Terorismul International O Noua Amenintare la Adresa Securitatii Globale

CUPRINS

INTRODUCERE……………………………………………………………………………….5

CAPITOLUL 1: NOȚIUNI GENERALE REFERITOARE LA SECURITATE

ȘI AMENINȚĂRI……………………………………………………………………………8

1.1. Amenințări majore în secolul al XXI-lea…………………………………………………………………8

1.1.1. Conceptul de amenințare în domeniul securității……………………………………………10

1.1.2. Tipuri de amenințări………………………………………………………………13

1.2. Structurarea riscurilor și amenințărilor la adresa securității globale………………………16

1.2.1. Bătălia pentru hrană și apă………………………………………………………………………….16

1.2.2. Războaiele economice în secolul al XXI-lea…………………………………………………19

1.2.3. Războiul resurselor energetice…………………………………………………………………….22

CAPITOLUL 2: AMENINȚĂRI LA ADRESA SECURITĂȚII UE………………………25

2.1. Conflictele regionale și Crima organizată………………………………………………………………25

2.2. Amenințări și riscuri la adresa UE în contextul globalizării……………………………………….46

2.3. Războaiele omenirii cu crima organizată…………………………………………………………………50

CAPITOLUL 3: APĂRAREA ȘI SECURITATEA NAȚIONALĂ A ROMÂMIEI……..53

3.1. Concept, scop, obiective și principii ale apărării și securității naționale a României……..53

3.2. Factori de risc la adresa securității naționale……………………………………………………………54

3.3. Conducerea apărării naționale………………………………………………………………………………..55

3.4. Sistemul național de apărare al României………………………………………………………………..55

CAPITOLUL 4: TERORISMUL INTERNAȚIONAL O NOUĂ AMENINȚARE

LA ADRESA SECURITĂȚII GLOBALE………………………………………………………58

4.1. Tendințe ale terorismului internațional actual la începutul secolului al XXI-lea………….58

4.2. Terorismul, provocări și determinări………………………………………………………………………61

4.3. Tehnici și tehnologii noi în acțiunile teroriste………………………………………………………….65

CONCLUZII………………………………………………………………………………………………………………67

BIBLIOGRAFIE………………………………………………………………………………………………………..70

ANEXE………………………………………………………………………………………………………………………73

INTRODUCERE

In noul deceniu, lumea fost martora al unor schimbari dramatice, care continua sa scoata in evidenta importanta intelegerii securitatii contemporane in context global. De-a lungul timpului am vazut razboaie, ne-am ingrijorat in legatura cu proliferarea armelor nucleare, diverse noi provocari. Am vazut cresterea cererii fata de conflictele asimetrice si terorism, un colaps economic global, amenintari la securitatea umana, ingrijorari fata de resurse energetice si fata de mediu. Au avut loc miscari ale oamenilor inspre democratie in lumea araba, dezastre ale unor evenimente naturale in China, Japonia, sau inundari istorice in Pakistan si Australia. In Japonia, eliberarearadiatiilor de la centralele nucleare au scos in evidenta noi indoieli fata de securitatea energiei nucleare.

Pentru multi oameni din jurul lumii, am intrat intr-o perioada definita de incertitudine si chiar frica, si totusi avem memento-uri puternice care sa ne aminteasca de puterea umanitatii si potentialul progresului. Interdependenta generata de globalizare a facut pentru state si mai dificila ignorarea unei largi varietati de probleme de securitate, dintre care in crestere sunt si cele non-militare.

Securitatea presupune absenta unei amenintari privind stabilitatea sistemului international, statele, sau indivizii. Aceasta definitite utopica reflecta o stare ideala, un obiectiv de baza care statele si oamenii il au in vedere in timpul cautarii puterii si a pacii. Pana in secolul XX gandirea asupra securitatii punea accent pe statele natiune si competitia pentru putere in sistemul international; in secolul XXI, abordarea aceasta pe statul-natiune ramane centrala. Totusi, transformarile majore in sistemul international necesita o intelegere mai larga atat a surselor securitatii si a insecuritatii. Dorinta detinerii puterii si cautarea pacii au devenit obiective globale, ca urmare a coexistentei greoaie a intereselor mari de putere cu riscuri asociate legate de potentiale conflicte regionale. Tehnologia si economia, amenintarile asimetrice precum genocidul sau terorismul, problemele afectand securitatea umana, si alte ingrijorari cu privire la mediu sau la sursele de energie reprezinta o multitudine de noi provocari

„Atacurile teroriste asupra Statelor Unite din 11 septembrie 2001 au scos in evidenta un noua perceptie a pericolului. Natura atacurilor a fost problematica deoarece ilustra trei elemente noi a securitatii globale . In primul rand, statul-natiune nu era o bariera protectiva atat de puternica pe cat presupuneau multi oameni. In al doilea rand, o tehnologie moderna pe care oamenii se bazau pentru obtinerea accesului global, in acest caz avionul, a servit ca obiect al atacului. In al treilea rand, cei care au realizat atacul erau conectati printr-o retea de relatii globale care se intindea din Statele Unite inspre Europa si Orientul Mijlociu. Aceste atacuri au reprezentat un nou tip de razboi in care eforturile de globalizare au reprezentat metodele de crestere a puterii. Aproape cu zece ani mai tarziu, un alt eveniment major, un cutremur masiv, tsunamiul, si criza nucleara din Japonia, au scos in evidenta alte dileme inerente in cadrul securitatii globale. Combinatia de dezastre naturale a continuat cu amenintarea moderna reprezentata de radiatii si cererea ridicata pentru resursele energetice in cadrul sistemului international. Doar cu un an mai tarziu, un alt dezastru de mediu a fost suferit de catre Statele Unite, o deversare majora de petrol in Golful Mexicului. Totusi, chiar si in zonele care comunitatile sufera cel mai mult, indivizii si comunitatile continua sa imbratiseze idealismul si sa spere la un viitor mai bun, la o lume care si-a dobandit o pace durabila. La baza acestor evenimente se afla o noua dilema a securitatii, intr-o legatura globalizata intre provocari si oportunitati. Oportunitatea crescuta a puterii poate servi atat conflictului cat si pacii, atat pericolului cat si progresului, fiind probabil una dintre cele mai fundamentale provocari ale relatiilor internationale din secolul al XXI-lea. Va procura globalizarea noi resurse pentru razboi si amenintari, sau va facilita dezvoltarea unor cai inovative spre pace? Aceasta va depinde de ceea ce pot face indivizii si societatile pentru a dezvolta un tip de leadership care sa utilizeze noile forme ale puterii, in scopul de a cauta pacea si securitatea. Componenta centrala a globalizarii este interdependenta, care este accelerata de avansul tehnologic, al comertului, de relatiile politice, de comunicatiile care transced granitele, de miscarea populatiei, a bunurilor, si a serviciilor. Ca urmare a legaturilor de interdependenta, este greu pentru un stat sa fie complet izolat de evenimentele care au loc altundeva in lume. Globalizarea permite noi forme de interactiune care modifica natura puterii in sistemul international si globalizeaza securitatea in patru feluri. In primul rand, statele de mare importanta in sitemul international continua sa reflecte distributia relativa a puterii globale; de exemplu Statele Unite, Rusia, China si Uniunea Europeana reflecta o ierarhie a capabilitatilor militare in sistemul international. In al doilea rand, expansiunea comertului, calatoriilor, a comunicatiilor, si a altor manifestatii a economiei globale integrate creaza noi canale de exercitare a puterii inafara statului-natiune. In al treilea rand, globalizarea poate transforma rapid probleme locale in provocari internationale, cu impact asupra securitatii regionale si globale. In al patrulea rand, procesul globalizarii creste complexitatea si intinderea anarhiei internationale, dand nastere la frica in unele cazuri si stimuland cererea pentru rezolvarea creativa a unor probleme in altele. Ca urmare a lipsei unui guvern global, globalizarea ramane un fenomen nereglementat. Ilustrand aceasta dilema, in 2015 a devenit foarte clar ca cele mai importante provocari ale schimbarii, stabilitatii, si securitatii globale nu sunt militare, ci economice, sociale si politice.”

Dinamicile globalizarii au avut un efect major asupra dilemei securitatii. Dilema securitatii traditionale presupunea analizarea gradului in care un stat percepe eforturile altui stat de a-si mari securitatea ca o amenintare. Globalizarea atrage dupa sine necesitatea ueni intelegeri mai expansive a dilemei securitatii, ca urmare a numarului mare de probleme cu implicatii asupra securitatii, altele decat cele militare. De exemplu, dupa ce Rusia a anexat Crimea din Ucraina in 2014, aliatii din Occident puteau lua putine masuri militare impotriva unei forte nucleare precum Rusia. Dar chiar mai mult, in timp ce Rusia putea fi sanctionata economic, si aceasta putea la randul ei sa opreasca debitul de gaz catre Europa, deci Rusia avea o parghie economica de asemena

Securitatea internațională este o stare de fapt la care statele, organizațiile internaționale și alți actori contribuie în mod semnicativ dar uneori în moduri diferite. În aceste condiții, utilizarea în scop coercitiv a instrumentelor de putere de care dispun statele (alianțele militare) fie în mod direct, fie prin intermediul organizațiilor internaționale se identifică uneori cu suferința altei părți a populației iar asta nu trebuie să se întâmple.

C A P I T O L U L 1

NOȚIUNI GENERALE

REFERITOARE LA SECURITATE ȘI AMENINȚĂRI

1.1. Amenințări majore la adresa securității globale în secolul al XXI-lea

Omenirea începutului de secol XXI se află în plină tranziție globală caracterizată de redeschiderea competiției dintre marile puteri pentru câștigarea supremației economice, primordialității politice și avantajul militar, concomitent cu refacerea unor noi centre de putere în condițiile abandonării unipolarismului și bipolarismului antagonic și a creării multipolarității corporatiste.

„Mediul strategic internațional de securitate este într-o continuă schimbare, ca urmare a complexității interacțiunii și interdependenței fenomenelor și proceselor sociale, economice, politice, militare, demografice și ecologice din lume, ceea ce face ca statele să fie interesate de apărarea și securitatea proprie. Un asemenea exemplu îl reprezintă globalizarea, un fenomen complex, multidimensional și omniprezent, care generează efecte pozitive dar și negative, precum amenințările de securitate.”

„Deoarece globalizarea, riscurile și amenințările de securitate pun probleme tuturor țărilor, conducerile acestora caută soluții adecvate pentru a le depăși. O soluție viabilă împotriva riscurilor și amenințărilor de securitate pare a fi integrarea regională. În ceea ce privește această integrare, statele adoptă o politică de securitate și apărare comună, folosind resursele umane, materiale, financiare și informaționale, participând fiecare, într-o manieră colectivă.”

În anii ’90 cooperarea și dialogul instituționalizat s-au manifestat mai ales la nivelul următoarelor organizații:

– la nivelul NATO, “care a deținut un rol esențial în întărirea securității euroatlantice după încheierea războiului rece. NATO a deschis și dezvoltat parteneriatul politico-militar, cooperarea și dialogul consolidat cu fostele state adversare, inclusiv Romania; a manifestat interes și receptivitate pentru primirea de noi membri; și-a demonstrat angajamentul de a contribui la prevenirea conflictelor și managementul crizelor, inclusiv prin operațiuni în sprijinul păcii (de exemplu în Balcani)”;

– la nivelul ONU, “mai ales prin intermediul Consiliului de Securitate, care a deținut un rol important în dialogul internațional pe tema securității și stabilității mondiale. Această importanță a fost confirmată și de conferirea, în anul 2001, a Premiului Nobel pentru Pace Organizației Națiunilor Unite și secretarului său general;”

– la nivelul OSCE, “care a reprezentat cea mai cuprinzătoare instituție regională de securitate, care a jucat un rol semnificativ în promovarea păcii și stabilității, în întărirea securității prin cooperare și în promovarea democrației și drepturilor omului.”

“Uniunea Europeană nu pare a fi în prezent amenințată de conflicte de tip clasic, constând în atacuri armate pe scară largă, în schimb o serie de alte amenințări se profilează la orizont, fiecare dintre ele fiind greu predictibile și relativ difuze, ceea ce le face, într-un fel, mult mai greu de contracarat.”

Mediul internațional de securitate a suferit o schimbare dramatică după atacurile teroriste din 11 septembrie 2001. In urma evenimentelor tragice care au avut loc, a devenit evident faptul că următorul atac este posibil în orice moment asupra diferitelor ținte. Alianțele impotriva terorismului sunt reprezentate de noile relații dintre Statele Unite și Rusia, si cele dintre NATO și Uniunea Europeană, reflectand în prezent mediul internațional de securitate.

Globalizarea, fenomen plurivalent, azi controversat și contestat, a adus pe lângă progrese spectaculoase din toate domeniile vieții socioeconomice și posibilitatea de răspândire și resimțire a efectelor vulnerabilităților în diferitele părți ale lumii.

Observația cea mai pertinentă referitoare la triunghiurile de putere este aceea că, unele puteri (Europa) mizează clar pe ideea de stabilitate și securitate internațională, în vreme ce altele (Rusia) răman deschise și interesate în eventuale mutații geopolitice.

1.1.1. Conceptul de amenințare în domeniul securității

Se poate observa o tendinta de orientare a eforturilor inspre asigurarea stabilității la nivel regional. Eforturile comunitatii internationale de instaurare a păcii în Balcani, in Orientul Mijlociu și in Africa sunt concludente și vin să întărească acest lucru. Evidentă a fost și extinderea sistemului de apărare și securitate al NATO, prin primirea unor noi membri, precum și eforturile Uniunii Europene de dezvoltare a unui sistem de gestionare a dinamicii securitatii la nivelul continentului.

Apărarea colectivă nu exclude apărarea națională, dar, integrarea Romaniei în NATO și în UE presupune reconstrucția acestor concepte, atât în plan juridic, cât și în ceea ce privește transformarea sistemelor de conducere, a structurilor de forțe, flexibilitatea și reamplasarea bazelor militare, participarea la misiuni, regulile de angajare, fixate de dreptul internațional, standardele de operare.

România s-a implicat activ în procesul de structurare și operaționalizare a Politicii Europene de Securitate și Apărare (PESA), încă de la lansarea acesteia (în iunie 1999, la Koln).

Numarul mare al problemelor de securitate din agenda statelor a condus la cresterea numarului organismelor internationale, responsabile de desfasurarea activitatilor de diminuarare a amenintarilor.

Efectele globalizării au început să se resimtă. Economia mondială după o perioadă apreciabilă de reflux s-a revigorat. În schimb, amenințările transnaționale (terorismul, migrația și traficul de droguri și materiale strategice, crima organizată), profitând de permeabilitatea frontierelor are mai multe șanse de a se propaga la scară planetară.

Accesul diferențiat al statelor la resurse afectează relațiile dintre acestea. Deși numărul și amploarea conflictelor care au la origine dispute teritoriale a scăzut, s-a amplificat și diversificat modalitățile de rezolvare prin forță a divergențelor de natură etnică și religioasă.

Progresele științei și tehnicii cu aplicabilitate militară au condus, pe de o parte, la polarizarea celei mai noi tehnologii în cadrul statelor cu economii dezvoltate, oferindu-le posibilitatea de a pregăti un război de generația a IV-a, iar pe de altă parte, la scăparea de sub control a comerțului cu arme și mijloace NBC. Labilitatea perioadei de tranziție pe care o parcurgeau până la realizarea unui sistem de securitate stabil se va răsfrânge și asupra următorilor ani. Motoarele principale ale instabilității vor rămâne aceleași.

Dacă nu vor apărea condiții și circumstanțe sau o concentrare de putere realizată pe baza înțelegerii dintre statele lumii care să diminueze sursele de instabilitate existente, trendul ordinii mondiale nu va conduce către o lume mai sigură. Amestecul de politici și strategii incoerente și ezitante în domeniul securității propuse și dezvoltate de actorii internaționali și instituțiile specializate nu va putea modifica în bine aspectul actual al mediului de securitate.

Mass-media și lucrările de specialitate prezintă cu lux de amănunte și uneori analizează sursele de instabilitate de natură politică existente în lume. Nu toate dezbaterile de caz sau comentariile reprezintă amenințări reale. Dacă vulnerabilitățile unui sistem de securitate fie el național sau internațional, sunt destul de concrete, amenințările sunt mult mai greu de identificat și definit în contextul politicii internaționale actuale. Aceasta este consecința raportului subiectiv/obiectiv dintre indivizi. Astfel, unui grup de oameni, cu atât mai grav când aceștia sunt factori de decizie, în reprezentările lor, pot să nu aibă un suport real. La fel de periculoasă este situația în care datorită mecanismelor democrației nu se pot lua decizii majore pentru înlăturarea amenințărilor evidente.

Diferența dintre provocările minore care rezidă din mediul competitiv internațional și amenințările la adresa securității naționale se manifestă într-un spectru care se întinde de la obișnuit și rutinar, până la drastic și fără precedent. Momentul și locul din acest spectru în care intră un tip de amenințare, zona elementelor ce lezează securitatea națională depinde, în cele mai multe cazuri, de decizia politică și mai puțin de obiectivitatea elementelor constitutive ale amenințării respective.

Majoritatea amenințărilor politice sunt îndreptate împotriva ordinii de drept dintr-un stat sau a statutului unui organism internațional. Aceasta se poate realiza prin: presiuni asupra organelor de decizie în favoarea unei anumite politici, răsturnarea guvernului dintr-un stat sau a organelor de conducere colectivă ale unui organism internațional, favorizarea și impunerea secesionismului, distrugerea structurii politice, izolarea politică, suspendarea sau excluderea din structurile de securitate, desființarea organismului de securitate ș.a.

Amenințările la adresa identității naționale implică încercările unui stat „mamă” de a întări identitățile similare etno-culturale de pe teritoriul statelor vizate pentru a ieși din contextul național specific acestora. Scopul propus ar putea fi: sporirea dificultăților guvernului statului-țintă de a guverna, federalizarea împotriva voinței naționale, încurajarea secesionismului, pregătirea terenului pentru anexarea de către statul vecin a unor teritorii.

