Transfuzia

Diverse2

Transfuzia

Byadmin ianuarie 1, 2024

PARTEA I

Introducere

Transfuzia este o metodă de tratament care constă în administrarea de sânge și preparate sau derivate din sânge. În medicina veterinară terapia transfuzională face parte din protocolul terapeutic a numeroase afecțiuni. Decizia de efectuare a transfuziei se bazează pe realizarea testelor hematologice pentru determinarea concentrației de hemoglobină sau valoarea hematocritului, debutul anemiei, prezența pierderilor de sânge masive și semnele clinice pe care pacientul le acuză. Transfuzia se consideră o formă ușoară de transplant, care se realizează pe baza testării compatibilității dintre donator și receptor.

În terapia transfuzională, cele mai folosite preparate sanguine sunt: sângele integral, concentratul eritrocitar și plasma proaspăt congelată.

În România avem posibilitatea să apelăm la o bancă de sânge pentru procurarea sângelui sau preparatelor din sânge, sau să apelăm la un câine donator care trebuie însă să îndeplinească unele condiții stricte pentru a putea dona sânge.

Datorită medicilor veterinari, a cercetărilor, a tehnicilor care de la an la an avansează, terapia transfuzională a devenit o necesitate în medicina veterinară, iar rezultatele nu întârzie să apară.

Transfuzia de sânge este un tratament medical ce constă în înlocuirea sângelui sau a unor componente sanguine care s-au pierdut printr-o sângerare, într-un accident, operație sau boală.

Unele boli, ca hemofilia, împiedică organismul să producă unele componente ce lipsesc din sânge. Transfuziile sau administrarea componentelor care lipsesc din sânge, sunt cele care se folosesc în tratamentul acestor boli.

Sângele integral este rareori folosit în transfuziile de sânge chiar și atunci când este nevoie de transfuzii pentru hemoragii. De obicei, numai unele componente ale sângelui (preparate de sânge) sunt folosite pentru transfuzii. Sângele are multe componente, incluzând eritrocite (celule roșii), plasmă, albumine (proteine), trombocite și factori de coagulare.

Capitolul 1

Istoric

Primele noțiuni depre transfuzia de sânge, sau mai bine zis despre utilizarea sângelui sunt consemnate încă din anii 200 î. Hr, fiind folosit de către greci și romani în tratarea crizelor de epilepsie. Utilizarea sângelui a fost semnalată și în Egiptul antic, fiind amintită și în tratatul de anatomie a lui Herophilus.

Prima încercare de transfuzie datează încă din secolul al XV-lea când cronicarul Stafano Infessura, povestește cum în 1492, papa Innocent al VII-lea intră în comă și la decizia unui mare om de stiință al vremii respective, acesta primește o transfuzie cu sânge care provine de la 3 băieți în pragul junioratului. Din păcate papa moare și la scurt timp și cei trei baieți.

În secolul 17, sângele era considerat un elexir al tinereții și frumuseții, cea mai celebră fiind Elisabeta Bathory care făcea băi în sângele fetelor de viță nobilă.

În anul 1616 William Harvey, un medic englez, începe să povestească despre circulația sângelui, iar în 1628 face publică descoperirea și demonstrează că sângele are rolul de a transporta

ceva dar încă nu poate confirma ce anume. La data de 15 iunie 1667 Jean Baptiste Denise medicul personal al lui Ludovic al XIV-lea, în urma unor discuții cu alți medici de la curtea regală, recoltează sânge de la un miel și face o transfuzie unui tânăr care suferea de câteva zile de hipertermie. (fig. 1.1.) În urma transfuziei tânărul moare și medicul este dat în judecată, dar medicul Jean Baptiste Denise motivează că acesta nu a putut realiza transfuzia deoarece vena pacientului nu a fost găsită. Medicul este găsit nevinovat, dar curtea aprobă o lege prin care nici o transfuzie de sânge să nu fie realizată decât cu acordul medicilor de la Facultatea de Medicină din Paris.

În 1675 Parlamentul din Franța decide ca interzisă recoltarea de sânge de la animale, apoi transfuzat la oameni. La începutul anilor 1700, Richard Lower este cel care realizează prima transfuzie de la un câine la altul. Cronicile vremii au surprins această realizare: „Mulți dintre colegii lui erau prezenți când și-a adus câinele în laborator. Era un câine de mărime medie, i-a deschis vena jugulară și a lăsat sângele să curgă până când câinele a intrat în agonie. Atunci pentru a-și recupera câinele, i-a introdus sânge de la un Mastiff, care a fost adus special pentru acest scop, după care a cusut jugulara animalului. Animalul său s-a făcut bine, fără semne de disconfort sau reacții adverse”. Pentru această încercare reușită, medicul Lower a fost premiat cu Premiul Onorofic al Societății Medicale Regale. Abia în anul 1788 se demonstrează de către William Harvey că sângele este capabil să transporte oxigenul indispensabil pentru viață,.

În anul 1818 au loc primele transfuzii de la om la om, realizate de către medicul obstetrician James Bulnddell, la o tânără cu o hemoragie postnatală, sângele fiind recoltat de la soțul acesteia. (fig. 1.2.) Transfuzia a fost reușită, tânăra supraviețuind. Tehnica lui Bulnddell a fost folosită cu succes și în războiul Franco-Prusac. Prin primii ani de după 1900, medicul Karl Landsteiner a descoperit că sângele uman are patru tipuri de grupe (A, B, AB și O) și abia atunci a început testarea donator – primitor pentru o transfuzie corectă și eficientă.

În 1910 Todd și White au realizat transfuzii la bovine și au realizat reacții de imunizare în urma cărora au depistat anticorpii la aceasta rasă.

În 1915, doctorul Richard Lewisoh a găsit metoda prin care sângele să nu coaguleze. Descoperirea a constat în amestecarea sângelui cu o picătură de citrat de sodiu, această tehnică fiind folosită și în secolul nostru (fig. 1.3.).

În 1941, primele antigene eritrocitare la bovine au fost descrise de Ferguson.

În 1950, Dujaric de La Riviere cercetează grupele sanguine la cal, descriind 11 aglutinine naturale.

În 1951, Stormont pune bazele geneticii grupelor sanguine bovine.

Equim a fost cel care a descoperit diferența între grupele sanguine om-animal în 1965.

La ovine investigațiile au fost sumarizate de Dujaric de La Riviere, Rasmussen și Tucker, la capră de către Nguen, iar la câine de către Young.

Capitolul 2

2.1. Fiziologia sângelui

Noțiunea de mediu intern, include totalitatea lichidelor extracelulare: sânge, limfă, lichid interstițial, lichid cefalorahidian, lichidul urechii interne, lichidele cavitare (pericardic, pleural, peritoneal și sinovial), umoarea apoasă, dar principala punte de legătură dintre celule și mediul extern este reprezentată de lichidul intestițial și sânge. O parte din lichidul interstițial este colectat de sistemul limfatic și devine limfă.

Mediul intern este mult mai constant decât cel extern, asigură celulelor o indepedență funcțională mai accentuată față de variațiile factorilor mediului extern. O serie de mecanisme regulatoare neuroendocrine asigură consistența parametrilor mediului intern, ce poartă numele de homeostazie. Printre parametrii importanți ai homeostaziei se numără: volumul mediului intern, presiunea osmotică, ph-ul, compoziția ionică, compoziția chimică și temperatura.

2.2. Circulația sanguină. Aspecte structurale și funcționale

Sângele este lichidul care face legătura dintre mediul extern și lichidul interstițial. Mecanismele homeostazice acționează asupra componentelor sângelui care depind de constanța componentelor lichidului interstițial, lichide care se găsesc într-un schimb direct și permanent. Sângele este singurul țesut lichid din organism, el fiind alcătuit din plasmă și elemente figurate.

– Plasma are rolul de a transporta nutrienți (substanțe rezultate din catabolism).

Elementele figurate sunt: eritrocitele, leucocitele și trombocitele.

– Eritrocitele (globulele roșii) transportă gazele respiratorii care formeaza combinații labile cu hemoglobina.

– Leucocitele (globulele albe) realizeaza fagocitarea particulelor străine organismului, deci au rol de imunizare.

– Trombocitele (plachetele sanguine) au rol în coagularea sângelui.

Sângele este pus în în mișcare în organism de inimă și de vasele sanguine reprezentate de artere, capilare și vene, acestea reprezentând un sistem închis al circulației sanguine. La manifere cordul împreună cu acest sistem închis, formează două mari circulații:

– Circulația Mare sau Circulația Sistemică,

– Circulația Mică sau Circulația Pulmonară.

Circulația Mare (sistemică), are rolul de a duce sângele cu oxigen de la inimă la întregul organism și de a aduce înapoi la inimă, sângele cu dioxid de carbon prin rețeaua de artere, capilare și vene:

Ventricul stâng (O2) ––->artera aortă (O2) ––-> artere (O2) –––> arteriole (O2) –––> capilare (sângele lasă O2 și substanțe nutritive și se umple cu CO2) ––> venule (CO2) –––> vene (CO2) –––> vene cave (superioară și inferioară) (CO2) –––> Atriul drept (CO2).

Circulația Mică (Pulmonară) are rolul de a prelua sângele încărcat cu dioxid de carbon și a-l conduce spre plămâni de unde primește înapoi sânge cu oxigen.

Ventricul drept (CO2) –––> artera pulmonară (CO2) ––> artere pulmonare (dreaptă și stângă) ––-> arteriole (CO2) ––-> capilare alveolare (sângele lasă CO2 și se impregnează cu O2 printr-un proces numit hematoză pulmonară) ––-> venule (O2) ––> vene pulmonare (O2) ––> atriul stâng.

