comisia Comunităților Europene este o altă instituție comunitară a cărei organizare se regăsește în dreptul primar. Comisia este formată din persoane desemnate, de comun acord, de către guvernele statelor membre, aceasta trebuind să beneficieze odată cu adoptarea TUE și de încrederea PE.

Comisia, împreună cu Consiuliul PE, Curtea de Justiție și Curtea de Conturi, este una dintre instituțiile pe care Tratatele Constitutive le face responsabile cu îndeplinirea obiectivelor comunitare.

2.1 Obiective

Îndeplinirea obiectivelor Tratatelor Constitutive – obiectivele Comisiei apar reglementate în art. 155 TCE astfel: „Comisia veghează la aplicarea corectă a Tratatelor și a dreptului comunitar, participă la elaborarea actelor normative ale Consiliului, adoptă Recomandări și Avize.”

Art.155 pare a indica în ceea ce privește competențele Comisiei faptul că acestea se referă la garantarea funcționării și dezvoltării pieței comune, adică a unuia dintre cele trei instrumente ale CE.

Competențele Comisiei în apărarea și impulsionarea dreptului comunitar – aceasta trebuie să vegheze asupra corectei aplicări a dreptului comunitar, ea fiind cea mai reprezentativă instituție comunitară abilitată cu urmărirea infracțiunilor comise, în acest sens, de alte instituții, state membre sau parteneri. Această misiune a Comisiei se regăsește în art.155, 124 TCE și TCEEA.

Art.169 și 141 TCE și TCEEA recunosc capacitatea Comisiei de a sesiza Curtea de Justiție în cazul neîndeplinirii dreptului comunitar. În cazul TCEEA, art.88 recunoaște doar dreptul Comisiei de a constata neîndeplinirea dreptului comunitar.

Comisia poate denunța neîndeplinirea obligațiilor rezultate din dreptul comunitar și în numele particularilor – care nu se pot adresa direct Curții de Justiție – dacă aceștia o sesizează, atât pentru cazul în care cei reclamați sunt state membre, cât și pentru cel care sunt instituții comunitare. Comisia are inițiativă, de asemenea, în procesul de adoptare a actelor de îndeplinire a dreptului comunitar. Dreptul comunitar se bazează pe următoarele principii:

Comisia elaborează actul normativ;

Consiliul sau Consiliul împreună cu PE se pronunță asupra acestuia;

În afara excepțiilor prevăzute în mod expres, Consiliul sau PE nu pot adopta acte normative dacă acestea nu au la bază propunerea Comisiei.

Competențele Comisiei în sfera legislativă – Comisia are competență în elaborarea propunerilor de acte normative, aprobate mai apoi de Consiliu sau de Consiliu împreună cu PE. Comisia poate adopta Regulamente sau Directive. Participarea Comisiei la puterea legislativă comunitară se realizează prin adoptarea Regulamentelor de aplicare, adică a regulamentelor ce dezvoltă și concretizează Regulamentele de bază ale Consiliului, care la rândul lor dezvoltă și concretizează dreptul primar. Este vorba despre competența prevăzută în art.145 TCE.

Competențele executive ale Comisiei – Comisia emite Decizii pentru CEA sau CEEA – art 189 TCE și 161 TCEEA – sau Decizii Particulare, art.14 TCECA pentru CECO,CECA. Comisia are competență în emiterea unor astfel de acte normative dacă există referiri explicite în acest sens sau în cazul în care Consiliul conform art 145 TCE, deleagă această competență Comisiei. Competențele executive specifice Comisiei se datorează caracterului permanent și a resurselor materiale și umane proprii.

Competențe bugetare ale Comisiei – conform art.78, 203, 177 TCECA, TCE și TCEEA, Comisia are competența de a prezenta spre aprobarea Consiliului Ante-proiectul de buget. Odată aprobat acest buget, Comisia este responsabilă pentru execuția acestuia.

Competențe internaționale ale Comisiei – Comisia are rolul de a reprezenta Comunitățile Europene în fața statelor membre, a statelor terțe și a organizațiilor internaționale. În afara acestei competențe de reprezentare, Comisia recomandă Consiliului realizarea de acorduri cu state terțe sau organizații internaționale.

2.2 Rolul DG ECHO

DG ECHO a fost înființată în scopul centralizării acțiunilor de ajutor umanitar ale Comisiei și, prin urmare, al organizării mai eficiente a acestora. DG ECHO nu implementează programe de asistență propriu-zise; aceasta finanțează operațiuni prin intermediul a peste 200 de parteneri (ONG-uri, Agenții ONU, Organizații internaționale, precum Crucea Roșie/Semiluna Roșie).

Sarcina principală a DG ECHO este să se asigure că bunurile și serviciile umanitare obținute prin intermediul acestor parteneri ajung la populațiile vulnerabile din zonele de criză în mod eficient și rapid, că acestea sunt livrate în funcție de necesitățile reale și asigurând o gestionare financiară eficientă.

Rapiditatea livrării ajutoarelor este facilitată de prevederile speciale din Regulamentul financiar și normele sale de aplicare, permițând astfel Comisiei să ia decizii de urgență privind finanțarea ajutoarelor. Prin aceste decizii se poate aproba acordarea unei sume de până la 3 milioane EUR în 72 de ore și până la 10 milioane EUR în 10 zile în cadrul activităților umanitare prin procedurile bugetare rapide la apariția unei catastrofe umanitare. În plus, partenerii DG ECHO (peste 200) au semnat fie un Acord-cadru de parteneriat (ACP, pentru ONG-uri și Organizații Internaționale) fie un Acord-cadru financiar și administrativ (ACFA, pentru Agențiile ONU). Aceste acorduri contractuale ex ante au facilitat și urgentat alocarea resurselor, promovând în același timp responsabilitatea partenerilor DG ECHO.

