Tema Naturii In Pastelurile Lui Vasile Alecsandri

TEMA NATURII ÎN PASTELURILE LUI VASILE ALECSANDRI

CUPRINS

INTRODUCERE

CAPITOLUL I

Teme și motive în poezia românească a naturii

CAPITOLUL II

Personalitatea creatoare a lui Vasile ALECSANDRI

CAPITOLUL III

Natura în Pastelurile lui Vasile ALECSANDRI

BIBLIOGRAFIE

INTRODUCERE

Natura este matricea din care s-a dezvoltat umanitatea, din care își trage forțele, dar căreia, în același timp, prin legile sociale, morale, religioase, i se și opune și cu care, încă de la început, a avut raporturi complexe, ce s-au reflectat în mod inevitabil în toate ipostazele vieții sale spirituale.

În consecință, arta, în diferitele ei înfățișări, a exprimat și ea, direct sau indirect, relațiile omului cu natura în toată diversitatea geografică și istorică a formelor lor de manifestare. Concretizările artistice ale modului cum omul a ales și a simțit, de-a lungul secolelor, legătura sa cu natura (și însuși conceptul de natură), au suferit modificări determinate de experiența practică a existenței sale în univers, dar și de influența concepțiilor științifice, filozofice și religioase, studierea acestor concretizări putând furniza răspunsuri interesante, chiar dacă numai parțiale, cu privire la esența umanului, la istoria și destinul său.

Reprezentând una dintre datele fundamentale ale experienței omului, natura nu a putut, în ultimă instanță, să lipsească din nici una din creațiile lui spirituale, chiar dacă, în anumite cazuri, prezența ei este doar implicită sau imprimată în negativ.

Principalele forme istorice de manifestare a naturii ca obiect în literatura europeană.

Deși, sentimentul naturii (ceea ce nu e tot una cu sentimentul estetic al naturii) există la oameni, după toate probabilitățile, mai mult sau mai puțin ca o chemare ereditară, manifestările sale artistice independente apar, cel puțin în literatura europeană, relativ târziu.

În Antichitate, și în manifestările legate de curentul literar al clasicismului, sentimentul naturii se confunda în primul rând cu acela de „confort spiritual, de liniște sufletească pe care îl dă viața la țară. Acest sentiment se exprimă, potrivit cu firea lui, în vorbe simple și considerații generale, valabile in abstracto” (Al. A. Philippide, Sentimentul naturii și expresia lui literară, în Scriitorul și arta lui, 1968, p. 16). Cadrul natural apare ca ceva „de la sine înțeles” și posedă, indiferent de literatură și de autor, câteva trăsături stereotipice, sintetizate în conceptul de locus amoenus, fiind, în mod tradițional, legat mai ales de lirica erotică. Peisajele nu au personalitate (ele întrunesc, de altfel, uneori, caracteristici de negăsit împreună în nici un loc real) și traduc nu o viziune asupra naturii (nici măcar o privire atentă asupra ei), ci sunt simple semne (sau semnale) ale unei anumite stări sufletești sau ale unei anumite specii literare (de exemplu, pastorala sau idila).

Natura devine un adevărat obiect al artei și literaturii abia odată cu secolul al XVIII-lea și cu emergența preromantismului, și își cucerește locul de prim-plan în romantism.

Modalitățile de a o absorbi în literatură evoluează în trei direcții principale: descriptivă („poezia descriptivă”, ceea ce, la noi, va deveni, în secolul al XIX-lea, „pastel”, își are primii mari reprezentanți în Anglia, Anotimpurile lui Thomson, 1726-1730, devenind prototipul și modelul urmat – sau, în cele din urmă, negat – de mai toți autorii ce cântă natura), meditativă (contemplarea naturii devine, în acest caz punct de plecare al unei reflecții asupra omului și a istorei; modelul principal fiind Nopțile lui Young, 1742-1745, iar concretizarea cea mai frecventă, meditația pe ruine) și fantezistă (fantastică uneori), exprimând vocația supremă de libertate și originalitate creatoare a romantismului, ca și dorința lui de a cuprinde întreaga experiență omenească, deci și pe cea care nu derivă din contactul imediat cu realitatea; este direcția ce va evolua până la jocurile cu desăvârșire dezlegate de orice constrângere, ale suprarealismului.

Bineînțeles, această clasificare este una schematică și simplificatoare, care nu poate să dea seamă de nenumăratele întruchipări concrete ale temei naturii în literatura/poezia europeană, iar direcțiile amintite sunt rareori întâlnite în stare pură, individualitatea fiecărei opere și a fiecărui autor, ca și așteptările și exigențele publicului unui anumit moment, determinând combinarea lor în proporții și în configurații al căror număr este, practic, infinit.

În ceea ce privește concretizarea atitudinii artistului față de natură ca subiect al operei sale, Andrei Pleșu distinge, mai ales pe baza operelor plastice – dar categoriile pot fi utilizate, mutatis mutandis, și pentru literatură, un „peisaj tristanesc”, care „se naște în preajma unei naturi maximal problematizate”, de care „omul se simte simultan sedus și periclitat, atras și respins”, și de care se leagă o estetică a melancoliei (Andrei Pleșu, Pitoresc și melancolie, 2009, pp. 41-42), și un „peisaj donjuanesc”, „al naturii gustate ca simplu spectacol” (ibid., p. 43), și care manifestă o estetică a pitorescului, interesat nu atât de profunzimile naturii, cât de „agreabilele ei suprafețe” (ibid., p. 43). Dacă mai punem la socoteală și tradiția utilizării naturii (sau a unor elemente ale ei) ca alegorie și pe cea care intuiește corespondențele secrete între lucruri, adesea incomunicabile prin limbajul strict rațional, și care se va manifesta plenar prin simbolism, avem la dispoziție o rețea de repere generale, cu ajutorul cărora putem defini și situa, măcar cu o acceptabilă aproximație, principalele opere literare/poezii în care natura se află în primul plan al atenției scriitorului/cititorului.

Natura în poezia românească

În liniile ei generale, situația se prezintă la fel ca în restul literaturii europene, cu nuanțele și particularitățile determinate, nu numai de specificul național reflectat în diferitele temperamente scriitoricești, ci și de faptul că procesul evolutiv, în literatura cultă românească, s-a desfășurat concentrat și accelerat, în spațiul a abia două veacuri și jumătate.

Cele mai vechi tradiții ale sensibilității față de natură (mai mult implicită decât explicită, dar materializată uneori în imagini de o frumusețe remarcabilă) se găsesc, desigur, în folclor, iar reflexe ale lor părund și în poezia cultă încă de la primele ei manifestări (la Nicolae Văcărescu). Contactul cu literatura occidentală preromantică și romantică va fi și el productiv (este vizibil în poezia scriitorilor premoderni și, mai ales, pașoptiști), iar experiența de viață rurală, pe care o au mai toți scriitorii din secolul al XIX-lea și un mare număr dintre cei din secolul al XX-lea, își va spune și ea cuvântul; poate mai ales atunci când aceasta a devenit un „bun pierdut”, a cărui amintire se leagă de copilărie sau de imaginea pe care scriitorii și-o fac în legătură cu „trecutul de aur” al nației, sau când – cu deosebire în zilele noastre – reluarea contactului cu natura ar putea aduce reechilibrarea personalității în pericol de destrămare din cauza artificialității și iraționalității vieții moderne. Desigur, se manifestă și atitudinea contrară, de respingere programatică, nu atât a naturii, cât a imaginii tradiționale a ei în literatură, sublinierea urâtului, a înfricoșătorului sau a inanimatului, excesiva geometrizare sau construirea din fragmente ale organismului natural a unor întreguri monstruoase sau halucinatorii. În general însă, un anume echilibru și o anume raționalitate au ferit literatura noastră, în ansamblu, de exagerări periculoase sau de împingerea experiențelor până aproape de pragul incomunicabilității.

La primii noștri poeți moderni, natura este rareori prezentă în text pentru ea însăși: evocarea ei alcătuiește fie doar o secțiune – chiar dacă foarte semnificativă – a unui text a cărui temă fundamentală este alta (Iancu Văcărescu, I .Heliade Rădulescu), fie este prezentată în întreg textul, dar în calitate de pretext, cadru sau declanșator al unei stări sufletești a cărei esență nu este direct legată de natură (C. Conachi, V. Cârlova). Natura, ca temă a poeziei, nu se emancipează decât odată cu operele mai târzii ale pașoptiștilor, prin Alecsandri, dând însă acum ocazia unor texte ce vor deveni adevărate prototipuri (de aici înainte, aproape fiecare poet al naturii se va defini prin raportare, simpatetică sau polemică, la pastelurile bardului de la Mircești) și, pentru literatura română, vor da chiar și numele unor specii (al căror subiect nu rămâne în exclusivitate natura).

Natura continuă să joace un rol important în poezia autorilor de la sfârșitul secolului al XIX-lea, personalitatea fiecăruia manifestându-se însă în mod tot mai distinct: Mihai Eminescu, în poezia căruia tema naturii e împletită cu cea erotică, dar care îi infuzează în mod inconfundabil și profunzimile filozofice ale eului său (în texte cum ar fi Memento mori sau Mai am un singur dor); Al. Macedonski, care corelează și această temă cu robustul său vitalism romantic, dar o subsumează și căutărilor simbolist-instrumentaliste; George Coșbuc, care face din natură principala purtătoare a optimismului său programatic, dar și a concepției active asupra vieții, văzută ca o luptă continuă.

Diversificarea personalităților scriitoricești, și în consecință, a modului cum privesc și folosesc natura ca material al poeziei și al sensurilor ce i le fixează, devine încă și mai pronunțată odată cu începutul secolului al XX-lea.

Octavian Goga, continuând în parte linia coșbuciană, face din elementele naturii forțe stihinice ale existenței poporului, pe care-l însoțesc în dureroasa sa istorie, dar și martori ai rupturii individului de mediul său firesc, cel rural; Dimitrie Anghel restrânge natura la cadrul grădinii, în care, concentrate pe un spațiu redus, senzațiile devin nu doar mai puternice, ci și mai subtile; George Bacovia reduce peisajul până la un decor construit din linii simplificate, dar cu o atât mai mare putere de a sugera profunzimi pe care le presimțim numai în parte accesibile; Ion Pillat revine, în aparență, la descrierea obiectivă și senină, de sorginte Alecsandri, dar o colorează cu nelipsita melancolie a sentimentului îndepărtării și irealizării trecutului; George Topîrceanu își ascunde sensibilitatea (din teama că aceasta ar putea deveni sentimentalism) prin joc și umor; Lucian Blaga imprimă naturii misterul inefabil și o traduce în forme mitice, cu o coloratură extrem de personală, chiar dacă întemeiate, în ultimă instanță, pe viziunea folclorică; Tudor Arghezi o receptează ca pe o manifestare a divinului, prezent (și atunci când încearcă să se detașeze) în maiestatea muntelui, ca și miracolul miniatural al „boabei și fărâmei”; Ion Barbu o stilizează glacial (o glacialitate ce poate fi, în același timp, reversul unei pasionate combustii a gândului) și-i conferă funcții alegorice; Vasile Voiculescu îi accentuează elementaritatea aspră și o descrie în termeni subliniat autohtoni; Barbu Fundoianu îi insuflă melancolia și tragismul conștiinței din ce în ce mai puternice a disoluției (natura nu mai este văzută doar ca o matrice, ci și ca un mormânt); Adrian Maniu contrazice programatic ruralismul festivist și patriotismul, accentuând contururile și masele coloristice în direcție expresionistă; Ștefan-Augustin Doinaș, A. E. Baconsky, Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Ana Blandiana, folosesc de cele mai multe ori (cel mai pronunțat Nichita Stănescu) natura sau, mai exact spus, elemente ale ei, doar ca pe niște materiale cu ajutorul cărora elaborează o realitate nouă, aparte, cu existență doar în spațiul textului; poezia nu mai este nici mimetică, nici expresivă, ci constructivă, iar efortul de înțelegere și interpretare al cititorului trebuie să se îndrepte mai puțin spre aspectul tematic și mai mult spre cel structural, elementele componente ale poeziei devenind mai puțin importante decât relațiile care se instaurează între ele.

