Traumatismele Genunchiului

Diverse2

Traumatismele Genunchiului

Byadmin ianuarie 1, 2024

Cuprins

1. INTRODUCERE

1.1.Jocul de fotbal și incidența traumatismelor la fotbaliști

1.2. Motivația alegerii temei

2. BIOMECANICA GENUNCHIULUI

2.1. Biomecanica articulației femurotibiale

2.2. Biomecanica articulației femuropatelare

3.TRAUMATISMELE GENUNCHIULUI

3.1. Leziunile de ligament încrucișat

3.1.1. Anatomie patologică

3.2. Leziunile de menisc

3.2.1. Mecanismul de producere

3.2.2. Forme anatomoclinice

3.3. Leziunile ligamentelor colaterale

3.3.1. Anatomie patologică

3.3.2. Cauzele afectării ligamentelor colaterale în sport

3.4. Fracturi de epifiză femurală, platou tibial

3.4.1. Mecanismul și anatomia patologică a fracturilor platoului tibial (după Duparc și Ficat)

3.5. Fracturi patelare

3.5.1. Mecanismul de producere

3.5.2. Clasificare

3.6. Leziuni musculare și tendinoase care afectează indirect biomecanica genunchiului

3.6.1. Ruptura de tendon cvadricipital

4. DESFĂȘURAREA STUDIULUI

4.1. Scopul studiului

4.2. Date privind pacienții

4.3. Metode de evaluare folosite

4.3.1. Evaluarea mobilității articulare

4.3.2. Evaluarea forței musculare

4.3.3. Evaluarea circumferinței coapsei și gambei

4.3.4. Evaluarea mersului

4.4. Obiective

4.5. Program de recuperare propus

5. DISCUȚII

5.1. Durerea

5.2. Circumferința coapsei și gambei

5.3. Mobilitatea articulară

5.4. Forța musculară

5.5. Mersul

6. CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

ANEXE

1. INTRODUCERE

1.1.Jocul de fotbal și incidența traumatismelor la fotbaliști

„Jocul de fotbal este cel mai răspândit , cel mai popular și cel mai practicat dintre toate disciplinele sportive.” Este sportul rege! F.I.F.A. (Federația Internațională de Fotbal Asociație) are în componența sa 208 de federații în care peste 250 de milioane de oameni joacă fotbal.

Fotbalul se joacă pe un teren de joc dreptunghiular acoperit cu iarbă naturală sau artificială , între două echipe alcătuite din câte 11 jucători.Se joacă cu o minge de formă sferică și cu porți fixate la mijlocul fiecărei linii de poartă. Echipa care înscrie mai multe goluri în poarta adversă va câștiga meciul.

„Datorită marei sale popularități, de-a lungul timpului, dar mai ales în ultimii 10-15 ani, sumele de bani care circulă în jurul marilor echipe și competiții oficiale au atins niveluri fabuloase. În aceste condiții apar explicabile eforturile depuse de tehnicienii angrenați în această activitate (antrenori, preparatori fizici, medici, psihologi, etc.), de a găsi mijloace de perfecționare a organizării tactice a jocului, de selecție, recuperare și de pregătire fizică și psihică a jucătorilor, în vederea obținerii victoriei.

Traumatismele determinate de practicarea jocului de fotbal, reprezintă în medie cam 14-15% din totalul traumatismelor întâlnite la sportivi. Procentul crescut este fără îndoială determinat de numărul mare al practicanțiilor săi, dar și factorilor de risc crescut al jocului propriu-zis.

Să vedem, în ordinea comunicată de majoritatea statisticilor, care sunt cele mai întâlnite traumatisme la jucătorii de fotbal.”

Contuziile. „(este frecvent întâlnită în practica sportivă, 8 – 32 %) regiunilor articulare (genunchi, cot, umăr, șold) se întâlnește frecvent ca rezultat al unui traumatism direct prin cădere, strivire sau lovire cu un corp contondent. Daca forța de acțiune traumatică se exercită oblic, tangențial, leziunea părților moi va fi mai întinsă dar mai ușoară, însă dacă va acționa perpendicular leziunea va fi mai profundă, mai gravă și localizată.”

„Entorsele. Reprezintă cam 30% din totalul traumatismelor care interesează jucătorul de fotbal și dau multă bătaie de cap acestora prin complicațiile, recidivele și lungile perioade de întrerupere a activității competiționale. Sunt clasificate în 3 grade de gravitate și interesează în special articulațiile genunchiului și ale gleznei și mult mai rar pe cele ale piciorului, șoldului sau umărului.

Entorsele genunchiului îmbracă variate forme clinice, datorită structurii complexe a aparatului său capsulo-ligamentar. Cele mai frecvente sunt așa nuite distensii capsulo-ligamentare, interesând ligamentele colaterale (mai ales cel intern) și zonele capsulare adiacente. Chiar corect tratate, ele lasă o anumită laxitate articulară asimetrică și o instabilitate a genunchiului, factor favorizant al recidivelor, de multe ori agravate de leziuni ale meniscurilor (mai frecvent al celui intern), necesitând intervenția chirurgicală pentru recuperarea sportivă, sau de smulgeri și rupturi ale ligamentelor încrucișate, acestea din urmă lăsând, chiar după un tratament corect, o limitare importantă a capacității funcționale, biomecanice a genunchiului.

Entorsele gleznei, consemnează diagnosticul în 22-25% din totalul entorselor în fotbal. Majoritatea lor interesează comportamentul articular extern, datorită formațiunilor ligamentare mai laxe și a mișcărilor forțate de varus equin, frecvente în practicarea fotbalului.

Reprezintă o problemă spinoasă pentru sportivi, deoarece de foarte multe ori, tratamentul primelor entorse se face incomplet, antrenorii forțând de obicei reintrarea jucătorilor în efortul specific, înaintea vindecării complete, ceea ce determină frecvente recidive și agrevări , cu tot mai mulgi perioade de incapacitate segmentară de efort. Acest lucru și explică de ce după câțiva ani de practicare a fotbalului de performanță, foarte mulți jucători prezintă semne morfologice precoce de artroză a acestor articulații.

Tendinite, miotendinite, entezite. Sunt procese inflamatorii aseptice ale acestor țesuturi, apărute insidios, ca urmare a unor solicitări repetate în timp (deprinderi tehnice greșite din punct de vedere biomecanic, terenuri foarte dure, ghete incomode, refacere incompletă după efort, etc.). Interesează la fotbaliști mai ales tendoanele lui Achile, aponevroza plantară, tendonul patelar, lama miotendinoasă de inserție a tibialului anterior, etc. Un sindrom specific îl reprezintă mioentezita adductorilor coapsei sau așa numita ”pubialgie a fotbaliștilor”, apărută frecvent la aceștia ca urmare a mișcărilor de forfecare a coapselor. Sunt afecțiuni incomode, cu evoluție capricioasă, dificil de tratat, mai ales că reclamă perioade lungi de repaus segmentar absolut.”

Leziuni musculare. „Întinderile și rupturile musculare reprezintă macrotraumatisme produse prin întinderea fibrelor musculare peste limita elasticității țesutului muscular.

Pot fi produse prin contracția musculară bruscă a unui mușchi în anumite situații favorizante și predispozante (factori interni) sau prin acțiunea unor forțe externe, fiind secundare altor traumatisme (contuzii, plăgi, fracturi).

Localizarile lor prezintă o anumită specificitate legată de unele discipline sportive:

regiunea posterioară a coapsei la atleți și fotbaliști;

mușchii pectorali și deltoizi la canotori;

regiunea anterioară a coapsei la halterofili.

De asemeni musculatura membrelor inferioare este mai expusă decât a membrelor superioare, flexorii mai mult decât extensorii, musculatura membrelor mai mult deât a trunchiului.”

„Din punct de vedere al gravității diferențiem 3 tipuri de leziuni:

1.Ruptura fibrilară este o ruptură microscopică, până la mărimea unei gămălii de ac. Se manifestă printr-o contractură musculară reflexă perifocală, ceea ce face ca mulți antrenori sau profesori de sport, dar din păcate și unii medici să utilizeze în aceste cazuri diagnosticul de ”contractură musculară”, confundând factorul etiologic și anatomo-patologic, cu efectul său simptomatic.

2. Rupturile fasciculare sunt cele mai frecvente. Necesită o conduită terapeutică atentă, întinsă exact ca și pentru fracturile obișnuite, pe o perioadă de 3 săptămâni.

3. Rupturile musculare, incomplete sau complete sunt foarte rare și necesită sutură chirurgicală în primele 24 ore de la traumatism.

Traumatismele prezentate până acum reprezintă aprox. 90% din totalul traumatismelor consemnate în practica sportivă. Celelalte sunt mult mai rare, cum ar fi: disjuncțiile, luxațiile, fracturile, artrozele, apofizitele și entezitele, etc.

Înainte de a incheia credem util să menționăm că marile echipe profesioniste au probleme cu perioade destul de lungi în care jucătorii lor de mare valoare nu pot fi utilizați, datorită traumatismelor suferite. De aceea o serie de cercetări și experimente au fost inițiate, în vederea găsirii celor mai eficiente mijloace de prevenire a acestora, și pe care le prezentăm în continuare

Bandajarea gleznelor cu feși elastice.

Straping în segmentele cu sechele traumatice

Purtarea obligatorie a apărătorilor de tibie

Încălzire eficientă, cuprinzând în mod obligatoriu elemente de stretching.

Interzicerea trasului la poartă înaintea încălzirii

Urmărirea vindecării integrale a traumatismelor

Asigurarea unei diete echilibrate și a aportului suplimentar medicamentos, pentru asigurarea necesităților crescute de minerale, vitamine, amino-acizi, etc.”