DG ECHO acordă asistență financiară exclusiv pe baza evaluărilor nevoilor umanitare, cu respectarea strictă a principiilor fundamentale umanitare de umanitate, neutralitate, imparțialitate și independență. În acest scop, DG ECHO a dezvoltat propria metodologie bazată pe o abordare dublă: clasificarea analitică a țărilor terțe în funcție de vulnerabilitatea generală a acestora, adaptată la evaluarea pe teren efectuată de către experții DG ECHO, care prezintă de asemenea importanță în identificarea rapidă a partenerilor adecvați și a proiectelor care să satisfacă nevoile existente.

Implementarea acțiunilor umanitare este urmată de monitorizarea la fața locului a partenerilor și a proiectelor sale de către DG ECHO, pentru a garanta o gestionare financiară eficientă și că resursele alocate au fost utilizate în scopul prevăzut. Unitatea de evaluare a DG ECHO, înființată în 1996, a contribuit la consolidarea monitorizării și la eficientizarea activităților umanitare ale CE.

Asistența DG ECHO vizează, de asemenea, împreună cu alte instrumente de ajutorare, să faciliteze revenirea populației într-o situație de autosuficiență oriunde și oricând este posibil și să permită eliminarea progresivă a finanțării umanitare în condiții bune. În acest context, DG ECHO este implicată în mod activ în implementarea unei strategii de corelare între ajutorul social, reabilitare și dezvoltare („LRRD”).

Dincolo de activitatea principală de finanțare a intervențiilor umanitare, DG ECHO se ocupă și cu aspecte legate de sprijinirea furnizării și calitatea ajutorului umanitar. DG ECHO:

— menține relațiile sale active cu alte instituții, cu statele membre și cu organizațiile internaționale, în vederea consolidării politicii umanitare;

— promovează respectarea dreptului umanitar internațional și a principiilor umanitare și apărarea spațiului umanitar;

— a dezvoltat o politică de siguranță și securitate pentru personalul DG ECHO implicat în furnizarea ajutorului umanitar;

— cooperează cu programele de formare, precum Rețeaua de ajutor umanitar (NOHA), și acordă asistență tehnică partenerilor săi;

— promovează conștientizarea publicului față de problemele umanitare din Europa și din alte locuri.

În vederea realizării diverselor sale sarcini, DG ECHO s-a dezvoltat de-a lungul anilor și, în prezent, aceasta are 200 de funcționari care lucrează în sediile sale de la Bruxelles, plus 100 de experți pe teren și 250 de agenți locali care lucrează în cele aproximativ 40 de birouri de sprijin ale sale din țările terțe.

2.3 Consensul european privind ajutorul umanitar

Având în vedere situația dezastrelor naturale și a problemelor sociale asociate secolului al XXI-lea, contextul internațional a inițiat ajutorul umanitar în vedere susținerii populației aflate în astfel de situații și soluționarea cazurilor umanitare.

Mai exact, Parlamentul European, Comisia și Consiliul ca instituții ale Uniunii Europene au semnat în 2007 Consensul european cu privire la ajutorul umanitar.

Prin adoptarea acestui consens se relevă, încă odată, rolul Uniunii Europene în cadrul dreptului umanitar internațional și nevoia de coordonare intensificată la nivelul UE, respectând în același timp rolul central de coordonare al Națiunilor Unite. Acesta subliniază, de asemenea, nevoia de mai multe resurse și faptul că ajutorul trebuie furnizat de către profesioniști în domeniu. De asemenea, acesta delimitează în mod clar rolul actorilor statali și, în special, al forțelor armate ale acestora, la care trebuie să se apeleze doar ca ultimă variantă pentru întâmpinarea nevoilor umanitare critice.

Consensul a fost urmat în 2008 de un Plan de acțiune prezentat de către Comisie, care include acțiuni concrete și măsurabile în fiecare dintre zone, plan salutat atât de către Consiliu, cât și de către Parlamentul European. Din partea sa, Consiliul a decis prelungirea și adaptarea mandatului Grupului său de lucru privind ajutoarele alimentare, denumit de la 1 ianuarie 2009 ca „Grupul de lucru pentru ajutoare umanitare și ajutoare alimentare”. Această decizie importantă, care trebuie considerată ca fiind una dintre consecințele imediate ale adoptării Consensului, va stabili în cele din urmă un forum corespunzător pentru dezbaterea regulată privind politica în cadrul Consiliului.

Astfel, actul în sine promovează principii precum:

Competență partajată: în domeniile cooperării și ajutorului umanitar, UE dispune de competență pentru a desfășura acțiuni și o politică comună, însă fără ca exercitarea acestei competențe să împiedice statele membre să își exercite propriile competențe;

Umanitate: orice persoană trebuie să beneficieze de un tratament uman în orice situație, în special persoanele cele mai vulnerabile;

Neutralitate: în cazul unui conflict armat sau al unui diferend, ajutorul nu trebuie să favorizeze o anumită parte a populației;

Imparțialitate: ajutorul umanitar trebuie oferit numai în funcție de necesitățile populației, fără a se face discriminare între persoane;

Independență: ajutorul nu trebuie să urmărească nicio finalitate politică, economică, militară sau de altă natură, unicul obiectiv fiind alinarea și prevenirea suferinței populației.

