refuzul de a recunoaște independența Republicii Cipru și disputa cu acestă țară referitoare la partea de nord a insulei;
TURCIA
Turcia este o țară întinsă pe două continente care controlează strâmtorile Bosfor și Dardanele ce leagă Marea Neagră de Marea Mediterană. Aproximativ 3% din teritoriul statului turc se află în Europa, iar restul se află în Asia.
Având în vedere poziția geografică strategică, capabilitățile militare impresionante, suprafața de 783.562 km2, populația majoritar islamică estimată la aproape 77 milioane de locuitori și creșterea economică constantă din ultimul deceniu care a propulsat-o în grupul G20, se poate spune că această țară deține toate atributele unei puteri regionale importante care, prin politicile și alianțele sale strategice, ar putea influența semnificativ situația economică, politică și de securitate pe culoarul Marea Neagră-Marea Caspică. Din punct de vedere economic, Turcia poate fi considerată un exemplu de succes, fiind una dintre puținele țări ai cărei indicatori financiari au sfidat criza economică mondială declanșată în 2008. Chiar dacă această criză a încetinit creșterea economică a Turciei, economia acestui stat nu s-a confruntat cu dificultățile întâmpinate de țările europene. Produsul Intern Brut (PIB) al Turciei a ajuns la 820.21 miliarde dolari în 2013, valoarea acestuia reprezentând 1,32% din economia mondială. Conform estimărilor realizate de Banca Mondială, statul turc este a 18-a economie a lumii. De asemenea, în 2015, aceeași instituție a apreciat că Turcia va avea o creștere economică de 3,5%, prognoză care deși nu se mai situează la nivelul anilor 2010-2012, raportată la situația crizei cu care se confruntă multe țări din zona Euro și la instabilitatea regională accentuată, reprezintă un indicator al puterii economice turcești. Trebuie subliniat în acest context că un alt factor care contribuie la scăderea prețului petrolului avantajează economia Turciei care ar fi trebuit să plătească 40 de miliarde de dolari pentru pentru importul de petrol dacă prețul acestuia ar fi fost de 110 dolari pe baril.
Pentru a înțelege evoluția actuală a Turciei în plan economic, trebuie amintite trei momente cheie care au marcat deschiderea economiei turcești către celelalte state. Primul a avut loc în anii `80, când premierul Turgut Özal a reușit să schimbe percepția mediului de afaceri turc orientându-l către piețele internaționale. Al doilea moment important îl constituie intrarea statului turc în Uniunea Vamală când oamenii de afaceri turci au început să învețe și să adopte de la partenerii europeni regulile și principiile care guvernează piața concurențială, iar al treilea moment a debutat în urma crizei financiare severe din anul 2001, când Turcia a adoptat o serie de reforme economice semnificative, cu precădere în sectorul bancar.
Conform “Viziunii 2023 cu privire la Obiectivele Politicii Externe”, an când se vor celebra 100 de ani de la înființarea Republicii Turcia, unul dintre obiectivele majore stabilite de conducerea de la Ankara este ca statul turc să facă parte din primele zece economii ale lumii.
Un alt atribut important al puterii Turciei îl reprezintă faptul că este unul dintre puținele state din regiune care nu are probleme cu apa, iar prin controlul acesteia, în condițiile unei crize a apei, ar putea influența semnificativ situația de securitate în raporturile cu statele vecine.
Membru NATO din 1952, Turcia aspiră la un alt statut care i-ar consolida puterea, acela de membru al Uniunii Europene (UE). În anul 1959, a depus cererea de asociere la Comunitatea Economică Europeană (CEE), iar în 1963, în urma încheierii Acordului de Asociere de la Ankara, care întărea relațiile economice și comerciale de cooperare între cele două părți, statul turc a devenit membru asociat al CEE.
În 1987, Republica Turcia și-a depus oficial candidatura pentru a obține statutul de membru cu drepturi depline al blocului comunitar, însă forul european a considerat că nu îndeplinește criteriile de aderare. Răspunsul Uniunii Europene era fundamentat atât politic, cât și economic, în sensul că Turcia nu era considerată un stat democratic, iar economia sa nu era suficient de dezvoltată.
În 1995, Turcia a semnat un Tratat de Uniune Vamală cu Uniunea Europeană. În 1999, în cadrul Summit-ului de la Helsinki, i se recunoaște statutul de candidat la aderare, iar în anul 2005 încep negocierile în vederea obținerii statutului de membru al UE. Încheierea Uniunii Vamale a avut efecte benefice atât pentru Turcia, cât și pentru Uniunea Europeană. Astfel, statul turc a devenit al șaptelea partener comercial al UE în ceea ce privește importurile și al cincilea, dacă ne referim la exporturi.
Din cele 35 de capitole de negociere impuse de Uniunea Europeană, 13 sunt deschise și unul a fost închis provizoriu. Deși este cel mai vechi candidat la integrarea în Uniunea Europenă, progresele statului turc în procesul de aderare sunt nesemnificative din mai multe rațiuni, după cum urmează:
refuzul de a recunoaște independența Republicii Cipru și disputa cu acestă țară referitoare la partea de nord a insulei;
problemele nerezolvate cu Grecia cu privire la delimitarea platoului continental și securitatea frontierei terestre;
reticența unora dintre membrii UE de a accepta în interiorul blocului european o țară cu o populație musulmană atât de numeroasă;
nerecunoașterea controversatului genocid împotriva armenilor din anul 1915;
nerespectarea principiilor statului de drept și a drepturilor și libertăților cetățenești.
Relația tensionată cu Ciprul grec este de mai bine de 40 de ani o problemă nerezovată pe agenda de politică externă a Turciei. După ce Republica Cipru a devenit membru al blocului comunitar în 2004, tensiunile dintre cele două țări aveau să afecteze și interesele Uniunii Europene. Statul turc nu recunoaște independența Republicii Cipru motivând că aceasta a fost proclamată unilateral de ciprioții greci din sud în anul 1960, fără exprimarea consimțământului ciprioților turci din nord. Astfel, începând cu anul 1963, pe insulă funcționează două entități etnice și politice separate: Republica Turcă a Ciprului de Nord, entitate statală recunoscută doar de Turcia și Administrația Cipriotă Greacă a Ciprului de Sud.
În 1974, pe fondul tensiunilor generate de factori precum: schimbarea Constituției care ar fi dezavantajat etnicii ciprioți turci, acțiunile teroriste comise de grecii ciprioți din Organizația Națională a Luptătorilor Ciprioți (EOKA), lovitura de stat condusă de extrema dreaptă greacă cipriotă și temerea oficialilor de la Ankara că insula Cipru va fi anexată de Grecia, trupele armate turcești au ocupat nord-estul insulei. Debarcarea acestora s-a efectuat în baza articolului 4 din Tratatul de Garanții încheiat în 1960 care acorda Turciei dreptul de a interveni în condițiile în care independența, securitatea și integritatea teritorială a insulei Cipru erau amenințate. Turcia a declarat că va recunoaște Republica Cipru numai după încheierea unui acord internațional sub auspiciile ONU. Ulterior când a devenit membru al UE, statul cipriot a blocat negocierile de aderare ale Turciei pe mai multe capitole.
Discuțiile dintre Ciprul grec și Ciprul turc, care au urmărit crearea unui guvern federal astfel încât cele două entități statale să aibă același statut, nu au avut rezultatele așteptate, iar perioadele de negociere au alternat cu cele de tensiune. În februarie 2014, liderii Republicii Cipru și cei ai comunității cipriote turce au semnat o Declarație Comună prin care au agreat formarea unei federații bicomunale și bizonale fără a defini însă distribuirea competențelor între cele două entități și Centrul Federal. În această Declarație se menționează faptul că suveranitatea este emanată în aceeași măsură atât de ciprioții greci, cât și de ciprioții turci, iar Republica Cipru și Republica Turcă a Ciprului de Nord sunt două entități politice distincte, dar egale. Având în vedere că în urma semnării Declarației, ciprioții greci consideră că niciuna dintre părți nu are suveranitate în afara federației, iar ciprioții turci apreciază că documentul stabilește un parteneriat între două state cu drepturi egale, se poate afirma că documentul nu și-a atins principalele obiective care vizează reconcilierea și identificarea unei soluții care să satisfacă interesele ambelor părți.
Interesele Turciei referitoare la insula Cipru au în vedere menținerea influenței în Estul Mediteranei care se poate concretiza numai prin deținerea unui rol esențial în procesul de exploatare, valorificare și tranzit a hidrocarburilor din regiune. Dosarul cipriot s-a complicat substanțial după descoperirea unor rezerve importante de hidrocarburi în Zona Economică Exclusivă a Ciprului și a Israelului. Se estimează că rezervele de gaze ajung la 3,5 trilioane metri cubi, iar cele de petrol la 1,7 miliarde metri cubi. La scurt timp, grecii ciprioți au declarat că vor coopera cu Israelul și cu Grecia și au semnat în 2013 un Memorandum de Înțelegere cu aceste țări cu privire la protejarea infrastructurii energetice din arealul în care se află rezervele de hidrocarburi.
În opinia autorităților de a Ankara, Administrația Ciprului Grec nu poate reprezenta din punct de vedere legal nici interesele turcilor ciprioți, nici interesele întregii insule Cipru, deci nu are dreptul să negocieze și să încheie acorduri internaționale de exploatare a resurselor naturale care privesc insula ca întreg. Statul turc apreciază că beneficiile rezultate din exploatarea resurselor de hidrocarburi din jurul insulei ar trebui împărțite într-o manieră corectă între ciprioții greci și turci, însă conducerea de la Nicosia consideră că Republica Turcă a Ciprului de Nord nu are niciun drept asupra beneficiilor obținute în urma exploatării acestor hidrocarburi. Administrația de la Ankara consideră că acțiunile unilaterale ale ciprioților greci nu ignoră doar drepturile ciprioților turci, ci contestă chiar zonele maritime din partea de vest a insulei aflate sub jurisdicția Turciei.
Din aceste motive, Turcia a luat hotărârea de a realiza propriile explorări seismice în regiune și a intrat cu un vas de explorare escortat de vase militare în Zona Economică Exclusivă a Republicii Cipru. Gestul a fost considerat de către autoritățile de la Nicosia și Atena o încălcare flagrantă a suveranității Republicii Cipru și a dreptului internațional și au cerut Uniunii Europene și comunității internaționale să reacționeze. Autoritățile de la Nicosia au precizat că numai după ce Turcia se va retrage din Zona Economică Exclusivă a Republicii Cipru, dialogul privind problema cipriotă va fi reluat.
