Teoria Si Metodica Handbalului
PLANUL LUCRĂRII
CAPITOLUL 1. INTRODUCERE
1.1. Obiectul teoriei și metodicii handbalului
1.2. Factorii de progres și noutățile în handbal, pe plan mondial
1.3. Actualitatea temei.
1.4. Motivația alegerii temei
1.5. Scopul și sarcinile lucrării.
1.6. Ipotezele de cercetare
CAPITOLUL 2. FUNDAMENTAREA TEORETICO-METODICĂ
A LUCRĂRII
2.1. Particularitățile de vârstă ale elevilor de liceu
2.2. Rolul și importanța apărării în jocul de handbal.
2.3. Tehnica și tactica în faza de apărare a jocului de handbal
2.4. Fazele apărării
2.5. Sistemul de apărare pe zona 5+1
CAPITOLUL 3. ORGANIZAREA CERCETĂRII
3.1. Metode de cercetare
3.2. Metode de instruire folosite în antrenamentul apărătorului.
3.2.1. Periodizarea instruirii
3.2.2. Mijloace și structuri de exerciții folosite în instruirea tehnico-tactică a apărării
3.3. Condiții metodologice
3.4. Etapele cercetării
3.5. Sisteme de testare
3.6. Subiecții.
CAPITOLUL 4. PRELUCRAREA ȘI INTERPRETAREA
DATELOR
4.1. Prezentarea datelor
4.2. Prelucrarea datelor
4.3. Interpretarea rezultatelor
CAPITOLUL 5. CONCLUZII
BIBLIOGRAFIE
Capitolul I
INTRODUCERE
1.1. Obiectul teoriei și metodicii handbalului
Teoria și metodica handbalului studiază o sfera largă de probleme referitoare la handbal de școală, handbal de masă, handbal la nivelul bazei de masă a performanței, handbal de performanță și înaltă performanță. Pentru toate aceste categorii valorice, studiile încearcă să găsească cele mai eficiente căi și mijloace prin care să se realizeze optimal obiectivele și sarcinile instructive, educative și formative, carateristice fiecărui eșalon.
Teoria și metodica acestei discipline se ocupă, in mod deosebit, de studierea handbalului din trei unghiuri diferite, fiecare având o problematică propie și anume: ca mijloc al educatiei fizice, ca disciplină sportivă și ca disciplină stiințifică
A.Handbalul ca mijloc al educației fizice
Jocul de handbal este o îmbinare armonioasă între mișcările naturale, ca alergările, aruncările și săriturile, pe de o parte, și deprinderile motrice specifice simple, accesible și atractive pe de altă parte. Totodată, jocul se desfașoară pe un fond de solicitări psihice intense, care au un pronunțat caracter educativ și formativ. Din aceste motive handbalul este considerat fără rezerve ca un important mijloc al educației fizice, care contribuie pozitiv la rezolvarea sarcinilor acesteia. Jocul de handbal practicat in mod științific, contribuie la întarirea sănătătii, la dezvolterea multilaterală a capacitații fizice și psihice, la însușirea unor deprinderi motrice și a cunoștințelor speciale de tehnică și tactică. Datorită calitătilor sale educative și formative handbalul este prevazut in programele de educație fizică școlară printre disciplinele prioritare. Este utilizat în lecția de educație fizică începând cu clasa a V-a, precum și în cadrul orelor de activități sportive.
B. Handbalul ca disciplină sportivă
Ca disciplină sportivă, handbalul a cunoscut o dezvoltare deosebită organizându-se, în prezent, competiții pentru toate categoriile, de la handbal de masă până la cel de înaltă performanță. Paralel cu dezvoltarea sa cantitativă, handbalul a evoluat foarte mult sub aspect calitativ, nivelul la care se practică fiind deosebit de ridicat.Specialiștii domeniului, prin ezperiența lor și studiile efectuate, se preocupă de continua perfecționare a jocului. In acest sens s-a elaborat o concepție de joc care corespunde exigențelor handbalului din elita mondială și care este reactualizată periodic, ținându-se seama de tendințele de evoluție a jocului pe plan internațional.De asemenea a fost elaborată o concepție de pregatire, căreia i se aduc mereu îmbunătățiri în urma studiilor și cercetărilor aplicativ efectuate.
Handbalul se practică pe baza regulilor de joc, în spiritul eticii sportive. El contribuie la satisfacerea dorinței de întrecere a oamenilor. În același timp, cei ce asistă la meciuri, in calitate de spectatori, trăiesc din plin frumusețea fazelor și încordarea luptei sportive.
C. Handbalul ca disciplină științifică
Sub acest aspect, handbalul studiază conținutul jocului din punct de vedere tehnic, tactic, fizic, teoretic și psihologic și generalizează practica celor mai bune echipe de jucători; studiază istoricul și evoluția jocului; face legatura cu celelalte jocuri sportive de la care împrumută metode și mijloace de pregătire, procedee tehnice și acțiuni tactice, pe cere le adaptează la specificul său;face legătura cu alte discipline stiințifice specializate ca: igiena sportivă, fiziologia sportivă, anatomia și biomecanica, biochimia, pedagogia, psihologia, etc.; studiază metodica instruirii în handbal; studiază regulamentul jocului și interpretarea lui corectă.
În cadrul școlii românești de handbal s-au efectuat numeroase cercetări științifice, ale căror rezultate au îmbogățit teoria și metodica acestui joc sportiv.Menționăm cercetările efectuate de colective care au abordat problema handbalului la o vârstă timpurie, sau care au verificat în practică conținutul programelor de handbal pentru toate categoriile de practicanți, cele referitoare la stabilirea modelului jucătorului de performanță specializat pe un anumit post, sau cele legate de stabilirea modelului de joc al echipelor noastre naționale; studiile cu privire la criteriile de selecție a copiilor și juniorilor pentru handbalul de performanță și altele.
1. 2. Factorii de progres și noutățile în handbal pe plan mondial
A. Factorii de progres în handbal
Sportul de performanță a încetat să mai fie un simplu mijloc de recreere, de divertisment, el are un rol determinant in societatea contemporană și totodată aduce cu sine mutații importante în cadrul acesteia. Valoarea pe care o capătă îl face să devină un bun național, îl încadrează în cultura națională. Importanța deosebită acordată sportului, mișcării sportive, constituie unul din factorii primordiali care au dus la creșterea performanțelor sportive.
Factorii de progres ai performanței tind să reducă din ce in ce mai mult factorii limitativi astfel, raportul inversproporțional dintre aceste două categorii se înclină în favoarea factorilor de progres.
Elaborarea unei noi metodologii, reactualizarea celei vechi și obiectivizarea lor au creat posibilitatea unei utilizări mai eficiente a mijloacelor, ceea ce a avut ca rezultat firesc o creștere a randamentului de pregătire. Conștientizarea antrenamentului a devenit un mijloc eficace de progres, sportivul putând să-și aducă un aport substanțial la o mai bună pregătire a sa. Noul tip de relații antrenor – sportiv are de asemenea o influență pozitivă asupra procesului de pregătire, pe baza participării active la aceasta.
Recuperarea sportivilor după efort, pregătirea lor psihologică, reconsiderate pe baze științifice, ocupă azi un loc important în antrenamentul de performanță, alături de o alimentație rațională riguros urmarită, creând posibilitatea unei evoluții deosebite în cadrul competițional.
Cunoașterea exactă a potentialului bio-psiho-motric individual, prin testări de laborator cu o aparatură din ce în ce mai perfecționată și prin metode științifice relevatoare a celor mai mici detalii, crează posibilitatea unei stricte individualizări a procesului de pregătire cu rezultantă directă în creșterea valorii sportive, în îmbunătățirea performanțelor.
Toate acestea se găsesc în raport direct proporțional cu un alt factor de progres, care este baza materială și al carui aport la ridicarea nivelului performanțelor în handbal este evident și de prim rang.
Organizarea procesului de pregătire pe baza celor mai noi rezultate ale cercetărilor în materie, sunt doar câteva caracteristici ale procesului de formare a noilor cadre de specialitate, care au datoria să îmbunătățească în continuare nivelul actual al handbalului de peformanță.
Evident, toți factorii de progres ar fi inutili, dacă beneficiarul nu ar fi factorul uman, sportivul. Doar este știut că nu oricine poate face sport de performanță, sau mai bine zis nu oricine poate să realizeze performanțe în sport. Acum intervine selecția riguroasă, efectuată de antrenor in rândul tinerelor speranțe, prin care se urmarește depistarea acelor viitori sportivi, înzestrați cu calitațile necesare practicării handbalului.
Astfel selecția constituie unul din factorii de progres ai performanței, dar in același timp poate și cea mai delicată și dificilă din cadrul pregătirii în handbal.
B. Noutățile în handbal pe plan mondial
Pe plan mondial se observă o creștere a măiestriei tehnico-tactice a jucătorilor, care permite aplicarea cu exactitate a unor sisteme de joc în atac și apărare. Prin aceasta, jocul întâmplător este pe cale de dispariție chiar și la echipele din cel de-al treilea eșalon valoric al handbalului mondial. Numărul de greșeli tehnice este în scădere, deși ritmul de joc a crescut mult și este susținut pe toată durata partidei.
Îmbunătățirea tehnicii a contribuit la apariția unor combinații de mare finețe, a jocului aerian în apropierea și deasupra spațiului de poartă, ceea ce a dus la creșterea spectaculozității jocului.
Faza de finalizare a atacului se pregătește în mod gândit cu ajutorul unor circulații de minge și de jucatori care preced de regulă mijloacele tactice de finalizare, precum și aruncările la poartă executate prin surprindere. Contraatacul și contraatacul susținut, sunt mijloace de luptă intrate în arsenalul majorității echipelor. Combinațiile tactice între doi și trei jucători sunt folosite în mod oportun, cu scopul creării unor raporturi supranumerice în favoarea atacanților și apariția unor situații clare de aruncare la poartă. Acțiunea individuală este subordonată ideii jocului colectiv de atragere asupra atacantului a doi apărători, ceea ce conduce la apariția unui raport supranumeric în alte zone ale atacului.
Marirea vitezei de joc în toate fazele atacului este evidentă la majoritatea echipelor, reprezentând unul dintre cei mai importanți factori de progres ai handbalului si de mărire a spectaculozității și atractivității jocului.
Anumite procedee tehnice, care în trecut erau apanajul unor jucători de excepție sunt executate cu siguranță și eficiență de un număr tot mai mare de jucători. Aruncările la poartă din plonjon sărit de pe extremă, aruncările cu cădere pe partea bratului de aruncare, cele pe lângă șold sau prin evitare, ca și numeroasele pase de angajare a jucătorilor de semicerc, fentele de pasare sau de aruncare la poartă, toate acestea au devenit execuții accesibile multor jucatori. Explicația constă în perfecționarea metodicii de invățare și perfecționare a deprinderilor motrice și introducerii acestor procedee tehnice în programa specializării timpurii.
Apărarea, se caracterizează prin folosirea unor sisteme avansate și ofensiv agresive specifică tuturor echipelor valoroase din handbalul modern.
Majoritatea echipelor pleacă de la principiul de așezare avansată a jucătorilor în apărare și de la cunoașterea perfectă a tacticii individuale pentru o acționare responsabilă.
Sistemul de apărare 3+2+1, a ajuns punctul de plecare în instruirea jocului în apărare, sistem care este adaptat posibilităților jucătorilor proprii și diversificat în funcție de sistemele de atac ale adversarilor. Sunt cazuri când echipele folosesc și clasicele sisteme 6+0 și 5+1, care au devenit însă mai ofi importanți factori de progres ai handbalului si de mărire a spectaculozității și atractivității jocului.
Anumite procedee tehnice, care în trecut erau apanajul unor jucători de excepție sunt executate cu siguranță și eficiență de un număr tot mai mare de jucători. Aruncările la poartă din plonjon sărit de pe extremă, aruncările cu cădere pe partea bratului de aruncare, cele pe lângă șold sau prin evitare, ca și numeroasele pase de angajare a jucătorilor de semicerc, fentele de pasare sau de aruncare la poartă, toate acestea au devenit execuții accesibile multor jucatori. Explicația constă în perfecționarea metodicii de invățare și perfecționare a deprinderilor motrice și introducerii acestor procedee tehnice în programa specializării timpurii.
Apărarea, se caracterizează prin folosirea unor sisteme avansate și ofensiv agresive specifică tuturor echipelor valoroase din handbalul modern.
Majoritatea echipelor pleacă de la principiul de așezare avansată a jucătorilor în apărare și de la cunoașterea perfectă a tacticii individuale pentru o acționare responsabilă.
Sistemul de apărare 3+2+1, a ajuns punctul de plecare în instruirea jocului în apărare, sistem care este adaptat posibilităților jucătorilor proprii și diversificat în funcție de sistemele de atac ale adversarilor. Sunt cazuri când echipele folosesc și clasicele sisteme 6+0 și 5+1, care au devenit însă mai ofensive prin acțiunile tuturor jucătorilor, indiferent de zona unde acționează.
Nu putem spune că au apărut sisteme noi de apărare, dar putem spune cu certitudine că în handbalul modern nu se mai face apărarea cu picioarele pe semicercul de 6 metri.
În handbalul modern, modalitatea de aplicare a sistemelor de apărare va fi:
♣ cu un pronunțat caracter ofensiv agresiv-avansat, atât în cadrul sistemului și pe ansamblul echipei, cât și toate acțiunile tehnico-tactice individuale;
♣ tendința permanentă de a nu lăsa adversarul să joace în voie, urmărindu-se împiedicarea oricărei acțiuni de construcție a jocului, începând cu declanșarea contraatacului;
♣ caracterul tot mai elaborat și exact al mecanismului jocului în apărare;
♣ accentul mai mare pe contribuția intelectuală în jocul de apărare, gândirea activă, rapidă și anticipativă vor caracteriza jocul de apărare;
♣ folosirea ca element surpriză, în alternanță, a mai multor sisteme sau variante de apărare, în acelasi meci sau faze, mergându-se de la folosirea unor capcane și marcaj fals până la trecerea rapidă și acționarea într-un alt sistem.
Tot ce am spus pâna acum, duce la schimbarea condițiilor cunoscute:
♣ suprafața de acționare și mișcare a fiecărui apărător s-a mărit considerabil;
♣ contactul direct cu adversarul este aproape permanent, aspru și în forță;
♣ apărătorul se află în permanentă mișcare și acționare aproape fără momente de pauză, fiind permanent solicitat fizic și psihic la cote maxime.
Tehnica individuală necesară realizării corecte a marcajului, a blocării aruncărilor la poartă si scoaterii mingii de la adversar s-a imbunătățit simțitor. Specializarea temeinică a jucătorilor pe posturi, atât în atac cât și în apărare, este o tendință vizibilă și cu efecte pozitive asupra eficienței în joc a acestora. Toți marii jucători, care sunt specialiști pe diferite posturi, au la bază o pregătire completă. Specializarea pe posturi a apărut din necesitatea obținerii unei eficiențe maxime din partea fiecărui jucător în funcție de dezvoltarea sa fizică, de calitățile motrice și psihice și de maiestria lui tehnico-tactică. Prezența intelectului în construcția și desfășurarea acțiunilor de joc este tot mai evidentă. Jucătorii aplică în practică cunoștințe teoretice de tactică și strategie, ceea ce demonstrează că în handbalul actual gândirea joacă un rol important în obținerea succesului.