CAP.3

DESPRE ACȚIUNEA UMANITARĂ ÎN CRIZELE UMANITARE- PRINCIPALUL INSTRUMENT AL POLITICII UNIUNII EUROPENE

În ceea ce privește acțiunea umanitară promovată de Uniunea Europeană, trebuie menționat faptul că ultimii ani au creat contextul necesității implementării unor strategii de ajutor umanitar, având în vedere crizele umanitare sau dezastrele care au năpăstuit diferite națiuni: putem enumera aici câteva cazuri, precum Africa de Nord și Orientul Mijlociu, Africa Subsahariană, America Latină, Caraibe, Europa și Asia.

Astfel, Uniunea Europeană, în speță statele membre ale Comunității Europene, s-au mobilizat pentru a implementa o strategie de ajutor umanitar internațional. După cum am menționat în subcapitolul anterior, în acest context se stabilește conținutul Consensului european pentru ajutorul umanitar, document adoptat în anul 2007.

Principiile pe care le promovează Uniunea Europeană în cadrul acestui document sunt: respectarea drepturilor fundamentale ale omului, neutralitate, imparțialitate, independență și respectarea dreptului internațional umanitar, drept anexat drepturilor omului și ale refugiaților.

Scopul acțiunii umanitare întreprinse de Uniunea Europeană în situații de urgență este de a întreprinde măsuri perfect adaptabile situației de față, să protejeze viața, să prevină și să atenueze suferințele declanșate, să respecte demnitatea ființei umane, în cazul în care guvernele sau instituțiile administrative locale ale statelor respective nu fac față crizelor survenite.

Paragraful 100 din Consensul european prezintă rolul Comisiei de a înainta un plan de acțiune umanitară care să conțină măsurile concrete.

Pentru a-și pune în aplicare acest plan de acțiune, Uniunea Europeană este sprijinită de Națiunile Unite, de Crucea Roșie și de ONG-uri.

Structura planului de acțiune umanitară are scopul de a contura acțiuni clare și precise care contribuie la îndeplinirea scopului primordial, de acțiune umanitară colectivă – partenerii și Uniunea Europeană – respectând principiile vizate în Consensul european, cu precădere cele aparținând drepturilor omului, responsabilitatea protecției prin acțiuni civile și militare care intervin în situații de crize umanitare.

Cu alte cuvinte, planul de acțiune umanitară nu reia explicit principiile Consensului european, dar le promovează și le respectă întocmai, considerând, astfel, ca o parte complementară a acestui document, constituind în fapt textul de referință la nivel comunitar.

Structura planului de acțiune este împărțită în șase capitole astfel:

Capitolul I: expunerea și promovarea principiilor umanitare și a dreptului internațional;

Capitolul II: măsuri de întreprindere pentru implementarea ajutorului umanitar;

Capitolul III: consolidarea capacității de reacție;

Capitolul IV: consolidarea parteneriatului;

Capitolul V: consolidarea coerenței și coordonării;

Capitolul VI: continuitatea acțiunii de ajutor umanitar.

Acest plan de acțiune umanitară are o durată de aplicabilitate pentru cinci ani, începând cu al doilea semestru al anului 2008 – atunci când a fost elaborat prima oară.

Acest plan de acțiune se bazează pe inițiative în curs de desfășurare în zonele deja implicate în cooperare, de exemplu "Inițiativa pentru principiile și cele mai bune practici pentru ajutor umanitar "(GHD), implicând forumuri internaționale contacte bilaterale. În anumite domenii prevăzute în Planul de acțiune umanitară, expertiza va fi în mare parte furnizată de către organizațiile partenere.

Uniunea Europeană trebuie să asigure aplicarea acestui plan de acțiune în funcție de resursele disponibile, astfel încât un calendar s-a impus din necesitatea de a eșalona corect etapele de implementare ale acțiunii.

Majoritatea acțiunilor umanitare au fost programate pentru anul 2009 și sunt extinse până la sfârșit. În ceea ce privește, însă prioritatea acțiunilor, unele sunt mai complexe decât altele, unele necesită mai multe resurse și mai mult efort sau timp decât altele, dar acest lucru nu le reduce din importanță și din necesitatea implementării.

În acest sens, Comisia Europeană a întreprins măsuri de identificare a domeniilor, a situațiilor în care măsurile de ajutor umanitar aduc un plus de valoare practică și imediată.

Astfel, anumite măsuri de acțiune umanitară presupun etape multiple, în detaliu alcătuite, altele ajută la îmbunătățirea strategiei umanitare prin reforma sistemului sau întărirea cooperării tuturor statelor în acest sens.

Acțiunile prioritare cuprind domeniile care au nevoie de intervenție politică în ceea ce privește derularea lor operațională sau intervenția statelor membre. Acest lucru nu subminează însă rolul Uniunii Europene în stabilirea și punerea în aplicație a acțiunilor umanitare prioritare sau a celor suplimentare.

În ceea ce privește implementarea acestor acțiuni umanitare, este de la sine înțeles că aceasta revine ca sarcină Comisiei Europene dar și statelor membre ale Uniunii Europene care figurează, de altfel, în Consensul European pentru ajutorul umanitar.

Oficial, în anul 2006, Uniunea Europeană a furnizat 49,6% din totalul acțiunilor umanitare întreprinse. Contribuția sa privește în mod direct răspunsul comunitar, sau ajutorul umanitar furnizat de Direcția Generală pentru ajutor umanitar a Comisiei, dar și ajutorul bilateral, furnizat de statele membre.

Acesta este și motivul – sursa acțiunii umanitare – pentru care planul de acțiune umanitară înglobează generic sub numele Uniunii Europene, măsurile întreprinse pentru întrajutorare comunitară.