Parlamentul European a condamnat activitățile Turciei într-o rezoluție aprobată în noiembrie 2014, declarând că încalcă Zona Economică Exclusivă a Ciprului grec, precum și dreptul său suveran de a explora resursele naturale din acea zonă. Prin rezoluție, se solicita Turciei să oprească acțiunile care periclitează și tensionează relația cu Republica Cipru întrucât vor avea un impact negativ și asupra relațiilor statului turc cu Uniunea Europeană. Un alt apel adresat Turciei a fost acela de respectare a declarației emise de forul european în 2005, care prevede că recunoașterea tuturor statelor membre este o componentă importantă a procesului de aderare.
În replică, oficialii de la Ankara au precizat că militează pentru continuarea discuțiilor de pace dintre Republica Cipru și Republica Turcă a Ciprului de Nord, însă nu vor accepta ca drepturile ciprioților turci să fie încălcate și nici nu vor accepta ca procesul de aderare la UE să fie subminat de tensiuni artificiale.
În pofida așteptărilor Republicii Cipriote și Greciei, Uniunea Europeană au pledat pentru aplanarea tensiunilor și soluționarea acestora într-o manieră pașnică care să aducă beneficii ambelor părți, dar fără a sancționa statul turc. Poziția SUA în această chestiune a fost similară blocului comunitar, Washingtonul susținând reconcilierea și ideea că resursele naturale descoperite ar trebui împărțite echitabil între Republica Cipru și Republica Turcă a Ciprului de Nord, evitându-se astfel escaladarea tensiunilor într-o zonă și așa instabilă.
Astfel, din recomandările și poziția comunității occidentale, credem că Turcia nu va fi sancționată, iar parcursul său european nu va fi stopat, cel puțin nu din motivul evocat mai sus. În opinia noastră, reînceperea procesului de negociere între cele două părți și încheierea unui acord politic stabil, ar permite exploatarea comună a resurselor de hidrocarburi, situație profitabilă atât pentru ambele comunități cipriote, cât și pentru Uniunea Europeană și Turcia. Deocamdată, este puțin probabil ca cele două părți să se reunească în vederea discutării unei soluții politice unitare, mai ales în condițiile în care Republica Cipru a declarat că numai după ce un acord de unificare va fi realizat, ciprioții turci se pot bucura de avantajele valorificării gazului.
Pe lângă valoarea economică, alianța dintre Republica Cipru, Grecia și Israel are și una strategică ce poate diminua influența statului turc în estul Mediteranei, amenințându-i astfel interesele la nivel regional. Turcia ar dori ca tranzitul hidrocarburilor descoperite în estul Mării Mediterane să se realizeze prin conducta de gaz care va asigura și transportul gazelor azere spre Europa. Pentru îndeplinirea acestui obiectiv care i-ar reduce dependența energetică de Rusia și Iran, statul turc ar trebui să își reconsidere strategia de politică externă în Mediterana de Est, perspectivă care ar implica și o reluare a relațiilor de cooperare cu Israelul, deteriorate sever în anul 2010.
Referitor la problemele cu Grecia, una dintre chestiunile care generează tensiuni este cea privind delimitarea platoului continental din Marea Egee. În conformitate cu articolul 121 al Convenției Națiunilor Unite asupra Dreptului Mării adoptată în 1982, insulele care nu au o viață economică proprie, nu au nici platou continental și nici Zonă Economică Exclusivă. Spre deosebire de acestea, insulele populate, cu viață economică proprie au platou continental, situație care a condus la apariția unor dificultăți în ceea ce privește delimitarea acestuia, mai ales în condițiile în care insulele situate în apropierea coastei unui stat aparțin altui stat, așa cum este cazul Greciei și Turciei în Marea Egee. Grecia susține că în conformitate cu Convenția Națiunilor Unite asupra Dreptului Mării adoptată în 1982 (UNCLOS), are dreptul inalenabil de a-și extinde apele teritoriale pe o distanță de 12 mile nautice (22 kilometri) și de a crea o zonă economică exclusivă pe o distanță de până la 200 de mile nautice (370 kilometri) de la linia de coastă definită. Statul grec dorește ca în procesul de delimitare, să fie luate în considerare toate insulele care îi aparțin din Marea Egee, propunere cu care autoritățile de la Ankara nu sunt de acord. Acestea consideră că Grecia ar obține dreptul de a exploata resursele de hidrocarburi în aproape toată Marea Egee, dacă delimitarea s-ar realiza așa cum doresc autoritățile de la Atena. Menționăm în acest context faptul că Turcia nu a semnat Convenția Națiunilor Unite asupra Dreptului Mării adoptată în 1982. Oficialii de la Ankara susțin că Marea Egee cu cele peste 2.400 de insule deținute este o mare semi-închisă și există situații speciale care nu au fost reglementate în Convenție.
În eventualiatea unor negocieri dintre Turcia și Grecia, călcâiul lui Ahile este insula grecească Kastelorizo. Aceasta este o insulă mică, localizată la aproximativ 2 kilometri de orașul de coastă turcesc Kas și la 570 kilometri sud-est de Atena. Oficialitățile de la Ankara doresc negocieri bilaterale pentru soluționarea diferendului, însă cele de la Atena ar dori ca această chestiune să fie rezolvată de Curtea Internațională de Justiție. Insula Kastelorizo este populată și are dreptul la zone maritime, însă este posibil ca în cazul în care diferendul va ajunge în atenția judecătorilor de la Curtea Internațională de Justiție, aceștia să ia în considerare suprafața din zona maritimă asupra căreia are drept, însă raportată la dimensiunea redusă a insulei și astfel să îi diminueze importanța în zona liniei mediane de referință.
Dacă prevederile Convenției Națiunilor Unite asupra Dreptului Mării ar fi respectate, în eventualitatea realizării unei delimitări în zona insulei Kastelorizo, Grecia ar avea o graniță maritimă cu Republica Cipru așa cum își dorește. Având în vedere că Ciprul grec și Israelul au descoperit rezerve masive de gaz și petrol în mare, dacă Grecia ar avea graniță cu Ciprul, transportul de gaz natural cipriot sau israelian către Europa de Vest s-ar putea realiza fără permisiunea Turciei. De altfel, guvernul de la Ankara a anunțat că nu va permite ca gazul natural israelian să tranziteze teritoriul Turciei și probabil va avea aceeși poziție și în ceea ce privește exporturile de hidrocarburi cipriote. În aceste condiții, Grecia ar avea potențialul de a se transforma într-un hub energetic. Este însă greu de crezut că statul turc accepta ca Grecia să dețină o astfel de poziție și este foarte probabil să asistăm pe termen mediu la o reîncălzire a relațiilor pe axa Turcia-Israel, chiar dacă nu se va mai atinge nivelul de cooperare existent înainte de 2010.
O altă problemă între cele două state este legată de asigurarea securității frontierei terestre comune. Se pare că 80% dintre imigranții ilegali care ajung în statele Uniunii Europene tranzitează aceste țări. Majoritatea celor care trec granița ilegal din Turcia în Grecia și ulterior în spațiul blocului comunitar provin din state precum Afganistan, Algeria, Pakistan, Somalia și Irak, Siria. Statul turc intenționa să renunțe la obligativitatea vizelor pentru mai multe țări din Orientul Mijlociu, situație care ar fi dus cu siguranță la creșterea fluxului de imiganți pe teritoriul Europei. Poziția oficialilor de la Ankara cu privire la această chestiune s-a nuanțat la sfârșitul lui 2013 când UE a inițiat discuția privind călătoriile fără viză în spațiul comunitar pentru cetățenii turci. Inițiativa, care marca reapropierea celor două părți, se datora acceptării de către Ankara a repatrierii cetățenilor turci care locuiesc ilegal în Uniunea Europeană. În opinia noastră, șansele ca Turcia să beneficieze în viitorul apropiat de liberalizarea regimului vizelor sunt reduse în condițiile escaladării tensiunilor din Orientul Mijlociu, creșterii islamofobiei în Europa, dar mai ales atâta timp cât membri importanți ai Uniunii Europene au convingerea că principala graniță prin care ajung în Europa cei mai mulți imigranți ilegali este cea dintre Turcia și Grecia. De altfel, și statul grec a fost avertizat de către oficialii UE că va fi exclus din Spațiul Schengen, dacă nu va lua toate măsurile pentru securizarea corespunzătoare a graniței cu Turcia.
Statul turc are probleme nerezolvate și cu Armenia, granița comună fiind închisă. Relațiile dintre cele două țări sunt tensionate din cauza disputei privind masacrul etnicilor armeni din timpul ultimei perioade de existență a Imperiului Otoman. Armenia a acuzat Turcia de genocid, pentru că în perioada 1915-1917, autoritățile turcești au ucis aproximativ un milion trei sute de armeni. Oficialitățile de la Ankara au respins constant aceste acuzații, în pofida faptului că genocidul armean a fost recunoscut de numeroase țări, inclusiv de Statele Unite ale Americii, Franța și Rusia.
Totuși, în aprilie 2014, pe fondul unui lobby puternic făcut de armenii care locuiesc pe teritoriul american și în urma discuțiilor bilaterale între Turcia și SUA, guvernul de la Ankara a prezentat condoleanțe armenilor, turcilor și tuturor celor care, din diferite motive, au murit în timpul Primului Război Mondial. Așa cum era de așteptat, oficialitățile de la Erevan nu au fost mulțumite pentru că din declarația premierul turc nu rezulta că a existat un genocid asupra armenilor. În opinia noastră, Armenia nu va obține mai mult decât atât, iar gestul premierului turc poate fi interpretat și înțeles având în vedere atât actualul context internațional tensionat din Estul Europei și Orientul Miljociu, cât și intenția statului turc de a deveni principalul hub energetic pentru blocul comunitar. În calitate de stat membru NATO și candidat la aderare în Uniunea Europeană, Turcia trebuie să-și detensioneze relațiile cu vecinii și să demonstreze că este un pilon de stabilitate în regiune. De asemenea, statul turc conștientizează că Armenia beneficiază de susținerea Statelor Unite, Rusiei și Iranului, țări cu care a dezvoltat, la rândul său, relații de cooperare avantajoase pe dimensiunea militară și economică, dar urmărește cu mare atenție îndeplinirea unui obiectiv major: acela de a obține acces la petrolul Mării Caspice.
Pentru îndeplinirea acestuia, Turcia are nevoie de o graniță fără probleme cu Azerbaidjanul, țară cu care are relații de importanță strategică, iar situația enclavei azere Nagorno-Karabah aflată sub control armean reprezintă o problemă reală întrucât îi împiedică accesul atât la petrolul caspic, cât și la republicile turcofone din Asia Centrală. Așa cum se știe, în semn de solidaritate cu azerii, Turcia a închis granița cu Armenia în 1993, după ce aceasta a atacat Azerbadjanul și a ocupat Nagorno-Karabah. În vederea normalizării relațiilor cu Armenia, statul turc a anunțat că intenționează să deschidă granița de la Alican. Rămâne de văzut dacă o va face și cum va afecta acest demers relația strategică cu Azerbaidjanul. A mai existat un acord între partea armeană și cea turcă cu privire la deschiderea frontierei comune, însă până în prezent, înțelegerea nu și-a produs efectele, conservarea relațiilor cu Republica Azerbaidjan fiind prioritară pentru guvernul de la Ankara.
