Tendinte In Evolutia Arhitecturii Spitalelor

LUCRARE DE DISERTAȚIE

Tendițe in evoluția arhitecturii spitalelor

CUPRINS:

1. INTRODUCERE

2. FACTORI DETERMINANȚI ÎN APARIȚIA CLĂDIRILOR PENTRU SĂNĂTATE

2.1. Dimensiunile stării de sănătate

2.2. Modalități incipiente de abordare a actului medical

2.3. Conturarea nevoii programului de sănătate

3. TENDINȚE ÎN EVOLUȚIA CLĂDIRILOR PENTRU SĂNĂTATE

3.1. Panopticonul și vindecarea prin supraveghere

Studiu: Spitalul Bedlam, Londra, Marea Britanie

3.2. Tipologia incintelor

Studiu: Hôtel Dieu, Beaune, Franța

3.3. Palatul social

Studiu: Real Albergo dei Poveri, Napoli, Italia

3.4. Spitalul tip bloc

Studiu:Infirmeria Generala din Salisbury, Anglia

3.5. Spitalul terasă

Studiu: Spitalul pentru bolnavii de Tuberculoza, Finlanda – Alvar Aalto

3.6.

Relaționarea cu mediul exterior – Spitalul igienist

Studiu: Propunerea Clinică pentru viață, Veneția, Italia – Le Corbusier

4. NORME ȘI PRINCIPII ACTUALE DE PROIECTARE

4.1. Unități intermediare ale rețelei sanitare

4.2. Unitatea medicală completă – Spitalul

4.2.1. Criterii urbanistice

4.2.2. Scheme funcționale în organizarea spațiului arhitectural

4.2.3. Lumină și culoare

4.2.4. Elemente de amenajare interioară

4.2.5. Relația cu mediul exterior

4.3. Studii de caz

Rikshospitalet Oslo – arh. Medplan AS

Rehab Basel – arh. Herzog & de Meuron

5. CONCLUZII

6. BIBLIOGRAFIE

INTRODUCERE

Lucrarea urmărește analiza arhitecturii programelor de sănătate în raport cu tendințele sociale manifestate începând cu Evul Mediu, moment în care s-a conturat necesitatea instituțiilor specializate, încheind cu prezentarea conceptelor actuale de proiectare a spitalelor și factorii pe care aceasta îi ia în considerare.

Conceptul de sănătate este unul vast, care se referă atât la aspecte fizice, cât și la aspecte privind sanătatea mentală, intelectuală, socială și spirituală, toate într-o strânsă legătură ce contribuie la bunăstarea indivizilor. Această dependență este aspectul fundamental care marchează spitalul.

Apărută din necesitatea combaterii durerii, medicina a avut o evoluție rapidă atât datorită progreselor tehnologice, a organizării sociale și politice, cât și prin bunăstarea materială care a permis cercetarea și s-a reflectat asupra metodelor de îngrijire a sănătății. Însă dincolo de performanța strict tehnică și de eficacitatea intervențiilor, conceptul vindecării evidențiază importanța factorilor de natură socială și culturală, deoarece spitalele au o puternică funcție psihologică și o capacitate de a susține vindecarea prin arhitectura adoptată.

Determinate de expresia nevoia de izolare, relaționare, interdependență sau comunicare specifice unei perioade, schemele funcționale au fluctuat în timp. Unele spații au fost eliminate din cadrul spitalului, iar altele au evoluat spre forma actuală a acestuia. Sub influența numeroșilor factori de natură socială și a progresului tehnic, lucrarea surprinde diferite manifestări ale programelor pentru sănătate.

Principalele tipologii discutate urmăresc evoluția de la un spațiu al controlului si supravegherii (modelul panopticonului și spitalul bisericesc), spre un spital deschis către mediul exterior, fie din considerente obiective precum nevoia unei ventilări eficiente în cazul spitalului bloc, fie terapeutice manifestate în spitalele tip terasă și în cele igieniste. Aceste ultime două tipologii, care urmăresc relația dintre spațiul interior, elementele naturale și cele scenografice, reprezintă momentele esențiale în evoluția programelor pentru sănătate deoarece au definit conceptele moderne de proiectare ale spitalului modern, în care se recunoaste aportul arhitecturii în procesul vindecării.

În ultimul capitol al lucrării, se analizează modul în care distribuția funcțiunilor, culorile folosite, lumina și relația cu mediul exterior pot deveni modalități de sprijinire a vindecării și influența pe care acești factori o au în reducerea anxietății specifice locului și îmbunătățirea confortul general. Mai mult, sunt surprinse normele de proiectare care definesc astăzi multe dintre relațiile stricte pe care le presupun programele pentru sănătate.

Prin această analiză, lucrarea își propune determinarea modului în care evoluția actului medical și tipologiile amintite anterior au determinat tendințele și normele actuale de proiectare a spitalelor.

FACTORI DETERMINANȚI ÎN APARIȚIA CLĂDIRILOR PENTRU SĂNĂTATE

Dimensiunile stării de sănătate

Complexitatea stării de sănătate este dată de dimensiunile, componentele și gradele diferite pe care le presupune. Sănătatea fizică, biologică, se referă la starea organismului și la răspunsurile acestuia în fața bolii, iar cea emoțională reflectă emoțiile unei persoane, sentimentele față de sine sau de anumite situații, incluzând înțelegerea emoțiilor și cunoașterea modului de soluționare a problemelor cotidiene și a stresului. În timp ce ele sunt importante în sine, emoțiile influențează de asemenea sănătatea fizică, somatizările și conexiunile organism-mental fiind un aspect întâlnit frecvent în domeniul medical. Emoțiile pot altera intelectul și accentua problemele indivizilor. Sănătatea intelectuală se distige astfel de cea emotională deoarece se referă la evaluarea corectă a informațiilor și la capacitatea de a îndeplini activități în mod eficient.

Sănătatea socială implică o anumită capacitate prin care indivizii iși pot realiza confortabil și eficient rolul din viață, spre exemplu cel de părinte sau prieten, fără a altera echilibrul social sau confortul și altor persoane. Oricare rol presupune diferite responsabilități și riscuri, însă toate necesită o comunicare eficientă și relaționări sănătoase. Privat de aceste aspecte, individul poate dezvolta comportamente patologice ce pot amenința atât starea sa de sănătate, cat și cea a unei colecivități. O altă dimensiune a sănătății este cea spirituală, care se referă la sentimentele după care valorile fundamentale și comportamentul unei persoane sunt în armonie.

Se poate observa astfel cum, „integritatea anatomică și funcționala, capacitatea de confruntare cu stresul fizic, biologic și psihic, capacitatea de protecție împotriva îmbolnăvirilor sau a morții premature oferă comfort fizic, psihic, social și spiritual, ca stare de bine”. Mai mult decât absența bolii, sănătatea implică un sens multidimensional în care planurile biologic, psihic si social se află în echilibru. Știința medicală s-a dezvoltat astfel în paralel cu evoluția societății, iar factorii politici și economici s-au reflectat asupra posibilităților de îngrijire a oamenilor.

Modalități incipiente de abordare a actului medical

Medicina a apărut simultan cu societatea umană deoarece păstrarea forței de muncă, îngrijirea indivizilor și combaterea durerii au reprezentat nevoi esențiale pentru indivizi. Deoarece omul primitiv era caracterizat de o fragilitate ridicată, având o durată medie de viață de aproximativ douăzeci de ani la începutul neoliticului, este firesc faptul ca interesul pentru procesele de vindecare era ridicat. Unele descoperiri au oferit date despre practici vindecătoare primitive, în care asupra leziunilor traumatice s-au aplicat tratamente conservatoare. Ulterior, în civilizația sumeriană, fenomenele sociale și evoluția medicală au fost asociate astrelor, iar descoperirea și tratarea bolilor se făcea prin divinație.

Egiptului faraonic s-a dovedit o perioadă prolifică pentru dezvoltarea medicinii, iar mărturie stau opt papirusuri medicale care cuprind descrierea patruzeci și opt de operații chirurgicale și a peste nouă sute de medicamente. Câteva dintre cele mai importante sunt Papirusurile Edwin Smith (1600 î.e.n., descoperit în 1930), Brugsch (descoperit în 1909), Ebers, Flinders-Petri (2200-2100 î.e.n.)

În Grecia Antică s-a remarcat Hipocrat. Familia sa aparținea cultului zeului grec al medicinei, Esculap, iar Hipocrate a învățat de la tatăl său, Heraclid, noțiuni de medicină și anatomie. Cunoscut ca medic și practician, meritul său este contribuția la eliberarea medicinei de aspectele mistice. El a facut numeroase observațiile asupra manifestărilor unor boli și descrieri amănunțite ale cauzelor apariției altora, negând rolul zeilor în evoluția sau tratarea bolilor. În lucrarea "Prognostic, Prognoză și Aforisme" a prezentat demersul prin care medicii pot observa o multitudine de cazuri și astfel anticipa evoluția unei boli, dezvoltând astfel ideea tratamentelor preventive.

O practică întâlnită in Grecia Antică a fost ca cei născuți cu anumite dizabilități să fie expuși și lăsați să moară. Această practică a fost susținută chiar de Aristotel și Platon, care considerau că aceste practici ofereau o anumită utilitate publică. ”Noi suntem stăpânii durerilor, stăpâni în a le suporta, dacă ele sunt suportabile, iar în caz contrar, stăpâni în a părăsi viața cu suflet liniștit, așa cum părăsim teatrul dacă nu ne place” (Epicur).

În cazul Imperiul Roman medicina este dominată de medicii greci, primii fiind primiți cu ostilitate. Alături de Hipocrate, Galen este un alt medic important al antichității. El a studiat la Alexandria, fiind inițial medic al gladiatorilor, însă devine apoi medicul împaratului și este autorul primei anatomii complete a corpului uman. Romanii cunoșteau și efectele terapeutice ale apei pentru care au realizat numeroase edificii. Un exemplu poate fi reprezentat de Băile Herculane, numite Termae Herculis și întemeiate de împaratul Traian sau – după alte surse – de Antonius Pius, dar fiind atestate documentar încă din anul 153. Alte construcții din perioada romană au dispărut în timpul invaziilor, însă au fost descoperite ulterior apeducte și băi.

În apropierea legiunilor militare existau „sanitari militari”, iar pentru răniții grav în război a existat până târziu lovitura de grație, prin care cel fără de șansă era cruțat de chin. Asemănător situației din Grecia antică, și în Imperiul Roman copii născuți cu malformații erau abandonați.

Despre medicina bizantină nu s-a scris foarte mult, dar este cunoscut faptul că au dezvoltat o organizare medicală nouă. Oribazius (secolul al IV-lea î.e.n.) a scris două lucrari reprezentative. Prima dintre ele este un tratat medical cu scop didactic, structurat în trei volume și reprezentând o sinteză a medicinei antice, completată cu cazuri clinice, sinteze proprii și indicații referitoare la educația medicală pentru sănătate. A doua lucrare este o enciclopedie vastă al cărei conținut ierarhizează întreaga literatură medicală greco-romana de pâna atunci, alături de consemnări ale surselor fragmentelor, fapt nepracticat în acea perioadă.

În anul 325, la Niceea biserica creștina a decis preluacrea îngrijirilor medicale umane. Templele templele dedicate zeilor vindecători au fost închise, iar in locul lor au apărut instituții de caritate creștină, organizate în funcție de specialitatea și tipologia bolilor. Primul spital este consemnat în 370, iar Vasile cel Mare fondează întâiele instituții de binefacere denumite basiliade. Pornind din Asia Mică, aceste instituții s-au raspândit în toata lumea. Spre exemplu, în proximitatea mânăstirilor din Tările Românești a apărut bolnița, construcție care adăpostea un spital sau chilii în care erau îngrijiți bolnavii.

În Perioada Medievală, știința a cunoscut o fază de stagnare, iar interpretarea scolastică a textelor a luat locul practicii și a observației. La începutul secolului al XI-lea, călugării benedictini din Monte Cassino au înființat prima instituție de învățământ medical la Salerno în Italia (Școala de la Salerno), iar in următorul secol, tot în Italia, studiul medicinei s-a dezvoltat în centrele universitare din Bologna și Padova.

În mânăstiri au apărut spații specializate pentru îngrijirea bolnavilor, iar datorită creștinării popoarelor germanice, aceștia au început să abordeze actul medical din perspectiva creștină. Deși inițiați în practica medicinei populare, călugărilor li s-au interzis manevrele sângeroase, având loc o clară decădere a chirurgiei.

Renașterea a readus în prim-plan valoriiar in locul lor au apărut instituții de caritate creștină, organizate în funcție de specialitatea și tipologia bolilor. Primul spital este consemnat în 370, iar Vasile cel Mare fondează întâiele instituții de binefacere denumite basiliade. Pornind din Asia Mică, aceste instituții s-au raspândit în toata lumea. Spre exemplu, în proximitatea mânăstirilor din Tările Românești a apărut bolnița, construcție care adăpostea un spital sau chilii în care erau îngrijiți bolnavii.

În Perioada Medievală, știința a cunoscut o fază de stagnare, iar interpretarea scolastică a textelor a luat locul practicii și a observației. La începutul secolului al XI-lea, călugării benedictini din Monte Cassino au înființat prima instituție de învățământ medical la Salerno în Italia (Școala de la Salerno), iar in următorul secol, tot în Italia, studiul medicinei s-a dezvoltat în centrele universitare din Bologna și Padova.

