Tehnica Si Metodica Invatarii Procedeului Bras

PLANUL LUCRĂRII

CAPITOLUL 1 INTRODUCERE

1.1. Istoricul înotului…………………………………………………………………….pag.

1.2. Actualitatea temei…………………………………………………………………..pag.

1.3. Motivarea alegerii temei………………………………………………………….pag.

CAPITOLUL 2 FUNDAMENTAREA TEORETICĂ A PROCEDEULUI BRAS

2.1. Istoricul procedeului bras…………………………………………………….pag.

2.2. Elemente tehnice de bază……………………………………………………….pag.

2.3. Poziția corpului pe apă…………………………………………………………..pag.

2.4. Mișcarea picioarelor………………………………………………………………pag.

2.5. Mișcarea brațelor…………………………………………………………………..pag.

2.6. Coordonarea mișcării de brațe cu respirația…………………………..pag.

2.7. Coordonarea mișcării de brațe și picioare cu respirația………….pag

2.8. Startul în procedeul bras………………………………………………………pag.

2.9. Întoarcerile în procedeul bras………………………………………………pag.

CAPITOLUL 3 METODICA INVAȚĂRII PROCEDEULUI BRAS

3.1. Succesiunea metodică a exercițiilor de învățare………………………pag.

3.2. Metode de învățare a înotului…………………………………………………pag.

CONCLUZII…………………………………………………………………………………………………………pag.

BIBLIOGRAFIE…………………………………………………………………………………………………..pag.

CAPITOLUL 1. INTRODUCERE

ISTORICUL ÎNOTULUI

Înotul apare din timpuri străvechi, o dată cu istoria omului, ca o îndeletnicire necesară asigurării existenței. Intrarea în apă era necesară ca refugiu în fața incendiilor, în căutarea hranei, sau pentru a putea să-și apere viața. Pe lângă aceste considerente practice, omenirea a fost mereu atrasă de apă, ca o forță necunoscută. Existența însăși a facut ca omul să învețe înotul.

Au fost descoperite desene pe piatră de acum 10.000 de ani în așa-zisa “Peșteră a Înotătorilor “din Wadi Sura, în Sud-Vestul Egiptului. Aceste desene murale reprezintă oameni ce înotau în stilul bras si “câinește”.

Figura 1.1 Peșteră Înotătorilor din Wadi Sura

(sursa-internet)

De asemenea, s-a descoperit un sigiliu de lut, tot din Egipt, ce datează din perioada anilor 9000 și 40000 Î.C. și înfățișează patru persoane care se consideră că înoată stilul craul.

Anii 3000 – 2500 î.e.n dovedesc răspândirea înotului printr-un papirus egiptean în care apare o kinogramă ce înfățișează oameni care înoată într-o tehnică similară cu cea a procedeului craul din zilele noastre.

Informații despre primele metode de învățare ale înotului apar la grecii antici și la romani.

Importanța atribuită înotului este întărită de existența bazinelor de înot ale gimnaziilor, unde grecii învățau înotul sub urmărirea atentă de către pedotribi. Metodica învățării, similară cu cea din zilele noastre, constă în utilizarea plutelor și a mănunchiurilor de trestii legate în jurul corpului pentru a înlesni plutirea. Legile lui Licurg obligau învățarea înotului ca parte din educația copiilor.

Deși înotul nu facea parte dintre sporturile prezente la Jocurile Olimpice ale Greciei vechi, sunt prezente primele competiții de înot în sec. II î. e. n. Acest lucru este menționat de către istoricul grec Pausanias în lucrarea „Descrierea Greciei”.

Epoca feudală prezintă două etape:

Până în anul 1000 înotul poartă stigmatul pus de viziunea negativă din partea bisericii. Înotul cât și interesul pentru igiena corporală erau considerate imorale și pierdere de timp;

A doua etapă, durează până la începutul Renașterii, când înotul începe să fie reconsiderat, acordându-i-se importanța meritată.

Renașterea aduce un nou imbold înotului. Acea epocă prețuiește valoarea reală a înotului, fiind considerat un mijloc de educație fizică și morală a tineretului și adulților.

1538 – este anul apariției primei cărți de specialitate în limba latină a profesorului german Nicolaus Wynmann – „Colymbetes Sive de Arte Natandi” (Dialog despre arta înotului), manual în care apar detalii despre mișcările și metodele de învățare ale înotului. Sunt prezentate concepte despre călcarea apei, săritura în picioare, plonjonul, înotul sub apă, înotul pentru salvare, iar dintre procedeele de înot, brasul și spatele.

1587 – apare o lucrare asemănătoare, a profesorului englez Sir Eduard Digby în care sunt descrise jocuri în apă, sărituri, întoarceri din înot, poziții corecte de plutire și se recomandă o tehnică similară înotului „over”.

1697 – francezul Thevenot a scris o carte intitulată „Arta înotului” în care descrie și ilustrează o metodă asemănătoare brasului. Stilul de înot cu gura și nasul peste apă, permite respirația liberă. Mișcarea brațelor sub apă elimină stropirea cu apă a feței înotătorului și dă o bună stabilitate chiar în apă tulbure. Acest stil a fost folosit mai mulți ani.
1760 – apare primul ștrand public pe malurile Senei și pe rând, bazinele se înmulțesc apărând la Frankfurt, Budapesta, Paris, Londra.

1769 – Benjamin Franklin editează cartea „Cum să devii înotător îndemânatic în scurt timp” în care descrie pe lângă o nouă metodă de învățare a înotului și folosirea pentru prima dată a labelor pentru înot și a mișcărilor de târâre pe apă (crawl). Cartea este folosită în America până în jurul anilor 1850.

1797 – italianul Brenardi scrie lucrarea „Concepția completă a învățăturii înotului, care are la bază studii asupra greutății specifice a corpului omenesc”, în care redă o tehnică de învățare a înotului fără obiecte ajutătoare, și recomandă plutirea verticală pentru învățarea respirației acvatice.Tot în acest an, în Enciclopedia Britanică apare noțiunea de înot, ca o similitudine cu mișcările de înot ale broaștei.

1798 – pedagogul german Guths Muths dezvoltă metoda lui Brenardi și publică „Mic îndrumar pentru învățarea înotului”. A organizat procesul de învățare bras în trei etape (acomodarea cu apa, exerciții de învățare pe uscat, exerciții în apă).

1817 – generalul prusac Ernest von Pfuel contribuie la evoluția informațiilor despre înot prin manualul său de înot pentru soldați „Totul despre înot”, în care era redată învățarea înotului prin procedeul bras.

1837 – înotul sportiv apare în Anglia, „patria înotului modern”. Este anul în care la Londra se înființează primul club de înot „Național Swimming Association” fondat de John Strachan. Brasul era procedeul de bază atât pentru probele de sprint cât și pentru probele de distanță. În Londra erau înființate la acea dată 8 bazine de înot.

1840 – înotul a fost înglobat în instituțiile de învățământ.

1858 – în Australia a avut loc primul Campionat Mondial în cursa de 100 yarzi.
1869 – se constituie prima federație de înot și se organizează primele campionate naționale ale Angliei.

1874 – apare un regulament de înot. Probele de concurs sunt: 1 milă, 100 yarzi și 500 yarzi.