Ceea ce presupune în plus că decizia de acordare a ajutorului umanitar se face în condiții de colaborare a Comisiei Europene cu statele membre, în condiții de transparență și de precizare a resurselor limitate.

De asemenea, există și situații – așa cum prevede anexa planului de acțiune umanitară – în care Comisia Europeană întreprinde măsuri numai pentru Comunitatea Europeană.

Scopul acțiunii umanitare întreprinse de Uniunea Europeană este de a da coerență și consens măsurilor întreprinse, de a clarifica conceptul de ajutor umanitar și de a promova aderarea la principiile și valorile dreptului internațional.

Astfel, deși majoritatea măsurilor întreprinse, prevăzute în anexele planului de acțiune umanitară, vizează responsabilitatea Direcției Generale pentru Ajutor Umanitar al Comisiei Europene și Ministerele statelor membre responsabile cu ajutorul umanitar – în colaborare cu Parlamentul European și alți parteneri de drept – anumite acțiuni, în special cele care vizează capitolul unu și șase – implică alte servicii ale instituțiilor europene și ale guvernelor statelor membre, cum ar fi, de exemplu, cele care se ocupă cu relațiile externe.

De asemenea, trebuie precizat faptul că planul de acțiune conține indicatori de performanță pentru fiecare din măsurile întreprinse.

Astfel, acestă evaluare a rezultatelor acțiunilor întreprinse conforme cu Consensul european și cu planul de acțiune umanitară, realizată în mod regulat, permite Uniunii Europene să-și aprecieze eficacitatea în domeniul acțiunii umanitare și să ia măsuri în vederea performării acestui domeniu.

Evaluarea rezultatelor revine drept sarcină Comisiei Europene prin intermediul Direcției Generale de ajutor umanitar, statelor membre în colaborare cu Consiliul pe problema ajutorului umanitar și alimentar, și a Parlamentului European împreună cu partenerii oficiali.

O astfel de evaluare a planului de acțiune umanitară a avut loc în anul 2010.

În calitatea sa de cel mai important donator de ajutor umanitar de pe mapamond, Comisia Europeană, reprezentată de DG ECHO, are drept scop punerea în aplicație a principiilor trasate în Consensul european pentru ajutor umanitar și a planului de acțiune umanitară.

De asemenea, efortul Comisiei este susținut de statele membre în vederea asigurării eficacității și eficienței acțiunilor întreprinse.

Schematic, vom prezenta câteva dintre măsurile urmărite de Uniunea Europeană în cadrul planului de acțiune umanitară, măsuri cuprinse în anexele planului. Astfel:

În cadrul primului capitol, menționăm:

Acțiuni prioritare:

Organizarea unei conferințe internaționale în vederea informării asupra actualității dreptului internațional umanitar dar și asupra dificultăților punerii în practică a acțiunilor de ajutor umanitar;

Promovarea prin canale specifice Uniunii Europene (declarații, dialog politic și abordări comune) în ceea ce privește respectarea dreptului internațional, dreptului internațional umanitar, anexate celui al dreptului omului și a refugiaților;

Promovarea principiilor humanitare prin intermediul instituțiilor și guvernelor.

Acțiuni suplimentare și rezultatul lor:

A treizecea conferință a Crucii Roșii a prezentat măsuri concrete de aplicare a directivelor trasate;

Emiterea unor documente standard în ceea ce privește informarea asupra principiilor umanitare și scopului acestora, la nivel internațional, cât și stabilirea canalelor de comunicare către un public larg și diversificat.

Capitolul II:

Acțiuni prioritare:

Stabilirea cadrului metodologic pentru evaluarea situațiilor de criză sau identificare nevoilor umanitare;

Stabilirea programelor sectoriale:

Protecția copilului și situații de urgență;

Utilizarea spațiului sau a bunurilor pentru ajutorul umanitar;

Finanțarea intervențiilor în ceea ce privește bolnavii de HIV;

Măsuri strategice împotriva abuzurilor sexuale sau a discriminării sexuale, cât și protecția fondurilor;

Egalitatea femeie-bărbat în ceea ce privește integrarea în domeniul ajutorului umanitar;

Stabilirea bugetului comunitar;

Prezentarea situației politicii de ajutor umanitar din cadrul statelor membre ale Uniunii Europene;

Acțiuni suplimentare:

Stanilirea metodologiei, a indicatorilor și evaluarea concretă a situațiilor mai sus enumerate.;

Stabilirea stategiilor de acțiune umanitară în funcție de rezultat.

Capitolul III:

Acțiuni prioritare:

Realizarea unui studiu cartografic asupra zonelor afectate, și stabilirea modului în care ajutorul umanitar a contribuit la stabilitatea acestor zone;

Regândirea modalităților de acțiune umanitară ;

Îmbunătățirea strategiilor de acțiune umanitară;

Acțiuni secundare:

Promovarea și susținerea regulilor de acțiune umanitară în caz de situații de calamitate.

Capitolul IV:

Intensificarea participării Uniunii Europene în zonele afectate și atragerea de noi parteneri;

Integrarea noilor parteneri în sistemul de acțiune umanitară în baza respectării principiilor umanitare și a măsurilor specifice.

Acțiuni suplimentare:

Elaborarea planurilor de acțiune;

Stabilirea de relații cu ONG-uri sau cu Crucea Roșie;

Stabilirea legăturilor politice cu partenerii membri ai acțiunii umanitare.