În mânăstiri au apărut spații specializate pentru îngrijirea bolnavilor, iar datorită creștinării popoarelor germanice, aceștia au început să abordeze actul medical din perspectiva creștină. Deși inițiați în practica medicinei populare, călugărilor li s-au interzis manevrele sângeroase, având loc o clară decădere a chirurgiei.

Renașterea a readus în prim-plan valorile antichității. Factori precum reforma religioasă și marile descoperiri geografice determină mari progrese în știință, anatomie, chirurgie și terapeutica. Apar primele facultăți de medicină în Montpellier (1220) și Padova și se redescoperă învățătura lui Hipocrate. Preocupările se îndreaptă în special în direcția anatomiei, iar opera lui Andreas Vesalius De Humani Corporis Fabrica se dovedește un moment crucial în istoria medicinei.

Conform umaniștilor, scopul oamenilor este să descopere adevărul, nu prin căutarea acestuia în misticism, ci prin respingerea opiniilor nesusținute și prin cercetare, sprijinind astfel dezvoltarea medicinei. Pe fondul revoluței industriale, domeniul sănătății este marcat de numeroase progrese în domeniul chirurgiei, anesteziei și medicamentației. Secolul al XX-lea se remarcă prin combaterea bolilor infecțioase cu ajutorul antibioticelor, vaccinărilor, îmbunătățirea generală a condițiilor de viață și progrese în domeniul geneticii și chirurgiei.

Conturarea nevoii programului de sănătate

Bruno Zevi afirmă că „în arhitectură, spațiul, cu toate că își menține caracterul esențial de întindere pură, adică (de fapt) de gol, reușește într-o anumită măsură să cucerească o aparență corporală și să se solidifice. Opera arhitecturală nu este numai ceva care trăiește în spațiu, dar care face ca spațiul să trăiască în interiorul ei”. Teoriile lui N. Schulz au prezentat spațiul arhitectural ca o concretizare a celui existențial prin faptul ca acesta este o imagine mentală a mediului înconjurător construit. Această imagine este necesară orientării și în final existenței în lume, de aceea imaginea trebuie sa fie coerentă și să ofere multiple înțelesuri și interpretări. ”Comportamentul uman este plin de sens; oamenii traiesc într-o realitate psihologică și într-un mediu de viață care include nu numai părțile sociale și fizice, ci și cele imaginate sau care nu există încă”

Asemenea societății, arhitectura a evoluat constant, urmărind să adapteze în mod adecvat spațiul la conținutul său dinamic, omul, la nevoile, sentimentele și gândurile acestuia, devenind manifestarea exterioară a unei experiențe interioare. Se poate spune că societatea este un organism creator, însă nu creatorul operei de arhitectură, ci produsul indivizilor. Arhitectul, trăind în societate, i se adresează și aceasta îi furnizează mijloacele tehnice și economice, alături de nevoile sale, iar având conștința tuturor acestor date, este capabil să le exploateze, subordonându-le simbolismului estetic al artei sale, oferind o formă materialului amorf furnizat de societate prin reprezentarea spiritului timpului său. ”Nu este niciun fel de indoială cu privire la influența arhitecturii asupra caracterului și comportamentului uman. Noi modelam clădirile și apoi ele ne modelează pe noi. Acestea conduc cursul vieții noastre”

Pentru ca ceea ce există latent în cadrul grupului social să se materializeze este necesară o acțiune conștientă, iar concentrarea indivizilor în societate indică faptul că această nevoie este activă. Problemele de recuperare medicală s-au după revoluția industrială, odată cu dezvoltarea științei medicale pe baze moderne.Aceasta este perioada în care știința medicală își schimbă caracterul și trece de la empiric la științific, iese de sub controlul bisericii pentru a deveni o practică independentă, conturându-și ramurile medicale și specialitățile. Dezvoltarea industrială atrage și concentrează forța de muncă dar introduce și riscul accidentului, se declanșează războaiele mondiale, afectând un număr impresionant de persoane, și lăsând în urmă nenumărați soldați cu handicapuri fizice și psihice grave, care încep să influențeze societatea.

Pe fondul acestor evenimente se impune dezvoltarea unui sistem de recuperare medicală și integrare socială a persoanelor, aflate în covalescență sau rămase cu deficiențe în urma accidentelor, rănilor suferite pe câmpul de luptă sau chiar în urma altor intervenții chirurgicale. Locul bisericii și cel al bunăvoinței inițiativelor particulare este luat de stat, prin implicarea sa directă în gestionarea situațiilor și prin impunerea sistemelor de asigurări medicale.

Tipul de organizare socială și politică a avut o mare influență asupra dezvoltării acestuia, iar bunăstarea materială a permis cercetarea și s-a reflectat asupra metodelor de îngrijire a sănătății și în proiectarea programelor de sănătate.

Această capacitate a arhitecturii de a aduna la un loc elemente opuse oferă unicitate, bogatie și o sensibilitate profundă în acord cu viata, în contrast cu creațiile formaliste, unidimensionale ce urmăresc doar aspectele estetice. Integrarea naturii și culturii, a tehnologiei și artei, a rațiunii și emoției, a practicalitătii, a noutății și a unui simt al tradiției – toate acestea oferă creațiilor arhitecturale atât caracterul lor uman cât și unul impunător.

TENDINȚE ÎN EVOLUȚIA CLĂDIRILOR PENTRU SĂNĂTATE

Spitalele ofera îngrijirea continuă în diferite domenii de specializare, de la diagnostic medical la îngrijiri competente și terapie intensivă. Întregul spectru de grijă medicală se regăsește în acest spațiu. Latinescul hospes este radacina cuvantului spital (hospital in engleză sau hôpital în franceză), cât și pentru ospitalitate. Neîntamplătoare, această înrudire evidențiază tendințele actuale ale programelor de sănătate. Dar această caracteristică a fost definită de-a lungul unei perioade vaste, ce a determinat în final îngrijirea completă pe care o oferă astăzi.

Panopticonul și vindecarea prin supraveghere

Michel Foucault a reprezentat spitalul, alături de azil, cazarmă sau închisoare, drept o formă carcerală de disciplinare și control, cu deosebirea că spitalul are la bază o înrolare voluntară. În acest spațiu pacientul înțelege că „se află într-un raport de viață și de moarte cu instituția căreia i se subordonează” ceea ce determină ca disciplina tratamentului să fie exprimată din interior și nu e impusă de mediul exterior. După cum afirma Foucault, „spitalul oferă îngrijiri, dar el trebuie să fie un filtru, un dispozitiv care identifică și cartografiază, pentru a asigura un control asupra acestei imense mobilități și agitații descompunånd confuzia ilegalității și a răului”.

Se înțelege astfel supunerea de care dau dovadă pacienții, prin faptul ca pacienții se supun unui regim strict de supraveghere, fiind constrânși de starea fizică sau interioară precară. Pentru Michel Foucault supravegherea medicală este similară altor forme de control, militar pentru dezertori, fiscal pentru mărfuri, administrativ pentru medicamente sau rații, ceea ce se manifestă în arhitectură ca o primă cerință a programului de spital: rigoarea de a delimita spațiile clar și cu multă rigurozitate.

Metafora conceptuală a panopticonului a fost concepută după un model proiectat de Jeremy Bentham, fiind relevantă pentru spațiul controlului și a supravegherii. Oriunde se manifestă presiunea unei structuri ierarhice, aceasta poate fi utilizată ca exprimare a controlului, al impunerii unei anumite discipline, definind spații numite și laboratoare de putere: „schema panoptică va putea fi utilizată de fiecare dată când va fi vorba de o mulțime de indivizi cărora trebuie să li se impună o sarcină ori un mod de comportare”.

Fig. 1 Elevație, secțiune și plan al panopticonului benthamian, 1791

În Panopticul benthamian producția de putere se efectuează prin intermediul asimetriei dintre a vedea și a fi văzut. Planul constă dintr-o structură circulară, cu un spațiu de supraveghere, amplasat central, de unde personalul instituției putea viziona deținuții plasați perimetral. Bentham a conceput planul ca fiind aplicabil la spitale, școli, sanatorii și creșe, însă și-a dedicat eforturile pentru aplica principiile sale în proiectarea închisorilor.

Conceptul urmărea supravegherea (-opticon) tuturor deținuților (pan-) de către un singur paznic, fără ca aceștia să fie conștienți dacă sunt sau nu urmariți. Deși imposibil pentru unicul supraveghetor să observe tot ce se întâmplă în celule, incertitudinea deținuților referitoare la momentul monitorizării îi obloga pe aceștia să acționeze ca și cum ar fi urmăriți în permanență. Efectul este acela de a induce pacientului o stare conștientă și permanentă de vizibilitate – chiar daca este discontinuă ca acțiune – ce garantează funcționarea automată a puterii.

Studiu: Spitalul Bedlam, Londra, Marea Britanie

 În anul 1377 se înființează în Londra renumitul „Bethlehem Royal Hospital"  (Bedlam), cel mai vechi spital european pentru bolnavi psihici, care a funcționat până în anul 1948. Documentele indică faptul că în 1403 au existat șase pacienți și următoarele instrumente de control: șase lanțuri de fier cu încuietori, patru seturi de cătușe și lanțuri suplimentare. Bolnavii agitați sau agresivi erau uneori închiși în colivii de lemn sau duși în afara porților orașului. Condițiile erau reci și umede, pacienții dormeau pe podea, locul era rareori curățat, iar alimentarea cu apă era asigurată printr-o cisternă.

Fig. 2, 3 Reprezentari ale interiorului spitalului, respectiv exteriorul cu soclul înalt

Mai târziu, pentru bărbați și femei au fost organizate secții distincte, iar îngrijitorilor li s-a interzis să lovească deținuții. Acest ordin nu reprezintă acum o intervenție umanitară deosebită, însă la acel moment a reprezentat o schimbare majoră. Cu toate acestea, bolnavii nu au voie să folosească peluza din față care, întinzându-se spre stradă, era împrejmuită de ziduri și cuprindea un rând de copaci uniform distribuiți. Porticul ionic și cupola erau ample, dar cel mai scăzut nivel, în care erau cazați cei foarte bolnavi, era întunecat și sumbru. Toate încăperile destinate pacienților erau boltite și aveau cu ferestre mari, cu parapetul de aproximativ trei metri, pentru a minimaliza zgomotul orașului. Soclul înalt a servit la separarea vizuală a bolnavilor de trecători. Coridoarele erau folosite drept camere de zi, iar celulele exclusiv pentru dormit.

Se poate observa cum acest spital și Panopticon-ul reprezintă mașinării destinate să disocieze relația de a vedea – a fi văzut. Supraveghetorul poate observa tot, fiind poate chiar la rândul sau supravegheat, în timp ce pacientul nu poate realiza momentul în care se produce supravegherea. În aceste cazuri, bolnavul este marginalizat, iar acțiunea curativă este realizată prin izolare și claustrare.

Tipologia incintelor

Spitalul bisericesc se supune tipologiei incintelor și este alcătuit în general dintr-o dintr-o sală mare, deservită de spații anexe. Această este așezată perpendicular față de construcția bisericească și conține un altar care deservește pacienții greu transportabili. Spre deosebire de modelul panopticonului, această arhitectură nu urmărește supravegherea spațiului exterior, ci să permită ținerea sub observație a pacienților și oferirea unei bune îngrijiri.

Formele adoptate urmaresc deschiderea spre exterior și separarea bolavilor pentru a împiedica eventualele contaminări. Stabilirea unui tip de control pozitiv, care urmărește principii precum ventilare și iluminare naturala, transformă această arhitectură într-un tratament pentru vindecarea bolnavilor. „Spitalul – așa cum se urmărește să se amenajeze el în a doua jumătate a secolului – nu mai este pur și simplu acoperișul sub care își găseau adăpostul mizeria și moartea apropiată; devine, prin chiar materialitatea lui, un operator terapeutic.”

Exceptând spitalele, printre instituțiile de asistență socială și medicală se numără și leproziile, extrem de sumeroase însă de dimensiuni reduse (treizeci de bolnavi), construite în afara orașelor, și carantinele. Acestea apar ca urmare a marilor epidemii care au caracterizat Evul Mediu și erau amenajate la intrarea în oraș asemănător unor filtre. Cei bolnavi nu puteau patrunde în oraș decât după ce rămâneau patruzeci de zile (quaranta) în aceste spații, fapt ce explică și etimologia cuvântului actual.

Studiu: Hôtel Dieu, Beaune, Franța

Primul sfert al secolului al XV-lea a fost marcat de foamete și de epidemii, iar în acest context, în anul 1441, papa Eugène IV îl autorizează pe cancelarul ducelui de Burgundia, să înființeze un spital cu capela, destinat celor săraci și bolnavi. La 4 august 1443, Nicolas Rolin fondează l’Hôtel-Dieu și fixează numărul pacienților ce vor fi îngrijiți: treizeci.

Fig. 4 Perspectivă a curții interioare

Partiul adoptat denotă compoziția dominată de curtea de onoare, dotată cu fântână și folosită ca un amplu spațiu de primire. Funcțiunile sunt dispuse perimetral, inițial după un plan în formă de L, iar în cursul secolului al XV lea, construcției i se adaugă un corp suplimentar.

