Taina Cununiei
CUPRINS
Cuprins
Abrevieri
Argument
Introducere
TAINA IUBIRII
1.1. De la primele întâlniri la cunoaștere
1.2. Iubirea platonică înainte de nuntă
1.3. Iubire în scopul dobândirii căsătoriei
Sentimentul iubirii după săvârșirea Tainei Cununiei
TAINA NUNȚII – ÎNCUNUNARE ÎN SÂNUL BISERICII
Pregătirea morală, socială și duhovnicească a mirilor înainte de Cununie
Legătura dintre bărbat și femeie, cale spre mântuire între cei cununați
Aspecte privind scopul mântuitor al mirilor sau împlinirea unui formalism religios
2.3.1. Hainele mirilor
2.3.2. Alegerea nașilor
2.3.3. Atenție îndreptată mai mult către slujba religioasă a cununiei sau la petrecerea de după
2.3.4. Despărțirea Tainei Cununiei de Sfânta Liturghie
2.3.5. Spectacol religios sau taina mântuitoare
2.3.6. Taina Cununiei privită ca normă religios morală și socială de către mirii modernizați
FAMILIA CA PREZENȚĂ ZILNICĂ A TAINEI CUNUNIEI
Nu mai sunt doi, ci unul
Nașterea de prunci cu scop al înmulțirii sau împlinire a tainei
Veșnicia familiei împlinită în Taina Cununiei
IMPLICAȚII NEGATIVE OMENEȘTI CU PRIVIRE LA TAINA CUNUNIEI
Divorțul. De ce a doua și a treia căsătorie? Există vreun scop mântuitor sau doar un interes social
Căsătoriile mixte în raport cu mântuirea
CONCLUZII
BIBLIOGRAFIE
ABREVIERI
A.B – revista Altarul Banatului
Ort – revista Ortodoxia
M.M.S – revista Mitropolia Moldovei și Sucevei
S.T – revista Studii Teologice
M.A – revista Mitropolia Ardealului
B.O.R – revista Biserica Ortodoxă Romană
M.B – revista Mitropolia Banatului
T.V – revista Teologie și Viața
Ed – editură
Trad – traducător
P. S – preasfințitul (titlu pentru episcop)
Asist – asistent
Conf – conferențiar
Mitrop- Mitropolitul…
Arhim- arhimandrit
Arhid – arhidiacon
Ieroschim – ieroschimonah
ARGUMENT
Taina Cununiei de la începutul instituirii sale și până în prezent presupune binecuvântarea pe care Dumnezeu o dă perechii de oameni, bărbat și femeie, care trăiesc în duhul iubirii lui Dumnezeu, dar și în duhul iubirii reciproce care însă mai presupune și o foarte mare responsabilitate a soților. Scopul final al Tainei Cununiei este mântuirea, după cum spune și Sfântul Apostol Pavel că din cauza desfrânării și fuga de aceasta, fiecare femeie să-și aibe bărbatul sau și fiecare bărbat femeia sa (I. Cor. 7, 2).
Pe întreg parcursul acestei lucrări se dorește a se pune în vedere măreția iubirii dintre bărbat și femeie, centrată pe Taina Căsătoriei, care ar trebui înțeleasă ca o cale spre mântuire și nu ca pe un aspect de moment în care se centralizează toată atenția, importanța fiind îndreptată către un formalism religios.
Majoritatea tinerilor de astăzi, loviți puternic de influențele modernismului, uita sau se prefac parcă neștiind, că încununarea soților în fața Sfântului Altar ar trebui înțeleasă ca Sfântă Taină și nu ca o obligație care să capete aspecte îndreptate către domeniul lumescului, ci mai cu seamă în domeniul divinului, acolo unde soții vor găsi răspuns la orice nelămurire ce o au. Mai ales vor găsi scopul lor la Judecata viitoare, acolo unde ei vor da răspuns de cele făcute, acolo unde nici nu se însoară nici nu se mărita (Mc. 12, 25).
Taina Cununiei ar trebui să aibe în viziunea tinerilor de astăzi baza concentrată pe iubire, și nu pe un interes material sau social. Deși aceste aspecte sunt prezente încă din vremea Mântuitorului, ele nu s-au schimbat foarte mult, iar principiul social primează de cele mai multe ori în alegerea mirelui sau miresei. Am ales această lucrare tocmai pentru a scoate în evidență aspectele care înlătura pe tinerii de astăzi de Taina Căsătoriei. Deși s-a scris mult pe această temă cred că nu este epuizată, din moment ce aspectele modernismului capăta sensuri deferite de la un secol la altul. Arătând părerea Biserici Ortodoxe, încerc să aduc în viziunea cititorului sensul în care s-a ajuns să fie înțeleasă Taina Cununiei și sensul adevărat pe care Biserica l-a arătat și care trebuie înțeles în adevăratul sens neschimbat de la Mântuitorul Iisus Hristos până în prezent și în viitor până la eshatologie.
INTRODUCERE
Despre Taina Cununiei s-a vorbit foarte mult, se vorbește și în prezent, și se va mai vorbi, deoarece tot timpul se naște o generație de tineri cu idei noi, influențate de expresia modernismului, iar acesta Sfânta Taină trebuie făcută înțeleasă și lor așa cum a fost și este înțeleasă de Biserică. Acest fapt nu înseamnă că singurul public căruia i se adresează lucrarea de față este exclusiv cel al tinerilor, însă ei sunt cei care au nevoie de mai multă consiliere și explicație cu privire la această mare taină a iubirii. Tinerii de astăzi sunt foarte dezorientați, deoarece ei sunt înclinați să pună accentul pe aspectul fizic și nu pe cel sufletesc.
De cele mai multe ori tinerii care doresc să se căsătorească, își îndreaptă atenția mai mult pe latura de formă a evenimentului și nu pe fond care este adevăratul sens. Nunta constă de cele mai multe ori în vederea preocupărilor tinerilor, într-un aspect material: date financiare; restaurant; fotograf; cameraman, etc. Iar în cele din urmă, în programul evenimentului își face lor în oficierea cununiei civile și religioase.
Tinerii de astăzi, influențați de mijloacele și experiențele din occident sau din orient, doresc ca la evenimentul lor de mare însemnătate, care se petrece sau ar trebui să se petreacă o singură dată, vor să aducă ceva nou, ceva ne mai întâlnit, pierzând esențialul. Una dintre condițiile care se impun la săvârșirea Tainei Cununiei, este ca mirii să se iubească, astfel se împlinește cuvântul Sfintei Scripturi, care spune că ceea ce unește Dumnezeu, omul să nu despartă (Mt. 19, 6) În cele mai multe tratate de teologie și în speță în teologia ortodoxă, iubirea dintre soți este asemănata cu iubirea dintre persoanele Sfintei Treimi.
Astfel primul capitol cuprinde începutul întemeierii căsătoriei și anume relația de iubire dintre bărbat și femeie încă de la primele zile ale întâlnirii, urmat de parcursul lumesc al acestei cunoașteri. Sentimental iubirii se amplifică odată cu trecerea timpului, ajungând să fie prezent și indistructibil și în sânul familiei întemeiate prin Sfânta Taină a Cununiei.
Al doilea și al treilea capitol cuprind atât aspecte privind implicarea mirilor în săvârșirea acestei taine, cât și rolul Bisericii în viața tinerilor, dar și a familiei nou întemeiate. În ultimul capitol este prezentată implicarea negativă a oamenilor cu privire la această sfânta taină și rezultatele care vin în urma acestor gesturi împotriva firii umane și a voinței lui Dumnezeu.
Taina Sfintei Cununii trebuie înțeleasă cu scop mântuitor și nu ca unul ce trebuie făcut din obligație fie ea morală, socială sau de altă natură. Această taină trebuie înțeleasă ca o legătură dintre bărbat și femeie fiind amândoi un trup. Conviețuirea lor în viața de familie trebuie să fie una plină de iubire, respect reciproc, indreptare și raportare tot timpul la Dumnezeu, prin rugăciune și viața religioasă petrecută în sânul Bisericii, acolo unde este Hristos și acolo unde întreaga familie trebuie să se împărtășească din același potir, pentru că din fiecare pereche de oameni, adică mica familie, formăm marea familie a Bisericii Sfinte, Sobornicească și Apostolească, așa cum mărturisim în Simbolul de credință.
1. TAINA IUBIRII
1.1. De la primele întâlniri la cunoaștere
Încă din cartea Facerii, observăm că Dumnezeu a creat o pereche de oameni, bărbat și femeie și mai mult decât atât observăm că Eva a fost creată din coasta lui Adam. De aici putem observa faptul că oamenii sunt într-o continua căutare până vor dobândi exact ceea ce lipsește fiecăruia. Bărbatul își va căuta partea ce îl face pe el să fie incomplet și anume, într-un sens plasticizat, coasta care îi lipsește, adică pe femeie, iar femeia își va căuta locul de unde și-a luat ființă, adică pe bărbat.
Această căutare începe odată cu vârsta adolescenței când se nasc și cele mai frumoase povești de dragoste și se încheie prin căsătorie, când perechea a decis în funcție de toate criteriile spirituale, morale și sufletești că sunt capabili să întemeieze o familie, dar mai ales să poată trăi unul alături de celălalt pe tot parcursul vieții lor.
Acest lucru își are începutul de la un simplu gând. Fie că ne place de un coleg de clasă, fie de o persoană dintr-un anumit grup de prieteni, cert este că acest gând nu îi dă pace omului până când nu se întâlnește cu persoana cealaltă, de sex opus, și schimbă câteva cuvinte. Astfel se nasc primele întâlniri iar de aici până la următoarele nu mai este decât un pas, pentru unii mai mare, pentru alții mai mic. Dacă de la început între cei doi s-a produs o așa-zisă chimie, lucrul acesta a fost posibil pentru că ei s-au plăcut fizic. Până la cunoașterea interioară mai este drum lung, iar din punct de vedere antropologic, pentru a dobândi cunoașterea interioară, este nevoie ca între cei doi să existe comunicare. Omul creat prin Cuvânt nu poate să nu comunice, fie cu Dumnezeu prin rugăciune, fie cu alte persoane prin dialog. De la începutul creației sale exista în el o forță care îl împinge spre celălalt.
Plecând de la comunicare între cei doi se schimbă puțin lucrurile, iar acele întâlniri zilnice sau săptămânale capăta un scop: „Să mai aflu câte ceva despre el sau ea”. Această dorință de a vrea și de a ști cât mai multe despre persoana care vrem să ne fie alături, se transformă în cunoașterea celuilalt iar iubirea care la început nu avea o definiție clară în mintea noastră, de acum începe să prindă contur. Dacă este ceva frumos în tinerețe, pe lângă percepția vie a frumuseții din natură, este această încântare spontană pe care ți-o procura gândul la aceea pe care începi să o iubești.
1.2. Iubirea platonică înainte de nuntă
În concepția tinerilor de astăzi există această sintagmă de „iubire platonică”, însă de cele mai multe ori înțeleasă greșit. Deși această denumire își are înțelesul de la faimosul filosof Platon. Tinerii înțeleg astăzi prin iubire platonică dragostea pură lipsită de sexualitate, însă ceea ce înțeleg tinerii de astăzi prin iubirea platonică, atribuindu-se lui Platon acest concept, și ce înțelegea marele filosof despre iubire este o diferență uriașă.
Ultimele cercetări pe tema acestui subiect, făcute de către istoricul Jay Kennedy de la Universitatea din Manchester, arată în cartea sa The Musical Structure of Platon’s Dialogue misterul din spatele operelor platonice, cum ar fi și „Symposion”, dar și altele în care Platon și-a ocultat propria filosofie folosind un sistem de simboluri muzicale.
Platon avea idea că adevărata dragoste se referă la profunzimile sufletești, nu plăcerile trupești, astfel printr-o interpretare greșită i s-a atribuit marelui filosof idea ca el era împotriva sexualității iar idea de iubire platonică a prins amploare mai ales în concepția feministă despre dragoste când acum aproximativ 500 de ani, în timpul Renașterii, se dorea egalitatea dintre bărbat și femeie iar păstrarea virginității pentru o perioadă cât mai importantă era un pas important în dobândirea acestui drept. Însă din cercetările istoricului Kennedy despre simbolismul cu care își trata platon operele sale, reiese că marele filosof respingea extremele. Desfrâul pe de o parte și puritatea de cealaltă parte, promova o cale a moderației, a echilibrului în care omul nu putea fi rob al plăcerilor deși încălca anumite reguli, cum ar fi admirația unui trup gol, o formă a pitting-ului de astăzi, dar nici unul care trăia în abstinentă.
Istoricul Kennedy afirma foarte clar și succint faptul că: La răsăritul erei moderne, femeia a utilizat inteligent reputația de geniu a lui Platon pentru a atrage atenția bărbatului. Iubirea platonică era un argument în defavoarea întemeierii unui cămin (familii) și permitea femeii să se implice în activitățile artistice și literare. Când s filosofie folosind un sistem de simboluri muzicale.
Platon avea idea că adevărata dragoste se referă la profunzimile sufletești, nu plăcerile trupești, astfel printr-o interpretare greșită i s-a atribuit marelui filosof idea ca el era împotriva sexualității iar idea de iubire platonică a prins amploare mai ales în concepția feministă despre dragoste când acum aproximativ 500 de ani, în timpul Renașterii, se dorea egalitatea dintre bărbat și femeie iar păstrarea virginității pentru o perioadă cât mai importantă era un pas important în dobândirea acestui drept. Însă din cercetările istoricului Kennedy despre simbolismul cu care își trata platon operele sale, reiese că marele filosof respingea extremele. Desfrâul pe de o parte și puritatea de cealaltă parte, promova o cale a moderației, a echilibrului în care omul nu putea fi rob al plăcerilor deși încălca anumite reguli, cum ar fi admirația unui trup gol, o formă a pitting-ului de astăzi, dar nici unul care trăia în abstinentă.
Istoricul Kennedy afirma foarte clar și succint faptul că: La răsăritul erei moderne, femeia a utilizat inteligent reputația de geniu a lui Platon pentru a atrage atenția bărbatului. Iubirea platonică era un argument în defavoarea întemeierii unui cămin (familii) și permitea femeii să se implice în activitățile artistice și literare. Când sexualitatea putea avea adesea consecințe fatale, apelul la Platon era un fel de permisiune pentru a avea o viață mai sănătoasă și bogată spiritual.
Dacă societatea modernă pentru a păstra curăția și frumusețea în același timp a unei relații de iubire dintre un băiat și o fată, la vârsta tinereții, s-a folosit de acest concept numit „iubire platonică”, cred că pentru a defini acest sentiment este mai potrivită expresia “iubire serafică”, care este echivalent cu sentimentul primei iubiri. Acea iubire îngereasca în care vezi în celălalt tot ce este mai frumos și mai bun, acea iubire cu care Dumnezeu ne-a înzestrat și în care la acest început de drum al dragostei dintre un băiat și o fată nu trebuie să existe o pornire și o nevoie trupească.
În timpul acestei perioade, această iubire serafică se manifesta nu alt fel decât în întreaga ei normalitate, prin poezie, cel îndrăgostit simte să scrie în versuri ceea ce simte, ceea ce trăiește sau ceea ce vede în fața ochilor săi, iar aici putem observa cât de bine se potrivește acea vorbă populară care spune că: “Romanul s-a născut poet”. Această iubire curată și naturală se naște din frumusețea vieții curate.
În această perioadă de trăire a iubirii serafice, omul se simte cu adevărat îndrăgostit, iar cel care vede bine în acel moment, crede că persoana iubită este cea mai frumoasă, cea mai bună, cea mai inteligentă, pentru că așa este în viziunea lui. Deoarece iubirea care s-a născut între cei doi crează condiții pentru a-l cunoaște din ce în ce mai mult pe cel de lângă tine și doar prin iubire sinceră, îngereasca poate fi capabilă cunoașterea celuilalt. Când suntem îndrăgostiți îl vedem pe celălalt așa cum îl vede Dumnezeu, pentru că îl privim cu dragoste, împreună cu Dumnezeu, care este iubire.
Cu toate că în perioada adolescentei, există această perioadă a trăirii unei iubiri serafice, totuși tânărul la un moment dat își pune întrebarea dacă el iubește sau dorește persoana de lângă el, sau care sentiment este mai profund. Acești doi termini „ a dori” și „a iubi”, până la un anumit punct sunt sinonimi, însă „a dori” presupune o formă de exclusivitate în plus. Sub aspectul dinamicii dorirea este în mai mare măsură act, în vreme ce iubirea este percepută mai ales ca stare. Analizând puțin lucrurile observăm că nu din iubire, ci din dorința se nasc anumite probleme cu care se confrunta tinerii moderni de astăzi. Din această perspectivă, sufletul omului este schilodit, pentru că dorințele se transformă în pofte de tot felul, iar poftele nasc mofturi. E greu ca într-o lume modernă să îți mai dorești frumosul, cu acele „concepții învechite”, ci mai de grabă ne lăsăm pradă conceptului modernist „a fi la modă cu…; a fi în pas cu lumea”. Nu este rau să fii în pas cu lumea însă depinde care sunt coordonatele după care îți ghidezi viața. Dorința de a poseda un obiect care în următoarele zile nu mai valorează nimic, sau mai grav, dorința de a poseda o persoană doar pentru felul ispititor în care apare înfățișata înainte ochilor, nu face decât să pună iubirea într-o umbră marginalizată, într-un colț al propriului eu.
Dorința după sexul opus urmează căile unei determinări naturale, dar nu una absolută, deoarece pusă în lumina iubirii, dorința capătă un aspect mai puțin impulsiv. Prin iubire omul face cu adevărat cunoștință cu sine însuși și aceasta prin intermediul celuilalt.
Influența asupra dorinței mentalității tinerilor prin lipsa iubiri și a incapacității de a cunoaște sau a vrea să îl cunoști pe cel de lângă tine duce la o serie de drame cu care se confrunta tinerii zilelor noastre. Una dintre aceste drame este întâlnită în perioada pubertății și continuă chiar și perioada maturității, manifestându-se prin descoperirea că suntem judecați după aparența fizică. Începem din ce în ce mai mult să ne ghidăm după ce spun alții despre noi, iar sinele nostru suferă încercând tot timpul să aducă o schimbare fizică, petru a fi pe placul celor din jur. O altă dramă a dorinței prezentă în mentalitatea tinerilor bulversați de conceptul modernismului este „petting-ul”. Ce este? Cum se manifestă? Sunt câteva întrebări pe care unii și le adresează, iar dacă sunt întrebați dacă au recurs vreodată la acest act, vor spune cu siguranță că nu, pentru că nu știu dacă au luat vreodată act de aceste gesturi aparent ne dăunătoare, însă cu multe efecte negative în timp.
Pettinng-ul reprezintă acele acțiuni la care perechea de adolescenți recurge, fără a fi confundat cu preludiul. Este o formă de provocare a plăcerii trupești la cei care încă nu au început viața intimă. Mai concret petting-ul este modul prin care tinerii vor să își păstreze virginitatea, apelând la tot felul de moduri de ispite petru a își potoli anumite atracții trupești impuse de dorință. El se manifesta prin tot felul de lucruri care la prima vedere par absurde, de la privirea unui trup gol ca în vremea lui Platon sau afișarea într-o ținută cât mai sumară, până la mângâieri și gesturi ispititoare, care le implementează acest demon al desfrâului.