Dacă ar avea acces la petrolul Mării Caspice și având în vedere faptul că statul turc este patronul etno-lingvistic al țărilor din Asia Centrală, profilul strategic al Turciei în regiune ar crește semnificativ, situație cu care Rusia și Iranul nu s-ar simți confortabil în condițiile în care fiecare dorește să-și impună hegemonia în regiune. Din aceste motiv, se poate spune că menținerea conflictului dintre Armenia și Azerbaidjan sprjină interesele guvernelor de la Moscova și Teheran de a bloca drumul Turciei spre petrolul caspic și de a împiedica creșterea influenței acesteia în Caucaz.
Un alt argument împotriva aderării statului turc este cel conform căruia deschiderea granițelor dintre Turcia și UE va aduce un număr consistent de imigranți musulmani în Europa. Acesta nu ar trebui invocat în niciun context în condițiile în care deviza Uniunii Europene este „Unitate în Diversitate”, iar forul european dorește să fie un mozaic cultural și religios. Având în vedere evoluția demografică pozitivă din Turcia, cetățenii acestui stat ar putea constitui rezervorul de mână de lucru al unei Europe Occidentale cu populația îmbătrânită. Amintim în acest context că, în conformitate cu estimările Institutului Național de Statistică din Turcia, populația acestei țări va ajunge la 94.6 milioane în anul 2050.
Acceptarea, mai mult sau mai puțin tacită, de către membrii UE a unei astfel de motivații ar transforma identitatea religioasă într-un criteriu neoficial pe baza căruia se pot trasa sau menține frontiere confirmând teza lui Samuel Huntington cu privire la „ciocnirea civilizațiilor”. Conform acesteia, escaladarea violenței la nivel mondial este determinată de conflictele dintre state și culturi care se bazează pe tradiții religioase diferite. În opinia lui Huntington, țările se vor alinia celor cu care împărtășesc culturi și credințe religioase similare și ulterior se vor alia și vor lupta împotriva statelor cu religii și culturi diferite. Este o opinie criticabilă din mai multe puncte de vedere în condițiile care, dacă facem o radiografie a evenimentelor din Orientul Mijlociu și Nordul Africii din ultimii 15 ani, se poate spune că asistăm la un conflict care, înainte de toate, se defășoară în interiorul islamului.
Dintr-o altă perspectivă, dacă Turcia ar deveni membru al Uniunii Europene, identitatea islamică a acestui stat ar putea contribui la îmbunătățirea capacității Uniunii Europene de a comunica și relaționa eficient cu țările din Orientul Mijlociu și Asia Centrală. Statul turc excelează în domeniul diplomației publice și ar putea deveni atât o interfață între creștinism și islamism, cât și un ambasador între cele două civilizații.
Alte motive enunțate de marile puteri europene împotriva aderării Turciei la blocul comunitar sunt nerespectarea principiilor statului de drept și încălcarea drepturilor și libertăților cetățenești. Menționăm în acest context că o țară poate deveni membru al Uniunii Europene doar dacă îndeplinește criteriile de aderare așa cum au fost definite de Consiliul European de la Copenhaga din 1993, consolidate ulterior în 1995. Acestea sunt următoarele:
instituții stabile care garantează democrația, statul de drept, drepturile omului, respectarea și protecția minorităților;
o economie de piață funcțională și capacitatea de a face față concurenței și forțelor pieței în cadrul UE;
capacitatea de a-și asuma obligațiile de membru și de a adera la obiectivele uniunii politice, economice și monetare;
adoptarea întregului corp legislativ european și punerea eficientă în aplicare a acestuia prin structuri administrative și juridice corespunzătoare.
Uniunea Europeană este constituită în jurul acestor valori și nicio țară nu ar trebui să devină membru al blocului comunitar fără a le respecta. Pentru ca o democrație să funcționeze eficient, libertatea de exprimare trebuie să fie garantată, iar prin măsuri precum restricțiile introduse în accesarea anumitor site-uri precum Twitter sau Youtube, arestarea unor jurnaliști cu opinii contrare conducerii de la Ankara, statul turc se plasează deocamdată în afara unor principii esențiale pe care se fundamentează Uniunea Europeană.
Deși la nivel oficial Turcia nu a dat nici un semnal că ar renunța la dorința de deveni membru al Uniunii Europene, cetățenii turci par să își fi pierdut interesul față de aderare așa cum rezultă din sondajele de opinie și dezbaterile din spațiul public. Mulți dintre aceștia cred că Uniunea Europeană nu este un aliat real în lupta pentru drepturile și libertățile lor, atât în raport cu propriul Guvern, cât și în raport cu Europa și privesc cu neîncredere forul european. Doar 48 % dintre cetățeni cred că aderarea va avea efecte pozitive asupra Turciei, potrivit sondajului de opinie organizat de Transatlantic Trends și realizat de GMF(German Marshall Fund of the United States), publicat în 2011. Scăderea este dramatică dacă ne raportăm la anul 2004, când această opinie era împărtășită de peste 70% dintre turci și reprezintă efectul îndelungatei perioade de negocieri, dar și opoziției pe care unele state europene o manifestă constant în raport cu aderarea Turciei la UE. Nici pozițiile populiste ale liderilor din Turcia nu au avut o influență pozitivă în construcția unei percepții realiste a populației cu privire la ceea ce presupune integrarea în Uniunea Europeană. Obținerea statutului de membru al UE este percepută de mulți dintre cetățenii turci ca un proces cu repercursiuni nefaste în propriile bugete.
Așa cum se știe, liderii Franței, Austriei și Germaniei s-au opus constant aderării Turciei la Uniunea Europeană, optând pentru încheierea unui „parteneriat privilegiat” între forul european și această țară. Propunerea, care a nemulțumit profund conducerea de la Ankara, avea în vedere încheierea unor acorduri privind politica externă și de securitate, precum și a unor acorduri comerciale. De fapt, prin această formulare marile state europene pledează pentru o formulă alternativă de asociere sau un parteneriat oricât de apropiat, dar care să nu însemne integrarea în structurile politice ale Uniunii. Turcia are o suprafață cu aproape 100.000 km2 mai mult decât Franța care este în prezent cea mai mare țară din Uniunea Europeană din punct de vedere teritorial și ar fi al doilea cel mai populat stat după Germania, dacă ar deveni membru al forului european. Având în vedere actualele tendințe demografice, este foarte posibil ca Turcia să depășească Germania sub acest aspect.
Angoasele unor state precum Germania și Franța se datorează faptului că, în conformitate cu normele de reprezentare în instituțiile blocului comunitar și datorită greutății demografice și teritoriale, Turcia nu ar fi un simplu membru al Uniunii, ci un actor central care ar avea o mare influență în Parlamentul și Consiliul European. De asemenea, marii jucători din cadrul blocului european se confruntă și cu temerea consolidării unei aripi est-europene formate din România, Polonia și Turcia care, sub egida unei Americi preocupate de îngrădirea Federației Ruse, ar transforma Uniunea Europeană într-un mecanism cu două centre de comandă și ar slăbi procesul de unificare internă. Administrația de la Washington a susținut constant și activ aderarea Turciei la Uniunea Europeană. Dacă Turcia ar deveni membru al blocului comunitar, Statele Unite ale Americii și-ar consolida poziția în Regiunea Extinsă a Mării Negre, situație care i-ar facilita îndeplinirea priorităților de politică externă referitoare la stoparea expansiunii Federației Ruse.
Trebuie spus că revitalizarea interesului manifestat de Europa față de Turcia de la sfârșitul lui 2013, a avut loc după reacția dură a autorităților la protestele desfășurate la Istanbul în perioada mai-iunie 2013, dar și pe fondul situației tensionate din Orientul Mijlociu. În mai 2013, în Turcia au avut loc o serie de mișcări sociale care s-au declanșat în urma unui incident legat de distrugerea unui parc din Istanbul pentru realizarea unui proiect urbanistic. Distrugerea parcului Gezi a fost doar un pretext al nemulțumirii populare, cetățenii turci protestând, de fapt, împotriva măsurilor de islamizare a statului propuse de partidul de guvernământ.
Conform estimărilor organizațiilor pentru drepturile omului, în timpul protestelor din Istanbul au existat câteva mii de răniți și persoane reținute, mai ales din rândul jurnaliștilor. Uniunea Europeană a criticat reacția disproporționată a autorităților din Turcia și a conștientizat probabil că reînceperea negocierilor de aderare este soluția cu cele mai mari șanse de reușită pentru repoziționarea acestei țări pe drumul democrației. Reluarea negocierilor de aderare s-a realizat în 2013 prin deschiderea capitolului 22, care vizează politicile regionale și coordonarea instrumentelor structurale, pentru a motiva Turcia să facă demersurile necesare pentru reformarea semnificativă a statului pe toate segmentele. Pentru a reconfirma dorința Turciei de a accede la Uniunea Europeană, în ianuarie 2014, premierul turc efectua prima vizită la Bruxelles după 5 ani, iar în luna septembrie a aceluiași an, Turcia a anunțat noua Strategie pentru Aderare la Uniunea Europeană. Documentul a fost elaborat cu scopul de a elimina obstacolele din calea parcursului european al acestui stat. Conform acestuia, apropierea dintre Turcia și UE se va realiza atât prin accelerarea procesului de reformă, cât și prin crearea unor noi canale de comunicare între cele două părți. Fundamentată în jurul principiilor ,,determinare, continuare și eficiență”, această strategie va urma trei direcții de acțiune:
reforma politică;
transformarea socio-economică;
îmbunătățirea comunicării cu Uniunea Europeană.
Strategia a devenit operațională odată cu adoptarea ,,Planului Național de Acțiune pentru aderarea la UE” și a ,,Strategiei de Comunicare UE”. Conform acestui document programatic, Turcia va continua reformele ultimilor ani referitoare la respectarea legii, principiilor democrației, drepturilor omului, libertății de exprimare și va consolida rezultatele deja obținute. De asemenea, vor fi operate schimbări fundamentale în toate domeniile precum: justiția, sănătatea, educația, agricultura, industria, energia și mediul, managementul granițelor și al migrației.
Deși prin adoptarea acestei strategii Ankara dorește reangajarea Turciei pe drumul european, se pare că pentru Uniunea Europeană următorii cinci ani vor constitui doar o perioadă de consolidare a legăturilor politice și economice cu vecinătatea sudică și estică, în care nu va avea loc nicio extindere, conform declarațiilor șefului Comisiei Europene. Tot acesta a menționat că negocierile pentru extindere vor continua, dar nu a făcut nicio mențiune cu privire la Turcia, fapt care probabil va amplifica sentimentul de neîncredere al statului turc în intențiile forului european diminuând implicit influența acestuia asupra conducerii de la Ankara.