1. 3. Actualitatea temei
Handbalul este un joc sportiv care se bucură de o largă apreciere din partea tuturor categoriilor de practicanți de orice vârstă.
Practicarea jocului de handbal la diferite categorii de vârstă școlară îmbracă trăsături, cerințe și scopuri diferite. Toate acestea duc la o diferență netă, sub aspectul instruirii a handbalului de masă față de cel de performanță, aspect care preocupă profesorii de educație fizică care pregătesc echipe reprezentative în vederea participării la competițiile școlare.
În concepția de joc a handbalului actual se pune un mare accent pe instruirea complexă a jucătorilor, atât pentru atac cât și pentru apărare. O activitate de apărare corectă, cu mijloace tehnico-tactice perfecționate, dusă în limitele regulamentului de joc, asigură echipei respective numai avantaje, desigur în condițiile în care și arbitrajul se înscrie în cote de exigență sportivă. Cele mai folosite sisteme de apărare la momentul actual sunt: apărarea pe zone și apărări combinate.
Astfel profesorii trebuie să găsească cele mai adecvate mijloace de acționare pentru a rezolva sarcinile de apărare: viteză, rezistență, îndemânare, suplețe, agilitate, mobilitate, forță, precum și stăpânirea tuturor procedeelor tehnice specifice jocului de apărare, cunoașterea perfectă a principiului jocului individual și colectiv, ca și a mijloacelor tehnico-tacticespecifice diferitelor faze de apărare, la care se adaugă tenacitatea, combativitatea, perseverența, curajul, hotărâre în acțiune, calm, stăpânire de sine, luciditate, îndârjire, atenție, intuiție, anticipație, etc.
Am prezentat aceste cerințe și calități necesare apărătorului ideal cu scopul de a arăta că procentul acordat instruirii pentru jocul de atac este mult mai mare în handbalul nostru, față de cel acordat instruirii pentru jocul de apărare.
1. 4. Motivația alegerii temei
Această lucrare în coordonatele preocupărilor actuale privind prgătirea echipelor reprezentative de liceu din dorința de a contribui la optimizarea procesului de instruire a unei echipe care activează la nivelul eșalonului sportului de masă. Constatările care au determinat abordarea temei sunt în principal legate de ineficacitatea apărării la acest nivel.
Susținem ideea că jocul în apărare prin mijloacele de bază ale sale nu trebuie să lipsească din nici o lecție de antrenament, fie ca temă distinctă, fie ca element complementar pentru cele specifice jocului din atac. De altfel, nici nu se poate discuta de instruirea sportivilor cu mijloace “izolate”, specifice numai uneia din cele două situații tactice, atacul sau apărarea.
Însușirea și aplicarea de către toți jucătorii a principiilor, regulilor și mijloacelor tactice, individuale și colective, precum și dobîndirea unui înalt grad de pregătire fizică și tehnică, specifică apărării în concordanță cu cerințele sistemului de apărare folosit, duce la realizarea unui joc colectiv și eficace în apărare.
Toate formele și sistemele de apărare folosite în handbal sunt prin excelență colective, iar acțiunea individuală a fiecărui apărător trebuie să se încadreze perfect în ansamblul măsurilor defensive luate de întreaga echipă.Dacă în atac o greșeală tehnică sau tactică poate fi corectată în timp, în apărare cea mai mică greșeală poate duce la înscrierea unui gol.
Există momente în timpul jocului când aplicarea sistemului de apărare om la om îsi găsește pe deplin justificarea datorită eficienței sale in situația respectivă. Fiecare sistem de apărare prezintă avantaje și dezavantaje. Nu există sistem fără unele puncte slabe. Dar forța fiecărui sistem de apărare depinde de gradul de pregătire a fiecărui jucător în parte și de felul cum se aplică sistemul respectiv în lupta cu adversarii.
Jocul în apărare este susținut tot de elementele tehnice care s-au diversificat, îmbogățindu-se ca procedee tehnice. Datorită distanțelor parcurse de jucători în teren, de repliere la semicerc, mișcarea în teren a fost într-o continuă adaptare la solicitările contraatacului advers. În felul acesta au apărut: opririle, pornirile, întoarcerile, de pe loc și din deplasare, uneori cu maximum de viteză și în plus a crescut distanța de alergare cu spatele pe directia de deplasare. Ca element specific jocului modern este scoaterea mingii din dribling și împotriva aruncărilor la poartă de la distanță s-a creat elementul tehnic, blocarea aruncării la poartă.
Putem afirma astfel că apărarea este deosebit de importantă iar stabilirea cu exactitate a obiectivelor de instruire și găsirea celor mai eficiente mijloace de acționare poate duce la obținerea rezultatelor scontate.
1. 5. Scopul și sarcinile lucrării
Scopul lucrării de cercetare:
Lucrarea își propune ca scop, studierea impactului folosirii sistemului de apărare 5+1 la nivelul echipei reprezentative a Liceului Sportiv Sebeș, pe baza cunoașterii obiective a realității, prin aplicarea unui proces de programare a obiectivelor de instruire și a mijloacelor de acționare care să garanteze atingerea rezultatelor dorite.
Sarcini de lucru:
1. Studierea literaturii de specialitate științifico-metodică în problema de cercetare și totalizarea experienței contemporane în sportul școlar.
2. Studierea particularităților metodice, tehnico-tactice și psihologice ale echipei Liceului Sportiv Sebeș.
3. Elaborarea unui plan de pregătire bazat pe analiza echipei și pe înregistrările făcute anterior.
4. Stabilirea mijloacelor și metodelor de instruire care să corespundă particularităților de vârstă și individuale ale componentelor echipei.
5. Programarea obiectivelor de instruire și a mijloacelor de acționare pentru sistemul de apărare 5+1.
6. Înregistrarea datelor obținute prin testări.
7. Prelucrare statistică a rezultatelor și interpretarea lor.
1. 6. Ipotezele de cercetare
1. Sistemul de apărare 5+1 poate fi folosit cu succes împotriva oricărui sistem de atac.
2. Ideea sistemului 5+1 este de a crea oportunități de a contracara rapid și de a întrerupe atacul echipei adverse.
3. Cunoștințele, calitatea acțiunilor și capacitatea de efort, ale “zburătorului” îi conferă zonei adâncime, agresivitate și eficacitate.
CAPITOLUL 2.
FUNDAMENTAREA TEORETICO-METODICĂ A LUCRĂRII
2. 1. Particularitățile de vârstă ale elevilor de liceu
Activitatea de educație fizică și sport nu se desfășoară la întâmpare, ci are o fundamentare stiințifică față de care nu se poate realiza întărirea sănătății, dezvoltarea fizică armonioasă, însușirea unor cunoștințe, priceperi și deprinderi motrice necesare diferitelor activități și obținerea de rezultate sportive superioare.
Pentru a realiza aceste deziderate, este necesară o activitate complexă, judicioasă, elaborată pe baza cunoașterii temeinice a particularităților morfologice și funcționale, precum și ale celor psihice, ale elevilor de vârstă liceală, perioadă în care se desăvârșește și încheie creșterea, în general, sub aspectul ei biologic.
După pubertate, caracterizată de mari și rapide transformări morfofuncționale, motrice și psihice, urmează etapa de creștere și dezvoltare, denumită etapa postpubertară, sau după unii autori, adolescența, etapă care corespunde vârstei liceale. Pentru aprecierea corectă a nivelului de dezvoltare, la această vârstă, vom ține seama de trei aspecte: morfologic, fiziologic și psihologic.
Din punct de vedere somatic și vegetativ, odată încheiată perioada furtunoasă a dezvoltării din etapa pubertară, în ultima perioadă de creștere, cea postpubertară, ritmul devine din ce în ce mai lent, iar la sfârșitul ei, organismul atinge stadiul de maturizare somato- vegetativ.
În această etapă, oasele își continuă creșterea în lungime, dar cu ritm lent, mai ales spre sfârșitul ei, în schimb ce procesul de îngroșare este foarte intens în această perioadă. Definitivarea osificării scheletului se produce diferit la nivelul segmentelor corpului, dar aproape în toate ea continuă de- a lungul acestei perioade. În cele mai multe cazuri oasele și-au dobândit forma și dimensiunile lor definitive la sfârșitul vârstei școlare postpubertare, urmând ca sudarea centrilor de osificare primari și cei secundari să aibă loc mai târziu, între 20- 25 de ani.
La vârsta școlară, postpubertară, talia, suprafața corporală și greutatea, continuă să crească într- un ritm lent. Talia crește în special datorită dezvoltării mai accentuate a trunchiului între 16- 18 ani, talia crește în medie doar cu 1-2 centimetri pe an. Diametrele și perimetrele cunosc o creștere însemnată, atât la fete cât și la băieți. Este etapa în care diametrele și perimetrele segmentelor cresc mai intens, compensând rămânerea în urmă față de creșterea lungimii acestora în perioada anterioară.
Suprafața corporală suportă modificări apreciabile, în sensul că ea crește odată cu dezvoltarea diferitelor segmente corporale. Raportul suprafață corporală/ kilogram corp se reduce treptat, ajungând la 400 cm²/ kg față de 500 cm²/ kg la vârsta pubertară, relație cu influență asupra metabolismului, fiind știut faptul că intensitatea pierderii de căldură și deci cea a metabolismului bazal și energetic sunt dependente de suprafața corporală expusă schimbărilor termice cu mediul înconjurător.
Greutatea corporală înregistrează și ea modificări importante în această etapă, înregistrând o încetinire a ritmului, sporul de greutate, fiind de 1- 2 kg/ an. Proporțiile dintre dimensiunile segmentelor corpului se modifică și sunt apropiate de cele ale adultului.
Sistemul nervos și analizatorii la elevii de vârstă postpubertară, se prezintă, atât morfologic, cât și funcțional, la un nivel apropiat de cel al adulților. Echilibrul dintre excitația și inhibiția corticală este mult îmbunătățit, ceea ce favorizează formarea și păstrarea timp îndelungat, a legăturilor temporare, necesare formării deprinderilor de mișcare. Mobilitatea funcțională crescută a proceselor nervoase fundamentale, favorizează dezvoltarea vitezei și îndemânării, în timp ce plasticitatea corticală ridicată, asigură o mare capacitate de imprimare a unor noi deprinderi. Totuși, atât sistemul nervos central, cât mai ales analizatorii, sunt mai puțin rezistenți la excitații prelungite și prea intense, oboseala centrală și periferică instalându-se mai ușor la elevii de vârstă postpubertară în comparație cu adulții.
Musculatura scheletică la elevii de vârstă postpubertară este în plină dezvoltare, mai ales sub aspectul îngroșării fibrelor, care capătă treptat caracterele morfologice, biochimice și funcționale ale adulților. Hipertrofia tot mai pronunțată a mușchilor contribuie, în mare măsură, la rotunjirea formelor diferitelor segmente corporale, musculatura înregistrând o creștere atât cantitativă, cât și calitativă, ea reprezentând 44,2 % din greutatea corpului la băieți și 37 % la fete, iar forța musculară ajungând până la 80 % din cea a adultului.
La nivelul organelor ce aparțin sferei vegetative, în etapa postpubertară, se constată o tendință spre echilibrul dinamic, corespunzător unor răspunsuri adecvate și stabile, la excitațiile venite din mediul intern sau extern. Modificările sunt evidente, pe plan fiziologic și biochimic, deoarece, pe plan morfologic, în linii mari, ele s-au încheiat în perioada pubertară, pentru etapa postpubertară rămâne să se desăvârșească doar finisarea și definitivarea unor structuri celulare și subcelulare la nivelul organelor vegetative și uneori creșterea neînsemnată a organelor în volum și greutate. Cele mai favorabile și spectaculoase modificări se constată, însă, în dezvoltarea capacității funcționale a marilor aparate și sisteme vegetative, direct interesate în efort, care reușesc către sfârșitul acestei perioade să asigure un suport biologic solid în vederea utilizării eforturilor intense, nu numai în privința dezvoltării vitezei și îndemânării, ci și a rezistenței și forței musculare.
În etapa postpubertară, dezvoltarea morfologică și funcțională a aparatului cardiovascular nu numai că nu se oprește, ci chiar se accelerează în unele privințe, ca spre sfârșitul ei, să se încheie, în linii mari. Dezvoltarea morfologică a inimii și a vaselor periferice se reflectă în creșterea capacității funcționale a întregului aparat cardiovascular.
Inima crește în volum relativ mult în această perioadă. Paralel cu volumul musculaturii inimii crește și greutatea miocardului. Între 15 și 19 ani greutatea inimii se dublează, pentru ca apoi creșterea să se oprească definitiv. Orificiile atrioventriculare și diametrele arterelor și venelor mari își încetinesc ritmul de dezvoltare, atingând la sfârșitul acestei etape dimensiunile proprii celor ale adultului. O dezoltare impetuoasă o au venele limfatice din regiunile: axilară și subclaviculară.
Din punct de vederere fiziologic, aparatul cardiovascular al adolescenților, prezintă o capacitate sporită în vederea îndeplinirii în bune condiții a principalelor sarcini, și anume: transportul gazelor și al substanțelor nutritive.
Frecvența cardiacă și tensiunea arterială, la această vârstă, prezintă valori apropiate de cele ale adulților, în special la cei care în afara orelor de educație fizică mai participă și la alte activități sportive. Frecvența cardiacă este cuprinsă între 78 bătăi/ minut la elevii din clasa a IX- a și de 72 bătăi/ minut la elevii din clasa a XII- a.
Dezvoltarea morfologică a aparatului respirator continuă și în această etapă, ducând la amplificarea factorilor dimensionali și, în final, la mărirea suprafeței de contact dintre sângele capilar și aerul alveolar.
Indicii fiziologici ai respirației externe reflectă îmbunătățirea continuă a ventilației pulmonare. Frecvența mișcării respiratorii scade și se apropie de valorile caracteristice adulților, numărul respirațiilor pe minut în apnee fiind de 20- 22 mișcări. Paralel crește amplitudinea mișcărilor respiratorii, oglindită în mărirea treptată a volumului respirator curent până la 400- 450 ml la 18 ani, față de 350 ml cât era la 15 ani.
Capacitatea vitală crește în linii mari, paralel cu înălțimea și sporirea greutății corporale, fiind cuprinsă în această etapă de dezvoltare între 3200- 4000 cm3. De asemenea, ea depinde în mare măsură de fortificarea mușchilor inspiratori în timpul perioadei postpubertare.
Sfârșitul perioadei pubertare și începutul adolescenței sunt marcate prin eliberarea și stabilizarea treptată a secreției hormonale atât de furtunoasă și de inegală în perioada pubertară. La baza reglării și stabilizării secreției hormonale stă echilibrarea mecanismelor neurohormonale hipotalamohipofizare. Reactivitatea acestui sistem își găsește treptat rolul definitiv, cantitățile de hormoni hipofizari și periferici devenind suficiente scopului menținerii homeostaziei generale a organismului în limite fiziologice.