CAPITOLUL I

TEME ȘI MOTIVE ÎN POEZIA ROMÂNEASCĂ pte mai puțin spre aspectul tematic și mai mult spre cel structural, elementele componente ale poeziei devenind mai puțin importante decât relațiile care se instaurează între ele.

CAPITOLUL I

TEME ȘI MOTIVE ÎN POEZIA ROMÂNEASCĂ A NATURII

Dincolo de caracteristicile specifice fiecărui autor, fiecărui text, și pe deasupra distanțelor cronologice, o parte din poeziile având în centrul lor natura se grupează în serii înrudite prin câteva constante tematice. Se poate constata astfel existența unor teme și motive recurente, care ar putea, probabil, servi și drept argumente pentru definirea specificului național al literaturii noastre (bineînțeles, nu atât prin prezența lor, căci le găsim și în celelalte literaturi, cât prin importanța lor și prin sensurile care li se oferă).

Se observă, de exemplu, o anume frecvență a imaginii dealului sau a muntelui, care nu organizează doar din punct de vedere geometric peisajul, ci traduce, în același timp, o aspirație spre verticalitate cu certă simbolistică morală sau chiar religioasă. Fenomenul este prezent la I. Heliade-Rădulescu în prima parte, descriptivă, a poeziei O noapte pe ruinele Târgoviștii, se reîntâlnește în Sara pe deal a lui Mihai Eminescu (remarcarea funcției de axis mundi a formei de relief conjugate cu imaginea salcâmului devenind un adevărat loc comun al criticii), îl vom regăsi la Ion Pillat sau la Ana Blandiana. Imagini ale construcției echilibrate a spațiului, întinderile vaste ale câmpiei sunt, și ele, semne ale năzuinței spre sferele superioare (putând fi exprimată și prin intermediul evocării boltei înstelate), înălțimile montane intră uneori în construcții de-a dreptul alegorice, iar descrierea e doar o aparență (Tudor Arghezi, Muntele măslinilor; Ion Barbu, Munții; Marin Sorescu, Timp), sau devin personaje într-un scenariu mitologic, care trimite spre misterul însuși al creațiunii (Lucian Blaga, Munți și nori).

O simbolistică asemănătoare are în cele mai multe situații, și copacul; în cazul lui fiind vorba de un element vegetal, deci animat, sensurile se deplasează înspre afirmarea vitalității și a puterii de rezistență în fața vicisitudinilor (Vasile Alecsandri, Bradul; Octavian Goga, Stejarul) sau a legăturii indesctructibile cu pământul, devenind astfel și un simbol al aspirației poetului (Ion Pillat, Castanul cel mare, Rădăcini), sau al acceptării senine, deși mândre, a destinului (Ion Barbu, Copacul). Din acest punct de vedere, Gorunul lui Blaga, care aduce în prim-plan tema morții, se constituie într-o excepție cu atât mai semnificativă pentru personalitatea unică a poetului.

Mai tradițional rămâne modul de abordare a motivului înrudit, cel al pădurii. Loc al manifestării forței vitale și al varietății pitorești a vegetației (Al. Macedonski, Pădurea; George Topîrceanu, Sfârșit de vară), ocrotitoare a îndrăgostiților (Mihai Eminescu, Povestea codrului, Lasă-ți lumea), ea devine, în același timp, și unul dintre semnele perenității naturii, prin contrast cu vremelnicia omului (Mihai Eminescu, Revedere, Ce te legeni…), dar poate fi convocată și să participe la jalea și revolta unui popor nedreptățit de secole (Octavian Goga, În codru) sau transformată în alegorie a luptei între lumină și întuneric, între materialitate și spiritualitate, între spaimele unei lumi întunecate și clarul elan spre bine și frumos al poeziei (Al. Macedonski, În arcane de pădure).

În poezia mai nouă (începând mai ales cu simbolismul), marea apare și ea, fie văzută ca o explozie de claritate și culoare (Al. Macedonscki, Lewki) sau ca lumină solidificată (Ion Barbu, Banchizele), fie pentru capacitatea ei de a satisface aspirația spre imensitate, atracția depărtărilor infinite, a veșnicei mișcări line sau zbuciumate (Dimitrie Anghel, Cum cântă marea; Ion Pillat, Noapte pe țărm), fie pentru a afirma relația de opoziție dintre om și natură (Barbu Fundoianu, Mare) sau pentru a evoca o matrice a eului ce se trezește pentru prima dată la vederea celor înconjurătoare și la înțelegerea de sine (Nichita Stănescu, Dimineață marină).

Momentele zilei cel mai des invocate în poezie sunt cele de trecere, dimineața și seara, adesea văzute ca teren de luptă între întuneric și lumină (George Coșbuc, Faptul zilei ; Octavian Goga, Dimineața; Vasile Voiculescu, Amurgul; Nichita Stănescu, Înserare de toamnă), temă ce poate fi divers interpretată, de la formele cele mai directe ale exaltării vieții și cunoașterii, până la topirea înțelesurilor în penumbra ambiguității ce caracterizează poezia modernă. Aceasta din urmă nu poate fi niciodată tradusă în alți termeni, decât cu riscul unui rest de sens, ale cărui greutate și importanță artistică sunt mult mai mari decât acelea ale aspectelor ce pot fi indubitabil clarificate.

Într-o situație oarecum analogă se află și temele corelative primăvară-toamnă, cu precizarea că, precum în alte literaturi, și în cea română s-ar părea că poeții au manifestat o predilecție specială pentru cea de-a doua, mai generoasă în posibilități de plasticizare și, mai ales, mai bogată în sensuri și nuanțe. Poeții par să identifice mai adesea primăvara cu copilăria și tinerețea și să o vadă în culori pastelate și mișcări grațioase (Al. Macedonski, Valțul rozelor; Dimitrie Anghel, Balul pomilor; George Bacovia, Note de primăvară; George Topîrceanu, Rapsodii de primăvară), dar nu este exclusă nici beția sacră și exuberantul imn închinat vieții, ca în Noaptea de mai a lui Al. Macedonski. Șirul poeților care evocă cu predilecție anotimpul ruginiu pare mai lung, iar tonalitățile folosite de ei, dintre cele mai variate, de la moartea florilor și a vietăților în Rondelul rozelor ce mor al lui Al. Macedonski (unde toamna este sugerată), în Toamna lui George Coșbuc și în cea a lui Octavian Goga, la ploile obsedante (Pastel) și senzația acută a scurgerii ireversibile a propriei vieți (Alean), ale lui George Bacovia, și până la lumina exuberantă din Vânt de toamnă de Tudor Arghezi.

Vara și iarna sunt și ele bine reprezentate în poezia ce are drept obiect natura, fiind, de asemenea, privite din perspective variate și atribuindu-li-se funcții și sensuri diferite, în acord cu personalitatea și dispoziția sufletească ale scriitorului. Vara poate fi anotimpul cel mai favorabil al manifestării jubilației vitaliste și a dispoziției ludice ale autorilor, precum în Concertul în luncă al lui Vasile Alecsandri sau în Chindia lui George Coșbuc, dar poate fi încărcată și cu miresmele grele ale florilor ce-și evocă parcă, deja, apropiatul sfârșit (Dimitrie Anghel, După ploaie). Iarna poate și ea să stârnească admirația temătoare (Vasile Alecsandri, Mezul iernei) sau bucuria albului curat, ce îmbracă totul (Vasile Alecsandri, Iarna) și absoarbe sau cheamă lumina (Ion Pillat, Lumina, iarna), ori își face jocuri copilărești prin meșteșugite metamorfoze (Tudor Arghezi, Iarna blajină), după cum poate să evoce și singurătatea, înstrăinarea și suferința (George Bacovia, Decor, Amurg de iarnă).

O caracteristică a poeziei în care este cântată natura, este și asocierea ei cu satul. Nu este vorba, însă de o caracteristică specială a poeziei românești, deoarece în toată literatura europeană interesul scriitorilor și artiștilor pentru natură a fost și o reacție la insatisfacțiile si frustrările provocate de extinderea vieții citadine. Dimitrie Anghel, Tudor Arghezi, George Bacovia, reconstruiesc un colț de natură în marginea orașului sau, mai adesea, în grădină sau parc, prima un spațiu închis, dar intim și familiar, al doilea un spațiu deschis, dar tocmai de aceea mai vulnerabil în fața agresiunii mediului înconjurător impregnat de tristețe și prielnic viziunilor melancolice.

Vorbind despre sau cu ajutorul unor imagini ale naturii, poeții români ating câteva din problemele fundamentale care i-au preocupat pe toți artiștii și scriitorii din diferite țări sau secole. În ultimă instanță, orice text literar se referă (direct sau indirect, vizibil sau implicit, acceptând faptul sau respingându-l) la marile întrebări ale destinului omului în univers și nu intră în procesul de intercomunicare umană decât în măsura în care fac aceasta. Tema iubirii pe care o găsim legată de cea a naturii încă de la Iancu Văcărescu, trecând prin Vasile Cârlova, Ion Heliade-Rădulescu, Vasile Alecsandri (în pastelurile căruia tema erotică e subordonată celei a naturii), Mihai Eminescu ș.a., până la A. E. Baconsky, a cărui Melodie de toamnă este, în prima parte, un descântec de evocat și redobândit iubirea.

O altă temă de meditație legată de natură este cea a trecerii timpului. Conștiința acută a acesteia o are deja Costache Conachi, dar ea pătrunde, la niveluri de adâncime diferite. Există, desigur, poeți în mod deosebit sensibili la acest aspect, cum ar fi Eminescu și Pillat, dar modalitatea de tratare, ca și concluziile fiecăruia diferă. Manifestările timpului confruntat cu natura pot îmbrăca și forma istoriei, a succesiunii faptelor omenești semnificative la care natura a asistat, pe care le-a ocrotit, pe care le poate face să retrăiască (Al. Macedonski, Octavian Goga). Prin Nichita Stănescu problematica filozofică se lărgește de la cea a timpului, la cea a raporturilor generale între individ și univers.

Se poate observa astfel cum natura a reprezentat pentru poezia românească, indiferent de perioadă, un element inconturnabil în creația lirică.

Pastelul este specia genului liric ce conturează cel mai intens aura naturii în literatura română, iar Vasile Alecsandri „începu să dea în Pasteluri o poezie nouă, în care tehnica picturală predomină. Luate în total, pastelurile reprezintă o lirică a liniștii și a fericirii rurale, un horațianism. Pentru întâia oară se cântă la noi intimitatea, recluziunea poetului, meditația la masa de scris, fantasmele desprinzându-se din fumul țigării, somnolarea în fața sobei cu cățelușul în poală” (G. Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, 1993, p. 300).