Toate aceste metode au un singur scop, păstrarea virginității, asemeni iubirii platonice, uitându-se de fapt că nu virginitatea este cea mai importantă în această perioadă, ci fecioria, care nu este același lucru. Virginitatea presupune a nu avea viața intimă însă fecioria înseamnă mai mult decât atât, înseamnă a trăi în curăție, de aceea când vedem denumirea englezească „Virgin Marry”, nu ne place, însă când vedem „Fecioara Maria”, deja parcă gândul nostru capătă alt contur, nu ne raportăm doar la cele lumești și trecătoare, ci la cele dumnezeiești, sfinte și veșnice.
Petting-ul include deseori nuditatea, așa cum ni se propune de cele mai multe ori în media, fie prin intermediul emisiunilor TV, fie prin reviste sau ziare pline de fotografii nud. Nuditatea a cauzat căderea lui David, de aceea în rugăciunile de seara găsim foarte frumos când cerem iertare pentru păcatele noastre ca: Frumusețe străină am văzut și cu dânsa mi-am rănit inima.
Sărutul este o altă dramă a dorinței. Când acesta devine pătimaș își pierde adevăratul sens care vine din iubire și devine act ce duce la anumite impulsuri erotice. Cei care au o așezare sufletească bine chivernisita vor ști să facă diferența dintre sarutul pătimaș, denumit „franch kiss” care poate fi considerat o formă de petting și sărutul plin de iubire, care nu căuta cele ale trupului ci pe cele ale sufletului. Bine ar fi să-ți săruți prietenul său prietena, după caz, cum ai săruta o icoană, adică cu gingășie, cu sfială, cu adevărată dragoste și fără poftă și să avem puterea de a recunoaște când iubirile și gesturile noastre sunt desacralizate sau chiar pierzătoare de suflet. Iubirea dintre un băiat și o fată, nu este rea, dacă se păstrează adevăratul sens al iubirii. Totul devine rau sau plin de frustrări și complexități atunci când în interiorul acelei perechi în loc să statornicească dragostea serafica, unde în centrul ei stă Hristos, acolo sălășluiește patima plăcerii și a desfrâului.
În această perioadă a iubirii înainte de cununie încep și primele responsabilități pentru că așa cum spune și părintele Stăniloaie: În bucuria ce o am de tine, în iubirea ce o am de tine, care merge până la uitarea de eul meu, ca să te am în locul lui pe tine, în unirea dintre mine și tine, natura umană repartizată în persoane își biruiește împărăția și se regăsește pe sine în unitatea ei, fapt care-i produce o bucurie debordantă. Această bucurie a iubirii și acest „eu”, care face loc pentru „tu”, este începutul responsabilității de a avea grijă de iubirea pe care o primești, petru a ști cum să o împărtășești la rândul tău, ca o persoană care simte prezent acest sentiment în adâncul sufletului său.
1.3. Iubire în scopul dobândirii căsătoriei
Dacă până acum am vorbit de lucruri generale întâlnite la tineri, de acum înainte lucrurile încep să se concretizeze și să capete un anumit sens. Pentru că orice relație nu se face la voia întâmplării, ci datorită faptului că Dumnezeu a lăsat ca bărbatul șu femeia să se caute unul pe celălalt până își întemeiază o familie, putem spune că membrii acestei relații trebuie să plece de la gândul că orice prietenie trebuie să ducă la căsătorie. Cu alte cuvinte orice relație de iubire dintre un băiat și o fată trebuie să aibe perspectiva căsătoriei.
Dat fiind faptul că o persoană poate fi îndrăgostită de mai multe persoane în același timp, acesta este momentul alegerii unei singure persoane. Acum omul face diferența între îndrăgostire și dragoste, luând hotărârea pentru întreaga viață. Omul trebuie să verifice dacă acea persoană, alăturându-se ei, sacrificându-se pentru ea, îl va ajuta să facă în așa fel încât iubirea lui Dumnezeu să impregneze întreaga ei ființă în mod eficient integral.
Primul lucru de care trebuie să țină cont omul atunci când optează pentru o relație de iubire în vederea căsătoriei, este verbul „a plăcea”. Dacă îți place de cealaltă persoană de sex opus, poți să continui cercetarea, aflând gândurile morale, aspirațiile pe care le are, iar ceea ce ar trebui apreciat ca o primă virtute, este bunătatea. Dacă atunci când este într-un impas, persoana căreia vrei să i te alături pentru tot restul vieții îți sare în ajutor, făcând asta din firea ei, va continua să facă asta tot timpul, însă dacă o face doar pentru a urmări un scop anume, este clar că bunătatea ei este rigidă și plină de viclenie.
Evenimentul căsătoriei este cel mai greu examen în viață, la temelia căsătoriei trebuie să stea în primul rând iubirea, iubire curată, dezinteresată, factorul sufletesc. Este evident faptul că Taina Nunții presupune o responsabilitate foarte mare din partea celor doi, deoarece această decizie este una și definitivă, raportându-ne la legile pe care Dumnezeu ni le-a dat. În acest sens ne spune Sfântul Ioan Gură de Aur: Așadar, când ai de gând să-ți iei nevastă, nu te uita la ce scriu legile civile, ci înainte de acelea, uită-te la ce scriu legile noastre. Ca după acestea, nu după acelea, are să ne judece Dumnezeu în ziua judecății. Cei ce nu țin seama de legile civile îndură adesea numai pagubă de bani, dar cei care disprețuiesc legile noastre aduc asupra sufletului lor pedepse nemiloase și focul cel nestins.
În Taina Nunții cea mai mare lege este legea iubirii, lege cu care și din care omul se naște, o împărtășește mai departe și moare. Între bărbat și femeie acest sentiment este pus de Dumnezeu încă de la începutul creației și va dăinui veșnic pentru că însuși Creatorul este iubire. Omul are înnăscută în el înclinarea de a trăi în căsătorie. Sunt legi în natură pe care le simțim și le pricepem cu toții, fără a le studia, lor trebuie să ne supunem la timp. Există în noi un instinct ce ne atrage puternic, vrând nevrând, fără excepție a ne supune acestei legi universale. Prin urmare este cu neputință a trăi bărbatul și femeia siguri, fără legile firești.
În această taină a iubirii, denumită frumos „Taina Cununiei”, pe lângă voința și brațul puternic al bărbatului se adăuga o inimă caldă și plină de blândețe și duioșie care tot timpul va diminua întregile tensiuni care se pot isca din două firi diferite biologic, dar formând un singur trup, completându-se unul pe celălalt. Persoana pe care o iubim, nu o iubim doar pentru simplul fapt că singurătatea ne face să ne simțim că ne lipsește ceva, ci urmărim legea pe care Dumnezeu ne-a dato în această privință: De aceea va lăsa omul pe tatăl său și pe mama sa, și se va uni cu femeia sa și vor fi amândoi un trup (Fc. 2, 24; Ef. 5, 31).
Vedem că tinerii zilelor noastre, atunci când li se aprind călcâiele după persoana pe care o iubesc, nu mai țin cont de părerile nimănui și consideră că ori ce dojana primesc este împotriva a ceea ce cred ei despre ceea ce simt. Acesta este un prim impuls ca omul lasă pe tatăl său și pe mama sa, însă odată cu maturizarea, judecata lor influențată de conștiință, îi îndeamnă să îi integreze din nou pe părinți în viața lor, de acum cu perspective de a deveni familie. Vor înțelege adevăratul sens al despărțirii de locul unde s-au născut și au copilărit, în scopul întemeierii unei noi familii, alături de persoana pe care au ales-o pentru toată viața. În acest fel trebuie înțeleasă despărțirea de părinți și ca una care nu presupune să rupi orice relație cu ei. Taina aceasta a Nunții este mare după cum spune Sfântul Apostol Pavel, deoarece, cum copilul de curând născut cunoaște din ochi pe părinți, când încă nu grăiește, tot așa și mirele și mireasa fără să mijlocească cineva, fără să-i îndemne și să-i sfătuiască, se unesc unul cu altul din priviri.
În vederea dobândirii Tainei Cununiei între ei trebuie să existe foarte bine însămânțată taina iubirii curate, care presupune jertfă. În relația de dragoste premergătoare acestei mari taine, nu trebuie să existe scopuri ascunse, cum ar fi bogăția, frumusețea exterioară, ori obținerea unei funcții, ci atunci când dorim să facem acest pas important în viața noastră, trebuie să ne punem în prim plan virtuțile sufletești și bunele purtări ca dragostea să înflorească tot timpul și bucuria să se amplifice neîncetat în familia nou întemeiată. În această privință Sfântul Ioan Gură de Aur ne dă un sfat de care ar trebui să țină cont toți tinerii influențați de modernitate și de dorințe efemere de scurtă durată. Frumusețea trupului când este unită cu virtutea sufletului poate vrăji pe bărbat douăzeci sau treizeci de zile, mai departe vraja nu se întinde, când femeia își arată răutatea, vraja se risipește. Miresele care strălucesc prin frumusețea sufletului, cu cât trece vremea și-și vădesc noblețea, cu atât ajung mai dragi bărbaților lor și le măresc iubirea. Statornicindu-se între soți dragostea înflăcărată și curată este alungat ori ce fel de desfrânare! Unui bărbat care își iubește așa soția lui, nicicând nu-i mai trece prin minte gad de desfrânare, ci-și va iubi neîncetat femeia, iar prin cumințenia sa va face ca Dumnezeu să caute cu drag la toată casa lor și să le-o ocrotească”. Acest cuvânt al Sfântului Ioan Gură de Aur este valabil și în cazul bărbaților și nu trebuie făcută o diferență prin departajare. Și bărbatul și femeia trebuie să-și însușească iubirea în scopul dobândirii căsătoriei și a menținerii ei pe făgașul creat de Dumnezeu.
1.4. Sentimentul iubirii de după săvârșirea Tainei Cununiei
Una dintre condițiile care se impun la săvârșirea Tainei Cununiei, este ca mirii să se iubească, astfel se împlinește cuvântul Sfintei Scripturi, care spune că ceea ce unește Dumnezeu, omul să nu despartă (Mt. 19, 6). În cele mai multe tratate de teologie și în speță în teologia ortodoxă, iubirea dintre soți este asemănata cu iubirea dintre persoanele Sfintei Treimi. Părintele Stăniloaie spune că: Nici Dumnezeu nu este o singură persoană, căci în acest sens n-ar fi iubire. În acest sens putem spune că nu poate există doar bărbat sau doar femeie ci trebuie să ne gândim la ei ca și unitate de persoane bărbat și femeie, între care există sentimentul unirii prin iubire. Dumnezeu a creat prima pereche de oameni din iubite, iar la început a făcut bărbat iar după a făcut femeie, după cum ne relatează cartea Facerea, însă atunci când a creat Dumnezeu această pereche, a făcuto cu sensul cel mai deplin, nu pentru că se simțea bărbatul singur, căci era cu Dumnezeu, ci pentru că ei sunt amândoi un trup, și pentru că sunt amândoi un trup, se iubesc.
Iubirea nu se naște între două persoane care seamănă identic, ci între două persoane care sunt diferite însă au ceva în comun, de aceea iubirea dintre soți este una stabilă și de lungă durată. Prin iubire soții se întregesc reciproc, pentru că prin iubire omul se dăruiește celuilalt. Bărbatul găsește în femeie o taină indefinită. Ea cunoaște niște insuficiențe care se cer după o întregire prin bărbat, de aceea îl iubește pe bărbat și bărbatul la fel.
Prin cununie înțelegem împlinirea scopurilor pentru care a fost creată. Iubirea care leagă pe soți, este una din formele posibile de comuniune. Această iubire este chiar forma originală a comuniunii umane dată chiar primilor oameni. Căsătoria este o consecință a naturii după latura sa personală, profund spirituală. Cel mai de seamă scop al ei fiind desăvârșirea în dragoste. Prin însăși statutul său ontologic, omul nu poate trăi singur sau izolat. El trebuie să se dăruiască, pentru a se împlini prin cealaltă jumătate a specie sale.
Iubirea dintre soți este baza căsniciei lor. O căsnicie frumoasă este aceea în care soții fac totul cu dragoste și din dragoste, a unuia pentru celălalt. Dragostea dintre soți este un principiu al educației. În familie copii capătă primele îndeletniciri și obiceiuri, de la părinți, iar acolo unde este dragoste, acolo lucrurile merg în direcția cea bună. Educația duhovnicească prin iubirea ei specifică, este firul roșu al întregului sistem educațional.
De cele mai multe ori, înțelesul adevărat al iubirii în căsnicie a fost desacralizat punându-se accentul mai mult pe înțelesul erotic. Iubirea dintre soți însemnând pentru unii strict nevoia trupească, iar dăruirea, sacrificiul și înțelegerea căzând cu o treaptă mai jos de pe podiumul unității familiei. Aceasta amăgitoare corupere a minții îmbolnavită de păcat, manifestată cu deosebire în pasiunea erotică, nu este alt ceva decât o contra facere a iubirii.
Datorită dorinței de evadare a femeii din normal, Emma Goldman afirma despre căsătorie că este doar un angajament economic, un act prin care femeia este subjugată soțului ei iar mai mult decât atât ea spune că statul și Biserica au interese comune pentru a ține în frâu populația și bună starea lor, impunând căsătoria. Ea propune că nu este nevoie de căsătorie, și că trebuie să existe libertate din acest punct de vedere, iar dragostea nu ar avea nici o legătură cu actul căsătoriei.
Criteriile după care se ghidează Emma Goldman sunt lipsite de unicul sens, neștiut de om și știut doar de Dumnezeu, acela că iubirea dintre soți este o taină, căsătoria este o taină. Iubirea este virtutea prin care se realizează cea mai deplină unire cu Dumnezeu și prin Dumnezeu cu o altă ființă pe care o iubim. Iubirea în căsătorie, duce la comuniune și nicidecum la un interes economic. Atunci când iubirea este împlinită doar în fața ofițerului stării civile, această iubire este una falsă, cu scop viclean pentru urmărirea unui beneficiu, însă când iubirea mirilor este împlinită în Biserică, unde este prezent și Dumnezeu care le oferă binecuvântarea Sa, această căsătorie trebuie să împlinească scopul pentru care a fost creată.
Soțul ideal este acela pe care soția îl acceptă și îl admiră în felul în care se manifestă, asemeni și soția ideală. În taina iubirii dintre soți trebuie eliminat conceptul unui beneficiu de pe urma celuilalt, ci lucrurile trebuie lăsate în simplitatea lor și în măreția sentimentului pe care Dumnezeu l-a pus între bărbat și femeie, ajungând să prindă sens și să se amplifice între soț și soție.
Vorbind despre iubire, supunere și îndatoririle soților, Sfântul Apostol Pavel spune: Femeia să se supună bărbatului ei ca Domnului. Pentru că bărbatul este cap femeii, precum și Hristos este capul Bisericii (Ef. 5, 22-23), Bărbaților iubiți pe femeile voastre, după cum Hristos a iubit Biserica și S-a dat pe sine pentru ea. Astfel și voi, fiecare așa să-și iubească femeia sa, ca pe sine însuși, iar femeia să se teamă de bărbat (Ef. 5, 25-33). Raporturile de iubire de bazează pe egalitate: Totuși, nici femeia fără bărbat, nici bărbatul fără femeie în Domnul. Căci precum femeia este din bărbat așa și bărbatul este prin femeie și toate sunt de la Dumnezeu (I Cor. 11, 11-12).
2. TAINA NUNȚII – ÎNCUNUNARE ÎN SÂNUL BISERICII
2.1. Pregătirea morală, socială și duhovnicească a morilor înainte de Cununie
De cele mai multe ori tinerii care doresc să se căsătorească, își îndreaptă atenția mai mult pe latura de formă a evenimentului și nu pe fond care este adevăratul sens. Nunta constă de cele mai multe ori în vederea preocupărilor tinerilor, într-un aspect material: date financiare; restaurant; fotograf; cameraman, etc. Iar în cele din urmă, în programul evenimentului își face lor în oficierea cununiei civile și religioase.
Pentru tinerii care vor să se pregătească pentru acest drum, este bine să se facă înțeles mai întâi scopul căsătoriei pentru că tânărul înainte de a se căsători, trebuie să învețe ce înseamnă a fi căsătorit. Tânărul trebuie povățuit din timp că anumite păcate trebuie evitate pentru a avea o căsătorie binecuvântată de Dumnezeu. De asemeni trebuie menționat că anumite păcate săvârșite la tinerețe se răsfrâng asupra vieții de familie. Cu alte cuvinte, tânărul trebuie să crească în ideea că familia este ceva sfânt. Aceasta o putem numi pregătire îndepărtată pentru primirea Tainei Cununiei, dar se poate vorbi și de o pregătire apropiată.
Pentru aceasta pregătire apropiată, pe lângă decizia pe care am luato, și sfaturile pe care le-am primit de la părinți, ca tineri doritori să întemeiem o familie, trebuie să discutăm cu preotul paroh dacă acolo se va oficia Taina Nunții în parohia de unde aparținem, dacă nu, cu preotul unde oficiem Taina Căsătoriei (acest lucru în cazuri excepționale), apoi cu duhovnicul, dacă nu este același preot care ne cunună. Bine ar fi ca și duhovnicul să fie de față la oficierea Tainei Cununiei. Este datina din vechime, din bătrâni, că mirii înainte de cununie să fie ascultați și să vina la preot, prilej în care primesc din partea păstorului sufletesc diferite îndrumări bisericești și duhovnicești pentru viața ce le stă înainte. La aceste îndrumări, printr-o cercetare mai amplă a mirilor, de către preot, se poate vedea dacă există sau nu grad de rudenie între ei, care ar împiedica săvârșirea Tainei Cununiei. Pregătirea lor spirituală, care constă în spovedanie și împărtășanie, trebuie să primeze, apoi celelalte detalii cu privire la data, ora și toate lucrurile care împodobesc frumusețea momentului.
Tinerii trebuie învățați să postească și să se spovedească. Acest lucru se impune la sate, pentru cei ce nu obișnuiesc să facă acest lucru, dar mai ales la orașe, unde mulți tineri care vin să se căsătorească sunt total străini preotului. Discuția purtată de preot cu tinerii înainte de căsătorie poate produce o schimbare în viața lor spirituală.
Mulți dintre tinerii de astăzi, cuprinși de modernizare, încearcă să fie împăcați și cu biserica și cu societatea dar și cu propria lor conștiința morală, ceea ce este uneori foarte greu sau aproape imposibil, pentru că de cele mai multe ori aceste trei principii moral, social și duhovnicește, nu funcționează după aceleași reguli și legi. Înțelesul căsătoriei doar ca evadare de sub jugul desfrânării este greșit. Spune Sfântul Apostol Pavel: Dar din pricina desfrânării, fiecare să-și aibă femeia sa și fiecare femeie bărbatul său (I Cor. 7, 1-2). Doar așa punem înțelege că stârpim acest păcat din inimile noastre căutând să fim plăcuți doar soțului sau soției noastre. Pentru aceasta spune Sfântul Ioan Gură de Aur: Căsătoria nu este un lucru rău, rău este adulterul, rea este desfrânarea. Căsătoria este loc ce stârpește desfrânarea.