Etapa postpubertară a perioadei de creștere și dezvoltare a organismului este deosebit de prielnică îmbunătățirii tuturor calităților motrice. Cercetările efectuate de specialiști pun în evidență creșterea capacității organismului copiilor de vârstă școlară mare de a face față sarcinilor motrice cu indici crescuți de viteză, îndemânare, rezistență și forță. Dezvoltarea somatică și vegetativă duce la amplificarea potențialului biologic și creează temelia solidă a unei capacități de efort ridicate. Restricții în dozarea efortului apar doar în privința încordărilor neuromusculare mari și a solicitărilor maximale, care interesează în mare măsură coloana vertebrală. În ceea ce privește efortul de rezistență, acesta trebuie efectuat cu grijă, respectând cu strictețe principiul creșterii gradate a efortului.
Spre deosebire de perioadele precedente ale vârstei de creștere, în etapa postpubertară există toate condițiile necesare formării și consolidării deprinderilor motrice. Nivelul relativ ridicat al inhibiției interne de diferențiere permite desfășurarea în condiții bune a proceselor de concentrare, fapt ce facilitează, de asemenea, cizelarea unor tehnici sportive complexe.
Apreciat în ansamblu, procesul de formare și consolidare a deprinderilor motrice, fie ele cât de complexe, este avantajat la elevii de vârstă școlară mare, dat fiind organismul tânăr bine dezvoltat din punct de vedere somatic, cu o capacitate de efort ridicată pe plan vegetativ și înzestrat cu particularități de ordin psihologic corespunzătoare.
Pericolul stingerii rapide a deprinderii de mișcare recent formate, este din ce în ce mai redus, iar dominanta, legată de reprezentarea multiplă a stereotipurilor dinamice caracteristice ramurilor de sport practicate, se conturează și se consolidează tot mai mult.
Din punct de vedere al dezvoltării psihice, adolescența, este perioada de vârstă cea mai complexă, precedând tinerețea, care reprezintă împlinirea personalității umane.
Pe plan intelectual, adolescentul a atins un bun nivel al cunoașterii realității, funcțiile de recepție și prelucrare a informației fiind bine dezvoltate, bazate pe o bună capacitate de mobilizare a atenției, pe o satisfăcătoare rezistență la efort intelectual, și, mai ales, pe prezența unor variate interese cognitive. Adolescentul citește mult, pentru a-și satisface curiozitatea, care vizează diferite domenii. Gândirea care a dobândit nivelul abstractizării și al logicului, este critică, înclinată spre problematizare. Adolescentului îi place să discute probleme de viață, este frământat de idei în legătura cu sine, cu existența și cu societatea în general.
Conștiința de sine constituie una din dimensiunile fundamentale ale personalității intelectuale și morale ale individului. Formarea ei, care începe în copilărie și se încheie în adolescență, cuprinde atât raportarea individului la sine însuși, cât și la ceilalți, în dinamica activității școlare, fiind strâns legată de afirmarea de sine sau afirmarea eului.
Pe planul afectivității, viața psihică a adolescentului este foarte bogată. Sentimentul prieteniei este foarte dezvoltat, în cele mai multe cazuri dezinteresat, dar nu lipsit de posibilitatea înclinării spre acțiuni mai putin morale, incorecte. La adolescență se manifestă sentimentul onoarei personale, al prestigiului de grup, se dezvoltă conștiința morală și cea socială.
Interesul adolescentelor pentru sport trebuie cultivat și întreținut, cu atât mai mult cu cât spre sfârșitul acestei etape, la 18- 19 ani, el începe să se diminueze, apărând tendințe de trecere de la rolul activ de practicant al exercițiilor fizice în rolul pasiv al spectatorului.
Datele menționate mai sus, duc la concluzia că, la vârsta adolescenței, elevii sunt apți pentru eforturi fizice crescute ca volum, intensitate și complexitate.
2.2. Rolul și importanța apărării în jocul de handbal
Apărarea joacă un rol foarte important în “scena” handbalului, putem spune chiar “rolul principal”, de altfel ca și atacul, dar mai important pentru că reprezintă baza atacului. Atâta timp cât există o apărare bine organizată, se poate recupera o minge, atât prin intercepție sau prin forțarea, printr-o bună apărare, atacantului să facă greșeli individuale cum ar fi: pase greșite, dubludribling, pași, fault în atac, etc., cât și prin recuperarea unei mingi apărate de portar sau venite din bară. În această situație, echipa pleacă pe contraatac sau în atac fără să fi primit gol, cu un moral foarte bun, fără a se grăbi și fără presiunea că a luat gol și trebuie să înscrie, fapte care duc de obicei la greșeli și ratarea atacului.
O apărare bună poate ușura sarcina atacului, prin recuperarea mingilor care duc la situații de a înscrie goluri ușoare, fără un efort major, pe contraatac sau contraatac susținut.
Putem spune că o echipă cu o apărare foarte bună are întotdeauna câștig de cauză în fața unei echipe cu o apărare slabă. Deoarece apărarea reprezintă aproape jumătate din atac.
În handbalul modern, jucătorilor din apărare li se pretinde agilitate, mobilitate, forță, deprinderi de gândire tactică, reacții rapide, pregătire excelentă. Un bun apărător nu trebuie doar să acționeze rapid la mișcările adversarului ci să și prevadă acțiunile acestuia, să se străduiască să intercepteze mingea.
Unul dintre factorii care condiționează succesul îl constituie raportul în care se află jucătorii față de acest joc. Jocul de apărare este considerat dificil și deseori ingrat spre deosebire de atac care este mai atractiv și mai iubit de sportivi.
Nu poate fi vorba de un joc corect în apărare fără să se cunoască procedeele tehnice fundamentale de către toți jucătorii. Fiecare jucător în funcție de sistemul de apărare adoptat trebuie să-și cunoască îndatoririle și sarcinile pe care le are în colaborare cu partenerul.
Când cunoștințele tactice sunt slabe, la care se adaugă și lipsa de pregătire, se ajunge la situații în care,apărătorii nerezistând la tensiunea nervoasă a luptei, încep să joace dur, încercând să suplinească prin forță lipsa măiestriei. Această cale este periculoasă, deoarece pentru ieșiri necontrolate plătește întreaga echipă, nu doar jucătorul în cauză.
O eroare în atac poate fi, intr-o oarecare măsură, corectată de parteneri, dar nu și în apărare. O greșeală în apărare este de obicei fatală, culminând cu primirea unui gol.din acest motiv partea de apărare trebuie mult mai mult și mai bine pregătită. Este destul de simplu, în atac, să profiți de greșelile apărătorului pentru a înscrie, dar foarte greu, în apărare, să anticipezi acțiunile atacantului, pentru a recupera o minge.
În cadrul sistemului de apărare, fiecare jucător trebuie să acționeze conștient după reguli tactice individuale și colective precise. Prima preocupare a unui apărător încadrat într-un sistem de apărare în zonă, trebuie să fie atacarea adversarului cu mingea în așa fel încât să împiedice aruncarea la poartă și jucarea mingii în condiții optime. Dacă nu a fost posibil acest lucru, preocuparea apărătorului trebuie să se îndrepte spre blocarea mingii sau marcarea eficientă a adversarului direct în cazul încercării de depășire sau angajare.
Fiecare jucător trebuie să acționeze în cadrul sistemelor de apărare pe baza principiilor de colaborare și ajutor reciproc. Fiecare echipă trebuie să cunoască teoretic, dar să și poată aplica practic mai multe sisteme de apărare pe zonă și om la om.
Jocul în apărare a devenit dur, este necesar un efort fizic permanent și în forță, de aceea în handbalul modern jucatorii care realizează faza de apărare, nu sunt de obicei aceiasi cu cei care realizează faza de atac. Pentru apărare fiind necesari jucători cu gabarit, foarte înalții, dotați cu mare putere, dar în același timp supli și mobili.
2. 3. Tehnica și tactica în faza de apărare a jocului de handbal
Tehnica jocului de handbal reprezintă un ansamblu de deprinderi motrice specifice ca formă și conținut, privind manevrarea mingii, deplasările jucătorilor în vederea acestei manevrării și care se desfășoară după legile activității nervoase superioare ale biomecanicii, în scopul realizării randamentului maxim în joc.
Ansamblul acestor deprinderi motrice este alcătuit din procedee tehnice. Procedeul tehnic la rândul lui se compune din mișcări, uneori simple, alteori mai complexe, executate de jucător în scopul obținerii unui rezultat favorabil în joc, cu maximum de efort și în minimum de timp.
Jocului de handbal îi corespund forme generale ale mișcărilor prin care se acționează în manevrarea mingii în raport cu sarcinile jocului și cu regulile lui. Aceste forme sunt cunoscute sub denumirea de mijloacele de bază ale tehnicii sau, pe scurt, elementele tehnicii.
O parte din elementele tehnice conțin procedeele tehnice care se referă la jocul de atac ca și la cel de apărare, cum sunt: poziția fundamentală și mișcarea în teren. Procedeele tehnice care se referă exclusiv la rezolvarea acțiunilor de joc în apărare le-am cuprins pentru o mai ușoară sistematizare în “tehnica apărătorului”.
Sarcina principală a apărătorului este aceea de a împiedica prin toate mijloacele permise de regulamentul de joc înscrierea de puncte în poarta proprie. Pentru aceasta el va trebui să fie preocupat în timpul jocului de marcarea adversarului, blocarea aruncărilor la poartă, închiderea pătrunderilor spre poartă și colaborarea cu portarul. Realizarea acestor acțiuni este posibilă numai dacă apărătorul își însușește corect poziția fundamentală de apărare și celelalte procedee care derivă din ea.
Atunci când se găsește în așteptarea acțiunii adversarului său direct, apărătorul adoptă poziția fundamentală pentru jocul de apărare. El depărtează picioarele cu 30-40 centimetri unul față de celălalt, având genunchii ușor îndoiți, spatele rotund, brațele îndoite din coate și puțin depărtate de corp și privirea îndreptată înainte, spre adversar;greutatea corpului este egal repartizată pe ambele picioare, asigurându-se astfel un echilibru stabil corpului. Prin această poziție, apărătorul îndeplinește toate condițiile pentru a putea reacționa în cel mai scurt timp la mișcările înșelătoare ale atacului.
♣ Mișcarea în teren
Mișcarea în teren cuprinde procedee tehnice pe care jucătorul le folosește pentru a se deplasa în vederea mânuirii mingii, pentru a iniția și finaliza atacurile spre poarta adversă, sau pentru a face față diferitelor probleme legate de jocul de apărare.
Alergarea tropotită și lansată, alergarea cu spatele, săriturile de pe loc și din deplasare, opririle, pornirile, schimbările de direcție sunt principalele procedee tehnice ale mișcării în teren. Toate acestea trebuie să fie bine însușite de jucători, indiferent de frecvența apariției lor în procesul de joc.
Este clar că jucătorul de handbal trebuie să fie capabil să facă față multitudinii de situații, uneori extrem de schimbătoare, pe care le oferă jocul, prin: scurte sprinturi pe distanțe de 3-5-10 metri; alergări de viteză pe distanțe de 25-30 metri pentru fructificarea unei acțiuni de contraatac sau pentru replierea în timp util în apărare;
■ opriri bruște executate chiar din alergare în cea mai mare viteză, urmate de porniri scurte, sau întoarceri și alergări la fel de repezi în altă direcție;
■ sărituri înalte pentru prinderea sau blocarea mingilor aruncate la poartă;
■ deplasări laterale, înainte și înapoi, specifice jocului de apărare;
■ aplecarea bruscă a corpului pentru recuperarea mingilor joase;
■ mișcarea rapidă a brațelor și picioarelor pentru împiedicarea aruncărilor la poartă.
Realizarea acestei mari capacități motrice presupune din partea jucătorilor depunerea unei munci sistematice de însușire a procedeelor tehnice, precum și un antrenament asiduu pentru îmbunătățirea și perfecționarea calităților fizice necesare executării cu ușurință și eficacitete a acestor procedee tehnice. De altfel între mijloacele de realizare a pregătirii fizice specifice care sunt folosite în mod frecvent în antrenamentul handbaliștilor și procedeele de mișcare în teren există o foarte strânsă legătură, uneori chiar o identitate.
2.3.1. Tehnica apărătorului
Cele mai multe procedee tehnice aparțin jocului de atac. Jocul apărătorului este mult mai sărac decât cel al atacantului în privința procedeelor tehnice. Printr-un număr restrâns de procedee tehnice apărătorul trebuie să se împotrivească multiplelor și variatelor situații de atac create de adversar și să împiedice, în ultimă instanță, înscrierea de goluri în poarta proprie. Tocmai din cauză că sunt puține ca număr, procedeele tehnice specifice jocului de apărare trebuie să fie cunoscute la perfecție de apărător, pentru a acționa corespunzător în joc. Dacă în jocul de atac o imperfecțiune tehnică mai poate fi corectată de jucătorul respectiv sau coechipierii săi, în jocul de apărare orice greșeală tehnică poate avea ca urmare înscrierea unui punct de către adversari. De aceea insistăm ca antrenorii să acorde aceeași pondere instruirii temeinice a procedeelor tehnice de apărare ca și celor de atac. Procedeele tehnice specifice jocului de apărare nu sunt mișcări spectaculoase. Antrenamentul apărătorului este obositor, destul de arid, iar exercițiile de apărare simple, puține ca număr, nu fac plăcere jucătorilor, așa cum se întâmplă cu antrenamentul aruncărilor la poartă, fentelor sau chiar paselor. Și totuși, pregătirea temeinică a apărătorilor, îndrumarea lor spre practicarea unui joc tehnic, fără brutalități și nesportivități, devine o necesitate pentru handbalul notru. Mai multă atenție deci tehnicii jocului de apărare.
La baza jocului de apărare stau procedeele tehnice de deplasare în teren în alergare și în poziția fundamentală. Procedee pe care le-am descris mai sus.alergarea înainte, retragerea cu spatele, pornirea rapidă și oprirea bruscă, întoarcerile rapide din deplasare, deplasarea laterală, ieșirea la omul cu mingea și retragerea pe semicerc, mișcarea brațelor independent de cea a picioarelor, suplețea în mișcările corpului sunt indispensabile fiecărui jucător când acționează în calitate de apărător.
În afara acestor procedee de mișcare în teren, tehnica apărătorului cuprinde și unele strâns legate de lupta împotriva atacantului care se găsește în posesia mingii.
2.3.1.1. Scoaterea mingii prin atac din față
Dacă atacantul bate mingea în fața apărătorului, acesta are șansa să-l deposedeze, interpunând repede brațul cu palma deschisă între mingea care sare din pământ și mâinile adversarului. Mingea atinsă o trage fie spre el, sau o împinge către un coechipier, pentru ca acesta să intre mai sigur în posesia ei.
2.3.1.2. Scoaterea mingii prin atac din lateral
Acest procedeu își găsește cel mai des utilizarea în cadrul apărării “om la om”. Apărătorul se apropie marcând strâns adversarul direct și alergând în teren împreună și paralel, umăr la umăr, cu acesta. Dacă atacantul va bate mingea de pământ, apărătorul va exercita o presiune cu corpul asupra adversarului și va încerca, prin interpunerea palmei între minge și brațele atacantului să-l deposedeze de ea. Menționăm că lovirea mâinilor adversarului, ținerea, îmbrâncirea sau orice act violent sunt interzise de regulament și trebuie să fie reprobate de antrenor, dacă se manifestă la jucător în antrenamente sau jocuri.