Capitolul V:

Stabilirea grupelor civilo-militare în locurile sau zonele strategice în caz de urgență;

Reevaluarea financiară și stabilirea resurselor;

Stabilirea dialogului și a legăturilor strânse în caz de criză;

Evaluarea acțiunilor întreprinse și reconsiderarea rezultatelor scontate și a celor obținute pe teren.

Capitolul VI:

Emiterea unei strategii de acțiune umanitară pentru țările în curs de dezvoltare în vederea reducerii riscului de catastrofe;

Stabilirea unei liste cu numele țărilor prioritare în obținerea ajutorului umanitar;

Stabilirea strategiei de îmbunătățire a planului de acțiune umanitară;

Promovarea contactelor operaționale și a dialogului politic în vederea asigurării diminuării riscului de producere a catastrofelor.

CAP.4

DESPRE INTERVENȚIA UMANITARĂ- RESPECTAREA PRINCIPIILOR UMANITARE, CAPACITĂȚI DE REACȚIE ÎN SITUAȚII DE CRIZĂ

În ceea ce privește problema respectării principiilor comune, conform paragrafului 10 din Consensul european privind ajutorul umanitar, acestea privesc principiile umanității, neutralității, imparțialității și independenței.

Aceste principii fac inteligibil comportamentul Uniunii Europene în cadrul desfășurării acțiunilor umanitare pe teren și în implicarea politică.

Astfel, principiul umanității presupune că ajutorul umanitar respectă demnitatea tuturor victimelor, apără dreptul la viață și vizează segmentul de populație afectat de o situație de criză.

Neutralitatea presupune ca acțiunile întreprinse să nu favorizeze nicio parte implicată, fie că este vorba despre un conflict armat sau despre un alt gen de diferend. Acest principiu este detaliat în paragraful 12 al Consensului european și este completat de imparțialitate, ca și condiție respectată și promovată, în oferirea de ajutor umanitar, fără criterii de selecție bazate pe etnie, sex sau zone de proveniență.

Acest lucru presupune de asemenea faptul că obiectivele și acțiunile umanitare întreprinse de Uniunea Europeană sunt autonome, fără a fi influențate politic, economic, militar sau de altă natură, singurul scop urmărit fiind acela de a salva victimele din crizele umanitare survenite.

Cu toate acestea, trebuie stabilit faptul că acțiunile umanitare întreprinse de Uniunea Europeană nu reprezintă un instrument de gestionare a crizelor, ele pot fi gestionate doar în interiorul zonelor respective prin imixtiunea politicului, a resurselor necesare și prin aplicarea măsurilor specifice situației.

Paragraful 16 completează cu următoarele informații: „Uniunea Europeană va sprijini cu tărie și consecvență respectarea dreptului internațional, inclusiv a dreptului umanitar internațional, a drepturilor omului și a dreptului refugiaților.

În 2005, Uniunea Europeană a adoptat Orientările privind promovarea respectării dreptului internațional umanitar. Uniunea Europeană se angajează să operaționalizeze aceste orientări în relațiile sale externe ”

De asemenea, în cadrul Uniunii Europene se respectă responsabilitatea protejării așa cum este prevăzută în urma Adunării Generale ONU din 24 octombrie 2005, mai exact: atât Națiunile Unite cât și fiecare stat în parte poartă responsabilitatea protejării împotriva genocidului, a crimelor de război, a purificării etnice și a crimelor împotriva umanității.

Așadar, în vederea atingerii acestor obiective Uniunea Europenă, împreună cu statele membre și cu alți parteneri, urmăresc elaborarea de bune practici și asigurarea asistenței pentru persoanele confruntate cu sitauții de criză.

După evaluarea zonelor și a problemelor, se hotărește forma și măsura în care se realizează acțiunea umanitară, având în vedere și faptul că acest lucru se realizează în limita unor resurse epuizabile. Se încurajează astfel și finanțarea din partea ONG-urilor sau a binefăcătorilor privați.

Așadar, există un întreg sistem bine pus la punct în care are loc acțiunea umanitară: în centru se situează parteneriatul, apoi Uniunea Europeană ca actor principal, actorii implicați – sau cei care beneficiază de ajutorul umanitar – și partenerii sau donatorii.

Paragraful 22 completează următoarele informații: „principiile care se aplică ajutorului umanitar sunt specifice și diferite de alte forme de ajutor. Ajutorul umanitar al UE, inclusiv refacerea imediată, ar trebui, acolo unde este posibil, să stabilească obiective de dezvoltare pe termen lung, fiind strâns legat de cooperarea pentru dezvoltare ale cărei principii și practici sunt descrise în „Consensul european privind dezvoltarea”. Ajutorul umanitar al UE este acordat în situații în care se pot aplică în paralel și alte instrumente legate de gestionarea crizelor, protecția civilă și asistența consulară

Prin urmare, UE se angajează să asigure coerența și complementaritatea răspunsului său la crize, utilizând diferitele instrumente mobilizate în modul cel mai eficient cu putință.

De aceea, UE ar trebui să depună mai multe eforturi pentru o conștientizare și o luare în considerare mai sistematică a principiilor și considerentelor umanitare în activitatea sa din cadrul instituțiilor.”

În ceea ce privește capacitatea de reacție în situații de criză, Uniunea Europeană parcurge mai multe etape: pregătirea, evaluarea riscurilor, gestionarea și comunicarea riscurilor, cât și cooperarea internațională.

Așadar, în situațiile de criză se pune problema deplasării în zonele afectate, și sunt implicați parteneri precum: Comitetul Internațional al Crucii Roșii, organizațiile neguvernamentale, Mișcarea Semilunii Roșii recunoscând necesitatea coordonării acțiunilor întreprinse.