1.2. Motivația alegerii temei

M-am născut într-o familie în care toată lumea iubea fotbalul. Bunicul meu în anii 60’ juca în divizia B la Recolta Carei, el ne-a dus prima dată la antrenament pe mine și pe fratele meu geamăn când aveam 7 ani. De atunci aproape zilnic umblam la antrenamente și jucam fotbal, dar la 19 ani am ales să fiu arbitru de fotbal, cum a fost și unchiul meu. Și unchiul meu era jucător de fotbal în divizia B cu Victoria Carei dar cariera sa repede a luat sfârșit din cauza problemelor la genunchi. Din această cauză s-a lăsat de fotbal și a devenit arbitru.

După liceu am vrut să aleg o specializare care să fie în legătură cu sportul, așa am ales kinetoterapia și numai acum, după 3 ani de studii și concomitent mai multe luni de voluntariat mi-am dat seama ce profesie bună am ales!

Am ales această temă, fiindcă după 13 ani de fotbal și aproape 4 ani de arbitraj m-am întâlnit și am văzut foarte multe accidentări, cele mai multe accidentări la nivelul genunchiului, și prin profesiunea mea de kinetoterapeut aș vrea să-i ajut și să recuperez pe cât mai mulți fotbaliști ca să treacă peste accidentări cât mai repede și ca să reintre pe terenul de fotbal fericiți!

2. BIOMECANICA GENUNCHIULUI

2.1. Biomecanica articulației femurotibiale

Genunchiul este normal biaxial; el se flectează și extinde (Fig.nr. 1) în jurul unei axe orizontale (în plan frontal în poziție ortostatică) și se rotează în jurul unei axe verticale.

Amplitudinea medie normală a mișcării active de flexie-extensie este de 135o ,iar a celei pasive de 150o , deci diferența dintre mobilitatea pasivă și cea activă este de 15o.

Mișcările de flexie-extensie. Când membrul inferior acționează ca un lanț cinematic închis, articulația femuro-tibială funcționează pe principiul unei pârghii de gradul III.(Fig. Nr.1.)

Figura nr. 1. Articulația femuro-tibială, pârghie de gradul III

Mișcarea se realizează fie prin deplasarea femurului pe tibia fixată (ca în contactul fără sprijin al piciorului pe sol), fie prin deplasarea tibiei pe femurul fixat ( ca în poziția șezând), fie, în sfârșit, prin deplasarea simultană a celor două oase ( ca în mers, când gamba este pendulată).

Când membrul inferior acționează ca un lanț cinematic închis, articulația femuro-tibială acționează pe principiul unei pârghii de gradul I, cu sprijinul la mijloc.

Mișcarea nu se execută în jurul unui ax fix. Deoarece condilii femurali nu au o formă sferică, ci un contur de volută, ei se deplasează față de platoul tibial în jurul mai multor puncte axiale. Axul transversal se deplasează în flexie, în sus și înapoi, iar în extensie, în sens invers.(Fig.Nr. 2.)

Figura nr. 2. Flexia- extensia genunchiului

Mișcarea de flexie este cea prin care fața posterioară a gambei se apropie de fața posterioară a coapsei. Mișcarea nu se execută în jurul unui singur ax, ci în jurul mai multor axe. Începutul mișcării de flexie se face mai mult prin rostogolire, iar sfârșitul mai mult prin rotație pe loc, în jurul unui ax fix.

Dacă în poziția de extensie se fixează două repere osoase simetrice, unul în femur și altul în tibirticulația femuro-tibială funcționează pe principiul unei pârghii de gradul III.(Fig. Nr.1.)

Figura nr. 1. Articulația femuro-tibială, pârghie de gradul III

Mișcarea se realizează fie prin deplasarea femurului pe tibia fixată (ca în contactul fără sprijin al piciorului pe sol), fie prin deplasarea tibiei pe femurul fixat ( ca în poziția șezând), fie, în sfârșit, prin deplasarea simultană a celor două oase ( ca în mers, când gamba este pendulată).

Când membrul inferior acționează ca un lanț cinematic închis, articulația femuro-tibială acționează pe principiul unei pârghii de gradul I, cu sprijinul la mijloc.

Mișcarea nu se execută în jurul unui ax fix. Deoarece condilii femurali nu au o formă sferică, ci un contur de volută, ei se deplasează față de platoul tibial în jurul mai multor puncte axiale. Axul transversal se deplasează în flexie, în sus și înapoi, iar în extensie, în sens invers.(Fig.Nr. 2.)

Figura nr. 2. Flexia- extensia genunchiului

Mișcarea de flexie este cea prin care fața posterioară a gambei se apropie de fața posterioară a coapsei. Mișcarea nu se execută în jurul unui singur ax, ci în jurul mai multor axe. Începutul mișcării de flexie se face mai mult prin rostogolire, iar sfârșitul mai mult prin rotație pe loc, în jurul unui ax fix.

Dacă în poziția de extensie se fixează două repere osoase simetrice, unul în femur și altul în tibie, în momentul în care începe să se efectueze flexia, aceste repere nu își mai păstrează simetria. Distanța parcursă de punctul tibial este mai scurtă decât cea parcursă de punctul femural, care s-a învârtit dinainte-înapoi, dar a și alunecat dinapoi-înainte.

A. Menschik (1974-1975) a arătat că deplasarea segmentelor este diferită în raport de modul de acțiune a membrului inferior. Dacă membrul inferior acționează ca un lanț cinematic deschis, femurul este luat drept segment fix și tibia alunecă pe el, în final observându-se o retropoziție femurală.(Fig. Nr. 3.a) Dacă membrul inferior acționează ca un lanț cinematic închis, gamba fixată pe sol este luată drept segment fix și femurul alunecă pe platoul tibial, în final observându-se o retropoziție tibială.(Fig. Nr.3. b)

Figura Nr. 3. a, b. Retropoziție femurală și tibială

Când genunchiul ajunge la o flexie de 70o, se asociază și o mișcare de rotație internă, care poate să ajungă până la 20o amplitudine.

Mușchii motori ai mișcării de flexie în cadrul lanțului cinematic deschis sunt, în primul rând, bicepsul și semimembranosul, iar accesoriu semitendinosul, gemenii, popliteul, plantarul subțire, dreptul intern și croitorul.

Tabel nr. 1.Mușchii flexori ai genunchiului

Limitarea mișcării de flexie este practic realizată de întâlnirea feței posterioare a gambei cu fața posterioară a coapsei. Tendonul rotulian solidarizează rotula de tibie, dar alungirea cvadricepsului permite o mișcare de flexie totală.

Mișcarea de extensie este cea prin care fața posterioară a gambei se depărtează de fața posterioară a coapsei. La început, mișcarea se face prin rotarea extremității femurului, apoi prin rostogolirea lui pe platoul tibial, până când axul lung al gambei ajunge să continue axul lung al coapsei. Mișcării de extensie i se asociază și o mișcare de rotație în afară a gambei pe coapsă, datorită contracției bicepsului crural.

Mușchii motori ai extensiei sunt, în primul rând, cvadricepsul și tendonul fasciei lata. Ei realizează, împreună cu tendonul cvadricipital, rotula, aripioarele rotuliene și tendonul rotulian un aparat complex de extensie a genunchiului.

Tabel nr. 2. Mușchii extensori ai genunchiului

După măsurătorile efectuate de R.Fick, rezultă că extensorii au o forță de acțiune de 3 ori mai mari ca flexorii.Acest fapt este explicabil, deoarece mușchii extensori au de luptat împotriva greutății corpului, în timp ce flexorii nu susțin și greutatea corpului.Acest excedent de forță a apărut mai târziu în evoluția filogenetică și coincide cu poziția ortostatică a primatelor și a omului. Incompletă la maimuțele evoluate, care merg cu genunchii ușor flectați, funcția de stabilizare a cvadricepsului nu își atinge perfecțiunea decât la om. Contracția cvadricepsului are ca efect presarea puternică a suprafețelor articulare una asupra alteia, ceea ce împiedică prăbușirea genunchiului. Am văzut că, pentru a ajunge la extensia completă, genunchiul suferă o mișcare de alunecare și una de rotație. Odată extins, genunchiul ajunge într-o poziție de zăvorâre, în care acțiunea musculară nu mai este necesară.

Extensorii acționează cu toată forța lor atunci când se face extensia forțată a genunchiului flectat sau când se execută o mișcare forțată de blocare a genunchiului în ușoară flexie, situații care se întâlnesc frecvent în activitatea de educație fizică, sport și în diferite munci fizice. Uneori, forța lor de acțiune este atât de mare, încât se rupe aparatul extensor al genunchiului la un nivel oarecare, ajungându-se la o ruptură de tendon cvadricipital, la o fractură de rotulă, la o ruptură de tendon rotulian sau la o smulgere de apofiză tibială anterioară. Ruptura tendonului cvadricipital are loc de obicei la fotbaliști și rugbiști, iar aceea a ligamentului rotulian la alpiniști.

Mișcarea de extensie este limitată, în primul rând de ligamentul posterior Winslow și de ligamentul încrucișat anterior și în mod accesoriu de ligamentul încrucișat posterior, de mușchii ischiogambieri și de ligamentele laterale, care se întind în momentul extensiei.

Mișcările de rotație înăuntru și în afară (Internă și externă.) Mișcările de rotație ale gambei pe coapsă se explică prin înălțimea diferită a condililor femurali și se asociază mișcărilor de flexie-extensie. Intervin, de asemenea, și ligamentele încrucișate, care rotează gamba în afară, în poziția finală de flexie și înăuntru, în poziția finală de extensie.