La animale în repaus, 25% din masa sanguină se află în mica circulație și 75% din masa sanguină în marea circulație.

2.3. Arterele

Proprietăți funcționale ale arterelor

Arterele sunt vase prin care sângele circulă de la inimă spre țesuturi și prezintă două proprietăți: elasticitate și contractibilitate. După criterii structurale, arterele sunt clasificate în trei mari grupe: artere mari (de tip elastic), artere medii și mici și artere de tip muscular.

Elasticitatea este proprietatea vaselor de a-și mări pasiv diametrul sub presiunea sanguină și de a reveni la calibrul anterior. Această proprietate este evidentă la nivelul arterelor mari. Deoarece sângele este un lichid incompresibil, are loc o creștere a presiunii ce determină dilatația elastică a aortei. Datorită elasticității, unda de presiune sistolică este amortizată, iar ieșirea sângelui din ventricule este sub formă de curgere continuă.

Contractilitatea este proprietatea peretelui arterial de a-și mări sau micșora lumenul prin contracția sau relaxarea musculaturii netede. Această proprietate este foarte dezvoltată la nivelul arteriolelor (multe fibre musculare netede). Contracția acestor fibre musculare netede, denumită vasoconstricție, determină creșterea rezistenței opusă de vase curgerii sângelui. Relaxarea fibrelor musculare netede denumită vasodilatație este urmată de scăderea rezistenței la curgere prin mecanismul vasodilatație-vasoconstricție, unde are loc reglarea presiunii și a debitului de sânge în organism. Deci circulația sângelui în artere mari de tip elastic, joacă un rol pasiv, iar arterele mici de tip muscular, în special arteriorele, au un rol activ.

Tensiunea arterială

Sângele circulă prin vase cu o anumită presiune care se măsoară indirect, determinând tensiunea din pereții arterelor, care au o valoare apropiată de valoarea sângelui și care este numită tensiune arterială. Factorii care determină presiunea sângelui sunt: debitul cardiac, rezistența periferică, volumul sanguin, vâscozitatea și elasticitatea.

– Debitul cardiac reprezintă volumul sângelui pompat de la inimă. În eforturi fizice mari, debitul marii circulații este egal cu cel al micii circulații. Debitul cardiac reprezintă forța de contracție a miocardului și volumul întoarcerii venoase.

– Rezistența periferică reprezintă majoritatea factorilor care se opun scurgerii sângelui prin vase. Rezistența la scurgere este proporțională cu lungimea vasului și vâscozitatea sângelui și invers proporțională cu diametrul vasului.

– Volumul sanguin (volemia): scăderea volemiei este întâlnită în hemoragii sau deshidratări mari în care scade tensiunea arterială.

– Vâscozitatea este cauza fizică a rezistenței periferice. Ea apare datorită frecării stratelor paralele de lichid aflat în curgere.

– Elasticitatea contribuie la amortizarea tensiunii arteriale în sistolă și menținerea ei în diastolă.

Variațiile tensiunii arteriale sunt determinate de anumiți factori precum: poziția corpului, vârsta, sexul.

2.4. Venele

Venele sunt vasele prin care sângele se întoarce la inimă. Ele transportă sângele neoxigenat și încărcat cu substanțe provenite de la nivelul celulelor. Numărul venelor este mai mare decât cel al arterelor și conțin o cantitate de sânge mai mare decât la nivelul arterelor. Venele au un conținut mai mare de sânge decât arterele, deoarece sângele venos are o presiune scăzută datorită pierderilor prin frecare. Venele se împart în vene mari, vene medii și mici și venule. Venele mari sunt reprezentate de vena cavă superioară și vena cavă inferioară, vena porta, adventicea care sunt bine reprezentate, media și intima fiind slab reprezentate.

Venele medii și mici sunt reprezentate de tot ce se numește venă din organism dar și ramurile lor. Proprietățile venelor sunt motricitatea, extensibilitatea.

– Motricitatea este proprietatea venelor de a-și schimba calibrul și de a rezista presiunii hidrostatice mari.

– Extensibilitatea favorizează venele să devină adevărate rezervoare de sânge, fiind considerate vasele capacității. Venele pot capta volume variate de sânge fără ca presiunea venoasă să varieze.

2.4.1. Circulația venoasă:

– Forța de contracție a inimii este principala cauză a totalității circulatoare. Circulația sanguină scade foarte mult în momentul în care trece pe la nivelul arteriolelor și capilarelor, dar forța rămasă este suficient de mare, încât să împingă sângele venos înapoi spre inimă.

– Aspirația cardiacă – cordul exercită atât o aspirație sistolică cât și o aspirație distolică.

– Aspirația toracică – între cele două foițe pleurale există tot timpul o presiune mai joasă decât presiunea atmosferică.

– Presiunea abdominală – în cavitatea abdominală există o presiune pozitivă care este exercitată asupra venelor de la acest nivel. În inspirație diafragma coboară și determină creșterea presiunii abdominale.

– Forța gravitațională – permite sângelui să se întoarcă la nivelul atriului drept (deasupra lui) dar împiedică revenirea sângelui sub nivelul atriului drept.

– Sistemul valvular – contribuie la orientarea scurgerii sângelui de la periferie spre centru.

– Contracțiile ritmice ale mușchilor scheletici acționează ca un „masaj” la nivelul venelor profunde, accelerând întoarcerea venoasă.

2.5. Capilarele

Capilarele sunt structuri endoteliale care fac legătura între artere și vene. Sunt ramificațiile cele mai fine ale arborelui vascular. Rolul lor este de a participa direct la schimburile nutritive cu țesuturile.

Proprietățile capilarelor: permeabilitatea și motricitatea.

– Permeabilitatea capilalelor asigură trecerea între sânge și țesuturi a substanțelor dizolvate.

Toate componentele sângelui filtrează la nivelul capilarelor cu excepția elementelor figurate și a proteinelor plasmei.

– Motricitatea permite schimbarea lumenului capilarului în funcție de activitatea metabolică tisulară. În mod normal numai o parte din numărul capilarelor sunt deschise, restul fiind colabate.

Presiunea sângelui în capilare este de 25-26 mm. Hg în partea arterială și de 10 mm. Hg în partea venoasă. Reglarea circulației în capilare se face prin mecanisme generale și locale. Mecanismele locale sunt umorale, iar mecanismele generale sunt nervoase.

2.6. Funcțiile sângelui

Funcțiile sângelui sunt un atribut al compoziției sale, a constanței acestei compoziții, a permanenței sale circulatorii și a schimbului neîntrerupt de substanțe cu lichidul interstițial.

Principalele funcții sunt:

– Funcția respiratorie efectuată prin transportul gazelor respiratorii – oxigenul și dioxidul de carbon – între epiteliile respiratorii și țesuturi.

– Funcția nutritivă, realizată prin transportul substanțelor nutritive (monozaharide, aminoacizi, lipide, substanțe minerale, vitamine) absorbite de la nivelul tubului digestiv spre țesuturi, asigurând acestora rolul energetic și informațional necesar.

– Funcția excretorie, realizată prin preluarea cataboliților care au devenit inutili și uneori toxici la nivelul țesuturilor, urmând transportarea lor către organe care au rolul de a-i prelucra și elimina (rinichi, piele, pulmon, tract digestiv și ficat)

– Funcția de termoreglare, e asigurată de transportul de căldură de la organe cu metabolism intens la suprafața corpului (piele) și la nivelul pulmonului, mecanism denumit termoliză. Datorită metabolizării la nivelor țesuturilor a substanțelor energetice, se produce termogeneza, adică producerea de căldură care este transportată la nivelul organelor intens termogene (ficat, mușchi, țesut adipos).

– Funcția de menținere a echilibrului acido-bazic, realizată prin sistemele tampon ale hematiilor și a sistemelor tampon din plasmă, care contribuie la activitatea țesuturilor și organelor care modifică concentrația ionilor de hidrogen a sângelui. Prin această funcție, pH-ul nu prezintă fluctuații nocive pentru mediul intern, realizare vitală pentru celule.

– Funcția de coordonare sau de reglare umorală, realizată prin transportul substanțelor cu acțiune specifică asupra funcțiiilor organismului (hormoni, enzime, amine biologice) de la organe de sinteză la structuri celulare receptive.

– Funcția de apărare, se realizează prin intermediul unor proteine specifice (anticorpi), precum și prin intermediul elementelor figurate specializate (leucocitele).

2.7. Volemia

Volemia reprezintă volumul total al sângelui din corp. Valorile volumului sanguin la animalele domestice variază între 6% din 9% din greutatea corporală.

Volemia variază în funcție de specie, rasă, vârstă, greutate, sex, starea de nutriție, sănătatea animalului, lactația, gestația, influența factorilor externi cum ar fi temperatura, altitudinea și regiunile de exploatare a animalelor. În stări obișnuite, repaus fizic, psihic sau digestiv, distribuirea sângelui în organism este una inegală, aproximativ 88% din volumul sanguin aflându-se în stare circulatorie la nivelul aparatului cardiovascular.

2.8. Proprietați fizice ale sângelui

Culoarea

Culoarea sângelui se datorează fierului din hemoglobină, care reflecta razele spectrale roșii.

Oxihemoglobina dă culoarea roșu-aprins,

Hemoglobina deoxigenată (redusă) dă culoarea rosu-închis.

Cianoza se datorează creșterii cantității de hemoglobină redusă la 6-7% sau mai mult. În zonele cu stază sanguină sau circulație încetinită, culoarea sângelui este închisă.

Carboxihemoglobina are culoarea roșu-aprins iar methemoglobina are culoarea roșu-brun dealtfel numită și „cianoza brună”.