Amenințările politice pot avea caracter ideologic sau național și pot fi intenționale și structurale. Din categoria amenințărilor intenționale se disting: generate de natura regimului politic (dictatorial, fundamentalist); nerecunoașterea diplomatică a statului respectiv; intervențiile politice specifice din partea unui stat în afacerile interne ale altui stat; propagandă ostilă; sprijinul multilateral acordat unor grupări politice antistatale; crearea de grupări interne, ostile statului național; suspendarea sau excluderea din diferite organisme de securitate; influențarea elaborării unor recomandări și rezoluții ale unor organisme internaționale defavorabile pentru statul vizat.

Amenințările structurale derivă din evoluția sistemului social global în care anumite entități pot deveni anacronice în ansamblul relațiilor bilaterale. Ele apar atunci când principiile organizatoare ale două state se contrazic între ele, într-un context în care nu-și pot ignora existența reciprocă. Mai nou, amenințările structurale pot avea la bază unele incompatibilități dintre diferite structuri supranaționale și statele din compunerea acestora.

Integrarea în anumite structuri de securitate comportă riscuri de genul: transferul de prerogative naționale către structura integratoare – situație care poate fi percepută ca o pierdere de suveranitate; impunerea unui sistem de norme comune, nu întotdeauna compatibil cu cel specific național; crearea de instituții destinate legăturii cu organismele supranaționale, care funcționează după norme nearmonizate cu legislația statelor pe teritoriul cărora ființează.

La nivelul relațiilor dintre state amenințările de ordin structural pot viza: cosuveranitatea asupra unor teritorii; subordonarea unor partide organizate pe criterii etnice de pe teritoriul altor state; extrateritorialitatea legislativă.

Gama amenințărilor de natură politică se completează permanent cu noi forme și tehnici. Contracararea acestora este o activitate neîntreruptă, care presupune metode adecvate și acțiuni tip „Joint”. Dar, înainte de toate, starea de stabilitate politică caracterizată de o participare politică competitivă și legiferată, sisteme deschise de recrutare a aparatului executiv și independență a puterilor din stat reduce substanțial punctele vulnerabile asupra cărora se pot direcționa amenințările. În felul acesta, statul devine credibil, fapt ce atrage interesul și investițiile străine, ca sursă de dezvoltare economică.

1.1.2. Tipuri de amenințări

“Din perspectiva securiitatii internationale, amenintarea este reprezentata de cineva sau ceva care are potentialul de a dauna intereselor nationale. Teoretic, politica de securitate ar trebui derivata din analiza amenintarilor, care ar duce la reactii potrivite de reducere a raului produs de aceste amenintari. Amenintarile pot fi contingente sau necontingente. Amenintarile contingente sunt in parte dependente de raspunsul care li se adreseaza, ele pot cauza o cantitate mai mare de rau, un rau limitat sau chiar niciun rau, in functie de ce actiuni se intreprind. Un exemplu in acest sens este amenintarea unui atac militar de catre o parte ostila. Amenintarile necontingente vor cauza rau indiferent de ce se va face; de exemplu dezastrele naturale, sau cutremurele. Amenintarile pot fi impartite in amenintari obiective si amenintari subiective. Primele reprezinta un pericol care exista, iar celelalte reprezinta perceptia unor amenintari. Sunt trei factori care determina masura amenintarii reale sau percepute: capacitatea, intentia si controlul. Pentru a constitui o amenintare, un actor trebuie sa aiba si capacitatea, si intentia de a face rau. Mai mult, multe depind de gradul de control pe care persoana amenintata crede ca il are asupra pericolului.”

Conceptul de amenințare se poate defini ca reprezentând un pericol potențial, exprimat prin cuvinte sau gesturi, care are autor, scop, obiectiv și o țintă, conceptul de risc, ce constă în posibilitatea de a avea de înfruntat un pericol, conceptul de pericol ca reprezentând o primejdie, un posibil eveniment cu urmări grave, iar vulnerabilitatea definindu-se ca fiind punctul slab, sensibil al cuiva sau a ceva.

Noua strategie de securitate reprezintă un demers major în aceste directive și este focalizată spre garantarea securității individului, a vieții sale și a familiei. Ca instrument național, strategia de securitate națională este un concept integrator de sinteză și se operaționalizează printr-un ansamblu de decizii, planuri, măsuri și acțiuni menite să prevină și să contracareze eficient riscurile și amenințările ce pun în pericol valorile și interesele naționale, precum și valorile care dau identitate și unitate construcției europene.

Barry Buzan a clasificat amenintarile in functie de sector ca fiind militare, politice, economice si ecologice. Amenintarile actuale la adresa securitatii au evoluat semnificativ fata de cele de la sfarsitul secolului XX, fiind de o natura mult mai complexa.

Ca țară membră a Alianței Nord-Atlantice, România a demarat un proces intens de revizuire a structurii de forțe și de transformare a structurilor de comandă, pentru a asigura adaptarea acestora la noile cerințe stabilite la Summit-ul de la Istambul 2004 și la Summit-ul de la Riga 2006, în sensul optimizării și menținerii capacităților militare adecvate pentru a răspunde pe deplin misiunilor armatei în noul context intern și internațional și în conformitate cu interesele și obiectivele militare proprii.

Liderii NATO apreciază post Istambul, dar mai ales dupa Riga 2006, că mediul internațional de securitate evoluează continu și generează noi amenințări, diferite cantitativ și calitativ de cele convenționale și tradiționale ale secolului XX, terorism internațional, cu forma sa posibilă, bioterorismul și proliferarea armelor de distrugere în masă.

Gama amenințărilor transfrontaliere este surprinzător de mare, iar ordinea de importanță nu poate fi stabilită decât pentru o perioadă scurtă de timp, datorită vitezei mari de schimbare și inovație și datorită existenței parametrilor de predictibilitate. Cele mai cunoscute amenințări sunt: terorismul, corupția și economia subterană, crima organizată, traficul de persoane, droguri și materiale strategice, amenințări de natură ecologică, amenințări la adresa informațiilor, SIDA.

Amenințările de tip politic sunt mult mai greu de identificat și definit în contextul politicii internaționale actuale. Majoritatea amenințărilor politice sunt îndreptate împotriva ordinii de drept dintr-un stat sau a statutului unui organism internațional.

Aspectul amenințărilor sociale și obiectivele acestora se apropie de cele politice. Ele se produc pe fondul nemulțumirilor sociale de orice natură, iar majoritatea amenințărilor sociale au sursa în interiorul statelor. Nerezolvarea sau tergiversarea soluționării conflictelor de muncă, a conflictelor interetnice sau interconfesionale constituie tot atâtea surse de amenințare la adresa securității naționale.

Într-o economie de piață situația normală a participanților este una de risc și nesiguranță, generată de competiția care asigură progresul și prosperitatea națională.

Cu toate imperfecțiunile sale, piața este deocamdată cel mai eficient mecanism prin care se obține în mod sigur creșterea productivității, producției, distribuției și consumului. Pentru realizarea acestora piața elimină actorii ineficienți. În felul acesta nesiguranța generată de jocul pieții este terenul fertil al unui pachet substanțial de amenințări economice.

Până nu demult amenințările militare au fost percepute ca principalul tip de amenințare la adresa securității.

Folosirea forței rupe relațiile pașnice dintre actorii internaționali și pune capăt recunoașterii diplomatice. Competitivitatea obișnuită în sectoarele politic, economic și social este înlocuită de competiția militară cu finalități dramatice. Efectul multiplu, distructiv și de cele mai multe ori ireparabil al consecințelor amenințărilor militare le-a situat în centrul preocupărilor specialiștilor în securitate.

Sectorul militar are o dinamică independentă de dezvoltare, chiar și în statele în care controlul civil asupra armatei este efectiv. Teama de înfrângere determină statele să-și aducă forțele armate la parametrii necesari respingerii efectelor amenințărilor percepute.

“Terorismul internațional reprezintă o amenințare strategică. Acest nou tip de terorism este legat de mișcări religioase fundamentaliste care au cauze deosebit de complexe. Dincolo de riscurile imediate, terorismul amenință deschiderea și toleranța specifice societăților democratice.”

“Proliferarea armelor de distrugere în masă reprezintă o altă importantă amenințare contemporană la adresa păcii și securității țărilor și popoarelor. Riscurile deosebite determinate de acest tip de amenințare rezidă în faptul că prin intermediul armelor de distrugere în masă un grup terorist de mici dimensiuni poate provoca pierderi care anterior nu puteau fi cauzate decât de armate ale unor state naționale.”

“Existența unor structuri statale slabe (failed states) și amplificarea crimei organizate. În unele părți ale globului (Somalia, Liberia, Afganistan, Bosnia și Herțegovina, Serbia, Muntenegru și Kosovo, etc) existența unor structuri statale slabe, conflictele civile și accesul la arme au determinat întărirea pozițiilor crimei organizate. Aceste situații sunt amenințări la adresa securității, prin sprijinirea traficului de droguri sau a celui de ființe umane.”

“Conflictele regionale subminează fundamentele securității și stabilității și creează pre-condiții pentru terorism și crimă organizată, precum și distrugerea speranței și disperare, ceea

ce poate contribui indirect la proliferarea armelor de distrugere în masă.”

“Crima organizată amenință Europa prin traficul de droguri, traficul de fiinte umane, imigrația ilegală și traficul ilegal de arme mici ș.a. Legăturile dintre terorismul internațional

și crima organizată au devenit evidente.”

Ca urmare a legaturilor de interdependenta, este greu pentru un stat sa fie complet izolat de evenimentele care au loc altundeva in lume, deci o imbunatatire al mediului de securitate international ar presupune cooperare strategica.

1.2. Structurarea riscurilor și amenințărilor la adresa securității globale

1.2.1. Bătălia pentru hrană și apă

“Războaiele foamei” sau “războiul apei” sau “războaiele rarităților” sunt expresii de acum consacrate, ale unui lexic pe care autorii îl folosesc din ce în ce mai frecvent, pentru a descrie problema alimentației și a securității alimentare.

Presimțind rolul strategic al agriculturii, Henry Kissinger declara: ”Controlați petrolul și veți controla națiunile, controlați produsele alimentare și veți controla popoarele”. În timp ce se credea că foametea este un fenomen al trecutului, aceasta a reapărut, într-o manieră nefericit de spectaculoasă, în al doilea semestru din anul 2007, pentru a culmina în anul 2008, cu criza Darfur.

J.Pestival estimează că 923 de milioane de cetățeni ai lumii sunt victimele crizei alimentare și că numărul acestora poate ajunge la 2 miliarde în 20 de ani, crescând cu 75-80 de milioane anual, egalând creșterea mondială a populației. Autorul vede o provocare a secolului al XXI-lea în faptul că “un hectar de pământ cultivat dispare la fiecare 7 secunde și jumătate și un nou copil se naște la fiecare 3 secunde”.

Agricultura va continua să genereze conflicte și violențe, în interiorul cărora vor fi divergențe între națiuni în materie agricolă privind creșterea speculativă a prețurilor produselor agricole și conflicte legate de deturnarea de terenuri arabile în favoarea producției de carburanți.

Criza alimentară a izbucnit aproape simultan, de-a lungul și de-a latul globului, din Bangladesh în Bolivia, din Egipt în Uzbekistan, din Mexic în Mauritania, acest lucru făcând ca țări ca Pakistanul să reintroducă raționalizarea pieței alimentare, India să interzică exportul de orez, Rusia să înghețe prețurile produselor alimentare de bază, iar Ucraina a declarant embargo asupra exporturilor.

Pentru a putea preveni conflictele viitorului în materie de hrană, Erik Orsenna atrage atenția asupra particularităților cererii și ofertei de produse agricole, pe care guvernanții naționali și mondiali ar trebui să le cunoască, să le urmărească și să le ia în considerație.

Lupta pentru hrană se află în permanență la răscrucea crizelor economice, energetice și ecologice, fiind organic împletită cu războiul paralel pentru noi terenuri cultivabile.

Alimentația înseamnă, în termini primitivi, ”mâncare și apă”. Apa constituie una dintre raritățile acute ale prezentului și, în mod deosebit, ale viitorului. Un miliard de locuitori ai pământului nu au acces la apă și 2,6 miliarde trăiesc fără un sistem de evacuare a apelor folosite. Rezervele mondiale au scăzut de la 16800 metri cubi în 1950 la 7300 metri cubi în 2000 și vor scădea în continuare, ajungând în 2025 la 4800 metri cubi (anexa nr. 1).

Un obiectiv de reducere la jumătate, până în 2030, a numărului de locuitori care nu au acces la apă, înseamnă a racorda zilnic la o rețea de apă potabilă un număr de 260 000 de persoane.

Susan George atrage atenția că apa potabilă este o resursă rară pe pământ, fiind indispensabilă, iar oferta de apă dulce nu poate fi mărită.

Secolul al XXI-lea va cunoaște crâncene războaie pentru accesul și aprovizionarea cu apă, pentru satisfacerea unor nevoi elementare de consum ale unei populații în creștere, cu o urbanizare galopantă. O alternativă fericită sau cel puțin responsabilă ar fi transformarea apei din marfă privată în produs public universal, pus sub controlul public, nu numai supravegheat de către stat, dar și deschis participării democratice a cetățenilor.

În ultimii 50 de ani războaiele pentru apă s-au produs de 37 de ori, cu caracter local, situație care se va reedita, mai accelerat, în secolul al XXI-lea, potrivit academicianului Jacques Attali. 145 de națiuni își au o parte a teritoriului amplasat pe un bazin de apă transfrontalier, circa 1/3 din cele 263 de bazine transfrontaliere sunt împărțite în mai mult de 2 state, 19 bazine sunt accesibile pentru cel puțin 5 state, cea de-a treia mare rezervă subterană de apă dulce a lumii este disputată între Brazilia, Argentina, Paraguay și Uruguay, iar Dunărea este împărțită între 18 națiuni și va oferi subiect de criză în Balcani.

India, în lipsă de apă, va dori să deturneze cursul celor 3 mari fluvii care izvorăsc pe teritoriul ei și care se varsă în mare, pe teritoriul Bangladesh-ului. Proiectul turcesc privind controlul apelor Tigrului și Eufratului neliniștește deja Siria și Irak-ul. Barajele chineze pe fluvial Mekong vor amenința aprovizionarea cu apă în Vietnam, Cambodgia și Thailanda.

În același timp, Algeria, Libia, Ciadul se vor înfrunta pentru apele freatice transfrontaliere la fel ca și Albania, Grecia și Macedonia. Războiul pentru Nil va fi disputat între 10 state. Etiopia, care în amonte găzduiește 86% din debit, consumă numai 0,3%, iar prin construcția a 36 de baraje poate condamna la uscăciune o parte din Egipt, ceea ce ar putea conduce la un conflict imediat.

La nivel mondial, populația este estimată să creacă anual cu 75 milioane de locuitori, într-un scenariu avansat de un studiu ONU, din care rezultă că, după ce în 1804 populația mondială a atins primul milliard de locuitori , nivelul de 2 miliarde este atins în anul 1927, după 123 de ani, apoi 3 miliarde în 1960, după care urmează explozia, câte un milliard suplimentar la 12-15 ani, până în 2028, când se estimează 8 miliarde, apoi 9 miliarde în 2054.

Prezentul pune în evidență începutul unei dominații mondiale a triadei SUA, Uniunea Europeană și Japonia, cu supremația ca putere incontestabilă, ca putere și vocație, a SUA, și viitorul care a început să se scrie aduce în prim-plan triada emergentă a viitoarelor mari puteri: China, India și Rusia. Acestea sunt cele șase mari plăci tectonice a căror eventuală coliziune poate provoca un seism mondial, după cum a fost suficient ca “acumulări energetic negative” să se producă în SUA și cutremurul din 2007-2008 să zguduie întreaga omenire.

1.2.2. Războaiele economice în secolul al XXI-lea

Conceptul de război în timp de pace sub forma războiului economic s-a cristalizat rapid în anii “90, imediat după prăbușirea URSS (1991) și la alegerea ca președinte a lui Bill Clinton (noiembrie 1992). Ca prime teoretizări sunt citate studiile lui BUHARIR (Economia mondială și imperialismul, 1915) și ale lui Joseph Schumpeter (Capitalism, socialism și democrație, 1942). Laureatul premiului Nobel pentru Economie, Paul Krugman, face parte din aceia care s-au specializat în ’’geoeconomia’’mondială.

Se evocă în context că întreținerea unei stări de beligeranță convine și marilor servicii de informații care își reactualizează din mers tematica de lucru. Frederic Munier citează: ”Economia se globalizează, cucerirea de piețe și tehnologii a luat locul vechilor cuceriri teritoriale și coloniale”.

Adepții tezei războiului economic susțin că “anii 90 marchează o revoluție coperniciană, prin trecerea la o geopolitică clasică, în care statele se luptau pentru teritorii și supremație, la o geoeconomie sau război economic, respectiv al treilea război mondial”. Este un concept care reactualizează rolul statului, fiind un război statal și, prin urmare, pune în discuție și el doctrina macroliberală privind dispariția statului. În mod paradoxal, sfârșitul Războiului Rece a avut o consecință importantă și surprinzătoare, slăbind legăturile de solidaritate care îi legau pe membrii blocului occidental, foștii aliați de ieri au devenit concurenții de astăzi. Ierarhia mondială evidențiază incontestabilul leadership deținut de SUA, cu 305 firme din 1000 apoi Japonia cu 200, după care urmează la mare distanță ”grosul țărilor occidentale”. Tabloul arată că ofensiva țărilor emergente, vizibilă când se observă primele 1000 de companii multinaționale, nu a ajuns încă la eșalonul de vârf al ierarhiei, unde liderii tradiționali își păstrează locurile.