1875 – englezul Matthew Webb este primul om care traversează Canalul Mânecii.
1877– se organizează primele campionate ale Statelor Unite.

1878 – se înregistrează primul record mondial, James Moore în proba de 100 yarzi liber – 1.16.5. min.

1889 – s-au desfășurat la Viena primele Campionate Europene care au inclus două probe: de 60 m și 1500 m, amândouă câștigate de austrieci.

1896 – la prima ediție a Jocurilor Olimpice moderne se include în program și înotul. Tot în acest an, pe 3 martie s-a înființat Asociația Înotătorilor Amatori – „Amateur Swimming Association”.
1908 – se înființează Federația Internațională de Natație pentru Amatori (F.I.N.A.), organism care reglementează desfășurarea competițiilor de înot (stabilește un regulament internațional de înot și elucidează regulile de stabilire a recordurilor).

1927 – se fondează „Liga Europeană de Natație” (L.E.N.).

1932 – se coboară pentru prima dată sub 1 minut în proba de 100 m – Johnny Weissmuller.
1951 – se construiește primul bazin acoperit din București.

Organele de conducere ale natației:

La nivel internațional, Federația Internațională de Înot Amator (F.I.N.A), înființată în anul 1908, fiind cea mai importantă organizație a înotului sportiv, la care sunt afiliate peste 142 de federații naționale.

Liga Europeană de Natație (L.E.N), cuprinde peste 43 de federații naționale și a luat ființă în anul 1926.

În România Federeția Româna de Natație a fost înființată în anul 1930 și este afiliată la cele două organisme internaționale, F.I.N.A și L.E.N. Jocul de polo în țara noastră este coordonat de Federația Română de Polo pe Apă.

Pe plan internațional, salvarea de la înec este coordonată de Federația Internațională de Salvare și Înot utilitar (F.I.S).

1.2 Actualitatea temei

Înotul este arta de a armoniza funcțiile aparatului respirator cu mișcările combinate ale bratelor si picioarelor, pentru a da corpului propulsie și un echilibru continuu într-un anumit ritm. Înotul este cea mai complexă și deosebită activitate fizică care acționează atât asupra fizicului cât și a psihicului, fără să prezinte riscurile și restricțiile tipice celorlalte activitați fizice.

Acest sport sporește capacitatea de coordonare, eleganța în mișcări, tonifică în egală masură inima, mușchii si plămânii.

Beneficiile practicării înotului sunt:

crește rezistența cardio-pulmonară;

stimulează circulația sanguina;

contribuie la menținerea unei tensiuni arteriale stabile;

reduce riscul bolilor cardiovasculare;

dezvoltă majoritatea grupelor musculare (mai mult de doua treimi din intreaga masă musculară);

întărește ligamentele articulare, prevenind posibilele leziuni;

îmbunătățeste postura corporală;

dezvoltă flexibilitatea;

generează stări de bine, pozitive;

ajută la îmbunătățirea stărilor de anxietate si ameliorează simptomele de depresie;

relaxează mușchii dupa stresul unei zile obositoare;

stimulează creșterea si dezvoltarea fizica si psihică;

imbunătățeste dezvoltarea psihomotorie.

Riscul de traumatizare a corpului este minim, iar posibilitatea de accidentare este aproape inexistentă.

În același timp înotul reprezintă un bun antrenament cardiovascular și respirator – în timpul înotului crește necesarul de oxigen și astfel și activitatea inimii, iar prin imersia corpului în apă crește presiunea asupra cutiei toracice și implicit intensitatea și eficiența mișcărilor respiratorii. În ansamblu se produce o creștere a rezistenței la efort printr-o mai bună coordonare între respirație și efortul fizic.

Volumul sistolic și debitul cardic cresc considerabil (la sportivi pe seama volumului-bătaie iar la nesportivi pe seama frecvenței cardiace), la începutul și pe parcursul efortului, ajungand la o valoare de aproximativ 30 de litri pe minut. Această valoare este influențată de sportiv și de proba pe care o desfășoară. Datorită fenomenului de hipertrofie de adaptare, la înotători volumul si greutatea inimii cresc, Sângele prezintă modificări la adaptarea la efort, astfel în timpul efortului numărul hematiilor crește iar cantitatea de homoglobină crește și ea de la 15,5% la 18,5%.

În acest context, înotul terapeutic are indicații largi în profilaxia primară și recuperarea unor afecțiuni ale aparatului locomotor, cardiovascular și a celui respirator. Există o serie de studii care au demonstrat că practicarea regulată a înotului accelerează vindecarea astmului prin scaderea frecvențtei și severității crizelor, a tulburărilor de statică vertebrală (scolioză, lordoză, cifoză), a herniei de disc, a durerilor articulare și musculare, dar și a autismului, depresiei sau anxietății. Este important de reținut faptul că se aplică o terapie de durată și pentru a avea rezultate este necesară consecvența in practicarea inotului.

Un lucru deloc de neglijat este rolul benefic al înotului asupra psihicului uman (asupra proceselor neuro-psihice din sfera afectivității) ; oamenii de știință americani au dovedit că 70% din cei care practică înotul au experimentat o îmbunătățire a vieții afective , mai ales în ceea ce privește intensitatea trăirii emoțiilor pozitive, și ușurința cu care depășesc emoțiile negative.

O persoană de 60 de kilograme care înoată într-un ritm moderat va arde aproximativ 240 de calorii la fiecare 30 de minute. Cu timpul, arderea caloriilor și creșterea metabolismului derivată din înlocuirea grăsimii cu masă musculară poate conduce la o scădere în greutate importantă.

Pentru ca scăderea în greutate să se producă, dieta trebuie să fie controlată. Un studiu efectuat arată că pierderea în greutate prin înot este destul de dificilă deoarece se bănuiește că apă rece din piscină stimulează apetitul. Acest tip de antrenament prin înot este diferit de alte tipuri de exerciții care încălzesc corpul și, ca rezultat, reduc poftă de mâncare.

1.3 Motivarea alegerii temei

Am ales această temă deoarece practic din pasiune triatlonul și înotul este parte importantă din acest sport.

Înotul este un sport complex, care imbunătățește sănătatea, aduce relaxare, o stare de bine generala si are puternice influențe pozitive asupra psihicului.

Imbunătățirea stării fizice generale, prelungirea vieții active , cât și vigoarea și aspectele ce tin de dezvoltarea motrică si de relaxare, fac din acest sport unul dintre preferate atât pentru adulți, cât și pentru copii.

Figura 1.2 Finiș în proba de înot triatlon

(sursa proprie)

Importanța acestui sport este incontestabilă și prin faptul că se folosește frecvent în refacerea fizică după efort , în recuperarea medicală, ca mod de a petrece timpul liber, în competiții si pentru îmbunătățirea stărilor emoționale.

Greutatea unei personae în timp ce se află în apă scade cu 10%, apa furnizând rezistență, ceea ce îmbunătățește forța musculară.

Abilitatea unei persoane de a înota și de a se simți confortabil în apă, creează oportunități pentru o implicare în sporturi de apă cum ar fi caiac, canoe, ski pe apă, navigație.