Sângele arterial este roșu-aprins datorită saturației hemoglobinei cu oxigen (90-95%), iar sângele venos este roșu-închis datorită scăderii oxihemoglobinei și combinării hemoglobinei cu dioxid de carbon.

Sângele capilar prezintă o culoare intermediară între cele două tipuri prezentate anterior.

Greutatea specifică

Sângele este mai greu decât apa. Greutatea specifică a elementelor figurate este de 1.086-1.095 iar greutatea specifică a plasmei sanguine 1.018-1.032. Densitatea sângelui este de 1.042-1.060.

Vâscozitatea sângelui

Se notează cu (V) și depinde de valoarea hematocritului și de concentrația proteinelor plasmatice (fibrinogen, alfaglobuline, imunnoglobuline IgM și IgG). Frecarea sângelui la nivelul peretelui vascular generează o forță care se opune curgerii sângelui.

Presiunea osmotică și coloid-osmotică a plasmei

Toate moleculele dizolvate în plasmă produc o presiune de circa 5.000 mm. Hg. Această presiune se manifestă ca o forță de atracție și menținere a apei în interiorul sistemului circulator. Deoarece presiunea osmotică a lichidelor interstițiale este egală cu cea a plasmei, unica forță de atracție a apei din interstiții spre sânge o reprezintă presiunea coloid-osmotică, având un rol esențial în schimburile de la nivelul capilarelor.

Reacția Ph-ului sângelui

Ph-ul sângelui este alcalin având valori între 7,35 – 7,57. În urma unor mecanisme fizico-chimice (sisteme tampon) și biologice (activitatea plămânilor, rinichilor, ficatului și pielii) se mentine ph-ul în limitele specificate mai sus. Primele care întervin sunt sistemele tampon în neutralizarea acizilor sau bazelor apărute din mediul extern, iar mecanismul biologic intervine mai târziu și îndepărtează acizii și bazele creind noi sisteme tampon.

2.9. Componentele sângelui

Plasma sanguină reprezintă aproximativ 60% din sânge și este formată aproximativ din 90% apă și 10% reziduu uscat. Reziduul este format din 1% componenți minerali și 9% substanțe organice azotate și neazotate.

Componentele minerale ale plasmei sunt elementele minerale care se află sub formă de complexe minerale (potasiu, sodiu, magneziu, fosfor, calciu, clor) iar principalul rol este acela de menținere a presiunii osmotice.

Substanțele organice azotate, se împart în substanțe azotate proteice și substanțe azotate neproteice.

Substanțe azotate proteice

Albumine – proteine sintetizate în ficat, sursa de aminoacizi pentru țesuturi, cu rol de a transporta sânge pentru hormonii tiroidieni, bilirubină, acizi grași.

Fibrinogenul – proteină sintetizată în ficat, cu rol în coagulare a sângelui.

Globulinele alfa și beta – sintetizate în componentele sistemului reticulo-histocitar, cu rolul de transportori tisulari sau hormoni, aici amintind de eritropoetine.

Substanțele azotate neproteice

Sunt reprezentate de uree, acid uric, amoniac, creatină și creatinină. Aceste componente sunt eliminate la nivel renal.

Substanțele organice neazotate

Sunt reprezentate de lipide plasmatice (colesterol, fosfolipide, trigliceride, acizi grași), glucide (produși de catabolism glucidic (acid piruvic, acid lactic, acid citric), corpi cetonici și pigmenți biliari.

Elementele figurate

Componentele sângelui reprezinta 45% din volumul sanguin.

Hematiile sunt celule anucleate la mamifere și nucleate la păsări. Lipsa nucleului realizează un spațiu mai mare pentru depozitarea hemoglobinei. Hematiile participă la transportul oxigenului și dioxidului de carbon în pocesul de respirație.

Hemoglobina este alcătuită din hem-componenta neproteică și globină-componenta proteică. Hemoglobina este strâns legată de dioxidul de carbon și formează carbohemoglobina. Carbohemoglobina se formează la nivelul pulmonilor. Durata de viață a unei hematii este de 120 de zile din momentul în care a ajuns în circulație și până la dispariția ei. Hematiile se formează la nivelul măduvei osoase prin eritropoeză și sunt distruse la nivelul splinei prin hemoliză. Formarea hematiilor este stimulată de un hormon numit eritropoetină produs la nivelul ficatului și rinichilor.

Proprietățile hematiilor:

Numărul hematiilor este exprimat în milioane/mm pe metru cub, fiind dependent de specie, rasă, sex, vârstă, stare fiziologică, stare de întreținere, alimentație.

Forma și dimensiunea hematiilor. La câine și pisică au forma unor discuri biconcave.

Plasticitatea e reprezentată de proprietatea hematiilor de a se deforma, ceea ce le permite pătrunderea la nivelul capilarelor.

Permeabilitatea: Membrana hematiei poate fi străbătută de apă, anioni, glucoză, hidrogen, potasiu.

Viteza de sedimentare a hematiilor (VSH). Hematiile sunt mai grele decât plasma și acestea vor sedimenta în momentul în care sângele este recoltat pe anticoagulant. VSH-ul depinde de numărul de eritrocite, cantitatea de albumine și proteine din sânge și de raportul dintre albumine și globuline. VSH crește în anemii.

Aglutinarea hematiilor reprezintă un proces de alipire la celulele hematiilor, a microbilor din sânge sau a altor substanțe străine sub acțiunea unor anticorpi numiți aglutine și induși de antigene numite aglutinogeni. Pe baza aglutinării hematiilor se poate stabili compatibilitatea grupelor sanguine, importantă în relația donator-primitor.

Un VSH prea mare, poate fi semnul unor:

– procese inflamatoare,

– infecții,

– procese tumorale,

– modificări cantitative sau calitative ale globulelor roșii.

Un VSH prea mic, poate fi semnul unor:

– modificări cantitative sau calitative ale globulelor roșii,

– sarcini,

– parazitoze digestive,

– alergii.

Leucocitele

Leucocitele, sau globulele albe sunt celule cu un singur nucleu, fără hemoglobină și în funcție de forma nucleului se clasifică în granulocite și agranulocite.

Agranulocitele, sunt reprezentate de monocite și limfocite.

Monocitele, conțin numeroși lizozoni; fac parte din sistemul imun înnăscut, eliberează mediatori inflamatorii și prelucrează corpii straini (antigenele) în vederea activării limfocitelor.

Limfocitele sunt de două tipuri T și B; asigură imunitatea în prezența unui antigen.

Granulocitele, au granulații în citoplasmă și sunt reprezentate de neutrofile, eozinofile și bazofile.

Neutrofilele intervin în procesul inflamator ajungând la locul de formare al infecției.

Eozinofilele, răspuns imun anticorpi-antigen.

Bazofilele, bogate în enzime, heparină și histamină (vasodilatatoare); implicate în inflamații.

Trombocitele sau plachetele sanguine, celule mic, anucleate conțin factori ai coagulării și serotină; intervin în hemostază.

Capitolul 3

3.1. Grupele sanguine

În 1965 datorită doctorului Equim, în urma experimentelor realizate, am început să dobândim noțiuni vaste despre grupa sanguină a animalelor. În urma celor aflate de Equim, experimentele au continuat și astăzi putem realiza transfuziile fără nici un risc la animale. Exista unitatea internaționala de notare a grupelor sanguine la câine DEA (Dog Erythrocyte Antigen). Câinele este singurul animal la care au fost descrise 10 grupe de sânge, însă doar 8 sunt recunoscute ca standard internațional. Testarea compatibilității sanguine este practicata corect în cabinetele veterinare din întreaga lume. Din cele 8 grupe sanguine DEA 1.1, DEA 1.2, DEA 3, DEA 4, DEA 5, DEA 6, DEA 7, DEA 8, cele mai importante sunt DEA 1.1 și DEA 1.2 deoarece prezintă o putere mare antigenică. Toate grupele sanguine au putere mare stimulatoare pentru formarea de anticorpi însă cu precădere DEA 1.1. Frecvența cu care grupa de sânge DEA 1.1 este întâlnită este de aproximativ 60% dintre câinii testați, ceea ce o recomandă ca primitoare de la celalalte grupe sanguine.

Anticorpii anti-antigene eritrocitare (izoanticorpi comuni unor grupe de indivizi dintr-o specie) sunt IgM sau IgG naturale (preexistente) sau induse (transfuzional) implicate în procedura de reacții transfuzionale adverse în cazul utilizării de produse sanguine incompatibile.

Câinele nu prezintă izoanticorpi plasmatici naturali, iar riscul unei incompatibilități la prima hemotransfuzie este minim. Secundar hemoterapiei se pot forma:

– ac. anti-antigene – DEA 1.1 hemolize, responsabile cu producerea de reacții severe hemolitice transfuzionale.

Transfuzia cu sânge DEA1.1+ apare izoimunizarea puternica a unui pacient DEA 1.1 – ce rezulta hemolizarea acută severă la următoarea transfuzie DEA 1.1 +

– ac. anti-antigene – DEA 7 hemolize cu tritul scăzut care pot declanșa uneori reacții post- transfuzionale slabe sau moderate.

Grupele sanguine reprezintă un ansamblu de antigene eritrocitare, independente unele de altele, al caror determinism este genetic. Cu toate că în medicina umană studiul acestora, datorită importanței hematologiei, reprezintă o specialitate, în medicina veterinară cercetările sunt majoritar legate de patologia transfuzională, neonatală și aplicații zootehnice (stabilirea paternității).

Primele cercetări legate de grupele sanguine la animale, au fost inițiate la începutul secolului, fiind puse în evidență patru antigene de grup la capră, având un echivalent la ovine.