În cadrul așa-zisului “război acoperit” un prim front al competiției este instruirea, formarea forței de muncă, și un singur exemplu poate fi concludent: procentul personalului cu studii secundare (liceele) este de 96%. După formarea inițială, urmează specializarea și cercetarea. Franța numără 160 000 de cercetători, iar din instituțiile superioare tehnice din India ies anual 170000 de absolvenți cu diplomă. În SUA, 60% din doctorii în tehnologie, matematică și informatică vin din străinătate iar ¾ dintre ei rămân în SUA după terminarea studiilor. De la cercetare se trece rapid, în mod logic și natural, la inovație și productivitate. Primele locuri în lume, în materie de brevet de invenții depuse sunt ocupate de SUA, Japonia, Germania și Coreea de Sud. Statele se află în competiție pentru a seduce investitorii străini, prin intermediul politicilor fiscale. În Franța și Belgia, impozitarea societăților ajunge până la 40%, iar în Irlanda este de 15%. Practica înregistrează și exemple de război economic deschis și declarat. Președintele American, Carter a folosit arma alimentară în 1979, decretând embargoul asupra vânzărilor de cereale către URSS. Rusia, învățînd din lecțiile trecutului, ține în șah Europa (în special Germania) cu livrările de gaz pe care le întrerupe din când în când. O altă armă din ce în ce mai redutabilă este folosirea fondurilor suverane atașate unui stat, ca o extensie a puterii financiare a acestuia. Cele 40 de fonduri recenzate vehiculează peste 3000 de miliarde de dolari. Fondul din Abu Dhabi, el singur, era suficient pentru a achiziționa, pe piața pariziană, înainte de criză: Total, BNP, Credit Agricole, L’Oreal, Michelin, Axa, Boygues, Danone și LVMH, toate la un loc.

În ceea ce privește fronturile viitoare ale războiului economic, Ali Laidi este de părere că trei dosare importante vor polariza operațiunile “războinice” ale puterilor interesate astfel: noul război al spațiului, noul război maritim și lupta pentru cucerirea de noi terenuri exploatabile. Cucerirea Polului Nord ar putea constitui, de asemenea, un dosar fierbinte și conflictual.

În acest nou “război al stelelor”, teatrul de luptă este mult schimbat față de 1969, când Armstrong a pus piciorul pe Lună, și se confruntau doar două superputeri: SUA și Uniunea Sovietică. La acest război s-au adăugat și alți participanți din Europa cu circa 20 de sateliți de comunicații lansați anual, China care lansează în jur de zece sateliți în fiecare an, la fel și India. SUA și Rusia își lansează fiecare în jur de 20 de sateliți anual iar Canada, Brazilia, Japonia și Coreea de Sud vin și ele din urmă. Noul război maritim a fost lansat de O.N.U. în anul 2009, când a aprobat extinderea zonelor economice exclusive de la 200 de mile la 330 de mile, pentru țările care dovedesc că platforma lor continentală se prelungește până la această distanță. Circa 40 de state printre care Australia, Africa de Sud, Mexic, Indonezia și-au depus cererile până la data limită de depunere (13 mai 2009). Situația se va complica foarte mult când își vor depune dosarele marile țări ca SUA, Canada sau Danemarca. Zona arctică, insulele Maldive, Marea Chinei sunt doar câteva dintre viitoarele zone de conflict. Impactul asupra crizei alimentare este mai mult decât evident și omenirea se va reîntâlni cu “un nou colonialism agrar” și cu un război a cărui armă va fi “dominația asupra piețelor agricole”. Sunt tot mai numeroși analiști care prevăd că noua axă centrală a geopoliticii mondiale va fi, în mod incontestabil, SUA-China sau China-SUA, un G-2 care se reunește anual și în care liderii celor două puteri mondiale dezbat atât tematica ”internă” a ”Chinamericii”, cât și subiecte de geopolitică regională și mondială. Începând cu anul 2010, China a devenit cel mai mare exportator mondial, într-o singură lună, mai 2010, deficitul SUA în schimburile comerciale cu China ajungând la 40 de miliarde de dolari. La fel de acerb este războiul mărilor care se dispută între cele două țări. China este pe cale să devină o putere militară navală, ceea ce deschide deja un conflict cu interese geostrategice americane în zonă. Începând cu anul 2000 China desfășoară o intensă campanie de investiții petroliere și de cooperări cu Canada, Venezuela, Brazilia, Angola, Nigeria, Yemen, Irak, Iran și Rusia. În sfârșit „războiul modelelor” completează evantaiul zonelor de luptă în „războiul impresiilor”. Modelul american este pe cale să-și epuizeze secretele iar China vine cu un model de societate nouă, diferită, insuficient cunoscută și înțeleasă, generând interesul și fascinația lumii întregi.

În anul 2000, economia mondială era dominată de șase mari grupuri de țări: SUA, UE (15 membri), India, China, Japonia și grupul sud-estic asiatic (Singapore, Malaysia, Indonezia, Thailanda, Coreea de Sud și Taiwan). În termen de PIB, aceste țări totalizau 73% din producția mondială și 43% din populație.

În orizontul anilor 2040, fenomenul cel mai spectaculos previzibil și, în opinia lui Robert W. Fogel, cel mai alarmant, va fi declinul relativ al Europei, cu aceeași bază de comparație, respectiv 15 membri, datorat în egală măsură stagnării economice și creșterii modeste a PIB (anexa nr. 2).

Conform scenariului calculat de Christian Saint Etienne, acesta evidențiază, în ansamblu, că la o creștere a populației de 22-24% în raport cu 2008, PIB-ul mondial va crește de 3,8 ori până în 2070, ceea ce este de natură să demonstreze că omenirea va deveni mai productivă și că viitoarea creștere economică rămâne legată de factorul demografic, dar va depinde de performanțele calitative și tehnologice ale acestui factor.

1.2.3. Războiul resurselor energetice

În ceea ce privește criza energetică, am sintetizat esența acesteia, arătând că resursele energetice fosile, acumulate în subsol în milioane de ani, prin procese naturale, sunt consumate în 200 de ani de industrializare, prin activități umane și riscă să se epuizeze înainte ca alte resurse de energie, noi, regenerabile și nepoluate, să fie unele descoperite, altele exploatate și altele reutilizate. Este de menționat, de asemenea, că în câteva decenii petrolul mai întâi și gazele după

aceea vor atinge vârful “peak” producției lor, după care vor cunoaște o ireversibilă scădere.

Primii cinci producători mondiali de resurse energetice, conform unui clasament din 2009 sunt:

Petrol: Rusia, Arabia Saudită, SUA, Iran, China (în anul 2007, Rusia era pe locul 2);

Gaz natural: SUA, Rusia, Canada, Iran, Norvegia (în anul 2007 Rusia era pe primul loc);

Cărbune: China, SUA, India, Australia, Rusia;

Energie nucleară: SUA, Franța, Japonia, Rusia, Coreea de Sud;

Hidroelectricitate: China, Canada, Brazilia, SUA, Rusia (în anul 2007 Brazilia,era pe locul 2).

Petrolul se va afla în zona centrală a luptei economice, în primul rând pentru că reprezintă 35% din consumul total de energie al lumii în anul 2007. Primii 15 producători mondiali sunt: Arabia Saudită, Rusia, SUA, Iran, China, Mexic, Venezuela, Emiratele Arabe Unite, Kuweit, Norvegia, Irak, Brazilia, Algeria și Libia.

În raport cu geografia producției, harta consumatorilor se află în distorsiune, astfel Asia este pe primul loc în ceea ce privește consumul, cu 30%, urmată de țările din grupul ALENA cu 28%, U.E. cu 17,7%, iar Africa, cu cei 800 de milioane de locuitori ai săi și cu cea mai dinamică demografie are doar 3,5% în consumul mondial. Orientul mijlociu produce 25%, deține 60% din rezerva mondială și numai 7,4 din consumul mondial.

Conform previziunilor făcute de Jacques Attali în prima jumatate a secolului al XXI-lea, SUA, care consumă un sfert din petrolul mondial din care două treimi și-l aduce din extrerior vor trebui să-și asigure un control asupra surselor de aprovizionare, continuînd să controleze Arabia Saudită și Irakul. Prezența Americană în Asia Centrală se va menține, atât pentru a supraveghea poziția Iranului, cât și pentru a nu permite Chinei să-și întărească poziția în regiune. SUA vor controla, mai mult ca oricând, Golful Mexic și vor dori ca în Canada, Mexic și Venezuela să fie stăpâni pe situație. Alte țări consumatoare cum ar fi Japonia, China, India și țările U.E. vor dori să-și păstreze cu orice preț, un acces la zăcămintele din Orientul Mijlociu, Rusia, Africa și Asia Centrală. Conflictele petroliere se vor transfera spre geografia gazului, care va juca un rol și mai important decât în prezent, în geopolitica energetică, mai ales că un zăcământ nou a fost descoperit în zona Polului Nord, care ar putea să reprezinte o treime din rezervele mondiale.

O altă provocare majoră ține de securitatea geopolitică, țările consumatoare având de

negociat cu parteneri ca Rusia și Iranul, care tind să folosească resursele drept armă politică.

Comerțul cu gaz începe să iasă din simpla sferă a relațiilor comerciale, pentru a se transforma într-o miză politică. Rusia deține deja circa 27% din producția mondială, fără a se mai lua în considerație recentele descoperiri de zăcăminte din Siberia. Războiul gazului este în plină desfășurare, împletindu-se cu cel al petrolului. După destrămarea URSS, SUA au pătruns imediat în Caucaz, obținând din partea Georgiei un culoar pentru tranzitul petrolului și al gazului din Azerbaidjan. Europa se mai află prizonieră în conflictul frecvent dintre Rusia și Ucraina privind livrările de gaz, știut fiind faptul că 80% din gazul rusesc către Europa tranzitează Ucraina. Restul de 20% din livrările de gaz rusesc către Europa tranzitează Bielorusia care și ea a intrat în conflict cu Rusia în iunie 2009. Se observă un adevărat război mondial al gazului, având ca principali actori SUA, Rusia și Europa care antrenează și țări ca Georgia, Bulgaria, Turcia, Ucraina, Bielorusia, transformând zona Caucazului și a Mării Negre într-un butoi cu pulbere.

Din totalul producției mondiale de energie electrică, în anul 2005, 15% provenea din energia nucleară, 22% pentru țările dezvoltate ale OCDE și numai 2,1% pentru țările în curs de dezvoltare, inclusiv China și India. În contextul epuizării resurselor de petrol și gaze, înainte de sfârșitul secolului al XXI-lea, omenirea va avea de ales între cărbunele poluant și energia nucleară, controversată și respinsă de opinia publică, a mișcărilor pentru pace și a ONG-urilor ecologiste. Dacă între anii 1950-1970, se construiau în lume între 10-20 de reactoare în fiecare an, din cele 440 existente, în ultimii 20 de ani, construcția lor a încetat, îndeosebi în SUA și Europa, continuând numai în Asia. În ”cronica conflictelor viitoare” generate de sectorul energiei nucleare, Jean-Pierre Estival afirma că spre mijlocul secolului al XXI-lea vor fi două teme fierbinți (posesia și controlul asupra resurselor de uraniu în lume și conflictele între constructorii mondiali de centrale pentru un leadership mondial pe piața energiei nucleare. Astfel recursul la energia nucleară, pentru diminuarea dependenței petroliere, va genera tensiuni pe plan mondial, ale căror ramificații sunt greu de bănuit. Energia nucleară pașnică va aduce mai multă tensiune decât pace.

Jean-Pierre Estival constată că țări importante producătoare de gaz, respectiv Rusia, Iran, Algeria, Qatar, Bolivia, nu dispun de resurse financiare pentru dezvoltarea infrastructurii necesare, ceea ce ar fi de natură să amplifice disfuncțiile și conflictele între țările producătoare și cele consumatoare.

C A P I T O L U L 2

AMENINȚĂRI LA ADRESA

SECURITĂȚII UNIUNII EUROPENE

2.1. CONFLICTELE REGIONALE ȘI CRIMA ORGANIZATĂ

A. UCRAINA

1. Istorie

Ucraina este o țară în Europa Orientală, cu capitala la Kiev, se invecineaza cu Rusia si Belarus in nord-est, respectiv in nord, cu Ungaria, Slovacia si Polonia in vest, cu Romania si Republica Moldova in sud-vest, si cu Marea Neagra si Marea Azov in sud.

“Ucrainenii au intrat în Primul Război Mondial atât de partea Puterilor Centrale, sub Austria, cât și de partea Antantei, sub Rusia. În timpul războiului, autoritățile austro-ungare au format Legiunea Ucraineană, alături de Legiunea Polonă, pentru a lupta împotriva Imperiului Rus. Aceste legiuni au stat la baza armatei polone interbelice și a armatei galițiene ucrainene ce a luptat împotriva bolșevicilor și a polonilor în perioada imediat următoare Primului Război Mondial (1919–1923).”

Odată cu prăbușirea imperiilor rus și austro-ungar în urma Primului Război Mondial și a Revoluției Ruse, a apărut o mișcare națională ucraineană pentru independență. În perioada 1917–1920, au apărut câteva state ucrainene: Republica Populară Ucraineană, Hatmanatul, Directoratul și Republica Sovietică Socialistă Ucraineană (probolșevică), state ce au ocupat teritorii din fostul Imperiu Rus; de asemenea, pe fostul teritoriu austro-ungar s-a format Republica Populară Vest-Ucraineană. În mijlocul Războiului Civil Rus, s-a dezvoltat și o mișcare anarhistă ucraineană, numită Armata Neagră, condusă de Nestor Mahno.

Totuși, în urma înfrângerii Ucrainei de Vest în Războiul Polono-Ucrainean, urmat de eșecul invaziei polone respinse de forțele ruse și ucrainene pro-sovietice, Ucraina și-a pierdut independența. În urma Păcii de la Riga, tratat semnat de Rusia Sovietică, Ucraina Sovietică și Polonia, vestul Ucrainei a fost împărțit și încorporat în Polonia, iar părțile centrale și estice au format RSS Ucraineană, în martie 1919, care a devenit, ulterior, republică fondatoare a URSS, în decembrie 1922. Revoluția care a adus la putere guvernul sovietic a devastat Ucraina. Peste1,5 milioane de oameni au murit și sute de mii și-au pierdut casele în urma conflictelor. În condițiile acestea, guvernul sovietic a rămas flexibil în anii 1920. Astfel, cultura și limba ucraineană au avut o perioadă de reviriment, iar ucrainizarea a devenit o implementare locală a politicii sovietice de korenizație (adică indigenizare). Majoritatea acestor politici au fost anulate până la începutul anilor 1930, după ce Iosif Stalin și-a consolidat progresiv puterea, devenind liderul de facto al Partidului Comunist și dictator al Uniunii Sovietice.

Începând cu sfârșitul anilor 1920, Ucraina a fost implicată în proiectele de industrializare a URSS și producția industrială a țării a crescut de patru ori în anii 1930. Stalin a instituit o politică de colectivizare a agriculturii, statul confiscând pământurile și animalele țăranilor, comasându-le în ferme colective, aplicând aceste politici cu ajutorul armatei și a poliției secrete. Întrucât membrii fermelor colective nu aveau dreptul de a primi din produsul muncii lor până când nu se îndeplinea planul, în Uniunea Sovietică s-a răspândit foametea. În 1932–1933, milioane de oameni au murit de foame în ceea ce astăzi se cunoaște sub numele de Holodomor.

În urma invadării Poloniei, în septembrie 1939, trupele germane și sovietice și-au împărțit teritoriul Poloniei. Astfel, Galiția și Volînia, cu populația lor majoritar ucraineană, au fost unite cu restul Ucrainei. Unificarea reușită de Ucraina pentru prima oară în istoria sa a fost un eveniment decisiv în istoria acestei țări.

După capitularea Franței în fața Germaniei, România a fost forțată de URSS să cedeze Basarabia și nordul Bucovinei, în urma ultimatumului sovietic din 26-28 august 1940. RSS Ucraineană a incorporat nordul și sudul Basarabiei, nordul Bucovinei, și Ținutul Herța, ocupat de sovietici. Vestul fostei Republici Autonome Moldovenești a fost cedat de Ucraina sovietică nou-createi RSS Moldovenești. Aceste anexări teritoriale au fost recunoscute de tratatele de pace din 1947.

Armatele germane au invadat URSS în 22 iunie 1941. Deși marea majoritate a ucrainenilor au luptat de partea Armatei Roșii și a rezistenței sovietice, unii naționaliști ucraineni au creat o formațiune antisovietică în Galiția, Armata Insurecțională Ucraineană (1942), care s-a ciocnit, uneori, cu forțele naziste, în timp ce o altă mișcare naționalistă a luptat de partea naziștilor.

Inițial, germanii au fost primiți ca eliberatori de unii ucraineni din vest, adică din teritoriile anexate de URSS în 1939 și 1940. Dar administrațiile teritoriilor ocupate nu au făcut multe încercări de a exploata nemulțumirile ucrainenilor față de politicile staliniste. În schimb, naziștii au păstrat sistemul fermelor colective, au dus politici sistematice de exterminare a evreilor, au deportat oameni în Germania pentru muncă și au început o politică de depopulare a Ucrainei pentru a o pregăti pentru colonizare. În aceste condiții, în mare parte, cei rămași în teritoriul ocupat s-au opus, activ sau pasiv, naziștilor.

Rezistența antisovietică a continuat mulți ani după război, mai ales în vestul Ucrainei, teritorii proaspăt ocupate de URSS, dar și în alte regiuni.Armata Ucraineană Insurgentă a continuat să lupte împotriva URSS până în anii 1950, folosind tactici de gherilă.

În urma morții lui Stalin, în 1953, Nikita Hrușciov a devenit noul lider al URSS. În calitate de Prim Secretar al Partidului Comunist din RSS Ucraineană în perioada 1938-1949, Hrușciov cunoștea în detaliu republica și, după preluarea puterii la nivelul uniunii, a pus accent pe prietenia dintre popoarele rus și ucrainean. În 1954, aniversarea a 300 de ani de la Tratatul de la Pereiaslav a fost sărbătorită cu fast, și în acel an, Crimeea a fost transferată de la RSFS Rusă la RSS Ucraineană. Până în anii 1950, republica a depășit nivelul de producție industrială dinainte de război.

Mulți membri ai conducerii sovietice proveneau din Ucraina, cel mai de seamă fiind Leonid Brejnev, care l-a înlăturat pe Hrușciov și a devenit lider al Uniunii, între 1964 și 1982, precum și numeroși sportivi, artiști și oameni de știință sovietici.