Trebuie înțeles faptul că dacă fugim de desfrânare căsătorindu-ne, însă după ce ne-am căsătorit continuăm acest păcat fie cu soțul sau soția fie cu altă persoană decât soțul sau soția, cu care am format un singur trup, această căsătorie nu are valoare. Tot Sfântul Ioan Gură de Aur spune, iar cei ce se pregătesc pentru nuntă trebuie să țină seama de aceste cuvinte: Două sunt pricinile pe care Dumnezeu a lăsat nunta. Una ca să ne ferim de desfrânare și a doua ca să avem copii. Ferirea de desfrânare nu poate fi decât dacă avem viziunea nașterii de prunci încoronată de dragostea pe care o purtam celui care are să fie părintele propriului nostru copil.
La pregătirea mirilor înainte de căsătorie trebuie să participe în deosebi părinții și viitori nași care vor deveni părinții lor spirituali. Îndrumările acestora care au ca reper propriile lor experiențe de familie, pot face trează conștiința morală a mirilor înainte de căsătorie. Conștiința morală este însușirea care ne avertizează dacă suntem sau nu în consonanță cu principii corecte. Educarea și cultivarea conștiinței morale este fundamentală pentru oricine, ea cere o mare consacrare, o disciplină echilibrată și mai ales o viață trăită cinstit. Tinerii împreună cu părinții lor trebuie să discute limpede în vederea căsătoriei celor doi tineri, să fie cu toții de acord, apoi să pornească demersurile în ceea ce privește pregătirea lor pentru cununie. Dacă unul dintre părinți nu este de acord trebuie să caute să se împace pentru a se putea face nunta.
Din punct de vedere juridic civil și canonic bisericesc tinerilor le trebuie adus la cunoștință toate prevederile legale atât din partea statului cât și din partea Bisericii, cu privire la întocmirea căsătoriei lor. Acestea sunt legate de: gradul de rudenie; domiciliul; analize medicale; certificate de botez; certificate de căsătorie; copii de pe buletine.
Căsătoria ca act civil este reglementată de către stat, iar ca act religios de carte Biserica. De aceea atât statul cât și Biserica Ortodoxă căuta ca înainte de a aproba încheierea unei căsătorii să se documenteze cu privire la raporturile dintre soți pentru ca nu cumva între ei să existe piedici legale sau religioase care s-ar opune încheierii căsătoriei lor, pe care ei fie nu le cunosc fie ar fi ispitiți a le trece sub tăcere, a nu le mărturisi. Pentru o cât mai largă informare asupra raportului dintre viitorii soți, Codul Familiei după ce în articolul 13 prevede datoria lor de a arăta în declarația de căsătorie ca nu exista nici o piedică legală la căsătorie în articolul 14 precizează că: Orice persoană poate face opunere la căsătorie dacă există o piedică legală, ori dacă alte cerințe ale legii nu sunt îndeplinite, urmând să facă dovada opunerii în scris.
Biserica respectă dispozițiile pe care statul reglementează căsătoriile sub aspectul aspectul civil, inclusiv hotărârile prin care delegatul de stare civilă ar respinge unele cereri de căsătorie. Întrucât Biserica are și dispoziții proprii prin care se reglementează căsătoria din punct de vedere religios, preotul paroh după ce a făcut cercetările cuvenite, va anunța cererea de căsătorie în două duminici consecutive înainte de ziua fixată pentru cununie, cu sensul de a se lămuri și de a fi și comunitatea de acord cu această cununie, evitându-se astfel impedimentele cu privire la aspectele morale și gradele de rudenie.
Din toate cele menționate în acest subcapitol trebuie înțeles și sădit în inimile tinerilor faptul că nunta este o Taină și trebuie primită cu mare responsabilitate. Cel mai important lucru este ca în această Taină, trebuie să îl avem în central nostru dar și ca model pe Hristos. Iar ca oamenii să nu mai păcătuiască trebuie să luăm aminte sfatul pe care Dumnezeu îl dă oamenilor prin cuvintele Sfântului Apostol Pavel: Dar din pricina desfrânării, fiecare să-și aibă femeia sa și fiecare femeie bărbatul ei. Bărbatul să arate femeii bunătatea datorată, asemenea și femeia bărbatului ei. Femeia nu este stăpână pe trupul ei, ci bărbatul, asemenea și bărbatul nu este stăpân pe trupul lui, ci femeia (I Cor. 7, 2-4).
Cu privire la pregătirea mirilor pentru Taina Nunții, trebuie să luăm în seamă cuvintele Sfântului Vasile cel Mare care ne îndrumă să avem o viață îndreptată spre bine, prin iubire, iar acolo unde este iubire între soți lucrurile se desfășoară în modul cel mai plăcut înaintea lui Dumnezeu. Sufletul trebuie îndrumat spre practica faptelor bune de la început când este ușor de format și fraged și fiind moale ca ceara, prinde cu ușurință formele care se presează asupra lui, așa încât atunci când va veni rațiunea și puterea de a judeca să înceapă drumul de la primele noțiuni, de la iubire la exemplele de pietate ce i-au fost predate, pentru că rațiunea să arate sau să sugereze ceea ce este folositor.
Cei care de tineri, din fragedă pruncie primesc temeiurile cele bune pentru folosul de mai târziu în viața lor, aceia nu mai caută să se strecoare prin toate nedreptățile iar pentru cei ce se pregătesc de Taina Nunții, având o educație și o pregătire duhovnicească, nu mai critică ceea ce aud de la preot, unii chiar pentru prima dată, ca sfat în vederea căsătoriei lor bineplăcută lui Dumnezeu.
2.2. Legătura dintre bărbat și femeie, cale spre mântuire între cei cununați
După căderea în păcat a primilor oameni, moment în care dragostea dintre protopărinți începe să slăbească, Mântuitorul Iisus Hristos vine și restaurează legătura dintre bărbat și femeie și o ridică la rang de Sfânta Taină. Este cert faptul că Dumnezeu dintru început a creat omul ca dualitate, bărbat și femeie, acest lucru reieșind din referatul biblic al cărții Facerea. Sfântul Ioan Gură de Aur tâlcuind cuvintele „Dumnezeu luat una din coastele lui Adam”, ne previne să nu înțelegem într-un sens material, să nu vedem aici un limbaj al cărui simplitate răspunde felului nostru de a înțelege. Adică așa cum nu există între Tatăl și Fiul nici o deosebire de ființă, precum ființa lor este identică, tot astfel identică e ființa bărbatului și a femeii. Cum îi lipsea omului o inimă cu care să-i placă să intre în legătură și care să fie în stare a contribui la fericirea sa prin identitatea de ființa, Dumnezeu formă această ființă rațională. Trebuie să înțelegem expresia „luă una din coastele lui” într-un sens mai profund din punct de vedere spiritual și unul ad literam, raportându-ne doar la aspecutul fizic și vizibil cu ochii trupului.
Din aceste scurte cuvinte ale Sfântului Ioan Gură de Aur, înțelegem că femeia participă odată cu bărbatul la chipul lui Dumnezeu. El a creat încă de la început o singură pereche de oameni, bărbat și femeie, înțelegând prin aceasta o unică și indisolubilă unire în nuntă.
După învățătura Bisericii Ortodoxe scopul suprem este dobândirea mântuirii și intrarea în Împărăția Cerurilor. Spre deosebire de celelalte Sfinte Taine ale Bisericii, Taina Cununiei cuprinde omul în bipolaritatea sa ontologică bărbat-femeie. Împreună lucrarea omului cu Dumnezeu la dobândirea mântuirii (Filipeni 2, 2) prin Taina Cununiei, circumscrie firea umană în biunitatea ei ontologica, în complementaritatea harismelor pe care le-au primit de la creație bărbatul și femeia. Urcușul lor spre dobândirea vieții veșnice este potențat de harul lui Hristos în Care nu mai este nici iudeu nici elin, nici rob nici liber, nu mai este parte bărbătească și pate femeiască (Gal. 3, 28).
În filosofia antică dar și în religia islamică femeia avea un statut de inferioritate față de bărbat. Aristotel spune că bărbatul față de femeie este prin natura lui mai bun iar ea este mai rea, iar coranul o lipsește pe femeie de suflet raportând-o doar la un obiect care are menirea de a naște prunci. Creștinismul vine cu ceva nou, el pune egalitatea între bărbat și femeie, vede slăbiciunile femeii și o pune sub protecția bărbatului. Trebuie să recunoaștem faptul că prin mijlocirea femeii a venit păcatul în lume însă tot prin mijlocirea ei s-a ridicat păcatul din lume. Dumnezeu reașează femeia și întreaga omenire la statutul pe care l-a avut înainte de căderea primilor oameni.
Raportul dintre bărbat și femeie, unirea conjugală, primesc în creștinism adevărata lor valoare. Creștinismul dar mai ales ortodoxia, înalță căsătoria la demnitatea sa de adevărată Sfânta Taină. În înțeles creștin, nunta nu mai este un simbol, este întruchiparea nemuririi și a frumuseții scăldată în razele iubirii dumnezeiești. Pentru că din iubire a creat Dumnezeu pe om soții continuă să trăiască în iubire. Dragostea dintre bărbat și femeie, consfințită în Sfânta Taină a Cununiei, sculptează ființa lor, pentru a face să transpară adevăratul lor chip etern. Căci iubirea dintre bărbat și femeie tinde spre eternitate. Uniți în Duhul Sfânt, modelați, transformați de focul sacru al dragostei conjugale, cei doi, deveniți unul, tind spre unirea cu Dumnezeu spre câștigarea vieții veșnice. Când bărbatul și femeia se află la nuntă zice Sfântul Ioan Gură de Aur, ei nu sunt chipul vreunui lucru pământesc ci chipul lui Dumnezeu însuși. Prezența lui Dumnezeu în Treime este evidentă la nuntă deoarece ei se unesc în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh.
Luat separat omul nu poate trăi pe pământ singur, el se simte incomplet și este în căutare după celălalt. Celălalt care îl completează pentru împlinirea creației. Omul nu se poate împlini singur decât prin cineva care stă în fața lui care locuiește împreună cu el în același har trimis de Dumnezeu peste bărbat și femeie. Aceste drame ale singurătății sunt expuse foarte bine în marile drame de iubire: Orfeu și Euridice; Tristan și Isolda; Dante și Beatrice; Romeo și Julieta; Herman și Dorothea și multe altele care reprezintă expresia unui gol, iar celălalt vine ca să umple acel gol, vine ca o a doua jumătate a unui întreg formând întregul deplin și fără lipsuri.
Bărbatul și femeia au fost creați unul pentru altul. Prin însăși firea sa, omul este o ființă conjugală. El este creat spre a se împlini prin celălalt, spre a trăi prin el și pentru el. Iubindu-se unul pe altul, cei doi iubesc pe Dumnezeu. Fiecare clipă a vieții lor se transformă într-o doxologie, într-un cânt liturgic neîncetat. Bărbatul este capul femeii, femeie este strălucirea, sărbătoarea care apare în inima și în casa bărbatului. Bărbatul prin sine este chemare, rațiune, cunoaștere, putere, reflexiune, creație, pe când femeie este răspuns la toate aceste virtuți ale bărbatului. Femeia este iubire, inima, dăruire, spontaneitate, procreație, posibilitate de inspirație și de revelare a bărbatului. Bărbatul dorește prin femeie o continuare a sa, a operei sale, pentru a înțelege fizic moartea, pe când femeia dorește să poarte, să nască fructul trupului său, iubire cu devotament. Biserica este icoana femeii, iar Hristos este icoana bărbatului. În Biserica Ortodoxă Hristos părăsește din iubire cerul, pentru Biserică, adică pentru noi toți. Așa și bărbatul lasă totul, primește în inimă pe femeia sa și o iubește ca pe o altă sine a sa.
Femeile trebuie să se supună bărbaților lor, nu în senul de slugă și nici pentru că fizic sunt mai puternici, ci pentru că soții, nu mai aparțin lor, ci unul altuia. Dumnezeu a rânduit ca așa să fie ierarhia în familie. Viața de familie impune soților o comportare deosebită. Sprijinul reciproc este un act pentru dobândirea mântuirii „ca împreună-moștenitori ai Lui”. Ei sunt făpturile lui Dumnezeu egal îndreptățite la harul mântuirii sau „împreună moștenitori ai harului vieții”. Fiecare și împreună, bărbatul și femeia, sfințindu-și „vasul duhului”, lucrează cu putere cele ale Împărăției Cerurilor încă de aici de pe pământ prin harul lui Dumnezeu, cerând ajutoarele credinței: frica și răbdarea; tovărășia de luptă; îndelunga-răbdarea și înfrânarea.
Această legătură de comuniune inseparabilă pe care omul a primit-o încă de la creație, cere să se încheie o dată cu aceasta, care are o mare importanță pentru dobândirea Împărăției Cerurilor. Legătura dintre bărbat și femeie ca unitate ființială, este o lege a lui Dumnezeu pentru că prin El este unită femeia cu bărbatul. Această legătură este un urcuș de la chip la asemănare cu Dumnezeu, acest lucru, conferind un drum care mântuire a mirilor uniți prin Taina Căsătoriei. Ei sunt un trup tainic prin iubirea pe care Dumnezeu a așezat-o în sufletele lor.
În Taina Căsătoriei, soții se unesc unul cu altul, se sprijină, se dăruiesc unul altuia iar puțin câte puțin își anulează patimile, își transfigurează simțurile și își spiritualizează relația, astfel Taina Căsătoriei este un drum, o punte spre Împărăția Cerurilor. Trebuie remarcat că iubirea și relațiile dintre soți cresc, se adâncesc, se aprofundează mai mult, o dată cu trecerea timpului. La început, când abia se cunosc, iubirea lor este mai mult trupească, apoi iubirea evoluează către sferele interioare, ale sufletului, încât ei devin un trup și un suflet și în sfârșit după ani și ani, unirea lor devine tot mai adâncă, spiritualizata, încât cei doi ajung la o inimă și un suflet, o deofiintime duhovnicească. Unirea soților devine o cale și o anticipare a Împărăției lui Dumnezeu.
Înainte de toate, nu trebuie să uităm, că legătura dintre bărbat și femeie prin Taina Nunții, presupune și o jertfă. Soții sfințesc iubirea lor prin jertfa adusă unul celuilalt. Întrucât înseamnă dăruire, lepădare de sine și înfrângerea egoismului, la această jertfă sunt părtași amândoi, iar atunci când se jertfesc unul pentru altul, nunta atinge profunzimea unei taine mari, divine. Ceea ce strică legătura dintre soți este mânia, gelozia și desfrânarea. Acestea sunt arme ale diavolului prin care tulbură liniștea și ascensiunea soților spre Împărăția Cerurilor. Sfânta Scriptură ne învață să ne ferim de acestea, atât prin Vechiul Testament (Ps. 4, 4) cât și prin Noul Testament (I Cor. 4, 18-19; I Tes. 4, 3-4).
Prea Sfințitul Kallistos al Diokleiei vorbește în cuvântul la volumul Căsătoria cale spre sfințenie, despre legătura dintre soți. Țelul suprem al căsătoriei este ca soțul și soția să se ajute unul pe altul să intre în Împărăția Cerurilor. Prin dragostea lor reciprocă și părtășia vieții familiale, dimpreună cu copii lor dacă Dumnezeu le-a dat urmași, sunt chemați a se aduce unul pe altul mai aproape de Hristos. Ca unire veșnică între două personalități unice și veșnice, Taina Nunții, nu are alt scop decât acesta.
2.3. Aspecte privind scopul mântuitor al mirilor sau împlinirea unui formalism religios?
Tinerii de astăzi, influențați de mijloacele și experiențele din occident sau din orient, doresc ca la evenimentul lor de mare însemnătate, care se petrece sau ar trebui să se petreacă o singură dată, vor să aducă ceva nou, ceva ne mai întâlnit, pierzând esențialul. Mitropolitul Antonie al Surojului da o definiție foarte frumoasă căsătoriei, pe înțelesul tuturor. El spune despre căsătorie că este o minune pe mânat, într-o lume unde toți și toate sunt dezbinate. Căsătoria este locul unde doi oameni mulțumită faptului că s-au îndrăgit unul pe celălalt, devin una, locul unde se termină dezbinarea. Dezbinarea se alungă mai întâi din Biserica cea mică, numită familie, apoi din Biserica cea mare, numită comunitate. Din punct de vedere pastoral, tinerii care doresc să se îndrepteze cu pași încrezători către întemeierea unei familii, trebuie îndrumați încă de la început ce trebuie să facă pentru a fi în rânduiala pe care Dumnezeu o dorește de la noi. Începutul familiei este odată cu oficierea Tainei Căsătoriei. Felul cum ne organizăm pentru acest eveniment, arată mult despre noi, de aceea trebuie să fim cu luare aminte pentru că așa cum pornim în această taină, așa continuăm.
Mulți privesc nunta pur și simplu ca pe o înțelegere particulară. Ei se simt oameni aparte în afara societății și ca atare li se pare că au dreptul să se poarte așa cum vor. O înțelegere mai amplă a Tainei Cununiei sub aspectul desfășurării ei va face ca tânărul să înțeleagă faptul că nu contează foarte mult ceea ce este trecător, adică întreg fastul de la nuntă, ci faptul că împreună bărbatul și femeia se ajuta unul pe celălalt pentru a păși împreună în Împărăția Cerurilor. Creștinul traiște încă prelungirea hainelor de piele, dar el a căpătat deja prin Hristos arvuna veșmântului de har al Împărăției. De la Hristos în Biserică și prin Sfintele Taine, omul poate birui lumea și lumescul din el, trăind în propriul trup ca într-un templu al Dudului Sfânt.
2.3.1. Hainele mirilor
Cu mult timp înainte de săvârșirea Tainei Căsătoriei, tinerii se gândesc cum să fie hainele lor de miri. Fetele pun un accent foarte mare pe rochia de mireasă, acordând foarte mult timp pentru alegerea acesteia, iar băieții se gândesc cum să arate costumul lor, însă niciodată nu și-au pus prolema de ce se îmbracă mai special și ce simbolizează aceste haine din punct de vedere creștin ortodox.
Rochiile de mireasă au o vechime mai bine de 2000 de ani. Ele nu au fost din totdeauna albe, a oscilat în funcție de vremurile specifice și credințele de atunci. Rochia albă apare pentru prima dată în Egiptul antic. Miresele purtau mai multe rânduri de drapaje din materiale simple. În Grecia antică albul era culoare de sărbătoare, iar la romani, femeile îmbrăcau rochii de mireasa albe din materiale subțiri aducând tribut zeului Hymen, considerat în cultura lor, ca zeu al fertilității și al căsătoriei iar acestui zeu îi plăcea culoarea alb.
În Evul Mediu culoarea rochiei de mireasă era reprezentată prin curcubeu, de la credința în zeul soarelui Ra, iar nuanțele acceptate de ei erau îndreptate către culorile galben, portocaliu sau roșu, exact culorile sub care apare soarele în diferitele momente ale zilei de la răsărit până la apus.
Începând cu anii 1500 domina culoarea albă corelată cu seninul cerului până în 1600 când sub alte influențe roșul căpăta o mare amploare în vestimentația rochiilor de mireasă iar în 1700 apare moda rochiilor roz si roz purpuriu pastelat. În secolele XVIII – XIX apare unul dintre primele documente oficiale în care apare ca reprezentativă rochia albă de mireasă, îmbrăcată de Ana de Bretania la căsătoria cu regale Louis al XII-lea al Franței. În secolul al XIX-lea, în anul 1840 regina Victoria I a Regatului Unit poarta la nuntă să o rochie albă din satin împodobită cu flori de portocal și dantelă.