Înotul are un aport deosebit în dezvoltarea musculară prin folosirea marii majorități a mușchilor , lucru pe care niciun alt sport nu reușește să-l facă.

Acest sport ajută la dezvoltarea unei coordonări superioare deoarece se realizează prin combinarea unor mișcări complexe ale tuturor parților corpului, implicând o funcționare armonioasă a mușchilor, dar și grația și fluiditatea mișcării.

Un alt aspect pozitiv al înotului îl reprezintă creșterea stimei de sine, datorate dezvoltării fizice armonioase și viguroase, ca urmare a practicării constante a acestui sport.

Procedeul bras este un procedeu facil, dar complex si dificil dacă se dorește o practică tehnică foarte corectă.

CAPITOLUL 2. FUNDAMENTAREA TEORETICĂ A PROCEDEULUI BRAS

2.1. ISTORICUL PROCEDEULUI BRAS

Este un procedeu cunoscut din antichitate, Homer în „ Odiseea ” spunea că „ Ulise înota cu mișcări rotunde, întinzându-și brațele prin apă ”. Prima lucrare în care este descris acest procedeu a apărut în anul 1538 și este lucrarea pedagogului elvețian Nicolaum Wynmann, „Colymbetes sive de arti natandi”.

În programul olimpic procedeul bras a fost introdus în anul 1904 la Jocurile Olimpice de la Sant Louis.

Între anii 1900-1930 se înota bras într-o poziție înaltă, capul ridicat, mișcări laterale ample, procedeu numit și „bras german”.

După 1930 apare un procedeu nou numit „fluture-bras”, apoi procedeul „brasul pe sub apă”(1950-1957), caracterizat prin mișcări ample de vâslire a brațelor în apnee prelungită, procedeu interzis după 1957 de către F.I.N.A. că fiind unul dăunător sănătății.

Și acest procedeu a suferit de-a lungul timpului numeroase transformări și perfecționări în ceea ce privește tehnică și dezvoltarea vitezei de deplasare, azi întâlnindu-se două procedee de înot bras: „brasul tradițional” și „brasul delfinat”.

Papirusul pe care a fost reprodusă această veritabilă chinogramă are o vechime de cca 5000 de ani și indică interesul egiptenilor pentru practicarea înotului. 

Figura 2.1 Papirus

(sursa-internet)

Brasul mai este evocat și de istoricul grec Tucidide (460-395 î.e.n.) care descrie cum înotau soldații greci pe sub apă (‘ca niște broaște’) pentru a ataca portul asediat al Siracuzei.  Totuși, diferitele imagini care evocă practicarea înotului (ornamente pe amfore, monede, etc.) nu ating gradul de perfecțiune (în reprezentare a tehnicii) pe care îl remarcăm în cazul egiptenilor, probabil că în cultura lor înotul se bucura de mare prețuire.

Un moment important pentru reprezentarea acestui procedeu este evocarea lui în prima lucrare de înot (1538) în care autorul Nicolas Winnman, îl apreciază ca cel mai "frumos și odihnitor"  stil în comparație cu înotul pe o parte, la fel de indicat pentru a înota și pe spate.

 Odată cu trecerea anilor Brasul se răspîndește, mai ales în Anglia și Germania unde, în prima jumătate a secolului XIX, se organizau competiții profesioniste importante (cursa de 1 milă pe Tamisa, întreceri ale 'tăietorilor de sare' din Halle, etc.) la care se înota Bras.             În 1817 generalul prusac Ernest von Pfuell a pus la punct o tehnologie de învățare a mișcărilor de Bras pe uscat, în cazărmile soldaților sub conducerea unui personal mai puțin calificat în învățarea înotului. 

Cu toată popularitatea atinsă, la primele două ediții ale J.O. probele de Bras nu au figurat în programul tehnic de concurs, de abia în 1904 apare pe distanța de 440 yarzi, iar din 1908 proba de 200 m, proba de 100 m fiind adoptată destul de tîrziu (1968).

Brasul anilor 1900, brasul clasic cum i se mai spune, avea o tehnică simplă, parcă lipsită de subtilitățile cu care sîntem obișnuiți astăzi – capul mult ridicat la suprafața apei, la fel umerii și în general corpul menținut mult spre verticală, vâslirile aveau un contur larg, evident puțin eficace dar foarte sigure pentru începători, mișcările exacte și precise făceau ca înotătorul să execute de cele mai multe ori, mișcările, în mod mecanic. 

Începînd din anul 1930, favorizați de o serie de imprecizii ale regulamentului, unii brasiști încep să readucă brațele înainte – lateral, prin aer, fapt care a condus la apariția procedeului fluture.

De fapt, această inovare a izvorât din interesul permanent al brasiștilor de a crește viteza de înaintare la "cel mai lent procedeu de înot", dar FINA, în 1935 a interzis această soluție, apărând / salvând Brasul de la o deformare care l-ar fi compromis categoric.  Aceste tendințe au continuat, astfel că în perioada 1950-1957 au început să apară brasiști care concurau înotând porțiuni nefiresc de lungi sub apă (vâslirea în acest caz este mai lungă și deci produce creșterea vitezei) dar "prețul" plătit de înotător era prea mare – înotând în condiții hipoxice organismul era suprasolicitat.

Sesizând acest lucru FINA a interzis brasiștilor înotul sub apă ( din 1957 a fost permis doar executarea unui singur ciclu de vâslire sub apă, fără a respira, după start sau înotarcere, obligând astfel înotătorul să mențină capul, sau o parte a acestuia la fiecare vâslire pe suprafața apei).

Încorsetați de cele mai multe prevederi, în comparație cu alte procedee, brasiștii continuă să inoveze tehnica: pentru a câștiga viteză corpul trebuia să adopte o poziție cât mai apropiată de suprafața apei iar pentru a reuși acest lucru, inovatorii brasului au reorganizat coordonarea brațelor cu respirația; astfel , atunci când, în mod firesc brațele termină vâslirea și ca o consecință a acestei vâsliri corpul se ridică, a fost plasat și momentul inspirației. 

Noua coordonare, a fost denumită "Bras cu inspirație întârziată" și a fost demonstrată din 1963 de japonezi (Osaki Yoshikiko) și americani (Chester Jastremski) cu care tehnică au ridicat radical tempoul de înot, au beneficiat de vâsliri mai adânci iar ca o consecință au modificat vâslirea circulară a picioarelor cu o mișcare eliptică, scurtă explozivă și eficace.  Brasul "întârziat" a condus la realizarea unor performanțe superioare dar permanent expuse la descalificare prin tendința de a adopta o poziție scufundată a capului imediat după efectuarea inspirației. 

Înotând astfel, mulți brasiști au început să alcătuiască suita mișcărilor aidoma cu cele realizate la ondulațiile delfin, dar cerința de a avea permanent capul peste nivelul apei împiedică realizarea acestei mișcări naturale.

Timp de cca 25 de ani brasiștii s-au luptat cu Comitetul tehnic al FINA pentru a obține permisiunea de a scufunda capul în apă – din 1987 acest lucru a fost aprobat prin prevederea –„la fiecare ciclu de brațe înotătorul trebuie să execute o respirație” – deci, indiferent cât de adânc intră/ondulează capul în apă, dacă el revine sus la fiecare respirație înotătorul nu este sancționat.