Totuși, luând în considerare actualele provocări de securitate, cooperarea dintre Turcia și UE este crucială. În condițiile în care relațiile Uniunii Europene cu Rusia sunt tensionate după invazia Ucrainei, probabil că forul european nu va permite o nouă răcire a relației cu Turcia. În ceea ce privește refuzul de a recunoaște anexarea Crimeii la Federația Rusă, oficialii de la Ankara au urmat linia generală dictată de forul european și SUA, însă când Turciei i s-a solicitat să-și demonstreze solidaritatea în calitate de țară candidată, aceasta a refuzat să se alinieze la sancțiunile adoptate de Uniunea Europeană împotriva statului rus. Motivul este unul cât se poate de pragmatic: sancțiunile au efecte directe asupra economiei Turciei, în condițiile în care pe teritoriul Federației Ruse își desfășoară activitatea numeroase companii turcești cu o cifre de afaceri care depășesc 7 miliarde de dolari. Deși situația din Ucraina ridică semne de întrebare cu privire la previzibilitatea partenerului rus în relațiile economice de importanță strategică, credem că și în viitorul apropiat atitudinea Turciei va rămâne una de nealiniere la sancțiunile UE aplicate Rusiei. De altfel, produsele turcești le-au înlocuit pe cele provenite din Uniunea Europeană, această decizie politică demonstrând atâr pragmatismul Turciei în urmărirea îndeplinirii interesului național, cât și frustările acumulate în relația cu Uniunea Europeană pe parcursul negocierilor de aderare.
Deși între cele două state a existat o rivalitate care s-a întins de-a lungul secolelor, începând cu 1990, relația comercială, cu precădere pe zona energetică, a transformat Federația Rusă în principalul partener economic al Turciei. Statul turc importă de la vecinul nordic aproape 60% din necesarul de gaze naturale.Anexa Este adevărat că relația cu Azerbaidjanul, investițiile în zona kurdă a Irakului sau noile contracte în domeniul resurselor energetice încheiate cu Iranul constituie elemente ce vor reduce această dependență, însă pe termen scurt și mediu Turcia depinde de Rusia pentru a-și asigura necesarul energetic. Turcia reprezintă a doua cea mai mare piață de desfacere a Gazprom după Germania, iar în 2014, compania rusească a furnizat statului turc 27.4 miliarde de metri cubi de gaze naturale. Turcia primește în prezent gaze naturale din Rusia prin Blue Stream și conductele de gaze transbalcanice. Volumul schimburilor comerciale reciproce se ridica în primele nouă luni din 2014 la 24 de miliarde de dolari, iar până în 2020, se estimează că vor ajunge la 100 de miliarde de dolari anual prognoză care anticipeză atât menținerea, cât și intensificarea relațiilor de cooperare dintre cele două state.
Există și chestiuni care plasează cele două țări pe poziții antagonice precum dosarul sirian și cel cipriot. Rusia susține regimul Assad, iar Turcia se opune vehement menținerii acestuia la putere. Referitor la problema cipriotă, deși Turcia nu agreeează infuziile de capital rusesc sau sprijinul acordat ciprioților greci în ceea ce privește tehnica de extracție a hidrocarburilor din zona de coastă, Rusia continuă să își protejeze interesele. Amintim în acest context faptul că în sectorul bancar cipriot, se află o parte importantă a averilor elitelor rusești. De altfel, în ultimii 20 de ani, se pare că rușii au transferat în Republica Cipru peste 30 de miliarde de dolari. Rusia este un susținător constant al Republicii Cipru în cadrul Organizației Națiunilor Unite în disputa cu Turcia privind Nordul insulei. Pe fondul acestor acestor relații care indică o dependență economică importantă a Republicii Cipru de Federația Rusă, în ianuarie 2015, Kremlinul și-a exprimat interesul de a deține o bază militară pe teritoriul acestei țări, solicitare pe care statul cipriot nu a respins-o.
La scurt timp, în pofida îngrijorărilor și nemulțumirilor exprimate în capitalele europene, pe fondul tensiunilor dintre Rusia, UE și NATO din cauza crizei din Ucraina, Federația Rusă și Republica Cipru au semnat un acord privind cooperarea militară prin care navele rusești au primit permisiunea de a utiliza porturile cipriote. Deși oficialii ruși au precizat că efectivele militare rusești vor efectua doar operațiuni antitero și antipiraterie, acordul este privit în mod firesc cu multă neîncredere de comunitatea internațională. Datorită acestei înțelegeri ruso-cipriote, marina și forțele aeriene rusești se vor afla la aproximativ 50 de kilometri de baza Forțelor Aeriene Regale Britanice "Akrotiri" care servește operațiunilor NATO și este de asemenea un important centru în sistemul electronic de supraveghere militară al alianței.
O altă nemulțumire pentru Turcia este probabil și intensificarea bunelor relații de cooperare dintre Federația Rusă și Grecia… Deși este puțin probabil să discutăm despre posibilitatea dimensionării unei axe Rusia-Grecia-Turcia, datorită neînțelegerilor și tensiunilor constante dintre ultimele două, este foarte posibil ca Moscova să își asume poziția de mediator urmărind de fapt creșterea profilului strategic al statului rus în Estul Mediteranei.
În pofida neînțelegerilor pe anumite dosare internaționale, Federația Rusă conștientizează faptul că Republica Turcia este a doua piață de desfacere după Germania pentru hidrocarburile sale și de asemenea, este poarta de ieșire spre Marea Mediterană, datorită Tratatului de la Montreux din 1936 care conferă statului turc dreptul să dețină controlul asupra strâmtorilor Bosfor și Dardanele. Din aceste aceste, motiv parteneriatul startegic cu Turcia și menținerea relațiilor economice de cooperare pe un trend pozitiv sunt obiective importante pe agenda de politică externă a Kremlinului.
Un alt eveniment care este posibil să fi provocat îngrijorare Kremlinului a fost Summit-ul Consiliului Atlantic pentru Energie și Economie desfășurat în noiembrie 2014 la Istanbul. În cadrul acestuia s-a concluzionat că edificarea unui Coridor energetic Nord-Sud, care să înceapă de la Marea Baltică către Marea Adriatică și Marea Neagră, ar trebui să reprezinte un imperativ strategic pentru Europa. De altfel, în 2011, Coridorul energetic Nord-Sud era considerat o prioritate de către Comisia Europeană, însă pe fondul crizei economice și a reducerii investițiilor, proiectul a căzut în desuetudine. În opinia experțior Consiliului Atlantic exprimată într-un raport elaborat la sfârșitul lui 2014, Coridorul energetic Nord-Sud va deține un rol crucial în diversificarea resurselor energetice pentru Europa.
Un alt eveniment care probabil a provocat nemulțumire la Kremlin a fost și încheierea unui acord cadru între Turcia și Turkmenistan în noiembrie 2014, conform căruia partea turkmenă va furniza Europei gaze naturale prin Turcia utilizând Conducta de Gaze Naturale Trans-Anatoliană (Trans-Anatolian Gas Pipeline – TANAP). Sigur, pentru a putea alimenta TANAP, Turkmenistanul va trebui să construiască o nouă conductă prin Marea Caspică, proiect dificil de realizat în condițiile în care Rusia se opune oricărui demers de acest tip, motivând că statutul juridic al acestei mări nu este încă reglementat, iar echilibrul ecologic deja fragil din regiune poate fi prejudiciat. Toate acestea fiind cunoscute, oficialitățile turkmene au declarat că lucrează la identificarea unor rute alternative viabile, dar nu au oferit amănunte.
Proiectul TANAP a luat naștere după încheierea unui parteneriat între Azerbaidjan și Turcia care presupune construirea unei conducte prin care se vor livra gaze provenite din câmpul Shah Deniz situat în Marea Caspică. Gazoductul TANAP pornește din Azerbaidjan și va traversa Turcia până la granița acesteia cu Bulgaria. Capacitatea inițială a conductei va fi de 16 miliarde de metri cubi pe an, din care 6 miliarde de metri cubi vor merge către Turcia și 10 miliarde de metri cubi pentru restul Europei. Proiectul este conceput pentru a transporta progresiv o capacitate de 30 de miliarde de metri cubi de gaze naturale, cantitate care poate ajunge ulterior la 60 miliarde de metri cubi. Construcția conductei va începe în aprilie 2015 și se dorește a fi încheiată până la sfârșitul anului 2018, pentru a începe livrările de gaze naturale în 2019.
Conducta TANAP va fi conectată la capătul de est cu Gazoductul Caucazului de Sud (South Caucasus Pipeline-SCP) care traversează Azerbaidjanul și Georgia, înainte de trecerea în Turcia, iar la vest cu Conducta Trans-Adriatică (Trans-Adriatic Pipeline-TAP). Aceste trei segmente vor forma Coridorul Sudic, primul traseu de tranzit al gazelor naturale non-rusești către Europa, care evită complet Rusia și rețeaua sa de conducte. Coridorul Sudic reprezintă o inițiativă majoră a Comisiei Europene în domeniul infrastructurii energetice care va contribui la diversificarea surselor energetice și a rutelor de aprovizionare a Uniunii Europene. Acesta va aproviziona Europa cu gaze naturale de la Marea Caspică prin intermediul a 3,500 km de conducte. Necesitatea diversificării resurselor energetice și a rutelor de aprovizionare pentru țările blocului comunitar s-a intensificat în urma disputelor dintre Rusia și Ucraina din 2006, respectiv 2009, când compania rusească Gazprom a sistat furnizarea cu gaze datorită disputelor privind prețul ridicat al gazului vândut Kievului. Rusia a acuzat Ucraina de neplata datoriilor și de faptul că sustrage cantități importante din gazul destinat europenilor, acuzații pe care Kievul le-a negat. Diversificarea resurselor energetice și a rutelor de aprovizionare pentru țările europene a devenit o prioritate pe agenda Comisiei Europene odată cu intensificarea tensiunilor în relația comunității internaționale cu Federația Rusă pe fondul conflictului din Ucraina
Gazoductul Caucazul de Sud (South Caucasus Pipeline-SCP) cunoscut și sub numele de Conducta Baku-Tbilisi-Erzurum este operațional din 2007 și este interconectat cu sistemul grecesc de transport de gaze naturale, fiind considerat prima realizare importantă din cadrul Coridorului Sudic.