Observăm faptul că rochile de mireasă au primit coloritul de la marile personalități regale. Fie că era roșu sau argintiu cum era rochia prințesei Elisabeta, aceste culori fiind cele regale ale vremii, fie că era altă culoare închinată unui zeu, vedem că albul a dominat secole de-a rândul, iar începând cu secolul al XX-lea modelul Victorian este prezent și la generațiile de astăzi.
Voalul miresei are și el o origine și o semnificație. La început în Roma, viitorul soț arunca o pătură peste capul miresei arătând că aceasta îi era aleasă, de aici vine prima semnificație a voalului, motiv pentru care ea nu îl va da la o parte decât în momentul când se va căsători, arăta demnitatea de femeie măritată. În creștinism cât și în Biserica Ortodoxă este acceptată rochia albă de mireasă semnificând fecioria fetei până la nuntă. O fată care a păstrat cu credința aceste virtuți va avea grijă ca rochia ei să nu fie extravagantă și cu rol ispititor, ci una atât de frumoasă pe cât este de frumos chipul ei tânăr și vesel și atât de serioasă pe cât este de serios momentul liturgic de săvârșire al Tainei Cununiei din biserică. Când se intră în biserică strana cântă: „Vino, vino din liban mireasa, vino porumbița mea”. De aceea înțelegem curăția fetei asemenea unui porumbel, porumbel care semnifica și sfințenia în care va trăi alături de soțul ei prin puritatea de rija a Duhului Sfânt. Restul podoabelor pe care miresele le achiziționează sunt doar accesorii, care nu mai țin de o anumită cultură, ci doar de felul în care își alege mireasa să arate la acest eveniment de mare importanță.
Despre hainele mirelui știm foarte puține. Informațiile cu privire la acest subiect sunt scăzute, dar asta nu înseamnă că nu au și ele un simbol. Spre exemplu cămașa, și ea de culoare albă, având aceeași semnificație ca și rochia miresei simbolizează casa omului, a trupului, după cum afirma reputatul etnograf Maria Bocșe.
Cravata purtată purtată de mire poate avea aceeași simbolistică a preotului care privește epitrahilul, care înseamnă în „jurul gâtului” sau „după gât”, arătând prin aceasta jugul cel dulce al lui Hristos ce-l poartă preotul pe ambii umeri, asemeni și mirele în căsătorie ca stâlp al familiei trebuie să poarte întregile responsabilități. Costumul mirelui trebuie să fie negru sau de culare închisă, apropiată de negru arătându-se prin aceasta sobrietatea și siguranța că el este în stare să întemeieze o familie și să stăpânească în armonie toți membrii ei. În vechime costumul mirelui avea însemnele regale sau ale portului popular din zona de unde își trăgea rădăcinile. Celelalte lucruri care împodobesc vestimentația mirelui asemeni ca la mireasă, sunt accesorii de care ar fi bine a ne lipsim sau măcar din bun simț să nu le scoatem în evidentă pentru a face un fast din care să ne mândrim.
Toate acestea au rolul de a înfrumuseța mirii și de a îi așeza la loc de cinste față de ceilalți participanți, însă nu trebuie eliminat esențialul adică harul lui Dumnezeu care se coboară peste miri și trebuie primit așa cum se cuvine, păstrându-se viu în inimile și în familiile tinerilor căsătoriți.
2.3.2. Alegerea nașilor
Cum la botez copilul prin legătura divino-umană ce se crează între el și părintele său spiritual, pentru că fiind prea mic nu poate mărturisi credința, iar nașii sunt datori să mărturisească pentru el dar și să îl călăuzească pe drumul cel bun odată cu creșterea lui, asemeni și la cununie, tinerii au nevoie de părinți spirituali. Nașii nu au doar un rol estetic sau întregitor al decorului care însoțește slujba cununiei, ci ei sunt sau devin din acel moment părinții spirituali ai finilor. De aceea în Biserica Ortodoxă nașii trebuie să fie și ei la rândul lor botezați și cununați ortodox, ca și finii lor să poată culege de la dânșii învățătura cea bună.
Alegerea nașilor se va face cu mare luare aminte, iar criteriile nu vor fi acelea cu scopul unui interes social. Nașii trebuie să fie în primul rând mai învârsta ca să poată împărtăși finilor lor din experiența lor de căsnicie. Indiferent de starea socială ei trebuie să fie buni creștini, oameni cumpătați, blânzi, modele în societate pentru a da un bun exemplu finilor lor. Important din acest punct de vedere este că nașii de la cununie trebuie să fie o familie adică un bărbat și o femeie cununați, spre deosebire de botez când poate fi și o singură persoană.
Înainte de a începe orice pregătire pentru nuntă, viitorii miri trebuie să își aleagă nașii pentru a porni pe acest drum al întemeierii unei familii. Nașii vor ajuta pe viitorii lor fini în tot acest demers, ca pe proprii lor fii. Nașii nu trebuie să locuiască la o distanță foarte mare de fini, ci cât mai aproape, pentru a-i putea supraveghea și a-i îndruma către slujirea lui Dumnezeu păzind poruncile Lui. Părintele Arhimandrit Ilie Cleopa, îndeamnă pe tinerii care doresc să se căsătorească spunându-le că: Nașii trebuie aleși cu voia preotului paroh, în fața căruia să se oblige că vor purta de grijă, să-i învețe pe finii lor fica de Dumnezeu.
Atât nașii cât și finii, înainte de cununie trebuie trebuie să se spovedească și implicit trebuie să postească pentru a putea primi Sfânta Euharistie. Acest lucru îl stabilește duhovnicul în funcție de păcatele lor, tocmai de aceea această pregătire trebuie făcută din timp, pentru ca prin pocăința să se arate adevărați creștini, integrându-se Trupului lui Hristos.
Există un obicei foarte des întâlnit la tinerii de astăzi ca nașii de cununie să fie ori o rudă mai apropiată, ori la nunta lor să existe mai multe perechi de nași. Acest lucru nu este îngăduit, deoarece dacă o rudă apropiată devine naș, se crează un amestec de rudenie care nu este potrivit nici pentru familia respectivă, uneori nu este nici în concordanță cu prevederile canonice ale Bisericii Ortodoxe, iar în ceea ce privește alegerea mai multor perechi de nași, acesta nu poate fi decât un moft. În ambele cazuri, de cele mai multe ori, situația financiară face posibil acest lucru însă cum am menționat mai devreme, alegerea nașilor nu trebuie să atingă sensibilitatea dorinței de îmbogățire sau a păstrării averii în familie, ci rolul trebuie să fie acela de părinte spiritual, care împreună cu finii pe care îi cununa, se pot mântui, învățând și împlinind cuvântul lui Dumnezeu.
2.3.3. Atenție îndreptată mai mult către slujba religioasă a cununiei sau la petrecerea de după?
Dar mai înainte de orice, să invităm pe Iisus, cum au făcut mirii din Cana Galileii. Dacă Mantuitorul Iisus Hristos este primul invitat al nunții, cu siguranță că mirii își vor îndrepta atenția către slujba religioasă pentru că Hristos se afla în primul rând în biserică, pe Sfânta Masă și este primul care participă în chip tainic la această ceremonie, cu condiția că mirii să Îl primească în suflete lor.
Într-adevăr nunta este un prilej de bucurie, iar omul încă din cele mai vechi timpuri și-a manifestat această bucurie în diferite moduri. Lumea păgână de dinaintea Mântuitorului era plină de petreceri și de ritualuri, pe care creștinii le-au eliminat, primind caracterul de taină dumnezeiască și avându-L în centru pe Hristos. Sărbătoarea nunții trebuie să fie un moment de bucurie, care nu pune accent pe festinul de seară.
În prezent ceremonia religioasă a devenit o normă morală, făcută de cele mai multe ori de nevoie, iar celebrarea ei la biserică trebuie trecută ca prin revistă. Aceasta este dorința tinerilor de astăzi. Grija ajungerii la timp pentru ședința foto, face ca mirii prezenți în fața lui Hristos să nu mai fie atât de atenți. Este adevărat că și emoțiile își pun amprenta însă petrecerea de după, ocupa mai mult timp în interiorul lor. Câți invitați o să vină? Oare îmi stă bine cutare accesoriu? Oare formația a ajuns? Dar cutare de ce nu a vrut să vină la slujbă? Acestea sunt doar câteva din întrebările care fac din slujba religioasă un simplu act care trebuie făcut, pentru că așa este tradiția și atât.
Nu. Căsătoria religioasă trebuie să fie prima și cea mai importantă preocupare a mirilor. În acel moment Dumnezeu varsă harul său peste viitoarea familie. Unii caută căsătoria pentru că între ei există o potrivire sufletească, trupească, dar întotdeauna au și un ideal comun. În funcție de convingerile lor, unii vor construi o societate fără Dumnezeu, însă vor căuta în ea toată profunzimea accesibilă omului, alții vor căuta altă dimensiune vor căuta înfăptuirea căsătoriei după modele care ni s-au dat în Biserică.
Petrecerea de nuntă nu este rea în sine, rău este modul păgân cum este organizată. Tot felul de dansatoare și de dansuri menite doar să înfierbânte pofta trupească după desfrâu, îmbuibarea cu tot felul de mâncăruri cât mai scumpe pentru a arăta nivelul social al mirilor. Petrecerea trebuie făcută cu mult bun simț astfel încât să nu se înjosească acea frumoasă calitate de mire și mireasa a tinerilor proaspăt cununați. Sfântul Ioan Gură de Aur ne spune că: Petrecerea de nuntă să fie la înălțimea tainei ce se săvârșește și care reproduce unirea dintre Hristos și Biserică. Iar în acest sens Sfântul Ioan Gură de Aur, ne da și un exemplu de festivitate care s-a desfășurat într-un mod și fără prea mult fast cum este de exemplu căsătoria lui Isac cu Rebeca sau a lui Iacob cu Rahela.
Dacă privim lucrurile, îndreptate în această direcție vom face din întreg ceremonialul nunții, o slujbă continuă în care mirii vor fi călăuziți pretutindeni de harul lui Dumnezeu. În acest fel căsătoria nu mai reprezintă pentru creștin o problemă de divizare a persoanei, cu mintea îndreptată către aspectele lumești și petrecute într-un anumit moment cum este petrecerea de nuntă, ci îndreptat cu gândul către mântuire, moment în care mirii își dau seama de faptul că familia lor este o continua Taină a Căsătoriei, săvârșită în biserică la un anumit moment și continuată în fiecare zi din viața mirilor. Căsătoria nu mai devine ceva static, iar slujba căsătoriei nu mai reprezintă pentru ei o formă strict socială. Căsătoria este un fenomen dinamic, toată puterea ei constă în mișcare, în năzuința, către un scop bine definit și nu acela (oare cum o să iasă acest moment) care face ca Biserica să ne descopere cât de profunde sunt legăturile dintre oameni și că scopul este câștigarea mântuirii și nu pierderea ei prin petreceri necinstite, pline de beții și desfrâu.
2.3.4. Despărțirea Tainei Cununiei de Sfânta Liturghie
Pe lângă alte lucruri care s-ar cuveni să fie spuse, unul este de o importanță mai deosebită. În vechime căsătoria era legată de Euharistie, iar săvârșirea Euharistiei, presupune adunarea comunității (ecclesia), care participă la Sfânta Liturghie, ceea ce presupune că și oficierea Tainei Cununiei presupunea adunarea comunității. Adunarea comunității fiind prezentă la acest eveniment își putea susține acordul în privința căsătoriei celor doi tineri, astfel eliminându-se ori ce fel de suspiciune care ar împiedica unirea celor doi pe motiv de moralitate sau grade de rudenie.
În primele veacuri creștinii obișnuiau să oficieze slujba Tainei Sfintei Cununii, în mod solemn în cadrul Sfintei Liturghii. Cu acest prilej mirii aduceau la biserică darurile de pâine și vin (oblațio prosforas). După prefacere, ei fiind împărtășiți cu Trupul și Sângele Domnului. Acest lucru arată legătura strânsă dintre Taina Cununiei și Taina Euharistiei, dintre Taina Cununiei și Sfânta Liturghie. Prima mențiune a unirii dintre Taina Cununiei și slujba Sfinte Liturghii apare în secolul al III-lea, unde căsătoria includea săvârșirea Sfintei Liturghii, urmată de binecuvântarea mirilor. Atunci nu exista un ritual separat pentru căsătorie. Rugăciunile și formula pentru săvârșirea tainei, erau rostite de către episcop în timpul săvârșirii Sfintei Euharistii, din timpul Sfintei Liturghii.
Mărturisiri cu privire la faptul că în cadrul Sfintei Liturghii se săvârșea Taina Cununiei, o găsim în anumite izvoare vechi numite codici liturgici. Un prim izvor este un codice de la Sinai care prevede următoarele: După punerea cununiilor, să se citească o rugăciune mai lungă, urmată de Apostol și Evanghelie, apoi urmează ectenia întreită. Sfârșitul ecteniei indica începerea heruvicului, după care se făcea vohodul mare și anaforaua. La timpul cuvenit mirii erau împărtășiți. O altă confirmare este cea a lui Nicodim Aghioritul din secolul al XVIII-lea, care descria modul cum se săvârșește slujba Sfintei Cununii.
Prin unirea Tainei Cununiei cu Taina Euharistiei, găsim un element esențial în care elementul material, apă, pâine și vin în ritualul de strângere a relației divino-umane, atrage atenția omului că materia creată de Dumnezeu este întru atât de bună, „bună foarte”, încat Însuși Făcătorul ei o face părtașă la sfințirea noastră, prin Însuși Trupul și Sângele Său.
Potrivit învățăturii ortodoxe, nunta a primit calitatea de Sfânta Taină din momentul în care Mântuitorul Iisus Hristos participa pentru prima dată la un eveniment în care bucuria întemeierii unei noi familii este foarte mare. Este vorba de nunta din Cana Galileii, unde Mântuitorul săvârșește o minune care mai târziu avea să fie o însemnătate de mari proporții. El transforma apa în vin. Cu această ocazie este înfățișată o imagine euharistică. Hristos aruncă o lumină nouă asupra nunții sau căsătoriei creștine și o pune deci în relație strânsă cu Sfânta Euharistie.
Nunta este un act ecclesial prin care harul lui Dumnezeu se varsă peste unitatea bipersonala a celor care împreună realizează unirea prin căsătorie. Făcând din unirea bărbatului cu femeia icoana unirii mistice a lui Hristos cu Biserica, harul dumnezeiesc spiritualizează și sfințește căsătoria. Mirii sunt datori prin acest act să își păstreze curăția, să se spovedească regulat, ca astfel primind Sfânta Euharistie, unirea dintre ei să fie asemeni dintre Hristos și Biserica, iar sfințirea căsătoriei este dobândită potrivit cuvintelor Sfântului Apostol Pavel: Căci voința lui Dumnezeu aceasta este, sfințirea voastră, ca să vă feriți de desfrânare și să știe fiecare din voi să stăpânească vasul sau în sfințenie și în cinste, iar nu în patima poftelor cum fac păgânii care nu cunosc pe Dumnezeu (I Tes. 4, 4-5).
Ridicarea căsătoriei la nivel de Sfânta Taină și prezența ei în strânsă legătura cu Sfânta Euharistie și cu întreaga comunitate prezentă, arată că actele mântuitoare ale lui Hristos se prelungesc în noi prin Sfintele Taine pentru că sunt acte personale ale Celui ce este Dumnezeu și om în același timp.
Potrivit vechii tradiții teologice a Bisericii Ortodoxe Răsăritene, omenitatea este o singură ființă în mai multe ipostasuri, așa cum Dumnezeu este o singură ființă în trei persoane. Nunta este unul dintre ipostasurile omenirii în care se reface unitatea ontologică a acesteia, iar Sfânta Liturghie în realitatea ei veșnică este Paștile Domnului prezent în permanență împreună cu noi.
Legătura dintre cele două Sfinte Taine, cea a iubirii numiră Căsătorie, și cea a jertfei, numită Euharistie, nu poate permite separarea lor. Nunta se regăsește în Euharistie și Euharistia se regăsește în Nuntă pentru a deveni „cină a nunții lui Hristos”. Un lucru care trebuie scos în evidentă este faptul că împărtășania, mijlocul vieții creștine, a fost întemeiată de Mântuitorul la o cină numită „Cina cea de Taină” și anticipată la o nuntă din Cana Galileii.
Diminuarea ritualului Sfintei Cununii prin desprinderea de Sfânta Liturghie, are la baza considerente pastorale majore, cu privire la conștientizarea primirii euharistiei în viața creștinilor dar și la vrednicia morală a acestora. Fără a renunța la împărtășirea mirilor cu Sfintele Taine, efectuate la o liturghie anterioară, Biserica a admis celebrarea nunții în afară Sfintei Liturghii, rânduială care cristalizându-se în logodnă și slujba cununiei propriu-zise, a fost generalizată. Separarea s-a produs în timp, de aceea putem spune că pentru o perioadă de timp au existat două modalități de săvârșire a Taine Cununiei. Prima în cadrul Sfintei Liturghii și cea de a doua în afara Sfintei Liturghii. Din nefericire s-a impus cea de-a doua modalitate, dearece slaba pregătirea a mirilor a făcut ca această Sfântă Taină sa aibe probleme majore cu împărtășirea.
Deși Taina Cununiei și Taina Euharistiei s-au despărțit, mirii trebuie să se spovedească și la o Sfântă Liturghie anterioară oficierii slujbei Tainei Sfintei Cununii să se împărtășească. Astfel în timpul oficierii cununiei folosindu-se vin și de regulă un pișcot, preînchipuie Sfânta Împărtășanie, adică Trupul și Sângele Domnului. Aceasta a intrat în practică deoarece mirii din zilele noastre nu mai respecta cu strictețe tradiția Bisericii, iar euforia creată de momentul întregului alai al nunții, îi răpesc pe miri de la conștiința vie și responsabilă a unirii cu Hristos prin Taina Euharistiei.
Atunci când nunta se săvârșește într-un cadru aparte, în afara Sfintei Liturghii, deși se săvârșește în biserică, își pierde dimensiunea ecleziologică, deoarece Biserica-Trupul lui Hristos (comunitatea credincioșilor), lipsește, limitându-se la un cadru familial privat.
Conținutul și forma esențială a dumnezeieștilor Taine, au fost instituite și poruncite de Dumnezeu însuși, însă celebrarea lor, a fost încredințată de El Bisericii, să aleagă ritul care se impune și se potrivește cel mai bine necesității și nevoilor comunității.
Plecând de la cele relatate mai sus, una dintre marile întrebări care circulă astăzi, este: „De ce nu este bine ca nunta să se oficieze sâmbăta, ci duminica”? Din punct de vedere canonic nu exista nici o interdicție cu privire la ziua de Sâmbătă. Problema este ca inevitabil nuntașii vor pierde esențialul care îi pune în legătură cu Dumnezeu, și anume lipsa de a participa la Sfânta Liturghie de Duminică.
Un creștin adevărat oricât de mult respect ar avea pentru cineva, are totuși mult respect pentru Dumnezeu și Biserica lui. Nici măcar nunta nu poate fi o scuză pentru lipsa de la Sfânta Liturghie, căci asta ar însemna să punem nunta mai presus de decât nunta lui Hristos cu Biserica Sa. Ziua de Sâmbătă aleasă pentru oficierea cununiei, nu este interzisă dacă am ține cont de condiția ca nunta să se termine înainte de miezul nopții pentru ca Duminică să poată merge toți la biserică.