În România, probele de bras au fost dominate, în anii 1951-1960, de un trio deosebit de valoros, format din Mihai Mitrofan (10 titluri), Felix Heitz (8) și Adrian Oanta (3), cel care, în 1958, se afla doar la cateva zecimi de recordul eur.opean.

Ecaterina Orosz, deținătoarea unui record la 50 m bras încă de la 14 ani, a obținut recorduri la toate probele de bras și fluture (junioare si senioare), dar și în celelalte procedee tehnice, de asemenea, a realizat peste 30 de titluri și peste 20 de recorduri (1948-1956).

In anii care au urmat a fost structurat un sistem competițional pentru toate categoriile de vârstă (adaptat pentru înotul în bazin acoperit și descoperit.)

2.2. ELEMENTE TEHNICE DE BAZĂ

Pentru a învăța deprinderile înotului caracteristica biomecanică care acționează în însușirea respectivelor deprinderi este importantă, nu de preferințele pentru un procedeu anumit de înot. Înainte de învățarea oricărui procedeu de înot acomodarea cu apa reprezintă prima etapă în care organismul trece dintr-un mediu obișnuit într-unul complet nou.

În această primă etapă, trecerea de la un mediu la altul se face cât mai ușor, subiecții însușindu-și elemente tehnice legate de plutire și respirație acvatică, ca de exemplu:

plutirea pe piept

plutirea pe spate

plutirea verticală

alunecarea pe piept

alunecarea pe spate

respirația acvatică

Descrierea elementelor tehnice de bază

Plutirea pe piept. Poziția corpului este decubit ventral cu fața în apă, corpul perfect întins pe suprafața apei, cu brațele în prelungirea corpului, încadrând capul la nivelul urechilor, palmele deschise, degetele apropiate. Picioarele se țin apropiate și întinse, respirația în apnee.

Mijloace de învățare

Pe uscat:

poziție de plutire pe banca de gimnastică sau pe saltea;

În apă:

plutire la marginea bazinului, brațele întinse, respirația în apnee;

plutire cu ajutorul unui partener, de pe loc sau din deplasare, apnee;

plutire cu picioarele în diferite poziții (apropiate, depărtate, ghemuite), capul în apă,respirația în apnee.

Greșeli apărute în execuție

corp în echer;

picioarele îndoite din genunchi;

brațele ridicate peste nivelul apei.

Plutirea pe spate. Poziția corpului este decubit dorsal cu fața deasupra apei, capul scufundat până la nivelul urechilor, brațele întinse lateral sus. Pieptul se află peste nivelul apei, umerii sunt scufundați, picioarele sunt ușor depărtate.

Mijloace de învățare

Pe uscat:

poziție de plutire pe saltea sau la marginea bazinului;

În apă:

mâinile la sparge va, învățarea poziției;

picioarele sprijinite la sparge val, învățatrea poziției;

învățarea poziției cu ajutorul unui partener.

Greșeli apărute în învățare

capul pe spate;

corp în echer;

brațele deasupra apei; – genunchii îndoiți.

Plutirea pe verticală. Poziția corpului este aproape verticală, ușor aplecată spre înainte, prin tragerea umerilor în față. Brațele sunt pe apă avînd coatele îndoite, plamele vâslesc ușor aducând apa înăuntru, în afara liniei mediane a corpului.Picioarele sunt depărtate, îndoite din genunchi, calcă apa alternativ spre exterior. Corpul este relaxat, privirea înainte.

Mijloace de învățare

Pe uscat:

călcarea apei cu sprijin la sparge val ;

În apă:

împingeri sper fundul bazinului, ieșire din apă până la umeri și menținere;

treceri din călcarea apei în plută pe piept sau pe spate;

pluta pe verticală.

Alunecarea pe piept. Poziția corpului este aceeași ca la plutirea pe piept, numai că alunecarea presupune o deplasare a corpului prin apă. Deplasarea se realizează prin atuopropulise, atunci când se execută o impingere ăn peretele bazinului, sau când un coleg sau profesorul realizează această deplasare.

Mijloace de învățare

În apă:

plută pe piept cu mâinile prinse de o staghetă trasă de un coleg,executarea alunecării, apnee;

mâinile pe plută,împingeri de la perete cu alunecare, cu sau fără mișcări de picioare, apnee;

executarea alunecării sub formă de întrecere.

Greșeli apărute în execuție

corp în hiperextensie sau echer;

capul cu bărbia exagerat în piept.

Alunecarea pe spate. Poziția corpului pe apă este aceeași ca la plutirea pe spate, iar propulsie se face ca la alunecarea pe piept.

Mijloace de învățare

sunt aceleași ca la alunecarea pe piept;

la alunecarea pe spate există posibilitatea respirației.

Greșeli apărute în execuție:

capul în hiperextensie;

corp în echer.

Respirația acvatică. Respitația cu fața la suprafață apei este un proces normal, instinctiv, pe când respirația acvatică trebuie învățată și exersată de multe ori până să devină automatism. Inspirația este rapidă, profundă și se execută pe gură, iar expirația are loc în apă, pe gură și pe nas sub forma unui suflu prelungit, ținând buzele strânse. Apneea este perioada de control a respirație, dupa momentul inspirului și depinde de proba pe care sportivul o execută.

Mijloace de învățare

Pe uscat:

inspirație și expitație prelungite;

inspirație, apnee, expirație cu întreruperi ce se succed;

În apă:

suflarea unei mingi de ping pong care pluteste pe apă;

bolborosirea apei la suprafață;

inspirație în trepte, scufundarea și expirație bruscă;

inspirație bruscă, scufundare și expirație în trepte

inspirație, scufundarea capului și fredonarea unei melodii.

respirație specifică înotului din ambele alunecari.

Greșeli apătute în execuție

inspirație prelungită pe nas sau gură;

expirație scurtă, capul scos din apă;

expirația se execută doar pe gură;

apnee indelungată.

Pe lângă aceste elemente tehnice, trebuie cunoscute particularități fiziologice și anatomice ale corpului uman, dar și anumite legi ce țin de hidrostatică si hidrodinamică.

În apă, asupra corpului acționează două forțe: una care acționează asupra corpului de sus în jos (greutatea corpului), iar cealaltă propulsează corpul în sus (portanță hidrostatică).

Conform principiului lui Arhimede, portanța hidrostatică poate fi definită astfel: un corp scufundat în apă, este împins de jos în sus cu o forță egală cu greutatea volumului de apă dislocuit.

2.3. POZIȚIA CORPULUI PE APĂ

Corpul are o poziție orizontală pe apă cu față în jos, formând un unghi de aproximativ 20º față de orizontală apei. În momentul inspirației corpul își schimbă unghiul față de orizontală apei având o poziție mai înalta și oblică, capul și umerii ridicați, după inspirație el revenind la orizontală.

Mijloace ce învățare

Pe uscat:

imitarea poziție pe banca de gimnastică;

pe marginea bazinului, acelasi exerciți.

În apă:

împingera de la marginea bazinului, brațele întinse, fața în apă în apnee;

imitarea poziție cu ajutorul uniu partener;

plutire la marginea bazinului, brațele întinse, respirația în apnee;

plutire cu ajutorul unui partener, de pe loc sau din deplasare, apnee;

plutire cu picioarele în diferite poziții (apropiate, depărtate, ghemuite), capul în apă,respirația în apnee.