Pastelurile lui Alecsandri au rolul de a conduce la reliefarea naturii spațiului românesc, cu inefabilul ei, cu frumusețea vieții rurale.

„Prin natura artei sale, prin limbă, prin registrul mijlociu al ideologiei și sensibilității, Alecsandri s-a aflat în concordanță cu epoca. Aceasta ne elucidează succesul, poate nu încă, în suficientă măsură, amploarea și dăinuirea sa” (Paul Cornea, Regula jocului, 1980, p. 172).

CAPITOLUL II

PERSONALITATEA CREATOARE A LUI VASILE ALECSANDRI

Personalitatea umană și sciitoricească a lui Vasile Alecsandri (14 iunie 1818-22 august 1890) domină etapa pașoptistă a literaturii noastre. El este cel mai cuprinzător dintre scriitorii generației sale încercându-și puterile în aproape toate genurile și speciile literare fundamentale. Alecsandri a legat creația literară de cea culturală, contribuind atât la extinderea domeniului beletristicii românești, cât și la crearea și educarea publicului ce urma să o recepteze.

Anii directoratului la teatrul din Iași sunt un exemplu al seriozității și puterii de muncă a tânărului scriitor, care se ocupă, alături de colegii săi, atât de detaliile administrative și financiare ale instituției, cât și de alcătuirea repertoriului și de instruirea actorilor, atât de costumație și recuzită, cât și de regia propriu-zisă. Îndrumarea realistă în arta interpretativă schițată acum, ca și convingerea responsabilității artei dramatice față de destinele colective, vor rămâne constante ale mișcării noastre teatrale în deceniile următoare.

Angajarea publicistică exprimă și ea aceeași atitudine față de viața culturală. Vasile Alecsandri a colaborat la mai toate periodicele vremii, de la Dacia literară și Foaie pentru minte, inimă și literatură, până la Convorbiri literare și Revista contimporană, evitând polemicile personale și încercând să le aplaneze pe ale celorlalți.

Posedând darul sociabilității și înzestrat cu modestia oricărui om într-adevăr sigur de onestitatea intențiilor și realitatea operelor sale, el a știut să se retragă în al doilea plan și să-și sacrifice ambițiile ori de câte ori interesul public o cerea (așa cum a făcut atunci când a renunțat să candideze la domnia Moldovei, în favoarea lui Alexandru Ioan Cuza), dar nu s-a dat în lături nici să figureze ca emblemă a unei idei superioare, oricât l-ar fi deranjat exigențele mondene ale unui asemenea rol (cum s-a întâmplat în perioada imediat următoare premierii de către felibri a Gintei latine).

În istoria internă a personalității lui Alecsandri au jucat un rol determinant: dragostea pentru Elena Negri care l-a încurajat în rolul de poet național, dar i-a deschis și sursele lirismului intim; prietenia cu Mihail Kogălniceanu, Alecu Russo, Nicolae Bălcescu, Ion Ghica, Alexandru Cantacuzino, ale căror personalități, de o frumoasă ținută morală și intelectuală, l-au influențat în mod subtil și convergent; prietenia și prețuirea pentru Matei Millo și mai apoi pentru Aristizza Romanescu, care i-au stimulat darurile de dramaturg.

Alături de capacitatea realizării de contacte omenești, valorificată în timpul Revoluției de la 1848, în activitatea diplomatică sau în procesul culegerii poeziei populare, o a doua constantă a personalității sale este gustul pentru călătorii, dorința și plăcerea de a întâlni indivizi și peisaje noi, receptivitatea și posibilitatea de a-și îmbogăți experiența prin cunoașterea unor realități inedite sau abia bănuite. Alecsandri călătorește cu diferite prilejuri prin Moldova, Muntenia, Bucovina și Transilvania, în partea europeană a Turciei, în Italia, Austria, Germania, Franța, Spania, Anglia, nordul Africii, pentru a o însoți pe Elena Negri, sau cu însărcinări oficiale. Fiecare dintre aceste călătorii lasă urme în creația în proză sau în versuri și se întipărește în ecranul experienței omenești ce-i definește personalitatea publică și interioară.

Descoperirea poeziei populare îl va marca profund pe poetul de la Mircești și va avea consecințe definitorii asupra întregii dezvoltări a literaturii noastre din secolul trecut și de mai târziu. Pitorescul unei lumi și mentalități pe lângă care până atunci cărturarii trecuseră mai mult sau mai puțin indiferenți, valorile umane astfel arătate, realitățile sociale devenite conștiente cu o acuitate sporită de instabilitatea și frământările epocii, frumusețile de expresie, patosul sincer și grația naivă, curgerea sprințară a unui vers fluid și maleabil, toate acestea constituie o adevărată revelație nu numai pentru Alecsandri, care întreprinde de aici înainte o operație sistematică de detectare și publicare a producțiilor folclorice, ci și pentru ceilalți scriitori și cărturari care-i comentează elogios inițiativa (de la Gheorghe Asachi la Titu Maiorescu), o imită, sau se inspiră din literatura populară în propriile lor scrieri.

Prin traducerile în limbile: franceză, germană, engleză ale poeziilor populare sau ale unora dintre poeziile originale, Vasile Alecsandri se numără și printre primii noștri scriitori moderni a căror operă a devenit accesibilă străinătății, contribuind astfel, chiar dacă la început într-o măsură mai modestă, la intrarea culturii și literaturii române în circuitul european.

Pe planul literaturii naționale, aproape fiecare dintre compartimentele operei sale reprezintă una sau mai multe etape distincte și distinctive ale procesului istoric care conduce spre marile realizări ale sfârșitului de veac.

Poeziile, cărora autorul însuși le-a acordat, în conformitate cu gustul și cerințele epocii, locul principal în cuprinsul operei, au fost structurate, încă de la prima apariție în volum, în câteva cicluri mai mult sau mai puțin unitare sub raportul tematicii, al principalelor caracteristici stilistice și ale epocii în care au fost scrise.

Primele sunt cele inspirate din poezia populară, Doinele (publicate mai întâi în periodice între 1843-1849, apoi în volum în 1853), ale căror teme fundamentale sunt dragostea și voinicia și care au surprins de la început printr-un timbru deosebit de cel romantic-lamartinean, obișnuit în poezia vremii.

Al doilea grup de poezii, Lăcrimioare, apărute pentru prima dată în volumul din 1853, cuprinde partea cea mai mare a poeziei erotice a lui Vasile Alecsandri. Jurnal poetic al dragostei pentru Elena Negri, Lăcrimioarele demonstrează mai curând muzicalitatea versului alecsandrinian decât aderența lui la lirica de confesiune; expresia este de aceea adeseori stângace, poeziile par superficiale și nu lasă decât pe alocuri să transpară sincera intensitate a emoției. Ciclurile de poezii Suvenire și Mărgăritărele au mult mai puțină unitate decât cele precedente. În ele sunt reunite poezii din epoci variate și de inspirație diversă (erotice, descriptive, legende, fabule, satire, versuri de album), dominante rămânând însă, cantitativ și calitativ, poeziile direct angajate, provocate de lupta politică a anului 1848 și de cea pentru Unirea Principatelor.

Deceniul al șaptelea al secolului al XIX-lea reprezintă un moment de cotitură în viața lui Vasile Alecsandri. Spiritul luptător apare de aici înainte mai puțin direct (cu excepția poeziilor inspirate de Războiul de Independență), la fel condiționarea biografică a operei. Autorul se apropie tot mai mult de idealul clasic spre care tindea întregul său scris. Pastelurile, Legendele și Ostașii noștri lărgesc și aprofundează în același timp inspirația folclorică ce va rămâne una dintre constantele creației sale.

Pastelurile, poezii descriptive, majoritatea apărute mai întâi în Convorbiri literare (1868-1869), reconstituie, în cheie poetică, succesiunea anotimpurilor într-un peisaj românesc temperat (cadrul lor predilect fiind moșia de la Mircești), animat de prezența familiară a oamenilor surprinși în ipostazele simbolice ale muncii câmpului și înseninat mereu de o undă de umor blajin. Munca și dragostea, ca valori perene ale umanului armonios integrat naturii, sunt în același timp elementele unei morale superioare oferită ca model contemporaneității. Legendele istorice (Dumbrava Roșie, Dan căpitan de plai) cântă vitejia strămoșilor, puterea lor de sacrificiu, valorile morale ce-i însuflețeau și recreează culoarea locală și feudală în versuri nu lipsite de virtuți sonore și sugestive. Ciclul Ostașii noștrii, mărturisește dragostea de țară a poetului și a avut în epocă un efect incontestabil.

Activitatea dramatică a lui Vasile Alecsandri, începută în tinerețe și continuată până în ultimii ani ai vieții a răspuns și ea, în forme specifice, necesităților fundamentale ale culturii noastre moderne incipiente.

Scriitorul a debutat cu comedii ușoare, bazate mai ales pe acțiune și efecte lingvistive, a continuat cu unele de moravuri și piese inspirate din cea mai stringentă actualitate (Iorgu de la Sadagura, Iașii în carnaval, Chirița în Iași, Chirița în provinție, Nunta țărănească) în care, în forme subtil, dar cu o remarcabilă consecvență totuși, a criticat unele dintre tarele societății contemporane (parvenitismul, incultura, superficialitatea, politicianismul, pierderea contactului cu poporul și cu tradițiile, imitația nefirească a Occidentului) și a promovat idealurile ei pozitive (respectul pentru muncă și pentru tăran, spiritul deschis înnoirilor, delicatețea sentimentelor, năzuința spre uniunea tuturor românilor și spre o orânduire socială echitabilă).

Alecsandri a ilustrat cu multă vervă și specia monologului comic, influențat până la un punct de ‹‹fiziologie››, salvând de la uitare câteva tipuri caracteristice epocii într-o suită de texte ce ar putea avea efect scenic și azi.

În ultima parte a vieții scriitorul se ambiționează să atingă și teatrul ‹‹mare››, lăsându-ne o dramă istorică de factură hugoliană, Despot Vodă , cu toate meritele și slăbiciunile genului și două piese de inspirație antică, Fântâna Blanduziei și Ovidiu, dintre care prima pune în lumină calitățile principale ale scrisului său dintotdeauna: discreția confesiunii, măsura și echilibrul construcției, melancolia amintirii, stăpânirea fără ostentație a limbii și versului și capacitatea de a schița decoruri poetice stilizate.

Proza, căreia Alecsandri i-a acordat cea mai puțină atenție, deși a cultivat-o, de asemenea, toată viața, este socotită de unii critici drept cea mai viabilă parte a creației sale. Având un punct de plecare memorialistic, chiar atunci când se deghizează în formele literaturii de ficțiune (Buchetiera de la Florența, Istoria unui galbăn, Dridri), ea își manifestă calitățile mai ales în relația de călătorie directă (O plimbare la munți, Călătorie în Africa) sau în parte mascată (Borsec, Balta Albă).