2.3.1.3. Scoaterea mingii prin atac din spate
Scoaterea mingii prin atac din spate este permisă cu condiția respectării unor prevederi regulamentare în legătură cu comportarea față de adversar, pe care le-am amintit mai sus. Se efectuează atunci când adversarul este întors cu spatele spre apărător. Acesta urmărește să lovească mingea care sare din pământ și s-o orienteze în direcția unui coechipier care să o poată culege.
2.3.1.4. Scoaterea mingii prin intercepție
Scoaterea mingii prin intercepție este un procedeu tehnic complex, care pretinde din partea apărătorului să posede un start rapid, multă îndrăzneală, precum și capacitatea tactică de a anticipa acțiunile adversarilor. Apărătorul îsi supraveghează atent adversarul direct. În același timp însă el își distribuie atenția și asupra celorlalți adversari care manevrează mingea, încercând să ghicească momentul când unul dintre ei va pasa adversarului său direct. Sesizând din vreme intenția de pasare, apărătorul respectiv va țâșni în direcția mingii și o va prinde înaite ca ea să ajungă la atacantul cărei ea îi fusese trimisă. Scoatera prin intercepție este cel mai ușor mijloc de deposedare a adversarului cu minge, dar și cel mai riscant, deoarece în caz de nereușită mingea ajunge la un atacant care de cele mai multe ori are drum liber spre poartă.
2.3.1.5. Blocarea aruncărilor la poartă
În handbal, apărarea porții nu cade exclusiv pe seama portarului. Apărătorii au sarcina să colaboreze cu acesta, acoperind cu corpul și cu brațele un colț al porții. Mijloacele tehnice de realizare a acestor sarcini de apărare sunt procedeele de blocare a aruncărilor la poartă. În handbalul actual trebuie să se pună mare accent pe însușirea temeinică a tuturor procedeelor tehnice de blocare a aruncărilor la poartă.
Blocarea mingilor se execută sub mai multe forme, în funcție de tipul aruncării, si anume:
■ pentru blocarea mingilor înalte apărătorul va efectua o săritură de pe loc sau cu elan în direcția apărătorului, cu brațele întinse în sus;
■ pentru blocarea mingilor laterale, efectuează un pas lateral, iar brațele merg lateral spre direcția mingii;
■ pentru blocarea aruncărilor de lângă șold sau de lângă genunchi, apărătorul va executa o fandare în direcția aruncării și va îndrepta amândouă brațele în traiectoria mingii.
2.3.2. Tactica individuală în apărare
Tactica indivividuală a apărătorului cuprinde totalitatea principiilor și regulilor după care acesta acționează în joc când echipa adversă e în posesia mingii. Pe baza ideilor tacticii individuale jucătorul aflat în apărare se deplasează în teren pentru deposedarea adversarului de minge, pentru marcarea acestuia și pentru împiedicarea aruncărilor la poartă.
Atunci când acționează în apărare, jucătorii, trebuie să îndeplinească anumite cerințe, determinate la rândul lor de dezvoltarea anumitor calități specifice muncii depuse în jocul de apărare.
Apărătorul trebuie să fie îndemânatic, agil, mobil, să aibă o bună coordonare a mișcărilor, deoarece în lupta cu adversarul trebuie să facă față unor situații dificile de apărare, în care să acționeze din poziții de plecare sau intermediare destul de grele.
Apărătorul va trebui să posede o forță fizică generală și în special o musculatură puternică a trenului inferior, care să-i permită să execute mișcări bruște de pornire și frânare.
Cunoașterea tuturor procedeelor tehnice specifice jocului de apărare este o cerință pentru apărători. Lipsa din bagajul tehnic al apărătorului chiar și a unui singur procedeu sau neputința de a-l aplica în joc în mod corespunzător poate duce la primirea de goluri în poarta proprie. În jocul de atac se pot suplinii prin alte procedee tehnice lipsa unuia sau chiar a mai multor procedee. În jocul de apărare, mai sărac în procedee decât cel de atac, această suplinire devine imposibilă. De exemplu, blocarea aruncărilor la poartă nu poate fi suplinită și va duce la primirea golului. De aici rezultă pentru antrenori necesitatea instruirii tehnice și tactice cât mai temeinică a apărătorilor.
Apărătorul trebuie să cunoască marcajul adversarului, deplasările și plasamentul în teren în vederea limitării câmpului de acțiune al atacantului, posibilitățile de colaborare cu coechipierii și portarul.
Apărătorul trebuie să fie tenace, combativ, perseverent, curajos, hotărât în acțiuni, dar nu pripit, să dea dovadă de calm și stăpânire de sine în cele mai grele momente. Trebuie să lupte cu adversarul cu îndârjire, deși faza de atac se prelungește. El trebuie să pună în practică cu conștiinciozitate toate elementele învățate, chiar dacă aceasta pretinde o risipă mare de energie. Apărătorul trebuie să fie atent și să deducă cu o fracțiune de timp mai devreme intenția adevărată a adversarului, să nu se lase amăgit de acalmia sau apatia lui și să încerce să descopere ce se ascunde sub această stare, pentru a putea intervenii cu succes.
♣ Tactica individuală în lupta cu un adversar
În jocul de apărare, indiferent de sistemul folosit, fiecare apărător răspunde de un atacant. Apărătorul va urmări cu privirea și va marca atacantul care în faza de joc respectivă îi revine lui. Această activitate tactică de apărare poartă denumirea de “împărțirea oamenilor”. O bună impărțire a oamenilor, efectuată cu promtitudine, stă la baza tuturor acțiunilor individuale și colective de apărare. Împărțirea corectă a oamenilor se face de obicei dinspre extreme către centru, fiecare apărător, în funcție de postul ocupat în echipă, preluându-și într-una din formele de marcaj adversarul care corespude postului său. Pentru a acționa apoi în continuare cu eficiență, apărătorul va trebui să cunoască și să aplice în joc câteva reguli tactice, pe care le vom enunța în rândurile ce urmează.
Apărătorul se va plasa astfel, încât să închidă drumul adversarului spre poartă și să acopere brațul de aruncare al acestuia. El se va plasa și va acționa pe teren astfel, încât în momentul încercării atacantului de a arunca la poartă să poată intervenii la minge blocând-o.
Dacă înaintașul s-a oprit din drumul său și s-a întors cu spatele la apărător, acesta se va plasa spre brațul stâng al atacantului. Această poziție va permite apărătorului să intervină, în momentul întoarcerii atacantului cu fața spre apărător, la brațul de aruncare al acestuia, indiferent de direcția în care s-a făcut întoarcerea.
Atacarea decisivă a adversarului trebuie să se facă în momentul în care urmează să primească mingea, aceasta fiind deja în aer, căci în astfel de situații posibilitățile de fentare și deci de depășire sunt minime.
Apărătorul nu trebuie să sară la fentele adversarului sau să acționeze prea decis la mișcările derutante. El se va deplasa cu pași mărunți și repezi, fiind aproape în permanență in contact cu solul. Aceasta îl va ajuta să reacționeze rapid la acțiunile decisive ale atacantului.
Apărătorul se va demarca prompt, când mingea a fost prinsă de portar sau când a intrat în posesia echipei proprii, pentru a iniția sau participa la un contraatac.
♣ Marcarea adversarului
Marcarea adversarului este acțiunea prin care apărătorul supraveghează mișcările atacantului, îl împiedică în mod regulamentar să prindă mingea, să se deplaseze cu ea în teren, s-o paseze sau s-o arunce la poartă. Prin marcaj se urmărește așadar stânjenirea acțiunilor tehnico-tactice ale adversarului.
În funcție de modul cum se efectuează, marcajul adversarului poate fi de trei feluri:
■ marcaj de supraveghere;
■ marcaj strâns;
■ marcaj de intercepție.
● Marcajul de supraveghere
Marcajul de supraveghere este caracteristic apărării pe zonă, dar și unor variante ale sistemului de apărare “om la om”.
Exercitând marcajul de supraveghere asupra adversarului direct, apărătorul se plasează pe linia care-l unește pe atacant cu centrul porții și puțin lateral în funcție de brațul de aruncare al acestuia.
Apărătorul supraveghează mișcările “omului” său, de care răspunde direct, der este atent în același timp la pasarea mingii, la activitatea celorlalți atacanți și apărători, încercând să anticipeze mișcările tactice ale adversarilor și, dacă e cazul, să acorde ajutor unui coechipier aflat în apropiere aflat în dificultate.
Dacă atacantul direct primește mingea și se găsește într-o poziție favorabilă, de unde aruncând la poarta ar putea inscrie, apărătorul îl va ataca cu promptitudine și îl va marca strâns, până când acesta pasează mingea.
● Marcajul strâns
Marcajul strâns respectă aceeași regulă de așezare a apărătorului pe linia care-l unește pe adversar direct cu poarta. La aceasta se mai adaugă încă două reguli importante și anume:
-în acțiunile pe extreme se oferă atacanților culoar de pătrundere spre marginile terenului de joc, indiferent de brațul lor de aruncare;
-în acțiunile din interiorul terenului de joc se oferă culoar de pătrundere pe partea brațului de aruncare al atacanților adverși, indiferent dacă sunt sau nu în posesia mingii.
Aceasta înseamnă că apărătorul nu va mai fi întotdeauna plasat exact pe linia care-l unește pe atacant cu centrul porții ci puțin în afara ei. Plasamentul acesta este avantajos, deoarece atacantul este invitat să acționeze într-o direcție cunoscută de apărător, care găsește astfel mai ușor momentul lansării atacului decisiv asupra adversarului.
În marcajul strâns apărătorul este aproape de adversarul său direct. Apropierea se accentuează în apărarea “om la om” pe tot terenul, cunoscută din baschet sub denumirea de “pressing” sau pe măsură ce atacantul se apropie de poartă, când cei doi adversari se găsesc în cele din urmă într-o luptă bărbătească corp la corp.
Marcajul strâns are mari șanse de reușită când atacanții nu posedă viteza și tehnica corespunzătoare depășirii apărătorului.
● Marcajul de intercepție
Această formă de marcaj se folosește în marcarea pivoților la semicerc. Regula de bază pentru celelalte două forme de marcaj analizate înainte și care impune ca apărătorul să se plaseze în teren între adversar și poartă nu mai are valabilitate în cazul de față. În marcajul de intercepție, apărătorul se plasează în apropierea atacantului pe linia care-l unește pe acesta cu posesorul mingii. Apărătorul exercită de fapt un marcaj strâns, acționând corp la corp cu adversarul său, căruia îi limitează printr-un joc bărbătesc posibilitățile de deplasare în teren sau de primire a mingii. Apărătorul e preocupat și tinde mereu să se așeze între cei doi atacanți, cel marcat și posesorul mingii, pentru ca adversarul său direct să nu poată fi angajat pe semicerc. Sarcina principală a apărătorului nu este, așa cum se crede, interceptarea mingii, ci împiedicarea transmiterii ei pivotului. Pentru a-i reuși acest lucru, apărătorul va trebui să-și schimbe rapid plasamentul față de adversar, în funcție de schimbarea poziției mingii.
♣ Intercepția mingii
Intercepția mingii este acțiunea apărătorului, premeditată sau întâmplătoare, prin care acesta reușește să prindă, să respingă spre un coechipier sau să culeagă o minge jucată de un adversar.
În acțiunea de interceptare a mingii de la adversar, apărătorul urmarește desfășurarea jocului încercând să deducă direcția în care va fi pasată mingea. Dacă pasa este lungă, cu boltă, sau traiectoria ei trece prin apropierea apărătorului, acesta poate ieși brusc în fața atacantului prinzând mingea. Această acțiune de intercepție a mingii este gândită, voită și calculată de apărător. Nu se recomandă ca o echipă să-și bazeze tactica intrării în posesia mingii abuzând de intercepții, căci o încercare nereușită pune mari probleme de apărare prin atacul supranumeric care se crează în porțiunea de teren a apărătorului a cărui încercare de intercepție a eșuat. În special apărătorii care marchează extremele vor trebui să fie extrem de temperați în folosirea intercepțiilor.
♣ Probleme de tactică individuală în apărare
Handbalul pretinde jucătorilor respectarea cu strictețe a regulilor și acțiunilor tactice individuale de apărare pe care le analizăm în rândurile ce urmează. Încălcarea unei singure reguli poate avea urmări nefavorabile pentru rezultatul final al jocului.
Asigurarea echilibrului defensiv
Ca și replierea la timp în apărare, asigurarea echilibrului defensiv este o regulă tactică foarte importantă, a cărei aplicare consecventă creează mari avantaje, deoarece ferește echipa respectivă de primirea unor goluri pe contraatac.
În timpul fazei de atac a echipei proprii nu tiți jucătorii se vor apropia în mod egal de semicerc infiltrându-se în apărarea adversă, deoarece în eventualitatea interceptării mingii de către adversari contraatacul care s-ar declanșa n-ar mai putea fi oprit. Pentru a preîntâmpina acest lucru jucătorii vor trebui să urmărească, să asigure și să aplice în jocul lor echilibrul defensiv. Unul sau doi atacanți se vor plasa și vor acționa ceva mai retras față de poziția adversarilor. În acest fel, dacă se va pierde mingea, ei vor putea ajunge la propriul semicerc înaintea vârfurilor de contraatac ale adversarului atacându-le regulamentar la momentul oportun.
Oprirea contraatacului
Dacă echipa adversă a intrat în posesia mingii în urma unei aruncări la poartă nereușite, blocată de apărători sau prinsă de portar, atunci cel mai apropiat atacant va ataca prompt pe posesorul mingii, uneori chiar și pe portar, încercând să întârzie cât mai mult declanșarea contraatacului. În acest fel ceilalți coechipieri vor câștiga timpul necesar replierii și organizării apărării.
Este contraindicat ca mai mulți jucători să împiedice oprirea contraatacului, deoarece în cazul în care adversarii izbutesc totuși să pornească pe contraatac, apărarea va fi cu siguranță surprinsă în inferioritate numerică și deci pusă în imposibilitate de a împiedica înscrierea golului.
Replierea în apărare
Îndată ce mingea a fost pierdută în atac, jucătorii sunt obligați să se replieze în apărare. Viteza de alergare pentru repliere este în funcție de modul în care au intrat adversarii în stăpânirea mingii. Dacă mingea a fost interceptată de adversar sau prinsă de portar, atunci replierea se va face în viteză maximă. Jucătorii vor alerga cu fața spre poarta proprie, urmărind să ajungă cât mai repede în poziția lor de apărare, pentru a întâmpina în mod organizat atacul advers. În timpul replierii în apărare se va urmării și deplasarea adversarilor, direcția lor de alergare, modul în care transportă mingea în atac, pentru ca apărătorii să fie orientați din timp asupra locului unde se va încerca pătrunderea decisivă spre poartă.
Dacă mingea a fost pierdută printr-o aruncare pe lângă poartă, replierea în apărare se poate face printr-o alergare ceva mai înceată. Nu se recomandă folosirea abuzivă a alergării cu spatele în retragerea spre poarta proprie, fiind mai obositoare ca alergarea normală.