Greșeli apărute în execuție

picioarele îndoite din genunchi;

brațele ridicate peste nivelul apei.

hiperextensia coloanei vertebrale;

cufundarea accentuată a corpului determină o rezistență mai mare la înaintare;

capul ridicat prea mult față de corp duce la instabilitate și scufundarea picioarelor;

bărbia în piept în mod exagerat, tendință de rostogolire;

oscilațiile pe verticală sau orizontal ă aduc modificări în tehnica tracțiunii de brațe,deci o propulsie mai slabă și o frânare accentuatăla înaintare.

2.4. MIȘCAREA PICIOARELOR

Este o acțiune propulsivă și constă dintr-o mișcare de pregătire (faza pasivă) și o mișcare de împingere (faza activă).

Faza pregătitoare constă în îndoirea genunchilor, cu apropierea gambelor de coapse, urmată de flexia dorsală a labelor picioarelor spre gambe, concomitent cu rotarea externă a gambelor din genunchi cu vârfurile spre exterior.

Faza activă constă în întinderea picioarelor în lateral și spre înapoi după o traiectorie circular eliptică, urmată de apropierea gleznelor și întinderea labelor, urmată de o scurtă pauză de alunecare. Între cele două faze se interpune un moment de alunecare.

Mijloace de învățare

Pe uscat:

culcat facial pe banca de gimnastică, executarea miscării picioarelor pentru procedeul bras. Se execută fără a tine picioarele în afara băncii tocmai pentru a nu permite coapsei sa se flexseze pe abdomen;

stănd cu călcăiele picioarelor apropiate, cu vărful picioarelor depărtate, executarea flexiei si extensiei genunchilor;

În apă:

miscarea picioarelor cu sprijinul bratelor pe marginea bazinului sau pe fundul bazinului în cazul unui bazin cu apă mică

miscarea picioarelor executată cu ajutorul unui partener, care îl trage prin apă, tinându-l de maini, in cazul bazinelor cu apa mica;

miscarea picioarelor cu sprijinul mainilor pe plutitor;

miscarea picioarelor cu mainile pe langa corp;

picioare bras cu mainile pe sold sau la spate;

executarea miscarii picioarelor in procedeu bras, impingand spre fundul bazinului in pozitie verticala;

picioare bras cu și fără plută pe distanțe cronometrate.

Greșeli apărute în execuție:

împingerea apei cu laba piciorului întinsă, în loc de împingere cu talpa;

depărtarea exagerată a labelor picioarelor lateral;

asimetria mișcărilor de picioare;

menținerea labelor picioarelor spere interior;

flexia accentuată a coapsei pe abdomen.

Figura 2.4 Vaslire picioare bras

( Mnual, m.Olaru,1982)

2.5. MIȘCAREA BRAȚELOR

Brațele efectuează o mișcare simetrică și concomitentă în plan orizontal pe o traiectorie circulară, având un rol propulsiv. Ele efectuează mișcări de tracțiune și revenire, formând un ciclu complet alcătuit din următoarele trei momente principale:

1. Pauză de alunecare;

2. Vâslirea( prinderea apei, tracțiunea și împingerea );

3. Revenirea brațelor în poziția inițială (ducerea brațelor înainte).

Tracțiunea se realizează pe o traiectorie oblică în lateral și în jos. Mișcarea începe prin îndoirea brațelor în lateral până în momentul în care palmele ajung la nivelul coatelor după care își schimbă direcția de mișcare în jos.

Mișcarea se continuă până în momentul în care palma și coatele ajung pe linia umerilor, după care urmează ducerea palmelor înainte cu răsucirea lor în poziție inițială (brațele întinse cu palmele întinse în lateral – pronatie ). La sfârșitul fazei de tracțiune, când brațele încep să se apropie, umerii se ridică din apă pentru inspirație și pentru a permite flexia minimă a oldurilor. Accelerația minimă se înregistrează în momentul „strângerii coatelor”.

Mijloace de învățare

Pe uscat:

executarea miscării pe uscat, in fata oglinzii;

stând aplecat, mișcări imitative de brațe bras ;

culcat pe piept, aceleași mișcări imitative de brațe bras ;

mișcări de brațe cu respirație specifică.

În apă:

executarea miscării pe uscat, in fata oglinzii;

în apa mică, executarea miscării cu bratele specific procedeului bras;

la marginea bazinului, tracțiune cu un singur braț ;

același exercițiu din deplasare pe marginea bazinului ;

lucrul cu bratele in apa, cu picioarele sprijinite pe marginea bazinului sau pe un colac;

brațe bras cu mișcări de picioare craul sau delfin ;

vaslire cu bratele, si coordonare brate-respiratie;

alunecare in procedeu bras, executarea mai multor miscari de brate la un ciclu de picioare.

Greșeli apărute în execuție

îndoirea coatelor departe de corp;

vâslirea ca și la înotul popular (câinească);

mișcarea brațelor mult prea întârziată față de picioare;

vâslirea mult prea în lateral (mângâierea apei);

ducerea brațelor spre înainte, depărtate între ele, și cu coatele îndoite

2.6. COORDONAREA MIȘCĂRII DE BRAȚE CU RESPIRATIA

Se folosesc trei tipuri de coordonări:

1. Coordonarea continuă în care vâslitul începe la finalul fazei propulsive a mișcării de picioare;

2. Coordonarea de alunecare în care există un timp de alunecare a corpului pe apă, între finalul mișcării de picioare și începerea unei noi vâsliri;

3. Coordonarea de suprapunere în care pe timpul fazei pregătitoare a mișcării de picioare începe momentul de prindere a apei, picioarele realizând împingerea când brațele revin înainte.

Coordonarea dintre acțiunea brațelor și cea a picioarelor este de un ciclu de brațe la o împingere de picioare. Pe toată durata alunecării, prinderii apei și a tracțiunii picioarele sunt întinse. Odată cu începerea grupării brațelor la piept începe faza pregătitoare a picioarelor, când brațele sunt întinse înainte, picioarele sunt întinse înapoi realizând împingerea.

2.7. COORDONAREA MIȘCĂRII DE PICIOARE- BRAȚE CU RESPIRAȚIA

Inspirația se poate realiza la un ciclu sau două de brațe ( la probele de viteză ). Inspirația se realizează în momentul în care se grupează brațele sub piept, expirația se efectuează în timpul întinderii brațelor înainte și în timpul tracțiunii.

Mijloace de învățare

Pe uscat:

Din culcat facial pe o bancă.

Simularea mișcărilor de brațe, picioare, cu respirație specifică;

învățarea coordonării brațe-respirație pe banca de gimnastică; timpul (scurt)vâslirea, timpul 2 (propulsia picioarelor);

În apa mică:

învățarea coordonării după numărătoare, cu ajutorul profesorului (repetând exercițiile învățate pe uscat);

înot bras fără respirație, cu partener ;

alunecare cu coordonare brațe – picioare – respirație.