Vasile Alecsandri este astfel, un fin observator al oamenilor și întâmplărilor, sensibil la peisaj, dar cenzurându-și cu grijă entuziasmele, un excelent povestitor care știe să-și diversifice materia și stilul, un umorist bonom care nu disprețuiește nici ironia și sarcasmul, un spirit mereu deschis, cuceritor prin autenticitatea experiențelor, oroarea de ostentație, prin sinceritatea cu care se îndreaptă spre ceilalți și lipsa totală de emfază a comunicării. Aceleași calități fundamentale, potențate de o deplină spontaneitate, le denotă și corespondența (mare parte scrisă totuși în limba franceză) și jurnalul călătoriei din 1846-1847.

Astfel, se observă complexitatea personalității creatoare a scriitorului pașoptist.

CAPITOLUL III

NATURA ÎN PASTELURILE LUI VASILE ALECSANDRI

În literatura română, Vasile Alecsandri are un important loc, având reale și înalte contribuții la unificarea conștiinței naționale.

Poetul a considerat că folclorul stă la baza literaturii, asemenea factorului social și celui istoric. El însuși afirma: „dacă împrejurările m-au făcut poet, aceasta am s-o mulțumesc poporului român din care m-am născut și care cuprinde în sânul său comoara nesecată de cea mai sublimă poezie”.

Alecsandri este, probabil, cel mai important poet de până la ivirea lui Eminescu. Cel pe care G.Călinescu l-a numit „poet național” în Istoria literaturii române de la origini până în prezent, i-a dedicat bardului de la Mircești minunate versuri în poemul Epigonii :

Ș-acel rege-al poeziei, vecinic tânăr și ferice,

Ce din frunze îți doinește, ce cu fluierul îți zice,

Ce cu basmul povestește-veselul Alecsandri,

Ce-nșirând mărgăritare pe a stelei blondă rază,

Acum seculii străbate, o minune luminoasă,

Acum râde printre lacrimi când o cântă pe Dridri.

(Mihai Eminescu, Poezii, vol. I, 1982, p. 92)

Vasile Alecsandri a oferit contemporanilor și urmașilor săi o însemnată operă cu o largă deschidere către poezie, dramaturgie și proză, cu elemente novatoare pentru fiecare gen și specie literară.

„Nu încape îndoială că între toți scriitorii noștri mai vechi ori mai noi, Alecsandri s-a bucurat în timpul vieții de o prețuire fără egal și a ajuns la o notorietate ieșită din comun. Să ne aducem aminte, în primul rând, că operele i-au circulat pe tot întinsul pământului românesc, în pofida hotarelor vremelnice ce dezmembrau națiunea, găsindu-și admiratori la fel de entuziaști pe toate treptele societății, atât sus, în lumea saloanelor și a cititorilor de romane franțuzești, cât și jos, printre plugarii și micii meseriași știutori de carte” (Paul Cornea, Regula jocului, 1980, p. 153).

Dincolo de proză și dramaturgie, poezia lui Alecsandri este lumina cea mai intensă a operei sale.

Poetul, din anul 1860 își creează o atmosferă liniștitoare la Mircești, lăsând de o parte agitata viață politică a vremii și oferindu-și ore îndelungate de meditație critică asupra propriilor scrieri. Intuind și exigențele contemporaneității sale, îi scrie lui Hurmuzachi în 1865: „Am scris bucăți mai mult sau mai puțin ușoare, a venit timpul ca să scriu ceva mai serios, mai literar”. Peste trei ani, îi mărturisește aceluiași: „Am început o galerie de pasteluri ce va cuprinde diferite tablouri de frumuseți ale naturii și de munca câmpului”.

Volumul Pasteluri a apărut în revista Convorbiri literare (1868-1869), iar în anul 1875, poeziile au apărut în Opere complete, într-o selecție unitară, propusă chiar de poet, care cuprinde treizeci de poezii, la care a adăugat zece piese, nelegate organic de acestea.

În fruntea ciclului de poezii autorul a așezat Serile de la Mircești, o idilă de interior, și pastel ce exprimă personalitatea creatorului său, fiind și întâiul poem care introduce în literatura română motivul meditației, la masa de scris cu „somnolarea în fața sobei” (G. Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, 1993, p. 300). Astfel, Mirceștiul devine un templu al poeziei, un spațiu mitic, cu un minunat aer spiritual.

Pastelurile compuse acum, reprezintă expresia temperamentului clasic, înclinat spre soare al autorului. Ele constituie „într-o lirică a liniștii și a fericirii rurale”, „un calendar al spiritului rural și al muncilor câmpenești” (ibid., p. 300).

Pastelul preia de la poezia descriptivă a primilor romantici nu doar ideea corespondenței dintre sentiment și tabloul de natură, ci și pe aceea a privirii unui peisaj sub imaginea mișcătoare a marilor cicluri naturale, a anotimpurilor, care îi oferă altă viață, în alte nuanțe; descrierea este supusă unui proces de obiectivare caracteristic poeziei post romantice, încercând să o apropie de specificul unei opere plastice. Poezia de tip pastel este un tablou realizat prin intermediul limbajului, pastelul reprezentând la origine un desen în creion moale, ușor colorat. Acest tip de poezie ilustrează dorința de satisfacere a unor aspecte specifice: colorit, compoziție, echilibru.

Vasile Alecsandri a conturat într-o formă clară tendința care preexista în poezia literaturii române; elemente specifice pastelului întâlnim și la Asachi, Heliade-Rădulescu, Alexandrescu. Bardul de la Mircești va fi un model demn de urmat pentru poeți sensibili la elementul pictural, la peisaj, indiferent de orientarea estetică: Al. Macedonski, George Coșbuc, Ion Pillat, Vasile Voiculescu.

Pastelurile lui Alecsandri reliefează natura, tot ceea ce înseamnă cadrul obișnuit al unei vieți patriarhale, idilice. Elementele descriptive, apar acum nu accidental, ca un spațiu al unui conflict de natură romantică, ci reprezintă scopul elementar al acestui tip de poezie. Natura nu mai este percepută ca un refugiu, asemenea marii poezii romantice, ci ca un cadru natural privit cu obiectivitate descriptivă. Aceste poeme devin sub acest aspect imnul plin de încredere adresat țării, satului și realelor valori ale acestuia: munca, rodnicia, robustețea și sănătatea morală. Melancolia de tip romantic este înlocuită aici cu încrederea în armonia naturală, cu o adevărată credință naturistă. Căldura invadează inimile și natura iese din hibernare. Universul generat de către natura trezită la viață, de către ivirea păsărilor călătoare din țările calde, de către țăranii ce brăzdează câmpul, va fi unul al armoniei și al ciclurilor firești ale naturii. Vasile Alecsandri conferă o aură inegalabilă naturii prin poemele sale. Deși aceasta are specificul ei de frumusețe, mister, liniște, speranță, eternitate, Pastelurile bardului de la Mircești oferă un plus de măreție templului natural. „E totodată lesne de remarcat că Alecsandri este în poezie ceea ce Millet sau Grigorescu sunt în plastică: mult mai mult un clasicist al peisajului decât un impresionist” (Nicolae Manolescu, Istoria critică a literaturii române, 2008, p. 237).

Un posibil model pentru poet, în ceea ce privește crearea pastelurilor l-a reprezentat parnasianismul, după cum afirma și G.Călinescu în Istoria literaturii române de la origini până în prezent: „Alecsandri a presimțit parnasianismul (și nu s-ar putea ști în ce măsură l-a cunoscut), mergând instinctiv în sensul contimporanilor săi Gautier și Ménard”.

Latura parnasiană a lui Alecsandri este recunoscută și de către Nicolae Manolescu, acesta menționând: „Parnasianismul lui Alecsandri este nemijlocit legat în pasteluri de clasicismul său: poetul vede natura în formă de tablou și o prezintă monografic, în întreg ciclul Pastelurilor, bazându-se mai puțin pe impresia directă, vie, spontană, decât pe o idee generală de natură, asemănătoare cu aceea a autorilor englezi și francezi de Anotimpuri din secolul XVIII, care, la rândul lor, imitau Georgicele vergiliene” (Nicolae Manolescu, Istoria critică a literaturii române, 2008, p. 238). Tot Manolescu își amintește de studiul consacrat lui Alecsandri realizat de către Edgar Papu, cel care vede pastelul alecsandrinian ca fiind primul în literatura modernă: „Poetul nostru este, pe plan universal, primul care ilustrează pastelul ca gen literar în lumea modernă” (ibid., p. 237). Cu toate acestea, se poate observa cu ușurință că autorul Pastelurilor a fost un poet al perioadei sale „– nici primul, nici ultimul – putându-i-se identifica sursele și afinii” (ibid., p. 237).

În volumul Pasteluri poeziile compuse numai din catrene, au puncte de plecare hesiodice, horațiene și vergiliene, cărora le adaugă puternice valențe de sensibilitate modernă.

Toamna, cea mai răsfățată de către poeții români, are la Alecsandri un singur pastel, Sfârșit de toamnă. Imaginile ei sunt în antiteză cu cele ale verii. Anotimpul rămâne bogat reprezentat în lirica românească, prin Octavian Goga, Ion Pillat, Vasile Voiculescu , George Bacovia, Lucian Blaga, demonstrând astfel tot atâtea valențe ale anotimpului și reprezentări estetice. Astfel, incipitul poate fi sugerat de poezia lui Alecsandri și Goga, un crescendo al anotimpului aflându-se în poezia lui Voiculescu, Blaga, Bacovia, ultimul declanșând un spectacol tragic, Blaga propunând-o ca pe un catharsis.

Iarna, deși neiubită de ființa meridională a lui Vasile Alecsandri, populează universul său poetic, oferind un spectacol fascinant, presărat uneori cu amintirea unor întâmplări parcă uitate, cu zboruri fantastice, cu vise. Iarna, Viscolul, Sania, Mezul iernei, Sfârșitul iernei, înfățișează acest anotimp cu notele lui caracteristice; zăpada, crivățul, gerul, ce inundă văzduhul, câmpul, dealurile, muntele, apele, casele, pădurea și viețuitoarele, ce fug înspăimântate. Într-un stil alegoric, fulgii de nea devin „roi de fluturi albi” ce degajă „fiori de gheață”. Gerul este personificat de către poet atingând valori înspăimântătoare. „Mezul iernei este tot o litografie, cu imaginea frapantă a fumurilor albe asemenea coloanelor de templu” (ibid., p. 239).

În cartea anotimpurilor, Primăvara ocupă în pastelul românesc o suprafață redusă, fiind înfățișată în două registre: unul de suprafață, ca anotimp al copilăriei, al izbucnirii naturii la viață, ca o revanșă la amorțeala iernii, și celălalt, de adâncime, de meditație lirică. La bardul din Mircești se regăsesc ambele aspecte. Strigătul triumfător al victoriei vieții tresare din cele mai mici glasuri: pâraie, muguri, fluturi, firul de iarbă și gândacul, copilașii veseli, ca în Oaspeții primăverii, Cucoarele, Dimineața, Florii, Tunetul, Paștele. Alte versuri sugerează un vădit potențial emotiv și meditativ al poetului care observă: „întinsul țării”, „câmpia scoate aburi”, „cocostârcul tainic în lume călător”, „lumina e mai caldă și-n inimă pătrunde”. Unele lucrări ale lui Pillat, Voiculescu și Blaga vor adânci aceste aspecte în viziuni proprii.