Rămânerea unor jucători în vecinătatea semicercului advers în speranța interceptării mingii nu e justificată, deoarece echipele bune posedă suficiente mijloace tehnico-tactice de aducere a mingii în atac astfel că, de obicei, echipa ai cărei jucători încearcă să realizeze o intercepție e surprinsă în inferioritate numerică.
Acoperirea brațului de aruncare
Despre această regulă tactică am mai amintit și la marcajul adversarului. Subliniem încă o dată necesitatea ocupării unei poziții pe teren în funcție de brațul de aruncare al adversarului. Datorită distanței mici dintre adversar și poartă, acesta poate arunca prin surprindere și înscrie. Dacă apărătorul este plasat pe partea brațului de aruncare al adversarului, va putea bloca mai ușor mingea, colaborând prin aceasta și cu portarul, care prevede cu mai multă precizie colțul porții în care atacantul blocat va mai putea arunca.
Atacarea adversarului cu mingea
Atacantul poate conduce sau mânuiește mingea în zona de teren din fața porții, în locuri din care se poate înscrie, trebuie imediat atacat și stânjenit. Lui nu trebuie să i se dea timp pentru pregătirea aruncării sau pentru trimiterea nestingherită a pasei coechipierului aflat în cea mai bună poziție de aruncare. În urma unui atac prompt al apărătorului, atacantul își va concentra atenția asupra păstrării mingii și va pierde din vedere manevrele tectice ale coechipierilor.
Folosirea corpului în atacarea adversarului
Jocul cu corpul în atacarea adversarului este de cea mai mare importanță pentru împiedicareacirculației jucătorilor, pentru închiderea pătrunderilor și pentru evitarea blocajelor.
Atacarea adversarului cu corpul este regulamentară dacă se face cu pieptul, fără folosirea brațelor sau a mâinilor. Apărătorul trebuie să încerce să descopere din timp mișcările adversarului și să se plaseze, dacă momentul tactic permite, în direcția adversarulu, închizândui drumul. Atacantul va fi obligat să-l ocolească pe apărător. Prin aceasta el întârzie în circulația sa, ceea ce ănseamnă un nou avantaj pentru echipa în apărare.
Atacarea hotărâtă a celui mai periculos atacant față de poartă
Sunt situații când apărarea este surprinsă ăn inferioritate numerică sau când din cauza unor combinații reușite s-a realizat un raport supranumeric de 2:1 în favoarea atacanților. În astfel de cazuri este mai bine să fie lăsat să arunce la poartă jucătorul aflat pe o poziție mai laterală decât cel din centru, deoarece cu cât unghiul de aruncare este mai mic, cu atât mai mari sunt șansele portarului de apăra. Din acest motiv se recomandă atacarea hotărâtă a adversarului care deține o poziție centrală pentru a-l determina să paseze lateral unde sunt șanse mai mari de apărare.
Blocarea aruncărilor la poartă
Din punct de vedere tactic apărătorului i se cere să facă distincție între fenta de aruncare la poartă și aruncarea propriu-zisă, pe care o va bloca. El va intervenii în mod decisiv numai atunci când mișcările de aruncare la poartă au fost declanșate. Apărătorii cu experiență reușesc să inducă în eroare pe atacanți lăsân în mod premeditat un culoar de aruncare. Atacantul e ispitit astfel să arunce și e blocat în ultimul moment de apărătorul sau apărătorii care au pândit această clipă.
Tactica colectivă în apărare
Tactica colectivă în apărare reprezintă principiile și regulile după care se desfășoară acțiunile de colaborare dintre doi sau mai mulți apărători în vederea stânjenirii și opririi acțiunilor de atac ale adversarilor.
De îndată ce mingea intră în stăpânirea echipei adverse, toți jucătorii trebuie să treacă pe poziții de apărare și să lupte din răsputeri pentru evitarea primirii uniu gol, folosind pentru aceasta toată gama procedeelor tehnice, toate acțiunile tactice individuale și colective, mobilizându-și prin voință întreaga capacitate fizică a organismului.
Spiritul de echipă se manifestă și ăn jocul de apărare, prin colaborarea și întrajutorarea dintre coechipieri.
Aplicarea unei tactici colective presupune pe lângă o bună pregătire și o îndelungată experiență. Prin muncă metodică, prin predarea sistematică de către antrenor a mijloacelor tactice de bază și însușirea lor de jucători în antrenamente și jocuri, prin analiza competentă a jocului apărării se poate grăbii procesul de formare a apărătorilor în vederea aplicării cu succes a unui sistem de joc în apărare. Neglijarea muncii de instruire a apărării colective frânează procesul de creștere valorică a echipei. Performanțele unei echipe care prezintă nesiguranță sau fisuri în jocul apărării nu vor putea fi decât medii, oricât de valoros ar fi atacul. Lozinca “cea mai bună apărare este atacul” nu se poate aplica decât în proporție de 50 % în jocul de handbal, în care o echipă are nevoie și de un atac bun și de o apărare bună.
Mijloacele tacticii colective în apărare
Acțiunilor colective de atac atît de repezi, variate și surprinzătoare nu li se poate face față numai prin acțiunile individuale ale apărătorilor oricât de perfecte ar fi ele. Jucătorilor li se cere să realizeze un joc colectiv de apărare, în cadrul căruia să-și canalizeze acțiunile lor individuale spre realizarea unui joc de ansamblu bazat pe ajutor reciproc și spirit de colaborare.
■ Schimbul de oameni în apărare
Schimbul de oameni în apărare este o acțiune tactică colectivă executată de doi sau succesiv de mai mulți apărători, care își are aplicativitatea atât în apărarea pe zonă, cât și în apărarea om la om.
■ Alunecarea
Alunecarea este o acțiune tactică colectivă de apărare făcută cu scopul evitării blocajelor. Are aplicativitate mai ales în apărarea om la om și în unele faze ale apărării pe zonă sau combinate. Pentru ca alunecările să reușească trebuie să existe o bună înțelegere între apărători. Respectarea unor reguli tactice va asigura eficiența alunecărilor și va evita prinderea apărătorilor în blocaj. Se va avea în vedere ca apărătorului care marchează adversarul cu mingea să i se acorde prioritate de trecere, el va opune o rezistență corporală adversarului direct, pentru ca acesta să nu poată pătrunde spre poartă.
Învățarea schimbului de oameni și a alunecării se face cu ajutorul explicației și demonstrației practice pe teren. Pentru deprinderea atacării omului cu mingea și apoi pentru învățarea schimbului de oameni sau a alunecărilor se va lucra pe grupe de doi atacanți care acționează împotriva a doi apărători. După aceea sa vor exersa aceste acțiuni împotriva unui grup de trei atacanți care circulă în “opt”. Pe urmă se vor aplica în cadrul jocurilor de școală, perfecționarea cerând mult studiu și repetare.
■ Apărarea aruncărilor libere
Aruncările libere care se execută din apropierea semicercului de la 9 metri obligă apărătorii să constituie un “zid” de apărare al porții, în colaborare cu portarul. Zidul este format din 2,3 dintre cei mai înalți jucători ai echipei, care se interpun ținând brațele sus între aruncător și poarta proprie. Se recomandă ca zidul să se plaseze astfel, încât să acopere colțul porții din partea brațului de aruncare. Zidul va acoperii fie colțul scurt fie cel lung. Apărătorii care nu iau parte la formarea zidului se retrag pe semicerc plasându-se astfel, încât fiecare să aibă în fața sa câte un atacant.
■ Așezarea apărătorilor la aruncările de pedeapsă
Sunt frecvente cazurile cân o aruncare de la 7 metri este respinsă de portar sau de una din barele porții. Echipa din apărare trebuie să-și ia toate măsurile de prevedere pentru ca mingea revenită în teren să fie recuperată. Pentru aceasta patru jucători vor sta în apropierea semicercului de 9 metri, încercând să recupereze mingea respinsă în teren, în lupta cu atacanții adverși. Alți doi jucători se vor plasa pe nesimțite spre centrul terenului, transformându-se, odetă cu intrarea în posesia mingii, vârfuri de contraatac.
■ Colaborarea apărătorilor cu portarul
Apărătorul trebuie să se conducă mereu după regula care prevede marcarea adversarului pe partea brațului de aruncare. Ea stă și la baza colaborării dintre apărător și portar. Prin acoperirea brașului de aruncare, portarul va ști din timp în ce parte a porții se poate aștepta la o aruncare. Apărătorul răspunde de colțul brațului de aruncare. În această parte a porții nu trebuie să ajungă mingi puternice, ci numai cele aruncate cu boltă sau atinse da brațele apărătorului, care și-au pierdut din viteza de zbor. Datoria portarului este să intervină prompt și să le prindă.
Apărătorul este dator să depună toate eforturile pentru blocarea aruncărilor la poartă pe lângă șold, pe lângă genunchi sau prin evitare, deoarece portarul poate fi surprins de mingile aruncate cu aceste procedee.
■ Portarul și doi apărători
Uneori se întâmplă ca doi apărători care se găsesc unul lângă altul sau unul în urma celuilalt să intervină în același timp pentru blocarea mingii. Dacă apărătorii aflați unul lângă celălalt se apropie și blochează minge îndreptând brațele în traiectoria ei, există mari șanse ca golul să fie evitat. Portarul va fi atent la mingile care pot ricoșa din blocajul apărătorilor în direcții neprevăzute.
Dacă apărătorii sunt plasați în adâncime unul față de celălalt, cel din față va bloca sus, iar cel din spate se va preocupa în mod deosebit de blocarea mingilor aruncate pe joi.
2. 4. Fazele apărării
Prin analogie cu fazele atacului, deosebim și în jocul de apărare patru faze:
FAZA I – replierea;
FAZA II –zona temporară;
FAZA III – organizarea;
FAZA IV – jocul de apărare în sistem.
2.4.1. Faza I a apărării – REPLIEREA
Încă din timpul construirii atacului, jucătorii echipei respective sunt preocupați de asigurarea echilibrului defensiv pe care-l realizează prin mișcarea de retragere tactică a interului și extremei care se află mai departe de minge.
De îndată se atacanții au pierdut mingea, jucătorii echipei respective sunt obligați să se replieze în apărare, în timpul replierii, apărătorii trebuie să urmărească deplasarea adversarilor, direcția lor de alergare, modul în care transportă mingea în atac pentru a se orienta din timp asupra locului unde vor încerca pătrunderea decisivă spre poartă.
În cazul în care după pierderea mingii se constată că există condițiile declanșării unui contraatac sau contraatac susținut, jucătorii se repliază în apărare în cea mai mare viteză, deplasându-se pe drumul cel mai scurt care-i unește cu propriul semicerc, fără să țină seama de repartizarea posturilor în apărare.
În situațiile în care mingea a fost pierdută datorită aruncărilor la poartă nereușite și se constată că recuperarea acesteia de către portar durează un timp oarecare, replierea în apărare se poate face cu viteza corespunzătoare situației date, astfel ca fiecare jucător să-și ocupe postul în apărare.
2.4.2. Faza a II – a a apărării – ZONA TEMPORARĂ
Jucătorii nu se pot replia întotdeauna în formație completă sau nu pot revenii pe posturile respective din cauza crizei de timp, provocate de repeziciunea cu care adversarii au declanșat contraatacul. Ei trebuie să întreprindă o serie de măsuri pentru a întârzia apariția fazei de finalizare. De aceea, primii jucători repliați în apărare se așează obligatoriu, la mijlocul semicercului de 6 metri, iar următorii jucători, de o parte și de alta a dispozitivului astfel format. Deci zona temporară poate fi formată în două feluri:
■ dintr-un număr redus de jucători;
■ din șase jucători, dar care din criză de timp nu și-au ocupat posturile din dispozitivul de apărare.
2.4.3. Faza a III – a apărării – ORGANIZAREA
Desigur că randamentul echipei aflate în apărare este mai mare dacă jucătorii se află pe posturile lor și acționează în zona de teren care le-a fost repertzată. De aceea, apărătorii aflați pe alte posturi în timpul zonei temporare se străduiesc să revină pe posturile lor de bază. Acest lucru se realizează în faza a III –a a apărării denumită și organizarea și anume în două feluri: în timpul acțiunilor de apărare, deci în plină activitate defensivă și la întreruperea jocului de către arbitru.
Instruirea fazei de organizare a apărării nu ridică probleme dificile din punct de vedere metodic. Antrenorul trebuie să insiste asupra pregătirii teoretice a jucătorilor. El va organiza de asemenea exerciții speciale în timpul lecțiilor de antrenament, în care replierea în apărare să se facă pe posturi diferite și apoi să se încerce rezolvarea organizării apărării în timpul fazelor de joc sau a întreruperii jocului de către arbitru.
2.4.4. Faza a IV – a a apărări – JOCUL DE APĂRARE ÎN SISTEM
Apărarea împotriva unui sistem de atac trebuie să reunească forțele tehnico-tactice, fizice și psihice ale tuturor jucătorilor și să le valorifice în cadrul unui sistem defensiv care să se desfășoare după toate regulile și principiile tehnice și cu colaborarea perfectă a tuturor apărătorilor. Apărarea în sistem trebuie să se desfășoare cu precizia unui ceasornic fiecare jucător fiind o rotiță fără a cărui funcționare, bunul mers al ansamblului nu ar mai funcționa. Numai un angajament fizic și psihic total din partea apărătorilor angrenați într-un sistem precis de joc poate da forță echipei și garanție pentru succesul final.
2.5. Sistemul de apărare pe zonă 5+1
Descrie faza de aparare in care cei 5 aparatori trebuie sa colaboreze cu flotantul care poate fi om la om , strict , la supraveghere sau la interceptie.
2.5.1. Sistemele de joc în apărare
Sistemul de joc reprezintă forma generală de organizare a acțiunilor jucătorilor în apărare prin stabilirea de sarcini precise și de principii de acționare și colaborare în cadrul unui dispozitiv prestabilit. În etapa actuală de dezvoltare a handbalului se folosesc pe scară largă sistemele de apărare pe zonă și cele de apărare combinată. Există momente în joc când aplicarea sistemului de apărare om la om își găsește pe deplin justificarea datorită eficacității sale în momentul dat. Fiecare sistem de apărare și fiecare variantă prezintă avantaje și dezavantajă. Nu există un sistem de apărare fără cusur. Cel mai bun sistem de apărare este acela care corespunde pregătirii fizice, tehnico-tactice și morel-volitive a jucătorilor.
În apărare nu se poate acționa în mod improvizat. Toate principiile și regulile tactice aparținând sistemului de apărare respectiv trebuie să fie aplicate cu consecvență și exactitate. Neglijarea chiar și a celei mai simple reguli tactice de apărare poate duce la primirea golurilor. Aceasta ne determină să insistăm asupra necesității studierii și însușirii a tuturor acțiunilor tactice individuale și colective și a aplicării lor în joc cu cel mai mare simț de răspundere de către tiți jucătorii.
Există mai multe sisteme de apărare și anume:
■ sistemul de apărare cu șase jucători într-o linie;
■ sistemul de apărare pe zonă 5+1;
■ sistemul de apărare pe zonă 4+2;
■ sistemul de apărare pe zonă 3+3.
De altfel, mai sunt și:
■ apărarea om la om;
■ apărarea combinată;
■ apărarea în situații speciale.