În apa adâncă:

înot bras fără respirație, pe o distanță menționată;

un ciclu de brațe cu 2 mișcări de picioare și respirație specifică;

doua cicluri de brațe și un ciclu de picioare în alternări diferite;

înot bras cu respirație specifică.

Greșeli apărute în execuție

mișcarea picioarelor începe prea devreme înainte de terminarea tracțiunii de brațe ce are că efect o înaintare deficitară;

întârzierea efectuării mișcării de picioare are că efect o mișcare deficitară, fragmentată;

respirația incompletă duce la ridicarea capului, trenul inferior fiind prea scufundat crescând rezistență frontală și turbionară;

menținerea permanentă a capului sus, peste nivelul apei;

expirația nu se finalizează în apă, ceea ce duce la creșterea duratei inspirației și la perturbarea coordonării;

inspirații și expirații prea rapide și insuficienta.

2.8. STARTUL ÎN PROCEDEUL BRAS

Startul în procedeul bras se ia de pe blocul de start. La semnalul dat de arbitrul de start se urcă pe partea de dinapoi a bloc-startului în stand sau în stand aplecat. Urmează apoi comandă „luați locurile” la care sportivul pășește cu un picior sau cu ambele picioare pe partea dinspre bazin a bloc-startului cu picioarele ușor depărtate, cu călcâiele orientate spre exterior, cu degetele de la picioare așezate în așa fel încât să depășească marginea bloc-startului pentru a prinde mai bine bloc-startul, și pentru a se putea împinge mai eficient, picioarele sunt ușor depărtate la lățimea umerilor, corpul este aplecat, iar mâinile prind marginea bloc-startului. În această poziție înotătorul trebuie să aibă corpul cât mai relaxat.

Urmează apoi semnalul de plecare, care poate fi fluier, pistol sau claxon. La acest semnal corpul sportivului se avăntă spre înainte, brațele sunt duse în sus și se efectuează o împingere puternică cu picioarele. Intrarea în apă se face la o adâncime mai mare decât la celelalte procedee pentru a permite efectuarea mișcărilor pe sub apă. În drumul pe care îl parcurge înotătorul pe sub apă el are posibilitatea, conform regulamentului, să efectueze un ciclu de brațe și picioare complet. După un scurt moment de alunecare, începe vâslirea cu brațele. Prima parte cuprinde prinderea apei și tracțiunea. În momentul în care palmele ajung în dreptul umerilor, începe o scurtă apropiere a brațelor de piept urmată de o faza de împingere de-a lungul corpului până la întinderea completă a lor.

După terminarea împingerii, brațele se îndoaie progresiv și sunt duse la nivelul umerilor, începe flexia picioarelor, urmată imediat de împingere. Pentru a favoriza înaintarea corpului pe sub apă pe toată perioada drumului pe sub apă, capul se ține cu bărbia în piept.

Deci, putem aprecia că startul în procedeul bras are 5 faze:

1. poziția pe bloc-start

2. elanul

3. drumul aerian (zborul)

4. intrarea în apă

5. lucrul sub apă și ieșirea la suprafață.

Scopul principal al startului este de a-l pune pe înotător în situația de a pătrunde în apă și de a-și începe cursa, în condiții cât mai avantajoase pentru el.

Greșeli apărute în execuție

poziție rigidă de așteptare;

nu se așează degetele picioarelor peste marginea dinspre bazin a bloc-startului;

la elan, pendularea spre înapoi a brațelor precum și rotarea acestora, au că efect desprinderea întârziată de pe bloc-start;

la drumul aerian poziția în echer a corpului, cu picioarele îndoite ceea ce duce la frânarea înaintării corpului în apă;

săritură cu capul pe spate ceea ce provoacă intrarea greșită a corpului în apă (această făcându-se cu abdomenul);

intrarea în apă la o adâncime prea mică, are că efect revenirea prea devreme a corpului la suprafață apei înainte de terminarea ciclului complet pe sub apă;

dacă nu se efectuează o vâslire lungă pe sub apă, se pierde din eficientă startului.

Vâslirea cu brațele întinse sau prea îndoite de la începutul vâslirii are că efect o eficientă redusă a lucrului pe sub apă, startul fiind ineficient.

EXERCIȚII PENTRU ÎNVAȚAREA STARTULUI ÎN PROCEDEUL BRAS

Exerciții pe uscat:

din stând, brațele întinse în sus, repetarea pe uscat a mișcării de brațe care urmează a se efectua pe sub apă.

idem cu efectuarea mișcării de picioare.

Exerciții în apă:

după scufundare, împingeri de la perete, cu efectuarea vâslirii brațelor (prinderea apei, tracțiunea, împingerea).

idem, dar cu revenirea brațelor și cu efectuarea mișcării de picioare.

împingeri cu efectuarea mișcării de picioare.

sărituri efectuate global, putând fi folosite și comenzile specifice startului.

Pentru perfecționarea startului se poate folosi:

înotul bras pe sub apă cu pauze lungi de alunecare între mișcările de brațe și picioare.

folosirea diferitelor semnale de start date la intervale de timp diferite.

marcarea locului de intrare în apă.

sărituri de pe blocul de start peste o prăjină întinsă perpendicular și mutată tot mai departe pentru lungirea drumului peste apă.

cronometrarea timpului scurs de la comandă de start și până la intrarea în apă, precum și a determinării lungimii startului.

2.9. ÎNTOARCEREA ÎN PROCEDEUL BRAS

Întoarcerile au rolul de a schimba direcția de deplasare a înotătorului, trebuie să fie executate într-un timp cât mai scurt, cu pierderea unei viteze inițiale cât mai mici.

Întoarcerea în procedeul bras are următoarele faze:

1. Atacul peretelui;

2. Întoarcerea propriu-zisă;

3. Împingerea de la perete și alunecare;

4. Lucrul pe sub apă și ieșirea la suprafață.

Atacul peretelui se realizează prin punerea palmelor în același timp și la același nivel pe perete. Întoarcerea se realizează prin gruparea genunchilor spre piept cu răsucirea trunchiului cu 180º spre nouă direcție urmată și de o respirație puternică. Urmează o scurtă scufundare, urmată de fixarea tălpilor pe perete și de împingere și ieșirea la suprafața apei. Drumul pe sub apă cuprinde și mișcările specifice acestui procedeu (de brațe și picioare), conform regulamentului (o singură mișcare de brațe și o singură mișcare de picioare).

EXERCIȚII PENTRU ÎNVAȚAREA ÎNTOARCERII ÎN PROCEDEUL BRAS

Exerciții pe uscat:

din mers, apropierea de perete, cu atingerea lui cu ambele palme, simultan, urmată de întoarcere spre dreapta sau spre stânga cu 180º, urmată de gruparea corpului cu sprijinul tălpilor pe perete.

Exerciții în apă:

din atârnat la marginea bazinului, întoarcere cu 180º , cu scufundare în ghemuire și fixarea ambelor tălpi pe perete;

idem, dar cu împingere pe sub apă cu mișcări specifice;

înot spre perete, atacul simultan al palmelor cu întoarcere, scufundare și împingere.

Pentru perfecționarea întoarcerii se vor folosi:

idem, dar cu mărirea vitezei de execuție și cu împingere puternică;

întoarceri din înot cu viteză maximă;

întoarceri cu cronometrarea și cu măsurarea lungimii întoarcerii;

întoarceri în regim de concurs.