Fig. 5 Plan parter, secolul XV

Spațiile reprezentate sunt: A – vestibul, B – trecere de serviciu, C – sala mare cu capelă, E – sala de mese, G – sala pentru surori, F – camera cu provizii, H – secții, I – pasaj cu vedere spre grădină, K – bucătărie, L – farmacie, M – anvon

Spre stradă există o construcție tip hală, folosită pentru a a adăposti salonul bolnavilor cu capelă, respectiv, separat de salon printr-un vestibul, refectorul și dormitorul personalului. Cele treizeci de paturi din sala cea mare erau repartizate perimetral sălii. Construcția în formă de L, deschisă spre curte și deservită de un portic, conține infirmeria, salonul pentru incurabili și camerele pentru bolnavii plătitori pe două niveluri. Sala comună cu capela reflectă concepția epocii despre caracterul spațiului de spitalizare, iar îngrijirea bolnavilor era asigurată de personal feminin alcătuit din calugărite, novice sau alte femei care se dedicau vieții religioase.

Fig. 6, 7 Perspectivă și secțiune reprezentând dispunerea bolnavilor și asigurarea confortului și intimității

În secolul al XVII-lea, curtea a fost închisă pentru a putea amplasa un nou salon ce avea să se extindă până în stradă. Deși gravitând în jurul acestei curți interioare, vechile scheme ale izolării sau împrejmuirii sunt inlocuite de deschideri și relaționări cu exteriorul. Zidurile groase și inaccesibile primesc goluri și transparențe, iar spitalul devine un instrument de acțiune medicală.

Fig. 8 Plan parter, secolul XVIII

Extinderea cuprinde noi saloane pentru bolnavi amplasate spre stradă

Palatul social

Atașamentul la valorile umane figurează printre constantele Secolului Luminilor și are o expresie particulară în concepția spitalelor. Se poate spune că acesta a reprezentat o instituție destinată în principal bolnavilor săraci, deoarece clasele avute dispuneau de îngrijirea propriilor medici. Astfel apar instituțiile de caritate care impresionează prin dimensiunile lor vaste, inspirate din modele italiene.

Deschis finanțărilor private și filantropilor, acestă tipologie se refera de fapt la palate sociale, tributare unor stiluri arhitecturale cu referințe la tradiții, situate pe domenii vaste și înconjurate de grădini. Adoptând noi forme, fiecare corp de clădire devine unul dintre brațele unei cruci care delimitează un spațiu central, rezolvat ca o curte rectangulară.

Studiu: Real Albergo dei Poveri, Napoli, Italia

Albergo Reale dei Poveri a fost proiectat de arhitectul Ferdinando Fuga, a cărui construcție a început în 1751. Proiectul a implicat construirea unui spațiu capabil de a găzdui săraci și bolnavi, precum și un spațiu autosuficient în care cei săraci ar putea învăța diverse meseri.

Fig. 9, 10 Perspectivă exterioara a accesului principal, respectiv proportii circulații interioare

Spitalul, cu cinci etaje, a ocupat o suprafața amplă, cu dimensiunile în plan de 354, respectiv 135 de metri. Fațada prezintă o colonadă cu pilastri dubli, fronton central și o scară dublă monumentală care marchează intrarea principal.

Fig. 11 Fațadă și plan parter

Structura masiva a fost echipată cu 430 de camere de diferite mărimi și putea deservi peste 5000 de persoane, împărțițe în patru categorii: bărbați, femei, băieți și fete, în secții separate. Cladirea a fost proiectat inițial cu cinci curți și o biserică din centru, cu intrarea printr-un arc central, însă doar cele trei curți interioare au fost construite.

Fig, 12, 13 Decorațiuni

Împrejurimile au fost un element important al conceptului și a implicat dezvoltarea spitalului ca un loc de activitate structurată care să provoace îmbunătățirea stării de spirit a pacienților și izolarea de cauzele bolii. Curțile amenajate relaxau pacienții și îmbunătățeau aspectul general al spitalului. Acest principiu a determinat un anumit comfort și s-a dovedit a fi mai productivă izolarea pacienților în funcție de boala lor, fără a fi totuși privați de aer proaspăt, lumină naturală și de contactul cu natura. Aceți factori au contribuit nu numai la un mediu sănătos , dar, de asemenea, au servit la promovarea unei atmosfere plăcute.

Spitalul tip bloc

Această tipologie a spitalului bloc se referă la concentrarea și suprapunere într-o singură construcție a pavilioanelor și serviciilor, organizate facil în jurul unui nod central de circulație, pentru a care reduce distanțele și pentru a permite o bună orientare cardinală și ventilarea naturală a spațiilor. În majoritatea cazurilor, spațiile de diagnostic și tratament sunt amplasate la nivelurile inferioare pentru a permite un acces rapid și persoanelor tratate fără internare, în timp ce saloanele pacienților sunt dispuse la nivelurile superioare pentru a beneficia de intimitate.

Studiu:Infirmeria Generala din Salisbury, Anglia

Spitalul General din Salsbury a fost proiectat de John Wood Jr în 1767 și deschis patru ani mai târziu. Clădirea este masivă, cu planul rectangular, cinci etaje, acoperiș din țiglă și se distinge prin luminatorul central și prin fațada cu fronton din cărămidă,care amintește de fațadele reședințelor particulare. Cele patru planuri arată forma originală a clădirii, asupra careia s-a intervenit în timp.

Arhitectul a proiectat un spital cu fațade simetrice încheiate cu o cornișă crenelată, decorat în apropierea accesului cu inscripția: Spital finanțat prin contribuții benevole 1767. Exteriorul infirmeriei este dominat ferestre generoase, identice, caracteristică frecvent întâlnită începând cu secolul al XVIII-lea, când arhitecții și medicii au înțeles că o bună ventilare și iluminatul natural sunt factori esențiali pentru bunăstarea pacienților și evitarea transmiterii bolilor.

Savantul și biologul W.H. Hudson, care a petrecut mult timp în regiune, prezintă spitalul situat pe strada Fisherton ca o clădire „retrasă propice de la stradă, încât să fie admirată ca un întreg, în spatele cedrilor și fagilor – un spațiu familiar sătenilor! În casele umile din toată țara, cuvântul <<infirmerie>> capătă un sens profund, devenind un loc cu asocieri pozitive de bucurie”.

Fig. 14 Fațada principală actuală

Accesul principal a fost transferat la nivelul subsolului, iar curtea de acces a fost coborâtă.

Intrarea principală a fost proiectată inițial la nivelul primului etaj, iar inconvenientul unei scări exterioare a fost atenuat parțial prin înaltarea artificială a curții de primire. Accesul este flancat de două turnuri proeminente, situate estic și vestic, care conțin camerele asistentelor.

Reglementările originale nu permiteau accesul femeilor însarcinate, copiilor sub șapte ani, celori suspectați de epilepsie, variola sau celor suferind de lepră, fiind astfel destinat unei categorii restranse de pacienți, însă bucurându-se de camere mari, curate, mobilier confortabil și îngrijirea atentă a doctorilor și asistentelor, toate asigurate gratuit pentru cei bolnavi.

În apropierea accesului au fost amplasate principalele spații administrative și capela, iar cele trei saloane au fost numite după sponsorii spitalului, Ducesa de Queensberry, Earls de Pembroke și Radnor. Prima dintre acestea există și astăzi foarte apropape de forma sa originală.

Fig. 15 Planurile infirmeriei, 1767

În 1822 infirmeria s-a extins prin preluarea unor construcții adiacente râului, iar capela veche și casa unui guvernator au fost transformate în secții destinate pacienților care aveau nevoie de izolare. Secții suplimentare au fost construite în 1847, 1869 și 1874, iar în 1936 a inclus o aripă cu saloane private. Spitalul s-a închis în 1993.

Spitalul terasă

O viziune naturalistă asupra societății s-a manifestat în întreaga Europă, în a doua jumătate a anilor 1920. Apărută în urma manifestării auto-determinismului individului, aceasta s-a exprimat prin intermediul unei arte eliberate de limitări. Construirea de spitale ca instalații municipale de bunăstare a primit o motivație suplimentară, întrucât spitalele s-au dezvoltat ca parte a unui serviciu public.

Un nou tip de clădiri – înalte – a luat ființă prin așa-numitele spitale terasă. „Timpul nostru cere imperativ o viață igienică pentru toate nivelurile societății umane. Acum are loc ruperea de vechiul bloc, de clădirea închisă. Viața ascunsă în cadrul clădirii a încetat; ea s-a extins afară, spre lumină și soare, în căutare de relaționare cu natura și peisajul”.

Spitalele nu mai erau construite în oras, ci în afara acestuia, nu pentru a le exila, ci pentru a beneficia de spații verzi, după modelul sanatoriilor. Deoarece cercetările științifice au relevat faptul că germenii infectiosi ar putea fi mult limitați de radiația solară, spitalele au devenit medii relaxante, cu terase ample situate în fața camerelor pacienților, de unde aceștia, așezați în paturi, se puteau bucura de peisajul idilic.

Acestea au fost spitale fără tipica atmosferă rece, staționară, spații destinate pentru maxim o sută de pacienți, care semănau mai mult cu hoteluri de vacanță, cu rețele de galerii și trasee pietonale în spații amenajate ca parcuri.

Studiu: Spitalul pentru bolnavii de Tuberculoza, Finlanda – Alvar Aalto

Sanatoriul Paimio, construit în perioada 1928-1933, a însemnat o nouă abordare spațială făcută acum din perspectiva pacienților. A fost creat un loc relaxant, seren și optimist, la care au contribuit aspectele proiectate în cel mai mic detaliu de către arhitect: finisajul galben folosit pentru pardoseala scărilor, robinetele speciale datorită carora era redus sunetul apei, pentru a nu deranja colegii de salon. Acest spital a stabilit un impuls care a intrat în istoria arhitecturală. Sanatoriul, finanțat de peste cincizeci de comunități, a fost construit într-un mediu izolat, într-una din pădurile din sud-vestul Finlandei.

„Indiferent de lucrare, mai mică sau mai mare, născuta din banalitate sau din cel mai sensibil și emoțional lucru, fie ea un oraș sau o parte a acestuia, o clădire sau o rețea de transport, o pictură, o sculptură, sau un simplu obiect utilitar, există o singură condiție absolută pentru creația acesteia, înainte de a primi o valoare ce o califică a face parte din cultură. Aproape orice decizie formală presupune zeci, adesea sute, uneori chiar mii de elemente conflictuale ce pot fi forțate într-o armonie funcționala doar printr-un act de voință. Aceasta armonie nu poate fi atinsă prin alte mijloace decât prin artă.”

Alvar Aalto

Fig. 16 Fațada cuprinzând ferestrele saloanelor

Organizată în trei zone, clădirea împarte în mod clar funcțiunile după utilizatori: pacienți și personal. Asistentele medicale, infirmierele, medicii și angajații în domeniile de management și de întreținerea a clădirilor, au primit zone de relaxare intime, aflate în afara spitalului propriu-zis, iar spațiul ce cuprindea saloanele a fost amplasat lateral în cadrul instituției de recuperare, fiind proiectat ca un spațiu întins, cu șase etaje, un bloc subțire ce se încheie cu terase. Principalul motiv formal este amenajarea clară a viații interioare sub forma unor camere înșiruite însă deschise către spre soare și peisaj.

Fig. 17 Plan parter

Saloanele sunt amplasate în imediata apropiere a accesului, în partea dreaptă, iar spre stanga sunt organizate sălile de operații, iar mai apoi spațiile destinate personalului

Convins că materialele naturale au efecte benefice pentru starea fizică și psihică a pacienților, arhitectul a folosit la acest spital lemnul, material des întâlnit în operele sale arhitecturale. Întregul mobilier a fost gândit de către arhitect, care a folosit diverse esențe de mesteacăn și lemnul laminat. Se distinge Paimio, a carui sursă de inspirație a fost scaunul de oțel al lui Marcel Breuer.

Fig. 18, 19, 20 Secțiune si perspective interioare

Criticul Siegfried Giedion a apreciat sanatoriul Paimio, numindu-l „o capodoperă modernistă”, iar analiza sa a urmărit atât proiectarea spitalului, cât și funcționalitatea obiectelor gândite de către Alvar Aalto, care emanau atât o atmosferă caldă și serenă, cât și intensitatea a modului de viață și caracteristicile naționale.

Acoperișurile sunt realizate în culori întunecate, iar lumina artificială ajunge indirect în camere. Estetica funcțională elegantă a clădirii și conceptul spațial a devenit un model pentru multe cladiri spital după 1945, prin dezvoltarea unei noi relații cu peisajul; clădirile au devenit acum parte a acestuia.

Relaționarea cu mediul exterior – Spitalul igienist

Spitalul igienist este organizat pe o tramă rectangulară, cu pavilioane legate printr-o rețea de galerii, având ca obiectiv asigurarea ventilației naturale și separarea secțiilor în funcție de patologie. Clădirile sunt independente, relaționează prin galerii, iar o mare atenție este acordată relației cu mediul exterior.