2.5.2. Sistemul de apărare pe zonă 5+1
Învățarea unui sistem de apărare este strâns legată de învățarea și perfecționarea tuturor procedeelor tehnice, a acțiunii tactice individuale și a mijloacelor specifice jocului de apărare. La acestea se mai adaugă și îmbunătățirea continuă a pregătirii fizice generale și specifice la nivelul cerințelor practicării unui joc de apărare eficient și regulamentar.
Metodele pentru învățarea apărării sunt următoarele:
■ explicarea așezării jucătorilor pe teren, a rolului, sarcinilor și zonei lor de acțiune;
■ ilustrarea principalelor acțiuni individuale și colective care intră în construirea unui sistem de apărare;
■ explicarea mecanismului de funcționare a sistemului de apărare;
■ observarea și analizarea jocului altor echipe mai bune, al căror sistem de apărare poate fi luat drept model;
■ folosirea materialelor intuitive, ca: fotografii, chinograme, filme, înregistrări pe video etc.;
■ exersarea practică a mijloacelor concrete de pregătire tactică colectivă;
■ exersarea acțiunilor individuale și colective care nu sunt bine însușite de către unul sau mai mulți apărători.
Jocul colectiv de apărare se poate perfecționa folosind următoarele exerciții, verificate în practica handbalului nostru de performanță:
■ joc la o poartă, în cadrul căruia atacanții au voie să paseze mingea numai prin fața apărării, pentru ca apărătorii să se obișnuiască cu mișcarea de translație. Infiltrarea pivoților nu este admisă, în schimb nu se permite atacanților să arunce la poartă de la distanță, pentru ca apărătorii să poată exersa blocarea aruncărilor;
■ joc la o poartă, în care numărul atacanților și al apărătorilor să fie egal sau, pe rând, în inferioritate numerică;
■ joc la o poartă, pentru verificarea marcajului care se aplică pivoților;
■ joc la o poartă, cu temă sau liber.
În cadrul sistemului de apărare pe zonă 5+1, jucătorii se așează pe teren ca în figura nr. 1. Cinci jucători sunt plasați pe semicercul de la 6m, și anume: apărătorii laterali 2 și 6, apărătorii intermediari 3 și 5, iar în mijloc apărătorul central 4. În fața acestei linii de apărători, pe semicercul de la 9m, se află zburătorul 7. Jucătorii acționează pe teren așa cum indică săgețile din figură. Apărătorii de la semicerc respectă aceleași reguli și principii tactice ca la sistemul de șase apărători în linie, cu excepția apărătorului central care, prin plasamentul său, are sarcina de a împiedica adversarii să arunce la poartă de la distanță, din zona centrală a terenului. Prin mișcarea sa laterală, el împiedică și pătrunderea centrului și chiar a interilor spre poartă, iar prin deplasarea oblică înapoi, acoperă culoarele prin care adversaii pot angaja pivotul. El trebuie să acorde ajutor apărătorilor intermediari, dublându-i când aceștia ies la adversaii lor direcți, colaborând și la închiderea pătrunderilor spre poartă. Tot zburătorului îi revine sarcina de a-l ataca pe conducătorul de joc advers, pentru ca acesta să nu poată arunca la poartă și să nu poată iniția și conduce în bune condiții atacul. Postul de apărător central se încredințează celui mai bun apărător al echipei, în jurul căruia gravitează întregul sistem defensiv. El trebuie să aibă o bună experiență de joc, să poată dirija activitatea coechipierilor și să marcheze bine pivotul.
Apărătorii intermediari au cea mai grea sarcină în cadrul acestui sistem. În fața lor acționează aruncătorii la poartă de la distanță, ceea ce presupune măsuri foarte severe de marcaj atent, de supraveghere sau de ieșire oportună în față, în vederea atacării posesorului mingii. În același timp, în zona lor de apărare se plasează și pivotul sau pivoții adverși. În momentul în care apărătorii intermediari ies la adversarii lor, pivoții trebuie preluați și marcați de coechipieri, pentru a nu putea fi angajați la semicerc. Activitatea lor în apărare poate fi asemănată cu cea a două pistoane: când unul urcă spre semicercul de la 9m, celălalt se retrage în zonă și invers.
Iată cum funcționează acest sistem. Să presupunem că mingea este pasată interului drept (figura 2). Apărătorul intermediar stâng 3 iese în față, stânjenind jocul interului advers. Apărătorul central 4 se deplasează lateral pentru a prelua pivotul, fiind ajutat în această acțiune de acoperire și de deplasare spre dreapta apărătorului lateral 2. Apărătorii 5 și 6 se deplasează și ei puțin către stânga pentru a micșora spațiile de pătrundere. Zburătorul 7 se deplasează oblic înapoi spre stânga și îl dublează pe apărătorul intermediar stâng.
În situația în care interul drept pasează mingea centrului, zburătorul revine în fața acestuia și-l marchează strict atâta timp cât există pericolul unei aruncări la poartă sau al unei pase de angajare la semicerc ca în figura 3. Apărătorul intermediar stâng 3 se retrage pe semicerc, în spatele zburătorului. Ceilalți jucători nu-și schimbă prea mult poziția în teren dacă deplasarea sau circulația adversarilor nu impune un asemenea lucru.
Dacă conducătorul de joc pasează mingea interului stâng, atunci lucrurile se petrec ca în figura 4. Apărătorul intermediar drept, 5, iese în față la adversarul tău. Apărătorul central face o mișcare de translație spre dreapta, în vederea micșorării spațiului creat. Zburătorul se retrage oblic înapoi, așa cum arată săgeata, pentru a-l dubla pe apărătorul intermediar. Dacă mingea este pasată extremei din stânga atacului, atunci apărătorul lateral dreapta, 6, se deplasează rapid pe poziția corespunzătoare de apărare, marcându-și adversarul direct prin supraveghere sau atacându- l decisiv, dacă acesta intenționează să pătrundă spre poartă pentru a arunca. Apărătorul intermediar se retrage oblic spre dreapta, astfel încât să poată închide o eventuală pătrundere spre interior a extremei.
Dacă pivotul încearcă să se demarce pe semicerc, este preluat, în principiu, de apărătorul central și predat apărătorilor intermediari, numai în cazul în care aceștia se află pe semicerc. Dacă unul din apărătorii intermediari iese în față, atunci apărătorul îl conduce pe pivot de la celălalt apărător intermediar și până la apărătorul lateral din partea intermediarului ieșit în față.
Apărarea 5+1 devine vulnerabilă prin infiltrarea în dreptul apărătorilor intermediari a doi pivoți. În această situație, ieșirea la omul cu mingea trebuie făcută cu multă prudență, pentru ca pivotul să nu fie angajat cu multă ușurință. Apărătorii laterali vor întării în acest caz zonele apărătorilor intermediari, lăsând extremele ceva mai libere.
CAPITOLUL 3.
ORGANIZAREA CERCETĂRII
3. 1. Metode de cercetare
♣ Metoda experimentală
Trăsătura caracteristică a acestei metode constă în aceea că urmărește să verifice o ipoteză în care se presupune un raport între două fenomene.
În experiment, factorul presupus a fi responsabil de modificarea fenomenelor cercetate și care este controlat, manevrat și modificat de către cercetător poartă numele de variabilă independentă. Reacțiile subiectului, performanțele realizate, răspunsurile acestuia reprezintă variabila dependentă. În afara variabilei independente (stimul) și variabilei dependente (răspuns), în cadrul experimentului intervine și variabila intermediară (subiect).
În cadrul cercetării mele am pornit de la ideea că randamentul jucătoarelor în, apărare poate fi îmbunătățit prin folosirea sistemului de apărare pe zonă 5+1, prin programarea precisă a obiectivelor de instruire și alegerea celor mai adecvate mijloace de acționare, pornind de la o planificare, riguros întocmită.(vezi anexa 2, 3).
Perioada de timp în care s-a desfășurat experimentul a fost cuprinsă intre 15 august 2010 și 15 februarie 2011 (vezi graficul periodizării antrenamentului). În planificarea întocmită am pus accent pe stabilirea mijloacelor de acționare. De asamenea în planificare au fost prevăzute două testări: și anume testarea inițială, efectuată imediat după începerea anului școlar 2010-2011, când toate componentele lotului sunt prezente la antrenament, și testarea finală, efectuată la finalul experimentului.
Datele rezultate de la cele două testări au fost centralizte și prelucrate statistic.
Acest experiment a fost efectuat urmărind evoluția unui grup, după introducerea factorului experimental, pe parcursul a șase luni, fiind un experiment de tip constatativ.
♣ Metoda observației
Observația este contemplarea intenționată a unui obiect, document, fenomen sau proces. Cunoașterea științifică a unei realități prin contemplare intenționată și metodică este condiționată de prelucrarea prin rațiune a datelor obținute.
Observația, ca proces psihic de cunoaștere activă, intenționată, planificată, sistematică, are la bază un sistem de date de referință, furnizate de experiență și în general de știință. Ea se aplică unui anumit domeniu, ale cărui date, documente sau fenomene dorește să le cunoască, să le descrie, ordoneze, clasifice, cuantifice, caracterizeze etc., pentru a stabilii ce este deosebit între ele, în ce relații sunt cu altele, ce le provocă și ce efecte au asupra lor. Din acest complex de rezultate ale observației se nasc noi înțelesuri, explicații sau numai ipoteze care urmează a fi verificate și prin alte matode.
În cadrul acestui experiment, am încercat să observ și să-mi notez cât mai multe date, despre cum își îndeplinesc sarcinile date jucătoarele.
Am înregistrat date privind:
■ felul în care reacționează elevele la sarcinile propuse;
■ modul în care rezolvă situația dată;
■ reacțiile subiectului la propriul comportament, la randamentul său, la succes sau eșec;
■ atitudini, opinii, exprimate de subiecte.
♣ Ancheta
Metodele de anchetă au dobândit în ultimii ani un prestigiu deosebit, datorită mai ales dezvoltării investigației din domeniul științelor sociale și ale educației.
Recurgera la metoda anchetei din partea cercetătorilor din domeniul educației fizice și sportului este determinată, în principal, de caracteristicile domeniuli și temei. Problemele cu caracter pshologic, sociologic sau pedagogic, se pretează la investigare și prin aceste metode. Uneori se apelează la chestionare sau interviu și în probleme cu caracter tehnic-metodic, experimental, pentru completarea datelor și mai ales pentru înțelegerea unor factori subiectivi nedezvăluiți prin celelalte metode și tehnici.
Chestionarul pe care l-am conceput pentru acest experiment, oferă informații referitoare la gradul de cunoaștere a sistemelor de apărare om la om și pe zonă 5+1 de către jucătoarele echipei de handbal a Liceului cu Program Sportiv, înainte și după finalul experimentului.
Structura chestionarului este:
1. Ști care este diferența dintre sistemul de apărare om la om și cel pe zonă? Dacă da, care?
2. Ști care este locul tău în teren? Dar al colegelor tale, în cadrul apărării pe zonă 5+1? Dacă da, care?
♣ Indicatori statistici
Metoda statistică, ca metodă de prelucrare și interpretare, a devenit indispensabilă oricărei cercetări. Calculul statistic, pe baza căruia se pot trage foarte multe concluzii, caută să desprindă, din studiul fenomenelor individuale, semnificațiile general valabile.
Folosind tehnici și metode specifice statisticii, am calculat o serie de măsuri ale tendinței centrale, dispersiei, abaterii standard, coeficienților de variabilitate, indici de semnificație.
3.2. Metode de instruire folosite în antrenamentul apărătorului
Procesul de învățare presupune o serie de metode referitoare atât la acțiunile antrenorului (metode de predare), cât și la acțiunile sportivului de însușire a elementelor tehnico-tactice supuse învățării (metoda de învățare). După cum procesul de învățare se află într-o strânsă corelație cu cel de însușire a conținutului predării, tot așa și metodele utilizate păstrează aceeași interdependență și influențare reciprocă, fiind considerate și interpretate sub denumirea comună de metode de instruire.
Metodele de instruire reprezintă căile și modul de organizare a muncii și a materialului supus învățării, folosite de antrenor în vederea însușirii active și conștiente de către sportiv a deprinderilor, priceperilor și cunoștințelor necesare practicării unui joc sportiv.
În cadrul fiecărei metode pot fi distinde mai multe moduri diferențiate de influențare a randamentului subiecților, modalități de lucru particularizate, reprezentate de procedeele metodice, între acestea și metode există interrelații, iar în ansamblu formează sistemul modalităților de acționare în cadrul procesului de instruire.
Utilizarea metodelor și procedeelor metodice în instruire trebuie să țină seama de anumite cerințe de ordin general:
■ să cuprindă particularități de vârstă, sex și individuale ale sportivilor cu care lucrează;
■ să fie în strânsă legătură cu sarcinile urmărite;
■ alegerea metodelor de instruire să țină seama de particularitățile profesorului sau antrenorului.
Principalele metode de însușire sunt:
▪ Explicația
Cuprinde descrierea procedeelor tehnice și tactice supuse învățării. Ea se adresează celui de-al doilea sistem de semnalizare, având un important rol în conștientizarea sportivilor.
Pentru a fi cât mai eficientă explicația trebuie să se caracterizeze prin:
■ precizie;
■ conciziune;
■ claritate (inteligibilitate);
■ emoționalitate.
În acest mod explicația va contribui la o corectă organizare a observației conținutului predării.
▪ Demonstrația
Constă în executarea de către antrenor sau de către un apărător mai bun a procedeului tehnic sau tactic ce urmează a fi însușit și se adresează primului sistem de semnalizare. Prin demonstrație se urmărește formarea în creierul sportivului a unei reprezentări corecte a actului motric specific procedeului ce se învață; eficiența îi crește atunci când este folosită în combinație cu explicația. Referitor la relația dintre aceste două metode, trebuie amintit că explicația precede de cele mai multe ori demonstrația.
▪ Observarea
Este utilizată pentru dezvoltarea capacității de sesizare a punctelor esențiale ale execuției corecte, în vederea lărgirii continue a cunoștințelor sportivului.
▪ Exersarea și repetarea
Acestea îl privesc în special pe sportiv. Din punct de vedere al mijloacelor, exersarea și repetarea sunt foarte asemănătoare, diferențierea constând în scopul în care sunt utilizate.
Dacă procedeul ce se învață nu este cunoscut de sportiv, el va fi exersat, iar dacă a fost deprins va fi repetat.
Ambele metode constă în executarea succesivă a unui procedeu tehnic sau tactic, în vederea învățării sau perfecționării.
Învățarea trebuie să înceapă prin execuții în condiții ușoare, într-un tempo mai lent, dar ritm corect. Se continuă cu exerciții în condiții optime și tempo caracteristic procedeului de joc, trecându-se apoi la execuții în condiții îngreunate și într-un tempo rapid în condiții de luptă cu adversarul, de formă maximă etc. Perfecționarea presupune schimbarea permanentă a condițiilor de execuție, procedeul fiind același, schimbare ce reclamă intervenția și dezvoltarea tot mai accentuată a gândirii tactice.
Metodele demonstrației, exersării și repetării (chiar și explicația) pot fi utilizate în procesul de instruire sub două forme: globală (totală, integrală) și parțială (analitică, fragmentară).