3.2. Teste imunohematologice

Determinarea grupelor sanguine la câine se realizează prin teste rapide. Cele mai cunoscute și eficiente teste sunt RapidVet-H (canin DEA1.1), Blood Typing Agglutination Test Card, Quick Test ALVEDIA, Metoda Crossmmatch (varianta rapidă pe lamă, testarea încrucișată).

Testul RAPIDVET-H este alcătuit din cartonașele cu teste, pipete, diluant, bețe pentru omogenizare și instrucțiuni de folosire.

Tehnica de lucru cu acest test cuprinde următoarele faze:

– se pregătește un carton care prezintă testul,

– se trece numele câinelui receptor pe test și data,

– se pune o picătură din diluat în lăcașul special creat „Auto Agglutination saline screen”,

– utilizând pipeta, se adaugă o picătură din sângele câinelui receptor peste diluant,

– se amestecă sângele cu diluantul cu un bețișor, timp de 10 secunde,

– se verifică dacă apare aglutinare în timpul amestecării,

– dacă nu aglutinează, se trece la următoarea etapă,

– se adaugă o picătură de diluant în fiecare din lăcașurile rămase libere,

– o picătură în câmpul marcat cu „DEA 1.1 positiv control” și o picătură la „Pacient Test”,

– se pune o picătură de sânge în lăcașul „DEA 1.1 Positiv Control”,

– se amestecă cu un alt bețișor, timp de 10 secunde, sângele cu diluantul,

– se adaugă și o picătură de sânge în lăcașul „Patient Test”,

– se amestecă și aici cu alt bețișor, timp de 10 secunde,

– cartonul cu teste se lasă pe o suprafață dreaptă pentru ca sângele aflat pe teste să nu migreze dintr-o căsuță în alta,

– după 2 minute de repaus se interpretează lăcașul cu „pacient test” să observăm dacă a apărut aglutinarea,

– cartonul se poziționeaza la un unghi de la 10-20 de grade și se lasă așa timp de 10 minute,

– după 10 minute dacă în lăcașul DEA 1.1 sângele a aglutinat, înseamnă că sângele este DEA 1.1 negativ.

Principiul testului Quick test ALVEDIA, se bazează pe migrarea prin capilaritate a hematiilor testate, pe o membrană impregnată cu anticorpi monoclonari anti-DEA 1.1 cu fixarea hematiilor pozitive sub forma unei linii roșii, alături de linia specifică de control.

Testul conține setul de testare propriuzis, diluantul, suportul și dispozitivul pentru absorbția sângelui.

Testarea se face după următoarele secvențe:

– se identifică testul trecând numele câinelui donator precum și data,

– se adaugă trei picături de lichid diluant în godeul de la nivelul suportului,

– folosim bandeleta absorbantă în eprubetă, o menținem câteva secunde, apoi o introducem în godeul cu diluant, omogenizând timp de 7 secunde,

– testul se introduce în poziție verticală în godeul cu sânge și lichid diluant omogenizat,

– se așteaptă timp de 2 minute,

– linia de control este obligatorie pentru că în acest fel avem confirmarea că testul a fost valabil și totodata a fost lucrat corespunzător.

Rezultate

– după 2 minute în cazul în care ne apare doar linia de control, aflam că sângele donatorului este DEA 1.1. negativ

– dacă apare linia de control și imediat lângă ea, altă linie în dreptul spațiului marcat cu DEA 1.1, sângele donatorului este DEA 1.1 pozitiv

Testul crossmatch

Pentru că în medicina veterinară, determinarea compatibilității se pune în mod deosebit în cazul transfuziilor, în practică se poate aplica un test la fel de simplu ca și testele rapide, dar care nu necesită reagenți speciali, numit și „testul aglutinării încrucișate” sau „cross-match”.

Principiul testului:

Anticorpii antieritrocitari din sângele donatorului se fixează pe hematiile primitorului sau acceptorului în momentul transfuziei, apărând accidente traduse prin „hemoliza major” și „hemoliza minor”.

Reactivii folosiți sunt:

Sângele donatorului recoltat pe anticoagulant și sângele primitorului (acceptor) recoltat tot pe autocoagulant. Din ambele probe se separă plasma și se obțin suspensii de hematii în ser fiziologic.

Tehnica de lucru:

Crossmatch major:

– pe o lamă de microscop bine degresată se amestecă o picătură din suspensia de eritrocite a donatorului cu o picătură din plasma primitorului.

– dacă plasma primitorului conține anticorpi antieritrocitari naturali, în decurs de până la trei minute apare la temperatura camerei fenomenul de aglutinare.

Crossmatch minor:

– pe o lamă de microscop bine degresată se amestecă o picătură din suspensia de hematii a primitorului cu o picătură din plasma donatorului.

– se pun în evidență în caz de apariție a hemaglutinarii, anticorpii existenți la donator față de eritrocitele primitorului.

– acești anticorpi pot distruge hematiile primitorului dar până în prezent nu au fost semnalate accidente posttransfuzionale de această natură la animale.

– aceste complicații pot fi evitate prin transfuzia de concentrat eritrocitar.

3.3. Analizarea donatoriilor

Sângele folosit în hemotransfuzii la animale este procurat fie din băncile din sânge, fie recoltat în cabinetele medicale de către medicii avizați care dispun de kit-ul necesar acestei manopere.

Câinii donatori în mod deosebit, sunt câinii declarați clinic sănătoși, tineri, vârsta cuprinsă între 1-8 ani, liniștiți, rasă pură sau metișii acestora. Dacă este o femelă gestantă sau a fătat se refuză și de asemenea câinii care nu au fost vaccinați în urmă cu 10-14 zile până în momentul transfuziei. Foarte important ca animalele să nu fie purtătoare de paraziți interni sau externi și fără boli ale sângelui și nici să nu fi beneficiat niciodată de o hemotransfuzie (prevenirea administrării prin transfuzie a unor antocorpi antieritrocitari care pot determina o reacție hemolitică). Vaccinați anual împotriva următoarelor: Parviroză, Distemper, Leptospiroză, Parainfluență, Hepatită infecțioasă canină) și deparazitați riguros atât extern cât și intern. Înainte de recoltare, câinii sunt supuși la analizele biochimice și hematologice și pentru bolile infecțioase transmisibile: Babesia spp, Leishmania donovani, Erlichia spp, Anaplasma spp, Neoricketsia spp și Brucella spp. În România se folosește tehnica Elisa (folosirea Snap 4 DX pentru detecția antigenilor Dirofilaria immitis, Anaplasma phagocytophila, Borrelia burgdorferi și Erlichia canis.) Câinii apți pentru donare trebuie în medie să aibă peste 25 kilograme.

Transfuzia sanguină este cea mai veche forma de transplant, prin care sângele este prelevat de la un donator compatibil și introdus prin anumite metode unui primitor. Transfuzia este o metodă de tratament biologic, ce constă în administratrea de sânge sau derivate din sânge. Sângele integral poate fi procesat în plasmă proaspătă, plasmă proaspătă congelată, concentrat eritrocitar, concentrat plachetar, crioprecipitat. Transfuzia de sânge reprezintă de multe ori salvarea vieții, atât la oameni cât și la animale, care necesită această intervenție.

3.4. Procesarea sângelui recoltat și afecțiunile în care este recomandata transfuzia

În medicina veterinară, cele mai folosite produse sanguine sunt: sângele intregal și plasma proaspătă congelată. Conservarea sângelui integral se realizează cu ajutorul soluțiilor cu rol anticoagulant și conservant: CPD (acid citric, citrat de sodiu, fosfat, dextroza) și CPDA1(CPD plus adenima). Sângele integral se păstrează la o temperatură de 2-6 grade celsius, timp de 4-6 săptămâni în funcție de soluția cu rol conservant, care a fost folosită.

Concentratul eritrocitar se obține prin centrifugarea sângelui integral și eliminând o parte din plasmă fără alte tratamente. Similar cu sângele integral, acesta poate fi menținut la temperaturi între 2-6 grade celsius. timp de 3-6 saptamani.

Plasma proaspăt congelată se obține prin separarea de concentratul eritrocitar, iar congelarea acesteia se face în maxim opt ore de la recoltare. Afecțiunile pentru care se recomandă transfuzia de sânge, sunt anemiile acute sau cronice, granulocitopatiile, șocul hipovolemic în cauzul hemoragiilor acute, anemia în insuficiența renală, sindromul nefrotic, bolile hepatice, deficitele imune și cauzele pentru care sunt provocate:

Anemiile acute provocate de: hemoragii interne sau externe posttraumatice grave tulburări de coagulare (intoxicațiile cu dicumarinice, sângerări masive, ruptură de anevrisme.

Anemii cronice: sângerari repetate (ulcere, hematurie, metroragie) fie unor parazitoze (ancilostoma și trichuroza).

Anemiile hemolitice (hemoliza) – poate avea loc intravascular și extravascular. Hemoliza este caracterizată prin icter, hiperbilirubinemie, urobilinurie, splenomegalie. Cauzele majore ale anemiilor hemolitice sunt intoxicațiile cu ceapă, praz, benzen, albastru de metilen, fenol, fenotiazină, toluen. Cauze imune ale anemiilor hemolitice: lupus eritematos diseminat, boala hemolitică neonatală, imunizarea după transfuzii repetate cu sânge necompatibil. Cauze infecțioase: leptospiroza, hemobartonela, babesioza.

Din cercetări reiese că anemiile aplazice sunt principalele anemii care se întâlnesc la animale: anemie normocitară normocromă, posibil să se asocieze cu trombocitopenia (diateza hemoragică) și leucopenie (predispoziție la infecții).

Cauzele majore ale anemiei aplazice sunt intoxicațiile cu estrogeni.

Deficit în factori eritropoietici: hipotiroidism, hipopituitarism, boala Addison.