Astfel, la nivel european, strategia presupune:

furnizează un cadru pentru planurile elaborate la nivel național împotriva diferitor tipuri de amenințări la adresa sănătății (gripa pandemică, SRAS, situații de urgență determinate de acțiuni deliberate, de agenți biologici, chimici sau necunoscuți ori de factori de mediu legați, de exemplu, de schimbările climatice etc.);

facilitează interoperabilitatea planurilor naționale, furnizând mecanisme de coordonare și analiză și instrumente de comunicare.

Cât despre alegerea partenerilor în întreprinderea acțiunilor umanitare aceștia se aleg după criterii precum: capacitatea tehnică, logistică, prezență și acces, adeziunea la principiile umanitare și la dreptul internațional, precum și la codurile deontologice, orientările și bunele practici internaționale în acordarea ajutorului, cunoștințele sau mandatul de specialitate, raportul cost-eficiență, parteneriatul local și experiența în contexte operaționale, disponibilitatea de a participa la activități de coordonare, responsabilitatea, inclusiv raportarea transparentă a rezultatelor, și calitatea capacității de aplicare, inclusiv buna gestiune financiară.

În cazul de criză, este foarte importantă reacția locală, intervenția Uniunii Europene prin ajutorul umanitar constând în analiza și evaluarea măsurilor întreprinse, consolidarea acestora și a punctelor forte, cât și decizia împreună cu ceilalți parteneri în vederea creșterii capacității de reacție și soluționarea problemelor.

În principal, capacitatea de reacție în situații de criză se rezumă la capacitatea civică și cea militară.

În cadrul Uniunii Europene, există deja numeroase capacități de desfășurare rapidă a unor echipe de specialiști și de organizare rapidă a acțiunilor de ajutor umanitar sau de ajutor de urgență. Uniunea Europeană dorește să evite redundanțele intensificându-și eforturile de soluționare a deficiențelor de capacitate și folosindu-se de sisteme existente, în special de diferitele antene logistice regionale, în sprijinul eforturilor internaționale.

Referindu-ne la resursele de protecție civilă, acestea se referă la solidaritatea cetățenilor în situații de dezastru. Acestea sunt complementare celorlalte forme de intervenție în situații de criză, reprezintă o etapă inițială, care are loc după evaluarea situației prezente și avantajele unei astfel de intervenții.

Apelarea la astfel de intervenții se realizează sub supravegherea ONU și a organizațiilor umanitare, deoarece poate afecta integritatea personalului umaitar, poate încălca principiile acțiunii umanitare, și anume cele de imparțialitate și neutralitate – mai ales dacă este cazul unui conflict armat.

Acest caz – în speță conflictele armate – fac deosebirea dintre intervenția umanitară și gestionarea crizelor, ambele scopuri ale Uniunii Europene, dar realizate prin mijloace diferite.

Așadar, exploatarea resurselor civile și militare trebuie să fie un ultim resort în cadrul inițierii acșiunii umanitare.

În acest scop, Uniunea Europeană întreprinde acțiuni precum:

Să se angajeze în sprijinirea eforturilor internaționale pentru a identifica și elimina deficiențele privind capacitățile, în special cele legate de transport, comunicații, sprijinul logistic și acordurile privind efortul intensificat în scopul unui răspuns rapid în eventualitatea producerii unor dezastre;

să examineze modalitățile de consolidare a propriei capacități de reacție rapidăprin colaborare cu ceilalți parteneri și prin exploatarea punctelor forte existente;

să respecte și orientările privind resursele militare și de protecție civilă(RMPC), precum și orientările de la Oslo;

să reafirme faptul că resursele militare și de protecție civilă trebuie mobilizate într-o manieră care completează și sprijină activitatea organizațiilor umanitare, în conformitate cu nevoile contextuale de sprijin și misiuni specializate.

CAP.5

AJUTOARE UMANITARE-PARTE DIN ANSAMBLUL ACȚIUNILOR UNIUNII EUROPENE

Ajutorul umanitar din partea Comunității este reglementat de Regulamentul nr. 1257/96 din 20 iunie 1996 al Consiliului, al cărui obiectiv declarat este de a acorda ajutor de urgență și a asigura protecția populației care se confruntă cu crize umanitare.

Comisia dorește să aducă un plus de valoare eficacității efortului european de acordare a ajutorului umanitar prin:

•aplicarea bunelor practici privind ajutorul umanitar și încurajarea celorlalți parteneri să procedeze în mod similar;

•promovarea reacțiilor calitative, bazate pe necesități, care să se bazeze pe experiența operațională acumulată și pe învățămintele crizelor anterioare;

•dezvoltarea și diseminarea bunelor practici și a orientărilor sectoriale;

•facilitarea dialogului politic și a schimbului informațiilor operaționale;

•depunerea continuă de eforturi pentru a îmbunătăți performanța și profesionalismul în cadrul acordării de ajutor, în calitate de organizație „care învață continuu", precum și prin

•facilitarea eforturilor coordonate ale UE de a contribui la reacția umanitară eficientă, inclusiv LARD.

Comisia se angajează să mențină atât un răspuns calitativ, cât și o capacitate de reacție rapidă.

Pentru a face acest lucru, aceasta consolidează nivelul de pregătire anterior crizelor, inclusiv evaluări circumstanțiate și analize ale capacităților de reacție, precum și propria capacitate de intervenție rapidă, corelată cu cea a celorlalți parteneri.