1. Forma globală este o acțiune de joc care poate fi demonstrată, exersată și repetată în joc.
2. Forma parțială este o acțiune de joc care poate fi demonstrată, exersată și repetată (deci învățată și perfecționată) izolat de condițiile de joc.
În cadrul utilizării formei parțiale, ordinea în care se învață elementele constitutive ale procedeului tehnic nu este întotdeauna aceeași, multe putând fi învățate începând cu partea finală, apoi atașându-se succesiv fragmentele care o preced, încheindu-se cu partea inițială.
În utilizarea metodelor exersării, de o deosebită importanță este modul de corectare a greșelilor de execuție, antrenorului revenindu-i sarcina de a folosi metodologia adecvată pentru a obține randamentul scontat. Dintre indicațiile metodice importante se desprind următoarele:
■ stabilirea greșelii principale de execuție;
■ întreruperea execuției când greșeala este generalizată la majoritatea executanților;
■ analiza cauzelor greșelii;
■ explicarea și demonstrarea execuției corecte;
■ corectarea poziției segmentelor sau mișcării segmentelor;
■ sublinierea momentelor cheie în execuție;
■ utilizarea filmării execuțiilor, fotografierii sau lucrului în oglindă.
▪ Verificarea și aprecierea
Aceste metode sunt prezentate cel mai frecvent de normele și probele de control, meciuri de verificare, analiza randamentului sportivilor în competiții.
3.2.1. Mijloace specifice utilzate în pregătire
Complxitatea și variabilitatea jocului de handbal sunt determinate de multitudinea factorilor implicați în conținutul de acțiuni, în structura sa și în substratul biologic al efortului specific. Dată fiind această această multitudine de aspecte regăsite în joc și mijloacele utilizate, în direcția unei bune pregătiri, ele vor avea atributul multilateralității. Selecționarea din acest bogat arsenal de mijloace numai al celor care asigură maximă eficiență, constituie o preocupare cu importanță decisivă în randamentul instruirii.
În selecționarea mijloacelor specifice am avut în vedere următoarea orientare metodică:
■ mijloacele selecționate să fie incluse în sistemul de pregătire;
■ să cuprindă mijloace pentru pregătirea ansamblului acțiunii de joc, dar și pentru aspectele dominante din cadrul componentelor acesteia;
■ să țină seama de stadiul de instruire, de cerințele fiecărei componente și de succesiunea logică a învățării.
Pentru alegerea mijloacelor și organizarea exersării am avut în vedere următoarele reguli metodice:
■ să prevină formarea unor greșeli de tehnică sau tactică individuală;
■ să permită încadrarea în acțiuni complexe;
■ să respecte cerințele regulamentului;
■ să permită încadrarea în fazele de joc;
■ să fie grupate pe momentele, operațiile din învățarea fiecărei acțiuni.
Pentru acțiuni colective:
► să permită îmbinarea exersării în formația completă, cu exersarea pe cupluri;
► să fie încadrate în modelul de joc al echipei;
► să permită structurarea lor conform situațiilor fundamentale ale jocului.
Pentru apărare, am folosit următoarele modele cu succesiuni ale fazelor de apărare:
Ex. 1. Deplasări în zonă folosind pași adăugați, cu inițiativă individuală sau ca răspuns la mișcarea în teren a unui atacant, starturi și deplasări spre poarta opusă, urmate de întoarceri și revenire rapidă în apărare (figura 1).
Ex. 2. Patru jucători în atac efectuează mișcări în teren; la semnal se repliază în mare viteză până la propriul spațiu de poartă și încep deplasările laterale în zonă; apoi ieșirile din zonă până la 9m combină translația cu elasticitatea zonei (figura 2).
Ex. 3. Trei grupe a patru jucători, una se află în apărare și două în atac. Jucătorii unei grupe din atac au o minge pe care o pasează între ei, apoi portarului. Din acest moment începe exercițiul: jucătorii grupei care au avut mingea se repliază. Portarul aruncă mingea jucătorilor celeilalte grupe de atacanți, care încep pasarea mingii în potcoavă. Jucătorii grupei care s-a repliat se deplasează lateral în zonă și ies la adversarul direct, când acesta are mingea. Grupa aflată la începutul exercițiului în apărare trece în dispozitiv de atac la aceeași poartă. La semnal, atacanții aflați în posesia mingii o pasează la rândul lor portarului și se repliază în apărare; mingea este lansată celei de-a treia grupe etc (figura 3).
Ex. 4. Replieri cu sarcini suplimentare pe parcursul deplasării în teren și închiderea breșelor zonei (figura 4).
Ex. 5. Replieri cu efectuarea plasamentului corespunzător și marcajul temporar al unor vârfuri statice, reprezentând atacul advers. Când aceasta o pasează unui jucător fix, apărătorii se vor replia la propriul semicerc (figura 5).
Ex. 6. Replieri, plasament, marcaj și efectuarea de către doi atacanți a unor încrucișări, apărătorii executând alunecări (figura 6) sau schimb de locuri (figura 7).
Ex. 7. Replieri până la jumătatea proprie de teren și trecere la apărare om la om. Repartizarea poate fi făcută după regulile: în adâncime, cu răspundere nominală, în cadrul unei zone temporare. În dinamica apărării se pot folosi parțial sau integral mijloace de tactică individuală și colectivă.
Ex. 8. În acest caz, cinci jucători se apără în apropierea spațiului de poartă, iar zburătorul se plasează în fața acestora, pe semicercul de la 9m sau într-o subzonă, din care echipa adversă finalizează cu precădere. Pentru a crea posibilitatea coechipierilor de pe semicerc să-și repartizeze la timp adversarii, zburătorul trebuie să răspundă în permananță de unul din atacanții de la 9m.
Ex. 9. Zburătorii sunt jucători mobili și cu putere de luptă. Pentru a se pregăti, ei se deplasează între jaloane, între interii care-și pasează mingea, sau odată cu mingea pasată, în formație de potcoavă, de către cei cinci jucători. Atunci când mingea ajunge la extremă, zburătorul se poate retrage spre spațiul de poartă.
Ex. 10. Solicitările crescute pentru apărătorul avansat se pot realiza în condițiile în care patru atacanți își pasează mingea după un anumit sistem.
Ex. 11. Repliere, zonă temporară, organizare, așezare în dispozitivul prestabilit, translație, elasticitate și trecerea în apărare pe zona 5+1.
Ex. 12. Replieri și joc la o poartă cu acțiuni de apărare, stimulate după particularitățile imaginate ale unei echipe adverse.
Ex. 13. Replieri și jocuri la o poartă pentru stăpânirea momentelor de trecere de la apărare om la om la o apărare în zonă.
Ex. 14. Pornirea jucătorilor pe contraatac, trecerea rapidă în repliere, apărare în dispozitiv, accentuând jocul bazat pe anticipare, plasament special, inițiativă personală și asumarea unor riscuri.
Ex. 15. Efectuarea unor procedee ale mișcării în teren, într-o jumătate de teren, repliere, apărare, cu accent pe caracterul ei dinamic și activ.
3.2.2. Periodizarea instruirii
Antrenamentul apărării colective sau individuale se desfășoară pe parcursul întregului an. În ceea ce privește intensitatea și conținutul, el suferă modificări. Sistemul competițional și obiectivele de performanță în special sunt acelea care determină împărțirea anului în perioade.
Fiecare perioadă are sarcinile, obiectivele și mijloacele specifice. Teoretic, pe ansamblul anului se planifică patru perioade:
■ pregătitoare;
■ precompetițională;
■ competițională;
■ de tranziție.
În practică, există câte două astfel de perioade în fiecare an în funcție de activitatea în sală și în aer liber și de sistemul competițional divizionar de tip turneu. Sistemul competițional determină și faptul că anul sportiv nu coincide întotdeauna cu cel calendaristic.
Să vedem însă care sunt caracteristicile fiecărei perioade.
A. PERIOADA PREGĂTITOARE
În această perioadă se pun bazele generale ale pregătirii, printr-o muncă intensă. Ponderea efortului cade pe volumul de lucru, o cantitate uriașă de muncă. Îerioada pregătitoare durează aproximativ o lună și jumătate. Acum se atacă în mod egal și masiv toți factorii antrenamentului, căutând să cuprindem într-un număr foarte mare și variat de exerciții toată gama tehnicii și tacticii și toate calitățile motrice.
În funcție de specificul efortului în handbal, în această perioadă au fost stabilite următoarele obiective:
1. Dezvoltarea rezistenței generale.
2. Dezvoltarea forței generale și perfecționarea dezvoltării fizice
3. Dezvoltarea rezistenței generale cuplată cu creșterea forței generale
4. Menținerea tehnicii însușite anterior
1. Dezvoltarea rezistenței generale
Va fi realizată prin exerciții în care volumul efortului va fi mare, iar intensitatea moderată și mare. Vor fi utilizate alergările de durată pe teren variat, sărituri cu coarda etc.
2. Dezvoltarea forței generale și perfecționarea dezvoltării fizice
Au ca principale mijloace de realizare: exerciții în circuit, exerciții cu îngreunări, toate acestea fiind combinate cu exerciții pentru dezvoltarea mobilității. Se va urmări dezvoltarea forței la nivelul membrelor superioare, ale centurii scapulo-humerale, ale trunchiului (abdomen, spate) și ale membrelor inferioare. Din numărul mare de exerciții pentru dezvoltarea forței generale se utilizează atât cele fără obiecte, cât și cele cu obiecte ( mingi medicinale, haltere, saci cu nisip). În cadrul exercițiilor se folosesc aparate ajutătoare: spaliere, bănci de gimnastică și mediul ambiant (nisip, apă, deal, vale, zăpadă etc.).
3. Dezvoltarea rezistenței generale cuplată cu creșterea forței generale
Este vorba de forță în regim de rezistență, obiectiv ce poate fi realizat prin utilizarea unor mijloace cu încărcătură medie și volum mare. Din această categorie fac parte: circuitele, jocuri sportive (fotbal, baschet, handbal), exerciții de atletism (pentasalt, decasalt etc.). Exercițiile se pot efectua pe perechi sau cu îngreunări.
4. Menținerea tehnicii însușite anterior
Poate fi rezolvată prin exerciții de relaxare combinate cu cele de forță-rezistență; în acest sens se folosesc exerciții scurte, puține și cunoscute (exerciții din cadrul perfecționării poziției fundamentale).
B. PERIOADA PRECOMPETIȚIONALĂ
În această perioadă, volumul de muncă scade, intensitatea crescând proporțional. Aici munca se orientează spre pregătirea corectă de joc, iar mijloacele se selecționează din cele speciale, axate pe cerințele imediate ale competiției. Sarcina de bază a acestei perioade este atingerea formei sportive.
Obiectivele acestei perioade sunt:
1. Dezvoltarea vitezei de reacție
2. Dezvoltarea vitezei de execuție
3. Dezvoltarea vitezei de repetiție
4. Perfecționarea detentei (cuplul forță-viteză)
5. Integrarea tehnicii cu detenta recent perfecționată
6. Dezvoltarea rezistenței în regim de forță
7. Dezvoltarea vitezei de deplasare
8. Perfecționarea rezistenței în regim de viteză
9. Perfecționarea rezistenței în regim de detentă
10. Perfecționarea rezistenței în regim de tehnică, executată în viteză
11. Perfecționarea rezistenței în regim de tehnică, executată în viteză și detentă maximă
12. Perfecționarea rezistenței în regim de joc
13. Perfecționarea rezistenței în regim de jocuri repetate
1. Dezvoltarea vitezei de reacție
Constituie unul dintre cele mai importante obiective ce trebuie realizate în această perioadă. Viteza de reacție se dezvoltă prin utilizarea unor exerciții scurte, efectuate la semnale optice sau auditive, cu număr mare de repetări. Exercițiile vor consta la început din repetarea fazelor inițiale ale unor procedee tehnice (repetarea poziției fundamentale din diferite poziții de start, deplasare cu fandări sau sărituri, starturi și alergări pe distanțe scurte, schimbări de direcție etc.).
2. Dezvoltarea vitezei de execuție
Este strâns legată de dezvoltarea vitezei de reacție pentru că exercițiile se execută în viteză maximă. În prima parte vor fi folosite exerciții analitice, în serii de 10-20 secunde, cu 30-40 secunde pauză, dintre acestea pot fi utilizate cu eficiență: mișcări de brațe și picioare, flexii și extensii de brațe, trunchi sau picioare, alergări scurte, schimbări de direcție etc.
În partea a doua se execută procedeele tehnice în viteză maximă.
3. Dezvoltarea vitezei de repetiție
Se referă la tehnica executată în tempo constant. Se pune mare accent pe corectitudine și precizie. Sunt folosite serii de exerciții contracronometru, cu pauze de 30-60 secunde.
4. Perfecționarea detentei
Se realizează prin creșterea forței membrelor inferioare și menținerea vitezei de reacție sau de execuție, necesitând integrarea forței în regimul de viteză de execuție.
5. Integrarea tehnicii cu detenta recent perfecționată
Se realizează prin exerciții de tehnică executată cu detentă maximă, dar respectându-se corectitudinea execuției.
Sunt utilizate exerciții ce cuprind sărituri peste banca de gimnastică așezată la distanță.
6. Dezvoltarea rezistenței în regim de forță
Se realizează prin exerciții care se adresează forței în brațe și forței de împingere la nivelul membrelor inferioare. Pot fi utilizate exerciții care cuprind pase cu mingea medicinală (serii lungi), pas săltat, pas sărit, exerciții de deplasare în poziția fundamentală cu fandări și sărituri, tot în serii, cu un număr mare de repetări.
7. Dezvoltarea vitezei de deplasare
Cuprinde deplasarea înainte, lateral și înapoi. Pauzele vor fi mai lungi, de asemenea, se urmărește realizarea unei tehnici corecte de alergare.
8. Perfecționarea rezistenței în regim de viteză
Se realizează prin mijloace ce vor urmări menținerea vitezei de deplasare un timp cât mai lung.
9. Perfecționarea rezistenței în regim de detentă
Se referă la menținerea randamentului constant în executarea procedeelor tehnice care cuprind sărituri cu un număr mare de repetări sau în timp. Sunt folosite exerciții pentru dezvoltarea detentei la care volumul efortului este mare.
10. Perfecționarea rezistenței în regim de tehnică, executată în viteză
Apare din necesitatea de a păstra un randament constant al vitezei de execuție a procedeelor tehnice pe o durată mai lungă. Se realizează prin deplasări în poziție fundamentală în care se va micșora timpul acordat efectuării unui ciclu de mișcări sau nu se va cere un număr mare de repetări într-un timp dat.
11. Perfecționarea rezistenței în regim de tehnică, executată în viteză și detentă maximă
Se realizează prin utilizarea mijloacelor ce aparțin pregătirii tehnice, care se repetă timp mai îndelungat, păstrându-se caracteristicile de viteză, detentă și mai ales corectitudinea.
12. Perfecționarea rezistenței în regim de joc
Are ca principal mijloc de realizare creșterea timpului de joc în care se va urmări randamentul individual, mai ales spre finalul reprizelor.