La 26 aprilie 1986, un reactor al Centralei Nucleare de la Cernobîl a explodat, având ca rezultat dezastrul de la Cernobîl, cel mai grav accident nuclear din istorie. După accident, un nou oraș, Slavutici, a fost construit în afara zonei de excluziune pentru a găzdui și susține angajații centralei, care a fost închisă în 2000.

La 16 iulie 1990, noul parlament a adoptat Declarația Suveranității de Stat a Ucrainei. Declarația stabilea principiile de autodeterminare a națiunii ucrainene, democrație, independență politică și economică și prioritatea legii ucrainene pe teritoriul ucrainean în fața legii sovietice. Cu o lună în urmă, o declarație similară fusese adoptată de parlamentul RSFS Ruse. În august 1991, liderii conservatori comuniști ai URSS au încercat un puci pentru înlăturarea de la putere a lui Gorbaciov și restaurarea puterii Partidului Comunist. După eșecul tentativei, la 24 august 1991, parlamentul ucrainean a adoptat Declarația de Independență, în care Ucraina era declarată stat democratic și independent. Un referendum și primele alegeri prezidențiale au avut loc la 1 decembrie 1991. În acea zi, peste 90% din ucraineni și-au exprimat susținerea pentru independență și l-au ales pe președintele parlamentului, Leonid Kravciuk, ca președinte al țării. La întâlnirea de la Brest (Belarus), din 8 decembrie și apoi la întâlnirea de la Alma Ata, din 21 decembrie, liderii Belarusului, Rusiei și Ucrainei, au dizolvat, oficial, Uniunea Sovietică și au format Comunitatea Statelor Independente (CSI).

Ucraina a fost, inițial, văzută ca o republică cu condiții economice favorabile, în comparație cu celelalte regiuni ale fostei URSS. Totuși, țara a suferit o scădere economică mai profundă decât alte foste republici sovietice.

Economia ucraineană s-a stabilizat până la sfârșitul anilor 1990. O nouă monedă, grivna, a fost introdusă în 1996. Din 2000 țara a avut o creștere economică medie de 7% pe an. O nouă Constituție a Ucrainei a fost adoptată în 1996, ceea ce a transformat Ucraina într-o republică semiprezidențială.

În 2004, Viktor Ianukovici, a fost declarat câștigător al alegerilor prezidențiale, care au fost fraudate masiv, după cum a constatat și Curtea Supremă de Justiție a Ucrainei. În urma repetării alegerilor, Viktor Iușcenko a devenit președinte și Iulia Timoșenko prim ministru, iar Viktor Ianukovici a rămas în opoziție.

2. Statut politic / Politica si organizare

Ucraina este o republică guvernată după un sistem semiprezidențial. Președintele este ales prin vot popular direct pentru un mandat de cinci ani.

Puterea legislativă este reprezentată de un parlament unicameral cu 450 de membri, numit Verhovna Rada. Parlamentul este responsabil de formarea Cabinetului de Miniștri, condus de Primul Ministru.

Legile, actele parlamentului și cabinetului, decretele prezidențiale și actele Parlamentului Crimeei pot fi abrogate de Curtea Constituțională, dacă încalcă Constituția Ucrainei. Alte acte normative sunt și ele supuse verificărilor juridice. Curtea Supremă este instanța judecătorească supremă. Oficial, este garantată autonomia locală. Consiliile locale și primarii sunt aleși prin vot și exercită control asupra bugetelor locale. Liderii administrațiilor regionale sunt numiți de președinte.

După prăbușirea Uniunii Sovietice, Ucraina a moștenit o forță militară de 780.000 de oameni pe teritoriul său, echipată cu al treilea arsenal nuclear ca dimensiune din lume. În mai 1992, Ucraina a semnat Tratatul pentru Reducerea Armelor Strategice (START) prin care a acceptat să cedeze Rusiei toate armele nucleare pentru a fi distruse și să se alăture Tratatului de Neproliferare a Armelor Nucleare ca stat fără arme nucleare. Ucraina a ratificat tratatul în 1994 și, până în 1996, a renunțat complet la armamentul nuclear. Armata Ucrainei este a doua ca efectiv din Europa, după cea rusă.

Ucraina a făcut progrese și în sensul reducerii armelor convenționale. A semnat Tratatul Forțelor Armate Convenționale din Europa, care cere reducerea efectivului de tancuri, artilerie și blindate.

Ucraina joacă un rol și în operațiunile de menținere a păcii. Trupe ucrainene sunt desfășurate în Kosovo ca parte a unui batalion polono-ucrainean. O unitate ucraineană a fost desfășurată în Liban, sub egida ONU, pentru aplicarea acordurilor de încetare a focului. De asemenea, un batalion ucrainean a fost prezent în Sierra Leone. În 2003–2005, o unitate ucraineană a luptat în Irak, în cadrul Forței Multinaționale din Irak, sub comandă poloneză. Numărul total al soldaților ucraineni activi în teatrele de operațiuni din lume este de 562.

În urma obținerii independenței, Ucraina s-a declarat stat neutru. Țara a avut un parteneriat militar limitat cu Rusia și alte țări CSI și un parteneriat cu NATO, din 1994. În anii 2000, guvernul a înclinat din ce în ce mai mult către NATO, și cooperarea cu Alianța Nord-Atlantică a fost reglementată prin Planul de Acțiune NATO-Ucraina semnat în 2002. Ulterior, s-a convenit ca aderarea la NATO să fie stabilită în urma unui referendum național. În perioada sovietică, economia ucraineană era a doua ca mărime din URSS, reprezentând o importantă componentă industrială și agricolă a economiei planificate a uniunii. În urma prăbușirii sistemului sovietic, țara a trecut de la economia planificată la o economie de piață. Tranziția a fost dificilă pentru majoritatea populației, care a căzut în sărăcie.

În 1991, guvernul a liberalizat majoritatea prețurilor pentru a combate penuria, dar nu a reușit să rezolve problema. Ucraina deține recordul mondial de inflație pe un an calendaristic, pentru inflația din 1993.

Ucraina își importă majoritatea resurselor de energie, în special petrolul și gazele naturale, și depinde în mare măsură de Rusia ca furnizor de energie. În timp ce 25% din gazele naturale din Ucraina provin din surse interne, aproximativ 35% provin din Rusia iar restul de 40% din Asia Centrală, prin rute de tranzit controlate de Rusia. În același timp, 85% din gazul rusesc este livrat în Europa de Vest prin Ucraina.

Conform Constituției, limba oficială a Ucrainei este limba ucraineană. Rusa, limba oficială de facto a Uniunii Sovietice, este vorbită de mulți ucraineni, mai ales în regiunile estice și sudice. Conform recensământului din 2001, 67.5% din populație a declarat ucraineană ca limbă maternă și 29.6% au declarat rusa. Majoritatea vorbitorilor nativi de ucraineană cunosc rusa ca a doua limbă.

În urma independenței, guvernul Ucrainei a urmat o politică de ucrainizare, pentru a crește gradul de utilizare a limbii ucrainene, descurajând limba rusă, care a fost interzisă sau restrânsă în mass-media și filme.

Conform Constituției Republicii Autonome Crimeea, ucraineana este singura limbă oficială a republicii. Totuși, constituția republicii recunoaște limba rusă ca limbă a majorității populației și îi garantează utilizarea "în toate sferele vieții publice". Similar, tătarei crimeene (limba unei minorități de 12% din populația republicii) îi este garantată protecția specială a statului, ca și "limbile celorlalte naționalități". Vorbitorii de rusă constituie o majoritate importantă a populației Crimeei (77%), vorbitorii de ucraineană constituind doar 10,1%, iar cei ai tătarei crimeene 11,4%. Dar, în viața de zi cu zi, majoritatea ucrainenilor și tătarilor din Crimeea folosesc și ei rusa.

Conform recensământului din 2001, ucrainenii compun 77,8% din populația țării. Alte grupuri etnice semnificative sunt rușii (17,3%), românii (0,85%), belarușii (0,6%), tătarii crimeeni (0,5%), bulgarii (0,4%), maghiarii (0,3%), polonezii (0,3%), evreii (0,2%), armenii (0,2%) și grecii (0,2%).

Ucraina se consideră a fi într-o criză demografică, datorită mortalității ridicate și a natalității scăzute. Natalitatea în Ucraina este de 9,55 nașteri la mia de locuitori anual, iar mortalitatea este de 15,93 decese la mia de locuitori anual. Un factor care contribuie la mortalitatea ridicată sunt cauze ca fumatul și intoxicația cu alcool în rândul populației masculine la vârste anterioare pensionării. În 2007, populația țării a scăzut cu o viteză care o plasează pe locul patru în lume.

Regiunile industrializate din est și sud-est sunt cele mai populate, și aproximativ 67,2% din populație trăiește în mediul urban.

Pentru a ameliora aceste statistici, guvernul a crescut alocația pentru copii de 17 ori în 2005, oferind o plată de 8175 de grivne și alocații lunare de 154 grivne pentru fiecare copil. Tendința demografică arată semne de îmbunătățire, natalitatea fiind în creștere din 2001. În primele nouă luni din 2007, în unele provincii s-a înregistrat o creștere demografică în cinci regiuni ale țării (din 24), iar scăderea demografică arăta semne de stabilizare la nivel național. Cele mai mari rate ale natalității s-au înregistrat în regiunile din vest.

În primii cinci ani de independență ai Ucrainei, au avut loc migrații semnificative ale populației. Peste un milion de oameni s-au mutat în Ucraina în anii 1991-1992, mai ales din celelalte foste republici sovietice. În total, între 1991 și 2004, 2,2 milioane de persoane au imigrat în Ucraina (printre aceștia, 2 milioane au venit din alte foste state sovietice), și 2,5 milioane au emigrat din Ucraina (printre acestea, 1,9 milioane s-au mutat în alte foste republici sovietice). În prezent, imigranții constituie aproximativ 14,7% din totalul populației, sau 6,9 milioane de oameni.

Religia dominantă în Ucraina este creștinismul ortodox, care este împărțită în trei instituții principale: Biserica Ortodoxă Ucraineană autonomă aflată sub administrarea Patriarhului de la Moscova, Biserica Ortodoxă Ucraineană – Patriarhia de la Kiev și Biserica Ortodoxă Ucraineană Autocefală.

Pe locul doi ca număr de credincioși este creștinismul greco-catolic, care practică aceleași tradiții spirituale și liturgice ca și ortodoxia, dar fiind în comuniune cu Vaticanul și recunoscând primatul papei ca lider al Bisericii.

În plus, există 863 de comunități romano-catolice, 474 de clerici și un milion de credincioși romano-catolici în Ucraina. Grupul formează aproximativ 2,19% din populație și constă mai ales din etnici polonezi, care trăiesc mai ales în zona de vest a țării.

Sunt aproximativ 500.000 de musulmani în Ucraina, aproximativ 300.000 din aceștia fiind tătari crimeeni. Există 487 de comunități musulmane înregistrate, 368 dintre ele fiind în peninsula Crimeea. În plus, aproximativ 50.000 de musulmani trăiesc în Kiev, majoritatea născuți în străinătate.

Comunitatea evreiască este doar o mică parte din ceea ce reprezenta ea înainte de al doilea război mondial. Cultul mozaic reprezintă 0,63% din populație. Recensământul din 2001 a relevat existența a 103.600 de evrei mozaici, deși liderii comunităților susțin că populația ar fi de 300.000.La 1 ianuarie 2006 existau 35 de comunități hinudse și 53 budiste în țară.

Mare parte din sistemul rutier ucrainean datează din perioada sovietică, și este rămas în urmă. Guvernul ucrainean s-a angajat să construiască 4.500 km de autostrăzi până în 2012. În total, drumurile asfaltate din Ucraina reprezintă 164.732 km. Transportul feroviar din Ucraina are rolul de a face legătura între principalele zone urbane, porturi și centre industriale și țările vecine. Cea mai mare concentrație de căi ferate se află în regiunea Donbas. Lungimea totală a căilor ferate din Ucraina este de 22.473 km, din care 9.250 km sunt electrificați.

Ucraina este unul din cei mai mari consumatori europeni de energie, consumând de două

ori mai multă energie decât Germania, pe unitatea de PIB.

Sectorul energetic ucrainean este al doisprezecelea din lume în termeni de putere instalată, cu 54 GW. Energia regenerabilă joacă un rol foarte modest în ce privește producția de energie electrică, în 2005 producția energetică fiind asigurată din următoarele surse: nucleară (47%), termică (45%), hidrocentrale și altele (8%).

3. Criza Ucraineană

De la izbucnirea crizei au fost formulate mai multe potentiale scenarii. In orice caz, este de dorit sa nu aiba loc o continuare a violentelor sau chiar o eventuala impartire a Ucrainei, ci ajungerea la un consens pe baza caruia sa fie avantajate toate partile implicate.

Multe lucruri s-au spus pe fondul acestei crize și multe semnale de alarmǎ au fost trase de comentatori. Europa și-a amintit în context cǎ ucrainienii și rușii fac parte, în definitiv, din aceeași familie și au o istorie comunǎ. Ceea ce nu l-a împiedicat pe Stalin sǎ orchestreze în anii colectivizǎrii o foamete generalizatǎ în Ucraina care s-a soldat cu moartea a 4 milioane de persoane. Este doar un exemplu care pune în luminǎ relațiile complicate dintre ucrainieni și ruși.

„Istoria Ucrainei este și ea extrem de complicatǎ, dacǎ ne gîndim cǎ teritoriul ei a fost timp de secole disputat între Imperiul Habsburgic, Polonia, Suedia și Imperiul țarist. Istoria complicatǎ se rǎsfrînge și în prezentul complicat al Ucrainei, țarǎ divizatǎ de fapt sufletește, cu o parte care privește spre Occident și cu o alta care privește spre Moscova. Scenariul cel mai dezastruos care ar putea fi imaginat în acest context de crizǎ este ca Uniunea Europeanǎ și Statele Unite sǎ intre într-un raport conflictual cu rușii, într-un fel de nou rǎzboi rece, pe marginea Ucrainei. Un astfel de conflict, scrie analistul Bernard Guetta în Libération, ar exacerba naționalismul rus, ar crea un fel de "unanimitate" pe plan intern în jurul lui Vladimir Putin și ar afecta și evoluția societǎții ruse spre democrație. Și mai grav, continuǎ comentatorul francez, ar fi ca Rusia sǎ-și orienteze masiv schimburile economice și parteneriatele privilegiate spre Asia și spre China, pentru a izola într-un fel Europa. Dintr-o astfel de opțiune rușii s-ar vedea însǎ, cu timpul, penalizați întrucît, aratǎ Bernard Guetta, „Rusia însǎși s-ar pune în pericol și s-ar vedea înghițitǎ pe nemestecate de China al cǎrei comerț și ale cǎrei mǎrfuri ronțǎiesc deja Siberia, în mod pașnic dar cu dinți de lup". Și mai grav, în seria scenariilor dezastruoase, ar fi însǎ un conflict civil în Ucraina și o eventualǎ împǎrțire a țǎrii. Aceastǎ perspectivǎ nefastǎ ar risca sǎ perturbe întreaga Europǎ și sǎ amplifice tensiunile pe plan internațional, dacǎ ne gîndim cǎ rușii și occidentalii sunt deja pe poziții diplomatice divergente în rǎzboiul din Siria”

„În paralel comentatorii evocǎ și scenariile pozitive, raționale. Franța, Germania și Polonia ar trebui sǎ-și asume un rol de mediere în Ucraina, spune același Bernard Guetta. Ideal ar fi ca aceastǎ țarǎ sǎ rǎmînǎ neutrǎ, sǎ devinǎ un pod între Uniunea Europeanǎ și Federația rusǎ și sǎ beneficieze de relații privilegiate cu ambii mari vecini. Sigur, bine ar fi ca și principiile democrației și ale statului de drept sǎ poatǎ pune piciorul pe acest pod și chiar sǎ treacǎ dincolo, spre Federația rusǎ.”

4. Crimeea

În 28 februarie 2014, situația în Crimeea, o provincie cu statut autonom a Ucrainei, care adăpostește o bună parte a flotei de la Marea Neagră a Rusiei, devine alarmantă. Militari neidentificați, echipați în ținută de campanie, au apărut în zona principalelor aeroporturi din peninsulă, confirmând astfel zvonurile că Rusia are de gând să trimită trupe pe teritoriul ucrainean, sub pretextul protejării etnicilor de naționalitate rusă, destul de numeroși în Crimeea – 58,3 %.

În data de 22 februarie 2014, protestatarii din Kiev, aflați din noiembrie 2013 în conflict cu puterea, au ocupat palatul prezidențial, după câteva confruntări sângeroase în centrul capitalei, soldate cu câteva zeci de morți. Președintele pro-rus Victor Ianukovici părăsește postul, iar parlamentul numește un președinte interimar. În 24 februarie, pe numele președintelui fugar se emitea un mandat de arestare, iar liderii de la Kiev vorbeau deja de pericolul separatismului.

În data de 16 martie 2014, autoritățile Republicii Autonome a Crimeei au organizat un Referendum în încercarea de oficializare a dezlipirii de Ucraina a acestui teritoriu dăruit Kievului în 1954 de Nikita Hrușciov, el însuși ucrainean, pe atunci lider de necontestat al blocului comunist. Conform responsabililor pro-ruși de la Simferopol, proporția celor care s-au declarat de acord cu anexarea republicii la Federația Rusă a fost covârșitoare, peste 96%, astfel că parlamentul republicii autonome s-a grăbit să ratifice rezultatele, iar președintele rus Vladimir Putin să le accepte. Ucraina este un stat cu profunde disensiuni interne, datorită componenței etnice. O linie de demarcație cu străvechi rădăcini istorice împarte această țară în două jumătăți

antagonice, cu puține punți de legătură.

Reacția lumii occidentale a fost unanimă, referendumul din Crimeea nu a fost recunoscut de NATO, UE sau de marile puteri din vest. Mai mult de atât, au fost anunțate sancțiuni urgente împotriva Rusiei, care ar urma să intre în vigoare în cel mai scurt timp. Între timp, pe teren, situația a rămas la fel de tensionată ca la începutul crizei.