Studiu: Propunerea Clinică pentru viață, Veneția, Italia – Le Corbusier

Le Corbusier a dezvoltat această idee în 1965, prin propunerea unui spital în Veneția, conceput ca un oraș în cadrul orașului. El a asemănat acest oraș unui sistem cardiac, o mărturie de precizie funcțională, care intersectează și separă căile navigabile de rutele pietonale. În Rapport Technique a asociat ideea de design orașului, numind circulațiile care leagă cele patru unitati de terapie calle (stradă), iar spațiul central de comunicare între aceste unități campiello (piațetă). „Prin juxtapunerea unităților de construcție spitalul încetează să mai fie un organism static și dobândește flexibilitatea necesară atât pentru a urma inovațiile medicale cât și pentru a se adapta la posibilitatea viitoare de extindere.”

Planul de situație propus de Le Corbusier selectează unele caracteristici ale Veneției în favoarea altora pentru a obține o reprezentare a timpului, spațiului și ordonării, facilitând amintirea vechilor structuri și exprimarea identității. Astfel asociază obiectul de arhitectura cu o anumită cauzalitate între vechi și nou, în funcție de particularitățile contextului în care acesta este încorporat, si are în vedere un scop – sosirea la San Giorgio Maggiore. Cu toate acestea, interesul constă mai puțin în a spune o poveste, ci în modul în care spitalul este construit imaginativ.

Fig. 21 Machetă Clinicii pentru Viață

Planul (1964) constă într-o serie de spații rectangulare, dispuse radial în jurul unei curți, interconectate într-o matrice. Fiecare spațiu adăpostește o unitate de tratament diferită, începând cu cea de pediatrie, în apropierea accesului, până la unitatea neurologică dispusa in partea posterioară a complexului. Zona pacienților este situată la nivelurile superioare, în timp ce nivelurile inferioare sunt rezervate celorlalte activități. Parterul găzduiește intrarile, administrația, servicii, sosirea cu barca, accesul ambulanță, și o capela situata direct pe apa, un punct de reper și legatură cu cimitirul de pe insula San Michelle, iar etajul este ocupat de diagnosticare, o clinică gratuită, maternitate, laboratoare, teatru și morgă. Comunicarea dintre unitățile de cazare ale pacienților și primul etaj (cu zonele de interventii chirurgicale, radioterapie, farmacie și birourile medicilor) este facilitată de servicii de sterilizare și numeroase rampe.

Punctul de plecare al proiectului este celula – sau camera a pacientului. Acest element crează unitatea de terapie (Unité de soins) de douăzeci și opt de pacienți care funcționează autonom, organizată în jurul unui spațiu central (Campiello) și patru căi (Calle), destinate pentru cazare și circulație pentru pacienții în convalescență.

O importantă caracteristică a Clinicii pentru viață a fost realizarea de camere individuale pentru pacienti. Le Corbusier le-a numit posibilități intime de retragere. Camerele minimale, dezvoltate in functie de Modulor (ordinul matematic orientat pe scara umană), ar fi fost luminate exclusiv zenitale, pentru a-i motiva pe pacenți sa exploreze și sa descopere spațiul spitalului. Astfel interacțiunea socială ar fi avut loc de-a lungul coridoarelor spitalului, concepute ca străzi venețiene și oferind priveliști spre oraș. De la paturile pacienților care plutesc asemenea orasului pe apa, la modularitatea spitalului și relaționarea cu mediul exterior, proiectul realizează o paralelă între fragilitatea vieții și cea a Veneției.

Fig. 22 Reprezentarea principalelor functiuni și detalierea saloanelor pentru pacienți

Patru unități de ingrijire formează o unitate a clădirii (Unité de Batisse). Juxtapunerea progresivă a unei unități produce un spital dezvoltat în planul orizontal. Întreg etajul al treilea a fost conceput astfel încât să ofere aceleași condiții de viață ca un oraș, cu alei, piațete și grădini suspendate, sistem susținut pentru a avea flexibilitatea de a găzdui o evoluție ulterioară determinată de viitoarele inovații medicale, precum și un remediu eficient și economic construit în jurul capacităților de prevenire și de reabilitare a spitalului. Prin deschiderea parterului spre oraș, se permite dialogul între cele două, facilitând transmiterea vizuală a medicinii spre exterior. Documentul tehnic subliniază că în proiectarea spitalului omul – nu pacientul – a fost elementul principal, prin faptul că scara proiectului se regăsește la nivelul umanității: celula este elementul primar prin care se articulează întreaga concepție a spitalului. Unité de soins, Campiello și Calle servesc pentru a crea relații între pacient și oraș.

Zonele rectangulare (9×9 Unité de Batisse) sunt punctele în care structura de vizibilitate se intersectează cu structura de mișcare, asemeni insulelor Veneției, cu sistemul dual de apă și teren care leagă piețele urbane. Curtile interioare din cadrul spitalului sunt mai mult decât sculptarea unui solid pentru a obține lumină și aer. Interacțiunea a spațiilor interioare si exterioare se realizează prin fluiditatea vizuală care dizolva golul și pătrunde masa. Fațadele au fost dematerializate, clădirile din jur se proiectau pe acestea, iar efectul a fost intensificat de reflexiile soarelui pe apă și mai apoi pe suprafața elementelor spitalului, preluând substanța invizibilă a orașului și traducând-o într-o nouă structură.

Analizând organizarea internă și relațiile cu exteriorul, se observa cum axele propuse determină un spațiu care relaționează eficient, datorita numărului mare de legături orizontale și verticale care stabilesc conexiuni între spațiile etajelor, de la parter până la al treilea nivel. Distribuția elementelor de integrare este o indicație a faptului că intențiile arhitecturale au fost de a crea un punct de întâlnire oraș – spital și de a facitila colaborarea între membrii personalului. Se poate observa foarte clar faptul că inspiratie pentru spital a fost orașul, prin intermediul structurii modulare, a extensibilității și relației puternice cu tesutul urban, aspecte care realizează o integrarea poetică a esenței Veneției, descoperită de Le Corbusier, prin explorarea orașului.

Planurile lui Le Corbusier s-au bazat pe trei etape în experiența pacienților: frica inițială și incertitudinea transformate într-un stadiu de inițiativă și încheind cu recuperarea independenței, la momentul externării. Arhitectura este destinată să sprijine pacientul în acest proces de vindecare, din moment ce boala determină oamenii la un rol pasiv care are legături mai puternice cu așteptarea, decât cu mișcarea si explorarea. Așadar spațiul arhitectural trebuie să încurajeze pacienții fizic și mental, astfel încât să provoace o decizie de a se mișca, pentru a evita starea de letargie și amorțire.

NORME ȘI PRINCIPII ACTUALE DE PROIECTARE

Programele de sănătate sunt astăzi într-o continuă schimbare sub amprenta tehnologiilor. Progresele tehnologice din ecografiile de diagnosticare, din electronică, din robotică, biotehnologie și mai ales din genetică sunt de natură să determine modificări în configurarea arhitecturală a spațiilor. Iar aceste tehnologii se înlocuiesc succesiv. Clădirile trebuie  proiectate pentru a acomoda tehnologiile în continuă schimbare, upgrade-ul permanent este o condiție clară, din care derivă o a altă cerință a spitalelor actuale: flexibilitatea spațiilor.

Pentru a acomoda toate aceste cerințe, conform Organizației Mondiale a Sănătății, asistența medicală contemporană este asigurată în teritoriu de o rețea sanitară vastă alcătuită din unități de diverse dotări și servicii, subordonate după principiul piramidei. Ca rezultat al experienței dobândite în diverse țări, există mai multe modele de rețele.

Rețele regionale specifice Europei Rețele regionale specifice S.U.A

Spre exemplu, în majoritatea țărilor europene, rețeaua sanitară este alcătuită din spital regional, intermediar, local și dispensar. Aceasta urmărește să acopere omogen un teritoriu aglomerat și variat ocupat, datorită capacității de adaptare la specificul diverselor zone.

Rețeaua sanitară din Statele Unite se prezintă ca o rețea clară, ușor adaptabilă la vastele spații nord-americane, inegal populate. Dincolo de aparenta rigiditate, ocupă bine teritoriul și stă la baza uneia dintre cele mai eficiente asistențe medicale din lume. estructura este asemănătoare, însă spitalul local este înlocuit de spitalul rural cu centru de sănătate.

Unități intermediare ale rețelei sanitare

Ca primă treaptă teritorială, dispensarul are menirea să descopere bolile în fazele incipiente, pentru a preîntâmpina apariția sau dezvoltarea unor boli contagioase, existând trei tipologii. Dispensarul de circumscripție asigura deservirea unui teritoriu cu o populație de maxim cinci mii de locuitori, oferind servicii pentru problemele de medicină generală. Schema funcțională este bipolara, cele primul sector fiind medicina generală și stomatologie, în timp ce al doilea este reprezentat de pediatrie și obstetrică. Fiecare sector are propria zonă de acces, propriul spațiu de așteptare și cabinete medicale aferente. Între aceste două sectoare se amplasează spațiile cu dublu serviciu, destinare vestiarelor și analizelor.

Dispensarul de întreprindere completează rețeaua sanitară și permite astfel o asistență medicală mai rapidă, având un rol hotărâtor în îmbunătățirea condițiilor de muncă prin diminuarea riscurilor de îmbolnăvire profesională. Aici sunt arondate practic toate persoanele cuprinse în câmpul muncii,studenții și elevii, acest dispensar asigurând dubla arondare a populației active. Dispensarul rural deservește de regulă comunitățile defavorizare de distanțe mari ce le separă de zonele urbane și de aceea poate avea în componență un staționar de mici dimensiuni și o casă de nașteri pentru cazuri obișnuite care necesită doar supraveghere calificată permanentă.

Policlinica este o unitate intermediară a rețelei sanitare și este capabilă să asigure un diagnostic pentru toate specialitățile medicale, fiind dotată cu instalații și utilaj medical de investigații care permit stabilirea unui diagnostic și aplicarea tratamentului în condiții de calitate. Din cauza costurilor ridicate în exploatarea dotărilor, se pune problema folosirii acestora în comun cu spitalul, situație care conduce la gruparea policlinicii cu spitatul general, rezultând spitalul unificat, amplasat în zona deservită de policlinică. În marile centre urbane, pentru evitarea distanțelor mari de transport se prevăd și policlinici separate de spitalul general. Serviciile pe care le cuprinde policlinica se referă la consultații, control periodic al populației, diagnostic și tratament și auxiliare.

Accesul bolnavilor se realizează separat pentru bolnavii ambulatorii și bolnavii internați (spital). În cazul în care policlinica are un serviciu pentru copii, accesul lor se va realiza separat de cel al adulților. Accesul este amplasat în ansamblul general cât mai vizibil de pe căile de acces publice și se realizează prin intermediul unui vestibul astfel dimensionat și organizat încît să asigure legături directe cu garderoba pentru bolnavi, fișierul și spațiile de circulație care asigură legăturile cu cabinetele de consultații, cu serviciile de diagnostic și tratament. Într-un circuit normal al bolnavului acesta ajunge apoi în spațiul de așteptare al zonei de consultații.

Unitatea funcțională specifică policinicii este cabinetul de consultații care, multiplicat după numărul de consultații și specialități medicale, alcătuiește serviciul de consultații. Articularea cabinetelor de consultații cu zona de așteptare se poate face în sistem cu simplu tract, care presupune existența unui șir de cabinete dispuse de-a lungul unei circulații-așteptare (coridor lateral), cu mari dezavantaje determinate în plan funcțional de juxtapunerea circulației cu așteptarea și în plan psihologic de senzațiile defavorabile datorate lungimii excesive a coridorului. Luminarea buna a spațiului de circulație-așteptare este un avantaj cert. O altă modalitate este sistemul cu dublu tract, care operează cu o schemă compozițională ce conține două fracturi de cabinete, având între ele circulația-așteptare (coridor central). Sistemul prezintă defectele majore ale sistemului anterior (amplificate de creșterea aglomerației) la care se adaugă nedoritului efect de tunel. Sistemul dublu tract cu alveole este derivat din sistemul anterior prin separarea spațiului de așteptare (rezolvat în alveolele introduse în tracturile cabinetelor) de circulație. Este cea mai avantajoasă soluție deoarece prezintă avantaje în plan funcțional, datorate separării spaților de așteptare de cele de circulație, iar în plan psihologic datorate eliminării efectului de coridor și obținerii unei luminări naturale optime.

Majoritatea cabinetelor au un caracter general și cuprind spații pentru examinarea propriu-zisă, înregistrarea datelor și dezbrăcarea si îmbrăcarea bolnavului și spații sau încăperi pentru asistente. Există și cabinete cu caracter specific, cum ar fi cabinetul de consultații radiologice. Acest cabinet se amplasează de obicei în cadrul secției de radiologie care deservește pacienții din policlinică și spital. Serviciul (secția) de radiologie se compune din două sectoare: radiodiagnosticul și radioterapia (tratament). Amplasarea acestui serviciu se face astfel încît în imediata lui vecinătate să nu existe posturi de lucru permanente, eliminându-se pe cît posibil riscurile iradierilor accidentale. Cele mai recomandate amplasamente se află la demisolul sau subsolul clădirii. Un alt tip de cabinet este cel pentru pentru tratamente, care este un auxiliar important în procedurile ambulatorii la specialitățile medicale unde tratamentul nu se poate face în cabinetul de consultații. Pentru aceste terapii se prevăd încăperi speciale, câte unul sau două pentru fiecare specialitate, cu dimensiuni și suprafețe variabile în funcție de specific.