CAPITOLUL 3. METODICA ÎNVĂȚĂRII PROCEDEULUI BRAS

3.1. SUCCESIUNEA METODICĂ A EXERCIȚIILOR DE ÎNVĂȚARE

Înainte de a trece la învățarea mișcărilor, este necesar să se demonstreze subiecților procedeul respectiv.

Învățarea tehnicii procedeelor de înot este un tip de învățare motrică. Ceea ce o particularizează este faptul că învățarea procedeelor de înot, a componentelor tehnice se desfășoară într-un mediu aparte, apă, care nu întotdeauna este un factor favorizant al învățării, fiind total diferit de alte medii în care se desfășoară activitatea altor ramuri sportive.

Prima etapă, obligatorie, este etapa însușirii deprinderilor motrice, specifice menținerii și deplasării corpului uman la suprafața apei.

A două etapă, neobligatorie, este etapa formării deprinderilor motrice specifice învățării tehnicilor înotului de competiție și care nu depășește etapa de diferențiere fină.

Din punct de vedere al orientărilor metodice diferite privind învățarea tehnicilor de înot, acestea se referă în principal la prima etapă.

Succesiunea exercițiilor pentru învățarea metodică a respirației acvatice

Primele exerciții cu rol important în învățarea înotului sunt cele de inițiere în respirația acvatica pe uscat cât și în apă.

Exerciții pe uscat:

inspirații și expirații prelungite;

inspirații normale și expirații prelungite;

inspirație specifică (pe gură) și expirații prelungite;

inspirație, apnee, expirație cu întreruperi succesive;

inspirație specifică, apnee, expirații alternative cu apnee;

inspirație specifică, expirații specifice (forțate și prelungite).

Exerciții în apa mică și adâncă:

cu sprijinul brațelor la marginea bazinului;

inspirație normală, scufundarea feței și eliberareatreptată a aerului în apă;

bolborosirea apei la suprafața ei;

inspirație specifică pe gură, scufundarea capului în apă, apnee, expirație treptată în apă;

alternări de inspirații și expirații specifice, de pe loc, din mers, cu ridicarea capului în lateral;

expirație forțată spre o minge de plastic mică de tenis de masă, balon mic, cutie de chibrituri;

jocuri simple sub apă, cu accent pe expirații prelungite, cu menținerea aerului în piept, în apnee;

plutire ghemuită, combinată cu diferite răsturnări scufundări cu respirații.

Succesiunea exercițiilor pentru învățarea metodică a acomodării cu apa

Orice intrare în apă, presupune un contact treptat cu ea.

Exerciții în apa mică :

stând pe marginea bazinului cu sprijin pe palme, bătaie de picioare alternativă;

mers obișnuit, pe vârfuri, călcâie, pe un vârf, pe un călcâi, cu poziții diferite de brațe;

diferite forme de alergare ( cu genunchii la piept,ascuțită etc) cu întrecere;

stropitul în doi sau în grup;

spălarea feței cu apă, a gâtului, a pieptului;

scufundări pe verticală cu menținerea deschisă a ochilor, ieșind la suprafață printr-un cerc;

sărituri simple în picioare, de pe loc;

recuperări de obiecte.

Succesiunea exercițiilor pentru învățarea startului la procedeul de înot bras

Startul este asemănător ca la procedeul de înot craul cu deosebirea că intrarea în apă este mai adâncă iar mișcările sub apă sunt diferite.

Pe uscat:

din stând, se execută o vâslire lungă pe lângă șoldcu brațele.

În apa adâncă:

înot bras pe sub apă cu pauze lungi de alunecare;

împingeri cu scufundare, în alunecare cu mișcarea brațelor prelungită pe lângă șold;

coordonarea vâslirii lungi cu mișcarea picioarelor;

sărituri în picioare și în cap de la marginea bazinului;

sărituri în cap de pe blocstart la comandă cu corectările de rigoare.

Succesiunea exercițiilor pentru învățarea întoarcerii la procedeul de înot bras

Pe uscat:

din mers, apropierea de perete cu atingerea acestuia cu ambele mâini, simultan, nu și la același nivel,

întoarcerea dreaptă, urmată de gruparea picioarelor cu sprijinul unei tălpi de perete.

În apa mică și adâncă:

atacul peretelui simultan cu palmele și întoarcerea propriu-zisă;

întoarceri simple, după atingerea peretelui cu respirație și schimbarea direcției;

împingeri de la perete și executarea lucrului sub apă urmat de ieșirea la suprafață;

întoarceri legate.

3.2. METODE DE ÎNVĂȚARE A ÎNOTULUI

Într-o presupusă ‘Istorie a Metodicei la înot’ …, s-ar putea afirma că, în urmă cu cca. 75-80 de ani, textele Regulamentului din acea perioadă  reprezentau, în același timp, și ‘Orientarea metodică’ a pregătirii, a învățării – fapt ce dovedea că literatura de specialitate nu era atât de dezvoltată ca cea din perioada actuală.

            În fond nu acest lucru era greșit ci faptul că, indirect, pentru metodica  învațării înotului, ‘citirea’ doar a regulamentului de concurs a dus la împământenirea ideii de a învăța un singur procedeu , și cel mai des era vorba de procedeul ‘Bras’.

Metode de învățare a înotului

1. Metoda învățării înotului prin folosirea unui singur procedeu de înot, craul, spate sau bras. Delfinul se învață după însușirea celorlalte procedee.

2. Metoda de învățare concomitentă a mai multor procedee de înot, în următoarea ordine: craul, spate, bras, delfin.

3. Metoda învățării înotului pe bandă.

4. Metoda învățării înotului în apă adâncă.

Pe plan mondial, se cunosc mai multe metode distincte de învățare a înotului, în funcție de condițiile materiale, vârsta subiecților, cunoștințele practice ale profesorului, nivelul intelectual al celor cu care se lucrează și capacitatea lor fizică.

Metoda globală. Această metodă este folosită mai mult de către acei subiecți care au învățat să înoate singuri. Ei nu împart învățarea în mișcări de brațe, picioare, respirație etc. Ei execută mișcarea în ansamblu. Mersul, alergarea, aruncarea sunt însușite prin metoda globală.

Metoda fracționată. Presupune ca diferitele părți ale mișcării să fie însușite și practicate separat. De exemplu, după însușirea și exersarea separată, mișcarile se combină parțial pentru a se ajunge la efectuarea exercițiul în întregime. Această metodă este expusă în majoritatea programelor de inot de vreme indelungată.

Este foarte important în învățare să putem distinge și defini ce este o parte și ce este totul. Este aproape imposibil să imiți, în mișcările fracționate, mișcarea în condițiile în care ea se efectuează global.

În metoda fracționată, totdeauna vom începe învățarea cu mișcarea de picioare. Prin această metodă, învățarea durează mai mult, pentru că timpul este utilizat pentru deprinderea corectă a fiecărui exercițiu în parte și apoi pentru a le integra în tot.

Metoda progresivă este formată din exersarea primele două părți din tehnica separată a unei mișcări, apoi ele sa fie reunite, adăugând alte părți, până când se va ajunge la o mișcare globală ( mișcarea de brațe, picioare și respirație).