Cauze infecțioase: peritonita infecțioasă felină, piometria, leishmanioza, histoplasmoza, ehrlichioza, infestația cu diphilobotrium.

Neoplazii: leucoza felină, eritroleucemia, limfosarcomul.

Anemiile carențiale (hipocrome, microcitare).

Anemii feriprive: neonatală, prin exces de fosfat în hrană, subnutriție, malabsorbție, gestații repetate, hemoragii cronice.

Carente în cupru: experimental la câine

Carențe în vitamina B12 la câine.

Capitolul 4

4.1. Procedeu și tehnică de lucru

Este cea mai veche formă de transplant din toate timpurile. Transfuzia reprezintă introducere de sânge, plasma sau hematii în sistemul circulator al receptorului. Înainte de recoltarea sângelui, se vor face testele de compatibilitate pentru a vedea dacă receptorul acceptă această transfuzie. Scopul transfuziei de sânge este de restabilire a masei sanguine și asigurarea numărului de hematii necesare pentru transportul de O2 în caz de anemii, stări de șoc și hemoragii, stimularea hematopoezei, aport de substanțe nutritive, stimularea reacțiilor metabolice ale organismului, înlocuirea sângelui încărcat cu substanțe toxice cu sânge proaspăt.

Este important ca sângele care urmează a fi folosit pentru transfuzie să fie recoltat corespunzător, procesat, prelucrat și păstrat într-un mediu optim pentru a evita orice risc de contaminare a receptorului. Orice câine donator trebuie să fie declarat clinic sănătos, vaccinat cu cel puțin două săptămâni înainte de donație, cu deparazitarea internă și externă periodicăla zi, să nu fi donat sânge în ultimele patru luni, să nu fi avut sau să aibă boli transmisibile ale sângelui, gestație, alăptare sau lactație. Câinii cu gâtul înalt la care vena jugulară se evidențiază mai bine sunt optimi pentru a fi donatori.

Evaluarea pacientului – pașii acesteia sunt:

Dacă în urma anamnezei se constată că pacientul nu a fost niciodata supus transfuzilor de sânge, nu urmează un anume tip de tratament medicamentos, se trece la restul examenelor cum ar fi aprecierea conformației, constituției, starea de întreținere, inspecția animalului, palpația, examenul cu percuție, ascultația pulmonară și cardiacă a animalului, termometria, pulsul, respirația și examenul mucoaselor: conjunctivală, nazală, bucală și timpul de reumplere capilară.

În urma examenului clinic se trece la examenul paraclinic unde pacientului i se va recolta sânge pentru investigatii suplimentare: biochimie, hemoleucogramă, teste Elisa pentru depistarea antigenilor bolilor parazitare ale sângelui, testul de compatibilitate, eventual frotiuri de sânge, timpul de coagulare al sângelui și timpul de sângerare al mucoasei bucale.

Sângele folosit pentru transfuzie, fie este cerut la o bancă de sânge, unde putem comanda direct grupa de care avem nevoie fie, dacă proprietarul sau noi avem la dispoziție un câine care se încadrează în standarde, putem face recoltarea de sânge în locul respectiv. Bineînțeles trebuie să fie într-un cabinet medical unde să avem la dispoziție toate ustesilele necesare pentru recoltarea în cele mai bune condiții.

4.2. Etapele recoltării de sânge

Pregătirea materialelor necesare pentru recoltarea sângelui:

– Kit-ul de recoltat (format dintr-o pungă de recoltat la care este atașată altă pungă numită satelit, (deci putem spune o pungă dublă), acul care este conectat direct la perfuzorul special care intră direct în punga de recoltat și care conține anticoagulant – în acest caz vorbim depre citratul de sodiu. Tot acest sistem de recoltare este unul închis în care pătrunderea microorganismelor nu este posibilă)

– masă pentru poziționarea animalului,

– soluții de dezinfectat zona de elecție,

– mașină de tuns

– cântar

– tampoane sterile

– mănuși sterile

– câmp steril

Odată aceste materiale pregătite, putem să începem procedura de recoltare a sângelui. Avem nevoie de patru persoane care să ne ajute la aceasta manoperă sau chiar de mai puține în funcție de temperamentul animalului. O persoană face hemostază, apoi puncție, două persoane conteționează animalul iar cea de a patra se ocupă cu cântărirea sângelui și mișcarea pungii de recoltat la câteva secunde ca acesta să fie omogenizat. Câinele se poziționează pe masa în decubit lateral, gâtul întins. Se trece la evidențirea venei jugulare din care se va face puncția, începând cu tunderea zonei respective, dezinfectarea, apoi se face hemostaza la nivelul jgheabului jugular în încercarea de evidențiere a venei jugulare. Odata vena evidențiată, se trece la puncționarea acesteia, eliberând treptat hemostaza. În mod normal sângele – datorită gravitației – ajunge în punga de recoltat și în jur de 15-20 de minute manopera se încheie. Pungile de recoltat au capacitatea de 450 ml. numite și „unitate canină” de la animale donatoare care au peste 25 de kilograme. Odată sângele recoltat, de la punga de recoltat se detașează acul împreună cu perfuzorul și cu ajutorul unui cleme sterile, punga se sigilează pentru a forma un mediu steril și închis. La nivelul venei jugulare poate apărea un mic hematon care în cateva zile dispare. Câinele donator, după donație trebuie să primească apă și eventul mâncare bogată în proteine (de exemplu mâncare pentru animale în convalescență).

Dacă animalul prezintă o stare de agitație sau agresivitate care nu poate fi controlată, se recurge la sedarea sau tranchilizarea animalelor cu medicamente care nu afectează circulația sângelui și nici nu modifică structura sângelui.

Dacă animalul a donat sânge cu câteva luni înainte, se recurge la punționarea celeilalte vene jugulare. Transfuzia de sânge se poate face și de la nivelelor venelor cefalice, safene, antebrahiale.

Înainte de transfuzia propriuzisă, sângele trebuie testat. Se notează temperatura acestuia, culoarea, consistența și grupa din care face parte. Dacă alegem ca transfuzia să fie mai târziu decât recoltarea, sângele trebuie să stea la frigider, iar în momentul în care îl pregătim pentru transfuzie acesta trebuie să ajungă la o temperatură de 37 grade celsius. Dacă folosim sângele prea rece, riscăm să producem hiportermia animalului receptor. Încălzirea sângelui la temperaturi mai mari de 38 de grade celsius poate duce la deteriorarea proteinelor și scade nivelul de transport al eritrocitelor.

Căile de administrare a sângelui sunt intravenoase, sau la nivelul venei jugulare sau la nivelul venelor cefalice, safene. La pui, la care venele sunt greu de evidențiat, se recurge la transfuzie intraosoasă (metodă realizată ca la o perfuzie). În momentul transfuziei se poate folosi perfuzomatul pentru stabilirea unei rate de intrare a sângelui în sistemul circulator al receptorului într-un anumit timp stabilit înainte. Înainte de transfuzia de sânge animalele pot primi medicamentație care să prevină reacțiile posttransfuzionale, asta în cazul animalelor care nu au fost testate. La animale normovolemice, sângele trebuie să aibă o rată de 0.3-0.5 ml/kg în primele 20 de minute. Dacă în primele 20 de minute nu apar reacții posttransfuzionale, rata poate crește până la 0.6 ml/kg. La animalele hipovolemice, rata nu trebuie să fie peste 4 ml/kg.

În timpul transfuziei sanguine animalul trebuie supravegheat. Monitorizarea temperaturii se va face din 15 în 15 minute; sunt urmărite respirația, timpul de reumplere a capilarelor, ascultație pulmonară și cardiacă.

Capitolul 5

5.1. Reacții posttransfuzionale

Transfuzia de sânge integral este o practică tot mai des folosită în medicina veterinară, corectându-se în acest fel pierderile de hematii și asigurându-se transportul oxigenului la nivelul tisular restabilind astfel volumul plasmatic.

Indicațiile majore ale transfuziilor de sânge sunt anemiile acute și cronice, fiind incluse în aceeași categorie și anemiile hemolitice autoimune, trombocitopenile, coagulopatiile. Se consideră vitală efectuarea unei transfuzii de sânge atunci când hematocritul este sub 15% la câine. Alte indicații ale transfuziei sunt granulocitopatiile, șocul hipovolemic în hemoragia acută, anemia din insuficiență renală, sindromul nefrotic, bolile hepatice. Datorită aglutinelor și hemolizinelor naturale antieritrocitare prezente în sângele acceptorului și dirijate impotriva eritrocitelor donatorului, pot apărea fenomene transfuzionale imediate manifestate prin hipertermie, frison și reacție la locul de înoculare, care se pot agrava apărând dispnee și hipotensiune, dureri articulare, șoc, hemoragii generalizate. Uneori la 3-10 zile din momentul transfuziei, apar reacții posttransfuzionale tardive sau ca răspuns la antigene administrate printr-o transfuzie anterioară.

Principale incidente și accidente posttransfuzionale sunt:

Neimunologice: șocul hipovolemic, hemoliza, febra, șocul endotoxic, bolile infecțioase.

Imunologice – imediate: hemoliza intravasculară, eritem cutanat, febră,

– întârziate: hemoliza extravasculară

5.2. Incidente și accidente neimunologice

Cauzele acestora pot fi transfuzia unor hematii modificate, viteza și presiunea prea mare la transfuzie.

Șocul hipovolemic poate fi indus de aportul de lichide transfuzate.

Manifestările: dispnee, vomă, tahicardie, cianoza mucoaselor, ectazie venoasă

Șocul endotoxinic: determinat de prezența în sângele transfuzat a unei flore microbiene, provenite din surse de contact cu sângele pe parcursul prelevării sau ambalării necorespunzătoare.