În urma desfășurării alegerilor prezidențiale organizate în data de 25 mai 2014, oligarhul Petro Poroșenko, a câștigat scrutinul încă din primul tur, urmând să fie investit oficial în funcție în data de 07.06.2014. Acesta a introdus deja în agenda sa de lucru o întâlnire cu președintele Rusiei, Vladimir Putin, pentru a discuta despre retragerea trupelor rusești de la granița cu Ucraina, cât și despre încetarea ostilităților dintre armata ucraineană și militanții proruși din regiunile Donețk și Lugansk.

CRIMA ORGANIZATĂ

Crima organizată este definită prin existența unor grupuri de infractori, structurate pe ideea infăptuirii unor activități ilegale, conspirative, având ca principal scop obținerea de profituri ilicite la cote deosebit de ridicate.

Crima organizată generează profiturile cele mai rapide în raport cu toate sectoarele comerțului internațional licit și alte două constatări fundamentale ar fi o diversificare continuă a activităților criminale și o expansiune teritorială a lor pe toate meridianele globului. Jacques Soppelsa spunea: ”Gangsterismul este o tendință grea a geopoliticii contemporane”.

Activitățile ce compun Crima Organizată au un caracter secret și bine organizat, realizând un impact social deosebit de negativ, în multe state el constituind "cancerul perfid" care vlăguiește puterea societății, amenință integritatea guvernelor, determină creșterea taxelor care se adaugă la prețul mărfurilor, periclitează siguranța și locurile de muncă ale cetățenilor, aduce daune agenților economici aflați în competiție, controlează prin forța banilor sindicatele, în final realizând o puternică influență în sfera economicului, socialului și mai ales politicului.

Crima organizată se referă la grupurile transnaționale sau locale implicate în diverse activități criminale, care au ca principal scop beneficiile financiare.

Forma superioară de organizare a grupurilor de infractori se numește „mafie”,termen care a apărut în Italia, după care s-a extins în multe țări ale lumii precum Franța, S.U.A., Columbia, Japonia, Mexic sau Rusia. În Europa Centrală și de Est criminalitatea a atins cote alarmante cu deosebire în foste țări ce au aparținut Iugoslaviei, Albaniei și Bulgariei, forța crimei organizate fiind pusă în evidență prin influența deosebită în planul destabilizării situației interne care a cunoscut transformări esențiale prin trecerea de la economia centralizată la cea de piață și de la regimul politic autoritar la cel democratic.

Principalele organizații criminale internaționale, încadrate după activitățile desfășurate sunt: mafiile italiene, ”familiile” italo americane, yakuzele japoneze, triadele chineze, cartelurile latino americane și clanurile turco-curde.

În mentalul colectiv, mafia iși are patria în Italia, Sicilia.

Organizații criminale – clasificare (anexa nr. 4):

1. Familiile Mafiei, constituite pe structuri ierarhice stricte, norme interne de disciplină, un cod de conduită și o mare diversitate de activități ilicite (familiile italiene, americane, cartelurile columbiene ale drogurilor etc.);

2. Organizațiile profesionale ale căror membrii, spre deosebire de familiile Mafiei, se specializează în una sau două tipuri de activități criminale (laboratoare clandestine pentru fabricarea drogurilor, imprimerii clandestine pentru contrafacerea sau falsificarea monedelor, furtul și traficul cu mașini furate, răpiri de persoane pentru răscumpărare etc.);

3. Organizații criminale constituite pe criterii etnice, care sunt, de regulă, rezultatul unor împrejurări specifice precum închiderea granițelor ori circulația dificilă peste frontiere, severitatea excesivă a procedurilor de emigrare, expansiunea geografică, în asemenea situații se află societățile criminale chineze (triade), grupurile criminale japoneze, grupurile jamaicane și altele;

4. Organizațiile teroriste internaționale, care practică asasinatul, deturnarea de avioane, răpirea de persoane etc, sub diferite motivații, de regulă politice, militare, religioase și rasiale.

Principalele trăsături ale Crimei Organizate sunt: stabilitate în cadrul asociației infracționale; o anumită structură internă și diviziune a rolurilor între membrii asociației; continuitatea și sistematizarea activității infracționale; scopul principal al asocierii infracționale să fie obținerea unor câștiguri importante; activitatea infracțională să fie profesionalizată.

Formele de manifestare ale acestora sunt: organizații specializate în extorcarea de fonduri; organizații specializate în traficul de droguri; organizații specializate în contrabandă; organizații specializate în escrocherii (inșelăciuni).

Ca principii organizatorice se pot enumera: stabilitatea unității infracționale; existența liderului și ierarhia subordonării; sistemul de neutralizare a controlului social; preocuparea permanentă de a corupe persoane respectabile din legislativ, executiv, justiție și poliție; apărarea severă a conspirativității și a secretului acțiunilor; planificarea activității infracționale; specializarea ce decurge din împărțirea funcțiilor; concentrarea scopului activității pe obținerea de profituri mari, spălarea banilor murdari și investirea lor în activități economice oficiale; folosirea mijloacelor financiare, dacă se impune, în scopuri politice.

Corupția reprezintă un fenomen social (dar și antisocial), fiind expresia unor manifestări de dereglare economică, normativă și morală, a scăderii sentimentului solidarității și a slăbirii mecanismelor de control social.

Trăsături principale ale corupției sunt: actele de corupție trebuie să fie sprijinite de normele interne care caracterizează cultura organizațională a agenției respective de control social; aceste acte de corupție trebuie să fie legitimate și justificate fiecărui nou membru care vine în cadrul organizației, printr-un proces de socializare în cadrul căruia noii membrii învață normele, valorile și codurile de conduită specifice culturii organizaționale respective; asemenea acte trebuie să fie sprijinite de către membrii care lucrează și îndeplinesc în mod efectiv, scopurile organizației; aceleași acte de abuz și corupție trebui să fie sprijinite, în același timp, de către "coaliția" administrativă dominantă a organizației respective.

Modelele teoretice principale ale corupției: modelul participativ sau al cooptării subiecților, asupra cărora se exercită controlul social, la elaborarea politicii de decizie a agenției de control social respectiv. Odată "cooptați" în agenția de control social, subiecții în cauză pot schimba scopurile formale ale organizației (agenției), făcând-o să adopte scopuri deviante; modelul "capturării" agențiilor de control social în beneficiul unor utilizatori sau exploatatori externi; modelul "dominației" exercitate de exploatatorii interni ai resurselor agențiilor de control social – acest model se referă la coaliția administrativă dominantă a agenției de control social, care dirijează în interes propriu activitatea instituției și care profită de orice încălcare a scopurilor acesteia pentru a obține beneficii personale.

Terorismul reprezintă acea practică de rezolvare prin mijloace violente a divergențelor dintre grupuri de interese, organizații criminale sau indivizi precum și pentru impunerea unor revendicări politice, economice, religioase, etnice sau de altă natură, urmărindu-se cu preponderență înspăimântarea unor colectivități de oameni, a opiniei publice, care la rândul lor să execute presiuni asupra autorităților și chiar a guvernului pentru satisfacerea revendicărilor pretinse de grupările sau organizațiile teroriste.

Domeniul cel mai important de activitate al mafiilor italiene a devenit „economia”-activitățile în construcții și gestionarea deșeurilor (intre 1995 și 2000 valoarea unor astfel de activități s-a ridicat la peste 30 de miliarde de lire italiene).

Triadele Chineze, cu un efectiv de peste 200000 de membri, au pornit din Hong Kong, Macao, Singapore și însoțesc astăzi comunitățile chinezești din diaspora, unde acestea se ocupă cu comerțul de produse contrafăcute.

Lista nu este completă fără menționarea clanurilor mexicane care operează în Mexic și Guatemala, a bandelor mafiote din Rusia, Albania, Croația, Bosnia-Herțegovina, Slovenia și Macedonia, care domină ” piața prostituției” în Europa Occidentală.

În anul 2011, suma rulată pe piața neagră la nivel mondial se cifra la aproximativ 650 miliarde de dolari. Mai mult de jumătate din această sumă, 320 miliarde de dolari, provine din vânzarea drogurilor. A doua sursă importantă de bani de pe piața neagră este producția bunurilor contrafăcute, care atinge 250 miliarde de dolari anual. La această categorie intră și tipărirea bancnotelor false.

Sume ilicite de peste 30 miliarde de dolari sunt obținute de rețelele de traficanți de carne vie. Piața neagră a petrolului și animalelor sălbatice aduce venituri de aproximativ 10 miliarde de dolari. La un nivel similar se cifrează veniturile obținute din vânzarea peștelui și produselor marine de către braconieri.

Rețeaua internațională care intermediază vânzarea ilegală de organe pentru transplant a depășit piața neagră a diamantelor, cifrate la 1,2 miliarde dolari, respectiv 800 milioane de dolari.

Cibercriminalitatea a produs pagube de 114 miliarde de dolari (circa 81 de miliarde de

euro) și a făcut 431 de milioane de victime în lume în 2010.

Referindu-ne la situația din România, trebuie făcută precizarea clară că ordinea civilă s-a degradat, că inflația a înregistrat un salt extraordinar și că în acest context criminalitatea a crescut alarmant, piața neagră fiind o prezență cotidiană aproape la vedere.

2.2. Amenințări și riscuri la adresa UE în contextul globalizării

La răscrucea secolelor XX si XXI a devenit evidentă comensurabilitatea si interdependenta noțiunilor de „dezvoltare” și „securitate”. Multe dintre criteriile tradiționale ale progresului, cum ar fi sporirea economică sau creșterea bunăstării materiale a poporului posedă granițe naturale clar conturate. Cunoscuta interpretare a dezvoltării precum și conceperea securității ca o ocrotire de pericole și amenințări, independente una de alta s-au dovedit a fi insuficiente. Savanții tot mai frecvent se conving că securitatea și dezvoltarea trebuie unite, fuzionate într-un tot întreg, ridicând astfel nivelul conceptual al securității până la cel general științific sau chiar până la categoria filosofică de dezvoltare. Altfel spus, în știința filosofică apare o nouă direcție – filosofia securității (sau problemele filosofice ale securității).

În toate țările lumii în prezent (inclusiv în România), asigurarea securității se realizează prin paradigma (sau în modelul) dezvoltării indurabile. O așa orientare tradițională în domeniul securității se confruntă tot mai mult cu diverse obstacole și în principiu este lipsită de perspective, deși resursele financiare și administrativ organizaționale alocate în această direcție a activității umane sunt în continuă creștere. În acest context este necesar a conștientiza conceptual de neeficacitate a abordării tradiționale a ideii asigurării securității în toate formele sale, precum și pentru toate obiectivele (omenire, biosferă, stat, socium, personalitate) și a elabora o nouă abordare teoretico – metodologică față de această problemă vitală extrem de importantă la etapa actuală de dezvoltare a societății.

În locul strategiei sporirii economice (paradigma dezvoltării indurabile), ce cauzează distrugerea mediului și a tuturor formelor de viață, trebuie să vină strategia de supraviețuire în comun, de protejare a omenirii și biotei naturale, de securitate a civilizației și biosferei. Natura va fi analizată nu doar ca un mediu extern și intern, care este influențat de om, dar ca o componentă activă în relația socio-naturală, ce limitează considerabil activitatea umană.

De fapt aici se are în vedere dezicerea de la concepția pur social-economică, tradițională a dezvoltării pe viitor. Dacă vom analiza natura ca obiect al cercetării științifice, atunci aceasta va fi o abordare mult mai largă și complexă, socio-naturală, și nu doar una economică sau social-umană. Devine inițial sistemul socionatural, ce se dezvoltă în comun acord cu legile biosferice „externe”, în locul unui sistem social-economic izolat de natură care se dezvoltă doar după principiile sale „interne”. În așa mod o abordare metodologică mult mai largă, adecvată cercetării problemelor dezvoltării durabile și securității globale, devine cea socionaturală și nu cea socială, cum s-a menționat.

Deoarece paradigma (modelul) dezvoltării indurabile nu ne poate asigura securitatea, este înaintată o nouă doctrină în vederea asigurării securității prin dezvoltare durabilă.

Teoretic prioritatea se va oferi anume dezvoltării durabile și nu noțiunii de securitate, dat fiind faptul că doar prin cea din urmă și încă la o interpretare cu sens învechit, nu poate fi asigurată supraviețuirea omenirii și protejarea biosferei. Unul din principiile majore ale interconexiunii și interacțiunii securității și dezvoltării durabile devine globalizarea procesului de asigurare a securității.

Procesul de globalizare ce se desfășoară, fără doar și poate, influențează considerabil

problema securității. Devine evident că toate eforturile direcționate spre asigurarea securității unui obiect luat în parte – stat, societate, firmă, socium, persoană ș.a., trebuie în același timp să „lucreze” pentru securitatea globală, adică pentru securitatea omenirii, a întregii planete. De aici reiese că securitatea oricărui obiect (subiect) nu poate fi asigurată pe deplin fără a asigura securitatea planetară. Dar, deoarece securitatea civilizației depinde de protejarea biosferei, de durabilitatea și evoluția ei firească, prin urmare este necesară o asigurare a securității mediului natural. Cele expuse mai sus pot fi confirmate prin exemplul securității ecologice.

În ultimele trei decenii și mai ales după conferința ONU de la Stockholm cu privire la problemele mediului în toate țările s-a amplificat interesul față de problemele ecologice, în special rezolvarea lor pe propriile teritorii. Ca rezultat al anumitelor succese ale unor țări (purificarea lacurilor, râurilor, atmosferei, construcția instalațiilor de filtrare ș.a.) s-a dovedit, că situația ecologică globală nu doar că nu s-a ameliorat, dar chiar s-a agravat. Și acest fapt s-a întâmplat atunci când timp de treizeci de ani pentru rezolvarea problemelor ecologice în lume au fost cheltuite mai mult de două trilioane dolari SUA. Unii savanți consideră că tendințele globale negative cum ar fi supraîncălzirea climei, epuizarea stratului de ozon, reducerea biodiversității, pustiirea, impurificarea resurselor acvatice, bazinului aerian al planetei ș.a. s-au agravat într-atât că suntem amenințați de o catastrofă globală, mai mult probabilă la mijlocul secolului al XXI-lea. Odată cu declanșarea ei, bunăstarea ecologică temporară pe un teritoriu separat (țară, regiune, oraș ș.a.) va fi distrusă de către cataclism global. Această afirmație necesită demonstrări speciale, motivul fiind evident. De exemplu, dacă se va realiza un obiectiv ecologic local, fără un aport pozitiv în soluționarea problemelor globale , atunci vom fi martorii unei decizii temporare de conjunctură. Este evident că amplasarea unei fabrici (uzine) în afara granițelor urbane fără modificarea tehnologiilor și a raporturilor cu mediul fără crearea unor instalații de purificare ș.a., va influența situația planetară ecologică și va micșora acțiunea antropogenă asupra biosferei, fapt fără de care este imposibilă tranziția spre o dezvoltare durabilă.

In primul rând, multe decizii locale pentru asigurarea securității ecologice pe teritorii limitate (oraș, regiune, țară ș.a.) contrazice intereselor planetare ale întregii omeniri, iar, în al doilea rând, marea majoritate a deciziilor locale nu micșorează presiunea antropogenă în general asupra biosferei în întregime, ba chiar o amplifică.

Deoarece tranziția spre o dezvoltare durabilă, spre o civilizație noosferică inofensivăeste posibilă doar în dimensiuni globale (inteligentă și conștiința planetară, rațiune și mentalitate globală etc.), într-un regim de acord coerent al tuturor obiectivelor securității, atunci orice decizie și acțiune de asigurare (pentru orice obiect) a ei (securității) nu trebuie să contrazică imperativele internațional planetare de dezvoltare durabilă. Cele afirmate se referă nu doar la securitatea ecologică, dar și la oricare alte forme ale ei cum ar fi cea informațională, demografică, economică, alimentară, energetică ș.a.

Așadar, putem concluziona că în limitele paradigmei dezvoltării indurabile nu poate fi asigurată securitatea atât a omenirii în întregime, cât și a statului în particular, independent de tipul (european, american, rus, chinez ș.a), după care este preconizată asigurarea acestei securități. E necesar a globaliza procesul de asigurare a securității, în caz contrar este imposibilă rezolvarea problemei de supraviețuire a civilizației contemporane.

Nu este neapărat nevoie de a adopta idei alarmiste, panicarde pentru a observa că amenințarea de-a lungul timpului a fost permanent prezentă în relațiile dintre oameni, că și-a perfecționat formele și metodele specifice, stând la baza cauzelor nenumăratelor stări conflictuale care au umbrit evoluția societății omenești. Denumită ca atare sau nu „amenințare”, fie că a fost exprimată prin cuvinte, fie prin gesturi, întotdeauna a reprezentat un pericol potențial.

Toate noțiunile prezentate anterior sunt specifice domeniului securității, fie ea de amploare națională, regională sau internațională. Ele reprezintă realități specifice componentelor securității între care există atât asemănări, cât și deosebiri. Caracteristicile care apropie conceptual amenințările de pericole, riscuri și vulnerabilități se remarcă la: origine (internă și externă), natură (politică, economică, socială, militară, informațională, ecologică ș.a.), caracter (direct și indirect). Catalizatorul tuturor îl constituie „circumstanțele istorice” și modul sau gradul în care acestea sunt exploatate.

Conform unor previziuni ale oamenilor de știință, în intervalul 2040-2050, se prevede epuizarea principalelor resurse naturale și, îndeosebi, energetice, când, pentru evitarea dezastrului

omenirea va avea nevoie de o altă planetă, la propriu (anexa nr. 3).

2.3. Războaiele omenirii cu crima organizată

În anul 1936, Franklin D.Roosevelt spunea: „A trebuit să luptăm impotriva vechilor dușmani ai păcii” (monopolul industrial și financiar, specula, banca veroasă, antagonismul de clasă). Aceștia începuseră să considere guvernul SUA ca pe un simplu apendice al afacerilor private. Acum noi știm că este la fel de periculos să fie condus de banul organizat, ca și de crima organizată.