Amplitudinea mișcării de rotație activă este de 15-20o, iar de rotație pasivă de 35-40o. Axul în jurul căruia se execută mișcarea este vertical și trece prin centrul spinelor tibiale.

Rotația în afară este făcută de biceps, iar rotația înăuntru de semimembranos, popliteu, semitendinos, drept intern și croitor. Dacă se face calculul comparativ al forței de acțiune a rotatorilor, se constată că rotatorii interni sunt mai puternici decât rotatorii externi, ceea ce se explică prin faptul că flexia combinată cu o rotație înăuntru reprezintă mișcarea obișnuită a genunchiului, în timp ce rotația în afară, o mișcare excepțională.

În rotația externă, ligamentele laterale se întind, iar ligamentele încrucișate se relaxează, în timp ce în rotația internă se întind ligamentele încrucișate și se destind ligamentele laterale.

Mișcările de înclinare laterală sunt limitate de ligamentele laterale. Pentru că înclinarea laterală trebuie limitată în special în mers, ligamentele laterale sunt puse sub tensiune maximă odată cu extensia genunchiului. În flexia completă, ligamentul lateral extern se relaxează, dar cel intern se menține ușor destins. În semiflexie însă, se obține o relaxare maximă a ligamentelor.

Deplasarea înainte și înapoi a platoului tibial pe condilii femurali, când genunchiul este extins, este limitată de ligamentele încrucișate. Ligamentul încrucișat anterior limitează deplasarea înainte, iar cel posterior, deplasarea înapoi. Ligamentul încrucișat anterior se întinde in extensie, se relaxează în flexia ușoară și se întinde din nou în hiperextensie, în timp ce ligamentul încrucișat posterior se întinde în flexie completă, se relaxează în semiflexie și se întinde din nou în extensie. În semiflexie, ambele ligamente încrucișate fiind mai destinse, se poate obține o ușoară mișcare de alunecare in sens anteroposterior a platoului tibial pe condilii femurali.

În diferitele activități sportive, aparatul ligamentar care limitează mișcările genunchiului este deosebit de solicitat. Forțarea genunchiului în valg sau în var însoțită sau nu de răsucirea gambei pe coapsă duce la leziuni de diferite intensități ale ligamentelor laterale. Astfel, este clasică entorsa ligamentului colateral intern, cunoscută sub denumirea de „schi-punct”(Fig.nr. 4).

Figura nr. 4 Entorsa ligamentului colateral intern, ”schi-punct”

Ligamentul încrucișat anterior se poate rupe prin mai multe mecanisme. De exemplu, poate fi lezat în urma unui traumatism puternic asupra feței anterioare a genunchiului aflat în extensie sau asupra suprafeței posterioare a gambei, genunchiul fiind flectat la 90o. De asemenea, mai poate fi lezat prin trecereaa forțată de la flexie la extensie, cu genunchiul rotat extern. Ligamentul încrucișat postero-extern se rupe foarte rar când lovitura pe gambă surprinde genunchiul în flexie.

2.2. Biomecanica articulației femuropatelare

Rotula este osul sesomoid cel mai mare din corp. Fațetele ei concave de pe fața posterioară alunecă pe suprafețele convexe ale celor 2 condili femurali. De fapt patela ia contact cu femurul doar în flexie. Primul contact se produce la o flexie de 20o a genunchiului (cu polul inferior). La 90o contactul se realizează în centrul rotulei, ea penetrând în șanțul trohlear.

Poziția patelei este puțin asimetrică, deplasată ușor spre lateral, deplasare ce se accentuează la flexia ce depășește 90o . Alinierea patelei este asigurată lateral de bandeleta iliotibială și retinaculum lateral care se opun tracțiunii mediale a vastului medial. Tendonul rotulian puternic, fixează rotula inferior, contra forțelor de tracțiune ale qvadricepsului.

Rolul biomecanic al rotulei este important chiar dacă se poate trăi foarte bine și fără patelă (postpatelectomie).

Prezența rotulei mărește brațul de pârghie al cvadricepsului cu aproximativ 50% prin deplasarea tendonului cvadricipital față de axa de rotație a genunchiului. Patela mărește deci brațul momentului al tendonului cvadricipital ceea ce face să se realizeze un torque al extensorului gambei adecvat cerințelor. Astfel brațul momentului începe să crească în extensie pornind de la 90o spre 45o (3,8-4,9 cm) ca apoi spre extensia completă să scadă din nou , dar puțin ajungând la 4,4 cm (Smidt). Rezultă deci că cel mai mare moment al forței cvadricepsului poate fi realizat la o angulație a genunchiului de 45o flexie.

În același timp însă trebuie avută în vedere forța de contact patofemurală care crește cu gradul de flexie (la urcat scări, la stat în poziție ghemuită, poziție mahomedană, etc.) atât prin presiunea mecanică cât și prin creșterea tensiunii în cvadriceps. Cu cât flexia genunchiului crește, cu atât crește și forța de apăsare a patelei pe femur generînd presiuni foarte mari.Astfel după ce flexia genunchiului depășește 30o presiunea egalează greutatea corpului, la urcatul scărilor se apropie de 3-4 ori greutatea corpului iar în poziția ghemuit poate ajunge de 7-8 ori greutatea corpului. De exemplu, la coborârea unei scări, la un subiect de 80 kg, în momentul sprijinului unilateral cu genunchiul flectat la 50o , rotula ajunge să fie apăsată pe trohleea femurală cu o forță de 150 de kg.

Aceste forțe de compresie pot fi mai mici dacă rotula are o aliniere perfectă ceea ce face ca aceste forțe să se disperseze. Mai există un factor protector. Este vorba de modul de organizare a sistemului trabecular al osului subcondral patelar care “absoarbe” o parte din aceste forțe compresive. Se înțelege de ce procesul degenerativ articular al genunchiului sau dezaxările patelare lasă aceste forțe să acționeze la intesitățile maxime. În ce privește axarea patelei un rol principal îl joacă raportul forțelor vastului medial oblic și vastul lateral. Raportul normal trebuie să fie de 1/1. Raportul scade în durerea femuropatelară.

Atunci când genunchiul este extins și cvadricepsul contractat, patela ocupă poziția cea mai înaltă și puțin în afara scobiturii supratrohleare. În timpul mișcării de flexie patela se deplasează în jos, pe o linie curbă, în modul următor: inițial coboară spre partea mediană, trece peste linia verticală a trohleei, apoi, odată cu intrarea în șanțul direct cei doi condili, se îndreaptă din nou în afară, pentru ca la sfârșitul mișcării de flexie să acopere exclusiv condilul extern.

3.TRAUMATISMELE GENUNCHIULUI

Genunchiul este supus traumatismelor în mod frecvent fiind cea mai mare articulație a corpului, leziunile ligamentare sunt frecvente.

La morfologia genunchiului participă structuri portante (condilii femurali, platourile tibiale), structuri de alunecare (meniscurile, masa grăsoasă Hoffa, sinoviala), structuri de fixare (capsula și ligamente) și structuri de mișcare (mușchii).

Aceste elemente dau stabilitate genunchiului atât în extensie cât și în flexie. Stabilitatea în extensie este mai sigură, dar genunchiul trebuie să fie stabil și în flexie chiar atunci când i se alătură rotația externă și valgum, sau rotația internă și varum. Mușchii, ca element activ, participă și controlează stabilitatea genunchilor în modul următor:

în extensie controlează stabilitatea cvadricepsului

în flexie, rotație externă stabilitatea este controlată de cvadriceps și popliteu până la 60o , iar de la 60o în sus este controlată de mușchii ”labei de gâscă”

stabilitatea în flexie și rotație internă până la 60o este controlată de fascia lata, iar de la 60o în sus de către bicepsul femural.

3.1. Leziunile de ligament încrucișat

Leziunile ligamentelor încrucișate ale genunchiului pot fi debilitante pentru structura muschuloscheletică a articulației. Acestea sunt observate mai ales la sportivi. Leziunile și rupturile fără contact sunt cele mai frecvente. Acest grup de ligament are un rol important pentru producerea de mișcări corecte. Afectarea acestor ligament determină cel mai adesea instabilitatea genunchiului.

Leziunile ligamentelor apar când sunt efectuate mișcări exagerate sau bruște ale articulației. Aceste tipuri de leziuni sunt prevalente la cei care practică schi, fotbal, basketball, rugby, arte marțiale, gimnastică artistică. O astfel de leziune poate fi diagnosticată prin auzirea unei pocnituri dupa impact, edematierea genunchiului după câteva ore, durere severă la flexia genunchiului și o senzație de instabilitate a genunchiului.

3.1.1. Anatomie patologică

“Ligamentele încrucișate ale genunchiului sunt o pereche de ligament aranjate în forma literei X. Acestea stabilizează articulația și permit o gamă de mișcări variate. Ligamentele încrucișate ale genunchiului sunt cel anterior și posterior. Aceste ligament sunt două benzi rotunde, puternice care se întind de la capul tibiei la proeminența intercndiliană a femurului. LIA este lateral iar LIP este medial. Deși se încrucișează, ligamentele rămân distincte, având fiecare țeaca sa sinovială. Față de femur, LIA nu permite tibiei de a aluneca înainte iar LIP nu permite tibiei să alunece înapoi.”

“Aproximativ 50% din leziunile ligamentului încrucișat anterior intervin simultan cu leziunea altor structuri ale genunchiului, cum ar fi cartilajul articular, meniscul, sau alte ligamente.

Leziunile ligamentare se numesc „entorse" și au diferite grade de gravitate.

Entorsele de gradul 1. În entorsele de gradul 1 leziunea ligamentului este moderată, acesta fiind ușor întins dar păstrându-și capacitatea de a menține stabilitatea genunchiului.