Unitatea medicală completă – Spitalul

Spitalul este unitatea medicală cu cea mai complexă dotare din rețeaua sanitară, fiind amplasat în nodurile importante ale acestei rețele și gestionând activitățile din teritorii vaste prin monitorizarea unităților din subordine (policlinicile și dispensarele). În proiectare contemporană a spitalelor, se iau în considerare numeroși factori, variabili de la o țară la alta. Dintre aceștia cei mai importanți se referă la calitatea asistenței medicale, condițiile de accesibilitate a populației, nivelul educației sanitare a populației și condițiile de locuire.

Demografia și cultura joacă un rol semnificativ în ceea ce definește un mediu medical pentru o anumită populație, implicând diverse considerente în proiectarea mobilierului și având caracteristici medicale care transmit un mesaj clar despre organizare celor care intră în clădire, chiar din momentul în care aceștia văd pentru prima oară complexul. Vârsta pacienților este un alt considerent care se manifestă în soluțiile adoptate pentru circulații, proximități și alegerea elementelor decorative. Dincolo de performanța strict tehnică a echipamentelor, conceptul vindecării evidențiază necesitatea unui spațiu spitalicesc primitor și călduros, deschis celui public. Realizările recente accentuează necesitatea amenajării spațiilor interioare și de tranziție, fie ele holuri, terase, culoare, cabinete, saloane sau blocuri operatorii, într-un mod cât agreabil.

Tipologii

Unitățile spitalicești esențiale pentru rețeaua teritorială sunt spitale generale ce cuprind minim patru specialități medicale principale: boli interne, chirurgie, pediatrie, obstetrică – ginecologie.

Tipurile de soluționare prezentate în capitoul anterior nu mai sunt viabile pentru standardele medicale actuale. Sistemul monobloc, în care medicale se amplasau într-un volum compact, prezintă acum probleme greu de soluționat în separarea zonelor și circuitelor. Sistemul pavilionar, cu sectoarele incompatibile amplasate în clădiri distincte legate de galerii sau pasarele, s-ar putea adopta doar la spitalele foarte mari deoarece pentru celelalte tipologii determină trasee lungi, dificile în parcurgere pentru personalul medical.

Derivat din sistemul monobloc, sistemul articulat cuprinde un ansamblu de volume care comunică în zona nodurilor de circulație verticală. Astfel se poate realiza separarea pe zone medicale, iar soluția des adoptată se referă la dezvoltarea pe verticală a sectorului de spitalizare, articulat la celelalte spații, dezvoltate predominant pe orizontală. Acest sistem permite numeroase soluții ce se pot adapta condiționărilor impuse de specialitatea unui spital sau de dimensiunea sa.

Sistemul tentacular a apărut în urma studiului celui pavilionar. În cadrul acestuia, zonele funcționale ce necesiță anumite condiționări sunt amplasate în volume distincte, care relaționează cu volumul central în care sunt amplsate funcțiunile comune, fără cerințe speciale de igienă sau asepsie. Această soluție este deseori preferată la spitalele universitare deoarece perimite o bună relaționare a spațiilor de intervenție și educație. Indiferent de soluția adoptată, se recomandă ca la proiectare să se stabilească anumite zone pentru care sunt posibile extinderi, încât viitoarea soluție să se poată integra coerent în ansamblu.

În funcție de teritoriul arondat, acestea pot fi: comunale, orășenești, municipale sau județene. Profilurile medicale derivate constituie secții medicale în cadrul spitalului, care împreună cu serviciile de diagnostic și tratament alcătuiesc structura medicală a unui spital. Cele care cuprind suplimentar funcțiuni de învățământ medical sunt denumite spitale clinice, diferențiate Ia rândul lor în cele generale (spitale universitare) și de specialitate.

O categorie aparte de unități de asistență medicală o constituie preventoriile și sanatoriile, care prezintă asemănări de structura medicală cu spitalele. Preventoriile sunt unități medicale ce acordă asistență specializată pentru prevenirea îmbolnăvirii persoanelor, iar sanatoriile sunt asigură asistența medicală complementară (convalescență și recuperare) pacienților care au încheiat ciclul principal de tratament. Aceste două tipologii sunt organizate separat pentru adulți și copii, iar amplasamentul lor se face cu predilecție în afara aglomerărilor urbane, fiind preferate zone cu proprietăți curative și stațiunile

Normativele oferă diferite clasificări ale spitalelor. În funcție de capacitatea de spitalizare, acestea sunt mici (150-350 paturi pentru spitale generale, 100-200 paturi pentru spitale de specialitate), mijlocii (400-600, respectiv 250-400 paturi), mari (700-1000, respectiv 500-700 paturi) sau foarte mari (acestea sunt de regulă spitale generale cu peste 1100 de paturi). Principalele tipuri de activități medicale se referă la consultații, investigații și tratamente, însă există numeroase activități complementare precum supravegherea și asistarea bolnavului, studiu, documentare, elaborarea de documente medicale sau pregătirea instrumentarului, precum și activități administrative, de gestiune, gospodărești și tehnice. De aceea în proiectarea spitalelor este foarte importantă ierarhizarea acestor activități prin izolarea spațiilor, separarea circuitelor și optimizarea fluxurilor.

Aparatura medicală influențează puternic organizarea unui spital, deoarece impune condiționări tehnologice stricte privind dimensionarea spațiilor și soluțiile constructive și de finisare. În unele cazuri sunt recomandate sau chiar impuse anumite rezolvări spațio-funcționale pentru a deduce la un minimum riscurile de contaminare al unor proceduri medicale sau utilizarea spațiilor în comun de către persoane cu diverse boli. De aceea există câteva principii utilizare în proiectarea unităților medicale, care iau în considerare aceste criterii de igienă: segregarea spațiilor medicale în funcție de riscul de contaminare, diferențierea circuitelor și organizarea filtrelor de control și igienizare între zonele care prezintă potențiale diferite de contaminare.

Criterii urbanistice

Amplasarea unui spital în teritoriu se face conform studiilor de sistematizare pentru realizarea rețelei grilei de asistență medicală. Amplasamentul propriu-zis al unui spital trebuie să permită legături ușoare cu centrul de greutate al teritoriului deservit (accesibilitate ușoară pietonală și auto), o vecinătate liniștită (preferându-se zonele de pe lângă râuri, parcuri, lacuri, cu evitarea apropierii de obiective care determină circulații mari), posibilitatea unor orientări S-E sau S-V la nivelul corpurilor de spitalizare și un relief favorabil construcției.

Suprafața de teren necesară unui spital depinde de capacitatea (numărul de paturi), profilul medical (bolile tratate și durata medie de spitalizare), rangul și perspectivele de extindere ale spitalului. Alți factori sunt reprezentați de optarea pentru o anumită rezolvare funcțională, cu o distribuție orizontală sau verticală a spațiilor, în sistem monobloc, pavilionar sau mixt, caracteristicile geofizice ale terenului și poziția amplasamentului în cadrul localității. Masuratorile folosite actualmente pentru determinarea suprafeței necesare de teren se fac in funcție de suprafața de teren aferentă unui pat de spitalizare, având valori diferite în funcție de tipologia adoptată: 75-90 mp/pat pentru soluții multietajate, 120-150 mp/pat pentru spații dezvoltate după axe orizontale sau în sistem pavilionar. Un alt indice se referă la raportul între aria totală a terenului și aria desfășurată a spitalului, având valori cuprinse între 1,4 – 1,5 pentru spitale multietajate și 1,7 – 1,8 pentru cele pavilionare sau în sistem articular.

Există și situații in care aceste valori nu prezintă interes. De exemplu, dacă în imediata vecinătate a terenului se află o sursă de poluare (circulații intense, spații comerciale aglomerate etc) sunt necesare măsuri de protecție precum spații plantate și distanțarea. Dacă terenul disponibil prezintă denivelări, un raport al laturilor nefavorabil sau reglementări urbanistice care limitează regimul de înălțime, în adoptarea soluției indicii prezentați nu vor fi de ajutor. Însă unul dintre factorii importanți ce impune dezvoltarea spațiilor verzi ample este profilul medical. Anumite sisteme de tratament care au o durata mare de spitalizare determină spații amenajate pentru recreerea bolnavilor, cum este cazul spitalelor de recuperare sau neuropsihiatrie.

Pentru a se obține o utilizare eficientă și economică a terenurilor, se recomandă adoptarea unei planimetrii regulate, similară unui dreptunghi, cu raportul laturilor cuprins între 1/2 și 1/1,5, așezat cu latura mică spre artera de circulație la care este adosat. Pentru amplasarea de spitale sunt recomandate terenuri plate sau cu pantă mică (până la 10%). Date fiind cerințele de segregare a grupelor de funcțiuni care implică în majoritate soluții cu demisol funcțional și subsol tehnic, caracteristicile geofizice ale terenul trebuie să permită fundăriea la 5-6 m sub nivelul solului.

Condiții de microclimat în zona amplasamentului sunt foarte importante deoarece sunt necesare zone nepoluate, însorite și aerisite, aflate în apropierea parcurilor sau spațiilor verzi. Sunt contraindicate zonele în care vânturile dominante ar putea aduce emisii poluante din zone industriale sau cele cu vecinătăți zgomotoase, stresante din punct de vedere psihologic (cimitire, crematorii sau servicii de pompe funebre).

Asigurarea unor legături facile cu principalele artere de circulație și existența mijloacelor de transport în comun sunt factori foarte importanți în alegerea unui sit, iar în cazul unor amplasamente în zonele periferice sau in afara orașelor trebuie asigurate legaturi facile prin minim două artere de circulație distincte, prevăzute și cu mijloace de transport în comun.

Dimensionarea aleilor carosabile din cadrul incintei spitalului se face apoi în funcție de trafic și gabarite, iar lățimea acestora va fi minim 2,5 m pentru cele folosite ocazional, patru metri pentru cele de trafic mic sau care presupun staționări și minim șase metri pentru aleile carosabile intens circulate. Circulațiile vor fi mereu prevăzute la capete cu zone de întoarcere, iar parcajele se vor amplasa în imediata apropiere a accesului în incintă. Parcajele pentru vizitatori, studenți sau cercetători se amplasează în afara incintei spitalului, iar trotuarele pietonale sunt obligatorii, dispuse pe o parte sau pe ambele părți ale aleilor carosabile. Aleile pietonale destinate recreeri se vor soluționa distinct de celelalte circulații, distanțate față de aleile sau platformele carosabile sau de zonele în care se manipulează materiale și echipamente.

Spitalele nu au condiționări referitoare la regimul de înălțime, însă se recomandă evitarea dezvoltării excesive pe înălțime din cauza dependenței față de mijloacele de transport pe verticală. Fațadele care conțin ferestrele laboratoarelor, sălilor de operație sau ale altor încăperi dotate cu apatură medicală sunt orientate spre nord și nord-est, iar cele ce corespund saloanelor de bolnavi sunt orientate preferabil spre sud-est, sud sau nord-vest. Acestea, împreună cu sălile de operație, privesc spre parcul bolnavilor, alte spații verzi, zone liniștite și fără risc de poluare. Nu se vor așeza paralel, chiar dacă distanțele între fronturi sunt respectate (minim jumătatea înalțimei frontului cel mai amplu), ferestre ale spațiilor sau funcțiunilor care prezintă incompatibilități, cum ar fi saloane de bolnavi cu cabinete de explorări și investigații, cu săli de autopsie sau operație.

Scheme funcționale în organizarea spațiului arhitectural

Spitalul propriu-zis cuprinde zone publice libere (policlinică, administrație), zone cu acces controlat (internări, externări, vizitatori, personal medical și auxiliar, administrația), zona de agrement pentru pacienți și diverse servicii la care are acces numai personalul.

În practica actuală, la nivelul organizării funcționale a unui spital se impune aplicarea unor principii generale fundamentale cum ar fi circulația bolnavului în flux continuu, folosirea instalațiilor, dotărilor și a personalului medical cu maximul de randament prin organizarea eficientă a serviciilor, reducerea distanțelor de parcurs și mecanizarea circulației și transportului. Foarte importante în proiectarea spitalului modern sunt asigurarea flexibilității, a posibilităților de dezvoltare ulterioară a unor servicii odată cu evoluția științei medicale și modernizarea tehnicii medicale și asigurarea unui mediu cât mai confortabil pentru pacienți, spre a facilita însănătoșirea.

Principalele grupe funcționale ce intră în alcătuirea spitalelor se bazează pe o sistematizare apărută în urma categoriilor de utilizatori și a tipurilor de activități, separate în funcție de sectoare (grupe de funcțiuni) și compartimente (unități funcționale).