Vara este la Alecsandri anotimpul ce aminteșe de iarnă, prin acea liniște deplină dar diferit de aceasta prin mișcare, floră și faună, ca și prin verdele, ce apare atât de rar în cromatica pastelistului. Lunca din Mircești, Concertul în luncă, Rodica, Secerișul, Bărăganul, compun un scenariu original al anotimpului, simțit ca o simbioză a omului cu natura. Vara lui Alecsandri o anticipează pe cea a lui Coșbuc din Vara și Noapte de vară, pe cea a lui Blaga, Vara, Șt. O. Iosif din Pasteluri, Victor Eftimiu, Seceta, ori pe cea a Otiliei Cazimir din Iulie. De semenea, Cosași odihnindu-se și Țărăncuța, importantele picturi ale lui Grigorescu se pot asocia celebrării acestui anotimp nuntit cu soarele.

Două serii de tablouri constante sunt definite în pastelurile verii: pe de o parte seceta (la Victor Eftimiu și Otilia Cazimir), pe de altă parte, rodnicia (la Blaga și Geo Dumitrescu). La Alecsandri apare cel de al doilea aspect, asociat cu prezența câmpului.

În pastelurile românești, ca reper intermediar între cosmic și uman, se concretizează diferite elemente caracteristice cum ar fi: marea, șesul, muntele, balta. Din acestea, Minulescu, Baconsky, Arghezi, Maniu, au făcut semnificații mai adânci, simboliste. Alecsandri le-a transformat în efigii ale naturii, devenite la el însuși obiect al admirației. De exemplu, Bărăganul lui Alecsandri ocupă un loc important, impresionând prin lipsa semnelor de viață, prin tristețea șesului. Balta ce a debutat în literatură prin Alecsandri, în Malul Siretului și Balta, creează un univers acvatic populat de viață incipientă. În același timp, din pastelurile lui Alecsandri lipsesc elementele extremității naturii, cum ar fi: marea și muntele.

Ca aspect general, în pastel, umanizarea naturii este privită ca o înfrângere, pierzând raporturile directe sau indirecte cu universul cosmic, prin intrarea sub imperiul legii umane. Naturii i se amputează dimensiunile infinite, cu precădere în poezia modernă, prin îngrădirea ei de percepții limitate ale unui spațiu ca: târgul, grădina, casa.

Pastelurile lui Alecsandri contribuie la cunoașterea naturii românești, cu inefabilul ei, cu farmecul vieții rurale.

Valorificând expresivitatea limbii noastre, poetul Legendelor, al Doinelor, dar mai ales al Pastelurilor a făcut să sune într-un mod nou graiul din țările române, parcurgând un drum de căutări fericite și împliniri. Pentru Alecsandri, limba „e cartea de noblețe, testimoniul de naționalitate a unui neam, altarul împrejurul căruia toți se adună, cu inimi iubitoare și cu simțire de devotament unii către alții”.

Limba și stilul ei ating o culme a artei sale poetice în Pasteluri, ca o expresie a asimilării superioare a folclorului, a limbii vechi, căreia i-a adăugat elemente cărturărești și romantice.

Stilul său se caracterizează prin: claritate, simplitate, expresivitate, naturalețe, concizie, în mare măsură datorate influenței folclorului.

În anumite pasteluri, poetul pornește de la contemplarea unui fapt real, de la care ajunge la un element fantastic sau invers; luna, ploaia, zăpada, focul îl întorc în lumea mirifică a tinereții, a iubirii.

Pastelul este construit pe o structură binară: debutează cu o imagine a naturii în generalitatea ei sau în detaliu (văzduhul în Iarna, cerul albastru în Oaspeții primăverii, zorii în Dimineața) și se încheie cu un element concret, foarte apropiat poetului („o șopârlă de smarald / Cată țintă, lung la mine, părăsind nisipul cald”, în Malul Siretului). Poate fi această optică și o expresie a cerinței lui Maiorescu de a avea un sfârșit brusc în poezie. Se observă în aceste descrieri că poetul se folosește de fraze alcătuite mai ales din propoziții principale, ca în creațiile folclorice (Oaspeții primăverii) sau și cu o subordonată, de regulă, atributivă (Iarna, Dimineața).

Propozițiile pe care se sprijină aceste tablouri descriptive, sunt totdeauna dezvoltate, cu părți multiple de propoziție. Infuzia folclorului conferă oralitate stilului, confirmată de versurile ce conțin interjecții („iată” în Serile de la Mircești, Iarna, Sania) ori expresii populare („dar ce vad” în Miezul iernei), exclamații ce dau o notă de subiectivitate tabloului („Ah! Iată primăvara cu sânu-i de verdeață! / În lume-i veselie, amor, sperare, viață, / Și cerul și pământul preschimbă sărutări / Prin raze aurite și vesele cântări!”, Oaspeții primăverii). Cromatica pastelurilor este monocordă. Paleta e săracă: alb, negru; rar: galben, verde, culori întunecate ori sumbre.

În privința figurilor de stil, de asemenea, se poate observa opțiunea poetului, influențată de modelele epocii. Alecsandri valorifică resursele lexicale (cu măsură folosește arhaisme și neologisme, având aria lexicală cea mai întinsă și mai variată din literatura română de până la Eminescu). Lexicul, morfologia și sintaxa sunt folosite, creator, cu diferite valențe stilistice. Mai frecvente sunt epitetele, îndeosebi cele fizice, în structuri nominale dar și verbale. Se remarcă și epitetele morale, personificatoare („Toamna mândră, harnică”, „ Tăcutul miez de noapte”), epitete cu caracter enumerativ („Vesela verde câmpie acu-i tristă, vestezită”). Analiza epitetelor evidențiază tehnica picturală a poetului. Un rol deosebit îl joacă și comparațiile mono și polisemantice, statice ori dinamice, simple sau complexe, obiective și subiective („Fulgii zbor, plutesc în aer ca un roi de fluturi albi”). Personificările folosie în poezii, oferă dinamism („Râul luciu se-nconvoaie sub copaci ca un balaur / Ce în raza dimineții mișcă solzii lui de aur”). Metafora este la Alecsandri o sinteză a influenței populare, culte, pe de o parte, pe de alta o influență a clasicismului și romantismului („Săniuța, cuib de iarnă, e cam strâmtă pentru doi / Tu zâmbești?…Zâmbirea-ți zice că e bună pentru noi”). Se întâlnește și alegoria în pastelurile alecsandriniene (Concertul în luncă are la bază o alegorie, natura cu privighetoarea este o sală de concerte).

Versificația contribuie, alături de celelalte elemente, la dezvăluirea sufletului poetului.

Poezii ca: Sfârșit de toamnă, Iarna, Sania, Dimineața, Plugurile, Noaptea, au în primele două versuri rimă feminină, iar în ultimele două rimă masculină. Predomină rimele luminoase, ca de exemplu, „călare”/„înfiorare”, „rândunele”/„păsărele”, etc..

Cele menționate au reliefat câteva contribuții ale poetului Vasile Alecsandri la dezvoltarea patrimoniului nostru național, creația sa confirmând caracterul apolinic al culturii române, ca o izbândă asupra dionisiacului uman.

Particularitățile sale creatoare, l-au ajutat pe poet să dăinuiască zeci de ani în cultura română, dar să se și impună ca poet național pe scena literaturii străine. Acest aspect este menționat de către Paul Cornea (în lucrarea Regula jocului, 1980, p. 153): „Mai puțin surprinzător încă, dar nu mai puțin caracteristic, e faptul că ascendentul său s-a menținut, cu puține știrbiri, de-a lungul unei jumătăți de secol, deși în acest răstimp s-au produs mari transformări de mentalitate și gust, care au afectat profund ierarhia valorilor, între altele condamnând la uzură morală și împingând în penumbră pe câțiva dintre reprezentanții de vază ai pașoptismului (Heliade, Bolintineanu, Alexandrescu, Bolliac, etc.). În fine, Alecsandri a izbutit nu numai să fie tradus (ceea ce s-a întâmplat și cu Bolintineanu, și cu alții), ci să fie luat în serios peste hotare, impunându-și străinilor imaginea de poet național reprezentativ, în felul lui Pușkin, Petöffi ori Mickiewicz, și de bard al latinității, asemenea lui Mistral”.

Astfel, putem spune că limbajul poetic, figurile de stil,versificația, conferă o notă specială pastelurilor alecsandriniene, creionând în mod strălucitor descrierile de natură din ciclul Pasteluri.

În cele ce urmează, ne vom opri asupra câtorva poeme reprezentative pentru tema naturii, prezente în lucrarea Pasteluri a bardului de la Mircești.

SFÂRȘIT DE TOAMNĂ

Oaspeții caselor noastre, cocostârci și rândunele,

Părăsit-au a lor cuiburi ș-au fugit de zile rele;

Cârdurile de cucoare, înșirându-se-n lung zbor,

Pribegit-au urmărite de al nostru jalnic dor.

Vesela verde câmpie acu-i tristă, vestezită,

Lunca, bătută de brumă, acum pare ruginită;

Frunzele-i cad, zbor în aer, și de crengi se deslipesc

Ca frumoasele iluzii dintr-un suflet omenesc.

Din tuspatru părți a lumei se ridică-nalt pe ceruri,

Ca balauri din poveste, nouri negri, plini de geruri.

Soarele iubit s-ascunde, iar pe sub grozavii nori

Trece-un cârd de corbi iernatici prin văzduh croncănitori.

Ziua scade; iarna vine, vine pe crivăț călare!

Vântul șuieră prin hornuri, răspândind înfiorare.

Boii rag, caii rănchează, câinii latră la un loc,

Omul, trist, cade pe gânduri și s-apropie de foc.

Apărută în Convorbiri literare, în 1866, poezia ilustrează structura cea mai frecventă în pasteluri: compoziție de patru catrene cu rimă împerecheată, bazată pe o alăturare de secvențe vizuale, finalul care introduce un element de noutate în raport cu ansamblul (aici, prezența umană).

Descrierea este obiectivă, constatativă, în ea intervin însă două elemente perturbatoare: comparația din strofa a doua („Frunzele-i cad, zbor în aer, și de crengi se deslipesc / Ca frumoasele iluzii dintr-un suflet omenesc”), care raportează concretul la un termen abstract, și referirile la mitologia populară din strofele trei și patru („Din tuspatru părți a lumei se ridică-nalt pe ceruri, / Ca balauri din poveste, nouri negri, plini de geruri”, „Ziua scade; iarna vine, vine pe crivăț călare!”).

Este de remarcat și dominanta nominală (substantive și adjective) a vocabularului poetic, mulțimea verbelor la prezent, construcția adesea simetrică a versurilor/frazelor, aliterația expresivă din versul al doisprezecelea („Trece-un cârd de corbi iernatici prin văzduh croncănitori”).

Poetul descrie natura când toamna se îngână cu iarna, iar păsările călătoare își părăsesc cuiburile din cauza „zilelor rele” pe care le va așterne anotimpul alb. Câmpia și lunca rămân solitare, însuflețite numai de vântul care le alungă frunzele.

În cea de-a treia strofă, poetul ne propune o imagine apocaliptică a văzduhului brăzdat de nori întunecați aducători de ger asemenea unor creaturi din lumea basmului („ca balauri din poveste”). Iarna personificată capătă asemănarea unui călăreț, iar vântul are rolul de a înspăimânta întreaga natură.

Tristețea umană amintită de poet în ultimul vers, este domolită de căldura focului, element purificator și generator de liniște și siguranță.