Entorsele de gradul 2. O entorsă de gradul 2 provoacă o întindere a ligamentului pană într-acolo încat acesta se rupe parțial. Acest tip de entorsă este adesea denumit ruptură parțială a ligamentului încrucișat anterior.

Entorsele de gradul 3. Cel mai adesea, acest tip de entorsă este denumit ruptură de ligament încrucișat anterior. Ligamentul este rupt în două bucăți iar genunchiul își pierde stabilitatea.(Figura nr. 5)

Figura nr. 5. Ruptură de LIA

Rupturile parțiale ale ligamentului încrucișat anterior (LIA) sunt rare; majoritatea leziunilor LIA reprezintă rupturi complete sau aproape complete ale ligamentului încrucișat anterior.

Cauza principală a leziunilor ligamentelor încrucișate ale genunchiului este practicarea sporturilor. Tipuri de sporturi asociate cu aceste leziuni sunt numeroase. Aceste sporturi necesită plantarea piciorului și modificarea bruscă a direcției corpului. Fotbalul este frecvent sursa acestor traumatisme. Acesta combină cei doi factori de risc.”

3.2. Leziunile de menisc

„Meniscurile genunchiului sunt două formațiuni fibrocartilaginoase care se interpun între suprafețele articulare ale condililor femurali și a platoului tibial, sunt unul extern și unul intern.(Figura nr. 6)

Figura nr. 6. Meniscul intern și extern

Rolul acestora este de a distribui forțele presionale pe o suprafață mărită, asigurând absorbția șocurilor, favorizând lubrefierea articulară și implicit hrănirea cartilajului articular.

Ruptura de menisc este o leziune a meniscului articulației genunchiului, care se poate întâlni atât izolat după un traumatism sau în urma unui proces degenerativ la acest nivel, cât și în contextul unei entorse grave de genunchi sau în asociere cu fracturi ale platoului tibial.

Ele sunt mai frecvent întâlnite la adulți tineri între 20-40 de ani, care practică diferite sporturi și în special la bărbați (70%). Meniscul intern fiind mai des afectat (aproximativ 80% din cazuri).”

3.2.1. Mecanismul de producere

“Mecanismul de producere diferă în funcție de efortul depus. Conform statisticii lui Doboșiu, 56% din rupturile de menisc se produc în jocul de fotbal, 10% la rugbi și gimnastică, 5% la handbal, 3% la baschet și turism și 1% la volei, ski și atletism.”

“Ruptura de menisc este produsă de obicei în urma unei mișcări de torsiune (în special rotația externă cu piciorul fixat pe sol), deseori cu genunchiul în semiflexie, asociat cu valgus sau varus.(Fig. nr. 7)

Figura nr. 7. Rotația externă cu piciorul fixat pe sol

Se poate produce leziune de menisc în momentul efectuării unei extensii bruște sau în trecerea rapidă din extensie în flexie, cornul posterior al meniscului fiind surprins între condilul femural și platoul tibial și fiind comprimat.

Deasemenea meniscul este interesat în entorsele grave când sunt afectate concomitent și elementele ligamentare de la nivelul genunchiului. În urma entorselor grave de genunchi în care s-a dezvoltat instabilitate cronică datorită rupturii ligamentului încrucișat anterior și/sau posterior se produc frecvent rupturi de menisc secundare alterării biomecanicii genunchiului.

În urma proceselor degenerative de la nivelul genunchilor se produc secundar rupturi de menisc, atât datorită pierderii elasticității acestora, odată cu înaintarea în vârstă cât și în special datorită alterării biomecanicii articulației.

3.2.2. Forme anatomoclinice

După cum am amintit, la nivelul articulației genunchiului avem 2 meniscuri unul extern și unul intern sub forma literei ”C”, iar pe secțiune au forma triunghiulară. Fiecare menisc prezintă două coarne, unul anterior și unul posterior și un corp; astfel localizăm nivelul de ruptură la nivelul fiecărui menisc.

Rupturile de menisc pot fi longitudinale, transversale (radiale), orizontale (în plan de clivaj), degenerative sau complexe. În rupturile longitudinale de menisc porțiunea desprinsă este predispusă a luxa intercondilian blocând astfel obținerea extensiei la nivelul genunchiului afectat (blocaj în semiflexie) producându-se așa numită „ruptură în toartă de coș” sau “langheta”, acest tip de ruptură este mai frecventă la nivelul meniscului intern. Deasemenea bandeleta ruptă și luxată intercondilian se poate la rândul său rupe anterior sau posterior apărând ruptura de menisc în “cioc de papagal” (ruptura oblică).” (Fig.nr. 8.)

Figura nr. 8. Leziunile de menisc

3.3. Leziunile ligamentelor colaterale

Ligamentele colaterale sunt situate în părțile laterale ale genunchiului, atât medial cât și lateral. O leziune a acestor ligamente implică, de obicei, o forță semnificativă, cum ar fi o cădere la schi, sau un impact direct în partea laterală a genunchiului sau gambei.

Figura nr. 9. Anatomia genuchiului

3.3.1. Anatomie patologică

Ligamentele colaterale sunt benzi dure de țesut fibros care se întind între extremitățile osoase la nivelul articulației genunchiului. Există două ligamente colaterale, unul pe fiecare parte a genunchiului, care stabilizează genunchiul în plan frontal. Ligamentul colateral medial (LCM) se află pe partea medială a genunchiului, iar ligamentul colateral lateral (LCL) se găsește pe partea opusă a genunchiului. Ligamentele colaterale lucrează împreună cu ligamentul cruciat posterior ( LCP ) pentru a limita mișcarea excesivă de extensie a tibiei pe femur. Când partea laterală ( marginea exterioara ) a capsulei este afectată, LCM reduce instabilitatea rotatorie antero-laterală. Cu alte cuvinte, LCM acționează și ca un stabilizator al mișcărilor de rotație. Instabilitatea rotatorie antero-laterală înseamnă că există prea multă rotație a tibiei, în raport cu femurul ( osul coapsei ).

În cazul unui traumatism foarte puternic, ele se pot rupe. Ruptura poate să apară în mijlocul ligamentului, sau poate avea loc unde ligamentul colateral se inseră pe os.(Figura nr. 10)

Figura nr. 10. Ligamentele colaterale ale genunchiului

În cazul în care forța accidentului este suficient de mare, alte ligamente pot fi, de asemenea, rupte. Cea mai comună combinație este o ruptură de LCM și ruptura ligamentului încrucișat anterior. Leziunile ligamentului colateral medial sunt mai frecvente decât leziunile ligamentului colateral lateral, dar un LCL rupt are o șansă mai mare de a provoca instabilitate în genunchi. Un motiv pentru aceasta este faptul că partea de sus a tibiei ( denumit platou tibial ), în apropiere de LCL, este plata, iar capătul tibiei poate eventual să culiseze mai mult. Această diferență înseamnă că un ligament colateral lateral rupt, este foarte posibil să cauzeze instabilitate la nivelul genunchiului.

3.3.2. Cauzele afectării ligamentelor colaterale în sport

Ligamentele colaterale pot fi rupte în activități sportive, cum ar fi schi sau fotbal. Prejudiciul apare de obicei atunci când partea inferioara a piciorului este forțată lateral, fie spre celălalt genunchi (medial) sau departe de celălalt genunchi (lateral), practic apare genu valgum sau genu varum forțat. O lovitură la partea exterioară a genunchiului în timp ce piciorul este fixat, poate duce la o rupere a ligamentului colateral medial. (Figura nr. 11)

Figura nr. 11. Lovitură la partea exterioară a genunchiului

Alunecarea pe gheată poate provoca ca piciorul să se mute spre exterior, luând partea inferioară a piciorului cu el. Greutatea corporala care împinge în jos determină o forță ciudată și nefirească pe tot piciorul, la fel ca îndoirea unui băt verde. LCM poate fi rupt in acest caz. LCL este cel mai adesea accidentat atunci când genunchiul este forțat să se miște spre exterior, departe de corp, în genu varum.

3.4. Fracturi de epifiză femurală, platou tibial

Fracturile extremității superioare a tibiei pot fi:

extraarticulare

unituberozitare

bituberozitare în Y

Fracturile extremității superioare a tibiei: (Fig. nr. 12)

1.Fractură extraarticulară

2. Fractură unituberozitară

3.Fractură bituberozitară

Figura nr. 12. Fracturile extremității superioare a tibiei

În 70% din cazuri aceste fracturi se produc prin accident de circulație.

Mecanismele de producere sânt:

-valgus forțat, în 80% din cazuri, antrenând fractura platoului tibial extern prin punerea în tensiune a ligamentului lateral intern (teoria Bistolfi);

-tasarea verticală, în 10% din cazuri, provocând o fractură bituberozitară

-varusul forțat, în 10% din cazuri, producând tasarea și fractura platoului intern.

Figura nr. 13, A, B. Fracturi ale platoului tibial

3.4.1. Mecanismul și anatomia patologică a fracturilor platoului tibial (după Duparc și Ficat)(figura nr.13):

A- fractură prin varus: 1-separare pură;

2- separare spino-glenoidiană;

3- tasare;

B- fracturi prin valgus: 1- tasare;

2- separare + tasare;

3- separare pură;

4- separare glenoidiană;

5- bituberozitare.