Spitalele generale neclinice cuprind numeroase sectoare specializate. Cel pentru spitalizare este compuse din unități de îngrijire, spații pentru internarea de o zi și serviciul de primire și externare a bolnavilor, în timp ce sectorul ambulator este destinat pacienților neinternați și cuprinde cabinetele de consultații și tratamente, alături de evidența medicală. Serviciile tehnico-medicale se referă la spațiile pentru intervenții, cu bloc operator, anestezie și terapie intensivă (ATI), sector de investigații, cu laborator de analize, explorări, anatomie patologică și, după caz, laborator de medicină nucleară și sectorul de terapie, destinat atât pacienților spitalizați, cât și celor ambulatori. Acesta cuprinde serviciul de urgențe, cel de recuperare medicală, radio-, psiho- și ergoterapie, alături alte posibile de compartimente de terapie specifică structurii spitalului. Serviciile tehnicomedicale auxiliare cuprind serviciul de sterilizare, farmacie, bănci de sânge și țesuturi și morgă. Există spații adiministrative, cu birouri, evidență, săli de întruniri și servicii gospodărești, precum bucătării, spălătorii și depozite. Anexele pentru personal se referă la puncte de documentare, cantină și vestiare. Anexele destinate pacienților și spatiile sociale sunt alcătuite din servicii de informații și relații, bufete, spații comerciale, capelă și, în unele spitale, prestații precum frizerie sau coafură. Există numeroase servicii tehnico-utilitare, spre exemplu centrale, dispecerate, ateliere pentru întreținerea aparaturii, garaje și diverse depozite.

În cazul spitalelor generale clinice această listă se completează cu spațiile destinare activităților de învățământ: aule, săli de curs, cabinete de studiu și anexe pentru studenți și pentru personalul didactic. Pentru spitalele de specialitate, clinice sau neclinice, schema generală a funcțiunilor spitalelor de specialitate va prezenta diferențe în funcție de profilul acestora, sesizațe mai ales în cadul laboratoarelor de diagnostic și tratament.

Soluția arhitecturală adoptată este în multe cazuri dependentă de reguli de organizare în funcție de specificul procedurilor, de criterii de igienă și condiționarile impuse de echipamentul medical. Numeroasele studii elaborate de instituții de profil, reglementările și normele au oferit un set de tipologii de organizare a funcțiunilor, care vin în ajutorul arhitecților, iar evoluția aparaturii și a tehnicilor medicale, alături de elaborarea unor noi tipologii determină revizuirea și perfecționarea soluțiilor. De aceea se accenuează mereu nevoia flexibillității și modulării spațiilor programelor de sănătate, pentru a putea acomoda viitoarele modernizări.

Unitățile de îngrijire stau la baza spitalului și reprezintă grupări de camere care conțin un anumit număr de paturi, cu spații auxiliare și circulații aferente care să permită echipei medicale asigurarea serviciilor de asistență în cele mai bune condiții de confort. Schema funcțională cuprinde trei sectoare importante: staționarul, cu camere de spitalizare, zona de diagnostic și tratament, anume spații pentru cabinete, laboratoare, spațiile personalului și depozitarea aparaturii, și zona serviciilor, alcătuită din sala de mese, încăperi pentru vizitatori și oficiul alimentar. Specifică acestei organizări este realizare în zona centrală a unui dispecerat de supraveghere și monitorizare. Spitalele clinice cuprind în plus compartimente pentru studenți. Dimensiunile unității de îngirjire variază direct proporțional cu importanța specialității medicale și cu gradul de imobilizare al pacienților.

Primirea și internarea

Acest serviciu reprezintă primul contact al pacientului cu spitalul și asigură funcțiunea administrativă prin care bolnavul este luat în evidență și este echipat cu vestimentața de spital, alături de o funcțiune medicală redusă, prin care îi este oferit un prim consult medical și este asigurată trierea. Rezolvat ca serviciu unic pe spital, amplasarea sa se face în legătură directă cu accesul principal și cu serviciul de urgență, pentru a deservi atât pacienții care vin la spital în urma unor programări după examinări medicale anterioare, cât și pacienții care ajung la spital nepregătiți, în urma accidentelor sau îmbolnăviri subite. La spitalele mici și mijlocii, serviciul de primire poate fi cuplat cu ambulatorul. Schema funcțională cuprinde fișierul (locul de întocmire a documentelor medicale), zona de examinare, filtrul de internare, cu unitatea de igienizare sanitară și cea pentru gestiunea hainelor și efecte de spital, și unitatea de externare.

Spitalizarea

Spitalizarea (staționarul) asigură îngrijirea și cazarea bolnavilor internați și ocupă între o jumătate și o treime din suprafața spitalului, în funcție de structura, profilul și capacitatea acestuia, fiind organizată în secții cu aproximativ optzeci de paturi. Spitalele mici conțin trei sau patru secții, cele mijlocii între cinci și zece, iar cele mari pot conține pană la optsprezece. Schema generală a unei secții poate avea două configurații de bază, cu sâmbure central (saloane dispuse perimetral în jurul anexelor) sau în varianta tronson (trei tracturi dintre care cel median este ocupat de anexe, generând partiuri tip bară). Acest sector trebuie să asigure o îngrijire curentă a pecientului și un randament maxim prin realizarea unor legături eficiente și directe cu celelalte sectoare, în special cu blocul de diagnostic și tratament.

Salonul, numit și camera de spitalizare, are anumite capacități stabilite pentru a asigura confortul fizic și psihic al bolnavului, alături economicitatea resurselor. Capacitatea optimă de două pană la patru paturi, însă se acceptă maxim șase. Se realizează de asemenea și rezerve private cu unul sau două paturi, pentru pacient și însoțitor. Aceste camere sunt concepute încât să asigure următoarele condiții minime: o arie utilă de 7mp/pat, un volum minin de 20mc, dotări sanitare aferente (un grup sanitar complet la maxim opt persoane și dușuri comune, însă optim un grup sanitar complet la fiecare șase paturi), prize de oxigen (minim una pentru fiecare salon, recomandat însa câte una la fiecare pat), mobilier (un pat, o noptieră și un dulap pentru fiecare pacient și cate o masă cu scaune în fiecare salon) și o bună orientare a ferestrelor. Este preferată orientarea saloanelor spre sud-est sau sud și se accepta și cea spre vest sau sud-vest, caz în care sunt necesare protecția ferestrelor față de excesul de însorire. În cazul secțiilor pentru contagioși, se pot realiza doua coridoare de acces, pentru personal și vizitatori, cu pereții camerelor de spitalizare vitrați, pentru a permite supravegherea din partea personalului.

Camerele de spitalizare pentru copii implică rezolvări diferite rezultate din gradul mare de supraveghere pe care îi necesită aceștia și se realizează diferențiat pe categorii de vârstă: nou-născuți, copii până la trei ani (5mp/pat) și categoria trei-paisprezece, rezolvată după principiile cazării adulților.

Fig. 23, 24 Spații vitrate pentru asigurarea supravegherii copiilor

Pentru prima categorie, se preferă acum amplasarea paturilor nou-născuților în spații situate între două camere de spitalizare mamelor, separate cu panouri vitrate și având zone de tip dispecerat destinate activității asistentelor (consultații, înfășare, biberonerie), sau spitalizarea în același salon a mamei și a nou-născutului. Prin această soluție se asigură participarea mamei la îngrjirea copilului chiar din primele clipe.

Saloanele pentru copii mici, până la trei ani, dunt diferite deoarece aceștia prezintă un grad mai mare de mobilitate. Saloanele se rezolvă prin realizare unor nuclee de două sau trei camere cuplate cu un spațiu anexă pentru infirmieră. Această încăpere, cu pereți vitrați, acționează ca un filtru pentru a asigura supravegherea copiilor.

Camerele pacienților se amenajează după criterii de design de confortabil, cu mese aranjate lângă fereastre și corpuri de iluminat discrete, utilizate de însoțitor atunci când pacientul doarme. Piesa de mobilier caracteristică pentru camerele de spitalizare este ansamblul pat-noptieră-prize, dezvoltat din dependența pacientului față de pat. Paturile de spitalizare sunt ergonomice, cu înălțime variabilă și panouri laterale rabatabile, și cu accesorii care îi măresc gradul de dotare. Deoarece patul este o dotare obligatorie a spitalelor, spațiile trebuie dimensionate încât să permită manevrabilitatea sa. Amplasarea se face astfel încât să fie asigurat transportul aparaturii mobile în dreptul pacienților, respectiv pentru permiterea accesului persoanelor cu dizabilități motorii. Paturile așează de regulă paralel cu frontul ferestrei, pentru a fi accesibile pe ambele laturi lungi, distanța dintre două paturi este de minim 0,80m (optim un metru), iar circulația liberă aferentă trebuie dimensionată pentru a permite staționarea și deplasarea în cărucior.

Se preferă camerele cu un sigur pat, deoarece prezența altor pacienți în cameră sporește stresul din cauza lipsei de intimitate și amplificarea zgomotului, ce poate duce la calitatea scăzută a somnului și depresie. În plus, pacienții care beneficiaza de camere cu un singur pat au mai mult sprijin din partea familiei decât cei din camerele dotate cu mai multe paturi, fapt este datorat cadrului intim, dar și spațiului mobilat adecvat socializării dintre pacient si vizitatori.

Spații pentru vizitatori

În Occident se pune intens accentul pe însoțirea pacientului, în perioada spitalizării, de către un pieten apropiat sau de un membru al familiei, deoarece aceștia au un impact pozitiv, ajutând procesul de vindecare. Nevoia de implicare a familiei în îngrijirea pacienților a fost mult timp ignorantă în programul de asistență medicală, iar multe instituții cu vechime nu au fost concepute pentru a încuraja implicarea familiilor în îngrijirea pacienților, aceștia fiind tratați superficial și considerați un discomfort. Însă familia pacientului și personalul specializat joacă un rol deosebit de important în echipa desemnată să se ocupe de îngrijirea acestora.

Spațiile necesare pentru deservirea internaților și a familiei sunt sala de mese, cameră pentru activități de zi și primirea vizitatorilor. Culorile, lumina (naturală și artificială), textura materialelor, forma mobilierului și signalistica au o influență determinantă asupra psihologiei utilizatorilor – pacienți, personal medical, vizitatori – pot reduce anxietatea și îmbunătățesc confortul general. Se creează o ambianță ce are scara și aspectul vieții normale, pentru a lupta eficient cu boala, ameliorând condițiile de lucru ale personalului și pe cele ale vieții de zi cu zi a pacienților și a vizitatorilor.

Un prim exemplu este transformarea sălilor de așteptare. Dimensionarea acestui spațiu se face după încărcarea la orele de vârf, considerând o arie utilă de un 1-1,50 mp pentru fiecare adult și 1,50-2,00 mp pentru un copil cu însoțitor, cu spațiile de așteptare distincte pentru copii si adulți.

Tendința este de a trece de la tradiționala aliniere a scaunelor pe hol la crearea unui mediu asemănător camerei de zi, prin utilizarea unui mobilier confortabil, gândit și realizat în funcție de vârsta și dizabilitățile pacienților. De exemplu, în Statele Unite, holurile tradiționale cu scaune dispuse liniar și cu un raft pentru reviste au dispărut de aproximativ un deceniu, fiind inlocuite de un mobilier potrivit computerelor, spații de lucru și chiar pentru odihnă.

Fig. 25, 26 Spațiu de asteptare și informare

Proiectarea spațiilor colective, cu scaune confortabile și mobile pot crește beneficiile interacțiunii sociale. Se acordă o atenție specială și amenajării spațiului exterior, cât și asigurării unei permanente relații vizuale cu exteriorul, relație ce exprimă necesitatea vitală de a simți apartenența la oraș, la viață. S-a dovedit importantă identificarea a ceea ce o persoană experimentează atunci când navighează prin clădire, modul în care caracteristicile spațiului, cum ar fi coridoarele lungi si drepte, față de coridoarele curbate, ajută sau împiedică călătoria prin percepția spațiului.

Se pune accent și pe informarea membrilor familiei, prin crearea spațiilor tip bibliotecă, unde aceștia pot accesa informații referitoare la anumite boli cu care se confruntă pacientul pe care îl vizitează și metodologia de îngrijire în momentul în care acesta se va întoarce acasă, iar în spitalele pentru copii, există spații pentru joacă. Se poate remarca și construirea, în preajma majorității spitalelor, a unor facilitati adiacente cum ar fi: lăcașuri de cult, locuri de joacă pentru copii și chiar grădinițe, dacă este cazul unui spital pediatric.

Fig. 25, 26 Bibliotecă de specialitate și locuri de joacă pentru

copii (Spitalul Evelina, Londra)

Spațiile pentru activitățile medicale ale secției sunt reprezentate de camere pentru tratamente și pansamente (o cameră de 18mp pentru 20-30 de pacienți), cabinete pentru medici (minim un cabinet de 14mp la 25 paturi), spații de lucru pentru asistente (oficiu medical), cu posturi de supraveghere și anexe pentru depozitarea medicamentelor și a instrumentarului, camere pentru conducerea medicală a secției (medic șef, asistentă, raport de gardă, secretariat), grupuri sanitare și vestiare pentru personal. Acestea sunt completate de sectoare precum blocul operator și laboratoare de investigații. Unitatea de îngrijire conține și spații pentru activitățile gospodărești, cum ar fi colectare rufelor murdare și boxa de curățenie, depozit de lenjerie curată și camera pentru îngrijitoarei.

Blocul operator

Acest sector este unul cu o structură complexă, în care se desfășoară un act deosebit de important pentru evoluția bolnavului, având o strictă condiționare a circuitelor interne. În spitalele generale, există numeroase profilurile care utilizează blocul operator (chirurgia generală, cardiologia, ortopedia, neurologia, pediatria, oncologia, serviciul de urgență etc.), iar dimesionarea acestuia se face in funcție de numărul de paturi din secția respectivă. Este necesară o sală de operație pentru 30-35 de paturi, insă acest indice este în scădere datorită perfecționării tehnicilor operatorii și scăderii duratei de spitalizare postoperatoare.