În primii ani ai secolului al XXI-lea, profiturile generate de activitățile ilicite au depășit ștacheta fixată psihologic la 1000 de miliarde de dolari. Crima organizată generează profiturile cele mai rapide în raport cu toate sectoarele comerțului internațional licit și alte două constatări fundamentale se evidențiează: o diversificare continuă a activităților criminale și o expansiune teritorială a lor pe toate meridianele globului. Jacques Soppelsa oferă o concluzie șocantă: ”Gangsterismul este o tendință grea a geopoliticii contemporane”.

Sunt repertoriate activități ilegale, în întregime și fără echivoc ilegale, cu traficul de droguri în capul listei, producând profituri de 400-600 de miliarde de dolari, potrivit unei estimări ale ONU, pentru anul 2004. Apoi, racketingul, proxenetismul și traficul de copii, cu circa 900 000 de victime anual și cu profituri de 8-10 miliarde de dolari, apoi contrabandă (tutun, medicamente, alcool, etc.), jaful armat, moneda falsă, controlul și organizarea migrației clandestine, traficul de produse interzise: fildeș, specii protejate, organe umane, produse contrafăcute, plante și animale sălbatice.

La toate acestea se adaugă activitățile ilegale din cadrul unor activități legale, și aici intră următoarele activități: frauda fiscală, rețeaua de facturi false, munca clandestină, cutia neagră a caselor de jocuri de noroc, traficul cu arme (îndeosebi destinate statelor teroriste), mita pentru contractele publice și deturnarea de fonduri publice.

Această enumerare scoate în evidență imaginația și inventivitatea celor implicați care, prin spălarea banilor, utilizează aceleași circuite ca și activitățile legale ”bănci, societăți de asigurări, fonduri de investiții”, la care se adaugă și secretul bancar, paradisurile fiscale sau societățile off shore.

Autoritățile au declanșat un război oficial împotriva drogurilor în SUA prin declarația președintelui Bush (senior) din 1989, în care acesta anunța că sunt peste 10 milioane de consumatori de cannabis, 1,8 milioane de consumatori de cocaină și peste 600.000 de persoane care consumă heroină.

SUA este pe primul loc în lume în ceea ce privește cererea de stupefiante, cu o piață în permanentă inovație: ”cocaina săracului” (5-10 dolari doza) a înregistrat rapid 2 milioane de “crack babies”, copii născuți din mame fumătoare. Există peste 6 milioane de consumatori de droguri de sinteză (amfetamine) fabricate în laboratoare din SUA, Japonia și Europa Occidentală.

Peste 180 000 de cetățeni americani au murit în ultimii 10 ani de “overdose”. Producția mondială de opiu provine din Triunghiul de Aur (Thailanda, Birmania și Laos) și Semiluna de Aur (Pakistan, Afganistan, Iran). Triunghiul de Aur alimentează cu 58% consumul de heroină din SUA iar Semiluna de Aur alimentează cu 80%Europa Occidentală.

Harta canabisului este și mai diversificată acesta consumându-se fie sub forma de ulei, hașis sau marijuana. Aria de răspândire cuprinde țări ca Cipru, Liban, Noua Guinee. Cocaina are un proces de fabricație mai complex, aceasta preferând regiuni din Bolivia, Peru și Columbia.

Analist al crimei organizate, ca fenomen economico-social, Xavier Raufer ajunge, ca și Harald Welzer, la o “psihologie a crimei”, un simptom al ”haosului mondial” și al dezordinii, care se va instala în următoarele decenii.

Deja pe zone întinse din Pakistan, Afganistan, republicele musulmane din fosta URSS, Peru, Columbia sau Ecuador se manifestă absența unei autorități statale și a unui control internațional în detrimental unei “descompuneri anarhice” și terorism, efectuate de “mișcări revoluționare” sau “gherile xenofobe”.

Xavier Raufer, într-o altă lucrare a sa analizează aceste “fiefuri criminale”, care dispun de “armate criminale”, cu zeci de mii de luptători.

Grupările mafiote și grupurile teroriste, cu armatele lor pe care le finanțează, combat statele și națiunile. Când această deconstrucție va slăbi statele, pe fondul “discreției” poliției și a justiției, actele de violență vor pune stăpânire în viața publică și între indivizi “acești pirați” vor deveni personaje esențiale ai geopoliticii și economiei mondiale.

C A P I T O L U L 3

APĂRAREA ȘI SECURITATEA NAȚIONALĂ

3.1. Concepte, scop, obiective și principii ale apărării și securității naționale

Expresia practică a securității naționale o reprezintă politica de apărare, ca parte componentă a politicii generale a statului.

Securitea națională reprezintă starea în care trebuie să se găsească un stat pentru a putea să se dezvolte liber și să acționeze neîngrădit pentru promovarea intereselor fundamentale proprii.

Starea de securitate națională se definește ca un ansamblu de măsuri și acțiuni întreprinse în diferite domenii (politic, diplomatic, economic, cultural, moral-spiritual, ecologic, juridic, umanitar, democratic, informațional și în anumite cazuri, ca ultimă instanță și militar) de către autoritățile publice și de puterile existente în stat pe timp de pace, criză și la război. Domeniile în care se manifestă acțiunile și măsurile se identifică cu dimensiunile securității naționale.

Securitatea națională se intemeiază pe: respectarea prevederilor constituționale și a celorlalte legi ale țării; normele dreptului internațional; prevederile tratatelor la care statul este parte.

Sistemul de securitate cuprinde un ansamblu de principii și norme referitoare la securitate, adoptat de un grup de state, precum și instituțiile prin care aceasta se realizează.

Scopul securității naționale: promovarea și apărarea intereselor statului, asigurarea libertății de acțiune a acestuia în relațiile internaționale, integrarea țării în structurile politico-economico-militare europene și euroatlantice, protejarea propriilor cetățeni, garantarea drepturilor fundamentale și a libertățiilor individuale ale acestora.

Obiectivele prin care se îndeplinește scopul securității naționale sunt: consensul național asupra intereselor statului; consolidarea cadrului structural și funcțional democratic și constituțional al statului; viața politică pluripartidistă și sistemul politic democrat; finalizarea procesului de reformă economică; consolidarea și dezvoltarea relațiilor cu statele vecine și din regiune sau zonă; extinderea relațiilor cu statele europene puternice și cu instituțiile economico-financiare; dezvoltarea cooperării politico-militare cu NATO și UE; participarea activă la acțiunile O.N.U. și O.S.C.E.; perfecționarea componentei militare prin reforma armatei și realizarea interoperabilității cu armatele moderne.

Principiile care stau la baza securității naționale sunt: dreptul inalienabil exclusiv al autorităților statului în elaborarea și aplicarea în practică a măsurilor de securitate; normele de drept internațional ale comunității mondiale; apărarea și promovarea intereselor naționale prin mijloace non-militare; respectarea măsurilor de reducere a forțelor armate convenționale în Europa; raporturi internaționale active și eficiente cu alte state și cu instituțiile europene și mondiale; respectarea acordurilor privind mijloacele N.B.C.; participarea la acțiuni de pace, salvare-evacuare și umanitare în contextul multinațional.

3.2. Factori de risc la adresa securității naționale

Factorii de risc reprezintă anumite potențialități de natură diferită care pot prilejui și produce situații neprevăzute și alte stări complexe statelor și națiunilor în procesul lor de tranziție și integrare.

În evoluția lor către concret, către existent reală, riscurile devin amenințări la adresa securității naționale prin posibilitatea lor evidentă de a se manifesta într-un anumit context sau mediu favorabil.

Amenințările și sfidările instrumentate în sfera politicului sunt numite pericole la adresa securității naționale și față de ele este necesară luarea unei atitudini ferme în intern și extern.

Punerea pe rol sub formă convențională ori neconvențională a pericolelor cu focalizare pe un stat sau grup de state definește agresiunea,față de cei vătămați adoptă apărarea națională,iar la nevoie chiar apărarea armată.

Factorii de risc principali la adresa securității naționale sunt: tensiuni și conflicte regionale și subregionale; prelungirea în timp a unor dificultăți sociale ; restricții de acces la resursele vitale ; incertidudini ale evoluțiilor politico-militare în regiune; migrația și emigrația de populații; terorismul de stat și privat internațional; izolarea statului de societatea globală bazată pe informație.

Reacția față de riscuri, amenințări, sfidări și pericole poate îmbrăca următoarele forme: dezvoltarea politicilor de cooperare și colaborare în plan regional, zonal și mai larg; perfecționarea sistemelor de alianțe politico-militare; implicarea politică activă în structurile de securitate colectivă; integrarea politico-economico-militară; participarea activă la diferite comunități de informații; intensificarea diferitelor forme de parteneriat; retehnologizarea economiei naționale; intensificarea diferitelor forme de parteneriat; aportul responsabil al mass-media; întărirea diferitelor instituții ale statului.

Caracteristicile actualului mediu geopolitic și de securitate internațional, specificul noilor tipuri de provocări și amenințări și tendințele viitoare de manifestare ale acestora în spațiul Europei de Sud-Est, obiectivează necesitatea integrării imediate a Romaniei și consolidarea graduală ulterioară a statului sau de membru aliat cu drepturi depline în structurile de securitate europene și euroatlantice.

3.3. Conducerea apărării naționale

Conducerea apărării naționale reprezintă ansamblul de decizii, activități și acțiuni de previziune, planificare, organizare, coordonare, comandă, îndrumare și control desfășurate de autoritățile constituționale ale statului în scopul garantării intereselor naționale fundamentale, precum și principiile, regulile, procedeele și instrumentele folosite în acest scop.

La baza conducerii apărării naționale stau următoarele norme: optimizarea permanentă a resurselor cu scopul și obiectivele apărării; unitatea de concepție în domeniul realizării ei; atribuit exclusiv și inalienabilorganelor constituționale ale statului; sistemul organelor de conducere se bazează pe prevederile Constituției țării.

Apărarea națională este condusă de structurile puterilor legislative și executive: președinte (monarh), parlament, guvern, ministere, administrație publică.

Strategia apărării naționale trebuie să aibă în vedere: monitorizarea specializată a evoluției politico-militare internaționale, identificarea pericolului posibil și a căilor de acțiune, corelarea consumurilor populației cu cele ale apărării, proiectarea forței necesare, a resurselor și a infrastructurii, stabilizarea și realizarea sistemului alianțelor militare, declararea oportună a stărilor de urgență, de asediu, de mobilizare și de război.

3.4. Sistemul național de apărare al României

Pentru apărarea națională, statul roman constituie din timp de pace sistemul național de apărare al României astfel: la pace și criză ca sistem de securitate, la război ca suport al apărării armate.

Sistemul național de apărare integrează organic și funcțional ansamblul autorităților publice, forțelor, mijloacelor, capacităților, precum și relațiile dintre acestea, care asigură planificarea, pregătirea și, în caz de agresiune, întrebuințarea acestora pentru apărarea armată a țării.

Principiile care stau la baza S.N.A. sunt: conducerea aparține exclusiv statului român; natura defensivă exprimată prin organizarea, pregătirea, alocarea resurselor și infrastructura dimensionate pentru apărare; capacitatea defensivă activă și viabilă a forțelor pentru prevenirea și descurajarea agresiunii care să asigure înfrângerea militară a forțelor agresoare și participarea credibilă la apărarea colectivă și la operații multinaționale; operaționalizarea structurilor în cadrul intern, multinațional și interaliat în vederea acțiunilor militare purtate pe teritoriul național și în afara acestora.

S.N.A. românesc are în structură: conducerea, forțele, resursele apărării și infrastructura.

Conducerea S.N.A. este un atribut exclusiv și inalienabil al autorităților constituționale și este constituită din autoritățile publice cu atribuții și responsabilități în conceperea, administrarea și îndrumarea măsurilor și acțiunilor destinate apărării naționale într-un cadru instituțional-normativ, precum și din relațiile dintre acestea.

Conducerea S.N.A. presupune două categorii de organe: cele cu atribuții și competențe politico-militare (parlamentul, președintele, C.S.A.T, guvernul și autoritățile administrației publice cu atribuții în domeniul apărării) și cele cu atribuții exclusiv militare: S.M.G., Marele Cartier General, Comandamentele Structurilor Militare.

Forțele S.N.A. sunt destinate pentru apărarea armată a țării și se compun din forțele armate și forțele de protecție.

În compunerea forțelor armate intră: armata, structurile M.A.I. și serviciile de informații ale statului.

Armata are în compunere:organele centrale ale M.Ap.N.,categoriile forței armatei, organele și structurile teritoriale.

Categoriile de forțe ale armatei sunt: F.T., F.A. și F.N..

Structurile M.A.I. cuprind : Trupele de jandarmi, Poliția de frontieră, Poliția și Unitățile de Pompieri.

Forțele armate organizate pe structuri organizate pot indeplini anumite misiuni: în timp de pace, pregătirea pentru respingerea agresiunii, participarea la prevenirea crizelor și operații multinaționale, altele decât războiul, soluționarea unor crize interne și cooperarea militară internațională; în stările de criză, prevenirea acțiunilor destabilizatoare, neutralizarea acțiunilor teroriste și a unor formațiuni militare ilegale, stoparea traficului ilegal, interpunerea între grupuri aflate în conflict, realizarea siguranței strategice; la război, se stabilesc de conducerea politico-militară în funcție de natura și amploarea agresiunii. Forțele de protecție sunt destinate să participe la efortul general de apărare în cooperare cu structurile armatei și au în compunere: unitățile și formațiunile sanitar-voluntare ale Crucii Roșii și alte formațiuni stabilite prin lege.

Infrastructura teritorială reprezintă ansamblul lucrărilor și amenajărilor teritoriului care pot fi folosite în scopul apărării naționale, ce se realizează din timp de pace și se amplifică în situații de criză și pe timp de război în cadrul pregătirii teritoriului pentru apărare.

Infrastructura teritorială trebuie să asigure mobilitatea forțelor sistemului, protejarea populației și agenților economici, eficiența acțiunilor de apărare națională, reducerea pierderilor de orice natură, continuitatea vieții economice, protejarea structurilor acționale, favorizarea acțiunilor adversarului și îngreunarea acțiunilor adversarului.

Infrastructura teritorială este o componentă majoră a pregătirii teritoriului pentru apărare, care la rândul ei cuprinde: dezvoltarea și modernizarea capacităților de depozitare; amenajarea adăposturilor pentru protecția populației; realizarea și mobilizarea transporturilor naționale; perfecționarea infrastructurii militare specifice; modernizarea căilor de comunicații.

C A P I T O L U L 4

TERORISMUL INTERNAȚIONAL –

O NOUĂ AMENINȚARE LA ADRESA SECURITĂȚII GLOBALE

4.1. Tendințe ale terorismului internațional actual la începutul secolului al XXI-lea

Prin dimensiunile și formele sale de manifestare, terorismul a devenit una din calamitățile cele mai teribile, din ce în ce mai active și mai amenințătoare ale comunității internaționale. Spre sfârșitul secolului XX, în concepția unor autori, terorismul internațional era socotit o formă de conflict de intensitate scăzută, sub pragul de violență al operațiunilor militare specifice războiului, dar mult mai mult decât simplele acte sporadice și izolate de violență. Și aceasta pentru că, dincolo de “perfecționarea” mijloacelor și metodelor de război terorist utilizate de diverse grupări izolate, în susținearea terorismului internațional s-au implicat și unele state, ceea ce afectează și mai mult pacea și securitatea lumii.

Terorismul internațional nu este un fenomen sporadic, născut din sărăcie și frustrare, el reprezintă în continuare dorințe sau ambiții expansioniste.

Terorismul internațional a devenit plaga cea mai dureroasă a lumii contemporane. Întâlnit sub multiple forme, acesta provoacă destabilizare și teamă. Teroriștii sunt persoane care își îndreaptă ura împotriva celor nevinovați, motivația care precede actul terorist corelându-se cu idealuri abstracte și valori absolute. Sentimentul vinovăției față de victima este înlocuit cu cel al împlinirii unei “datorii de credință”. Teroristul se consideră un instrument al justiției și,în numele acesteia, ucide. Terorismul nu are chip. El este pretutindeni și nicăieri. Oricine poate fi victima unui atac terorist.

Spațiul euroatlantic va fi supus, după estimările organizației, amenințărilor teroriste cu folosirea armelor de distrugere în masă, vectori ai acestora sau materii conexe.

Costurile economice ale terorismului sunt extrem de ridicate. Doar Washingtonul cheltuie anual peste 5 miliarde de dolari pentru a lupta contra acestui flagel, atât în interiorul Statelor Unite, cât și în alte regiuni ale lumii. Prețul este probabil dublat de costurile personale pentru protecția oamenilor de afaceri și a firmelor.

Transformarea NATO este marcată practic de adoptarea conceptului de “apărare împotriva terorismului”, care înseamnă: măsuri generale antiteroriste, managementul consecințelor și măsuri contrateroriste, toate reunite într-un pachet de măsuri ce crește potențialul Alianței de luptă cu terorismul.

În acest început de mileniu, caracterizat prin violență în politică, criză în economie și finanțe, practica terorismului reprezintă o formă evidentă a acestei violențe.

În prezent, din cadrul acțiunilor teroriste fac parte: asasinatele tradiționale, atacurile cu bombe, incendierile, luarea de ostateci, deturnările de avioane și folosirea lor drept bombe, asedierea de clădiri și sabotajul. Noile categorii de acțiuni teroriste includ: terorismul ecologic și terorismul ce are la bază tehnica de vârf și folosește material și arme chimice, biologice și nucleare.

Terorismul biologic nu mai este de domeniul anticipării, ci este un pericol real. Gradul de toxicitate și letalitate extrem de ridicat face ca arma biologică să devină “tentantă” pentru grupările teroriste.

În anul 2007, oficialii MI5 au avertizat laboratoarele britanice că există informații conform cărora teroriștii islamiști ar putea ataca aceste instituții de unde doresc să fure virusurile mortale pe care cercetătorii le studiaza într-un mediu controlat.

Armele biologice dirijate împotriva mediului natural pot provoca distrugeri ale florei și faunei, precum și infestarea aerului, apei și a solului cu diferiți agenți patogeni.