Construcția gazoductului Trans-Adriatic (Trans-Adriatic Pipeline-TAP) aflată în faza de implemetare, este programată să înceapă în 2016, urmând să aibă o capacitate de 10 miliarde metri cubi, cu posibilitatea extinderii la 20 de miliarde de metri cubi pe an. Gazoductul TAP va livra gaze naturale din Marea Caspică (Azerbaidjan), pe ruta Georgia, Turcia, nordul Greciei, Albania și sudul Italiei. Conducta va avea, de asemenea, așa-numita funcție "flux invers fizic", permițând fie redirecționarea gazelor naturale din Italia către Sud-Estul Europei în cazul în care alimentarea cu energie este perturbat, fie mărirea capacității pentru a aduce gaz suplimentar în regiune, dacă este necesar.
Din cei 870 de km planificați ai TAP în Europa, aproximativ 540 km vor trece prin Grecia, dând acestei țări un rol cheie în implementarea proiectului. Astfel, în februarie 2013, Grecia, Albania și Italia au semnat un Acord Interguvernamental pentru construirea TAP, ceea ce demonstreză în suportul politic pentru realizarea proiectului .
Conducta Trans-Anatoliană (TANAP) are potențialul de a deveni punctul de pornire pentru orice proiect energetic din Asia Centrală, cum ar fi traseul Trans-Caspic. http://www.the-report.net/azerbaijan/oct2013/674-interview-natig-aliyev-minister-of-industry-and-energy
In doing so, the pipeline will open up the Southern Gas Corridor, an EU concept at the heart of its energy strategy. This new route will add to the number of different sources from which receives its natural gas, making its energy supplies safer and more flexible.
Project of Common Interest
The European Commission, Parliament and Council have given TAP Project of Common Interest (PCI) status under the new guidelines for Trans-European energy infrastructure (TEN-E).
TAP has been selected as a PCI for its role in opening up the Southern Gas Corridor, one of 12 so-called energy corridors identified by the EU as priorities for the achievement of European energy policy objectives.
PCI status is reserved for key infrastructure projects and is intended to accelerate the granting of necessary licences and permits and to improve regulatory processes. PCIs help member states to integrate their energy markets, enable them to diversify their energy sources, and aim to bring an end to the energy isolation of some member states.
Eligible projects must:
Have significant benefits for at least two EU member states.
Contribute to market integration and the fostering of competition.
Enhance security and diversification of supply.
Reduce CO2 emissions.
The identification of TAP as a PCI formalises the highest political support of the EU for the project and its implementation.
n addition to its PCI status, the Energy Community has named TAP as a Project of Energy Community Interest (PECI).
A task force chaired by the European Commission assessed one hundred different projects before finally selecting 35 PECIs, including TAP.
TANAP, it will contribute to 's economic-political stability and increase collaboration, integration and partnership in the region.
Notably, Azerbaidjan’s offshore Shah Deniz Phase II gas field operation is not sufficient for the TANAP project. Therefore, the planned pipeline’s operators have been looking for extra gas to fill it. Possible suppliers could include , as well as, , Northern Iraq (Kurdistan) and the countries of the Mediterranean region, especially . seems to have been most interested in attracting Iranian and Turkmenistani gas for TANAP.
Autoritățile de la Kremlin au înțeles, că agravarea situației din Ucraina și deteriorarea agendei regionale de securitate, ar putea ridica o serie de probleme nedorite în relația de cooperare ruso-turcă, în condițiile în care Turcia primește 20% din cantitatea totală de gaz importată din Rusia prin Ucraina.
Astfel, pe fondul sistării construirii gazoductului South Stream și evoluțiilor pozitive în procesul de edificare a Coridorului Sudic, în decembrie 2014, președintele Federației Ruse a efectuat o vizită de stat la Ankara în cadrul căreia s-au pus bazele unui nou parteneriat privind cooperarea energetică între cele două state. În cadrul aceleiași întrevederi, statul rus s-a angajat să construiască prima centrală nucleară pe teritoriul Turciei.
Rusia și-a manifestat disponibilitatea nu numai pentru a mări capacitatea conductei Blue Stream prin care se livrează gaze statului turc, cu trei miliarde de metri cubi, dar și pentru a construi un nou sistem de gazoducte, denumit Turkish Stream, care să acopere necesarul energetic al acestui stat. Federația Rusă a menționat că, începând cu anul 2015, va oferi o reducere de șase procente la prețul gazului pe care îl furnizează Turciei, urmând ca pe parcursul dezvoltării proiectelor comune, reducerea să se majoreze. În urma discuțiilor, s-a semnat un Memorandum prin care s-a stabilit că Gazprom va construi un gazoduct pe sub Marea Neagră care va livra gaze din Rusia spre Turcia la aceeași capacitate pe care ar fi avut-o South Stream dacă ar fi fost finalizat. Din cele 63 de miliarde de metri cubi de gaz care ar putea trece prin noul gazoduct, aproape 16 miliarde ar fi alocate Turciei, iar restul direcționate către Europa printr-un un hub situat la granița Turciei cu Grecia. Președintele Rusiei a precizat că țările din Sudul Europei interesate de achiziționarea hidrocarburilor vor trebui să se conecteze la acest hub. În același context, Uniunea Europeană a fost avertizată să ia măsurile necesare pentru a construi o rețea de conducte până la granița turcă, întrcât este foarte posibil ca Rusia să nu mai reînnoiască contractul de tranzit cu Ucraina, când acesta va expira în 2019, situație care ar pune unele state membre UE într-o situație foarte dificilă.
În februarie 2015 la Ankara, pentru a reconfirma seriozitatea angajamentului luat de comun acord în decembrie 2014, reprezentanții Federației Ruse și Turciei au stabilit traseul general pentru secțiunea onshore a conductei Turkish Stream. Rusia intenținează ca prima linie a conductei, care va avea 180 km și va furniza statului turc 15.75 miliarde metri cubi de gaz, să fie finalizată până în decembrie 2016, considerând că intervalul de timp este unul realist. În acest conext, reprezentanții Gazprom au precizat că Rusia va putea furniza Europei 47 de miliarde de metri cubi de gaze naturale pe an prin Turkish Stream.
Trebuie precizat că, deși compania turcă Botas și compania rusească Gazprom au semnat Memorandum-ul de înțelegere pentru construirea noii conducte, ministrul turc de externe a subliniat că TANAP rămâne proiectul prioritar pentru Turcia. Totuși, proiectul propus Turciei de Federația Rusă este un competitor pentru gazoductul TANAP și de altfel pentru orice potențială conductă care ar urma să aducă hidrocarburi Europei fie de la Marea Caspică, fie bazinul Mării Mediterane. Federația Rusă a propus acest proiect știind și faptul că în pofida faptului că Turcia este o țară candidată la UE, capitolul de negociere privind energia a fost blocat de Cipru, legislația în acest domeniu pe teritoriul statului turc fiind reglementată doar de autoritățile de la Ankara.
Există experți care consideră că este posibil ca Turk Stream să împărtășească soarta predecesorului său, South Stream, proiectul nefiind viabil din mai multe motive. În opinia acestora criza economică mondială și sancțiunile economice aplicate de Occident Rusiei vor afecta grav economia acestei și nu va dispune de fondurile necesare realizării unui astfel de proiect.
Criza economică The fact that the Russian economy is in such a fragile state would make the financing of this project very improbable.
If Russia is in fact trying to take advantage of the deterioration of EU-Turkey relations, Turkey indeed is not yet taking the Russian bait. Besides driving a hard bargain on prices for existing contracts, Turkey’s energy minister declared even in early December that his country was not interested in the Turkish Stream project as outlined by the Russian side: “Turkey will not merely be a transit country for the new natural gas pipeline project from Russia through the Black Sea,” he said, “but it could have a compact facility including an LNG terminal.”
Turcia nu dorește să fie doar o țară de tranzit pentru noua conductei de gaze naturale din Rusia prin Marea Neagră, ci dar ar tea avea o facilitate compact include un terminal de GNL. "
Furthermore, while Russia is trying to take advantage of the deterioration of relations between After all, Gazel noted, before the Blue Stream gas pipeline, which connects Russia and Turkey under the Black Sea, was built, various articles called this ambitious project just a bluff by Russia. “However,” he added, “the current project between Russia and Turkey is just as realistic as the Blue Stream project was.” According to Gazel, “.” He concluded, “Moscow will see this new project through as expeditiously as possible.”
Gazel brushed aside arguments that the economic crisis in Russia will derail Turkish Stream: “similar doubts were also cast on the construction of the Blue Stream project. But despite the very adverse economic conditions between 1998 and 2002, Russia still managed to construct a sizeable portion of that project underneath the Black Sea. “[Turkish Stream] is highly significant for Russia both politically and economically in the longer term.”
Totuși, ipoteza realizării acestui proiect nu trebuie exclusă din două rațiuni:
având în vedere creșterea ratei consumului de gaze naturale din Turcia, care conform estimărilor pare că va deveni cea mai mare piață din Europa până în 2025
The Turkish Stream project is vital for Russia, especially given that it is no longer safe [sic] to export gas via Ukraine history has shown that we should never underestimate President Vladimir Putin, who is ready to go to any length to achieve his objectives.
However that gas will have to compete with other providers. And that leads us to the next winner.
Sixth, the energy market is a strong winner. By entering directly into Turkey, Russian gas will increase the competition fighting against supplies from Azerbaijan, NorthernIraq (Kurdistan) and, possibly, Iran, Eastern Mediterranean and Central Asia. The lower prices will benefit not only the Turkish but also the European consumer.
Some Turkish energy experts argue that Turkey should not become overly focused on the gas price. “Turkey needs to negotiate wisely with Russia,” said Volkan Özdemir, chairman of the Institute for Energy Markets and Policies, an Ankara-based think tank. Turkey has to use its negotiation power and offer Russia to be a partner, so that Turkey has the right to trade gas, rather than be just a carrier of gas.”
It is possible that in the end Turkey, like Norway, will decide not to join the EU for reasons of its own. There is increasing discussion in Turkey these days of the “Norwegian model.” But it is a decision that should result from a deliberate choice by Turkey itself, not something forced on Ankara because the EU keeps on moving the goal posts.
’s energy infrastructure still lacks large-scale storage capacities for natural gas. Underground natural gas storage may contribute to seasonal balance, daily and hourly changes in demand and is essential to maintain the gas flow to the consumer in the event of supply interruptions. The first underground storage facility in , with a capacity of 2.6 bcm, became operational in April 2007 in Silivri, near . A second underground storage facility, in Tuzgölü in and with 1 bcm capacity, is under development.
Due to rate of increase of consumption of gas within Turkey which is set to become the largest market in Europe by 2025, a set of new storage facilities is needed, which will also enchase the country's mega-hub role.
The paper also shows how the construction and operation of TANAP will likely accelerate the economic integration of Caspian states while strengthening the economic and political linkages of , and to .
The new Turkish-Iraqi accords (with Kurdish Regional Government, or KRG, in northern Iraq) provide, in addition to an important oil agreement, provisions for eventual construction of a new projected natural gas pipeline.