Dacă trăim Taina cununiei ca pe o chestiune de cord și nu de card, înțelegem că oficierea Tainei Sfintei Cununii Duminică, face posibilă primirea lui Hristos prin împărtășanie, de către miri, chiar în ziua nunții lor, dacă aceștia au primit dezlegare de la duhovnic și cum spuneam într-un capitol anterior, că Hristos ar trebui să fie primul invitat al nunții, această ceremonie va fi o binecuvântare care care va urmări să caute mântuirea sufletului și nu agonisirea averilor pământești.
Hristos, prin prezența la Taina Nunții, ne arată ca El este contemporan cu noi și din timpuri și locuri diferite este prezent cu noi sacramental, iar real fiind prin Duhul Sfânt care preface cinstitele daruri de pe Sfânta Masă, în Trupul și Sângele Sau, prin Sfânta Euharistie, săvârșită la fiecare Sfântă Liturghie și dată nouă spre mântuirea sufletului și dobândirea vieții celei veșnice.
2.3.5. Spectacol religios sau taină mântuitoare?
Începând cu secolul al XXI-lea, Taina Sfintei Cununii a început să capete din ce în ce mai mult un aspect strict lumesc și personal. Plecând de la starea de cădere a omului din paradis, Sfintele Taine au căpătat strict un înțeles vindicativ. În starea de nevinovăție din Eden, omul nu avea nevoie de taine. Ele au devenit necesare numai pentru că omul a greșit și are nevoie de medicamente pentru vindecarea rănilor păcatului.
Sintele Taine și implicit Sfânta Euharistie care este centrul tuturor tainelor, pentru creștini, au devenit moduri prin care omul se poate vindeca de anumite suferințe trupești și sufletești, fără a înțelege și a trăi profund înțelesul al acestora. Modul cum înțeleg astăzi credincioșii sfintele taine este cu mult mai îndepărtat și străin de înțelesul pe care ni-l oferă Biserica Ortodoxă, acela de a-l pune pe om din nou în legătură cu Dumnezeu, de a-l lua de sub jugul firii căzute și a-l pune în comuniune cu Creatorul.
Scopul Tainei Cununiei este acela ca bărbatul și femeia să nu mai trăiască în păcat ci să primească binecuvântare de le Dumnezeu pentru a întemeia o familie bineplăcută Lui. În acest sens ne învață Sfântul Apostol Pavel, că din pricina desfrânării, să caute cele bune și de folos, nu cele spre pieire. Celor ce sunt necăsătoriți, dacă nu pot să se înfrâneze, să se căsătorească. Fiindcă mai bine să se căsătorească decât să ardă (I Cor. 7, 8-9). Observăm din aceste cuvinte că Taina Căsătoriei vine în ajutorul oamenilor, însă dacă este înțeleasă ca să rezolve o problemă strict omenească, riscăm să înțelegem cununia ca pe un formalism religios și nu ca pe o taină mântuitoare.
Tinerii care vin la biserică pentru a li se oficia Tăia Căsătoriei, nu mai au deplinătatea conștiinței că nunta reprezintă legătura pe care a puso Dumnezeu între bărbat și femeie, că cei doi trebuie să formeze un singur trup. Biserica este pentru cei mai mulți o instituție care prestează servicii religioase, îi rezolva problemele și atât. În popor exista o vorbă cum că unii se duc la biserică de trei ori în viață: la botez; la cununie; și la înmormântare. Acest lucru ne arată faptul că omul se situează mai mult în afara Bisericii decât în interiorul ei.
Cu privire la Taina Cununiei, preocuparea tinerilor ține mai mult de formă și nu de fond. Trebuie să existe un frumos aranjament floral în biserică, pictura să fie cât mai nouă pentru a ieși cât mai bine fotografiile. Există pretenția unora de a avea un sobor cât mai mare de preoți iar strana să fie îmbogățită de un anume cor și lista poate continua. Cât privește oficierea Tainei Sfintei Cununii, și anumiți preoți au căzut într-un formalism religios prin scurtarea slujbelor datorită avalanșei de cereri în anumite biserici, crearea unui amuzament prin amăgirea mirilor cu pișcotul înmuiat în vin, și de cele mai multe ori, lipsa unui cuvânt fie el un mic sfat, pentru că ceasul bate la ușă iar miresele știu că nu au voie să se vadă una pe cealaltă.
Toate acestea arată lipsa unei pregătiri dar și al unui discernământ duhovnicesc, influențat fie de secolul vitezei în care trăim, fie din dezinteres. Cauzele acestui fel de raportare la Biserică sunt multiple, însă toate pleacă de la faptul că atât pentru teologia academică, de școală cât și pentru viața însăși a Bisericii Împărăția lui Dumnezeu a devenit o noțiune abstractă și nu un deziderat principal, iar Biserica nemairaportându-se la Împărăția lui Dumnezeu, a fost înțeleasă ca aceea care rezolva anumite probleme ce aparțin de fapt tot lumii acesteia.
Este adevărat că în plină perioada comunistă, Biserica a sacrificat imaginea sa pentru a rămâne vie în inimile oamenilor și de aceea este înțeleasă pentru a satisface niște nevoi, însă trebuie să avem capacitatea de a distinge perioadele istorice între ele și de a vedea esența lucrurilor și nu coperțile care se pot deteriora. Acolo unde este o conștiință sănătoasă și vie și unde Hristos este în mijlocul Bisericii (ecclesia) adică a comunității, coperțile deteriorate de anumite evenimente istorice se înnoiesc, însă esențialul rămâne același.
Locașul de cult, biserica, ne ajută să înțelegem, că nu este un loc în care intram din când în când, pentru a ne rezolva problemele, ci este Împărăția lui Dumnezeu, deschisă deja, în care parcurgem drumul către Împărăția Sfintei Treimi.
Problema care influențează mințile moderne ale tinerilor este atât de veche pe cât pare ea de modernă. A nu săvârși nunți în luna Mai implica pentru unii o problemă a vieții lor. Plecând de la ideea că așa cum este ziua nunții așa va fi întreaga lor viață, tinerii se feresc de această lună. Această idee își are rădăcinile în păgânismul precreștin, când în luna Mai erau celebrate anumite sărbători, cum ar fi cea a lemuriilor, care era închinată zeilor pământeni și a morților, sau beltante, care este o sărbătoare exuberantă prin celebrarea sexualității și a fertilității, dedicată exclusiv zeităților.
Deoarece luna Mai era dedicată acestui mariaj divin, în lumea păgână căsătoriile între oameni erau descurajate, de aici concepția „nu e bine să te căsătorești în luna Mai”, concepție aflată în antiteză cu concepția creștină. Pentru omul credincios nu există zile bune sau zile rele, ori luni bune și luni prielnice sau nefaste pentru viața de familie a tinerilor căsătoriți. Toate zilele aparțin lui Dumnezeu, deci creștinii pot veni la nuntă în orice zi, fără să țină cont de anotimp, zi sau lună, ci să țină cont doar de perioada posturilor stabilite de Biserică. În aceste zile de post nu se fac nunți petru că momentul respectiv este dedicat sărbătorii respective în care nu trebuie să predomine veselia nunții, ci bucuria duhovnicească.
Taina Cununiei raportată doar la nivelul lucrurilor materiale, preferă doar o participare formală la viață în Hristos și o împlinire doar sub aspect ceremonial a slujbei Tainei Sfintei Cununii. În acest sens Christos Yannaras spune: Criza instituției căsătoriei în societățile occidentale are desigur, o legătură cu înstrăinarea acestei taine în viața spirituală a Bisericilor creștine. În cadrul așa-numitei secularizări, finalitățile convenționale ale utilitarismului social, despoaie, adesea căsătoria ecleziala de conținutul ei sacramental. Ele transformă în validare formală sau în binecuvântare solemnă a unirii fizice și sociale a două persoane hetero conjugale. Taina încetează de a mai fi o harismă de libertate care se eliberează de necesitatea naturală, ea nu mai este o posibilitate reală de relație personală și de participare la universalitatea eclezială a vieții, nu mai e o confirmare ascetică a adevărului și alterității persoanei.
2.3.6. Taina Cununiei privită ca norma religios-morală și socială de către mirii modernizați
Atitudinea pe care o adoptă societatea față de căsătorie și familie, este un indiciu al nivelului ei moral. De modul cum o persoană rezolva în tinerețe problema căsătoriei, depinde viața, starea sufletească și duhovnicească a ei.
Omul a fost creat încă de la început să nu fie singur ci în comuniune. Taina Căsătoriei propune deci comuniune, care rezultă din iubirea reciprocă dintre soți. După unii moraliști, care repetă o idee a filosofului Platon, omul nu-și are plinătatea finitei în individ, ci în pereche alcătuită din bărbat și femeie. Cele două sexe se întregesc reciproc sufletește și trupește.
În viziunea tinerilor modernizați, căsătoria este privită ca un act ce trebuie îndeplinit pentru a beneficia de anumite oportunități fie din partea statului, fie din partea Bisericii. Dacă nu ar exista aceste nevoi, concubinajul ar fi prima opțiune pe care ar alege-o. Drama umană care crează acest lucru este confuzia între creație și Creator, între adevăr și minciuna, între libertate și libertinaj, între iubire și erotism. Această confuzie se vede în confuzia valorilor și înlocuirea lor cu pseudo valori.
Materialismul și-a pus foarte adânc amprenta în ceea ce privește decizia tinerilor de a se căsători. Datorită confuziei între ceea ce este bine și ceea ce nu este bine, accentul cade mai mult pe cheltuiala de nuntă și pe profitul în urma săvârșirii cununiei. Expresia „așa trebuie” întâlnită foarte des, nu este suficientă dacă nu este înțeles și „de ce trebuie” săvârșită aceasta Sfânta Taină. Mai întâi pleacă de la conștiință, dar de aici până la a pune în practică, pentru cei mai mulți tineri poate să dureze și câțiva ani de zile. Motivele fiind numeroase: lipsa banilor, dobândirea unei cariere etc.
Căsătoria trebuie în primul rând asumată, trebuie să nu cădem prada păcatului atât timp cât Hristos ne-a oferit alternativa mântuirii prin căsătorie. Realitatea psihofizică și metafizica dragostei, proprii unei ordini naturale, ocupată de păcat au fost deplin recreate în Hristos, care i-a revalorizat la modul divin valentele antologice. Deci Taina Cununiei nu trebuie văzută din perspectiva unei norme, ci din perspectiva mântuirii.
În creștinism, avea să se întâmple ceva unic până atunci. Relațiile dintre bărbat și femeie aveau să se bazeze pe egalitate în latura religioasă, având aceeași parte la mântuire. Căsătoria privită ca Taină, presupune participarea la har care imobilizează dragostea umană reciprocă, sfințindu-i pe soți. Din rânduiala Tainei Sfintei Cununi, în cultul ortodox, găsim rezumat simbolic, întreaga viața conjugală a viitoarei familii.
Ca să îți asumi Taina Căsătoriei trebuie să ai o vocative în acest sens. Vocația spre căsătorie este în fond vocația spre comuniune în dragoste. Deschiderea spre dragoste și promisiunea ei, dreptul la dragoste și afecțiune ne dezbinată, consolidează esențial traiul comun, certifică realitatea existențială a unirii și aduce plenitudinea cuplului prin slujire și creație comună.
Pe lângă aceste caracteristici amintite mai sus, găsim în Pravila cea Mare, mențiuni cu privire la fidelitate. Mărturisirea dragostei și statornicia în sentimentele cele mai nobile ale tinerei perechi incă de la începutul vieții familiale nu trebuie să se stingă niciodată, alt fel infidelitatea era pedepsita foarte grav.
Cununia, în calitatea ei de Taină, se lovește în mod cert de realitatea practică și empirică a umanității văzute. Căsătoria în plenitudinea ei de taină, presupune iubirea adevărată. Biserica pentru a întări umanitatea dintre soți trebuie să se intereseze de viața morală a acestora și să îi îndrume spre aprofundarea sentimentelor dintre ei, chiar dacă apar unele impedimente. Bărbaților trebuie să li se arate chiar condițiile de viață modernă în cadrul familiei, ei trebuie să se consimtă și să se obișnuiască, cu aceste condiții. Trăinicia familiei moderne presupune ca și bărbatul să se preocupe și să depună toate eforturile posibile, alături de femeie pentru procurarea celor necesare vieții familiei, și să lucreze intens zi de zi și clipa de clipă pentru satisfacerea nevoilor familiei și chiar pentru păstrarea ordinii și curățeniei din casă. Bărbatul trebuie obișnuit cu idea că munca depusă pentru împlinirea nevoilor familiei, nu prejudiciază și nu coboară cu nimic prestigiul și demnitatea lui de bărbat.
Viața modernă se diferențiază de alte perioade istorice, cu privire la codul familial. Pe lângă bărbat, femeia trebuie să muncească și ea pentru traiul familiei. Femeilor de astăzi trebuie de asemenea să li se arate clar și răspicat că viața modernă presupune ca și femeia să fie titrată, calificată și muncitoare alături de bărbat, dar în același timp trebuie să fie soție, mamă, gospodină desăvârșită în cadrul familiei. Fără aceste clarificări pe care Biserica trebuie să le pună la cunoștința tinerilor și fără a lua ei aceste hotărâri de comun acord, familia modernă riscă să întâmpine multe alte greutăți.
Trecând din planul material unde unde vedem că modernitatea implica mai mult timp către partea financiară a lucrurilor, ne îndreptăm către partea juridică pe care tinerii o tratează cu foarte mare responsabilitate. În plan social statul oferă mirilor validitatea căsătoriei doar prin căsătoria civilă. În România nu se impune căsătoria religioasă pentru validarea unirii bărbatului cu femeia, fiind suficientă căsătoria civilă care produce efectele juridice garantându-le în același timp libertatea de conștiință și libertatea religioasă pentru care va vrea să opteze.
Din această perspectivă foarte mulți tineri încheie căsătoria civilă iar pe cea religioasă o amână trăind astfel legal din punct de vedere social și în concubinaj din punct de vedere moral-religios. Biserica nu poate fi de acord ca prin încheierea căsătoriei civile să se acorde dreptul de soț și soție. Adevărata legislație stă doar în puterea lui Dumnezeu. De aceea căsătoriile de o zi oficiate simbolic de ziua îndrăgostiților, nu au niciun efect pentru că Dumnezeu nu vărsă harul peste încheierea unui act, ci peste iubirea dintre soți, mărturisita în fața Sfântului Altar în timpul Tainei Cununiei.
Deci căsătoriile care nu sunt binecuvântate de Biserica prin Sfânta Taină a Cununiei, prin care se sfințește legătura dintre bărbat și femeie, nu sunt considerate valide conform dreptului canonic, pentru că orice legătură în afară cele binecuvântate de Biserică în vederea întemeierii unei familii și a nașterii de prunci, este fărădelege.
Biserica nu este împotriva legislației civile atât timp cât aceasta nu vine în contradicție cu normele ei religios-morale. Ea vine în contradicție cu decizia tinerilor de a încheia doar căsătoria civilă, considerând că aceasta este necesară oferindu-le totalitatea drepturilor. Pr. Vasile Gavrilă menționează într-o lucrare de-a sa ca: Dacă acceptăm adevărul Tainei Căsătoriei, trebuie să-i acceptăm și consecințele ei, oricât ar fie ele de dureroase din punct de vedere al concepției moraliste și sociale care predomina astăzi.
Ca norma religios morală ce freamătă mințile tinerilor modernizați, care vor să facă lucrurile din viața lor pentru că trebuie și nu pentru că este absolut necesar, este problema împreunării. Dacă facem dragoste cu cinci minute înainte de nunta este păcat și dacă facem dragoste cu cinci minute după suntem în regulă? Relația trupească, este o taină, constituie un dar neprețuit al lui Dumnezeu. Căsătoria este o Taină, nu ca să legalizeze relațiile a doi oameni ci că cei doi oameni sunt primiți ca pereche în sânul Bisericii.
Dacă problema căsătoriei este tratată sub forma întrebărilor de mai sus ar însemna ca Biserica să oficieze strict o ceremonie cu trecerea mirilor în condica. Acest lucru este imposibil, deoarece în timul slujbei Tainei Sfintei Cununii, se invocă puterea harului Duhului Sfânt ce se pogoară peste tinerii miri, iar aceasta nu poate fi trecută cu vederea și nici izolată raportându-se la acest fapt ca la un obiect oarecare.
Din punct de vedere teologic departe de a fi o simplă asociere, alianță sau contract juridic, unirea conjugală a fost înțeleasă totdeauna că o comunitate existențială de dragoste, binecuvântată de Dumnezeu, în care soții se dăruiesc cu toată ființa lor și se împlinesc reciproc.
3. FAMILIA CA PREZENȚĂ ZILNICĂ A TAINEI CUNUNIEI
3.1. Nu mai sunt, doi ci unul
După învățătura Sfintei Scripturi, atât în Vechiul Testament cât și în Noul Testament găsim menționat că bărbatul și femeia, prin Taina Căsătoriei alcătuiesc un singur trup. De aceea va lăsa omul pe tatăl său șu pe mama sa și se va uni cu femeia sa și vor fi amândoi un trup (Fc. 2, 54; Mt. 19, 5; Mc. 10, 7-8). Temeiul acestei unități nu rezidă numai din faptul fizic al creării Evei din coasta lui Adam ci și din caracterul de Taină al Căsătoriei.
Cununia capătă caracterul de taină, încă taina mare, prin aceea că între bărbat și femeie harul divin crează o unitate indisolubilă așa încât nu mai sunt doi, ci un singur trup. Mitropolitul Antonie de Suroj spunea despre căsătorie că este o minune pe pământ, afirmând că: Într-o lume unde toți și toate sunt în dezbinare, căsătoria este locul unde doi oameni mulțumită faptului că s-au îndrăgit unul pe celălalt, devin una, locul unde se termină dezbinarea, minunea relațiilor omenești. Doi devin dintr-o dată o singură personalitate dintr-o dată doua persoane, întrucât s-au îndrăgit una pe alta și s-au acceptat una pe alta până la capăt, desăvârșit ajung ceva mai departe decât o pereche, doi oameni ajung una.
Bărbatul și femeia dintru început au fost creați unul pentru celălalt, omul fiind prin natura să o ființă conjugală, deoarece în același timp bărbatul trăiește prin prisma femeii iar femeia trăiește prin prisma bărbatului. Omul este creat pentru a se împlini prin celălalt, prin cealaltă jumătate care îl întregește și îl face să fie o singură persoană deplină. Adam, de la creație a avut-o și pe Eva, el a fost Adam-Eva. Crearea Evei din coasta lui Adam căruia îi aparține ființial, ne arată consubstanțialitatea bărbatului și a femeii. Sfântul Ioan Gură de Aur spune: Căci bărbatul și femeia, nu sunt doi oameni (antropoi) ci un singur om (antropos).