Acesta este contextul în care a avut loc consolidarea rețelei experților DG

Ajutor umanitar (ECHO) și consolidarea capacității de reacție în situații de criză a șase delegații regionale ale CE.

Comisia, în parteneriat strâns cu cei care pun în aplicare ajutorul umanitar pe teren, trebuie să își mențină rolul de „donator de referință” activ și de actor umanitar, prin intermediul directoratului specializat în acest domeniu.

Comisia trebuie să rămână „o voce puternică” în domeniul acțiunilor umanitare, bazându-se pe experiența operațională a directoratului ECHO, pe valoarea adăugată și pe recunoașterea internațională.

Acest lucru implică consolidarea capacității de a colabora cu alți parteneri și de a se afla în centrul efortului umanitar al UE. În prezent sunt analizate unele măsuri specifice de consolidare a reacției rapide și a flexibilității.

CAP.6

STUDIU DE CAZ:

AJUTOR UMANITAR PENTRU AFGANISTAN

Populația afgană este afectată de mai bine de 30 de ani de o stare de conflict armat și de dezastre naturale.

Astfel, conflictul armat este localizat în estul și sudul Afganistanului, între grupul de soldați afgani alături de trupele internaționale, și forțele armate non-statale.

În prezent însă, conflictul s-a extins și în părțile de vest și nord ale țării, iar retragerea forțelor internaționale prevăzută pentru anul 2014 pune în pericol securitatea națională pe termen lung.

Având în vedere starea de conflict armat, numărul emigranților este în permanentă creștere. Luând în calcul informațiile furnizate de agențiile locale, un număr de 482 000 din numărul cetățenilor afgani s-au deplasat în teritoriul propriei țări, evitând zonele în pericol.

Marea majoritate a locuitorilor acestei țări au nevoie mai ales de ajutor specializat, psihosocial și de protecție împotriva violenței. Însuși războiul este o traumă socială care necesită serioase și multiple intervenții pentru sprijinirea și revigorarea morală și psihică a populației.

De asemenea, la acestea se adaugă satisfacerea necesităților primare: hrană, apă potabilă, adăpost, îngrijiri medicale, medicamente.

În ceea ce privește condițiile climaterice, țara este afectată de inundații, de furtuni de nisip, de secete și avalanșe care pun în primejdie populația și declanșează situații de criză.

În categoria populației afgane care necesită ajutor umanitar intră și emigranții, în număr de 1,7 milioane stabiliți în Pakistan și 840 000 stabiliți în Iran.

Astfel, de 17 ani ECHO furnizează ajutor umanitar statului afgan, până în prezent estimat la suma de 520 milioane de euro.

Respectând principiile Consensului european privind ajutorul umanitar, aceste acțiuni sunt efectuate sub forma unui ajtor neutru, imparțial și independent.

Numai în anul 2012, 30 de milioane de euro au fost alocați din bugetul donatorilor pentru protecția persoanelor, a deținuților și a refugiaților forțați să se întoarcă în țară.

Familiile afectate de calamitățile naturale sau de conflictul armat au beneficiat de ajutoare sub formă de alimente, apă potabilă, îngrijiri medicale și de o locuiță provizorie.

O parte din fonduri a fost alocată refugiaților și îngrijirii acestora.

Pentru anul 2013, de asemenea a fost alocat un buget de 30 de milioane de euro.

ECHO ajută organizațiile umanitare să aibe accesul la cei care au nevoie cel mai mult de ajutor umanitar, în ciuda riscurilor de insecuritate, servicii de finanțare și coordonare de securitate, precum și de transport aerian de asistență umanitară de urgență.
După toți acești ani, ECHO promovează respectarea dreptului umanitar internațional și a principiilor sale în relațiile sale cu părțile implicate în conflict. ECHO realizează acest lucru pentru a păstra această independență, care îi permite să ajungă la persoanele pentru care ajutorul este o chestiune de supraviețuire.

Comisia Europeană este prezentă în Afganistan din 1980, are un birou în Peshawar, situat în vestul Pakistanului.

Programele de acțiune umanitară pentru acest stat s-au aplicat din anul 1990.

După căderea regimului taliban, Comisia Europeană a devenit unul dintre principalii donatori ai acestei țări. Primul document de strategie în acest sens apare abia pentru perioada 2003-2006 și viza reconstrucția inițială, mai exact întărirea infrastructurii, crearea de instituții guvernamentale noi și de noi servicii publice. Prin acest prim program de ajutor umanitar se urmărea ca instituțiile și serviciile publice să fie viabile și autonome pe termen lung.

Astfel, documentul strategic al Republicii islamice a Afganistanului pe perioada 2007-2013 a fost elaborat într-o fază de evoluție politică și economică. Acest context a fost creat odată cu lansarea Pactului pentru Afganistan, la Londra, în ianuarie 2006, și urmărea dezvoltarea țării pe o perioadă de cinci ani.

Documentul în cauză prevede stabilirea unui echilibru între programele existente și noile priorități în conformitate cu schimbările survenite.

Domeniile urmărite în acest document sunt: dezvoltarea rurală, guvernarea și sănătatea.

La acestea se mai adaugă încă trei domenii, non-exclusive: protecția socială, deminarea și cooperarea regională. Activitățile întreprinse pentru atingerea obiectivelor secundare consolidează, direct sau indirect, atingerea obiectivelor prioritare.

Această nouă strategie promovează ideea statului de drept și a structurilor guvernamentale. Strategia curentă și programele anexate urmăresc, ca scop, promovarea dezvoltării durabile și combaterea sărăciei.