În 12 iunie 2002, fostul președinte al SUA George W. Bush spunea: “Bioterorismul este o amenințare reală pentru o țară care iubește libertatea. Grupurile teroriste caută armele biologice, America se confruntă cu amenințări reale și trebuie să fie pregatită pentru urgențele viitoare.

Terorismul informatic este un terorism mai puțin sângeros dar are de multe ori efecte devastatoare. Indiferent dacă este opera unor cercuri de interese sau a unor hackeri care vor să facă acest lucru din teribilism, terorismul informațional poate avea ca scop fie obținerea de informații confidențiale, fie blocarea sau stricarea unor site-uri ale unor firme sau organizații. În majoritatea cazurilor, atacate sunt site-urile firmelor sau companiilor care au prezențe on-line pe web și care păstrează pe sistemele lor baze de date cu informații confidențiale privind clienții lor – adrese, nume, seria cărților de credit.

Cele mai multe informații militare strict secrete sunt păstrate pe computer care nu au conexiuni exterioare, ca o formă de pregătire a cyberterorismului.

Metode de protecție: criptarea; folosirea unui firewall; monitorizarea cererilor fiecărui utilizator pentru a vedea dacă acestea vin de la un domeniu sau adresă IP predefinite; interzicerea accesului Telnet în sistem.

Reguli care trebuie respectate pentru apărarea împotriva cyberterorismului: toate conturile trebuie să aibă parole, acestea trebuie să fie neuzuale și greu de ghicit; schimbarea configurației rețelei când sunt descoperite punctele slabe ale acesteia; căutarea și găsirea upgrade-ului și a patch-urilor; supravegherea sistemului și verificarea tuturor conectărilor la rețea pentru a putea descoperi și urmări eventualii intruși.

Aspecte ale teroristului la început de secol: amenințarea este cea mai redutabilă armă; zvonul poate declanșa o reacție în lanț; factorul psihologic amplifică exponențial evenimentele minore.

Majoritatea teroriștilor nu sunt nici pe departe instabil psihic, psihopați sau cu un comportament violent, astfel de oameni ar reprezenta un real pericol pentru organizația care i-ar accepta ca membri.

Atunci când discutăm de psihologia teroristului trebuie subliniate două aspecte esențiale, care fac din grupurile teroriste redute greu de combătut și distrus. Primul este acela că teroristul, în general, are o foarte puternică motivație și forța acestei motivații este principalul instrument care îi ingăduie să ucidă și să se sinucidă în acțiuni kamikaze. Al doilea este că teroriștii acționează în mod obișnuit în grupuri bine închegate, care întăresc motivațiile și încurajează tendințele agresive ale membrilor, înlăturând sentimentele de vinovăție pe care unii le-ar putea încerca pentru consecințele acțiunilor intreprinse.

Tehnicile folosite de teroriști cuprind: atentatul în serie cu bombă; folosirea explozivului; folosirea mortierului; folosirea armamentului de diferite tipuri.

Terorismul internațional nu este un fenomen sporadic, născut din sărăcie și frustrare, el va reprezenta în continuare dorințe sau ambiții expansioniste.

Se poate constata că terorismul poate deveni în viitor o amenințare din ce în ce mai mare pentru națiuni și cetățenii acestora, în condițiile în care terorismul internațional va utiliza agenți chimici și biologici de luptă, ușor de fabricat, cum sunt gazele paralizante sau agenții patogeni.

Referitor la mijloacele folosite în cadrul viitoarelor amenințări teroriste există câteva concluzii: mintea umană poate crea sau se poate folosi de noi tipuri de surse de distrugere; sofisticarea armelor teroriste va continua să existe în simplitatea procurării acestora; explozivii din plastic, materialele folosite în bombele artizanale sunt ușor de achiziționat din comerțul public și posedarea acestora este legală, până la etapa fabricării bombelor.

Teroriștii vor încerca să dețină noi capabilități pentru acțiuni letale. Unele grupuri teroriste se vor îndrepta spre acțiuni ce vor conduce la creșterea gradului de risc pentru forțele militare.

Cele mai căutate ținte ale teroriștilor sunt: instalațiile militare, centralele nucleare, centrele de control al traficului aerian, băncile, rețelele de telecomunicații, sistemele poliției, medicale și ale pompierilor și sistemele de alimentare cu apă.

Pornind de la aprecierile părintelui psihologiei mulțimilor, Gustav Le Bon, care socotea că toate credințele mulțimii au o formă religioasă, că intensitatea credinței și exaltarea sentimentelor, tendința de a-i socoti dușmani pe aceia care le refuză și prieteni pe cei care le impărtășesc, sacrificiile de vieți omenești cerute și obținute de toți marii fondatori ai celor mai vaste credințe și caracterul cvasi-divin cu care oamenii simpli i-au investit pe aceștia, conduc la supunere oarbă.

Teroriștii care acționează în virtutea credințelor religioase rămân impredictibili, tăria convingerilor proprii oferindu-le capacitatea de a semăna moartea în rândul comunitățiilor umane la o scară ridicată.

Analiza acțiunilor ce au avut loc până în prezent arată că, în concepția organizațiilor și grupărilor teroriste, există o preocupare crescândă pentru diversificarea formelor și procedeelor de acțiune. Totodată, rezultă că formele de acțiune cel mai frecvent folosite în realizarea actelor teroriste sunt: acțiunea directă, acțiunea acoperită și acțiunea psihologică.

4.2. Terorismul, provocări și determinări

În acest început de mileniu, caracterizat prin violență în politică, criză în economie și finanțe, practica terorismului reprezintă o formă evidentă a acestei violențe.

Se apreciază că o definiție a terorismului, unanim acceptată de specialiștii din domeniul politologiei, sociologiei sau a celui militar, nu există încă. Singura zonă unde aceștia se înțeleg oarecum este cea în care se acceptă tipurile general reprezentative de terorism, respectiv distingerea clară între terorismul de stat exercitat de agenții specializate și terorismul politic exercitat de “actori vremelnici”, practicat la începuturile sale la nivel intern iar apoi la nivel internațional.

Pentru ca actul terorist să fie cât mai perturbant, el trebuie să se remarce printr-o acțiune masivă de groază, care să producă rapid o mare ruptură psihologică și afectivă între conducerea societății și a membrilor ei.

În accepțiunea profană, s-ar putea socoti terorist cel care provocă teroare sau cu alte cuvinte o teamă, frică, o spaimă sau groază, pe o durată nedeterminată.

De-a lungul timpului, noțiunea de terorism și-a modificat înțelesul. În evul mediu cruciații, porniți să elibereze Ierusalimul din mâinile credincioșilor lui Mohammad, s-au văzut loviți de împotrivirea băștinașilor, care îi considerau pe de-o parte invadatori, iar pe de altă parte necredincioși. Cei mai înverșunați s-au dovedit a fi membrii sectei musulmane arabe, care ucideau fără scrupule creștinii luptând până la ultimul, convinși că, murind pentru credința lor religioasă vor avea parte de Paradisul lui Allah. Tot de atunci, deși religia mahomedană interzice sinuciderea, s-a perturbat o credință sectară, în virtutea căreia a muri pentru Allah ar fi un gest răsplătit prin așezarea celui ce se jertfește direct în paradis. Așa s-au născut Intifada și Jihadul Islamic, care stau la baza terorismului de esență arabă.

În secolul trecut s-au întâmplat două momente istorice în spațiul arab. Unul îl constituie lupta de eliberare națională a popoarelor arabe dusă împotriva otomanilor, de aceeași religie cu ei, în timpul primului război mondial. Al doilea moment este marcat de manipularea sentimentului religios al arabilor de către naziști, în timpul celui de-al doilea război mondial, cu scopul de a slăbi influența franco-britanică în zonă. Tot forme de terorism sunt și actele de violență, sângeroase, care au ca scop modificarea sau destabilizarea unor sisteme politice. Fascismul, hitlerismul, bolșevismul și-au datorat existența tocmai prin instaurarea terorii crimei politice împotriva regimurilor democratice.

Din nefericire, când își face loc terorismul, rațiunea dispare, înlocuită fiind de fanatism, de orbire a gândirii logice și a valorilor esențiale umane.

Terorismul este o formă de violență, o tactică utilizată atât pe timp de pace, cât și pe timp de conflict și de război. Amenințarea terorismului este tot timpul prezentă, iar un atac terorist poate fi evenimentul care marchează trecerea de la pace, la conflict sau război.

Actele teroriste sunt bine calculate, iar cei care pun la cale aceste acte știu foarte bine ce au de făcut, cunosc efectul urmărit și aleg țintele în mod planificat pe baze ”raționale”.

Născut din vârtejul existenței sociale și politice a unor indivizi, terorismul a rămas până astăzi un act mai degrabă individual sau ce ține de un grup foarte restrâns. Lansat la periferia lumii foarte dezvoltate a secolului XIX și începutul secolului XX, terorismul a avansat tot mai mult spre inima Europei în secolul XX, când cele mai lovite țări au fost și sunt Marea Britanie, Spania, Italia, Franța și Germania (anexa nr. 5). Dintr-un anumit punct de vedere, scopurile teroriste sunt întotdeauna politice, întrucât extremiștii conduși de crezuri ideologice sau religioase, urmăresc, de obicei, puterea politică pentru a constrânge societatea să se supună regulilor lor.

Cu alte cuvinte terorismul este utilizarea ilegală a forței, amenințării cu forța sau violența în toate formele ei, împotriva persoanelor sau diferitelor instituții ale statului, cu scopul de a intimida sau de a forța populația civilă, guvernele, să accepte diferite cerințe necesare teroristului pentru atingerea unor viitoare scopuri sociale, religioase sau politice.

Motivații ale terorismului: motivația rațională – teroristul rațional gândește dincolo de scopurile și opțiunile lui, făcând o analiză cost – beneficiu; motivația psihologică, care derivă din insatisfacțiile personale ale teroristului, legate de viața și împlinirile lui; motivația culturală – culturile împart valorile și motivează indivizii să acționeze într-un mod ce pare irațional pentru observatorii din afară; motivația politică – terorismul presupune totdeauna un pronunțat simț al frustrării, al unei nedreptăți sau injustiții sociale sau politice.

Cauze ale terorismului sunt: inechitatea și polarizarea socială, extremismele de orice fel, alienarea și anomia, dorința aberantă de a câștiga pariuri cu istoria ale unor indivizi marginalizați sau grupuri scoase la periferia societății, ”boli” sociale asociate cu acumularea de “muniție” socială/ națională.

De cele mai multe ori terorismul este conjunctural iar naționalismul, patriotismul, interesele etnice sau proletarismul în epoca modernă, datorită globalismului, devin desuete și nu mai pot constitui “motorul” actelor teroriste.

Analizând organizarea de principiu a terorismului, observăm că ea are o structură piramidală: în vârf se află liderul organizației, următorul strat este ocupat de cadrele active și executanții, bărbați și femei, care participă la antrenarea celorlalți dar și la executarea procurorilor, al treilea strat este ocupat de susținătorii activi iar în ultimul strat se află susținătorii pasivi sau complicii.

Ca și etape ale terorismului unii specialiști militari afirmă că terorismul presupune: selectarea combatanților din categorii motivate social; pregătirea specială în centre, tabere sau școli organizate pe teritoriul unor state permisive și binevoitoare; organizarea unor largi rețele informative pentru studierea și găsirea obiectivelor atacurilor; infiltrarea executanților în țările și obiectivele de atac; executarea prin surprindere a atacurilor.

Organizațiile teroriste pot fi clasificate astfel: grupuri etnice, religioase, naționaliste; grupuri autointitulate revoluționare; grupuri anarhiste, cu ideologii confuze, terogene; grupuri patologice sau individuale; grupări neofasciste, de extremă dreapta; grupările de mercenari ideologici.

Forme de manifestare a terorismului: terorism organizațional; terorismul insurgent; terorismul sponsorizat.

Clasificarea terorismului: terorismul patopolitic; terorism psihotic; terorism autorizat; terorism criminal sau pirateria; terorism endemic; terorism practicat de “vigilenți”; terrorism organizațional; terorism pragmatic; terorism funcțional; terorism manipulativ; terorism simbolic.

Cauzele care determină desfășurarea acțiunilor teroriste: cauze revoluționare sau politice; cauze economice; cauze ideologice sau rivalități etnice/tribale; cauze psihologice; cauze personale.

Se consideră că cele mai multe organizații teroriste sunt conservatoare din punct de vedere tehnologic, iar restricțiile morale autoimpuse, care guvernau altă dată acțiunile teroristului, sunt acum mult diluate.

Impactul cel mai mare a tehnologiei informaționale asupra teroriștilor a implicat mai degrabă responsabilități zilnice de organizare și comunicare, decât metodele lor de atac.

Tehnologia a crescut abilitatea teroriștilor de a desfășura atacuri teroriste în masă. Dezvoltările tehnologice și disponibilitatea lor de difuziune prin intermediul economiilor de piață globalizate, au crescut inevitabil pericolele terorismului în noul secol.

Organizațiile teroriste pot fi clasifiate astfel: grupuri etnice, religioase, naționaliste; grupuri “revoluționare”; grupuri anarhiste, cu ideologii confuze; grupuri patologice sau individuale, care nu revendică scopuri definite; grupări neofasciste, de extremă dreaptă; grupări de mercenari ideologici, cu activitate transnațională (anexa nr. 4).

4.3. Tehnici și tehnologii noi în acțiunile teroriste

Posibilitatea folosirii de către organizațiile teroriste a armelor NBC este astăzi reală. Aceste mijloace de distrugere sunt preferate de teroriști pentru capacitatea de nimicire și impactul psihologic puternic, de masă. Sursa unor astfel de arme o reprezintă regimurile periculoase, care le folosesc pentru a-și intimida vecinii și a influența lumea, dar și alte state posesoare, în care măsurile de protecție a unităților de producție și stocare sunt insuficient de temeinice ori incorect

aplicate.

Este de notorietate activitatea savantului pakistanez Abdul Kadeer Han de vânzare a tehnologiei nucleare în state din Asia și Africa de Nord. Acesta a vândut planuri pentru tehnologia de îmbogățire a uraniului și chiar uraniu hexafluoride care prin centrifugare se transformă în uraniu îmbogățit pentru arma nucleară. Totodată savantul pakistanez a pus la dispoziția Iranului, Libiei și Coreei de Nord planul pentru tehnologia de centrifugare a uraniului. Alte componente au fost cumpărate de rețele din Europa, Orientul Mijlociu și Africa.

Terorismul contemporan fiind organizat, aceasta îi conferă dimensiune strategică și un terorism disipat, ceea ce îi reduce vulnerabilitatea și îi mărește capacitatea de a acționa prin surprindere.

Atacurile teroriste de la 11 septembrie 2001 din SUA, ca și cele de la 11 martie 2004 din Spania, au fost produse la confluența dintre dimensiunea strategică și partea disipată ale terorismului contemporan. Acestea s-au încadrat în tipologia atacurilor teroriste după cum remarcă Dan Inbar , Chairman & CTO Homeland Securitz Research Corporation, la Conferința pentru securitate de la Berlin. Există următoarele tipuri de atacuri teroriste: atac sinucigaș, cu 50-100 victime; atac cu trenul sau cu avionul, 250-500 victime; atac biochimic ineficient, 1000 de victime; atac asupra unei fabrici de produse chimice, 10000 de victime; atac cu bombă nucleară într-un oraș mare, 100000 de victime.

Teroriștii întâmpină dificultăți în lovirea Statelor Unite și Europei la ele acasă. Aceasta explică de ce, în etapa de după 11 septembrie 2011, teroriștii își aleg ținte, de regulă, situate în alte zone.

După toate probabilitățile, teroriștii sunt din nou în măsură să atace marile capitale europene și americane.

Există cel puțin 4 feluri de obiective pe care le vizează teroriștii: obiective a căror locație se află în spațiul SUA și Europei; obiective situate pe teritoriile altor state aliate SUA; obiective situate pe teritoriul Americii latine; obiective aflate pe teritoriile unei țări musulmane sau arabe.

Grupări teroriste, precum rețeaua Al Quaida s-au dovedit pricepute în a manipula televiziuni arabe și occidentale prin distribuirea de casete video conținând mesaje propagandistice. Gruparea islamistă Hezbollah reprezintă un caz unic în ceea ce privește relația dintre terorism și mass-media, prin faptul că deține un program de televiziune cu emisie de 24 de ore din 24, 7 zile din 7, transmisii inclusiv prin satelit. Postul “Al Manar”, controlat de militanții șiiți, reprezintă “fața întunecată” a exploziei mediatice înregistrată în ultimele două decenii în lumea arabă, un caz în care tehnologia vestică a fost preluată și dezvoltată pentru a fi folosită în mod vădit în scopuri anti occidentale. Sub influența “Al Manar”, militanții Hezbollah au devenit foarte atenți în ceea ce privește organizarea de conferințe de presă , deschiderea către reporterii străini și îmbunătățirea imaginii grupării în străinătate (anexa nr. 4).

Cel mai vizibil efort propangandistic al postului de televiziune controlat de Hezbollah, este cel legat de tragedia de la 11 septembrie 2011, acesta aflându-se la originea falsei știri, potrivit căreia serviciile de securitate israeliene ar fi știut dinainte despre atentatele de la New York și Washington și ar fi avertizat 4000 de americani de origine evreiască să nu se prezinte la lucru în World Trade Center, în acea zi.

Războiul contra terorismului nu va fi decis cu o singură lovitură nimicitoare. El este un război care va cere răbdare, hotărâre de nezdruncinat, cooperare internațională și creativă, o îngemănare armonioasă a măsurilor defensive și ofensive. Necesită abordări care să caute îmbunătățirea condițiilor politice, economice și sociale ale celor care trăiesc în locuri unde terorismului îi este permis să înflorească. Acesta va necesita de asemenea, stimulenți care să călăuzească posibilii teroriști departe de impulsurile lor distructive și către creația libertății și societăților prospere și liniștite.