Astfel, în stilu-i caracteristic, Alecsandri își încheie poemul sugerând, după întregul zbucium și nemărginita teamă a naturii și omului, speranța pentru revenirea zilelor senine datorată ciclicității naturii.

IARNA

Din văzduh cumplita iarnă cerne norii de zăpadă,

Lungi troiene călătoare adunate-n cer grămadă;

Fulgii zbor, plutesc în aer ca un roi de fluturi albi,

Răspândind fiori de gheață pe ai țării umeri dalbi.

Ziua ninge, noaptea ninge, dimineața ninge iară!

Cu o zale argintie se îmbracă mândra țară:

Soarele rotund și palid se prevede pintre nori

Ca un vis de tinerețe pintre anii trecători.

Tot e alb pe câmp, pe dealuri, împregiur, în depărtare,

Ca fantasme albe plopii înșirați se perd în zare,

Și pe-ntinderea pustie, fără urme, fără drum,

Se văd satele perdute sub clăbuci albii de fum.

Dar ninsoarea încetează, norii fug, doritul soare

Strălucește și dismiardă oceanul de ninsoare.

Iat-o sanie ușoară care trece peste văi…

În văzduh voios răsună clinchete de zurgălăi.

Apărută în Convorbiri literare, poezia ilustrează observația lui Paul Cornea despre imaginea la Alecsandri, care are „un caracter de orizontalitate; ea nu se aprofundează în acele ecouri repetate ce se aud din ce în ce mai tulbure și-i prelungesc vibrația dincolo de pragul conștiinței; izvorul liricii poetului e percepția căreia i se adaugă rareori materiale străine” (Pastelurile sau despre poezia naturii și natura poeziei la V.Alecsandri, în Studii de literatură romănă modernă, 1962, p. 315).

De remarcat este repetarea obsesivă a cuvântului alb (dalb) și a perechii ninge/ninsoare, introducerea neașteptată a elementului dinamic în final și, din nou, în strofa a doua, procedeul necanonic al sensibilizării concretului prin abstract („Soarele rotund și palid se prevede pintre nori / Ca un vis de tinerețe pintre anii trecători”).

Deși poetul vede în iarnă o creatură negativă („cumplita iarnă”), tabloul de natură creat de către Alecsandri este pictat cu măiestrie tocmai de anotimpul geros. Fulgii de nea ce plutesc prin văzduh sunt comparați cu „un roi de fluturi albi”, amintind de perioadele calde ale anului. Patria este și ea evocată în poezie, înfrumusețată fiind de veșmintele cristaline „cu o zale argintie se îmbracă mândra țară”. Iarna este văzută asemenea senectuții umane, cea din urmă fiind, însă, ireversibilă „Soarele rotund și palid se prevede pintre nori / Ca un vis de tinerețe pintre anii trecători”. Soarele este aici motivul speranței în reîntoarcerea blândelor anotimpuri.

Și în acest pastel se așterne sentimentul de liniște datorat astrului zilei dar și saniei care sugerează prezența umană, animată. Imaginea auditivă din ultimul vers al pastelului întregește armonios tabloul de iarnă pictat de poet.

MEZUL IERNEI

În păduri trosnesc stejarii! E un ger amar, cumplit!

Stelele par înghețate, cerul pare oțelit,

Iar zăpada cristalină pe câmpii strălucitoare

Pare-un lan de diamanturi ce scârție sub picioare.

Fumuri albe se ridică în văzduhul scânteios

Ca înaltele coloane unui templu maiestos,

Și pe ele se așează bolta cerului senină,

Unde luna își aprinde farul tainic de lumină.

O! tablou măreț, fantastic!…Mii de stele argintii

În nemărginitul templu ard ca vecinice făclii.

Munții sunt a lui altare, codrii organe sonore

Unde crivățul pătrunde, scoțând note-ngrozitoare.

Totul e în neclintire, fără viață, fără glas;

Nici un zbor în atmosferă, pe zăpadă – nici un pas;

Dar ce văd ?… În raza lunei o fantasmă se arată…

E un lup ce se alungă după prada-i spăimântată!

Imaginea acestui pastel apărut în Convorbiri literare (1869) e organizată de comparația dezvoltată a naturii cu un templu, căreia i se subsumează și celelalte imagini ale unei visări înghețate.

Poezia, pare că traduce o admirație înspăimântată în fața naturii încremenite. Chiar dacă poetul vorbește despre aspectele negative ale anotimpului înghețat („crivățul pătrunde scoțând note-ngrozitoare”, „Totul e în neclintire, fără viață, fără glas; / Nici un zbor în atmosferă, pe zăpadă – nici un pas”), descoperim că dincolo de acest nivel al versurilor, în profunzimi, se ivesc trăsăturile unui anotimp minunat („O! tablou măreț, fantastic!”). Iarna capătă valențe mitologice, creându-și un habitat sacru („Mii de stele argintii / În nemărginitul templu ard ca vecinice făclii. / Munții sunt a lui altare, codrii organe sonore”).

Poetul aduce în ultimul vers al poeziei imaginea unui lup, animal de pradă, care, însă, nu pune în pericol omul sau animalele pașnice deoarece iarna îi zăvorăște în case și ascunzișuri.

Latura salvatoare specifică tabloului înghețat alecsandrinian este prezentă și în scrierea Mezul iernei, deoarece inconturnabila neclintire a naturii vegheată de „gerul amar, cumplit” nu periclitează ființa umană.

BRADUL

Sus pe culme bradul verde

Sub zăpada albicioasă

Printre negură se perde

Ca o fantasmă geroasă,

Și privește cu-ntristare

Cum se primblă prin răstoace

Iarna pe un urs călare,

Iarna cu șepte cojoace.

El se scutură și zice:

„În zădar, tu vrăjitoare,

Aduci viforul pe-aice,

Aduci zile fără soare.

În zădar îngheți pământul,

Ucizi florile și stupii

Și trimiți moartea cu vântul

Și trimiți foamea cu lupii.

În zădar a ta suflare

Apa-n râuri o încheagă,

Șterge urma pe cărare

Și de mine țurțuri leagă.

În zădar aduci cu tine

Corbul negru și prădalnic,

Și din codrii cu jivine

Faci să iasă urlet jalnic.

În zădar, urgie crudă,

Lungești noaptea-ntunecoasă

Și, râzând de-a lumei trudă,

Scurtezi ziua luminoasă.

În zădar îmi pui povară

De zăpadă și de gheață.

Fie iarnă, fie vară,

Eu păstrez a mea verdeață!”

Apărută în Convorbiri literare, în 1875, poezia se depărtează de structura cea mai obișnuită a ciclului prin lungime, dar și prin utilizarea versului scurt.

Este de remarcat utilizarea insistentă a anaforei în versurile 7 și 8, 11 și 12 și strofele IV-VIII, precum și personificarea care conduce la forma monologică.

Prin personificare, prin adresarea directă în vocativ, bradul cu frunza-i veșnic de smarald o înfruntă pe malefica iarnă, care nu-l poate îngenunchea pe acesta „În zădar, tu vrăjitoare, / Aduci viforul pe-aice”. Urgia pe care o provoacă anotimpul rece naturii, se pare că este insignifiantă pentru copacul mereu verde.

Cu alte cuvinte, nici în acest poem, iarna nu reușește să sece de viață întregul cadru natural.

OASPEȚII PRIMĂVERII

În fund, pe cer albastru, în zarea depărtată,

La răsărit, sub soare, un negru punt s-arată!

E cocostârcul tainic în lume călător,

Al primăverii dulce iubit prevestitor.

El vine, se înalță, în cercuri line zboară

Și, răpide ca gândul, la cuibu-i se coboară;

Iar copilașii veseli, cu peptul dezgolit,

Aleargă, sar în cale-i și-i zic: „Bine ai sosit!”

În aer ciocârlia, pe casă rândunele,

Pe crengile pădurii un roi de păsărele

Cu-o lungă ciripire la soare se-ncălzesc

Și pe deasupra bălții nagâții se-nvârtesc.

Ah! iată primăvara cu sânu-i de verdeață!

În lume-i veselie, amor, sperare, viață,

Și cerul și pământul preschimbă sărutări

Prin raze aurite și vesele cântări!

Poezia este apărută în Convorbiri literare, în anul 1868. Este de remarcat maniera sugestivă în care primele două versuri creează impresia distanței, a spațiului aproape infinit, precum și mișcarea din strofa a doua. Alecsandri conturează imaginea primăverii prin păsările călătoare care închină ode de fericire întregii naturi.

Primăvara, anotimpul renașterii, aduce odată cu sosirea sa fericirea, iubirea, speranța, într-un cuvânt, viața: „În lume-i veselie, amor,sperare, viață”. Natura proaspătă, pare că anulează antiteza dintre cer și pământ, soarele și cântecele păsărelelor mijlocind relația de prietenie dintre planul cosmic și planul terestru: „Și cerul și pământul preschimbă sărutări / Prin raze aurite și vesele cântări”.

NOAPTEA

Noapte-i dulce-n primăvară, liniștită, răcoroasă,

Ca-ntr-un suflet cu durere o gândire mângăioasă.

Ici, colo, cerul dispare sub mari insule de nori

Scuturând din a lui poale lungi și răpizi meteori.

Pe un deal în depărtare un foc tainic strălucește

Ca un ochi roș de balaur care-adoarme și clipește.

Sunt păstori în șezătoare, sau vro ceată de voinici?

E vro tabără de care, sau un rond de tricolici?

Cătră munți pin întuneric un lung bucium se aude.

El aminte suvenirul celor timpuri, negre, crude,

Când din culme-n culme noaptea buciumele răsunau

Și la lupte sângeroase pe români îi deșteptau.

Acum însă viața-i lină; țara doarme-n nepăsare!

Când și când un câne latră la o umbră ce-i apare,

Și-ntr-o baltă mii de broaște în lung hor orăcăiesc,

Holbâind ochii cu țintire la luceafărul ceresc!

Regăsim în acest text, apărut în Convorbiri literare (1868), câteva dintre caracteristicile generale ale ciclului: comparația unui element natural cu altul spiritual, poanta finală, referirile folclorice, efectele discrete de armonie (în strofa a treia, bazate pe repetarea vocalei u). În plus, la nivel tematic, distingem evocarea vitejiei strămoșești datorită căreia „acum însă viața-i lină”.

Astfel, tabloul nopții este dominat de liniște, vegheat de „luceafărul ceresc”.

DIMINEAȚA

Ziori de ziuă se revarsă peste vesela natură,
Prevestind un soare dulce cu lumină și căldură.
În curând și el apare pe-orizontul aurit
Sorbind roua dimineții de pe câmpul înverzit.

El se-nalță de trei suliți pe cereasca mândră scară
Și cu raze vii sărută june flori de primăvară,
Dediței și viorele, brebenei și toporași
Ce răzbat prin frunzi uscate și s-arată drăgălași.

Muncitorii pe-a lor prispe dreg uneltele de muncă.
Păsărelele-și dreg glasul prin huceagul de sub luncă.
În grădini, în câmpi, pe dealuri, prin poiene și prin vii
Ard movili buruienoase, scoțând fumuri cenușii.

Caii zburdă prin ceairuri; turma zbeară la pășune;
Mieii sprinteni pe colnice fug grămadă-n răpigiune,
Și o blândă copiliță, torcând lâna din fuior,
Paște bobocei de aur lâng-un limpede izvor.