Prioritățile vizate în acest program sunt următoarele: starea de securitate a țării și lupta împotriva drogurilor, supravegherea guvernului în ceea ce privește furnizarea de servicii la toate nivelele și instaurarea statului de drept, protejarea drepturilor fundamentale ale omului.

O repartizare orientativă a 1.030 de miliarde de euro este programată pentru Afganistan pentru perioada 2007-2013 în cadrul instrumentului de finanțare a cooperării pentru dezvoltare.

Acestea resurse pot fi completate prin proiecte și programe finanțate în cadrul programelor regionale și diverse programe tematice.

CONCLUZII

Natura evolutivă a Uniunii Europene, de la o piață comună la o organizație sui-generis, însoțită de numeroase modificări ale tratatelor, renumerotări ale articolelor din tratate și extinderea structurii pe pilonii este determinantă complexității și relevanței acestei teme. În acest context, putem să aducem în discuție dreptul comunitar ca subiect de coerență internă, teme și principii consistente.

Cu alte cuvinte, Uniunea Europeană înseamnă, înainte de toate, o nouă ordine juridică caracterizată de un scop determinant, și anume, promovarea și integrarea efectivă a statelor, în ideea creării unei uniuni.

Procesul se manifestă însă la diferite nivele ale vieții sociale și economice, nu presupune o mai mare centralizare a procesului de adaptare a deciziilor în mod expres, întrucât depinde de o serie de factori și de variabile.

Integrarea poate fi înțeleasă chiar drept rezolvarea în comun a unei serii de probleme cu care se confruntă în prezent națiunile europene.

Un rol important în atingerea obiectivelor Uniunii Europene l-au constituit și instituțiile și atribuțiile acestora.

De asemenea, lucrarea de față a tratat problema dreptului umanitar internațional, respectarea și promovarea principiilor de neutralitate, imparțialitate, independență și umanitate. Acțiunea umanitară ca instrument al politicii Uniunii Europene a scos în evidență rolul acesteia, acela de a-și focusa atenția și eforturile în ceea ce privește salvarea și dezvoltarea regiunilor sau populațiilor aflate în crize umanitare.

Rolul activ în desfășurarea acestei activități revine Comisiei Europene, care alături de alți parteneri – ONG-uri sau state membre – identifică și analizează crizele umanitare și mobilizează deplasări de ajutoare umanitare sau de forță umană pentru soluționarea problemelor.

După ce am analizat succint istoricul Uniunii Europene, evoluția și rolul ei pe scena internațională, am evidențiat rolul DG ECHO și Consensul european privind ajutorul umanitar, ca și convenție între statele semnatare privind acest aspect.

În acest scop, în partea aplicativă a lucrării am expus cazul statului afgan pentru a ilustra situația unei crize permanente, de conflict armat la care se adaugă condițiile climaterice nefaste și instabilitatea populației.

Istoricul statului afgan a reliefat faptul că Uniunea Europeană, mai exact Comisia Europeană, are în atenție acest stat din anul 1990, prin implementarea programelor de dezvoltare regională și de înființare a statului de drept în care să primeze respectarea drepturilor omului și, implicit, să se adopte structurile guvernamentale la toate nivelurile.

Situația statului afgan, de asemenea, demonstrează faptul că imixtiunea Uniunii Europene în acțiuni umanitare pentru această populație nu presupune încălcarea principiilor de neutralitate sau imparțialitate.

Ajutorul umanitar constă efectiv în resurse alimentare, apă potabilă, adăpost pentru refugiați, haine și medicamente pentru cei bolnavi sau îngrijiri medicale pentru cei suferinzi. De asemenea, ajutorul umanitar se alocă în baza unui buget stabilit de către donatori, și în acest sens am prezentat planul strategic pentru perioada 2007-2013.

BIBLIOGRAFIE

Bărbulescu Iordan Gheorghe, Sistemul instituțional, Editura Tritonic, București, 2007;

Bărbulescu Iordan Gheorghe, Procesul decizional în Uniunea Europeană, Editura Polirom, Iași, 2008;

Ciuvăț Vasile, Uniunea Europeană. Drept instituțional, Editura Sitech, Craiova, 2012;

Constantin Valentin, Documente de bază ale Comunității și Uniunii Europene, ediția a II-a, Editura Polirom, Iași, 2002;

Diaconu Nicoleta, Relații internaționale și programe europene, Vol.II, Editura Sitech, Craiova, 2011;

Dragomir Eduar, Niță Dan, Tratatul de la Lisabona, Editura Lumina Lex, București, 2009;

Fuerea Augustin, Manualul Uniunii Europene, Ediția a III-a, Editura Universul juridic, București, 2006;

Sauron Jean-Luc, Curs de instituții europene, Editura Polirom, Iași, 2010;

Ștefan Tudorel, Grigoriu Beatrice Andreșan, Drept comunitar, Editura C.h.Beck, București, 2007;

WEBGRAFIE:

http://circa.europa.eu/irc/opoce/fact_sheets/info/data/relations/general/article_7255_ro.htm ;

http://europa.eu/legislation_summaries/humanitarian_aid/ah0009_ro.htm;

http://www.european-council.europa.eu/home-page.aspx?lang=ro;

http://ec.europa.eu/health/preparedness_response/preparedness/index_ro.htm ;

http://eeas.europa.eu/afghanistan/csp/07_13_fr.pdf ;

DOCUMENTE:

Tratatul privind Uniunea Europeană;

Tratatul Comunității Economice Europene;

Consensul european privind ajutorul umanitar;

DOCUMENT DE TRAVAIL DES SERVICES DE LA COMMISSION Consensus Européen sur l'Aide Humanitaire – plan d'action.