Raportat la dumnezeire, nu mai există parte bărbătească și pare femeiască pentru că în Hristos toți sunt una. Toți avem o singură formă, un singur tipar, pentru că suntem creați după chipul lui Dumnezeu și în perspectiva asemănării cu El. În perspectiva asemănării cu Dumnezeu, bărbatul și femeia, sunt diferiți ca să se poată împlini unul prin celălalt, ca amândoi formând un trup complet să ajungă la mântuire. De aceea observăm că harul care se revarsă peste oameni este în egală măsură, fără a se face diferența dintre bărbat și femeie.
Omul, unitatea celor doi, este deasupra distincției masculin-feminin, căci inițial masculinitatea și feminitatea nu sunt două individualități izolate una de cealaltă. Dimpotrivă putem afirma că aceste două aspecte ale omului sunt inseparabile la Dumnezeu și că o ființă umană luată izolat și considerată în sine, fără referire la cealaltă jumătate a sa, nu este om perfect.
La naștere omul se diferențiază, bărbat de femeie doar din punct de vedere biologic, pentru că în căminul familial atribuțiile sunt diferite, însă prin nașterea spirituală exista o egalitate absolută între partea bărbătească și partea femeiască pentru că sufletul, asemeni îngerilor, nu cunoaște diferența de sex, această diferență este strict biologică. În acest sens Sfântul Ioan Gură de Aur spune: Hristos dă legi care privesc și pe bărbați și pe femei, deși pare că se adresează numai bărbaților. Vede în femeie și în bărbat o singură ființă (zoon) și nu face deosebire între sexe (genos).
Bărbatul și femeia sunt două corpuri, două jumătăți care deși respira individual, prin separare nu ajung la un întreg care să definească ființa umană în totalitatea ei. Bărbatul și femeia trebuie să petreacă într-o singură glăsuire și dragostea dintre ei neclintită să se găsească, astfel prin formarea unui singur trup, ei sunt capabili să viețuiască în comuniune completându-se unul pe celălalt.
3.2. Nașterea de prunci cu scop al înmulțirii sau împlinire a Tainei Căsătoriei?
În rânduiala slujbei Tainei Sfintei Cununii există rugăciuni prin care se cere de la Dumnezeu ca tinerii miri să fie binecuvântați cu prunci buni și bună înțelegere trupească și sufletească, iar în momentul luării cununiilor de pe cap, exista o rugăciune pentru mire: Mărit să fii mire că Avraam, binecuvântat să fii ca Isaac, să te înmulțești ca Iacov, umblând în pace și luând în dreptate poruncile lui Dumnezeu. Și una pentru mireasa: Și tu mireasă, mărită să fii ca Sarra, să te veselești ca Rebeca, să te înmulțești ca Rahela, veselindu-te cu bărbatul tău și păzind rânduielile Legii, că așa a binevoit Dumnezeu.
Unul dintre lucrurile importante este nașterea de prunci, însă trebuie să precizăm ca acest lucru nu este binecuvântat în afara căsătoriei pentru că unica sursă binefăcătoare a vieții trebuie să fie familia. Tinerii trebuie să fie preocupați de acest gând încă de la pregătirea pentru căsătorie pentru ca astfel să ajungă împreună la o concepție comună.
Copilul este magnetul care adună gândurile, voința și simțirile soților într-un centru comun. De la venirea copilului, soții nu se mai gândesc numai la ei, la comoditate și la distracții, ci își focalizează atenția către roada iubirii lor, căci dragostea este dătătoare de viață și deplină prin aceasta împlinire.
În păgânismul precreștin, observăm faptul că o familie care nu avea copii era considerată nevrednică în fața lui Dumnezeu dar mai ales în fața societății. Observăm cât de mult s-a rugat Sfânta Elisabeta, mama Sfântului Ioan Botezătorul ca Dumnezeu să-i ridice ocara dintre oameni și să-i dăruiască un copil. Observăm că ocara vine mai degrabă din rândul oamenilor, pentru că Dumnezeu rânduiește nașterea de prunci la momentul potrivit considerat de El.
Copii sunt ca niște flori în grădina lui Dumnezeu, nevinovăția lor și curățenia lor sufletească, este oarecum o imagine a curăției primare, înainte de păcat. De aceea în creștinism nașterea de copii alături de îngrijirea și educarea lor este o datorie sfântă a părinților. Din scrierile Sfântului Apostol Pavel, observăm că este și un prilej de mântuire: Dar ea se va mântui prin naștere de fii, dacă va stărui cu înțelepciune, în credință, în iubire și în sfințenie (I Tim. 2, 15).
Copii sunt aceia care asigură trăinicia cuplului. Lipsa copiilor are consecințe dureroase pentru familie. Divorțurile le au familiile fără copii pentru că aici nu există un centru de atracție ceva care să-i țină uniți pe membrii ei, căci el, copilul, leagă pe cei doi părinți precum un nod.
Cea mai mare minune și binecuvântare a iubirii divine sfințite a căsătoriei, este nașterea de copii iar evitarea ei prin practici de control, este împotriva voinței lui Dumnezeu. Evitarea zămislirii de prunci, este după Fericitul Augustin „rușinoasă și neîngăduită”. Cei care se abat de la voia lui Dumnezeu sunt cei mai înstăriți, cu posibilități de a crește trei, patru copii, nu aceia care au greutăți și mijloace materiale mai puține. Aceia cu posibilități, preferă comoditatea, luxul, sau moda, decât să aibe grijă de copii.
Unul dintre motivele multor forme de manifestare a crizei familiei îl manifesta așa-zisa emancipare a femeii. Prin această emancipare, femeia este atrasă în cursa sensibilităților ei, de a fi liberă și de a nu-și mai asuma rolul de mamă.
Într-o lume nebună care transformă anormalul în lege și răul în bine, Pr. Vasile Răducă menționează că: În iureșul societății secularizate care L-a lăsat pe Dumnezeu și nu-și mai asumă etosul ecclesial, în care, domină toate formele de manifestare a instinctelor de conservare a individului și a speciei, la rândul lor deturnate de la finalitatea lor, întrucât explorarea omului de către semenul său est fapt curent, mulți dintre tineri se prezintă în fata Tainei Căsătoriei ca simple exemple biologice, reduse la instinctele cu care au fost echipate și nu ca personalități cultivate, responsabile pentru ceea ce înseamnă aceasta mare taină.
Există și în zilele noastre familii care din motive biologice nu pot avea copii. Însă spre deosebire de criteriile de judecată de acum mai bine de două mii de ani, aceste familii în prezent nu trebuie să se dezamăgească, dar nici să ducă o viață în afara voinței lui Dumnezeu, invocând tot felul de motive pentru a se ascunde după deget în fata păcatului.
Sfântul Ioan Gură de Aur, spune că: Două sunt principiile pentru care Dumnezeu a lăsat nunta. Una ca să ne ferim de desfrânare, și a doua ca să avem copii, dintre acestea două ferirea de desfrâu premerge. Când la început a intrat pofta în om, Dumnezeu a adus pe lume căsătoria ca sa curme lipsa de măsură a poftei și să ne facă să avem numai o femeie.
Trebuie să înțelegem faptul că nu căsătoria este motivul nașterii de copii, ci cuvântul lui Dumnezeu care spune: Crește-ți și vă înmulțiți și umpleți pământul (Fc. 1, 28). În vechime copii erau doriți pentru că acesta era cel mai de preț lucru pe care îl putea lăsa în urma sa o familie pentru a-i purta numele. Înainte de venirea Mântuitorului oamenii nu credeau în înviere, moartea aducea pieirea iar copii rămâneau ca icoane vii a celor morți. Dar în zilele noastre învierea bate la ușa fiecăruia, moartea nu mai înseamnă pieire, ci trecerea într-o altă viață mai bună decât aceasta. Dorința de a avea copii, nu mai este atât de arzătoare ca atunci, acum avem perspectiva învierii. Acum putem avea copii cu mult mai buni și mai de folos când avem nașteri duhovnicești. Deci pentru o singură pricina, remarcată de Sfântul Ioan Gură de Aur, a lăsat Dumnezeu acest leac, nunta, ca să nu cădem în desfrânare.
Cu privire la desfrânare, în lumea aceasta a secolului al XXI-lea, în care ne-am fi putut imagina posibilul dar și imposibilul, iată că imposibilul moralității da peste cap orice criteriu normal de înțelegere a vieții conjugale dintre soți. Apariția Swinging-ului face ca desfrâul să atingă limite nebănuite, preluând exemplele păgâne de desfrânare și încetare de a mai naște copii ci pur și simplu satisfacerea unor plăceri trupești, acum sunt învelite în haina aceasta nouă a modernismului numită swing. Dar ce este swing-ul? El este numit în mod plastic un stil de viață alternativ, bazat pe crearea unor relații de prietenie, în general între cupluri, fie căsătoriți, fie doar la stadiul de iubire dinainte de căsătorie, în scopul desfășurării unor activități recreative, între două sau mai multe cupluri.
Așa definesc iubitorii de desfrânare acest mod de a discrimina în primul rând firea umană apoi legătura de iubire binecuvântată de Dumnezeu prin Tina Căsătoriei. Pe motivul că aduce multă comunicare și ceva nou în viața de familie, mai multă apropiere și redescoperirea dintre cei doi, se aseamănă cu Sodoma și Gomora dar ceva mai modernizat, unde desfrâul atinge cele mai înalte culmi și unde căsătoria își pierde totalmente sensul ei.
În aceste vremuri, nașterea de prunci devine o raritate, pentru unii un simplu moft, pentru alții un ajutor la bătrânețe încât bucuria unui copil nu mai este simțită și trăită în plenitudinea ei. O familie fără copii, este ca un pom fără rod, ca o casă fără lumină, ca un clopot care nu se aude, ca o pasăre fără ciripit. Tar dacă toate acestea sunt din voia omului care se implică în evitarea nașterii de copii, atunci și plata acestei familii va fi pe măsură faptelor lor. Iată, fii sunt moștenirea Domnului, răsplata rodului pântecelui, precum sunt săgețile în mâna unui viteaz, așa sunt copii părinților tineri, fericit este omul care-și va umple casa de copii, nu se va rușina când va grăi cu vrăjmașii săi în poartă (Ps. 126, 3-5).
3.3. Veșnicia familiei împlinită în Taina Cununiei
Plecând tot de la rânduiala slujbei Tainei Sfintei Cununii, după ce preotul a luat cununiile de pe capul mirilor, rostește o scurtă rugăciune în care la sfârșitul ei găsim cuvintele: Primește cununile lor în Împărăția Ta, păzindu-i curați fără prihană și ne-asupriți în vecii vecilor.
Dacă privim rânduielile altor cute religioase observăm că în jurămintele de căsătorie găsim expresia „până când moartea ne va despărți”, acestea punând accentul doar pe viața pământească a familiei. În cultul ortodox rugăciunile din cadrul Tainei Cununiei, au în vedere perspectiva veșniciei cum găsim spre exemplu cuvintele „în vecii vecilor” care ne duc cu gândul la o viziune mai largă, care depășește sfera pământească.
Un paradox îl găsim în cuvintele Mântuitorului care spune: La înviere nici se însoară nici se mărită, ci ca îngerii din cer sunt (Mt. 22, 30). Credința unora că după moate căsătoria se destramă, este lipsită de sens. Aceste cuvinte erau adresate evreilor care aveau legea leviratului, în care dacă unei femei îi murea bărbatul, ea devenea soția fratelui celui care a decedat, iar în acest sens exista dilema cu privire la faptul că a cui soție este ea de fapt și mai ales aspectul se punea pe nașterea de prunci, de aceea Mântuitorul spune acele cuvinte.
În viața veșnică acest aspect al căsătoriei dispare, iar oamenii nici nu se însoară, nici nu se mărită, însă dragostea și ajutorul întru mântuire și sfințenie pe care îl au unul altuia în viața de aici, nu dispar. Rugăciunea indică cel puțin în chip ideal că nunta ca legătură neîntreruptă a dragostei, este veșnică.
Când spune soțul soției sale „te iubesc”, aceste cuvinte se pot traduce prin faptul că nu vreau să mă despart niciodată de tine. Credința în veșnicie, pleacă de aici, încă din viața pământească pentru că unicul trup alcătuit din bărbat și femeie, prin Taina Cununiei, tinde spre asemănarea cu Dumnezeu, care este veșnic. Perspectiv veșniciei căsătoriei este văzută prin prisma învierii care a transformat moartea trupească într-o poartă de trecere în lumea veșnică. Iubirea este manifestata ca veșnicie, pentru că Dumnezeu cel veșnic este Iubire. Dorința de indisolubilitate și de veșnicie este prezentă în orice iubire înalta și nobilă, așa cum este cea dintre soți, care se pregătesc pe pământ să-și împărtășească dragostea pentru veșnicie.
În cazul în care unul din soți moare, Sfântul Ioan Gură de Aur încurajează pe cel rămas pe pământ, că dragostea dintre ei nu a luat sfârșit și că într-o zi te vei alătura celor împreună cu el, nu pentru cinci, zece, douăzeci de ani, ci veacuri nenumărate și fără de sfârșit, iar în alt loc spune că vremea aceasta este scurtă și trecătoare iar de ne vom învrednici ca bine placând lui Dumnezeu tot deauna, vom fi împreună și cu Hristos, cu mai multă dulceață.
Dragostea în căsătorie este văzută de Biserica Ortodoxă dintr-o perspectivă duhovnicească, cea a veșniciei. Nu se știe cu lux de amănunte cum va fi viața în Împărăția Cerurilor, însă literatura teologică ortodoxă, începând cu Sfânta Scriptură și scrierile Sfinților Părinți, a scriitorilor bisericești, dar și a teologilor contemporani, ne arată destule indicii ca să credem că aceia care au avut căsătorii pline de dragoste, ajutându-se unii pe alții întru mântuirea veșnică, soții pot fi împreună în chip tainic și mai desăvârșit, cu mai multă bucurie în Împărăția lui Dumnezeu.
Cei cununați, dacă privesc binecuvântarea primită de la Dumnezeu, ca pe o Sfântă Tană, vor primi și veșnicia legăturii lor tot ca pe ceva tainic, care se petrece, nu doar aici pe pământ, unde puterea omului de a înțelege tainele lui Dumnezeu este limitată, ci în Împărăția Cerurilor.
4. IMPLICAȚII NEGATIVE OMENEȘTI CU PRIVIRE LA TAINA CĂSĂTORIEI
4.1. Divorțul. De ce a doua și a treia căsătorie? Există vreun scop mântuitor sau doar un interes social?
Cununia este una dintre cele șapte Sfinte Taine, instituită de Mântuitorul Iisus Hristos la nunta din Cana Galilei. Din acest moment Dumnezeu își pogoară harul Său peste bărbat și femeie și sfințește dragostea dintre aceștia. Legătura dintre cei doi soți i-a amploare mai întâi în viața socială, prin căsătoria civilă care are efect juridic apoi în viața spiritual-duhovnicească, căpătând un efect haric sau sfințitor.
Prin Cununie sau Nuntă, se sfințește de fapt căsătoria civilă, încât putem spune că din punct de vedere religios, o căsătorie, nu poate fi deplină fără Cununie sau Nuntă. Însă cea ce ne șochează în prezentul zilelor noastre este creșterea cât mai mare a numărului de desfaceri a căsătoriilor decât cel al încheierii lor.
Dacă lumea de astăzi e stricată și se strică mereu, pricina acestui lucru este că s-a stricat viața familială. Nu se pot împăca soții de astăzi pentru că nu trăiesc o viață de creștini adevărați. Din punct de vedere al statului cât și al Bisericii, sunt cuprinse câteva motive care ar accepta situația de divorț.
Din prevederile Codului Familiei pot fi determinate cinci motive de divorț: alienarea și debilitatea mintală și cronică; boală gravă cronică și contagioasă; condamnarea unui soț la detenție mai mare de trei ani și declararea unui soț ca dispărut. Potrivit învățăturii Bisericii Ortodoxe, ea a admis doar un singur motiv la început și anume adulterul: Oricine va lăsa pe femeia sa în afară de pricină de desfrânare, și se va însura cu alta, săvârșește adulter și cine s-a însurat cu cea lăsată săvârșește adulter (Mt. 19, 9). Apoi a mai admis și alte motive: apostazia, erezia, crima, atentatul la viața unuia dintre soți etc.
Cu privire la aspectele morale, din punct de vedere religios, datorită unității pe care o alcătuiesc astfel ca două mădulare ale aceluiași trup, bărbatul și femeia, legătura lor prin Taina Nunții devine indisolubilă. Sfântul Ioan Gură de Aur spune că: Nici acordul comun intervenit între soți pentru despărțire, moral nu are putere și efect. Legea poruncește că femeia este legată de bărbatul ei cât trăiește și invers, iar îndemnul Sfântului Ioan Gură de Aur este: Ca să trăiești până la sfârșitul vieții tale cu femeia cu care te-ai însurat la început.
Până în epoca lui Cuza, problema divorțurilor era pusă pe seama Bisericii însă începând cu anul 1865 prin introducerea Codului Civil, al lui Alexandru Ioan Cuza, s-a introdus obligativitatea căsătoriei civile iar cauzele de divorț erau trecute în competența exclusivă a instanțelor civile. A existat o perioadă în Bucovina, când era înștiințată Eparhia Ortodoxă a Bucovinei cu privire la cauzele de divorț din eparhie, care la rândul ei declară desfăcută căsătoria. Astăzi Biserica nu știe dacă cel ce vine la căsătorie este văduv sau holteu. Tribunalul ar trebui să comunice episcopului eparhiot situația divorțurilor. Chiar dacă lucrurile s-au mai ameliorat puțin, în sensul că preotul sau episcopul se interesează de situația mirilor, interesul tinerilor de a mărturisi acest aspect și Bisericii, este din ce în ce mai scăzut.
Dacă cei doi soți au primit divorțul, niciuna dintre aceste măsuri nu poate interveni în desfacerea gradelor de rudenie, de aceea persoanele care au divorțat nu se pot căsători cu o rudă rezultată din prima căsătorie, adică soțul nu poate lua în căsătorie rude din partea fostei soții și nici invers.
Rudenia este un impediment relativ, care oprește o persoană să se căsătorească și să se cunune ( adică civil și religios) cu o anumită altă persoană. Rudenia în grade mai apropiate este impediment dirimat, atingând după sine nulitatea absolută a actului civil sau religios, pe când în grade mai îndepărtate, devine un impediment prohibitiv, care nu afectează în principiu valabilitatea actului încheiat, ci atrage după sine numai sancțiuni administrative. Rudenia mai este și un impediment biofizic, psihic, religios și moral, deoarece căsătoria rudelor îndeosebi firești sau de sânge privesc aptitudinile biologice și fiziologice necesare la căsătorie, ca și pe cele psihice, religioase, morale și sociale.
Pe lângă rudenia de toate felurile, atât din partea statului cât se din partea Bisericii mai exista o serie de alte impedimente la căsătorie. De exemplu, legiuitorul statului român consideră drept impedimente la căsătorie următoarele: căsătoria legal încheiată; minoratul; rudenia de sânge; rudenia de înfiere; starea de tutelă; lipsa de discernământ; alienatul și debilul mintal; ne declararea că s-au comunicat reciproc starea sănătății celor ce vor să se căsătorească. Canoanele Bisericii consideră impedimente la căsătorie următoarele: căsătoria legal încheiată; răpirea; lipsa consimțământului părinților; alienația mintală; votul castității; logodna religioasă (aceasta era în trecut, acum Logodna se oficiază împreună cu Taina Căsătoriei); rudenia de sânge; încuscrirea; rudenia religioasă; deosebirea de religie.