CONCLUZII

Acest început de mileniu va fi considerat pentru multă vreme ca un punct de referință în evoluția, atât a fenomenului terorist inițiat de lumea liberă, dar mai ales va fi desemnat momentul crucial în care națiunile civilizate ale Terei au demonstrat determinarea lor de a eradica flagelul care se perpetuează de la un secol la altul. Pe de altă parte, este tot mai evident că numărul vulnerabilităților oricărui stat în fața acțiunilor teroriste a crescut considerabil, cel puțin proporțional cu nivelul tehnologic atins de respectiva țară astfel încât reversul implementării tehnicii de vârf în domenii precum producerea energiei electrice, de exemplu, să fie tocmai „portița” prin care se vor strecura viitori teroriști pentru a-și pune în practică, chiar de la mii de kilometri distanță, intențiile distructive.

Având în vedere aceste situații ipotetice nu înseamnă că omenirea ar trebui să renunțe la beneficiile incomensurabile oferite de descoperirile științei, ci, mai degrabă, se impune punerea la punct a unui sistem de securitate care să asigure imunitatea societății în fața acestui flagel contemporan. Dar, poate, cea mai importantă latură a efortului de prevenire și combatere a terorismului în orice stat al lumii, dincolo de angajamentele politice și diplomatice, îl constituie calitatea, determinarea și profesionalismul acelor oameni care sunt desemnați să lupte împotriva manifestărilor reale a ceea ce teoreticienii au definit ca fiind o violență premeditată și motivată politic, îndreptată împotriva țintelor necombatante, în special civile, utilizată de grupuri sau agenți clandestini, în scopul influențării opiniei publice ori a autorităților în drept.

Statul român în ansamblu, și fiecare dintre instituțiile (structurile) care au atribuții în activitățile ce se constituie în coordonate ale demersului general de prevenire și combatare a terorismului, au obținut rezultate meritorii și au acumulat deja o experiență valoroasă, fapt recunoscut ca atare pe plan intern și internațional.

Pornind de la acceptarea ideii că bioterorismul reprezintă un pericol major pentru întreaga comunitate internațională și având ca argumente consistente efectele produse cînd s-a recurs la el, considerăm, parafrazându-l pe Sun Tzu, că el trebuie temeinic studiat atât privind măsurile antiteroriste cât și cele contrateroriste.

Trebuie acordată atenție cu prioritate instruirii structurilor medicale ale armatei, dar și a celor civile în vederea creșterii capacității lor de intervenție în cazul unui atac bioterorist și mai ales în pregătirea populației după un plan de nivel guvernamental, pentru a diminua până la limita de sus a posibilului, efectele asupra sănătății și implicațiilor psihologice.

Este necesară elaborarea unei strategii a reacției la bioterorism, pentru a fi utilizată în situația în care țara noastră sau un aliat din NATO, ar fi vizate de un asemenea atac și modul în care în acest caz s-ar aplica articolul 5 al Tratatului de la Washington.

Interesele fundamentale ale României impun, în prezent, configurarea și operaționalizarea unui mecanism interinstituțional de prevenire și combatare a terorismului pe toate planurile, obligatoriu subordonat deciziei ferme și viziunii clare a statelor lumii asupra scopului final care trebuie atins: limitarea, dacă nu eradicarea totală a fenomenului terorist într-o manieră care să răspundă provocărilor specifice actualului context de securitate.

În aceste condiții, contracararea terorismului trebuie să se bazeze pe efortul conjugat al întregii comunități internaționale, a tuturor structurilor cu responsabilități, în scopul însușirii celor mai potrivite metode și mijloace pentru a contracara această escaladare a violenței la adresa valorilor umane universale.

În ultimele două-trei decenii ale sec. al XX-lea, în activitatea umană (științifică și practică), apar noi concepții ce țin de securitatea socionaturală a existenței individului, a civilizației în genere. Altfel spus știința e într-o prospecțiune (explorare) permanentă a noilor paradigme de supraviețuire a omenirii, a noilor modele, metode și organoane prin intermediul cărora s-ar evita (s-ar stopa) posibila ecocatastrofă globală, eventualul omnicid planetar. Doctrinele existente la acest capitol practic s-au epuizat ele nu mai provoacă efecte pozitive ce ar corespunde cerințelor actuale de dezvoltare a civilizației .

Astfel, la începutul mileniului al III-lea, asigurarea securității statului, societății și persoanei, a culturii umane în întregime, depinde nu doar și nu într-atât de obiectul și subiectul în ansamblu. În opoziție cu tradițiile precedente, că orice procese și direcții de globalizare (informaționale, cultural-lingvistice, financiare, comerciale ș.a.) trebuie să lucreze pentru o dezvoltare durabilă globală coerentă, și nu pentru un model de civilizație învechit. Cu alte cuvinte, procesul de asigurare al securității a oricărui obiect, inclusiv și a întregii planete, trebuie să fie globalizat, adică globalizarea și în acest context trebuie să devină un factor major în realizarea securității și tranziție spre o dezvoltare durabilă. Argumentele prezentate nu indică caracterul de sistem al asigurării securității prin dezvoltarea durabilă, deoarece aspectele globale, regionale, național–teritoriale și locale sunt unite într-un tot întreg sistemic, dar pe baza unor imperative planetare. Caracterul sinergetico-sistemic al dezvoltării durabile se mai manifestă și prin faptul că sintetizează într-un sistem integru cel puțin trei sfere ale activității umane-economică, socială și ecologică, creând astfel efectul sistemic al dezvoltării durabile necunoscut

anterior. Spre deosebire de modelul dezvoltării indurabile, bazat pe securitatea economică (economia de piață), modelul dezvoltării durabile este orientat prin integritatea sa sistemică spre realizarea, cel puțin, a trei scopuri comune: asigurarea eficacității economice, echității sociale și a imperativelor ecologice, care în ansamblu vor purcede spre o securitate durabilă (durabilitatea inofensivă) în proporții globale, bazându-se pe un nou model al economiei, pe modelul biosferico-noosferic.

Astăzi, strategia militară împotriva amenințărilor majore la adresa securității globale trebuie să fie concepută și aplicată după concepții noi. Este vorba de a combina, în totalitatea teatrelor de operații și potrivit unui ritm impus de adversar, acțiuni de natură foarte diversă, fizice și de altă natură, realizate de formații articulate și angajate sub formă de vectori operaționali dimensionați și ajustați potrivit obiectivelor selecționate și efectelor dorite.

Trebuie să ne asumăm răspunderea privind securitatea oamenilor, chiar și în condițiile globalizării, a dezvoltării reacțiilor internaționale și vieții politice în scopul ordinii și securității internaționale, a promovării păcii pentru siguranța umană.

BIBLIOGRAFIE

Lucrări de autor:

1. ADLER, Alexandre, Le nouveau rapport de la CIA, Ed. Robert Laffont, Paris, Feb.2009.

2. ARIGHI, Giovanni, Adam Smith la Pekin, Ed.MaxMilo, Franța, 2009.

3. BARRETT, V.David, The Atlas of Secret Societies, Octopus Publ. Group, Londra, 2008.

4. BĂCESCU, Cărbunaru, Angelica; Băcescu Marius; Dezvoltarea durabilă bazele teoretice, Ed.Valahia University Press, Târgoviște 2010.

5. BOGDAN,Ioan, Etica și responsabilitatea socială a corporațiilor în contextul crizei, Academia Oamenilor de Știință din Romania, Mioveni, Septembrie 2010.

6. BRUNELLE, Sylvie, La mondialisation aggrave-t-elle les inegalites.Atlas de mondialisation, Hors Serie, Paris, 2010.

7. DASQUE, Jean Michel, Geopolitique du Crime Organise, Ed. Ellipses, Paris, 2008.

8. De WENDEN, Catherine Withol, „Des migrations devenues planetaires”, în Le Mondo, Atlas de Mondialisations, Hors Serie, Paris, 2010.

9. DOBRESCU, Emilian, M(Coord), Cartea Crizelor, Ed. Wolters Kluwer, București, 2010.

10. GEORGESCU, Roegen Nicolas, La decroissance:entropie-ecologie-economie, Ed. Sang de la Terre, Paris, 2008.

11. JOSHUA, Isaac, La grande crise du al XXI-lea siecle, Ed. La decouverte, Paris, Martie 2009.

12. KANDEL, Robert;Kandel Maya, La catastrophe climatique, Ed.Hachette, Paris, 2009.

13. KISSINGER, Henry, Articolul The World în 2009, In The Economist, Decembrie 2008.

14. LADI, Ali, Les etats enguerre economique, Ed. Du Seuil, Paris 2010.

15. Le SOURNE, Jaques, Les Crises et le 21 siecle, Ed.Odile Jacub, Paris 2009.

16. L”Oubierre, Paul, Aleas et Changement climatiques a la source d’une crise alimentaire?Le nouvelle observateur, Atlaseco 2011, Bruxelles, 2010.

17. MÂȘU, Ștefan, Criza, Anticriza și noua ordine mondială, Ed.Solaris Print, București 2009.

18. MONNET, Bertrand, Les nouveaux pirates de l’enteprise, Mafia et Terrorisme, Ed.CNRS, Paris, 2010.

19. QUATREPOINT, Jean Michel, La crise globale, Ed.Mille et une Nuits, Paris 2008.

20. RAUFER, Xavier, Les nouveaux dangers planetaire, Ed.CNRS, Paris, Oct.2009.

21. RAUFER, Xavier, Le crime organise, Ed.Puf, Paris 2009.

22. SASSEN, Saskia, L’mergence d’une nouvelle geographie transnationale în le monde, l’Atlas des mondialiations, Hors Serie, Paris 2010.

23. SMITH, Jo Durden, Mafia, L’histoire complete du crime organise, Ed.Music and Entertainnement Books LTD, Franța 2009.

24. WELZER, Harald, Les guerres du climat, Ed.Gallimard, Paris, Oct.2009.

25. www.eu-un.europe.eu/Forum des Nations Unies.

26. 5000 Ans d’Histoire Mizsterieuse, nr.8, Bruxelles, dec.2010.

27. DEX. Ediția a II – București, 1996

28. Onișor Constantin-Teoria strategiei militare, Editura A.I.S.M., 1999.

29. Onișor Constantin-Arta Strategică a Securității și Integrării Europene, Ed.A’92,Iași,2002.

30. Armata și societatea, Editura Info-team, 1998.

31. Componente ale securității naționale a României, Editura Tempus, 1996.

32. Interesele naționale ale României în condițiile întregirii europene, Fundația C.N.A., 2001.

33. Interferența geopolitică-istorie, Editura Militară, 1999.

34. Securitatea României la răscruce de milenii, Editura A.I.S.M., 2000.

35. Onișor Constantin-Exporări strategice, Editura Polirom, 2001.

36. Onișor Constantin-Elemente de artă strategică românească, Fundația C.N.A., 2001.

37. Strategia de securitate națională a României, Centrul Editorial al Armatei, 1999.

38. Cartea albă a guvernului, Editura Militară, 2000.

39. Strategia militară a României , Editura Militară, 2000.

40. Viziunea strategică 2010, Armata României, Editura Militară 2001.

41. Doctrina acțiunilor întrunite ale forțelor armate, S.M.G., 2000.

42. Legea nr.39/2003 privind prevenirea și combaterea criminalitățiilor organizate

43. Ordonanța de urgență a guvernului nr.14/2001 privind organizarea și funcționarea M.A.P.N.

44. Cartea alba a guvernului.Armata României 2010.Reformă și integrare.

45. Strategia națională de prevenire și combatere a terorismului, București, 2002.

46. Regulamentul de luptă al trupelor de uscat S.U.A., traducere din limba engleză.

47. Doctrina pentru operații întrunite ale forțelor armate, București, 2002.

48. Arădăvoaice Gheorghe, Iliescu D.Niță, Terorism, Antiterorism, Contraterorism, Ed.Antet, București.

49. Antipa Maricel, Securitatea și Terorismul. Prevenirea și combaterea acțiunilor extremist-teroriste. Tendințe și perspective 2009.

50. Bodunescu I., Terorismul-fenomen global, Casa Editorială Odeon, București.

51. Alexander, Y, Terrorism, National& global perspectives, Prager, New York.

52. Hyams, Edward, Terrorists and terrorism, Londra.

53. Laqueur, Walter, Terorismul, Editura Weidenfeld and Nicolson, Londra.

54. Wilkinson, Paul, Political terrorism, Mac Milan, Londra.

55. Departamentul de stat al S.U.A.-structuri ale terorismului global-2000-2003.

56. Buletinul Academiei de Înalte studii militare nr.3/1998.

57. Revista gândirea militară românească nr.4/2002.

58. Revista Historia, nr.1/2001, nr.4/2002.

59. Terorismul internațional, Institutul European, Iași 2013.

60. Omenirea secolului al XXI-lea și guvernul mondial, Editura RAO, București 2011.

61. Geopolitica, Editura Universitaria, Craiova, 2009.

62. Mărculeț I., Gheorghe Anamaria, Mărculeț Cătălina: Marea Neagră și Asia Centrală. Interacțiuni geopolitice, Geopolitica, nr.44-45, 2012.

63. Subtelny, Orest. Ukraine: A History, ediția întâi. Toronto: University of Toronto Press, 1988.

64. Weinberg, Gerhard L. A World at Arms: A Global History of World War II. Cambridge University Press.

65. Hawke, David F., The Colonial Experience. Bobbs-Merrill Company,1966.

66. Robert J. Donia, John V. Fine jr.: "Bosnia Herzegovina – A Tradition Betrayed", ed. C. Hurst & Co Ltd, 1994.

67. Misha Glenny: "The Fall of Yugoslavia: The Third Balkan War", ed. Penguin, 1996.

68. Noel Malcolm: "A Short History of Bosnia", ed. Pan Books, 2002.

B. Pagini Web:

http://www.mapn.ro-indexro.php

http://www.studiidesecuritate.ro

http://ro.wikipedia.org/wiki/Ucraina

http://ro.wikipedia.org/wiki/Istoria_Bosniei_și_Herțegovinei

http://www.actrus.ro/biblioteca/carti/stiintamil/cosmal/cuprins.html

http://www.geopolitica.ro

http://www.mapn.ro/indexro.php

http://www.state.gov/documents/organization/65477.pdf.

Pariuriplus: recenzie a cazinoului de la experți ( 2025 )

ANEXE

LISTA ANEXELOR :

Evoluția cererii de apă în perioada 1900-2050;

Repartiția PIB pe grupe de națiuni în anul 2040;

Data de epuizare a principalelor resurse ale Pământului;

Grupări teroriste;

Cronologia selectivă a actelor teroriste din ultima jumătate de secol.

Anexa nr.1

Evoluția cererii de apă în perioada 1900-2050

Anexa nr. 2

Repartiția PIB pe grupe de națiuni în anul 2040

Anexa nr.3

Data de epuizare a principalelor resurse ale Pământului

Anexa nr.4

Grupări teroriste

Anexa nr.5

Cronologia selectivă a actelor teroriste din ultima jumătate de secol

¤1948. Mahatma Gandhi, om politic indian, este împușcat mortal, la Delhi, în India, de un extremist hindu.

¤1951. Regele Abdullah al Iordaniei este asasinat de un extremist arab în partea controlată de iordanieni din vechiul Ierusalim.

¤1961. Prima deturnare al unui avion al SUA. Un cetățean american, născut în Puerto Rico, a silit un avion al National Airlines, să aterizeze în Cuba.

¤1968. Candidatul democrat la alegerile prezidențiale din SUA, Robert Kennedy, este ucis de un terorist iordanian, la Los Angeles.

¤1972. Opt teroriști palestinieni ucid 2 atleți evrei și iau 9 ostatici în satul olimpic din Munchen. În tentativa de eliberare a ostatecilor aceștia au fost uciși alături de 5 teroriști și un ofițer de poliție.

¤1975. Carlos „Șacalul” ia ostatici 11 miniștri și 59 de civili în timpul unei întruniri a OPEC la Viena. El reușeste să obțină suma cerută și să scape.

¤1978. Fostul prim-ministru italian Aldo Moro este răpit de teroriștii Brigăzilor Roșii și ucis după 55 zile de captivitate.

¤1981. Premierul suedez Olaf Palme este ucis în Stockholm, fără ca poliția să fi aflat vreodată cine a fost la originea atentatului.

¤1981. Papa Ioan Paul al II-lea este ținta unui atentat, în Vatican, pus la cale de un terorist turc, aflat în legatură cu organizații teroriste din Orientul Mijlociu și Servicii de Informații din Țările membre ale Pactului de la Varșovia.

¤1983. 63 de civili, inclusiv directorul CIA pentru Orientul Mijlociu au fost uciși și alți 120 au fost răniți într-un atentat sinucigaș cu un camion încărcat cu explozibil la ambasada SUA din Beirut (Liban).

¤1984. Primul ministru indian Indira Gandhi este asasinat de propriul bodyguard la New Delhi, India.

¤1988. Președintele pakistanez Zia Al Haq și ambasadorul SUA au fost uciși, împreună cu alti 37 de oameni, în explozia unei aeronave C-130, la Bahawalpur (Pakistan).

¤1995. O clădire federală din Oklahoma City este distrusă în urma unei explozii a unei mașini-bombă, 169 de persoane fiind ucise și alte cateva sute rănite.

¤2001. Două avioane ale companiilor americane, se ciocnesc de cele două turnuri gemene ale World Trade Center din New York, iar altul se prăbușeste peste una din laturile clădirii Pentagonului .Este cel mai grav atentat din istoria SUA care a făcut mii de victime și, deși nu a fost revendicat, informațiile obținute au scos la iveală implicarea organizației Al Qaeda, coordonată de miliardarul saudit Ossama ben Laden.

¤2004. Un comando terorist cu 32 de membri a luat ostateci peste 1100 de copii și părinți în școala nr.1 din orașul Beslan (Oseția de Nord). În urma incidentului au murit 334 de persoane (dintre care 186 de copii).

¤2011. Un terorist norvegian a ucis în capitala Norvegiei și pe insula Utoya, peste 90 de persoane (între care și tineri de la o școală de vară).

¤2012. Un extremist islamist a deschis focul într-o școală evreiască din Toulouse (Franța),ucigând 3 copii și 1 adult.Totalul victimelor se ridică la 7(printre care și 3 militari).