Fracturile platoului tibial se pot grupa în:

a. fracturi ale tuberozității externe sau ale platoului tibial extern, care, la rândul lor, se pot clasifica în:

– fracturi mixte sau fracturi cu separare și înfundare-tip I (70% din cazuri), ce pot fi:

-mixte de tip anterior (cu înfundare simplă, cominutive sau în mozaic);

-mixte de tip posterior (marginale, totale);

-fracturi cu separare pură – tip II (20% din cazuri), ce pot fi:

– cu traiect vertical;

– cu traiect oblic;

-tasare pură – tip III (10% din cazuri), care pot fi cu:

– depresiune totală, tasare parțială anterioară, tasare parțială posterioară, tasare parțială centrală, tasare parțială marginală;

b. fracturi ale tuberozității interne:

– fracturi spinoglenoidiene – tip I (35% din cazuri);

– fracturi cu separare pure – tip II (20% din cazuri);

– tasare pură – tip III (40% din cazuri):

-totală;

-marginală;

c. fracturi bituberozitare:

– fracturi bituberozitare simple – tip I- în V, Y sau în T inversat (25% din cazuri);

– fracturi bituberozitare complete – tip II (60% din cazuri);

-fracturi bituberozitare cominutive – tip III (15 % din cazuri).

Fragmentele se fixează rapid, tind spre calus exuberant și sânt rebele la toate repozițiile tardive, ceea ce impune intervenția de urgență.

Redoarea articulară se traduce prin două tipuri de reacții:

-fibroplazia sau artrofibroza traumatică, ce evoluează spre anchiloză fibroasă;

-artroza, care intervine la câteva luni sau chiar la câțiva ani de la vindecare.

Evoluția depinde direct de calitatea reducerii anatomice.

3.5. Fracturi patelare

Rotula este cel mai mare os sesamoid din corp. Forma rotulei este triunghiulară, cu baza proximal și vârful distal. Trei sferturi din suprafața posterioară sunt acoperite de cartilaj articular, împărțit în două de o creastă verticală – fața laterală și fața medială; fața laterală fiind mai mare. La o rotulă normală, grosimea cartilajului articular poate depăși și 1 cm. S-a demonstrat că rotula are o rețea vasculară extraosoasă și una intraosoasă. Vascularizația extraosoasă provine din sistemul arterial geniculat. Tendonul cvadricipital, rotula si tendonul rotulian formează mecanismul extensor. Principala funcție a acestui mecanism este să mențină corpul în poziție dreaptă, contrar forței gravitației. Zona de contact dintre rotulă si femurul distal diferă în funcție de poziția genunchiului.

Fig. nr. 14. Anatomia genunchiului

3.5.1. Mecanismul de producere

Incidența fracturilor de rotulă este mai mare între vârstele 20-50 și la bărbați. Mecanismul principal este un traumatism direct la nivelul rotulei prin cădere de la înălțime sau accident rutier. Mecanismul indirect de producere a fracturii este prin cădere de la înăltime sau hiperflexie a genunchiului, prin care forțele mecanismului extensor depășesc forța intrinsecă a rotulei. În acest caz apare o fractură transversă cu sau fara cominuția unui pol.

In cazul traumatismelor directe, pacientul prezintă edem local, durere și impotență funcțională. Traumatismele indirecte se prezintă cu edem dureros și incapacitatea de a flecta coapsa pe abdomen cu genunchiul în extensie. La palpare se poate evidenția punctul de maximă durere sau chiar un defect osos.

Contuzii sau plăgi deschise trebuiesc evaluate pentru o posibilă comunicare cu articulația genunchiului. Fracturile deschise de rotulă reprezintă urgența chirurgicală și trebuiesc debridate în primele 6-8 ore. În cazul fracturilor închise, evacuarea hemartrozei scade presiunea în genunchi și reduce durerea locala.

3.5.2. Clasificare

În afară de clasificarea AO, nu există un sistem universal acceptat pentru clasificarea fracturilor de rotulă. Majoritatea studiilor clasifică aceste fracturi în deplasate și nedeplasate. În funcție de traiectul de fractură, cele nedeplasate pot fi transverse, verticale sau în stea. Fracturile cu deplasare pot fi transverse, în stea, cominutive sau osteocondrale.

Fig.nr. 15. Fracturi patelare

3.6. Leziuni musculare și tendinoase care afectează indirect biomecanica genunchiului

Mușchiul cvadriceps femural poartă numele după cele patru capete de origine, dintre care trei sunt uniarticulare (vastul medial, vastul lateral și vastul intermediar); al patrulea, dreptul femural, depășește în sus articulația coxofemurală fixându-se pe coxal. În jos cele patru porțiuni se unesc într-un singur tendon, care înglobează patela și se fixează prin intermediul ligamentului patelar pe tuberozitatea tibiei.(figura nr.16)

Figura nr. 16

Cei 3 vaști înconjură complet corpul femurului , lăsând liber numai interstițiul liniei aspre, pentru inserția adductorilor și a scurtei porțiuni a bicepsului femural. Cvadricepsul este cel mai puternic și mai voluminos mușchi al corpului (greutatea medie de 2 kg).

Cvadricepsul în întregime acționează asupra articulației genunchiului; dreptul femural singur, fiind biarticular, are acțiune și asupra articulației coxofemurale.

În articulația genunchiului acționează, cu forța tutoror componentelor sale, ca extensor al gambei pe coapsă, fiind practic de neînlocuit de nici un alt mușchi. Forța lui de extensiune este de tri ori mai mare decât a tuturor flexorilor la un loc. Efectul contracției diferă, după cum ia punct fix pe gambă sau pe coapsă.

Dezvoltarea lui impresionantă este caracteristică ortostatismului uman și e justificată prin rolul lui antigravitațional.Acțiunea lui cu punct fix pe gamba membrului de spirjin stă pe primul plan în toate formele de stațiune și de locomoție. Prin contracție statică stabilizează genunchiul în poziție de extensiune și transformă astfel membrul inferior într-o coloană rigidă necesară sprijinului în timpul mersului și în anumite forme de stațiune verticală. În stațiune verticală comodă, cvadricepsul nu este contractat, deoarece genunchiul este stabilizat pasiv prin mecanismul ligamentar al articulației.

3.6.1. Ruptura de tendon cvadricipital

Ruptura completă de tendon cvadricipital este o afecțiune invalidantă. De obicei necesită tratament chirurgical pentru restabilirea funcției genunchiului.

Rupturile de tendon cvadricipital pot și parțiale – tendonul este încă unitar – și complete – se prezintă ca două bucăți separate.( Figura nr. 17)

Figura nr. 17 Ruptura de tendon cvadicipital

Atunci când tendonul este rupt complet, mușchiul nu mai este ancorat de rotulă. Fără această inserție, atunci când mușchiul cvadriceps se contractă, în articulația genunchiului nu mai are loc extensia.

O ruptură de cvadriceps apare de obicei în urma unei suprasolicitări cu genunchiul în flexie. Un astfel de exemplu este o aterizare ciudată în timpul unui meci de baschet (sau fotbal). Dacă forțele care apar în timpul aterizării depășesc rezistenșa tendonului, apare ruptura.
Rupturile apar de asemenea și prin mecanism direct: impact la nivelul genunchiului cu o suprafață dură sau prin tăiere.
Un tendon slăbit se rupe mai ușor. Există câteva situații în care tendonul este slăbit:

Tendinita. Inflamația tendonului cvadriceps, numită tendinită cvadricipitală, slăbește tendonul. Poate de asemenea să producă leziuni structurale mici. Tendinita cvadricipitală este mai frecventă la cei care aleargă sau practică sporuri ce implică salturi.

4. DESFĂȘURAREA STUDIULUI

4.1. Scopul studiului

Sportivii practicanți ai fotbalului sunt afectați traumatic în special la nivelul genunchiului, acest lucru datorându-se expunerii acestor articulații și specificului acestui joc sportive. În practica sportivă, traumatismele la nivelul genunchiului sunt din ce în ce mai frecvente, acest lucru datorită atât localizării articulației respective cât și dinamicii jocurilor și performanțelor din ce în ce mai mari spre care se întinde.

Datorită acestui fapt reintroducerea în viața competițională conform noilor tendințe este să se facă în cel mai scurt timp, motiv pentru care actele terapeutice devin din ce în ce mai importante.

În logica recuperării post-traumatice după intervenția ortopedică și/sau chirurgicală, evaluarea completă și complex a patologiei reprezintă un factor esențial.

De aceea în studiul de față îmi propun să găsesc mijloace și tehnici de evaluare cât mai complete care să ne dea informații asupra funcționalității articulației genunchiului post-traumatice la fotbaliști.

4.2. Date privind pacienții

Studiul s-a realizat în perioada februarie-mai 2014 pe un număr de patru subiecți care practică fotbalul și care au suferit leziuni ale genunchiului.

Menționez că programul de recuperare s-a desfășurat la 3 dintre pacienți la Spitalul Municipal din Carei, iar K. V. a făcut program de recuperare în Băile Felix la Baza de Recuperare Hotel Padiș.

Tabel nr. 3., Date privind pacienții

4.3. Metode de evaluare folosite

“ Evaluarea trebuie să fie parte integrantă a fiecărei ședințe de recuperare, așa cum spunea Tudor Sbenghe munca kinetoterapeutului începe cu evaluarea, se continuă pe parcursul programului de recuperare aplicat cu evaluarea și se termină cu evaluarea, în momentul încheierii programului de kinetoterapie, și este singura modalitate de apreciere a unei patologii atât din punct de vedere calitativ (prin identificarea și catalogarea acelei patologii), cât și din punct de vedere cantitativ (prin stabilirea dezechilibrului funcțional determinat de acea patologie).