Hemoliza – este datorată fragilității deosebite a hematiilor la diferite specii și sensibilității acestora față de traumatismele fizice.

Febra – rezultatul prezenței în sângele acceptorului, a anticorpilor aglutinați împotriva leucocitelor sau plachetele donatorului. Semnele generale sunt hipertermia și frisonul. Acest tip de febră trebuie diferențiat de cea determinată de prezența bacterilor aflate în sângele transfuzat.

Bolile infecțioase – transmiterea bolilor infecțioase la animale este mai redusă decât la om. Exista totuși riscul transmiterii la animale a următorelor: babesioza, erlichioza, hemobartoneloza și boli parazitare, leishmanioza, dirofilarioza.

Reacțiile toxice de supraîncărcare pot apărea în cazul unei transfuzii masive de sânge citratat. Citratul se combină cu calciul sanguin, determinând o hipocalcemie secundară tradusă prin tremurături, tetanie și convulsie. Aceste fenomene dispar imediat după stoparea transfuziei, citratul fiind repede absorbit în sânge.

5.3. Accidente posttransfuzionale imunologice

Mecanisme reactile de hipesensibilizare (urticarie) apar datorită proteinelor plasmatice ale donatorului care activează sistemul kinetic al receptorului și duc la eliberarea de amine vasoactive. Reacțiile posttransfuzionale hemolitice sunt cauzate de formarea complexelor Ag-Ac pe membrana eritrocitara. Aceste complexe acționează ca factorii de coagulare. Anticorpii antileucocitari pot acționa aglutinat sau citotoxic. La câine, incompatibilitatea eritrocitara se traduce printr-o reacție de Ag-Ac pe receptorul transfuziei. Hemoliza consecutivă reacției dintre antigenele hematiilor transfuzate cu anticorpi circulanți ai receptorului, poate fi imediat tradusă prin hemoglobinemie și hemoglobinurie. Rareori se constată febră, anorexie, icter cu hiperbilirubinemie. Șocul anafilactic tradus prin vomitisme, tremuraturi, incontinență urinară și fecală, febră, pareză, convulsii, se poate instala dependent de natura anticorpilor.

Hemoliza intravasculară manifestată prin hemoglobinemie și hemoglobinurie apare rapid. În aceste situații, transfuzia se oprește imediat și se intervine cu un tratament antișoc. Astfel de situații apar în cazul animalelor cu grupa sanguina A și nu au fost semnalate niciodată la prima transfuzie.

PARTEA a II – a

Capitolul 6

Scopul lucrării

Transfuzia sanguină reprezintă un mijloc terapeutic important care are ca scop înlocuirea de sânge sau a unei componente sanguine care este deficitară. Practica transfuzională a avut parte de schimbări importante în ultimii ani, acestea fiind legate de tehnica de prelevare a sângelui, echipamentele de prelevare și stocare cât și utilizarea ei. Ca orice tehnică terapeutică, transfuzia trebuie înteleasă cu tot complexul ei de determinare a grupelor sanguine, așteptarea momentului optim în care decidem să instaurăm acest mijloc terapeutic. Transfuzia de sânge se realizează în mod curativ și profilactic.

În medicina veterinară, transfuzia de sânge a devenit un mijloc terapeutic tot mai folosit în soluționarea diferitelor afecțiuni ale animalelor, care pun în pericol viața acestora. Transfuzia de sânge este un mijloc terapeutic eficace, dar care nu este lipsit de riscuri. Odata cu aflarea grupelor sanguine și crearea de teste care le pot determina, riscurile încep să se reducă. Câinele prezintă 10 grupe sanguine, dar dintre ele, doar 8 sunt recunoscute la nivel internațional.

Transfuzia reprezintă tehnica prin care, în cazul unor accidente, boli soldate cu pierderi mari de sânge, intervenții chirurgicale, sau boli în care sunt distruse elementele figurate ale sângelui, hipovolemia este restaurată. Medicul curant trebuie să cunoască și să aplice corespunzător tehnica transfuzională, astfel încât să creeze beneficii, nu riscuri.

Capitolul 7

Materiale și metodă

Investigațiile s-au desfășurat într-un cabinet veterinar în decursul a 5 luni, în perioada cuprinsă între septembrie 2013 – februarie 2014, pe un număr de 12 câini. Investigațiile biochimice, parazitologice și hematologice au fost realizate în cabinetul veterinar unde au fost făcute investigațiile pacienților.

Etapele de lucru la care pacienții au fost supuși au fost reprezentate de:

– evaluarea clinică și paraclinică a pacientului,

– optarea pentru transfuzie,

– alegerea modului de procurare a sângelui (fie o bancă de sânge, fie recoltarea în cabinet de la un donator),

– dacă se optează pentru banca de sânge, receptorul trebuia testat, apoi sângele care trebuia trasnsfuzat venea gata testat

– dacă se optează pentru recoltare în interiorul cabinetului, se va alege donatorul și apoi se va realiza evaluarea fizică și paraclinică și se va efectua recoltarea.

– efectuarea testului pentru compatibilitate atât donatorului cât și receptorului,

– recoltarea de sânge,

– efectuarea transfuziei,

– monitorizarea receptorului în timpul tehnicii de transfuzie,

– monitorizarea donatorului,

– monitorizarea receptorului, un număr de până la 7 zile, până la un nou examen hematologic, pentru a stabili dacă transfuzia a fost un succes sau nu.

Pacientul (receptorul) este supus unor examinări fizice și paraclinice, cu scopul de a conferi cu certitudine un diagnostic și se stabilește o schemă de tratament printre care și transfuzia în funcție de afecțiunea stabilită. Toate datele obținute se trec în fișa de examinare a pacientului.

După determinarea temperaturii corporale, palpației, ascultației pulmonare și cardiace, percuție, examenul mucoaselor aparente, timpul de reumplere capilară, pulsul, respirația, se trece la recoltarea sângelui și realizarea biochimiei, hematologiei, parazitologiei (frotiuri dacă este cazul), teste imunocromatografice pentru depistarea antigenelor unor bolii parazitare localizate la nivelul sanguin.

Examenul biochimic – permite depistarea bolilor primare.

Examenul hematologic – permite analizarea elemetelor figurate din sânge (numeric și morfologic) ,examen util în depistarea unor bolii.

Determinarea hematocritului – determinarea gradului de anemie

Timpul de reumplere capilară.

Timpul de coagualare.

Frotiuri de sânge.

În unele cazuri se apelează și la examene suplimentare (ecografie, radiogafie).

Tehnica de lucru în cazul determinării grupei sanguine, recoltarea de sânge și transfuzarea sângelui recoltat de la donator către receptor.

7.2. Etapa 1

Determinarea grupei sanguine cu unul dintre testele prezentate mai sus.

Test Quick test ALVEDIA: principiul testului îl reprezintă migrarea prin capilaritate a hematiilor testate, pe o membrană impregnată cu anticorpi monoclonari anti-DEA 1.1 cu fixarea hamatiilor pozitive sub forma unei linii roșii, alături de linia specifică de control. Kitul conține testul propriuzis, diluantul, suportul și dispozitivul pentru absorbția sângelui.

– se identifică testul trecând numele donatorul precum și data,

– se adaugă trei picături de lichid diluat în godeul de la nivelul suportului,

– folosim bandeleta absorbantă în eprubetă, o menținem câteva secunde, apoi o introducem în godeul cu diluant, omogenizând timp de 7 secunde,

– testul se introduce în poziție verticală în godeul cu sânge și lichidul diluant omogenizat astepta timp de 2 minute,

– linia de control este obligatorie. În acest fel ne convingem că testul a fost lucrat corespunzător și totodata de valabilitatea lui.

Interpretarea rezultatelor:

– după 2 minute în cazul în care apare doar linia de control, aflăm că sângele donatorului este DEA 1.1 negativ

– dacă apare linia de control și imediat lângă ea, altă linie în dreptul spațiului marcat cu DEA 1.1 sângele donatorului este DEA 1.1 pozitiv.

Etapa a 2-a

Poziționarea animalului pe masă, realizarea contenției, tunderea zonei de elecție (vena jugulară), dezinfectarea.

Etapa a 3-a

Efectuarea hemostazei la nivelul jgeabului jugular pentru evidențierea venei jugulare, puncționarea acesteia. Punga de transfuzie se agită ușor pentru ca sângele proaspăt recoltat să intre în contact cu anticoagulantul.

Etapa a 4-a

În tipul recoltarii, punga recoltoare este cântărită pentru a vedea dacă s-a atins cantitatea maximă. Cantitatea de sânge recoltat este de 450 ml. Anticoagulantul în punga recoltoare, respectiv citratul de sodiu este în cantitate de 27 de ml. Omogenizarea sângelui cu anticoagulantul în timpul recoltării este imperios necesară.

Etapa a 5-a

Odată sângele recoltat, fie este folosit la scurt timp către receptor, fie este depozitat în frigider. Sângele înainte de transfuzie trebuie să ajungă la o temperatură de 37 grade Celsius. Administrarea transfuziei se face intravenos, cateterul fiind introdus la nivelul venei safene/antebrahiale a pacientului.

Transfuzia poate fi montată la un perfuzomat care va favoriza intrarea sângelui în circuitul sanguin al animalului chiar dacă acesta nu are o poziție optimă pentru această manoperă. La perfuzomat se poate stabili rata cu care sângele vrem să curgă, timpul în care să curga și cantitatea din pungă (nu toate animalele necesită întreaga pungă de sânge).

Rata nu ar trebuie să depășeasca 5 ml/kg.