13. Perfecționarea rezistenței în regim de jocuri repetate
Se realizează prin participarea la mai multe jocuri sau prin participarea la jocuri desfășurate în fiecare zi (sistem turneu). În ultima parte a acestei perioade apar mai multe obiective secundare de pregătire tactică cum sunt: plasament, colaborare cu apărătorii, folosirea tactică a procedeelor tehnice.
C. PERIOADA COMPETIȚIONALĂ
Are ca scop principal participarea la jocurile oficiale ți realizarea obiectivelor de performanță propuse.
Sarcinile principale ale perioadei sunt:
1.Menținerea și desăvârșirea formei sportive.
2. Perfecționarea formei de ansamblu a jocului în funcție de comportarea la meciurile oficiale.
3. Adaptarea și perfecționarea diferitelor procedee și variante tactice în funcție de viitorii adversari.
4. Educarea voinței și ambiției de a câștiga fiecare joc.
În această perioadă numărul și durata antrenamentelor scade ușor.
Pregătirea psihologică, starea nervoasă, gradul de uzură și oboseala sunt determinante în menținerea și desăvârșirea formei spotive a apărătorului.
În această perioadă se lucrează ceva mai puțin cantitativ, dar crește intensitatea. Dacă se sesizază un grad sporit de oboseală, se reduce numărul antrenamentelor și durata lor. În ceea ce privește gradul de intensitate nu recomandăm să se scadă nici în aceste situații. Important este ca între două antrenamente, jucătorul să se refacă complet, mai ales când este vorba de intervalul de la ultimul antrenament până la jocul oficial.
D. PERIOADA DE TRANZIȚIE
Asupra utilității acestei perioade, a conținutului și sarcinilor ei și chiar a denumirii, au fost și sunt încă discuții de ordin teoretic.
Practica pretinde încă ezistența unei perioade sau poate chiar mai multora într- un an, în care jucătorul, fie pur și simplu, să se odihnească, fie să lucreze ceva mai lejer.
Cât de mare ar fi dragostea și pasiunea pentru handbal, există pericolul, să apară fenomenul de plictiseală. Ori, tocmai aceste situații trebuie să le evite cu grijă antrenorul, creând perioade de relaxare.
Sarcinile perioadei de tranziție sunt:
■ scăderea progresivă a intensității și cantității efortului specific;
■ corectarea unor deprinderi greșit însușite și învățarea unor procedee noi;
■ asigurarea repaosului activ sau chiar total;
■ efectuarea tratamentelor medicale prescrise (unde este cazul).
În cazul sportivilor de înaltă performanță, a căror uzură fizică și psihică este mai mare și care au un sezon competițional dur și încărcat, se recomandă repaosul total, sub forma unor concedii în stațiuni de munte sau mare.
În cazul jucătorilor care sunt la începutul carierei, începători sau avansați, se vor folosi mijloace pentru realizarea sarcinilor de perfecționare tehnică.
În antrenamente de intensitate și durată scăzută, se va pune accentul pe corectări tehnice, pe învățarea unor noi procedee, nu prea complicate, pe înlăturarea unor lipsuri constatate.
Se poate ataca și factorul de pregătire fizică în sensul îmbunătățirii anumitor deprinderi motrice.
Mijloacele vor fi variate și vor consta din exerciții chiar și din afara terenului de handbal. Se vor practica sporturile complementare.
În orice caz, perioada de tranziție, trebuie să existe într- o formă sau alta în planificarea antrenamentului anual, ea constituind “supapa de siguranță”, elementul de reglare a efortului fizic și nervos.
3. 3. Condiții metodologice
Experimentul pe care îl are la bază această lucrare s-a desfăsurat, în general, la Liceul cu Program Sportiv , care cuprinde un teren de handbal bituminat cu dimensiunile 40 x 20 metri și o sală de sport cu dimensiunile 40 x 20 metri,cu suprafață din parchet.
Stadionul din apropierea liceului, precum și sala de forță foarte bine utilată, oferă condiții foarte bune pentru realizarea antrenamentelor de pregătire fizică.
Condițiile de igienă și recuperare după efort sunt de asemenea foarte bune, prin existența dusurilor cu apă caldă, a unui bazin de recuperare și unei saune.
3. 4. Etapele cercetării
A. Conturarea problemei ;argument, motivație, eficiență.
B. Conceperea ipotezelor de lucru (respectiv a soluțiilor provizorii ale problemei
de cercetare).
C. Dimensionarea și evaluarea gradului de argumentare a ipotezelor.
D. Aplicația de confirmare sau infirmare a ipotezelor, etapă în care se constată, se colectează date, se inregistrează si se interpretează.
E. Redactarea lucrării de interpretare științifică privită ca un obiectiv al planificării.
F. Formularea concluziilor.
G. Redactarea finală.
3. 5. Sisteme de testare
Pe parcursul desfășurării experimentului s-au făcut două testări:
■ testarea inițială, la sfîrșitul primei etape a perioadei de pregătire, efectuată între 13-19 septembrie 2010;
■ testarea finală, la finalul experimentului, efectuată intre 10-15 februarie 2011.
Sistemul de testare a cuprins următoarele probe de pregătire fizică și specifică:
■ 30m plat cu start din picioare;
■ 30m dribling printre jaloane;
■ deplasare în triunghi;
■ aruncarea mingii de handbal cu elan de 3 pași;
■ testul Cooper;
Rezultatele obținute la testarea inițială ne arată de unde se pleacă în pregătire și observațiile aterioare, direcția în care trebuie să se acționeze mai mult în vederea creșterii indicilor, în special la probele la care se constată deficiențe evidente, pentru obținerea unei mai bune pregătiri și implicit, creșterea competivității echipei, testarea finală oferind răspunsul la eficiența mijloacelor folosite pentru îmbunătățirea pregătirii și de asemenea, date utile pentru pregătirea anului competițional următor.
3. 6. Subiecti
Experimentul desfăsurat a avut la bază un număr de 18 subiecți (fete) din clasele a IX – XI, selecționați începând cu clasa a IX-a respectiv 3 din clasa aIX-a,6 din clasa a X-a și 9 din clasa a XI-a.
În ceea ce privește omogenitatea colectivului după criteriul vârstei, constatăm următoarele: 9 sunt născute în 1993,6 în 1994 și 3 în 1995.
Nu toate componentele echipei au domiciliul stabil în Sebeș,3 dintre ele fiind din Târgu Mureș, 2 Bistrița Nǎsǎud, 1 Buzǎu, 1 Aiud si 3 Alba Iulia.
CAPITOLUL 4.
PRELUCRAREA ȘI INTERPRETAREA DATELOR
4.1. Prezentarea datelor
1. La testarea inițială și finală, la proba de control – alergare 30 metri plat cu start din picioare, s-au înregistrat următoarele rezultate:
2. La testarea inițială și finală, la proba de control – 30 metri dribling printre jaloane, s-au înregistrat următoarele rezultate:
3. La testarea inițială și finală, la proba de aruncare a mingii de handbal cu elan de trei pași, s-au înregistrat următoarele rezultate:
4. La testarea inițială și finală, la proba de deplasare în triunghi, s-au înregistrat următoarele rezultate:
5. La testul Cooper, testarea inițială și cea finală, s-au înregistat următoarele rezultate:
Observațiile pe care le-am făcut pe parcursul desfășurării experimentului au arătat:
■ elevele au fost interesate de sistemul de apărare pe zona 5+1;
■ atitudinea lor față de apărare s-a schimbat, au început să prezinte un mai mare interes și să fie mai receptive;
■ au început să-și cunoască locul și rolul în teren și omogenitatea grupuli a crescut datorită nevoii de întrajutorare în teren;
■ au început să comunice în apărare, să facă schimburi de oameni,fapt care a făcut ca echipa să capete încredere, calm și atenție fără stimulări permanente de pe margine.
6. Răspunsurile pe care le-am primit la întrebările din chestionar sunt:
Structura chestionarului :
1. Știi care este diferența dintre sistemul de apărare om la om si cel pe zonă? Dacă da, care?
2. Știi care este locul tău în teren? Dar al colegelor tele, în cadrul apărării pe zonă 5+1? Dacă da, care?
4. 2. Prelucrarea datelor
Înregistrarea privind utilizarea sistemului de apărare pe zona 5+1 de către echipa Liceului cu Program Sportiv Sebeș în cadrul campionatului național. pag 82
Tabel nr. 1
Goluri
Tabel cuprinzând prelucrări statistice
Nr. 2
= 4.8 ∑ D= 1.7 = 7 ∑ D= 1.3
Y= 4.7 ∑ D²= 0.21 Y= 6.9 ∑ D²= 0.13
D= 0.09 D= 0.07
Sd= 0.01 Sd= 0.009
t= 9 t= 7.77
Tabel cuprinzând prelucrări statistice
Nr. 3
= 28.6 ∑ D= 17 = 1600 ∑ D= 265.5
Y= 29.6 ∑ D²= 17 Y= 1800 ∑ D²= 206.800
D= 0.94 D= 265
Sd= 0.05 Sd= 89.3
t= 18.8 t=2.96
Tabel cuprinzând prelucrări statistice
Nr. 4
= 23.1 Y= 22.1 ∑ D= 15 ∑ D² 15
D= 0.83
Sd= 0.03
t= 4.61
Rezultatele obținute la testul Cooper de jucătoarele participante la experiment au fost transformate în calificative. Acestea sunt prezentate în tabelul următor.
Tabel nr. 5
Rezultatele pe care le-am obținut pe baza chestionarului arată că la începutul experimentului, jucătoarele nu cunoșteau sistemul de apărare pe zonă 5+1 decât într-un procent foarte mic. După învățarea și consolidarea acestui sistem, explicațiile pe care sportivele le-au det au fost corecte și complete, ceea ce demonstrează că au înțeles tehnica de execuție a sistemului 5+1.
Tabel nr. 6
Înainte de experiment După experiment
Centralizarea datelor obținute pe baza completării chestionarului de componentele echipei de handbal fete a Liceului cu Program Sportiv Sebeș.
4.2.1. Reprezentări grafice
Fig. Nr. 1
Diferența dintre testul inițial și cel final la proba de 30 metri plat alergare
Fig. Nr. 2
Diferența dintre testul inițial și cel final la proba de 30 metri dribling printre
jaloane
]
Fig. Nr. 3
Diferența dintre testul inițial și cel final la proba de aruncare a mingii de handbal
Fig. Nr. 4
Diferența dintre testul inițial și cel final la testul Cooper
Fig. Nr. 5
Diferența dintre testul inițial și cel final la proba de deplasare în triunghi
Fig. Nr. 6
Calificativele obținute la testul Cooper (testare inițială și finală)
4. 3. Interpretarea rezultatelor
Rezultatele la probele de control, privind nivelul de dezvoltare al calităților motrice specifice arată o îmbunătățire a performanțelor la sfârșitul perioadei de pregătire; ceea ce demonstrează că mijloacele de acționare folosite au fost bine alese.
Chestionarul aplicat jucătoarelor echipei a scos în evidență că sistemul de apărare pe zonă 5+1 le era ca și necunoscut, devenind apoi prin înțelegerea lui teoretică și practică, un sistem eficient și atractiv de apărare.
Testul Cooper aduce informații privind progresul în volumul de alergare a elevelor, astfel acesta a crescut în medie cu 250 metri. Acest progres a făcut ca toate jucătoarele să treacă la un calificativ superior față de cel inițial.
Din calculele efectuate au reieșit valori care resping caracterul întâmplător, admițându-se ipoteza specifică, rezultatele putând fi întâmplătoare cu o probabilitate de 1 %. Valoarea indicatorului “t” este mai mare la testările finale comparativ cu cele inițiale, ceea ce poate duce la concluzia că programul de pregătire pe cere l-am folosit este corect.
Referitor la gradul de însușire și mai ales de aplicare în joc a conținutului tehnico-tactic specific sistemului de apărare 5+1 nu mai pot fi atât de obiective. Dar înregistrarea numărului de goluri primite cu apărarea 5+1 și cele primite cu alte forme de apărare, arată că eficiența apărării a fost mai bună cu sistemul pe zonă 5+1.
CAPITOLUL 5.
CONCLUZII
Ca și în cazul atacului organizat, așezarea corectă în teren nu trebuie respectată doar în momentul inițial, la începerea fazei de apărare organizată, ci pe toată durata acesteia. La sistemul de apărare 5+1, o problemă importantă o constituie jucătorul din față, denumit și “zburător”. El nu trebuie să se dezintegreze din dispozitivul colectiv de apărare, deci din sistemul 5+1, ci să acționeze pe o zonă din centrul apărării, imediat în fața acesteia.
Etapizarea inițierii, învățării și perfecționării pregătirii elevilor este o necesitate metodică de prim rang, pentru a se putea ajunge la practicarea unui joc bilateral de calitate. Pentru a se realiza acest lucru este necesar să se stabilească, de către profesori, obiectivele instructive prioritare pentru fiecare etapă de instruire, obiective care să corespundă dezideratelor majore care stau la baza predării handbalului la nivelul echipelor de junioare, reprezentative și la nivelul școlii.
Alături de importanța programării obiectivelor de instruire stă și alegerea celor mai bune mijloace de antrenament, a căror utilizare să influențeze pregătirea fizică, tehnico-tactică și psihică a jucătorilor.
În handbalul actual, suprafața de acționare și mișcare a fiecărui apărător s- mărit considerabil, contactul direct cu adversarul este aproape permanent aspru și în forță, apărătorul se afșă în permanentă mișcare și acționare, aproape fără momente de pauză, fiin permanent solicitat fizic și psihic la cote maxime, de asemenea, bagajul de cunoștințe tehnico-tactice al apărătorului a crescut considerabil.
Modalitatea de aplicare a sistemului de apărare pe zonă 5+1 este cu un pronunțat caracter ofensiv, agresiv-avansat, atât în cadrul sistemului și pe ansamblul echipei, cât și în toate acțiunile tehnico tactice individuale.
Jocul de apărare poate fi caracterizat prinr-o accentuare a contribuției intelectului, printr-o gândire activă, rapidă și anticipativă.
Apărarea, cu mijloacele sale de bază, nu trebuie să lipsească din nici o lecție de antrenament fie ca temă distinctă, fie ca element complementar pentru cele specifice jocului din atac. De altfel, nici nu se poate face instruirea sportivilor cu mijloace “izolate” specifice numai uneia din cele două situații tactice, atacul sau apărarea.
În sistemul de apărare pe zonă 5+1 se folosesc mai ales închiderea culoarelor, vorbirea, schimbul de oameni, atacul adversarului cu minge și întreruperea jocului si a circulațiilor adversarilor.O astfel de apărare este vulnerabilă atunci când echipa adversă joacă cu doi pivoți.
Putem spune făra nici o ezitare că partea de apărare din cadrul unui joc de handbal este, poate, mai importantă decât atacul.Este dovedit faptul că o echipă care are o apărare bine clădită și organizată, are de obicei câstig de cauză în fața unei echipe cu o apărare slabă.
În concluzie, pentru realizarea unei apărări foarte bune, care poate duce la obținerea rezultatelor dorite, este necesar să se stabilească cu exactitate obiectivele de instruire cele mai corecte și să se găsească cele mai eficiente mijloace de acționare.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Teoria Si Metodica Handbalului (ID: 124515)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.