Acțiunea de a evalua presupune în general a determina, a stabili valoarea, numărul, cantitatea etc. ; desigur că în domeniul recuperării medicale înțelesul este același cu precizarea că evaluarea funcțională este un proces realizat de către o echipă de specialiști (medic specialist, kinetoterapeut/balneofiziokinetoterapeut/terapeut ocupațional , asistent medical, asistent social, psiholog etc), orientat către satisfacerea necesității de cunoaștere și înregistrare a unei stări de suferiță și a impactului acesteia asupra funcționalității normale a întregului organism, c scopul vindecării sau diminuării ei și aprecierea progresului realizat, în vederea îmbunătățirii calității vieții individului.

Evaluarea în cadrul procesului de recuperare funcțională apreciază starea de sănătate a individului, nivelul abaterii de la normal a unui organ sau a unei funcții, eficiența tratamentului recuperator și capacitatea de muncă și de autoîngrijire a acestuia, și trebuie să răspundă la toate întrebările legate de pacient: care sunt disfuncțiile acestuia și care sunt cauzele acestor disfuncții, care este restantul funcțional, care este impactul psiho-social-profesional al dizabilității și care este prognosticul după încheierea tratamentului recuperator.

Evaluarea reprezintă deci tabloul complex cu privire la starea pato-morfo-funcțională a subiectului, tablou pe baza căruia se stabilesc strategii și programele ce vor fi urmate în vederea remedierii acestor stări.

Evaluarea este primul și ultimul act al medicului și al kinetoterapeutului în procesul asistenței de recuperare funcțională, și poate cel mai important , sau dacă nu unul dintre cele mai importante momente ale procesului complex de recuperare funcțională, fiind în același timp utilă, necesară și obligatorie.”

4.3.1. Evaluarea mobilității articulare

“Înainte de a face măsurătorile terapeutul trebuie să cunoască principiile și tehnica de măsurare a amplitudinii de mișcare; acesta include poziția corectă a pacientului și terapeutului, identifcarea prin palpare a punctelor antamice de reper, aplicarea corectă a prizelor și contraprizelor, folosirea adecvată a goniometrului sau obectivelor de măsurare amplitudinii de mișcare.

Fiecare grad de libertate articulară presupune un ax biomecanic propriu, în jurul căruia se realizează mișcarea. Axele biomecanice sunt plasate teoretic în punctele bine determinate, puncte ce trebuie reperate pe harta topografică a regiunii cercetate.

Pentru determinarea mobilității articulare pacientul este plasat în poziție anatomică – “zero”, astfel ca mișcarea să fie liberă. Punctul final în care segmentul s-a deplasat pe arcul de cerc ia numele de poziția finală. Se impune precizarea deosebirilor care există între poziția anatomică “0”, poziția funcțională, poziția de repaus și poziția terapeutică a segmentelor corpului.

Poziția subiectului și a kinetoterapeutului trebuie să fie comodă – relaxată. În succesiunea operațiilor de testare urmează reperarea axului biomecanic al mișcării și notarea cu ajutorul creionului dermatograf a unui semn pe tegument.

Se cere o atenție sporită și evitarea testării intempestive a mobilității articulare în cazurile de:

articulații inflamate, foarte dureroase;

fracturi sau intervenții operatorii recente soldate cu lezarea țesuturilor moi;

subluxații sau hipermobilități;

pacienți hemofilici sau cu osteoporoze avansate”

Descrierea tehnicilor de testare articulară folosind goniometrul:

Flexia: Valori normale -activ 120o -140o

-pasiv 160o

Pacientul va fi în decubit ventral, kinetoterapeutul lateral de pacient, va fixa goniometrul în plan sagital, axa goniometrului pe epicondilul lateral al genunchiului, brațul fix paralel cu coapsa pe linia medio-laterală a acestuia, brațul mobil pe axa longitudinală a peroneului, urmează deplasarea maleolei externe în timpul flexiei membrului inferior din genunchi.(Figura nr. 18.)

Figura nr. 18. Evaluarea flexiei genunchiului

Extensia- “este mișcarea prin care fața posterioară a gambei se îndepărtează de fața posterioară a coapsei, practice este revenirea în poziția zero, cu gamba în prelungirea coapsei.

Mișcarea de extensie este limitată de ligamentele Winslow și încrucișat anterior, iar secundar de ligamentul încrucișat posterior, mușchii ischiogambieri și ligamentele colaterale.”

Valoarea normal a extensiei este 0.

Pacientul va fi așezat la marginea patului, kinetoterapeutul lateral de acesta, va fixa goniometrul în plan sagital, axa goniometrului pe epicondilul lateral al genunchiului, brațul fix paralel cu coapsa pe linia medio-laterală a acestuia, brațul mobil pe axa longitudinală a peroneului, urmează deplasarea maleolei externe în timpul extensiei membrului inferior din genunchi.

4.3.1.1. Coeficientul funcțional de mobilitate

“Valoarea unghiului unei mișcări poate să fie apreciată în comparație cu unghiul aceleiași mișcări a segmentului opus sau cu valorile standard ale amplitudinilor maxime de mișcare articulară. Aceste valori “normale” au fost stabilite pe baza mediilor valorice ale populației sănătoase de ambele sexe și la diverse vârste. Tabelele în care sunt consemnate aceste valori variază în funcție de autori, neexistând de fapt o reală standardizare a lor, fapt explicabil dacă ținem seama de variațiile unghiurilor realizate de mișcările indivizilor cu constituție, vârstă, sex, antrenament foarte diferit. Când se va expune bilanțul fiecărei articulații, se vor preciza și valorile standard.

Amplitudinile maxime ale mișcărilor în diverse articulații sânt utilizate rar în cursul activităților noastre obișnuite. De obicei se folosesc unghiurile din imediata vecinătate a poziției de repaus articular (poziția de funcțiune), ceea ce reprezintă așa-numitul “sector util de mobilitate”. Pe măsură ce mișcarea se îndepărtează de acest sector, valoarea funcțională a amplitudinilor maxime este mai redusă. Datorită acestui fapt, Ch. Rocher introduce noțiunea de “coeficient funcțional de mobilitate”, pentru a exprima diferențiat importanța pentru funcția articulară a diverselor segmente de mobilitate.

Fiecare tip de mișcare are coeficienți funcționali de mobilitate elementari, care, prin sumare, determină un coeficient global funcțional. Rocher stabilește acești coeficienți așa cum sânt trecuți în tabelul nr. 4.

Tabelul nr. 4. Coeficienți funcționali pentru fiecare articulație

Pentru a afla coeficientul funcțional de mobilitate, se înmulțește cifra găsită la goniometrie cu coeficientul respective al sectorului de mișcare articulară.”

Calcul

P.T. la flexia inițială are 75 o 45-0= 45 45*0.9= 40.5

75-45=30 30*0.7=21

40.5+21=61.5

V.V. la flexia inițială are 15o 15-0= 15 15*0.9= 13.5

K. V. la flexia inițială are 35o 35-0=35 35*0.9= 31.5

R. B. La flexia inițială are 85 45-0= 45 45*0.9= 40.5

45-85=40 40*0.7= 28

40.5+28= 68.5

4.3.2. Evaluarea forței musculare

“Bilanțul muscular reprezintă evaluarea forței musculare prin examen manual; este deci o metodă subeictivă, dependentă de experiența kinetoterapeutului.

Evaluarea este globală, când explorează grupe musculare cu acțiuni principale comune și analitică, atunci când, prin poziții și manevre specifice este evidențiată acțiunea izolată a unui mușchi sau cel mult a uni grup limitat, în condițiile în care, din considerente anatomo-funcționale, individualizarea este imposibilă.

În serviciile noastre de recuperare medicală se folosește această scală, care evaluează forța musculară astfel:

f 0 (zero): mușchiul nu realizează nici o contracție evidentă;

f 1 (schițată): reprezintă sesizarea contracției mușchiului prin palparea lui sau a tendonului; se poate aprecia numai pentru mușchii superficiali; pentru cei profunzi nu se observă diferență între f 1 și f 0;

f 2 (mediocră): permite mușchiului să mobilizeze segmentul în amplitudine completă, numai cu eliminarea gravitației; pentru aceasta se utilizează planuri de alunecare (plăci de plastic sau lemn talcat sau se susține segmentul de către kinetoterapeut;

f 3 (acceptabilă): reprezintă forța unui mușchi capabil să mobilizeze segmentul în amplitudine completă împotriva gravitației, fără alte mijloace rezistive;

f 4 (bună): este forța unui mușchi capabil să mobilizeze segmentul în amplitudine completă și împotriva unei rezistențe cu valoarea medie;

f 5 (normală): reprezintă forța unui mușchi capabil să mobilizeze segmentul pe toată amplitudinea de mișcare, împotriva unei restențe maxime, aplicate pe segmentul de mobilizat, cât mai distal.”

Testarea manuală musculară a flexorilor genunchiului (Ischiogambieri):

Pacientul va fi în decubit ventral, cu picioarele în afara mesei, kinetoterapeutul homolateral de pacient realizează contrapriza pe treimea distală a coapsei, partea posterioară, și priza pe treimea distală a gambei, partea posterioară, cu priza aplicând rezistență printr-o împingere în jos.

Figura nr 19. Testarea manuală a ischiogambierilor: poziția inițială (stânga) și poziția finală (dreapta)

Testarea manuală musculară a extensorii genunchiului (cvadriceps):

Pacientul în așezat la marginea mesei, cu gambele atârnate, kinetoterapeutul homolateral de pacient realizeză contrapriza pe treimea distală a coapsei, partea anterioară și prize pe treimea distală a gambei, partea anterioară, cu prize aplicând rezistență printr-o impingere în jos.