Capitolul 8

Rezultate și discuții

Lucrarea se bazează pe date, observații și cercetări efectuate într-un cabinet veterinar pe o perioada de 5 luni. În timpul celor cinci luni au fost monitorizați 8 pacienți la care, în urma anamnezei, examenelor clinice directe, analizelor biochimice, hematologice, imagistice, imunocromatografice și parazitologice s-au depistat tulburări hematologice și s-a recurs la manopera de transfuzie.

Prezentarea cazurilor:

Cazul numărul 1

În data de 25.09.2013 se prezintă pacientul:

Specia: Canină Culoare:Maro

Rasa: Doberman Data nasterii: 03.2003

Sex: Femelă Nume:Arabella

Semne clinice:

– inapetență, apatie, vomă, alopecie, scădere în greutate, hipotermie, stare de întreținere precară, nevaccinată și nedeparazitată intern și extern în ultimii ani, prezintă tumori mamare la nivelul ultimelor mamele bilateral, necastrată, administrare de alimentație necorespunzătoare de-a-lungul vieții.

Analize efectuate:

– biochimie, hematologie, examen imagistic (ecografie abdominală)

Biochimie modificări:

– Alat 14 U/L

– Uree 175.5 mg/dl

– Creatinina 5.7 mg/dl

– Amilaza pancreatică > 1400 U/L

Hematologie modificări:

– RBC 3.34 MILIOANE/microlitru

– Hct 20.5 %

– Hb 6.3 g/dl

Examen imagistic:

La examen ecografic se constată vezica urinară în stare de plenitudine, peretele îngroșat; la nivelul uterului se deceleaza o formațiune nodulară, neomogenă, hiperecogenă care înaintează către gâtul vezicii urinare; ovare polichistice; prezența de „sludge” biliar la nivelul vezicii biliare; hepatomegalie; splenomegalie; rinichii măriti în volum și cu modificări la nivel structural.

Diagnostic: tumoră uterină, insuficiență renală cronică.

După stabilirea diagnosticului, în urma interpretărilor analizelor (anemiei severe), se decide transfuzia de sânge. Se optează pentru recoltarea de sânge de la alt câine al pacientului acesta fiind vaccinat, deparazitat intern și extern la zi, iar în urma testării lui și a pacientului receptor recoltarea poate începe. Se recolteaza 400 ml. sânge intregal, rata de infuzie fiind de 0.7 ml/kg/ora. Pacientul în timpul transfuziei a fost monitorizat, neobservându-se nici o reacție transfuzională. Dupa 4 zile de la admistrarea transfuziei constantele hematologice au început să crească.

Cazul numărul 2

În data de 30.09.2013 se prezinta pacientul:

Specie: Canină Culoare: Maron

Rasa: Metis Data nașterii: 05.2011

Sex: Mascul Nume: Ares

Semne clinice:

inapetență, apatie, hipertermie, icter, bilirubinurie, nedeparazitat intern și extern de 4 luni, vaccinat.

Analize efectuate:

biochimie, hematologie, examen parazitologic pentru babesioză

Hematologie – modificări:

RBC 3.50 milioane pe milimetru cub

HCT 15.6 %

Hb 7.2 g/dl

Examen parazitologic pentru babesioză: pozitiv

Diagnostic: babesioză

Dupa stabilirea diagnosticului, medicul curant realizează schema de tratament corespunzătoare, apoi împreună cu proprietarii, decide să recurgă la transfuzia de sânge. Pacientul este testat și se decide comandarea de la banca de sânge, sângele cu grupa dorita. Pacientul fiind agresiv, i se montează un guler.

În urma tratamentului instaurat, pacientul după o săptămână dă semne vizibile de refacere din toate punctele de vedere.

Cazul numărul 3

În data de 07.10.2013 se prezinta pacientul:

Specie: Canină Culoarea: maron + alb

Rasa: Metis Data nașterii: 01.2010

Sex: Femelă Nume: Katia

Semne clinice:

apatie, inapetență, vomă, urină de culoare brun-cafenie, hipertemie, mucoasele aparente anemice, nedeparazitat extern de aproximativ 4 luni.

Analize efectuate:

biochimie, hematolologie, examen parazitologic pentru babesioză.

Biochimie modificări:

Uree 29 mg/dl

Creatinina 2 mg/dl

Bilirubina 1,2 mg/dl

Got 102 mg/dl

Hematologie modificări:

RBC 1.67 M/mm cub

Hct 14.9%

Hb 4.6 g/dl

Examen parazitologic pentru babesioza: pozitiv

Diagnostic:Babesioza

După instaurarea unei scheme de tratament pentru babesioză se reccurge la tansfuzia de sânge. Sângele este recoltat de la un donator al cabinetului care în urmă cu 4 luni a donat sânge. Sângele se recoltează în condiții de sterilitate, apoi se testeaza și el și receptorul. În timpul transfuziei, pacientul a fost monitorizat, totul decurgând fără riscuri.

La 2 săptămâni de la transfuzie, valorile au revenit la normal, în urma transfuziei dar și a tratamentului specific pentru babesioză.

Cazul numărul 4

În data de 30.10.2013 se prezinta pacientul:

Specie: Canină Culoare:alb cu negru

Rasa: Amstaff Data nașterii: 08.2009

Sex: mascul Nume: Prius

Semne clinice:

Din anamneză aflăm că a îngerat ceva de afară. La scurt timp după îngerare, pacientul prezintă apatie, anorexie, tremurături musculare, refuză apa și mâncarea, hemoragic.

Analize efectuate:

biochimie, hematologie, timp de coagulare, examene imagistice (ecografe abdominală)

Biochimie modificări:

Alat 76,6, U/L

Asat 40,1 U/L

Uree 30,7 mg/dl

Creatinină 2.3 mg/dl

Fosfataza alcalină 367 U/L

Hematologie modificări:

RBC 1.8 milioane/microlitru

Hct 7.3 %

Hb 3.1 g/dl

Examen ecografic:

splenomegalie, vezica urinară semiplenitudine,

Timpi de coagulare: PT și appt-ul sunt crescute

Diagnostic: intoxicație cu warfarina

După instaurarea tratamentului de urgență în cazul intoxicație, cu metodele specifice, medicul recurge la transfuzia de sânge. Sângele este recoltat de la un donataor declarat clinic sănătos. Receptorul primește sânge intregral, cu scopul de a furniza protrombina, dar în decursul serii, pacientul moare.

Cazul numărul 5

În data de 17.11.2013 se prezintă pacientul:

Specia: Canină Culoare: Standars

Rasa: Rottweiller Data nașterii:01.2012

Sex: Mascul Nume: Igor

Semne clinice:

prezintă ritm cardiac crescut, mucoasele aparente palide, puls greu de găsit, hipotermie. Se realizeaza rapid o puncție abdominală și se evidențiază sânge. La ecografie se observă o lamă de lichid în interiorul cavității abdominale.

Diagnostic: Hemoragie internă

Pacientul se tranchilizează, apoi se anesteziază pentru efectuarea laparatomiei exploratori. La nivelul cavității abdominale se descoperă splina ruptă și se realizeaza splenectomie. În timpul operației, pacientului i se administrează transfuzie de sânge cât și după ce intervenția chirurgicală s-a terminat. La câteva zile după intervenție, pacientul a revenit în parametri normali atât hematologic cât și fizic.

Cazul numărul 6

În data de 14.12.2013 se prezintă pacientul:

Specia: Canină Culoare: maro

Rasa: Metis Data nașterii: 2006

Sex: Femelă Nume: Rita

Semne clinice:

apatie, inapetență, anorexie, mucoasele aparente anemiate, secreție vaginală purulentă, nevaccinată și nedeparazitată intern, stare de întreținere proastă, hipertermie.

Analizele efectuate:

biochimie, hematologie, examen imagistic

Biochimie:

Alat 70 U/L

Asat 52 U/l

Bilirubina 3,98 mg/dl

Hematologie:

RBC 1,87 milioane/mm cub

Hct 12,5%

Hb 4,9 g/dl

Examen ecografic:

vezica urinară semiplenitudine, perete mult îngroșat, ovare polichistice, conținut lichid la nivelul coarnelor uterine și a unei formațiuni la nivelul uterului, ficat ușor mărit, splenomegalie.

Diagnostic: piometru, formațiune la nivel uterin.

Pe baza diagnosticului, pacientul se programează pentru intervenția chirurgicală de ovariohisterectomie. Înainte de a se recurge la manopera chirurgicală, se instaurează un tratament medicamentos ales de medicul curant, apoi se recoltează sânge de la un donator testat. Se recoltează 450 ml. Transfuzia are loc fără nici o reacție. După 24 de ore de la momentul transfuziei se decide efectuarea intervenției chirurgicale. Pe parcursul intervenției, pacientul primește încă o unitate sanguină.

În decursul unei săptămâni, parametrii hematologici au ajuns aproape de limita normală.

Tabel 8.1 – Valorile parametrilor fiziologici înainte și dupa transfuzie

Cazul numărul 7

În data de 15.01,2014 se prezintă pacientul:

Specia: Canină Culoare: bej + alb

Rasa: Metis Data nașterii: 2007

Sex: Masculin Nume: Fox

Semne clinice:

inapetență, apatie, hemoglubinurie, paralizie pe tren posterior, escoriații în regiunea trenului posterior, inncontinență urinară, stare de întreținerre proastă, mucoasele palide anemice, necastrat, prostata mărită, cliptorhid, tartru masiv.

Analize efectuate:

biochimie, hematologie, examen imagistic, examen parazitologic:

Hematologie:

RBC 1.97 milioane/mm cub

Hct 8 %

Hb 3.8 g/dl

Examen ecografic:

vezica urinară semiplenitudine, testicol intraabdominal tumorizat, prostata mult mărită în volum, splemonegalie, ficat cu aspect marmorat.