Datorită unor necesități mai degrabă pastorale și mai ales urmând îndemnul Sfântului Apostol Pavel: Dacă nu pot să se înfrâneze, să se căsătorească. Fiindcă mai bine este să se căsătorească decât să ardă (I Cor.7, 9), Biserica foarte consecventă în întreaga sa tradiție canonică și liturgică, susține că a doua căsătorie nu este în concordanță cu normele creștine și este tolerată numai din înțelegere față de slăbiciunile omenești acordând ca o a doua șansă bărbatului și femeii, acestea fiind recunoscute de Biserică prin iconomie.
Când Sfântul Apostol Pavel ne îngăduie a doua căsătorie, după moartea celui cu care am fost căsătoriți, făcând o paralelă cu fecioria spunând că prima căsătorie este cea mai bună, însă dă acordul să se căsătorească numai în Domnul (I Cor. 7, 39) arătând mai întâi nuanța de îngăduință.
În cazul divorțurilor, după ce viitorii soți și-au săvârșit epitimiile de la duhovnic în urma desparțirii lor, trebuie să se prezinte în fata preotului care le săvârșește slujba celei de-a doua sau a treia căsătorii, în niciun caz a patra, cu actele de divorț. Sfântul Vasile cel Mare în canonul 4 rânduiește ca cei care se angajează în a doua căsătorie fie după ce au rămas văduvi fie după divorț trebuie să facă pocăință, să fie opriți de la Sfânta Împărtășanie vreme de unul sau doi ani, iar a treia căsătorie implica o pocăința de trei, patru sau chiar cinci ani. Trebuie menționat faptul că în acea perioadă Taina Cununiei era în strânsă legătură cu Sfânta Liturghie. După separarea de aceasta, devenind slujbă independentă, în privința penitentei au apărut și unele indulgente cu privire la timpul săvârșiții epitimiei.
Can. 4 Sf. Vasile cel Mare: În privința celor ce se căsătoresc a treia oară și a celor ce se căsătoresc mai de multe ori, am hotărât același canon, care este corespunzător și pentru cei ce se căsătoresc a doua oară; adică pentru cei ce se căsătoresc a doua oară, un an; alții însă au hotărât doi ani; iar pentru cei ce se căsătoresc a treia oară îi afurisesc pe trei, de multe ori și pe patru ani. Și pe una ca aceasta o numesc nu nuntă, ci poligamie, ba mai curând desfrânare, ce se pedepsește; pentru aceea, și Domnul a zis samaritencei, care schimbase cinci bărbați: „Pe care-l ai acum nu-ți este bărbat" (In. 4, 18). Pentru că cei ce au trecut peste limita nunții a doua nu mai sunt vrednici să se numească cu numirea de bărbat sau de soție. Apoi în privința celor ce se căsătoresc a treia oară am primit obiceiul de afurisire pe cinci ani nu din vreun canon, ci din urmarea celor primite mai înainte. Dar nu trebuie a-i opri pe ei cu totul de la Biserică, ci a-i învrednici de ascultare, doi ori trei ani, și după aceea să li se dea voie să stea împreună, iar de la împărtășirea Sfintei Taine celei bune să fie ținuți departe, și atunci când vor arăta vreun rod de pocăință să se așeze la locul împărtășirii.
În comentariul părintelui arhidiacon Ioan N. Floca, observăm să Sfântul Vasile cel Mare era de acord numai cu prima căsătorie. Acest canon era doctrina întregii Biserici. Primul care a încălcat-o a fost împăratul Leon Filozoful, contractând a patra căsătorie. Odată cu acest eveniment, aparte conflictul dintre împărat și Patriarhul Nicolae I care i-a amploare. Mai întâi este depus din scaun Patriarhul Nicolae iar după moartea lui Leon din 912 urmașul său Alexandru convoacă un sinod prin care Nicolae este pus din nou în scaun. Patriarhul Nicolae convoacă un sinod în 920 în care s-a emis un tomos, „Tomos unionis”.
Tomosul cuprinde în canonul 1 că nimeni nu mai are voie să încheie a patra căsătorie iar cine refuza i se interzice intrarea în biserică atât timp cât rămâne în astfel de legătură ilegală. Canonul 2 vorbește despre căsătoria a treia și dispune următoarele:
Dacă cineva este de 40 de ani și fără copii și dorește să se căsătorească a treia oară, acela cinci ani de zile nu poate să se cuminece.
Dacă cineva este de 40 de ani și are copii, aceluia îi este interzis să se căsătorească a treia oară.
Dacă cineva este de 30 de ani și are copii din primele căsătorii și totuși dorește să se căsătorească a treia oară, acela să se oprească patru ani de la cuminecătură.
Dacă cineva este de 30 de ani și nu are copii i se poate permite căsătoria dar i se dă și epitimie.
În canonul al 3-lea se prescrie epitimie de șapte ani dacă cineva a răpit soția sau a căzut în desfrânare. La aceste trei canoane în sinodul din 997 condus de Patriarhul Sisinius, s-au mai adăugat încă patru canoane.
Se anatematizează cei ce îndrăznesc să introducă inovații în doctrina bisericească.
Anatematizeaza pe cei ce acuză Biserica de slăbiciune, fiindcă împăratul Leon a recunoscut acea căsătorie a patra pentru pacea bisericească.
Anatematizează pe cei ce îndrăznesc să spună că Sfânta Biserică nu ar fi păstrat curată și nealterată doctrina predanistă.
Anatematizează pe cei ce îndrăznesc să nu primească vreunul dintre sfintele canoane care au fost date mai înainte și care au fost primite de Biserica întreagă.
Prin acestea rezultă interzicerea căsătoriei a patra iar cea de a treia fiind acceptată doar cu încuviințarea arhiereului locului și numai în cazuri excepționale. Cu privire la căsătoria multiplă adică a doua și a treia mai sunt și alte canoane care vorbesc (can. 50. Sf. Vasile cel Mare; can. 1. Laodiceea; can. 3. Neocezareea).
Can. 50. Sfântul Vasile cel Mare: Pentru a treia nuntă nu este lege; drept aceea, nunta a treia nu se aprobă de lege. Deci pe unele ca acestea le privim ca pe niște întinăciuni ale Bisericii; dar nu le supunem osândirilor publice, ca pe unele ce sunt mai tolerabile decât desfrâul deschis.
Can. 1. Laodiceea: Am hotărât, potrivit canonului bisericesc, că celor care liber și legiuit s-au împreunat prin nunta a doua, și nu s-au căsătorit clandestin, după ce a trecut un timp scurt, pe care l-au petrecut în rugăciuni și posturi, după iertare trebuie să li se dea împărtășania.
Can. 3. Neocezareea: Pentru cei ce cad în mai multe nunți este învederat timpul hotărât pentru penitență, dar întoarcerea și credința lor le scurtează timpul penitentei.
Necesitatea unei rânduieli de binecuvântare a Nunții a doua se putea datora și cazurilor frecvente de recăsătoriri, mai ales la împărații bizanțului din secolele IX – X, precum și imposibilității de a săvârși în astfel de cazuri slujba primei Nunți. Cu timpul, slujba pentru a doua Cununie a fost unanim acceptată și plasată alături de slujba primei Cununii, la început cu aceeași indicație: De a nu pune cununiile pe cap ci doar pe umeri sau chiar deloc, iar în ultima vreme fără niciun fel de indicații sau restricții în acest sens.
În prezent, în Molitfelnic, slujba celei de a doua Cununii este asemănătoare cu prima, având următoarele deosebiri: ecteniile sunt prescurtate și ușor modificate, primele două rugăciuni din Slujba Cununiei celei de a doua sunt diferite de cele ale primei Cununii și au mai mult un caracter penitențial, împărtășirea nu se poate face, căci se amână din cauza epitimiei. Ca o tradiție mai veche a apărut obiceiul ca la 25, 50 sau 75 de ani de conviețuire, soții care au primit Sfânta Taină a Cununiei să ceară preoților să se facă așa numita cununie de argint de aur sau de platină. Această ceremonie nu poate fi considerată recăsătorire ci doar un eveniment care marchează împlinirea unui număr de ani de conviețuire, iar pentru aceste situații nu se oficiază nici slujba primei Cununii, nici cele de a doua Cununii, ci doar o slujbă de mulțumire lui Dumnezeu, iar momentele sunt marcate de binecuvântări.
Știind toate acestea ne sârguim să ne fie de ajuns prima nuntă, iar dacă o facem pe a doua să o facem după rânduiala și înfățișarea cuvenită, după legile lui Dumnezeu. Privită ca o a doua șansă (sau înțelegere față de dorințele omenești pământești), este admisă căsătoria a doua. Faptul că Biserica a inclus încununarea în rânduiala slujbei celei de-a doua Cununii, arată ca și acești miri pot atinge acel ideal, indiferent de neregulile formale existente, însă aceasta să fie numai în Domnul și să nu aibe un aspect material, divorțul făcându-se tot din aceleași considerente financiare.
4.2. Căsătoriile mixte în raport cu mântuirea
Căsătoria este privită de Biserica Ortodoxă, atât ca instituție divină, cât și ca act juridic. Aceste două aspecte, divin și uman, nu pot fi ignorate și nici separate, fiindcă o considerație unilaterală a căsătoriei, în deosebi a căsătoriilor mixte, crează dificultăți, atât în viața familială a soților cât și în societate și aceasta cu atât mai mult astăzi, când comunicarea liberă și amestecul de popularitate fac inevitabile contractările de căsătorii mixte.
Confruntarea cu acest tip de încheiere a căsătoriilor a existat încă din vechime, din epoca apostolică, atunci când iudei și păgâni încheiau căsătorii legale, după dreptul roman cu necreștini. În România s-a conturat în secolele XVIII – XIX – XX, când pentru a menține poporul adunat și pământurile de părea țării erau interzise căsătoriile de alta naționalitate sau religie. Ortodoxia contemporană însă trebuie să acționeze cu multă atenție și înțelepciune pentru a evita ori ce fel de prozelitism.
În contextul învățăturii pauline, căsătoria contractată de un creștin, cu o persoană de o altă credință, ar putea fi doar prin aplicarea principiului de iconimie, însă aceasta implică anumite consecințe canonic-pastorale.
În conformitate cu doctrina ortodoxă trebuie ținut cont de următoarele aspecte:
Sunt strict interzise căsătoriile dintre ortodocși și păgâni, iudei și eretici,
Dacă doi eterodocși au încheiat căsătorie legală iar unul se convertește la credința ortodoxă și celălalt nu, căsătoria rămâne validă cu condiția ca soții să se învoiască să trăiască împreună
Copii vor fi botezați în credința creștin ortodoxă
Dacă soțul de altă credință nu dorește să rămână în căsătorie cu soțul convertit ortodox, celui ortodox îi este permis să încheie o altă căsătorie cu o persoană ortodoxă, dacă a divorțat
Se permite unei persoane ortodoxe să se căsătorească cu o persoană eterodoxă, dacă aceasta se convertește la ortodoxie.
CONCLUZII
Mulți dintre tinerii de astăzi, cuprinși de modernizare, încearcă să fie împăcați și cu biserica și cu societatea dar și cu propria lor conștiința morală, ceea ce este uneori foarte greau sau aproape imposibil, pentru că de cele mai multe ori aceste trei principii moral, social și duhovnicesc, nu funcționează după aceleași reguli și legi. Înțelesul căsătoriei doar ca evadare de sub jugul desfrânării este greșit.
După învățătura Bisericii Ortodoxe scopul suprem este dobândirea mântuirii și intrarea în Împărăția Cerurilor. Spre deosebire de celelalte Sfinte Taine ale Bisericii, Taina Cununiei cuprinde omul în bipolaritatea să ontologică bărbat-femeie.
Bărbatul și femeia au fost creati unul pentru altul. Prin însăși firea sa, omul este o ființă conjugală. El este creat spre a se împlini prin celălalt, spre a trăi prin el și pentru el. În Taina Căsătoriei, soții se unesc unul cu altul, se sprijină, se dăruiesc unul altuia iar puțin câte puțin își anulează patimile, își transfigurează simțurile și își spiritualizează relația, astfel Taina Căsătoriei este un drum, o punte spre Împărăția Cerurilor.
În viziunea tinerilor modernizați, căsătoria este privită ca un act ce trebuie îndeplinit pentru a beneficia de anumite oportunități fie din partea statului, fie din partea Bisericii. Dacă nu ar exista aceste nevoi, concubinajul ar fi prima opțiune pe care ar alege-o.
Dragostea în căsătorie este văzută de Biserica dintr-o perspectivă duhovnicească, cea a veșniciei. Nu se știe cu lux de amănunte cum va fi viața în Împărăția Cerurilor, însă literatura teologică ortodoxă, începând cu Sfânta Scriptură și scrierile Sfinților Părinți, a scriitorilor bisericești, dar și a teologilor contemporani, ne arată destule indicii ca să credem că aceia care au avut căsătorii pline de dragoste, ajutându-se unii pe alții intru mântuirea veșnică, soții pot fi împreună în chip tainic și mai desăvârșit, cu mai multă bucurie în Împărăția lui Dumnezeu.
Scopul Tainei Cununiei este acela că bărbatul și femeia să nu mai trăiască în păcat ci să primească binecuvântare de le Dumnezeu pentru a întemeia o familie bineplăcută Lui, apoi urmează nașterea de prunci, ca rod al dragostei și al curăției.
Din toate cele menționate mai sus, trebuie înțeles și sădit în inimile tinerilor faptul că Nunta este o Taină și trebuie primită cu mare responsabilitate. Cel mai important lucru este ca în această taină, trebuie să îl avem în central nostru dar și ca model pe Hristos. Cu privire la pregătirea mirilor pentru Taina Nunții, trebuie să luăm în seamă cuvintele Sfântului Vasile cel Mare care ne îndrumă să avem o viață îndreptată spre bine, prin iubire, iar acolo unde este iubire între soți lucrurile se desfășoară în modul cel mai plăcut înaintea lui Dumnezeu.
Omul nu este chemat să primească harul lui Dumnezeu în mod pasiv, ci ca împreună-lucrător, al lui Dumnezeu. Din partea mirilor trebuie să existe o continua dorința de colaborare între ei și Dumnezeu, pentru că unirea dintre ei este asemănată cu unirea dintre Hristos și Biserica, și cum ei sunt părtași ai Bisericii, implicit unirea dintre soți trebuie să fie în același timp și unirea lor cu Dumnezeu, care le-a oferit această șansă prin harul oferit în Sfânta Taină a Cununiei
BIBLIOBRAGIE
Izvoare
Biblia sau Sfânta Scriptură, Ed. E.I.B.M.B.O.R, București, 2008.
Molitfelnic, Ed. E.I.B.M.B.O.R, București, 2013.
Sf. Vasile cel MARE, „Asceticele”, trad. Prof. Iorgu D. IVAN, în P.S.B, nr. 18, E.I.B.M.B.O.R, București, 1989.
Reviste, studii și carți
Marko I. RUPNIK și Serghei S. AVERINȚEV, Adam și coasta sa, trad. Constantin HADERAG, Ed. Ars Longa, Iași, 1998.
Pr. prof. Ilie MOLDOVAN, Adolescența, preludiu la poemul iubirii curate, Ed. Renaștrea, Cluj-Napoca, 2001.
Monah Daniel CORNEA, Sexualitatea, oprivire din tinda bisericii, Ed. Christiana, Bucureși, 2004.
Laurentiu DUMITRU, Tinerii pe calea întrebărilor, Ed. Egumenița, Galați, 2004.
P.S. Epifanie NOROCEL, Rugăciuni și învățături de credință ortodoxă, Ed. Episcopiei Buzăului, Buzău, 1992.
Pr. prof. Dumitru STANILOAE, Trăirea lui Dumnezeu în Ortodoxie, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 2000.
P.S. Vasile COMAN, „Îdrumări cu privire la căsătoria tinerilor teologi”, în M.B, an XXXIII, nr. 1-2, 1983.
Pr. Dumitru FECIORU, „Sfântul Ioan Gură de Aur, lauda lui Maxim, Cu ce femei trebuie să ne căsătorim”, în M.M.S, an LVI, nr. 3-5, 1980.
Constantin ERBICEANU, “Despre casatorie “ în B.O.R, nr. 12/ 1899.
Pr. prof. Dumitru STANILOAE, Teologie Dogmatică Ortodoxă, vol. 3, E.I.B.M.B.O.R, București, 2010.
Pr. prof. Ilie MOLDOVAN, Adevărul și frumusețea iubirii. Teologia iubirii, vol. 2. Ed. Episcopiei Alba Iuliei, Alba Iulia, 1996.
Pr. asist. dr. Atanasie COSTEA, „Iubirea, izvor al dăruirii și responsabilității în familie”, în Bucuria nunții binecuvântate, Ed. Cuvantul vieții, București, 2011.
Pr. prof. Ilie MOLDOVAN, Iubirea taina casatoriei. Teologia iubirii, vol. 1. Ed. Episcopiei Alba Iuliei, Alba Iulia, 1996.
Pr. asist. drd. Viorel SAVA, „Taina Nunții – Aspecte liturgice, duhovnicești și pastoral-misionare”, în T. V, an VI, nr. 11-12, 1994.
Pr. Mihai REGUȘ, „Starea civilă și ceremonia religioasă”, în B.O.R, an L, nr. 9, 1932.
Pr. Dumitru FECIORU, „Sf. Ioan Gură de Aur, la cuvântul apostolic: «Dar din pricina desfrânării, fiecare să-și aibă femeia sa»”, în M.M.S, an LIV, nr. 1-2, 1978.
Andrei DRĂGULIN, Cum să-ți alegi soțul/soția și cum să faci ca iubirea să dureze, Ed. Oastea Domnului, Sibiu, 2014.
Prof. Iorgu D. IVAN, „Căsătoria – Sfântă Taină a Bisericii și instituție juridică a statului”, în B.O.R, an CI, nr. 9-10, 1983.
Pr. Magistrand Constantin GALERIU, „Taina Nunții”, în S.T an XII, nr. 7-8, 1960.
Pr. drd. V. NECHITA, „Sfânta Taină a Cununiei”, în M.M.S, an LXII, nr. 5, 1986.
Drd. Ene BROSCĂREANU, „Despre Taina Sfintei Cununii”, în Ort, an XXXVIII, nr. 4, 1986.
Pr. conf. Ilie MOLDOVAN, „Taina Nunții”, în Ort, an XXXI, nr. 3-4, 1979.
Pr. V. VAIDA, „Familia creștină”, în M.M.S, an LXIV, nr. 4, 1988.
Pr. I. PRICOP, „Sfintele Taine: a Mirului, a Cununiei si a Maslului”, în M.M.S, an LIII, nr. 1-3, 1977.
David și Mary FORD, Căsătoria cale spre sfințenie. Viețile finților căsătoriți, ediția a II-a, trad. Constantin FAGAȚEAN, Ed. Sophia, București, 2007.
Mitrop. Antonie de SUROJ, Taina iubirii, trad. Tănase VALOS, Ed. Sophia, București, 2009.
Răzvan CODRESCU, Teologia sexelor și Taina Nunții, Ed. Christiana, București, 2002.
Pr. Dr. Vasile GAVRILĂ, Cununia-viață întru Împărăție, Ed. Fundația Tradiția Românească, București, 2004.