Figura nr. 20. Testarea manuală a cvadricepsului: poziția inițială (stânga) și poziția finală (dreapta)

4.3.3. Evaluarea circumferinței coapsei și gambei

Evaluarea circumferinței coapsei se va măsura cu pacientul în așezat. Cu o bandă metrică măsurăm de la mijlocul genunchiului vertical în sus 20 de cm, unde se marcheză un punct cu creionul dermatograf. Pe punct poziționăm banda metrică orizontal și măsurăm perimetrul coapsei.

Măsurăm și membrul inferior sănătos.

Figura nr. 21. Evaluarea circumferinței coapsei

Evaluarea circumferinței gambei se va măsura cu pacientul în așezat. Cu o bandă metrică măsurăm de la mijlocul genunchiului vertical în jos 15 cm, unde se marchează un punct cu creionul dermatograf. Pe punct poziționăm banda metrică orizontal și măsurăm perimetrul gambei.

Măsurăm și membrul inferior sănătos.

Figura nr. 22. Evaluarea circumferinței gambei

4.3.4. Evaluarea mersului

“Mersul, ca mecanism motor, prezintă un obiectiv de analiză deosebit de important în patologie și kinetologie. Prof. Gh. Marinescu a fost primul care a înțeles valoarea studierii mersului bolnav pentru diagnosticarea bolii.

Kinetoterapeutul trebuie de asemenea să analizeze mersul pacienților, în primul rând pentru a înregistra deficitele funcționale articulare, musculare sau de coordonare ale jumătății inferioare a corpului (și nu numai ale acesteia), în al doilea rând pentru a încerca totul în normalizarea acestei deprinderi motrice de primă importanță pentru ființa umană, iar în al treilea rând, pentru a utiliza mersul ca metoda kinetologică.”

În evaluarea noastră, am evaluat mersul paciențiilor în mers înainte, înapoi și în lateral, și i-am dat note după punctele de mai jos:

Mers normal

Mers ușor șchiopătat

Mers șchiopătat moderat

Mers șchiopătat- evident

Mers cu mijloace ajutătoare

4.4. Obiective

În tratamentul genunchiului post-traumatic cele mai importante obiective sunt:

combaterea durerii

combaterea edemului și a inflamației (post-operator)

refacerea mobilității articulare

refacerea stabilități și forței musculare

refacerea rezistenței musculare și generală a organismului

refacerea mersului

realizarea unui raport optim muscular între grupele agoniste și antagoniste

înbunătățirea autonomiei în activitățile cotidiene

reintroducerea în activitatea competițională

refacerea capacității de efort

4.5. Program de recuperare propus

A. Pentru combaterea edemului și a inflamației: – aplicații locale reci (10-15 minute/ de 3-4 ori pe zi)

-posturări antideclive (și în timpul somnului)

B. Exerciții pentru refacerea mobilității articulare:

1. Pacientul din decubit dorsal, cu călcâiul pe un plan talcat, care va facilita alunecarea (cu ciorap pe picior).

Timpul 1: Flexia genunchiului, comanda: îndoaie genunchiul!

Timpul 2 Extensia genunchiului, comanda: întinde piciorul!

2. Pacientul din decubit dorsal, prinde coapsa cu ambele mâini, pe partea posterioară, în treimea distală.

Timpul 1: Flexia șoldului și genunchiului stâng,

Comanda: trage genunchiul la piept!

Timpul 2: Flexia șoldului și genunchiului drept,

Comanda: trage genunchiul la piept!

3. Pacientul din decubit dorsal, articulația șoldului și a genunchiului la 90, va efectua pedalarea.(bicicletă ergometrică)

C. Exerciții pentru refacerea stabilității și forței musculare:

1. Pacientul în decubit dorsal, kinetoterapeutul homolateral, realizează priza circulară la nivelul metatarsofalangienelor, și îi opne rezistență mișcărilor.

Timpul 1: Flexie plantară, comanda: vârfurile jos!

Timpul 2: Flexie dorsală, camnda: vârfurile sus!

2. Pacientul în decubit dorsal, kinetoterapeutul homolateral, realizeaza priză circulară pe articulațiile gleznelor. Kinetoterapeutul opune rezistență mișcării.

Timpul 1: Abducția picioarelor, comanda: depărtează picioarele!

Timpul 2: Adducția picioarelor, comanda: apropiează picioarele!

3. Pacientul în decubit dorsal cu picioarele flectate, sprijin pe călcâie, efectuează flexia dorsală. Kinetoterapeutul homolateral, realizează priza pe metatarsofalangiene, partea anterioară.

Timpul 1: menținere,

Comanda: nu mă lăsa să-ți împing în jos laba piciorului!

4. Pacientul în decubit dorsal cu picioarele flectate, sprijin pe călcâie, efectuează flexia dorsală a piciorului. Kinetoterapeutul homolateral, realizează priza pe metatarsofalangiene, partea posterioară.

Timpul 1: menținere, comanda: împinge în mâna mea!!

5. Pacientul în decubit dorsal, cu piciorul ușor flectat la 110o, ținut în aer. Kinetoterapeutul homolateral de el cu priza pe treimea distală a gambei, partea posterioară.

Timplul 1: menținere (la 110o), comanda: îndoaie genunchiul!

Timpul 2: relaxare, comanda: relaxează!

Timpul 3: menținere (la 95o), comanda: îndoaie genunchiul!

Timpul 4: relaxare, comanda: relaxează!

Timpul 5: menținere (la 80 o ), comanda: îndoaie genunchiul!

Timpul 6: relaxare, comanda: relaxează!

6. Pacientul în decubit dorsal, cu picioarele flectate, efectuează depărtări și apropieri a genunchiului (Rotație internă-externă a articulației coxofemurale)

7. Pacientul în decubit dorsal, picioarele flectate, cu greutate (1-2 kg) pe burtă.

Timpul 1: ridicarea bazinului, comanda: ridicăm bazinul!

Timpul 2: coborârea bazinului, comanda: coboară bazinul!

8. Pacientul în decubit dorsal, piciorul afectat flectat, celălalt picior extins la 45o și ridicat în aer.

Timpul 1: ridicarea bazinului, comanda: sus bazinul!

Timpul 2: coborârea bazinului, comanda: jos bazinul!

9. Pacientul în decubit lateral pe partea piciorului afectat, celălalt picior flectat din șold și din genunchi , sprijinit pe lângă genunchi afectat, pe partea externă. Greutate pe piciorul adectat, la nivelul maleolei inerne.

Timpul 1: adducția piciorului afectat

Timpul 2 : revenire.

10. Pacientul în decubit lateral cu sprijin pe antebraț, și pe mingea Bobath cu piciorul afectat , celălalt picior în flexie.Pacientul se ridică paralel cu patul, împingând cu piciorul în mingea Bobath și sprijinit pe antebraț.

11. Pacientul în decubit ventral, kinetoterapeutul homolateral, realizează priză circulară pe treimea distală a gambei, partea posterioară și îi opune rezistență maximală mișcariilor.

Timpul 1: flexia genunchiului, comanda: îndoaie genunchiul!

Timpul 2: extensia genunchiului, comanda: întinde genunchiul!

12.Pacientul în așezat la marginea patului,cu gambele atârnate și cu greutate (2-3 kg) pe laba piciorului.

Timpul 1: extensia genunchiului, comanda: întinde genunchiul!

Timpul 2: menținere, comanda: menține poziția 10 secunde!

Timpul 3: flexia genunchiului, comanda: îndoaie genunchiul!

5. DISCUȚII

5.1. Durerea

Pentru analiza durerii am luat trei momente din timpul zilei, și anume: cum simte pacientul durerea dimineața, în timpul ședinței de kinetoterapie, și seara.

Ea a fost analizată pe baza scalei vizuale analoge în care 0 reprezintă absența durerii iar 10 durerea maximă.

În urma evaluării am constatat că cele mai ridicate nevele ale durerii a avut-o pacientul P.T. unde valoarea durerii cea mai ridicată era dimineața, având valoarea 5, în rest având valori de 3. Pacientul V.V. prezenta dureri doar dimineața, în restul zilei durerea fiind absentă.

Pacientul R.B. are o durere constantă, ușoară (2) pe tot parcursul zilei.

Un lucru interesant am constatat la pacientul K.V. care în timpul ședinței de recuperare nu prezintă durere, în rest având o durere ușoară. (2)

Tabel nr. 5. Analiza durerii

Notă: 0- Fără dureri 2- Doare un pic 4- Doare un pic mai tare 6- Doare chiar mai mult 8- Doare tare

10- Doare rău

5.2. Circumferința coapsei și gambei

Circumferința am măsurat atât la coapsă cât și la gambă, și am făcut comparație între membrul inferior afectat și membrul inferior sănătos. În urma evaluării inițiale am constatat o diferență în medie la membrul inferior sănătos față de cel afectat de 3 cm, ceea ce înseamnă o hipotrofie destul de accentuată a mușchilor coapsei. La evaluarea finală realizată după 10 zile de recuperare această diferență s-a redus 1,5 cm.

Aceeași tendință de refacere a troficității musculaturii afectate se observă și la gambă, astfel că dacă la evaluarea inițială diferența era de 1, 75 cm între membrul inferior afectat și membrul inferior sănătos, la evaluarea finală s-a redus 0,5 cm

Tabel nr. 6. Circumferința coapsei

Grafica nr. 1. Valorile circumferinței coapsei

Tabel nr. 7. Circumferința gambei

Grafica nr. 2. Valorile circumferinței gambei

5.3. Mobilitatea articulară

În ceea ce privește mobilitatea articulară am constatat următoarele:

Flexia: s-a înbunătățit în medie la evaluarea finală cea de inițială cu 76.25 o . În ceea ce privește diferența la evaluarea finală față de valorile normale, aceasta este de 7,5 o , fiind un deficit nesemnificativ.