Metoda învățării înotului pe bandă se aplică in SUA, iar la noi în țară a fost facută cunoscută de profesorul R. Bartels, în anul 1965. Ea presupune colaborarea a 4 antrenori, specializați pe grupe de exerciții. Astfel, unul va preda exerciții pentru acomodarea cu apa, un altul va preda exerciții numai de brațe, altul de picioare, altul de respirație.

Metoda invățării înotului prin folosirea unui singur procedeu de înot, craul, spate sau bras.

Metoda de învățăre concomitentă mai multor procedee de înot, este utilizată la noi în țară din anul 1963. Această metodă constă în învățarea înotului după caracterul biomecanic al miscărilor în apă. Se va porni cu procedeul de înot craul, continuându-se cu procedeul spate, apoi cu procedeul bras și în cele din urmă cu fluture.

Metoda învățării înotului în apă adancă, creată de antrenorii romani și utilizată din anul 1955. Aceasta presupune folosirea în învățare a obiectelor plutitoare: camere de bicicletă umflate, centuri din plută sau alte obiecte de acest gen.

Toate aceste metode prezintă avantaje și dezavantaje, ele au ca punct comun învățarea înotului, utilizând o lecție de pregătire pe uscat și una pe apă. In cadrul exerciților fizice pe uscat, se pune accentul pe dezvoltarea calităților motrice necesare unui înotător, precum și pe întiparirea în mintea copiilor a acelor elemente de tehnică care sunt esențiale și dominante în întreg complexul mișcărilor.

Succesiunea exercițiilor fizice în apă va fi urmatoarea:

exerciții de inspirație și expirație folosite la început de lecție și la sfârșitul ei;

exerciții de obișnuire și acomodare cu apa, cu accent asupra respirației acvatice și a poziției de plutire;

învățarea mișcărilor de picioare;

învățarea mișcărilor de picoare, în combinație cu respirația;

învățarea mișcărilor de brațe;

învățarea mișcărilor de brațe, în combinație cu respirația;

coordonarea mișcărilor de brațe și picoare, fără respirație;

coordonarea mișcărilor de brațe și picioare, cu respirația.

La copii, aceste exerciții sunt sub forma jocurilor în apă, iar la adulți, al întrecerilor cu accent pe lucrul individual și participarea conștientă.

3.3 CONCLUZII

Indiferent dacă se vorbește despre înotul sportiv, cel terapeutic sau nautic, interesul pentru acest sport a crescut impresionant de-a lungul timpului. Înotul, ca disciplină sportivă, reunește toate laturile și formele de manifestare ale activității sportive cunoscute, unele chiar mai puțin cunoscute, cum ar fi înotul subacvatic , maratonul nautic.

Astăzi înotul este considerat disciplină de primă importanță în contextul olimpic. Înotul este una din puținele ramuri sportive prezente încă de la prima ediție a Jocurilor Olimpice, cea de la Atena, din 1896. Dacă la prima ediție au fost un număr de 7 probe la bărbați și 2 la femei, astăzi sunt 23 de probe la ambele categorii de gen.

În sprijinul afirmației că înotul reprezintă un sport de prima importantă în contextul olimpic, vin statisticile, care ne arată că, împreună cu atletismul, cele două ramuri de sport dețin 35% din totalul medaliilor olimpice, restul de 65% aparținând celorlalte 20 de discipline olimpice.

La noi în țară importanța învățării și practicării înotului este unanim recunoscută aspect evidențiat de preocupările tuturor forurilor de specialitate și de cele ale fiecărui individ precum și de preocupările ce țin de familie.

Învățarea și practicarea înotului trebuie vazută în primul rând că o necesitate utilitară, iar în al doilea rând că un mijloc de baza cu o eficiență foarte mare în dezvoltarea multilaterală a tineretului, a întăririi sănătății acestuia, dar și ca un mijloc eficient de recuperare fizică atât pentru copii, cât și pentru adulți.

Creșterea nivelului performanțelor la înot s-a făcut remarcată și la noi în țară mai ales la înotul feminin, ajungându-se la valori de nivel mondial (Tamara Costache, Anca Pătrășcoiu, Carmen Bunaciu, Diana Mocanu, Beatrice Caslaru,Ioan Gherghel, Raazvan Florea, Larisa Lăcustă și altele).

Rezultatele obținute în zilele noastre de înotătorii cei mai valoroși, reprezintă efortul multor ani de antrenament pentru ca organismul să se adapteze mai bine mediului acvatic și să-l învingă într-un mod mai ușor. Obținerea acestor rezultate ce apar ca performanțe a fost posibilă datorită preocupărilor continue în vederea gasirii și utilizării unei tehnici de înot cu cel mai mare randament.

Evoluția înotului sportiv are legatură stransă cu obținerea unor rezultate cât mai bune în competiții, aspect care a dus la o serie de schimbări în metodele de antrenament și în procesul de refacere fizică. Prin aceste schimbări s-a urmărit ca sportivul sa atingă o formă fizică cât mai bună și în final îmbunătățirea timpului de concurs.

Înotul are drept atuu asigurarea unei stari cât mai bune de sănatate, dar și o dezvoltare fizică armonioasă făcând din această disciplină o metodă ideală de a te întreține fizic, antrena și vindeca; toate acestea fiind valabile pentru toți practicanții ( copii, tineri, adulți).

Păstrarea unei bune funcționalități a organismului uman reprezintă o consecință a practicării înotului cu staruință și perseverență , atât cu rol recreativ cât și compensator.

La toate aceste avantaje se adaugă o activitate foarte importantă legată de practicarea înotului, salvarea de la înec. E important să amintim că în urma statisticilor facute pe plan global, s-a ajuns la concluzia că majoritatea accidentelor mortale la copii s-au datorat înecului.

Un accident petrecut în apă are de obicei un impact negativ major asupra sănătății unei persoane și toate acțiunile care se impun pentru salvarea de la înec presupun o pregătire prealabilă deoarece acordarea primului ajutor presupune rapiditate, cunoștințe specifice de o complexitate deosebită.

Odată cu dobandirea deprinderii de a înota este necesară și o pregătire ce impune însușirea cunoștințelor utile pentru a putea interveni rapid în situația unor cazuri de înec și pentru a putea acorda primul ajutor celui aflat în pericol. Pentru a evita cu ușurință astfel de situații tragice, este indicat ca învățarea înotului să se practice de la vârste fragede.

BIBLIOGRAFIE

1) Crețulescu, Gh., Jivan, I. S., Cirlă L. (1992) – Curs Înot

2) Mureșan, E. (2007) – Curs de Înot, Ediția a 3-a, Editura Fundației România de Mâine

3) Mureșan, E. (2008) – Înot Aprofundare, Editura Fundației România de Mâine

4) Marinescu, Gh., Bălan, V. (2008) – MDS Natație și Nautice, București

5) Kari, G. C. (2009) – Îndrumar metodic de înot, Editura Fundatiei România de Mâine

6) Vasile, L. (2008) – Teoria și Practica în Sporturi de Apă, Editura Bren, București

7) Surse virtuale: www.wikipedia.org accesat pe 06.06.2015

– www.google.ro accesat pe 06.06.2015