Blocul operator poate funcționa în două sisteme. Acesta poate exista separat, pentru fiecare serviciu, sau centralizat, fiind o dotare comună pentru serviciile cu profil chirurgical dintr-un spital. Pentru spitalele mici și mijlocii, acest ultim sistem prezintă numeroase avantaje, precum asigurarea controlului condițiilor de asepsie, o utilizare eficientă a spațiilor, paraturii și personalului, cu maru economii de timp. Pentru spitalele mari și foarte mari, centralizarea sălilor într-un singur bloc operator determină dezavantaje prin scăderea gradului de confort pentru echipa medicală, care este supusă la aglomerație, dificultăți în programare și diminuarea spiritului de echipă. De aceea, în aceste cazuri se preferă realizarea unor blocuri operatorii distincte și specializate, amplasate în apropierea secțiilor respective, sectorizarea blocului operator în funcție de tipologia intervenției și dublarea circuitelor interioare prin diferențiere acestora în sistem curat-murdar.

Sunt considerate blocuri operatorii mici cele cu pâna la patru săli de operație, iar blocuri mari cele cu mai mult de șase săli de operație. Principul care stă la baza funcționării blocului operator este asigurarea unor fluxuri (bolnavi, asistente, chirurgi și instrumentar) care să permită realizarea mediului aseptic esențial actului operator.

Adus din zona staționarului, pacientul trece prin spațiul de preparare, unde i se definitivează igiena și începe procesul de anestezie sub supravegherea medicului anestezist, după care este introdus în sala de operație. După intervenția medicală, acesta este trecut în spațiul de trezire, unde revenirea funcțiilor vitale va fi supravegheată de același anestezist, urmând ca apoi să fie transferat catre secția de terapie intensivă sau către staționar, în cazul operațiilor simple.

Fluxul medicilor implică schimbarea vestimentației, trecerea în spălător pentru sterilizarea mâinilor (spațiu vitrat pentru a permite observarea anestezierii pacientului), iar după finalizarea actului medical, aceștia vor părăsi sala de operație prin spațiile anterior prezentate. Spațiile anexe pot fi comune pentru două săli de operații, tipologie dezvoltată odată cu apariția tehnicilor pentru transplantul de organe.

Sala de operații este elementul esențial al blocului operator, iar dimensiunile variază în funcție de mărimea echipelor operatorii, aparatură și profil. Suprafața curentă este de 36 mp, iar pentru operații speciale, spre exemplu chirurgia cardiacă, aria poate ajunge la 50 mp datorită unei echipe numeroase.

Fig. 27 Sală de operație de dimensiuni mari

Formele utilizate cel mai des sunt cele pătrate, deoarece permit buna concentrare a personalului în jurul pacientului. În finisarea acestora se evită muchiile intrate, foarte greu de curățat, deoarece aceste spații sunt supuse unor proceduri minuțioase de curățare și sterilizare. Din aceste considerente, sunt de preferat acum spații organice, rotunde sau ovale, în care muchiile sunt eliminate. Alături de aceste spații medicale, blocul operator conține camere de odihnă pentru personalul medical, cameră de lucru pentru asistente, laborator pentru determinări de urgență, camere de protocol și boxe pentru depozitarea materialelor sterile, farmaceutice și a aparaturii și spații de filtrare a accesului, diferențiate pentru bolnavi și personalul medical. Blocul operator pentru traumatologie și ortopedie este unul specializat, la acesta adăugându-se săli de gipsare lângă sala de operație, pentru bolnavii care necesită și intervenții chirurgicale. Blocul operator are legătură directă cu serviciul de anestezie și terapie intensivă.

Serviciul de anestezie terapie intensiva (ATI)

Serviciul ATI cuprinde cazurile medicale grave, care impun o supraveghere strictă permanentă, realizată de personalul medical cu ajutorul unei aparaturii specializate, având o capacitate normată de cinci paturi pentru fiecare o sută de paturi din spitalizare. Amplasamentul este indicat a fi la același nivel cu blocul operator și se soluționează în două zone distincte: septică și aseptică, cu accesul condiționat de filtru. Schema funcțională este similară spitalizării, întâlnindu-se în plus zone de servicii pentru personalul medical (medici, anesteziști, asistente) și pentru aparatură. Circuitul interior este închis pentru a asigura atât condițiile de igienă, cât și izolarea față de factori perturbatori, pregum agitație și zgomot.

Modul optim de alcătuire al unei unități de ingrijire este cel de tip nucleu cu camere de șase paturi (izolate între ele prin compartimentări de tipul panourilor ușoare), grupate în jurul postului de supraveghere, cu spații vitrate. Este foarte important ca fiecare unitate de ingrijire să aibă minim o rezervă individuală, rezervată cazurilor speciale.

Compartimentul de spitalizare de o zi

Pentru anumite investigații este necesară ținerea sub observație a pacientului pe durata unei zile, iar pentru a evita perturbările produse de astfel de cazuri, în cadrul spitalului se realizează astfel de compartimente, care reprezintă aproximativ un sfert din numărul de paturi al spitalului, însă minim doisprezece paturi. Cazarea pacienților se face în saloane sau rezerve, iar aferent acestora se realizează cabinete de consultații și tratamente, săli de mici intervenții, post de lucru pentru asistente și anexe. Amplasat în apropierea accesului principal, acesta este în legătură cu sectorul ambulator și cu serviciul de urgență, pentru a permite folosirea în comun a unor componente.

Sectorul ambulator

Spitalul acordă servicii medicale și pentru bolnavii a căror stare fizică nu impune internarea, iar sectorul ambulator asigură asistență, precum și explorări premergătoare internării, sau postcontrolul dupa finalizarea internării. Asemănător celorlalte sectoare, acesta cuprinde cabinete pentru consultații, camere de pansamente, spații de așteptare și anexe. Acesta poate fi accesibil direct din exterior, daca este dotat cu anexele precum garderobă și punct de informații, sau din holul intrării principale, caz în care pacienții beneficiază serviciile prevăzute pentru însoțitori și vizitatori.

Serviciul de urgență

Acesta asigură primirea și îngrijirea bolnavilor accidentați sau aflați în stare gravă, ce sosesc la spital fără planificare. Pentru a permite o transportare rapidă, acest serviciu se amplasează la parter. În varianta minimă, compartimentul cuprinde un acces acoperit și închis lateral, sală de așteptare, post de lucru pentru asistente, cabinet medici de gardă, cabinete de consultație și tratament cu două până la patru posturi de lucru, sală de intervenții chirurgicale, cu anexe pentru spălare medici și instrumente, sală cu anexe pentru proteze ghipsate, cameră de spitalizare provizorie, cu două până la șase paturi (1% dincapacitatea spitalului, compartimentată pe sexe) și diverse boxe de depozitare. La spitalele mari, numărul acestor funcțiuni se amplifică și se specializă în funcție de profilul medical. Amplasarea serviciului de urgență permite colaborarea directă cu serviciul de internări, dar și legături rapide cu blocul operator și serviciul de terapie intensivă.

Laboratorul de analize medicale

Acesta cuprinde compartimentul de recoltare directă a produselor biologice, amplasat în cadrul laboratorului sau în ambulator, compartimentul de primire, sectorul de examinări de laborator (biochimie, hematologie, imunologie etc.) și anexe pentru personal. Deoarece tehnologia avansează, laboratoarele trebuie rezolvate într-un mod flexibili, care să permită reorganizări periodice. De regulă, aceste spații sunt soluționate prin tipizarea zonei de lucru si crearea unor module funcționale, conformate după dimensiunea spitalului (trei module de aproximativ 20-30 mp).

Laboratoarele sunt supuse unor regimuri stricte de securitate și protecție a personalului. În cadrul laboratorului de analize medicale este necesară izolarea unui compartiment pentru operațiuni cu potențial de contaminare, cu circuit strict delimitat de cel al celorlalte compartimente, cu anexe proprii pentru dezinfectare și sperilozare. Pentru a evita însorirea directă, încăperile laboratorului de analize vor fi orientate catre nord, iar dacă această dispunere nu este posibilă se vor lua măsuri ecranare a suprafețelor vitrate (geamuri termoabsorbante sau brissoleiluri).

Laboratorul de roentgendiagnostic este o tipologie specială și se referă la investigații bazate pe tehnicilor de examinare imagistică și implică măsurilor deosebite de ecranare pentru radioprotecțiea incintelor și a persoanelor. Amplasarea sa se recomandă a se face la nivelurile inferioare ale spitalului, din cauza încărcării structurale mari impuse de aparatură și de soluțiile de ecranare.

Serviciul de prosectură și anatomie patologică

Importanța acestui spațiu este oferită de valoarea studiilor care se realizează, în urma carora se poate stabili cu exactitate diagnoza, alături de definirea anatomiei și fiziologiei, astfel a cunoașterii medicale. Ca amplasamente, se preferă corpuri separate de clădire, în legătură directă circulația verticală a spitalizării, cu laboratoarele și blocul operator, și să ofere o posibilitate ferită de exacuare, ferită de privirea bolnavilor sau a celor care se internează. Funcțiunile cuprinse sunt laboratorul de anatomie patologică, sala de disecții și capelele funerare. În practica modernă, se recomandă schemele funcționale care cuprind capele pentru culte reprezentative, la care publicul să poată avea acces prin intermediul holurilor.

Seviciul balneo-kineto-fizio-terapie

Acesta este un spațiu important în spitalul modern prin tratamentele pe care le asigură, reprezentând o alternativă naturistă pentru anumite terapii medicale clasice. Schemele funcționale conțin sectorul hidroterapeutic, în care apa mineralizată , vaporii de apă și infuzii de plante sunt folosite ca proceduri, cel electroterapeutic bazat pe electro- și actinoterapie (raze ultraviolete și infraroșii), sectorul pneumoterapeutic (aerosoli) și cel kinetoterapeutic, în care exercițiile fizice și mișcarea sunt mijloace terapeutice. Acest serviciu asigură spații de odihnă pentru bolnavii ambulatori, urmând ca cei internați să se odihnească în camerele proprii de spitalizare. Poziția favorabilă a acestui serviciu este la parter pentru a putea deservi persoanele cu diicultăți în mișcare și pentru a asigura dispunerea multitudinii instalațiilor.

Elemente de amenajare interioară

Starea de stres este in creștere în cazul pacienților internați însă și pentru cei ce le asigură asistență socială. Aceștia din urmă sunt deseori forțați să lucreze într-un nivel ridicat de stres între opt și zece ore pe zi. Sunetele tipice unui spital – echiparea, cărucioare cu roți zgomotoase, difuzoare, conversații gălăgioase – pot cauza o varietate de probleme precum tulburări ale somnului, neliniște, creșterea tensiunii arteriale, creșterea nevoii de a lua medicamente împotriva durerii. În alte cuvinte, Alpha

zgomotul inutil denotă lipsa îngrijirii.

Sunetul poate fi minimizat sau eliminat în multe moduri în cadrul centrelor de asistență socială, printr-o proiectare propice mediului. Se pot crea zone în care personalul să se poată odihni sau unde conversațiile pot avea loc fără ca pacienții sa fie deranjați, folosirea materialelor fonoabsorbante în proiectarea tavanelor și chiar introducerea terapiei prin muzică. Cu toate că persoanele au preferințe muzicale diferite, muzica se pare că exercită efecte fiziologice directe prin intermediului sistemului nervos autonom.

Asigurarea creșterii luminozității în farmacii, laboratoare, și alte zone în care vizibilitatea mai mare poate ajuta la minimizarea erorilor de medicație, dar și poate preveni căderilor pacientului, angajatului și a vizitatorului. Mediile de vindecare nu numai contribuie la bunăstarea pacientului, dar, de asemenea, la bunăstarea medicilor, asistentelor medicale și administratorilor care lucrează în clădire. Lumina și culoarea au o influență puternică asupra stării de bine a oamenilor, de aceea au fost folosite deseori pentru tratarea depresiilor. Cercetătorii Bartenbach și Witting de la Laboratorul de Lumina Bartenbach din Austria, au demonstrat prin experimentele lor modul în care lumina, naturală sau artificială, prin intermediul compoziției sale spectrice, temperaturii culorii și intensității, influențează starea de bine a subiecților, iar comparând efectele luminii dinamice cu cea statică, au concluzionat că lumina dinamică este stimulantă, determinând creșterea activității cerebrale.

Percepute în contextul spațiului și miscării, aceste două elemente pot uneori diminua sau reduce nivelul de stres al persoanelor. Un exemplu des citat în studiile de specialitate se referă la problemele determinate de scenele vizuale create de lumina naturală în contrast cu ce artificială și cu poziția observatorului. Pacienții instituțiilor de sănătate, neavând o libertate foarte mare de mișcare și – în unele cazuri – de exprimare, devin dependenți nu numai din punct de vedere social – din cauza nevoii de îngrijire și terapie, dar și spațial, de calitatea și efectele mediului arhitectural. Astfel, pentru îngrijirea și terapia acestor persoane, soluțiile arhitecturale reprezintă un aspect important în scopul și cerințele centrelor medicale, iar soluția aleasă trebuie sa îndeplinească anumite criterii arhitecturale și estetice, cât și cele necesare pentru asigurarea confortului. Stergerea dezordinii vizuale din cadrul unui spital este foarte importantă, iar planificarea atentă a depozitării echipamentelor mobile este esențială.