Extensia: am obținut valori normale atât la inițial cât și la final, în afară de pacientul P.T. care avea un deficit de extensie de -15 o , dar și el la evaluarea finală avea valoarea normală , 0.

Tabelul nr. 8. Mobilitatea articulară

Notă: I.= Inițial; F.= Final; D.= Diferența; N.= Normal

Coeficientul funcțional de mobilitate:

Pentru analiză mai eficientă am calculat și coeficientul funcțional de mobilitate pe care l-am încadrat în grade de limitare.

Pentru acest încadrare se scade din 100 valoarea coeficientului funcțional obținut, având următoare încadrări:

limitare 0 – amplitudine de mișcare maximă,

limitare minimă – scăderea cu 1-33% din valoarea maximă,

limitare moderată – scăderea cu 33-66% din valoarea maximă,

limitare maximă – scăderea cu 66-100% din valoarea maximă.

În urma acestui lucru am constatat următoarele la evaluarea inițială:

Pacientul P.T. cu coeficientul de 61.5 are grad de limitare 38.5%, care este limitare moderată.

Pacientul V.V. cu coeficientul de 13.5 are grad de limitare 86.5%, care este limitare maxima

Pacientul R.B. cu coeficientul de 68.5 are grad de limitare 31.5%, care este limitare minima

Pacientul K.V. cu coeficientul de 31.5 are grad de limitare 68.5%, care este limitare maximă.

La evaluarea finală realizată după 10 zile de recuperare, am constatat următoarele:

Pacientul P.T., R.B., K.V., cu coeficienții de 86 au grad de limitare 14%, care este limitare minimă

Pacientul V.V. cu coeficientul 82 are grad de limitare 18%, care este limitare minimă

Grafica nr. 3. Valorile mobilității articulare inițial, finalși diferența

5.4. Forța musculară

Forța musculară s-a încadrat între valori de 3 și 4 la evaluarea inițială atât pe flexie cât și pe extensie cu valorile cele mai mici pentru R.B. și K.V., iar la evaluarea finală s-a ajuns la valori normale pe flexie și pe extensie.

Tabelul nr. 9. Forța musculară

5.5. Mersul

Mersul a fost efectuat înainte, înapoi și lateral. Pentru mers valorile inițiale s-au încadrat între mers ușor șchiopătat și mers cu mijloace ajutătoare dar la final în urma realizării programului de recuperare pentru toate variantele de mers ne-am încadrat la normal.

Tabelul nr. 10. Mersul

Notă : 0 – Mers normal; 1 – Mers ușor șchiopătat; 2 – Mers șchiopătat moderat; 3- Mers șchiopătat- evident; 4- Mers cu mijloace ajutătoare

6. CONCLUZII

În traumatologia sportivă la fotbaliști, accidentele la nivelul genunchiului sunt cele mai frecvente, motiv pentru care trebuie acordată o atenție deosebită recuperării.

În studiul de față am încercat să realizez o evaluare cât mai completă a afecțiunilor post-traumatice ale acestei articulații, iar în urma realizării, evaluării și a interpretării rezultatelor acesteia am ajuns la următoarele concluzii:

– durerea reprezintă un factor care poate influența procesul de recuperare dar printr-o bună utilizare a mijloacelor de combaterea durerii ea poate să fie redusă astfel încât reîntoarcerea la viața competițională să fie cât mai rapidă;

– intervenția chirugicală și perioada de repaus articular a determinat reducerea volumului muscular atât la mușchii coapsei cât și la mușchii gambei, fapt care este demonstrat de rezultatele evaluării acestor două segmente;

– odată cu reducerea în volum a masei musculare se reduce și forța musculară, motiv pentru care recuperarea acesteia în vederea unei bune stabilități este absolut necesară;

– înafară de prezența durerii, reducerea masei, a forței musculare și a stabilității, am constatat că s-a redus și mobilitatea articulară, lucru care a determinat și limitarea mobilității exemplificată și cu ajutorul coeficienților funcționali de mobilitate;

– în ceea ce privește mersul ca o concluzie pot spune că el a fost afectat în urma intervenției chirurgicale dar ținând faptul că persoanele luate în studiu sunt sportivi, recuperarea lor se realizează în condiții optime printr-o bună organizare a programului de recuperare.

În concluzie pot spune că am reușit să-mi ating scopul, găsind o parte din tehnicile și metodele de evaluare care să-mi dea o viziune generală asupra genunchiului post-traumatic și care pe viitor (lucrare de disertație) vor fi completate și cu teste funcționale specifice, absolut necesare pentru sportivi.

BIBLIOGRAFIE

1. BACIU C., (1981)- “Aparatul locomotor”, Editura Medicală, București

2. Boca I. (2013) – “Evaluarea musculo-articulară. Membrul inferior”, Editura SITECH, Craiova

3. Conf.Univ.Dr. Jenel Marian Pătrașcu -„Curs de traumatologie”, Univ. De Medicină și Farmacie “Victor Babeș” din Timișoara

4. Cordun M. (1999) -“ Kinetologie medicală”, Editura AXA, București

5. Drăgan, I.,(2002)- „Medicină sportivă”, Editura Medicală, București

6. Gheorghe N.(1973) – ”Traumatismele membrelor”, Editura militară, București

7. Ianc D., Chiriac M.,(2012)-“Biomecanica și patomecanica genunchiului”, Editura Universității din Oradea

8. Matiuță I., (2005) -“Curs de traumatologie osteo-articulară”, Editura Universității din Oradea

9. Papilian V. (2003) – “Anatomia omului-Aparatul Locomotor”, Editura ALL, București

10. Sbenghe T. (1987) -“Kinetologie profilactică, terapeutică și de recuperare”, Editura Medicală, București

11. Sbenghe T., (2002)- „Kinesiologie, Știința mișcării”, Editura Medicală, București

12. Tarcău E. (2014)- note de curs,“Curs traumatologie”

13.http://www.doctorortoped.ro/ruptura-ligament-incrucisat-genunchi/medicina-sportiva/ruptura-ligament-incrucisat-anterior-lia.html – februarie, 2014

14. http://www.lectiadeortopedie.ro/medicina-sportiva/patologia-sportiva-la-nivelul-genunchiului/leziunile-ligamentelor-colaterale-ale-genunchiului/ – martie, 2014

15. http://www.lectiadeortopedie.ro/traumatologia-membrului-inferior/fractura-de-rotula/ – martie 2014

16. http://www.kineticsportmedicine.ro/ortopedie_altele_01.html – aprilie, 2014

17. http://www.romedic.ro/leziunile-ligamentelor-incrucisate-ale-genunchiului#anatomie – februarie, 2014

ANEXE

Fișă individuală de evaluare

Nume: Virag Vlad-Licinius Vârsta:32 Gen: Masculin

Înălțime: 1.80 Greutate: 81

Diagnosticul: Ruptură de LIA

Leziune de menisc

I.Evaluarea durerii

Fără dureri Doare un pic Doare un pic mai tare Doare chiar mai mult Doare tare Doare rău

Durere evaluată: dimineața după trezire: 2

în timpul ședinței de recuperare: 0

seara înainte de culcare: 0

II. Evaluarea circumferinței coapsei +gambei:

III. Evaluarea mobilității articulare:

IV. Evaluarea forței musculare

V. Evaluarea mersului

Notă: 0 -Mers normal; Mers ușor șchiopătat -1; Mers șchiopătat moderat – 2; Mers șchiopătat- evident – 3; Mers cu mijloace ajutătoare – 4

Fișă individuală de evaluare

Nume: Rad Bogdan Vârsta:34 Gen: Masculin

Înălțime: 1.90 Greutate: 98

Diagnosticul: Ruptura de LIA

Leziune de menisc

I.Evaluarea durerii

Fără dureri Doare un pic Doare un pic mai tare Doare chiar mai mult Doare tare Doare rău

Durere evaluată: dimineața după trezire 2

în timpul ședinței de recuperare 2

seara înainte de culcare 2

II.Evaluarea circumferinței coapsei +gambei:

III. Evaluarea mobilității articulare:

IV. Evaluarea forței musculare

V. Evaluarea mersului

Notă: 0 -Mers normal; Mers ușor șchiopătat -1; Mers șchiopătat moderat – 2; Mers șchiopătat- evident – 3; Mers cu mijloace ajutătoare – 4

Fișă individuală de evaluare

Nume: P.T. Vârsta: 23 Gen: Masculin

Înălțime: 1.83 Greutate: 97

Diagnosticul: Entorsă de genunchi stâng

Leziune Menisc Intern și Extern Genunchi stang

Ruptură parțială LIA

Hemohidartroza

I.Evaluarea durerii

Fără dureri Doare un pic Doare un pic mai tare Doare chiar mai mult Doare tare Doare rău

Durere evaluată: dimineața după trezire 5

în timpul ședinței de recuperare 3

seara înainte de culcare 3

II.Evaluarea circumferinței coapsei +gambei:

III. Evaluarea mobilității articulare:

IV. Evaluarea forței musculare

V. Evaluarea mersului

Notă: 0 -Mers normal; Mers ușor șchiopătat -1; Mers șchiopătat moderat – 2; Mers șchiopătat- evident – 3; Mers cu mijloace ajutătoare – 4

Nume: Kiss Vincze Vârsta: 40 Gen: Masculin

Înălțime: 1.68 Greutate: 87 kg

Diagnosticul: Ruptură de LIA

Ruptură de menisc med. l. d.

I.Evaluarea durerii

Fără dureri Doare un pic Doare un pic mai tare Doare chiar mai mult Doare tare Doare rău

Durere evaluată: dimineața după trezire: 2

în timpul ședinței de recuperare: 0

seara înainte de culcare: 2