Poezia apărută în Convorbiri literare (1868), exprimă imaginea legăturii afective dintre om și natură care conferă frumusețea deplină cadrului natural.

Poetul surprinde în tabloul său natura la ivirea zorilor presărată cu flori de primăvară, păsărele, animale, dar și prezența umană prin muncitori și „blânda copiliță”, ce desăvârșesc opera de artă. Soarele pare un magician ce înveselește elementele naturii printr-o simplă mișcare a baghetei fermecate („În curând și el apare pe-orizontul aurit / Sorbind roua dimineții de pe câmpul înverzit”, „El se-nalță de trei suliți pe cereasca mândră scară / Și cu raze vii sărută june flori de primăvară”).

Astfel, se observă aici talentul lui Vasile Alecsandri de a creiona un tablou ce surprinde natura în lumea rurală.

LUNCA DIN MIRCEȘTI

Bate vânt de primăvară și pe muguri îi deschide;
Vântul bate, frunza crește și voioasă lunca râde,
Sub verdeața dragalașă dispar crengile pe rând
Și sub crengile umbroase mierla sare șuierând.

O! minune, farmec dulce! O! putere creatoare!
În oricare zi pe lume iese câte-o nouă floare,
Ș-un nou glas de armonie completează imnul sfânt
Ce se-nalță cătră ceruri de pe veselul pământ.

Tot ce simte și viază, feară, pasere sau plântă,
În căldura primăverii naște, saltă, zboară, cântă.
Omul își îndreaptă pasul cătră desul stejăriș
Unde umbra cu lumina se alungă sub frunziș.

El se duce după visuri; inima lui crește plină
De o sacră melodie, melanholică, divină,
De o tainică vibrare, de-un avânt inspirător
Ce-i aduc în piept suspinuri și-n ochi lacrimi de amor.

Este timpul renvierii, este timpul rennoirei,
Ș-a sperărei zâmbitoare, ș-a plăcerei, ș-a iubirei,
Paserea-și gătește cuibul, floarea mândrele-i colori,
Câmpul via sa verdeață, lanul scumpele-i comori.

Sus, paingul pe un frasin, urzind pânza-i diafană,
Cu-al său fir de-argint subțire face-o punte-aeriană,
Iar în leagăn de matasă gangurul misterios
Cu privighetoarea dulce se îngână-armonios.

Jos pe la tulpini, la umbră, fluturii, flori zburătoare,
Se-ndrăgesc în părechere pe sân alb de lăcrimioare,
Și, ca roi de pietre scumpe, gândăceii smăltuiți
Strălucesc, vie comoară, pe sub ierburi tăinuiți.

O pătrunzătoare șoaptă umple lunca, se ridică.
Ascultați!… stejarul mare grăiește cu iarba mică,
Vulturul cu ciocârlia, soarele cu albul nor,
Fluturul cu plânta, râul cu limpedele izvor.

Și stejarul zice ierbei: „Mult ești vie și gingașă!"
Fluturașul zice floarei: „Mult ești mie drăgălașă!"
Vulturul uimit ascultă ciocârlia ciripind;
Râu, izvoare, nouri, raze, se împreună iubind.

Luncă, luncă, dragă luncă! rai frumos al țării mele,
Mândră-n soare, dulce-n umbră, tainică la foc de stele!
Ca grădinele Armidei, ai un farmec răpitor,
Și Siretul te încinge cu-al său braț dismierdător.

Umbra ta, răcoritoare, adormindă, parfumată,
Stă aproape de lumină, prin poiene tupilată.
Ca o nimfă pânditoare de sub arbori înfloriți,
Ea la sânul ei atrage călătorii fericiți.

Și-i încântă, și-i îmbată, și-i aduce la uitare
Prin o magică plăcere de parfum și de cântare,
Căci în tine, luncă dragă, tot ce are suflet, grai,
Tot șoptește de iubire în frumoasa lună mai!

Poetul surprinde în acest text imaginea luncii în perioada primăverii animată de cântecul mierlei, de om, de fluturi, de stejarul personificat de râu și izvoare. Natura pare fericită găzduind oaspeții specifici anotimpului renașterii. Elemente naturale, absolut diferite, sunt încercate de iubire „în frumoasa lună mai”: „stejarul mare grăiește cu iarba mică, / Vulturul cu ciocârlia, soarele cu albul nor, / Fluturul cu plânta râul cu limpedele izvor”. „Și stejarul zice ierbei: „Mult ești vie și gingașă! / Fluturașul zice floarei: „Mult ești mie drăgălașă!”/ Vulturul uimit ascultă ciocârlia ciripind; / Râu, izvoare, nouri, raze se împreună iubind”.

Lunca este văzută, astfel, ca un spațiu idilic de primăvară: „Căci în tine, luncă dragă, tot ce are suflet, grai, / Tot șoptește de iubire în frumoasa lună mai!”, unde regnul animal și cel vegetal sunt îmbătate de iubire.

MALUL SIRETULUI

Aburii ușori ai nopții ca fantasme se ridică
Și, plutind deasupra luncii, printre ramuri se despică.
Râul luciu se-ncovoaie sub copaci ca un balaur
Ce în raza dimineții mișcă solzii lui de aur.

Eu mă duc în faptul zilei, mă așez pe malu-i verde
Și privesc cum apa curge și la cotiri ea se perde,
Cum se schimbă-n vălurele pe prundișul lunecos,
Cum adoarme la bulboace, săpând malul năsipos.

Când o salcie pletoasă lin pe baltă se coboară,
Când o mreană saltă-n aer după-o viespe sprintioară,
Când sălbaticele rațe se abat din zborul lor,
Bătând apa-ntunecată de un nour trecător.

Și gândirea mea furată se tot duce-ncet la vale
Cu cel râu care-n veci curge, făr-a se opri din cale.
Lunca-n giuru-mi clocotește; o șopârlă de smarald
Cată țintă, lung la mine, părăsind nisipul cald.

Pastelul cuprinde două aspecte mai puțin obișnuite în poeziile din acest ciclu: lirismul, subliniat prin prezența reiterată a persoanei întâi, auctoriale (în strofele II și IV), și atitudinea meditativă a poetului.

Descrierea spațiului tinde să se transforme în reflecție asupra timpului, dar propensiunea melancolică este cenzurată în final printr-o imagine ușor autoironică.

Siretul apare printre copaci asemenea unui balaur cu solzi aurii la ivirea zorilor. Cursul său este animat de pești, rațe, dar și de ființa umană. Gândurile eului liric curg asemenea râului, fără oprire, fapt ce sugerează abundența trăirilor acestuia.

CONCERTUL ÎN LUNCĂ

În poiana tăinuită, unde zbor luciri de lună,
Floarea oaspeților Luncii cu grăbire se adună
Ca s-asculte-o cântăreață revenită-n primăvară
Din străinătatea neagră, unde-i viața mult amară.

Roi de flăcări ușurele, lucioli scânteitoare
Trec în aer, stau lipite, de luminărele-n floare
Răspândind prin crengi, prin tufe o văpaie albăstrie
Ce mărește-n mezul nopții dalba luncii feerie.

Iată vin pe rând, păreche, și pătrund cole-n poiană
Bujorelul vioi, rumen, cu năltuța odoleană,
Frățiori și romănițe care se ațin la drumuri,
Clopoței și măzărele, îmbătate de parfumuri.

Iată frageda sulcină, stelișoare, blânde nalbe
Urmărind pe busuiocul iubitor de sânuri albe.
Dediței și garofițe, pârguite-n foc de soare,
Toporași ce se închină gingașelor lăcrimioare.

Vine cimbrul de la câmpuri cu fetica de la vie,
Nufărul din baltă vine întristat, fără soție,
Și cât el apare galben, oacheșele viorele
Se retrag de el departe, râzând vesel între ele.
În poiană mai vin încă elegante floricele,
Unele-n condurii doamnei și-n rochiți de rândunele,
Altele purtând în frunte, înșirate pe o rază,
Picături de rouă vie care-n umbră scânteiază.

Ele merg, s-adună-n grupe, se feresc de buruiene
Și privesc sosind prin aer zburători cu mândre pene,
Dumbrăvenci, ganguri de aur ce au cuiburi de matasă,
Ciocârlii, oaspeți de soare, rândunele-oaspeți de casă.

Mierle vii șuierătoare, cucul plin de îngâmfare,
Gaița ce imitează orice sunete bizare,
Stigleți, presuri, macalendri ce prin tufe se alungă
Și duioase turturele cu dor lung, cu jale lungă.

Iată, vin și gândăceii în hlamide smălțuite;
Iată grieri, iată fluturi cu-aripioare pudruite;
Și culbeci care fac coarne purtându-și casa-n-spinare…
La ivirea lor poiana clocotește-n hohot mare.

Iată-n urmă și albine aducând în gură miere…
Zburătorii gustă-n grabă dulcele rod cu plăcere,
Apoi sorb limpidea rouă din a florilor potire,
Șoptind florilor în taină blânde șoapte de iubire.

Dar, tăcere!… Sus pe-un frasin un lin freamăt se aude!…
Toți rămân în așteptare. Cântăreața-ncet prelude.
Vântul tace, frunza deasă stă în aer neclintită…
Sub o pânză de lumină lunca pare adormită.

În a nopții liniștire o divină melodie
Ca suflarea unui geniu pintre frunzi alin adie,
Și tot crește mai sonoră, mai plăcută, mai frumoasă,
Pân' ce umple-ntreaga luncă de-o vibrare-armonioasă.

Gânditoare și tăcută luna-n cale-i se oprește,
Sufletul cu voluptate în estaz adânc plutește,
Și se pare că s-aude prin a raiului cântare
Pe-ale îngerilor harpe lunecând mărgăritare.

E privighetoarea dulce care spune cu uimire
Tainele inimei sale, visul ei de fericire…
Lumea-ntreagă stă pătrunsă de-al ei cântic fără nume…
Macul singur, roș la față, doarme, dus pe ceea lume!

În acest poem lunca are semnificația unui loc privilegiat, aspect subliniat prin scrierea substantivului cu majusculă în versul al doilea.

Belșugul și variația epitetelor sau a expresiilor ce caracterizează aproape fiecare membru al lungii liste de flori și păsări, ale căror denumiri populare accentuează nota de pitoresc a peisajului, oferă un aspect strălucitor tabloului de natură.

Vasile Alecsandri ne propune imaginea publicului, sosit la concertul din Luncă, alcătuit din flori de câmp, insecte și păsărele personificate, ce o vor urmări pe „cântăreața revenită-n primăvară / Din stăinătatea neagră, unde-i viața mult amară”, și anume, pe „privighetoarea dulce care spune cu uimire / Tainele inimei sale, visul ei de fericire…”. Audiența este vrăjită de cântecul privighetoarei: „Lumea-ntreagă stă pătrunsă de-al ei cântic fără nume…”, însă un spectator, probabil obosit, este captat de lumea viselor : „ Macul singur, roș la față, doarme dus pe ceea lume!”.

„Cânticul fără nume” interpretat de privighetoare poate avea caracter general, fiecare dintre noi având taine ale inimii și aspirații către fericire.

PLUGURILE

Noroc bun!… Pe câmpul neted ies românii cu-a lor pluguri!
Boi plăvani în câte șease trag, se opintesc în juguri!
Brațul gol apasă-n coarne; ferul taie brazde lungi
Ce se-nșiră-n bătătură ca lucioase, negre dungi.