Pr. Ilie CLEOPA, Lumina și faptele credinței, Ed. Doxologia, București, 2009.
Pr. Magistrand. Marin Braniste „Conceptia Sfantului Ioan Gura de Aur despre familie” în S.T, an IX, nr. 1-2/ 1957,seria a II-a.
Pr. Dumitru MOCA, „Originea, evoluția și semnificația slujbei Sfintei Cununii”, în A.B, an I, nr. 1-2, 1990.
Anca MANOLACHE, „Considerații despre Taina Cununiei în cadrul misteriologiei ortodoxe”, în M.B, an XXXI, nr. 4-6, 1981.
Pr. lect. Dumitru Gg. RADU, „Caracterul eclesiologic al SfintelorTaine și problema comuniuni”, în Ort, an XXX, nr. 1-2, 1978.
Pr. I. MIHALCESCU, „Sfânta Taina a Nunții sau a Căsătoriei”, în B.O.R, an XLVI, nr. 4, 1928.
Pr. prof. dr. Nicolae NECULA, „Practici neliturgice și necanonice întâlnite la săvârșirea Tainei Cununiei”, în Familia în societatea creștină, Ed. Doxologia, Iași, 2014.
Prof. dr. Ioannis FOUNDOULIS, Dialoguri liturgice, vol. 1, trad. Pr. Victor MANOLACHE, Ed. Bizantină,București , 2009.
Pr. lect. dr. Radu Petre MUREȘAN, Alternative spirituale în Romania secolului XXI. Perspectivă ortodoxă, Ed. Agnos, Sibiu, 2011.
Christos YANNARAS, Libertatea moralei, trad. Mihai CANTUNIARI, Ed. Anastasia, București, 2004.
Pr. prof. Gleb KALEDA, Biserica din casă, trad. Lucia CIORNEA, Ed. Sophia, București, 2006.
Pr. Constantin C. PAVEL, „Probleme morale cu privire la căsătorie și familie”, în B.O.R, an LXXXV, nr. 1-2, 1967.
Pr. drd. Nicolae STOLERU, „Viața morală a soților în cadrul unirii conjugale creștine”, în S.T, an XXVI, nr. 7-8, 1974.
Pr. drd. Dan I. MIRON, „Principii de morală privitoare la familie in Pravila cea Mare”, în B.O.R, an LXXXVII, nr. 11-12, 1969.
Pr. prof. dr. Spiridon CÂNDEA, „Familia și viața modernă”. în M.A, an XII, nr. 10-12, 1967.
Iulian Mihai I. CONSTANTINESCU, Biserica și instituția căsătoriei, ediția a II-a, Ed. Christiana, București, 2010.
Charlie W. SHEDD, Scrisori Caterinei, trad. Pr. Constantin COMAN și Garoafa COMAN, Ed. Bizantină, 2006.
Arhim. Epifanie THEODOROPULUS, Familiei ortodoxe cu smerita dragoste, trad. Ieroschim. Ștefan NUȚESCU, Ed. Evanghelimos, București, 2003.
Pr. asist. Constantin MIHOC, Taina Cuniniei și familia creștină în scrierile Sfinților Părinți de limbă greacă din secolul al IV-lea, teza de doctorat, Bucuresti, 1999.
David C. FORD, Bărbatul și femeia în viziunea Sfântului Ioan Gură de Aur, trad. Luminița Irina NICULESCU, Ed. Sophia, București, 2010.
Pr. Gheorghe PASCHIA, „Familia și raporturile dintre membrii ei”, în B.O.R, an CIII, nr. 1-2, 1985.
Prof. dr. Vasile COMAN, „Familia în lumina Sfintei Scripturi”, în M.B, an XVII, nr. 1-3, 1967.
P. S. dr. Nicolae MACARIOPOLSKI, „Familia creștină ca Biserică familială”, în M.B, an XVII, nr. 4-6, 1967.
Pr. John MACK, Ghid pentru dobândirea armoniei în familiile ortodoxe, trad. Diona ROGOTI, Ed. Sophia, București, 2007,.
Pr. prof. dr. Vasile RĂDUCĂ, „Familia creștină într-o lume secularizată”, în Familia Creștină, Ed. Basilica, București, 2012.
Pr. prof. dr. Nicolae D. NECULA, Tradiție și înnoire în slujirea liturgică, ediția a II-a, Ed. Trinitas, București, 2014.
Pr. Trifa IOSIF , „Familia și viața religioasă”, în Iisus Biruitorul, nr. 2-8 Februarie 2015.
Diac. prof. dr. Ioan. N. FLOCA, „Incetarea și desfacerea căsătoriei civile și a cununiei religioase sau divorțul în lumina învățăturii creștine”, în M.A, an XIX, nr. 10-12/ 1974.
Pr. Magistrand Marin BRANIȘTE „Concepția Sfântului Ioan Gură de Aur despre familie” în S.T nr. 1-2/ 1957,seria a II-a.
Pr. Dumitru FECIORU, „Sfântul Ioan Gură de Aur cuvânt la «Femeia este legată după lege, câtă vreme trăiește bărbatul ei»” în M.M.S, nr. 7-8/ 1979.
Pr. Mihai REGUȘ, “O chestiune ce trebuie lămurită” în B.O.R, nr.3/ 1932.
C. ERBICEANU, “Despre căsătorie “ în B.O.R, nr. 12/ 1899.
Arhid. prof. dr. Ioan FLOCA, “Rudenia ca piedică (impediment) la căsătorie și cununie” în S.T, nr.1-2/ 1992.
Arhid. Prof. Dr. Ioan FLOCA, „Impedimente la căsătorie și cunine” în M.A, nr. 1/ 1989.
John MEYENDORFF, Căsătoria. Perspectivă ortodoxă, trad, Cezar Loghin, Ed. Patmos, Cluj-Napoca, 2007.
Arhid. prof. dr. Ioan N. FLOCA, Canoanele Bisericii Ortodoxe, note și comentarii, ediția a III-a îmbunătățită, Ed. Lumina, Sibiu, 2005.
Sf. Ioan Gura de Aur, Cateheze marilale. Omilii la căsătorie, trad. Pr. Marcel HANCHEȘ, Ed. Oastea Domnului, Sibiu, 2004.
Pr. prof. Nicolae DURĂ, „Căsătoriile mixte în lumina învățături și practicii canonice ortodoxe”, în Ort, an XXXIX, nr. 1, 1988.
Drd. Marcel CIUCUR, „Problema căsătoriilor mixte în lumina documentelor oficiale și a propunerilor comisiilor interconfesionale, în ultimul deceniu”, în M.M.S, an LI, nr. 1-2, 1975.
Sireuri web
http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/iubirea-platonic-un-mit
https://iasromania.wordpress.com/2012/04/22/dragostea-si-casatoria-emma-goldman-anarchism-and-other-essays-1910/
http://ro.wikipedia.org/wiki/Rochie_de_mireas%C4%83
http://www.ziare.com/life-style/moda/de-ce-sunt-rochiile-de-mireasa-albe-1050515
http://www.uad.ro/storage/Dataitems/Elena%20Basso%20Stanescu%20rezumat%20-%20romana.pdf
http://www.realitatea.net/marturisirile-unui-swinger-de-ce-isi-imparte-nevasta-cu-altii_995927.html
http://e-juridic.manager.ro/index.php?pag=a&id=130&s=Codul%20familiei&aid=1047
BIBLIOBRAGIE
Izvoare
Biblia sau Sfânta Scriptură, Ed. E.I.B.M.B.O.R, București, 2008.
Molitfelnic, Ed. E.I.B.M.B.O.R, București, 2013.
Sf. Vasile cel MARE, „Asceticele”, trad. Prof. Iorgu D. IVAN, în P.S.B, nr. 18, E.I.B.M.B.O.R, București, 1989.
Reviste, studii și carți
Marko I. RUPNIK și Serghei S. AVERINȚEV, Adam și coasta sa, trad. Constantin HADERAG, Ed. Ars Longa, Iași, 1998.
Pr. prof. Ilie MOLDOVAN, Adolescența, preludiu la poemul iubirii curate, Ed. Renaștrea, Cluj-Napoca, 2001.
Monah Daniel CORNEA, Sexualitatea, oprivire din tinda bisericii, Ed. Christiana, Bucureși, 2004.
Laurentiu DUMITRU, Tinerii pe calea întrebărilor, Ed. Egumenița, Galați, 2004.
P.S. Epifanie NOROCEL, Rugăciuni și învățături de credință ortodoxă, Ed. Episcopiei Buzăului, Buzău, 1992.
Pr. prof. Dumitru STANILOAE, Trăirea lui Dumnezeu în Ortodoxie, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 2000.
P.S. Vasile COMAN, „Îdrumări cu privire la căsătoria tinerilor teologi”, în M.B, an XXXIII, nr. 1-2, 1983.
Pr. Dumitru FECIORU, „Sfântul Ioan Gură de Aur, lauda lui Maxim, Cu ce femei trebuie să ne căsătorim”, în M.M.S, an LVI, nr. 3-5, 1980.
Constantin ERBICEANU, “Despre casatorie “ în B.O.R, nr. 12/ 1899.
Pr. prof. Dumitru STANILOAE, Teologie Dogmatică Ortodoxă, vol. 3, E.I.B.M.B.O.R, București, 2010.
Pr. prof. Ilie MOLDOVAN, Adevărul și frumusețea iubirii. Teologia iubirii, vol. 2. Ed. Episcopiei Alba Iuliei, Alba Iulia, 1996.
Pr. asist. dr. Atanasie COSTEA, „Iubirea, izvor al dăruirii și responsabilității în familie”, în Bucuria nunții binecuvântate, Ed. Cuvantul vieții, București, 2011.
Pr. prof. Ilie MOLDOVAN, Iubirea taina casatoriei. Teologia iubirii, vol. 1. Ed. Episcopiei Alba Iuliei, Alba Iulia, 1996.
Pr. asist. drd. Viorel SAVA, „Taina Nunții – Aspecte liturgice, duhovnicești și pastoral-misionare”, în T. V, an VI, nr. 11-12, 1994.
Pr. Mihai REGUȘ, „Starea civilă și ceremonia religioasă”, în B.O.R, an L, nr. 9, 1932.
Pr. Dumitru FECIORU, „Sf. Ioan Gură de Aur, la cuvântul apostolic: «Dar din pricina desfrânării, fiecare să-și aibă femeia sa»”, în M.M.S, an LIV, nr. 1-2, 1978.
Andrei DRĂGULIN, Cum să-ți alegi soțul/soția și cum să faci ca iubirea să dureze, Ed. Oastea Domnului, Sibiu, 2014.
Prof. Iorgu D. IVAN, „Căsătoria – Sfântă Taină a Bisericii și instituție juridică a statului”, în B.O.R, an CI, nr. 9-10, 1983.
Pr. Magistrand Constantin GALERIU, „Taina Nunții”, în S.T an XII, nr. 7-8, 1960.
Pr. drd. V. NECHITA, „Sfânta Taină a Cununiei”, în M.M.S, an LXII, nr. 5, 1986.
Drd. Ene BROSCĂREANU, „Despre Taina Sfintei Cununii”, în Ort, an XXXVIII, nr. 4, 1986.
Pr. conf. Ilie MOLDOVAN, „Taina Nunții”, în Ort, an XXXI, nr. 3-4, 1979.
Pr. V. VAIDA, „Familia creștină”, în M.M.S, an LXIV, nr. 4, 1988.
Pr. I. PRICOP, „Sfintele Taine: a Mirului, a Cununiei si a Maslului”, în M.M.S, an LIII, nr. 1-3, 1977.
David și Mary FORD, Căsătoria cale spre sfințenie. Viețile finților căsătoriți, ediția a II-a, trad. Constantin FAGAȚEAN, Ed. Sophia, București, 2007.
Mitrop. Antonie de SUROJ, Taina iubirii, trad. Tănase VALOS, Ed. Sophia, București, 2009.
Răzvan CODRESCU, Teologia sexelor și Taina Nunții, Ed. Christiana, București, 2002.
Pr. Dr. Vasile GAVRILĂ, Cununia-viață întru Împărăție, Ed. Fundația Tradiția Românească, București, 2004.
Pr. Ilie CLEOPA, Lumina și faptele credinței, Ed. Doxologia, București, 2009.
Pr. Magistrand. Marin Braniste „Conceptia Sfantului Ioan Gura de Aur despre familie” în S.T, an IX, nr. 1-2/ 1957,seria a II-a.
Pr. Dumitru MOCA, „Originea, evoluția și semnificația slujbei Sfintei Cununii”, în A.B, an I, nr. 1-2, 1990.
Anca MANOLACHE, „Considerații despre Taina Cununiei în cadrul misteriologiei ortodoxe”, în M.B, an XXXI, nr. 4-6, 1981.
Pr. lect. Dumitru Gg. RADU, „Caracterul eclesiologic al SfintelorTaine și problema comuniuni”, în Ort, an XXX, nr. 1-2, 1978.
Pr. I. MIHALCESCU, „Sfânta Taina a Nunții sau a Căsătoriei”, în B.O.R, an XLVI, nr. 4, 1928.
Pr. prof. dr. Nicolae NECULA, „Practici neliturgice și necanonice întâlnite la săvârșirea Tainei Cununiei”, în Familia în societatea creștină, Ed. Doxologia, Iași, 2014.
Prof. dr. Ioannis FOUNDOULIS, Dialoguri liturgice, vol. 1, trad. Pr. Victor MANOLACHE, Ed. Bizantină,București , 2009.
Pr. lect. dr. Radu Petre MUREȘAN, Alternative spirituale în Romania secolului XXI. Perspectivă ortodoxă, Ed. Agnos, Sibiu, 2011.
Christos YANNARAS, Libertatea moralei, trad. Mihai CANTUNIARI, Ed. Anastasia, București, 2004.
Pr. prof. Gleb KALEDA, Biserica din casă, trad. Lucia CIORNEA, Ed. Sophia, București, 2006.
Pr. Constantin C. PAVEL, „Probleme morale cu privire la căsătorie și familie”, în B.O.R, an LXXXV, nr. 1-2, 1967.
Pr. drd. Nicolae STOLERU, „Viața morală a soților în cadrul unirii conjugale creștine”, în S.T, an XXVI, nr. 7-8, 1974.
Pr. drd. Dan I. MIRON, „Principii de morală privitoare la familie in Pravila cea Mare”, în B.O.R, an LXXXVII, nr. 11-12, 1969.
Pr. prof. dr. Spiridon CÂNDEA, „Familia și viața modernă”. în M.A, an XII, nr. 10-12, 1967.
Iulian Mihai I. CONSTANTINESCU, Biserica și instituția căsătoriei, ediția a II-a, Ed. Christiana, București, 2010.
Charlie W. SHEDD, Scrisori Caterinei, trad. Pr. Constantin COMAN și Garoafa COMAN, Ed. Bizantină, 2006.
Arhim. Epifanie THEODOROPULUS, Familiei ortodoxe cu smerita dragoste, trad. Ieroschim. Ștefan NUȚESCU, Ed. Evanghelimos, București, 2003.
Pr. asist. Constantin MIHOC, Taina Cuniniei și familia creștină în scrierile Sfinților Părinți de limbă greacă din secolul al IV-lea, teza de doctorat, Bucuresti, 1999.
David C. FORD, Bărbatul și femeia în viziunea Sfântului Ioan Gură de Aur, trad. Luminița Irina NICULESCU, Ed. Sophia, București, 2010.
Pr. Gheorghe PASCHIA, „Familia și raporturile dintre membrii ei”, în B.O.R, an CIII, nr. 1-2, 1985.
Prof. dr. Vasile COMAN, „Familia în lumina Sfintei Scripturi”, în M.B, an XVII, nr. 1-3, 1967.
P. S. dr. Nicolae MACARIOPOLSKI, „Familia creștină ca Biserică familială”, în M.B, an XVII, nr. 4-6, 1967.
Pr. John MACK, Ghid pentru dobândirea armoniei în familiile ortodoxe, trad. Diona ROGOTI, Ed. Sophia, București, 2007,.
Pr. prof. dr. Vasile RĂDUCĂ, „Familia creștină într-o lume secularizată”, în Familia Creștină, Ed. Basilica, București, 2012.
Pr. prof. dr. Nicolae D. NECULA, Tradiție și înnoire în slujirea liturgică, ediția a II-a, Ed. Trinitas, București, 2014.
Pr. Trifa IOSIF , „Familia și viața religioasă”, în Iisus Biruitorul, nr. 2-8 Februarie 2015.
Diac. prof. dr. Ioan. N. FLOCA, „Incetarea și desfacerea căsătoriei civile și a cununiei religioase sau divorțul în lumina învățăturii creștine”, în M.A, an XIX, nr. 10-12/ 1974.
Pr. Magistrand Marin BRANIȘTE „Concepția Sfântului Ioan Gură de Aur despre familie” în S.T nr. 1-2/ 1957,seria a II-a.
Pr. Dumitru FECIORU, „Sfântul Ioan Gură de Aur cuvânt la «Femeia este legată după lege, câtă vreme trăiește bărbatul ei»” în M.M.S, nr. 7-8/ 1979.
Pr. Mihai REGUȘ, “O chestiune ce trebuie lămurită” în B.O.R, nr.3/ 1932.
C. ERBICEANU, “Despre căsătorie “ în B.O.R, nr. 12/ 1899.
Arhid. prof. dr. Ioan FLOCA, “Rudenia ca piedică (impediment) la căsătorie și cununie” în S.T, nr.1-2/ 1992.
Arhid. Prof. Dr. Ioan FLOCA, „Impedimente la căsătorie și cunine” în M.A, nr. 1/ 1989.
John MEYENDORFF, Căsătoria. Perspectivă ortodoxă, trad, Cezar Loghin, Ed. Patmos, Cluj-Napoca, 2007.
Arhid. prof. dr. Ioan N. FLOCA, Canoanele Bisericii Ortodoxe, note și comentarii, ediția a III-a îmbunătățită, Ed. Lumina, Sibiu, 2005.
Sf. Ioan Gura de Aur, Cateheze marilale. Omilii la căsătorie, trad. Pr. Marcel HANCHEȘ, Ed. Oastea Domnului, Sibiu, 2004.
Pr. prof. Nicolae DURĂ, „Căsătoriile mixte în lumina învățături și practicii canonice ortodoxe”, în Ort, an XXXIX, nr. 1, 1988.
Drd. Marcel CIUCUR, „Problema căsătoriilor mixte în lumina documentelor oficiale și a propunerilor comisiilor interconfesionale, în ultimul deceniu”, în M.M.S, an LI, nr. 1-2, 1975.
Sireuri web
http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/iubirea-platonic-un-mit
https://iasromania.wordpress.com/2012/04/22/dragostea-si-casatoria-emma-goldman-anarchism-and-other-essays-1910/
http://ro.wikipedia.org/wiki/Rochie_de_mireas%C4%83
http://www.ziare.com/life-style/moda/de-ce-sunt-rochiile-de-mireasa-albe-1050515
http://www.uad.ro/storage/Dataitems/Elena%20Basso%20Stanescu%20rezumat%20-%20romana.pdf
http://www.realitatea.net/marturisirile-unui-swinger-de-ce-isi-imparte-nevasta-cu-altii_995927.html
http://e-juridic.manager.ro/index.php?pag=a&id=130&s=Codul%20familiei&aid=1047
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Taina Cununiei (ID: 124402)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.