Se poate spune că relația de cooperare dintre cele două state s-a consolidat, însă vizita președintelui rus la Ankara poate fi interpretată și în altă cheie, aceea a atenționării Turciei cu privire la conduita sa în marile dosare internaționale ale momentului.
Menționăm în acest context faptul că Rusia intenționează să construiască un drum strategic care să înceapă din Daghestan, să traverseze teritoriul georgian și să ajungă la granița cu Republica Azerbaidjan. Motiv Acest proiect de infrastructură care are o importanță strategică deosebită, legând Nordul de Sudul Caucazului oferind posibilitatea Rusiei de a controla întreaga regiune, ar constitui o nouă amenințare pentru Georgia care are deja 20% din teritoriu ocupat, dar și pentru statul azer. Federația Rusă va putea în orice moment să deplaseze trupe combatante și armament la granița cu Azerbaidjanul având posibilitatea de a-l izola. În acest fel, pe fondul unui conflict, relațiile comerciale dintre Azerbaidjan și Turcia via Georgia precum și cele dintre statul georgian și cel turc ar putea fi întrerupte. Având în vedere expansionismul constant al Federației Ruse și acțiunile derulate cu succes în acest sens, un scenariu în care Azerbaidjanul și Georgia ar fi ocupate de trupele rusești pare probabil și posibil în aceeași măsură.
Mesajul subtil transmis Turciei pare a fi de a nu se baza în totalitate pe autonomia Azerbaidjanului și a Turkmenistanului de a decide în ceea ce privește comercializarea și furnizarea hidrocarburilor. Așa cum a demonstrat până în prezent, Kremlinul ar putea efectua întrerupe fluxul acestora, iar armata rusă poate ocupa aceste țări fără ca NATO și comunitatea internațională să riposteze altfel decât prin impunerea unor sancțiuni economice. Având în vedere încheierea Memorandumului din decembrie 2014 și stabilirea traseului conductei la începutul lui 2015, dincolo de interesele economice evidente, se pare că Turcia a înțeles mesajul.
Parteneriatul cu Rusia, acordurile încheiate cu Azerbaidjanul, Iranul, Irakul și Turkmenistanul, o eventuală recalibrare a policii externe în Estul Mediteranei ar putea transforma Turcia în cel mai important hub energetic al Europei și îi poate conferi un rol important, la care de altfel aspiră, și în revânzarea gazului rus care îi tranzitează teritoriul. Toate aceste acțiuni se aliniază fidel viziunii strategice a statului turc de a transforma Turcia într-un lider în regiune în domeniul afacerilor cu energie, dar și Strategiei Energetice. Conform acestui document programatic, unul dintre obiectivele majore ale statului turc este acela de a-și asigura securitatea energetică. În acest scop, Turcia trebuie să urmărească:
diversificarea rutelor de aprovizionare cu energie și a țărilor de origine a hidrocarburilor;
creșterea ponderii energiilor regenerabile, inclusiv a energiei nucleare în mixul energetic;
luarea unor măsuri semnificative pentru creșterea eficienței energetice;
să contribuie la securitatea energetică a Europei.
Relația economică solidă dintre Turcia și Rusia va reprezenta un factor esențial în modalitatea de calibrare a politicii externe turcești în regiune. Este foarte posibil ca miza enormă a relației dintre Turcia și Federația Rusă, să determine Ankara să manifeste o atitudine exigentă în solicitările pe care le va adresa Uniunii Europene în special, și comunității internaționale, în general. Pentru a prelua agenda occidentală antirusească, Turcia va trebui motivată și recompensată. În acest sens, amintim că guvernul turc dorește să devină membru al UE, sprijin pentru anularea planurilor secesioniste ale kurzilor din Siria, Turcia și Irak, liberalizarea regimului vizelor, înlăturarea lui Bashar al Assad de la putere în Siria, singularizarea Turciei ca rută de transport a petrolului din nordul Irakului către Coasta Ceihan – Ankara, renunțarea la încheierea unui acord de liber-schimb cu SUA (TTIP), dar mai ales transformarea Turciei într-un hub energetic și o țară tranzit pentru a asigura securitatea energetică a UE. Rămâne de văzut cum vor gestiona Uniunea Europeană și SUA exigențele de politică externă ale Turciei în condițiile în care doresc ca acestă țară să-și întoarcă fața de la Rusia către Occident.
Fără îndoială, dosarul turc este unul extrem de complex și constituie o provocare reală la adresa identității politice, culturale și religioase europene. Dacă Turcia va deveni membru al blocului comunitar, decizia va fi una politică care se va fundamenta pe potențialul statului turc de a aduce beneficii economice și de securitate membrilor forului european și nu pe identitatea sa religioasă și culturală. Având în vedere contextul geopolitic regional și global, atât Turcia, cât și UE evoluează într-un mediu internațional aflat în reconstrucție. Accesul la Marea Mediterană și la Marea Neagră, posibilitatea de a accesa resursele energetice de la Marea Caspică și de a deveni un hub important al traseelor energetice catre Europa, au fost elementele care au stat la baza deschiderii negocierilor de aderare și tot acestea se vor afla și la baza deciziei Uniunii Europene de a transforma sau nu Turcia într-un membru cu drepturi depline al acestui for.
Opoziția unor mari actori precum Germania și Franța față de acceptarea unui membru care le-ar putea pune în pericol politicile și poziția din interiorul UE ne determină să credem că perspectiva oricărui tip de parteneriat este mai aproape de realitate decât cea de membru cu drepturi depline. Trebuie subliniat faptul că dincolo de conotația negativă pe care autoritățile de la Ankara o atribuie sintagmei „parteneriat privilegiat” dorința unor membri importanți ai forului european de a pune bazele unei astfel de relații cu Turcia reprezintă recunoașterea puterii și influenței acesteia într-un areal geografic cu o importanță strategică deosebită. Material engleza
Un lucru este cert: Uniunea Europeană are nevoie de Turcia și statul turc are nevoie de forul european. Datorită poziției geografice și geostrategice, puterii economice și militare care îi conferă capacitatea de a influența politicile statelor din regiunea Orientului Mijlociu, Asiei Centrale și Caucazului, Turcia este o țară care trebuie luată în calcul în orice configurație a viitorului pe „marea tablă de șah” a lumii. Republica Turcia deține toate ingredientele unei puteri cu profil regional. Rămâne însă de văzut ce rol își va asuma statul turc în viitor: acela de hegemon cu un rol substanțial în reconfigurarea geopolitică a Caucazului de Sud și Asiei Centrale sau acela de simplă interfață între lumea islamică și Occident.
Dacă Turcia ar deveni membru al UE, spațiul comunitar ar ajunge cu frontierele până în Orientul Mijlociu și regiunea Caucazului, care deși sunt zone strategice bogate în resurse energetice, sunt profund instabile. Uniunea Europeană va trebui să-și consolideze segmentul de apărare și securitate pentru a gestiona, din perspectiva valorilor sale, tensiunile și conflictele aflate la graniță. Acest demers s-ar putea înfăptui atât prin suplimentarea bugetului în acest sector, cât și prin definirea unei noi viziuni geostrategice care să transforme forul european într-un exportator de stabilitate și securitate către zonele tensionate din vecinătatea imediată, proiecte care pe termen scurt și mediu nu sunt realizabile.
În orice caz, chiar dacă va deveni economia cu numărul 10 a lumii până în 2023 așa cum și-a propus și va înregistra progrese majore în ceea ce privește respectarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, Turcia trebuie să demonstreze Europei că are voința de a se transforma într-un zid de apărare împotriva fundamentalismului islamic și că este un pilon de stabilitate pentru Uniunea Europeană, Caucaz și Estul Mediteranei. Potențialul există!
Construind o alianță puternică cu Turcia, Uniunea Europeană va putea aborda din altă perspectivă atât securitatea energetică, cât și cea regională. Un eșec al blocului european în discuțiile cu Ankara poate produce efecte nedorite de oficialii de la Bruxelles cum ar fi adâncirea cooperării dintre Turcia și Federația Rusă și de ce nu, posibilitatea ca statul turc să devină membru al Uniunii Euroasiatice în condițiile în este un proces extrem de important pentru această țară.
Turcia se dovedește un aliat de nădejde al Statelor Unite, relația (strategică) dintre cei doi actori fiind la un nivel foarte bun, amplasarea unui radar de înaltă performanță, ca parte a proiectului de scut antirachetă, fiind probabil cel mai recent gest de confirmare a gradului de încredere reciprocă. Pentru moment este limpede că stabilirea de punți, de parteneriate, dincolo de spațiul Euro-Atlantic este un proces extrem de important, iar Turcia va sprijini fără rezerve un astfel de proiect.
Autoritatile de la Ankara sustin ca ar putea ingheta uniunea vamala cu Uniunea Europeana (UE) daca blocul comunitar va merge mai departe cu acordul de liber-schimb cu SUA. Anuntul a fost facut miercuri de catre ministrul turc pentru afaceri europene Volkan Bozkir, citat de presa turca. Acesta a spus ca se teme ca tara sa ar putea pierde trei miliarde de dolari in schimburi comerciale, daca acordul de liber-schimb cu SUA (TTIP), in prezent in curs de negociere, continua fara includerea Turciei. ‘Nu putem acorda avantajele uniunii vamale tuturor tarilor cu care UE semneaza astfel de acorduri’, a spus Bozkir in cadrul unei vizite in Norvegia, care nu face nici ea parte din blocul comunitar. Potrivit ziarului Hurriyet, Bozkir a amenintat ca va ingheta uniunea vamala cu UE sau ca ii va limita aplicarea. Turcia, tara candidata la aderarea la UE, are o uniune vamala cu blocul comunitar din 1990, iar politicienii sunt ingrijorati ca acordul de liber-schimb UE-SUA, care ar urma sa fie unul dintre cele mai mari din lume, ar putea ameninta pozitia comerciala a Turciei. Preocuparile Turciei in privinta unei potentiale discriminari sunt valabile si pentru alte tari care sunt parteneri comerciali apropiati ai UE si SUA, precum Norvegia, Elvetia si Canada.
Turcia a reusit sa-si creeze un rol tot mai important in politica din Orientul Mijlociu si, in pofida relatiilor tensiunilor cu Israelul si schimburilor cu Iranul, a devenit indispensabila SUA in regiune. Din aceste motive si nu numai, cooperarea pe dimensiunile militara si a informatiilor cu SUA este mai puternica decat oricand.
SUA incearca sa reconstruiasca relatiile cu lumea musulmana dupa invazia din Irak si razboiul dinAfganistan, asa ca are nevoie de orice aliat care poate pune umarul in regiune, scrie Reuters.