Pentru a folosi beneficiile simțului tactil împotriva stresului, se poate recurge la anumite materiale și țesături, care sunt mai plăcute la atingere și pot înlocui vinilul; covoarele pot oferi un sentiment de confort pentru anumite spații. Simțul olfactiv poate reaminti pacientului evenimente trecute și poate atrage reacții asemănătoare, deoarece mintea asociază experiențele cu un anume miros. În ce privește senzațiile din spitale, pacienții deseori își amintesc mirosuri neplăcute pe care le asociază cu acele perioade din viețile lor petrecute în astfel de instiuții. Sisteme avansate de ventilație a aerului îl pot menține curat, iar multe spitale și clinici au început să instaureze metode de curățenie ce folosesc produse fără toxine.

Programele de sănătate însumează o multitudine de elemente necesare unui mediu de refacere: intimitatea, luminozitatea, calitatea aerului, confort termic, controlul zgomotelor, accesul la natură, accesul la suport social și eliminarea factorilor de stres din mediul înconjurător. Simțurile individului au un impact asupra percepției mediului și îl sprijină pe parcursul recuperării când apare o situație stresantă, iar proiectarea reprezintă un instrument puternic pentru reducerea stresului ce afectează simțurile pacienților și a personalului.

Relația cu mediul exterior

Incinta spitalicească este o prelungire în exterior a funcțiunilor caracteristice spitalului, iar organizarea ei este determinată de modul de organizare spațial. Există trei zone principale ale incintelor spitalicești. Zona publică reprezintă partea incintei cuprinsă între accesul principal în incintă și accesele principale în spital, fiind o zonă destinată tutoror utilizatorilor și vehiculelor. Zona de serviciu se referă la circulațiile aferente clădirilor tehnice.

Cea mai importantă zonă este însă cea de recreere destinată pacienților, numită și parcul spitalului. Acesta este usor accesibila de la nodul de circulație verticală și cuprinde spații verzi și alei de promenadă. Spațiile verzi au numeroase roluri: recreativ, decorativ, urbanistic, stiințific și utilitar. Însă în cadrul spitalului, alte două atribute se disting, cel social și cel sanogenetic. Spațiile verzi, amenajate sau naturale facilitează contactul social dintre indivizi și socio-grupuri și creează un mediu propice desfășurării activităților care necesită contactul interuman. Totodată, acestea îmbunătățesc starea psihică prin atribute cromatice, olfactive și sonore și pot îndepărta chiar stări astenice.

Asigurarea de conexiuni cu natura, oferind vederi spre exterior și accesul la grădini, reduc stresul pacientului, personalului și familiei. Acestea oferă, de asemenea, o distragere temporară de la stresul asociat cu activitățile privind diagnosticul și tratamentul. Furnizarea de camere cu vedere la natură poate provoca emoții pozitive, reducând astfel stresul și distrăgând atenția pacienților de la durerea lor. Asigurarea ferestrelor trebuie să fie făcută și în zonele destinate personalului, pentru a asigura și bunăstarea acestora.

Cercetarea în ceea ce privește efectul naturii asupra evoluției pacienților a stabilit ca prin expunerea pacienților la elementele cadrului natural poate crește toleranța lor durere. Un studiu etalon al lui Roger S. Ulrich din 1984 a determinat rezultate postoperatorii bazate pe expunerea pacienților către natură, prin intermediul ferestrelor orientate spre spații verzi amenajate. El a relatat că perspectivele naturale oferite pacienților, în contrast cu pereții plini vazuți de alți pacienți, au rezultate postoperatorii mult mai bune, provocând scăderea nevoii medicamentație pentru durere, determinând perioade mai scurte de spitalizare, complicații minore reduse (dureri de cap sau amețeli) și stări comportamentale generale mult mai bune. Cercetătorul a subliniat în mod repetat că „beneficiile curative ale orientării către natură sunt manifestate prin emoții pozitive și schimbări psihologice”.

Un alt studiu realizat de către Ulrich împreună cu alți doi cercetători, Lunden și Eltinge, în 1993 a indicat faptul că pacienții cărora li se oferă o fotografie bine luminată reprezentând un cadru natural cu vegetație și apă au nevoie de mai puține doze de medicamente împotriva durerii decât pacienții care vizionează tablouri cu arta abstractă sau pereții camerelor.

Au fost realizate numeroase experimente pentru a determina factorii care influențează reducerea stresului și a anxietății. Acestea au urmărit măsurarea unor factori fizici, cum ar fi intensitatea pulsului și valorile tensiunii, dar și raspunsurile oferite de participanți, referitor la senzațiile simțite. Unul dintre cele mai cunoscute este experimentul realizat de Katcher, Segal & Beck în 1984, în urmă căruia au relatat că revenirea din urma unui impuls care a provocat un nivel mediu de stres durează aproxmativ trei minute când un element natural este introdus in spațiu.

Acest studiu științific a măsurat recuperarea din starea de anxietate la indivizii care urmau să sufere intervenții chirurgicale stomatologice. Alternativ, în unele din zile cercetătorii au amplasat un acvariu în camera de așteptare, iar în altele l-au înlăturat. Rezultatele au arătat că prezența acvariului a produs reducerea stării de anxietate, iar adițional s-a observat o toleranță ridicată a pacienților pe durata operației. Alte studii au dovedit ca expunerea pacienților niveluri ridicate de lumină zenitală, în contrast cu o expunere insuficientă in camerele lor de spital, are același efect, accentuând importanța proiectării facilităților medicale care „utilizează natura, lumina și alți factori naturali pentru a îmbunătății controlul durerii”

Devine astfel esențială integrarea efectivă a naturii în cadrul unei facilități medicale, fie că este vorba de grădini pentru vindecare, deschideri către peisaje cu zone clare de relaxare, sau chiar sugestii ale naturii în mediul interior, prin plasarea de fotografii, picturi sau sculpturi.

Studii

Rikshospitalet Oslo – arh. Medplan AS

Un proiect model al noii arhitecturi de spital poate fi găsit în Norvegia. Rikshospitalet Oslo, construit între 1995 și 2002, este caracterizat de o perspectivă în care atmosfera și mediul înconjurător al unui spital sunt la fel de importante pentru bunăstare precum lumina și aerul.

Fig. 24, 25 Perspective exterioare

Spitalul este unul regional, deservind șapte județe și Spitalul Universitar din Oslo. Baza conceptuală în elaborarea proiectului s-a referit la crearea unui mediu pentru oameni, în care s-au urmărit respectarea scării umane și a vecinătăților, reușind în același timp rezolvarea cerințelor funcționale stricte caracteristice unui spital modern și cu tehnologie avansată. Filosofia de bază poate fi rezumată în termenul de „spital umanist”, după cum afirmă colectivul de arhitecți care a elaborat proiectul: „Un obiectiv principal a fost de a crea un mediu fizic care inspiră încredere tuturor utilizatorilor spitalului, fie ei pacienți, personal sau vizitatori”.

Rikshospitalet reprezintă schimbarea tipologiei distribuției predominant verticale, cu cea a distribuției orizontale. Zonele sale funcționale sunt organizate astfel încât clădirea devine un oraș în sine. Spațiile pentru pacienți și cele de diagnostic și tratament sunt delimitate clar la nivelul planului, iar circulațiile între cele două se realizează prin pasarele ce devin străzi interioare. Această schimbare în modul de relaționare creează posibilitatea pentru curti închise în zona de diagnostic și tratament din spital, care să permită iluminatul natural și vizibilitatea în spații precum zona de chirurgie și imagistica. Spitalul alătură cu succes aceste spații cu cele educaționale și conține și un hotel pentru cazarea membrilor familiei. Se poate spune că acest spital generează o puternică impresie de co-prezență socială.

Fig. 26 Plan de situație

Sunt reprezentate următoarele spații: A – Domus medica – laboratoare de cercetare pentru Universitatea de Medicină, B – Spații educaționale, bibliotecă și amfiteatru, C – Saloane pacienți, D – Săli de operații, E – Laboratoare, H – Hotel accesibil familiei pacienților

Lumina și culoare sunt componente importante care au fost analizate pentru a crea atmosfera potrivită pentru bunastarea pacientilor, luând în considerare nu numai culorile folosite, ci și o dozare oportună. Institutul pentru Analiza Luminii și Culorii Dynamics a facut câteva recomandări referitoare la intensitatea culorilor. În loc de a folosi culori evidente, ei sprijină ideea de a combina anumite tonuri pentru a obține rezultatul dorit și a lua în considerare textura materialelor și alegerea mobilierului.

Fig. 27 Perspective interioare

Mai mult decât atât, indicațiile departamentelor sau a camerelor pacienților sunt colorate – la fel ca în structurile de parcare – pentru a contribui la o orientare mai buna. Alături de o vastă colecție de artă, camerele pentru socializare, logiile si balcoanele oferă pacienților motive pentru a explora spațiul înconjurător. Arhitectura folosită sprijină metode terapeutice prin folosirea materialelor de construcție natural, iar designul simplu si rectiliniu permite o bună orientare și facilitează patrunderea luminii și aerului proaspăt în camere.

Tipologia articulată: Rehab Basel – arh. Herzog & de Meuron

Un centru de reabilitare este un spațiu în care pacienții pot trăi chiar și optsprezece luni, fiind un loc în care învață să se acomodeze cu anumite schimbări survenite de regulă dupa accidente, în scopul de a deveni din nou independenți. În timpul zilei, lucrează cu terapeuți și medici, își petrec timpul liber, se întâlnesc familiile si prietenii, având o rutina obișnuită, cu diferența majoră că sunt limitați la un anumit spațiu; totul se întâmplă, pentru o lungă perioadă de timp, în același loc. De aceea, modelul unui spital obișnuit, în care coridoarele flancate ușile saloanelor sau a camerelor de examinare, încheiate cu spații de socializare, nu se pretează la un astfel de spațiu și nu determină îmbunătățirea stării pacienților.

De aceea această clădire a fost proiectată precum un oraș mic, cu strazi , piete, gradini, facilități publice și zone retrase pentru locuit, oraș în care pacienții pot ajunge în diferite moduri de la un punct la altul, spațiu în care aceștia au autonomie.

Fațada principală și perspectivă aeriană

Lemnul predomină în realizarea fațadelor și a interiorului, funcționând în unele zone ca ecrane pentru a oferi intimitate. Folosit în unele spații în combinație cu plexiglas, acestea oferă imaginii stralucitoare în contact cu razele soarelui. Poate una dintre cele mai impresionante imagini se crează în zona saloanelor, unde in centrul tavanului curb există o amplă sferă transparentă cu diametrul de doi metri, care oferă pacienților întinși în paturi o imagine a cerului.

Sectiune prin salon

Rehab Basel se dezvoltă pe orizontală, pe două etaje, pentru a oferi utilizatorilor de scaune cu rotile acces lejer la facilitățile medicale amplasate la parter. Complexul este conceput din interior spre exterior, prin realizarea a opt curți interioare care permit iluminatul natural și orientrea pacienților prin tratarea lor diferită (spații cu fântâni, unele în care predomină lemnul, o piscină exterioară).

Plan parter

Unele spații comunică puternic cu elementele exterioare, fiind deschide către peisaj, cum sunt atelierele de lucru si sala pentru sport. Atelierul de pictură și biblioteca sunt situate la ultimul nivel, pentru a permite o panoramă spre oraș. Alte spații, precum serviciul de hidroterapie, sunt introvertite, pentru a asigura un mediu intim, însă prezintă goluri în acoperiș pentru a realiza imagini spectaculoase.

Spațiu extrovertit și spațiu introvertit

Spre sud, arhitecții au propus crearea unei grădini ornamentale, în timp ce spre nord există terene de joc și spații de antrenament disponibile persoanelor cu dizabilități. Acest design diversificat oferă paciențiilor și vizitatorilor un spațiu complex, pliat nevoilor, cu locuri intime și altele pentru socializare. După cum rezumă arhitecții într-un interviu, „REHAB este o clădire deschisă, permeabilă, care respiră.”

CONCLUZII

De exemplu, deși subiectele din natură descrise in artă s-au găsit a fi calmante pentru adulti, adolescenții ar putea prefera artă abstractă, iar copii imagini ludice.

Arhitectura și-a demonstrat influența asupra procesului de vindecare atât datorită organizării spațiale și funcționale, cât și pentru că a beneficiat de o anumită independență a masei sale, cu plinuri și goluri, datorită luminii și umbrelor, adecvării constructive și logicii proporției spațiilor. În acest caz, opera arhitecturală a oferit nu numai un mediu potrivit recuperarii, ci și o emoție estetică.

Programele de sănătate au reprezentat un mod de a obtine confortul fizic și psihic al pacienților și vizitatorilor, pentru a facilita procesul de vindecare. Influențate de factorii culturali și sociali, în proiectarea acestora se poate observa rolul progresuluimaterial, exprimat de aspectele tehnice și economice. Deoarece în procesul creativ au intervenit mereu întrebarile referitoare la compatibilitatea dintre scopul obiectului și coerența reprezentării, progresul material nu a reprezentat un scop, ci un sprijin al expresiei.

Modul actual de abordare al sănătății tinde să fie unul holistic, ecologic, în care se urmărește dimensiunea sa vastă și determinismul complex pe care îl implică.

*incomplet*