Diagnostic:Anemie severă

În urma analizelor s-a decis efecturea manoperei de transfuzie. S-a recoltat sânge de la un câine cu vârsta de 4 ani, greutate de 39 de kilograme de la care s-au recoltat aproximativ 350 ml. sânge. Sângele testat a fost administrat pacientului, fără a interveni nici o reacție. Pacientul a fost programat la intervenție chirurgicală după ce parametrii hematologici ajung în limite normale.

Tabel 8.2 – Valorile parametrilor fiziologici înainte și dupa transfuzie

Cazul numărul 8

În data de 28.01.2014 se prezintă pacientul:

Specia: Canină Culoare: negru cu alb

Rasa: Husky Data nașterii: 2003

Sex: Femelă Nume: Ania

Semne clinice:

tăietură la nivelul menbrului anterior stâng la nivelul pernuței. Taietura produsă în urmă cu 3 ore. Pacientul prezintă mucoasele aparente palide, timpul de reumplere capilară mare, hipotermie.

Analize de sânge:

hematologie

Hematologie:

RBC 4.2 milioane/mm cub

HCT 25 %

Hb 6,7 g/dl

Pacientul se anesteziază, se trece la ligaturarea și suturarea zonei respective. În timpul manoperei de suturare pacientul primește o unitate canină de sânge. Dupa terminarea intervenției chirurgicale, pacientul urmează indicațiile medicului curant timp de câteva zile, apoi la momentul în care analizele hematologice sunt refăcute, valorile au ajuns în limitele normalității.

Tabel 8.3 – Valorile parametrilor fiziologici înainte și dupa transfuzie

Capitolul 9

Concluzii

1. Transfuzia de sânge reprezintă o soluție salvatoare pentru animale.

2. Cunoscând toate datele despre sânge (fiziologia, funcțiile, proprietățile fizice, componentele sângelui) putem determina grupele sanguine.

3. Determinarea grupei sanguine este ușor de realizat datorită testelor imunocromatografice.

4. Transfuzia de sânge reprezintă terapia prin care putem corecta hipovolemiile, în cazul unor incidente care au dus la instaurarea ei (politraumatisme auto, intervenții chirurgicale, boli în care sunt distruse elemetele figurate ale sângelui, intoxicații).

5. Transfuzile de sânge impun și acolo unde este cazul, folosirea „băncilor” de sânge.

6. În timpul cercetărilor efectuate, transfuziile de sânge au avut o mare pondere de reușita, prezentându-se un deces și șapte reușite.

7. Metodele de investigare folosite (clinice și paraclinice) au confirmat necesitatea folosirii transfuziei de sânge la toți pacienții prezentând semne depistate la examenul clinic (inapetența, apatia, oboseala, mucoasele aparente anemice sau icterice, voma, peteșiile) și examenele paraclinice (hematologie – valorile hematocritului, hemoglobina, numarul de eritrocite), (biochimice – valorile transaminazelor hepatice, bilurubina, ureea, creatinina).

8. Pentru transfuziile realizate, am folosit sânge intregal, adus la temperatura de de 37 de grade Celsius (în cazul refrigerării), apoi a fost realizată transfuzia.

9. Pacientii pe timpul manoperii de transfuzie au fost monitorizați cu temperatura, ascultație cardiacă și pulmonară.

10. La pacienții care din diferite motive nu se poate realiza determinarea grupei sanguine, pot primi o singură transfuzie de la un donator, fără să existe riscul unei reacții post-transfuzionale.

11. Diagnosticele pentru care indicăm realizarea transfuziei de sânge sunt următoarele: șocul hipovolemic, anemiile în insufieciența renală, sindrom nefrotic, intoxicații, boli hepatice, deficite imunitare, anemii hemolitice autoimune, trombocitopenii.

12. Accidentele posttransfuzionele au ca semne imediate, eritem cutanat, febră; neimunologice – șocul hipovolemic, febra, șocul endotoxinic și boli infecțioase.

13. Donatorii trebuiesc vaccinați la zi împotriva bolilor infecțioase, deparazitați intern și extern, examinarea clinică este obligatorie cât și cea serologică prin efectuarea testelor imunocromatografice pentru depistarea antigenului. Animalele donatoare trebuie să aiba peste 25 de kilograme pentru a putea dona o „unitate” canină reprezentând în medie 450 ml. sânge intregal.

Rezumat

Lucrarea de licență „Particularități privind transfuzia sanguină la câine este structurată în două părți principale.

Prima a parte a lucrării este reprezentată de studiul bibliografic, în care sunt prezentate date despre studiul fiziologic ala sângelui, structura și funcționalitatea sistemului vascular, funcțiile sângelui, proprietățile fizice ale sângelui, componenetele sanguine, determinarea sitemelor de grupe sanguine la câine, teste imunohematologice, analizarea donatorilor, procesarea sângelui recoltat și afecțiunile în care este recomandată transfuzia, procedeu și tehnica manoperei transfuzionale și reacțiile posttranfuzionale.

În partea a doua a lucrarii, cea a cercetărilor personale, sunt stucturate date despre scopul lucrării, materiale și metodă, rezultate și discuții, prezentarea cazurilor, concluziile și bibliografia.

În lucrarea prezentată s-a vorbit despre importanța terapiei transfuzionale la câine. În funcție se semnele clinice și datele examenului hematologic, se optează pentru transfuzia sanguină. Transfuzia sanguină prezintă riscuri, dar în urma descoperirilor făcute și a noilor metode de testare riscurile sunt minime.

Evaluărrile rezultatelor s-au realizat prin monitorizarea a 8 pacienți care în urma unor diagnostice de certitudine, au fost supuși la terapia transfuzionala. Șapte din cele opt cazuri au fost finalizate cu succes, fiind raportat doar un deces.

Lucrarea prezintă o bogată iconografie având un număr de 25 poze și 6 tabele.

Abstract

This paper license "Particularity regarding blood transfusion în dogs" is divided into two main parts.

The first part of the license is represented by the bibliographic study, which present data on the physiological study of the blood vascular system, structure and function, blood function, physical properties of blood, blood components, determination of blood groups în dogs mainframe system, imunohematology tests, analyzing donor harvesting and procesing blood and determine în which problem is indicated, transfusion process and technical labor and post-transfuzional reactions.

In the second part of the license, the personal research, data are structure order works, materials and methods, results and discussion, presentation cases, conclusions and bibliography.

In the license presented talked about the importance of transfusion therapy în dogs. In according to clinical signs, hematological examination data is chosen blood transfusion. Blood transfusion carries risk, but after the discovery made and the new testing methods are minimal risk.

Evaluation of the results was performed by monitoring the eight pacient as a result of diagnostic certainty were subjected to therapy tranfusion and only one death was reported.

Bibliografie

1. Aiello, E. Susan, Maus, A. (1998) – The Merck Veterinary Manual. Merck & Co.Inc, Whitehouse Station, N.Y. USA

2. Crivineanu, V. Goran, (2004) -Toxicologie veterinară. Editura Printech, București

4. Constantin N. (2001) – Tratat de Medicină Veterinară.Vol.1 Editura Tehnică.București

5. David E. Mohrman, Lois Jane Heller, David E. Call (2013) – Cardiovascular Physiology, Carlson Health Sci

6. Dinu C. (2006) – Îndrumător de lucrări practice în fiziologia animală. Editura Fundației „România de Mâine”

7. Elisa M. Mazzaferro (2011) – Blackwell`s Five Minute Veterinary Consult Clinical Companion – Small Animal Emergency And Critical Care. Wiley Blackwell

8. Ettinger, S.J.Feldman (1995) – Textbook of veterinary internal medicine, W.B.Saunders Company, Philadelphia

9. Giger U. (2002) Recent advances în canine transfusion medicine, blood typing and cross matching to ensure compatible transfusions. IVECCS Procedures

10. Ghergariu S. Pop A. (1999) – Manual de laborator clinic Editura Alll Educational

11. Hackett, Timothy B. Mazzaferro, Elisa M. (2012) – Veterinary Emergency and Critical Procedures Wiley-Blackwell

12. Ivanovici G. Fuiorea I. (1990) – Diagnosticul de laborator în practica medicală, Editura Fundației „România de mâine” București

13. Kristensen A.T. Feldman B.F. (1995) – Canine and Feline Transfusion Medicine. Vet Clinics North Am Sm Anim Pract

14. Mihai D. Andronie V. (2001) – Medicina internă a animalelor Editura Gea, București

15. Popa V. V. (1998) – Semiologie medicală veterinară Editura Bic All, București

16. Reagan William J and Rovira, Armando R. Irizarry and Denicola, Dennis B (2008) – Veterinary Hematology: A Field Guide to Consumer Understanding and Research 2nd Revised. ed. Wiley-Blackwell

17. Shelly L. Vaden, Joyce S. Knoll, Francis W. K. Smith, Larry P. Tilley (2010) – Laboratory Test And Diagnostic Procedures Canine & Feline, Wiley-Blackwell

18. Șerban M. Câmpeanu G. Ionescu E. (1993) – Metode de laborator în biochimia animalelor. Editura Didactică și Pedagogică, București

19. Thomas P. Colville, Joanna M Bassert (2001) – Clinical Anatomy and Physiology for Veterinary Technicians, Mosby, USA

20. Velicu N. Leau T. Bercaru N. (2008) – Propedeutică, Anesteziologie și Tehnici Chirurgicale Veterinare, Lucrari Practice, Editura Fundației „România de Mâine”

21. www.fiziologie.ro

22. www.slideshare.net/MadeleineSi/pulmonary-systemic-circulation-10635742

23. www.fiziologie.ro/curs08/2-08-SG1.pdf

24. pathophysiology.umft.ro/data/media/ro/program/dentara/9_fiziopatologia-termoreg larii_md-2012-2013.pdf