"Au nevoie unul de altul. Turcia si SUA au divergentele lor, in special in ceea ce priveste conflictul israeliano-palestinian, insa asta nu inseamna ca relatia lor, oricat de fierbinte sau rece, se va lovi de un zid si se va zdrobi pentru totdeauna", este de parere Hayat Alvi, lector specializat in politica Orientului Mijlociu de la U.S. Naval War College.
Primavara Araba a retrasat harta politica a Orientului Mijlociu si Turcia a incercat sa-si sporeasca influenta cu aceasta ocazie. A sprijinit miscarile pro-democratie ce au schimbat regimurile din Tunisia, Libia si Egipt si a devenit unul din cei mai mari critici ai presedintelui sirian Bashar al-Assad, criticand, in acelasi timp, si refuzul SUA de a interveni in razboiul civil din aceasta tara, ce risca sa se extinda si dincolo de granitele sale.
Turcia este pozitionata ideal pentru a deveni un post de ascultare al regiunii: flancata de Ue la vest,Siria Iran si Irak la est si Rusia la nord.
Trainicia relatiei SUA-Turcia va fi pusa insa la incercare de cel putin doua chestiuni in perioada urmatoare. Prima este rolul Turciei in stabilizarea Siriei post-Assad, a doua capacitatea de a se reinventa in rolul de contributor la procesul de pace din orientul Mijlociu.
Siria se dovedeste deja o problema reala pentru relatia turco-americana. Oficialii turci se plang ca Washingtonul a lasat Ankara sa se descurce cu consecintele acordarii de sprijin opozitiei siriene si influxul de peste 130.000 de refugiati care au trecut granita.
In ceea ce priveste relatia cu Israelul, nu exista, de asemenea, semne de progres. Capacitatea Turciei de a influenta conflictul arabo-israelian consta mai degraba in relatia incipienta cu Egiptul, al carui presedinte islamist, Mohamed Morsi, a fost laudat de Obama pentru ca a mediat armistitiul din Gaza, luna trecuta.
deși Turcia a adoptat o politică a granițelor deschise și a oferit protecție unui număr de aproximativ jumătate de milion de refugiați sirieni, aceasta a refuzat să colaboreze operațional cu UNHCR și cu alte organizații cu experiență.
"[Turcia] nu are un cadru legal pentru a face față situațiilor unui influx masiv. Pe măsură ce cifrele au crescut, aceste lacune din sistemul național de azil au creat probleme care devin tot mai dificil de soluționat", a declarat Corabatir pentru Corabatir SETimes. "UNHCR este, mai presus de toate, însărcinată să monitorizeze chestiunile de protecție. Implicarea sa în operațiuni reduce riscurile legate de protecția refugiaților. În al doilea rând, UNHCR și organizațiile internaționale similare au o experiență mare în asemenea fluxuri masive de refugiați. Cooperarea operațională cu acestea ar face ca această operațiune să fie mult mai eficientă și oferă o mai mare siguranță refugiaților, precum și un acces mai bun la asistență".
El a adăugat că temerile europene și internaționale sunt determinate de decizia Turciei de a gestiona singură această operațiune umanitară uriașă, precum și granițele și fluxurile de imigranți.
"Lacunele din sistemul de azil turcesc au fost întotdeauna o sursă de îngrijorare pentru UE. Mulți imigranți ilegali, și chiar refugiați recunoscuți, încearcă să intre pe teritoriul UE din Turcia din cauza deficiențelor acestui sistem", a afirmat Corabatir, adăugând că insistența Turciei de a menține limitarea geografică în respectarea convenției ONU privind refugiații creează un obstacol pentru cooperarea dintre Turcia și UE în problemele legate de azil și migrație.
"Pe măsură ce cifrele cresc, găsirea țărilor în care refugiații să se mute devine tot mai dificilă, chiar imposibilă", a spus Corabatir. "Perioadele de așteptare lungi și pierderea speranței îi face pe mulți să recurgă la traficanți și să își asume riscuri pentru a intra ilegal în Europa".
Turcia a semnat convenția pentru refugiați a ONU din 1951 cu mențiunea că cei care nu provin din Europa nu vor avea statut de refugiați. Prin urmare, sirienii care s-au refugiat în Turcia nu pot ședea acolo decât temporar, până când vor putea fi mutați într-o altă țară. care să îi primească ca refugiați, sau până când se vor putea întoarce în siguranță în Siria.
Săptămâna trecută, Executivul comunitar a publicat un document strategic, pe care statele membre îl vor dezbate la finele acestei luni, în care se precizează că orice nouă infrastructură trebuie să respecte legislația UE privind piața unică de energie, inclusiv al treilea pachet energetic, care împiedică companiile care furnizează gaze naturale să dețină și infrastructura de distribuție a gazelor naturale.
Cu doar cateva luni in urmă, premierul Recep Tayyip Erdogan arăta cu degetul către Washington ca fiind sursa dosarului de corupție in care a fost atras alături de camarila sa politică. Având în vedere că datorită poziției geografice se situează în zona de proximitate a conflictelor majore cu care se confruntă comunitatea internațională, Turcia este pusă în postura de a-și demonstra solidaritatea față de UE în calitate de țară candidată la aderare și fidelitatea față de NATO, în calitate de aliat care deține a doua armată ca mărime din cadrul Alianței, urmărind în același timp cu pragmatism îndeplinirea intereselor naționale. Așadar întrebarea qui prodest? revine obsesiv.
Având în vedere că pe teritoriul Turcie se află 1.800.000 de refugiați sirieni , Uniunea Europeană ar putea iniția un program ,,, precum Banca Mondială sau în cooperare cu Banca Mondială
The vast majority of Turkey’s Syrian refugees are not in camps but among the broader population; only 220,000 remain in camps. Turkey maintains its open border policy—most recently accepting some 160,000 Syrian Kurds from Kobani over a three-day period in October. Though rare, tensions between locals and Syrians do erupt occasionally, as low-skill wages are depressed, the cost of low-end housing increases, and Syrians get blamed for the increase in crime. These issues need to be addressed, and addressed in the context of the real challenge—avoiding a permanent refugee population that turns into an underclass.
As noted by Kemal Kirisci and Raj Salooja in Foreign Affairs, “the Syrians in Turkey are no longer refugees waiting for the war to end but…immigrants ready to write a new chapter in their lives.” Following four years of temporary protection under the nebulous designation “guests,” refugees are now receiving identification cards granting them access to basic services like preventive health care and education. This stops short of official refugee status, which includes more rights, but is still a significant move in the right direction. Moreover, a proposal to regulate working conditions was submitted to the Council of Ministers, allowing Syrians to apply for work permits with their ID cards.
In the meantime, it would be useful to think about how the international community could support Syrian businesses in Turkey (as well as in their other countries of refuge). For example, the World Bank’s creative way of helping Syrian refugees by supporting local communities in Lebanon and Jordan could perhaps inspire similar programs for Syrian entrepreneurs and workers in need of new skills.
Generally the numbers refer to refugees registered by the UN or governments. See http://data.unhcr.org/syrianrefugees/regional.php
However, not all refugees are registered and their numbers are significant as well. For example while Jordan has over 600,000 registered refugees, it is estimated that there may be twice as many in the country.The latter numbers are less reliable but the press and NGOs will try and extrapolate from a variety of sources.The above link to the UNHCR will also give you the number of refugees registered in other Arab countries. It is easier for refugees to get into Jordan, Lebanon and Turkey since these countries neighbor Syria and have been welcoming to various degrees.
Avantajele Turk Stream
Iranul și Turcia – interese comune și oportunități de cooperare
Statul turc are un rol special în medierea conflictului nuclear cu Iranul, în primul rând pentru că s-a opus sancțiunilor impuse acestuia de SUA și UE și în al doilea rând pentru că la Istanbul, oraș agreat de oficialitățile iraniene, s-au desfășurat mai multe întrevederi între reprezentanții comunității internaționale și cei ai Iranului. În numeroase ocazii, oficialii turci au declarat că problema dosarului nuclear iranian trebuie soluționată prin mijloace diplomatice și nu prin sancțiuni de tipul celor impuse de Consiliul de Securitate al ONU.
Deși sunt în competiție pentru realizarea unui profil strategic cât mai important în regiune, rațiunea pentru care Turcia încearcă să păstreze și să dezvolte relații bune cu Iranul este faptul că importă cantități importante de petrol și gaze din acestă țară. Aproape o treime din necesarul energetic al Turciei este asigurat de Iran. Anexa http://www.geopipelitics.com/?p=848
Relațiile bilaterale dintre cele două state au ca punct de plecare semnarea „Tratatului pentru prietenie” la 22 aprilie 1926, în care au fost stipulate principii precum: neutralitatea și neagresiunea. Acordul prevede demersuri comune împotriva grupărilor ale căror acțiuni ar putea afecta securitatea și stabilitatea acestora, inclusiv împotriva încercărilor de răsturnare a regimurilor de la Ankara și Teheran. Evident că inițiativa a avut la bază temerile față de o posibilă revoltă a populației kurde. În ianuarie 1932, Turcia și Iranul semnau primul tratat de frontieră, granița dintre acestea fiind una dintre cele mai vechi din lume, păstrându-se, cu mici diferențe, pe aceleași coordonate, de la Bătălia de la Chaldiran din anul 1514. Deși de-a lungul timpului, Iranul și Turcia au dezvoltat relații pașnice, au existat și perioade delicate, uneori chiar tensionate, așa cum vom vedea.
Evenimentul care a determinat răcirea relațiilor diplomatice dintre cele două țări s-a produs în anul 1979, urmare revoluției din Iran. Înlăturarea șahului Reza Pahlavi de la putere și instalarea la Teheran a unui regim islamic șiit a produs modificări semnificative în relațiile acestuia cu aproape toate statele sunite din regiune, inclusiv cu Turcia.
Un moment important, de resetare a relațiilor turco-iraniene, a avut loc în mai 2010, când premierul turc împreună cu liderul brazilian au încercat să ajute Iranul să evite adoptarea unor noi sancțiuni împotriva sa. Cele 3 țări au anunțat că un plan comun pentru scoaterea stocurilor iraniene de uraniu îmbogățit în afara țării. Înțelegerea încheiată între Turcia, Iran și Brazilia în martie 2010, care presupunea trimiterea unei părți din cantitatea de uraniu slab-îmbogățit al Iranului în Turcia, nu a fost agreată de SUA și de statele implicate în soluționarea crizei iraniene și cum era de așteptat, nu s-a finalizat.
La acel moment, criza iraniană și implicarea Braziliei și Turciei în medierea ei au dus la o tensionare a relațiilor dintre cele două state cu SUA. În ceea ce privește Brazilia, situația era cunoscută, relația cu Washington-ul fiind destul de rece, cu tendințe de accentuare în acest sens. Ceea ce constituia întradevăr o problemă, era răcirea relațiilor dintre Turcia și Statele Unite și apropierea Ankarei de Teheran, evoluția crizei iraniene dezvăluind sincope în comunicare pe axa turco-americană.