Treptat câmpul se umbrește sub a brazdelor desime;
El răsună-n mare zgomot de voioasa argățime,
Iar pe lanul ce în soare se zvântează fumegând,
Cocostârcii cu largi pasuri calcă rar și meditând.

Acum soarele-i l-ameazi; la pământ omul se-ntinde;
Cârd de fete și neveste de la sat aduc merinde;
Plugul zace-n lan pe coaste, iar un mândru flăcăoaș
Mână boii la izvoare și îi paște la imaș.

Sfântă muncă de la țară, izvor sacru de rodire,
Tu legi omul cu pământul în o dulce înfrățire!…
Dar lumina amurgește, și plugarii cătră sat,
Hăulind pe lângă juguri, se întorc de la arat.

În acest text, Vasile Alecsandri surprinde omul în momentul activităților agricole, mai precis aratul. El observă cum muncitorii brăzdează ogoarele sub supravegherea cocostârcilor, iar copilele și soțiile le aduc merinde. Mediul rural consideră sacră munca generatoare de roade necesare vieții: „Sfântă muncă de la țară, izvor sacru de rodire”. Așa cum în pastelurile autorului, regăsim comuniunea om-natură, în această poezie legătura dintre om și natură este mult mai adâncă, omul contopindu-se parcă, cu pământul: „Tu legi omul cu pământul în o dulce înfrățire!…”.

G. Călinescu observă admirația lui Alecsandri pentru munca agricolă: „Remarcabilă rămâne, în orice caz, la V. Alecsandri, întenția de a glorifica munca agricolă. Sub acest raport, azi mai ales, când moșierul a dispărut, pastelurile apar robust și pline de senzația de plein-air adesea surprinzătoare” (G. Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, 1993, p. 300).

BĂRĂGANUL

Pe cea câmpie lungă a cărei tristă zare

Sub cer, în fund, departe, misterios dispare,

Nici casă, nici pădure, nici râu răcoritor,

Nimic nu-nveselește pe bietul călător.

Pustietatea goală sub arșița de soare

În patru părți a lumei se-ntinde-ngrozitoare

Cu iarba-i mohorâtă, cu negrul ei pământ,

Cu-a sale mari vârtejuri de colb ce zboară în vânt.

De mii de ani în sânu-i dormind, zace ascunsă

Singurătatea mută, sterilă, nepătrunsă

Ce-adoarme-n focul verii l-al grierilor hor

Și iarna se deșteaptă sub crivăț în fior.

Acolo floarea naște și moare-n primăvară,

Acolo pere umbra în zilele de vară,

Și toamna-i fără roadă, ș-a iernii vijelii

Cutrieră cu zgomot pustiele câmpii.

Pe cea savană-ntinsă și cu sălbatic nume,

Lung ocean de iarbă, necunoscut în lume,

O cumpănă se-nalță aproape de un puț,

Și-n orizon se-ndoaie ca gâtul unui struț.

Un car cu bivoli negri a stat lângă fântână.

Vro doi români în soare ș-o sprintenă română

Încungiură ceaunul ce ferbe fumegos

Pe foc, și mai departe un câne roade-un os.

Pe car un copilandru privește-n departare…

Zadarnic ochii-i zboară din zare-n altă zare!

Nici casă, nici pădure, nici râu răcoritor,

Nimic nu se arată pe câmpul de mohor!

Din vreme-n vreme numai, lungi șiruri de cocoare

Sub bolta albăstrie zbor tanic călătoare,

Și vulturi mari, prădalnici, cu gheare înarmați,

S-adună, lăsând puii pe vârfuri de Carpați.

Ah! dulce, glorioasă și mult strălucitoare

Va fi ziua de viață, când pe sub mândrul soare,

Trecând în răpegiune, un zmeu cu-aripi de foc

Goni-va trista moarte ce zace-n acest loc!

Mult vesel va fi câmpul când vecinica-i tăcere

Va dispărea deodată la glasul de-nviere

Ce scoate zmeul falnic din gura lui de fer,

Vestind noua răpire a focului din cer!

În acest poem, Vasile Alecsandri creează tabloul Bărăganului, câmpie solitară percepută asemenea unei savane. Totodată, spațiul pare unul deșertic, prin vârtejurile care se ridică. Pustietatea câmpiei este sugerată de către privirea copilului, care nu zărește decât întinsul însingurat al ei. Păsările care se ivesc pe bolta cerească sunt păsări de pradă, ce vor parcă, să scurgă și ultima picătură de viață de pe întinsul Bărăganului.

Speranța fericirii este reliefată în ultimele două strofe, în care apare imaginea unui „zmeu cu-aripi de foc” (trenul), ce va spulbera tristețea și singurătatea câmpiei.

Pastelurile lui Alecsandri se numără printre principalele sale lucrări care-i asigură un important loc în literatura română, latură punctată de către Paul Cornea în lucrarea Regula jocului: „Alecsandri își păstrează, așadar, locul de frunte în literatură chiar și după moarte, datorită audienței populare: în vreme ce, pe treptele de sus, intelectualii, vrăjiți de tainele, suavitățile și muzica verbului eminescian, îl abandonau pe poetul senin al Pastelurilor liniștii muzeale, jos, în lumea plugărimii și a meseriașilor, opera sa, de-abia intrată în circulație, continua să recruteze admiratori și să le mijlocească oamenilor o idee mai înaltă despre ei înșiși și despre destinul românesc” (p. 173).

Și Titu Maiorescu, în scrierea Poeți și critici, sintetizează într-o formulă acceptabilă și astăzi însemnătatea operei lui Vasile Alecsandri în ansamblu: „În Alecsandri vibrează toată inima, toată mișcarea compatrioților săi, câtă s-a putut întrupa într-o formă poetică în stare relativă a poporului nostru de astăzi. Farmecul limbei române în poezia populară el ni l-a deschis; iubirea omenească și dorul de patrie în limitele celor mai mulți dintre noi el l-a întrupat; frumusețea proprie a pământului nostru natal și a aerului nostru el a descris-o; […] când societatea mai cultă a putut avea un teatru în Iași și București, el a răspuns la această dorință, scriindu-i comedii și drame; când a fost chemat poporul să-și jertfească viața în războiul din urmă, el singur a încălzit ostașii noștri cu raza poeziei. A lui liră multicordă a răsunat la orice adiere ce s-a putut deștepta din mișcarea poporului nostru în mijlocia lui. În ce stă valoarea unică a lui Alecsandri? În această totalitate a acțiunii sale literare”.

În concluzie, Pastelurile lui Vasile Alecsandri încununează prin culoare, muzicalitate, pitoresc și scriitură, în general, întreaga operă a bardului pașoptist de la Mircești.

BIBLIOGRAFIE

ALECSANDRI, Vasile, Pasteluri, Editura Semne, București, 2011

ALECSANDRI, Vasile, Proză, Editura pentru Literatură, București, 1966

ALEXANDRESCU, Grigore, Poezii. Proză, Editura Ion Creangă, București, 1980

ANGHEL, Dimitrie, Versuri și proză, Editura Albatros, București, 1978

ARGHEZI, Tudor, Versuri vol. II, Editura Cartea Românească, București, 1985

BACOVIA, George, Versuri și proză, Editura Eminescu, București, 1987

BARBU, Ion, Versuri și proză, Editura Minerva, București, 1984

CĂLINESCU, G., Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Editura Vlad &Vlad, Craiova, 1993

CORNEA, Paul, Oamenii începutului de drum, Editura Eminescu, București, 1975

CORNEA, Paul, Originile romantismului românesc, Editura Eminescu, București, 1972

CORNEA, Paul, Regula jocului, Editura Eminescu, București, 1980

CORNEA, Paul, Studii de literatură română modernă, Editura Eminescu, București, 1962

COȘBUC, George, Poezii, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1984

EMINESCU, Mihai, Poezii vol. I, Editura Minerva, București, 1982

GOGA, Octavian, Poezii, Editura Gramar, București, 2009

MAIORESCU, Titu, Critice, Editura Paralela 45, Pitești, 2008

MANOLESCU, Nicolae, Despre poezie, Editura Cartea Româneasă, București, 1987

MANOLESCU, Nicolae, Istoria critică a literaturii române 5 secole de literatură, Editura Paralela 45, Pitești, 2008

NEMOIANU, Virgil, Micro-Armonia, Editura Curtea Veche Publishing, 2003

PAVEL, Toma, Arta îndepărtării, Editura Nemira, București, 1999

PHILIPPIDE, Alexandru, Sentimentul naturii, Editura pentru Literatură, București, 1968

PIRU, Al., Surâzătorul Alecsandri, Editura Minerva, București, 1991

PLEȘU, Andrei, Pitoresc și melancolie, Editura Humanitas, București, 2009

SORESCU, Marin, Drumul, Editura Minerva, București, 1984

TOPÎRCEANU, George, Balade vesele și triste, Editura Minerva, București, 1974

ZACIU, Mircea, PAPAHAGI, M., SASU, A., Scriitori români, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1978

BIBLIOGRAFIE

ALECSANDRI, Vasile, Pasteluri, Editura Semne, București, 2011

ALECSANDRI, Vasile, Proză, Editura pentru Literatură, București, 1966

ALEXANDRESCU, Grigore, Poezii. Proză, Editura Ion Creangă, București, 1980

ANGHEL, Dimitrie, Versuri și proză, Editura Albatros, București, 1978

ARGHEZI, Tudor, Versuri vol. II, Editura Cartea Românească, București, 1985

BACOVIA, George, Versuri și proză, Editura Eminescu, București, 1987

BARBU, Ion, Versuri și proză, Editura Minerva, București, 1984

CĂLINESCU, G., Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Editura Vlad &Vlad, Craiova, 1993

CORNEA, Paul, Oamenii începutului de drum, Editura Eminescu, București, 1975

CORNEA, Paul, Originile romantismului românesc, Editura Eminescu, București, 1972

CORNEA, Paul, Regula jocului, Editura Eminescu, București, 1980

CORNEA, Paul, Studii de literatură română modernă, Editura Eminescu, București, 1962

COȘBUC, George, Poezii, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1984

EMINESCU, Mihai, Poezii vol. I, Editura Minerva, București, 1982

GOGA, Octavian, Poezii, Editura Gramar, București, 2009

MAIORESCU, Titu, Critice, Editura Paralela 45, Pitești, 2008

MANOLESCU, Nicolae, Despre poezie, Editura Cartea Româneasă, București, 1987

MANOLESCU, Nicolae, Istoria critică a literaturii române 5 secole de literatură, Editura Paralela 45, Pitești, 2008

NEMOIANU, Virgil, Micro-Armonia, Editura Curtea Veche Publishing, 2003

PAVEL, Toma, Arta îndepărtării, Editura Nemira, București, 1999

PHILIPPIDE, Alexandru, Sentimentul naturii, Editura pentru Literatură, București, 1968

PIRU, Al., Surâzătorul Alecsandri, Editura Minerva, București, 1991

PLEȘU, Andrei, Pitoresc și melancolie, Editura Humanitas, București, 2009

SORESCU, Marin, Drumul, Editura Minerva, București, 1984

TOPÎRCEANU, George, Balade vesele și triste, Editura Minerva, București, 1974

ZACIU, Mircea, PAPAHAGI, M., SASU, A., Scriitori români, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1978