Problema Washingtonului la momentul în care Turcia, Iran și Brazilia și-au înaintat propunerea, a fost că inițiativa a coincis cu impunerea unor noi sancțiuni internaționale. Statele Unite nu erau pregătite să accepte ca două țări, precum Brazilia și Turcia, să joace un rol atât de important în rezolvarea unuia dintre dosarele internaționale dificile ale ultimului deceniu, situație ce putea duce la ferestre de vulnerabilitate în controlul combustibilului nuclear al Iranului și nu oferea nicio certitudine în privința blocării procesului de îmbogățire a uraniului la nivel intern sau al achiziției de tehnologie pe dimensiunea militară nucleară, în paralel. La momentul repectiv, spre îngrijorarea Statelor Unite ale Americii, premierul turc își reitera dezacordul față de arsenalul nuclear israelian, precum și față de atitudinea comunității internaționale în această chestiune. Mai mult, premierul turc declarase că cei care doresc găsirea unei soluții în ceea ce privește Iranul, ar trebui să elimine propriile arme nucleare pentru a fi convingători în demersurile pe care le întreprind.
Această criză diplomatică, putea avea urmări nefaste atât în ceea ce privește relațiile dintre cele două state, cât și asupra Orientului Mijlociu. Având un sprijin din partea Turciei, Iranul părea că nu este izolat. Americanii nu își permiteau totuși să piardă un aliat valoros pentru interesele lor în regiune. Astfel, după mai mult de jumătate de an de la acel episod, SUA acceptau ca Turcia să organizeze o nouă rundă de negocieri pentru soluționarea dosarului nuclear, iranienii având o atitudine pozitivă față de desfășurarea discuțiilor la Istanbul.
De altfel, retorica îndreptată împotriva Occidentului a fost vizibil schimbată de Ankara în septembrie 2011, când statul turc și-a dat acordul de a găzdui pe teritoriul său scutul anti-rachetă operat de NATO, fapt care, la momentul respectiv, a dus la apariția unei crize diplomatice între Iran și Turcia. În pofida declarațiilor oficialilor turci care afirmau că sistemul de apărare nu este îndreptat împotriva unei țări anume, șeful diviziei aerospațiale iraniene amenința, în noiembrie 2011, cu bombardarea Turciei în situația în care Iranul va fi atacat.
O altă etapă sensibilă pentru relațiile dintre Ankara și Teheran a debutat odată cu declanșarea Primăverii arabe și creșterea importanței statului turc la nivel regional urmare încercărilor sale mediator Criza din Siria și poziționarea celor două state în tabere opuse a dus la deteriorarea relațiilor dintre acestea. Așa cum se știe, Teheranul este susținător al regimului Bashar al-Assad, iar Ankara susține forțele de opoziție. Organizarea la Istanbul a conferinței „Prietenii Siriei” în 2012, precum și cererea transmisă de Ankara liderului sirian de a renunța la putere în vederea instaurării democrației în Siria lovea, în mod evident, în interesele Teheranului. La toate aceastea, se mai adăuga și decizia statului turc de a scădea importul de petrol iranian cu 20%, cantitate care urma să fie suplinită cu țiței de proveniență libiană.
Deși motivul acestei decizii era unul strict economic, oficialitățile de la Teheran au interpretat gestul ca pe o trădare. În martie 2012, Statele Unite ale Americii anunțau că vor excepta de la impunerea unor noi sancțiuni financiare 11 state implicate în comerțul cu petrol din Iran. Scutirea se aplica pe o perioadă de 180 de zile, cu posibilitate de prelungire și viza statele care au redus în mod semnificativ importul de țiței iranian. Prin decizia sa, Turcia dorea un loc pe această listă.
Un eveniment important în economia relațiilor turco-iraniene, a avut loc în toamna lui 2013, când ofițeri de rang înalt din Israel acuzau Turcia că a deconspirat o rețea de spionaj a statului evreu în Iran, acțiune care a condus la arestarea mai multor agenți israelieni și că Turcia și Iranul au semnat un acord privind colaborarea în sectorul serviciilor de informații. Conform acestui document, serviciile de spionaj din alte țări nu mai aveau permisiunea Turciei să efectueze operațiuni de supraveghere a Iranului de pe teritoriul turc.
Informațiile nu au fost confirmate, dar fără îndoială, o reapropiere între Ankara și Teheran a avut loc, având în vedere că în ianuarie 2014, premierul turc efectua o vizită oficială în Iran. Scopul acesteia era consolidarea relațiilor dintre cele două state, cu accent pe partea comercială și energetică. Vizita premierului turc la Teheran, precum și semnarea mai multor acorduri între cele două țări erau și consecința reluării și amplificării comunicării dintre Turcia și Iran odată cu schimbarea liderului radical iranian.
Ulterior, în iunie 2014, pentru prima dată din anul 1996, un președinte iranian se deplasa în Turcia pentru un dialog al nivel înalt cu oficialitățile de la Ankara. Obiectivele vizitei erau intensificarea schimburilor economice cu Turcia și discutarea situației din Siria în vederea identificării unei poziții comune în acest dosar. Obiectivul central al discuțiilor a fost cooperarea în sectorul energetic. În primul trimestru din 2014,volumul tranzacțiilor comerciale între Iran și Turcia a depășit 3 miliarde de dolari. Potrivit cifrelor publicate de Institutul Turc de Statistică, cifra de afaceri dintre cele două state a ajuns la 3,256 miliarde de dolari în primul trimestru al anului, marcând o scădere de 15,6% comparativ cu perioada corespunzătoare din 2013, datorită sancțiunilor aplicate Iranului de comunitatea internațională. Atât Turcia cât și Iranul și-au propus să remedieze această situație prin intensificarea schimburilor comerciale astfel încât tranzacțiile între cele două țări să atingă cifra de 30 de miliarde de dolari în 2015. În contextul reluării relațiilor diplomatice cu vecinătatea apropiată și în atmosfera de dialog și dorință de cooperare promovată de către noul președinte iranian, vizita la Ankara a confirmat noua orientare a Iranului în cadrul relațiilor sale cu întreaga lume.
In a particularly important example, the possible future transit of Iranian gas via the Trans-Anatolian Natural Gas Pipeline (TANAP), which will be jointly actualized by and Azerbaidjan, is gaining strategic importance in ’s energy policy calculations. TANAP, which will cross , is to be connected at its eastern end with the South Caucasus Pipeline (often referred to as the Baku-Tbilisi-Erzurum pipeline, which traverses Azerbaidjan and before crossing into ) and in the west with the planned Trans-Adriatic Pipeline (TAP). Together, these three pipeline segments will form the Southern Gas Corridor, the first new transit route of non-Russian natural gas supplies to Europe that also entirely bypasses and its pipeline network. Taner Yildiz, the Turkish minister of energy and natural resources, stated that Iranian gas will be an important supply source for Europe (The TEPAV-BP Energy Forum, , February 26). If the sanctions against are lifted, Iranian natural gas could be transported westward by being pumped into TANAP after 2018, when the pipeline project is scheduled to be completed.
Notably, Azerbaidjan’s offshore Shah Deniz Phase II gas field operation is not sufficient for the TANAP project. Therefore, the planned pipeline’s operators have been looking for extra gas to fill it. Possible suppliers could include , as well as, , Northern Iraq (Kurdistan) and the countries of the Mediterranean region, especially . seems to have been most interested in attracting Iranian and Turkmenistani gas for TANAP. Cooperation with these countries in the energy field could help diversify ’s gas import policy. Specifically, if is able to expand its strategic partnership with in energy issues, it may be able to overcome its dependence on Russian gas. L
In the meantime the Tabriz-Ankara gas pipeline between and is operational with a maximum capacity of 14 bcm per year that can be easily interconnected with all the above.
Scepticii privesc cu rezervă reapropierea Turciei și Iranului întrucât cele două state nu au reușit să ajungă la un acord în chestiunea siriană, în condițiile în care Iranul susține ideea rămânerii la putere a lui Bashar al-Assad, în timp ce Ankara sprijină varianta în care acesta este înlăturat din fruntea statului. Totuși, vizita premierului turc la Teheran și cea a președintelui iranian la Ankara reprezintă semnale politice evidente că ambele state au înțeles că tensiunea și dezacordul pe terțe subiecte sunt neproductive în ceea ce privește stabilitatea regională, dar mai ales, pentru dezvoltarea economiilor celor două țări.
Dacă în cazul Siriei este puțin probabil ca Ankara și Teheranul să-și armonize politicile, interesele economice vor prevala, petrolul și gazele naturale iraniene constituind și în viitor obiectul central al tuturor negocierilor dintre vele două state. De altfel, Iranul avea nevoie de un partener economic puternic precum Turcia care să își susțină economia cu resurse energetice iraniene, profitând, în același timp, de avantajele importurilor venite din Turcia, iar statul turc ..
Credem că bunele relații dintre cele două țări vor avea efecte pozitive asupra regiunii din punct de vedere al stabilității, în condițiile în care Orientul Mijlociu este puternic afectat de criza din Siria și Irak. Este însă puțin probabil ca, legătura dintre Iran și Turcia, să transceadă zona economico-financiară chiar dacă vor încheia diverse înțelegeri pe perioade limitate cu privire la subiecte de interes comun. O alianță politico-militară între cele două state este greu de realizat, în primul rând datorită faptului că atât Iranul, cât și Turcia au în vedere atingerea unui profil strategic important în regiune prin mijloace proprii. Factorii care ar putea afecta negativ dinamica relațiilor dintre cele două țări este evoluția evenimentelor din Siria și Irak precum și posibilitatea aplicării de noi sancțiuni economice Iranului de către comunitatea internațională în condițiile nesoluționării dosarului nuclear. Kaplan
http://www.tradingeconomics.com/turkey/gdp-growth
http://www.rethinkinstitute.org//wp-content/uploads/2013/09/tanap-map.jpg
http://www.naturalgaseurope.com/tanap-awards-construction-contracts-
Grafic 3: Sursele de importuri de gaze naturale din afara Uniunii Europene (procent din valoare) Sursa: Comisia Europeană
http://www.bp.com/content/dam/bp/images/large-images/Map-of-Shah-Deniz.png
Map o
f Shah Deniz and the Southern Gas Corridor
http://www.eia.gov/countries/cab.cfm?fips=tu
http://www.eia.gov/countries/cab.cfm?fips=tu
http://www.gazprom.com/press/news/2015/february/article217568/
Turkish Stream
http://www.tap-ag.com/the-pipeline/the-big-picture/southern-gas-corridor
Coridorul Sudic
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: refuzul de a recunoaște independența Republicii Cipru și disputa cu acestă țară referitoare la partea de nord a insulei; (ID: 124654)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.